Prevenirea Si Combaterea Traficului de Persoane

Capitolul I. Considerații generale privind fenomenul

traficului de persoane

I.1. Originile fenomenului și conceptul actual al traficului de persoane

Traficul de persoane acest flagel extrem de grav al zilelor noastre, cu rădăcini vechi perpetuate peste timp, adeseori prins în contextul criminalității organizate, îmbracă forme tot mai variate ale infractionalității, atingând proporții alarmante atât la nivel internațional, cât și național, încălcând grav principiile conviețuirii în societate și drepturile fundamentale ale omului, generând consecințe traumatizante, dramatice pe termen lung.

Conceptul de trafic nu este unul nou, existând din cele mai vechi timpuri. De-a lungul istoriei, după cum se știe, forma cea mai cunoscută de exploatare a constituit-o sclavia, lipsirea de libertate a persoanelor și ținerea lor în această stare, urmată de comercializarea sclavilor, fiind considerate veritabile surse generatoare de profituri , ca urmare a exploatării lor la prestarea anumitor munci ori la practicarea prostituției, principala sursă de sclavi rezultând în urma războaielor, de pe teritoriile cucerite sau colonizate , ori prin naștere, copilul născut dintr-o mamă sclavă devenind la rândul sau sclav.

Documentele vremii mentioneaza de asemenea, existenta sclavilor si pe teritoriul Daciei, atat inainte de cucerirea romana , cat si dupa transformarea ei in provincie romana. In timpul lui Burebista acestia erau folositi la edificarea cetatilor, in mine si pe ogoare , ori ca pastori, argati, in activitati domestice. In seria textelor epigrafice din Dacia Superioara, au fost descoperite si documente care vorbesc despre sclavi care se aflau in posesia altor sclavi. Pornind de la comerțul cu sclavi negri, care a determinat probabil, cea mai mare migrație forțată de persoane din istorie, ținerea persoanelor în sclavie, precum și comercializarea sclavilor în vederea asigurării forței de muncă necesare pentru edificarea marilor construcții –

formele de traficare au evoluat, îmbrăcând noi aspecte, ajungând ca la început de secol XX, termenul de trafic să facă adesea referire la comerțul de sclavi albi, ce reprezenta circulația peste frontiere a femeilor și copiilor în scopul prostituției. Exacerbarea acestui flagel prin diferite modalități de muncă forțată, exploatare sexuală, prelevare ilegală de organe ori alte forme inovatoare de activități infracționale, de o complexă periculozitate socială, de cele mai multe ori generând efecte multiple și iremediabile asupra victimelor, în special, dar și asupra societății, în general, impun măsuri ample de încercare a eradicării acestuia, de prevenire și combatere la nivel global, un efort susținut de contracarare a criminalității organizate.

De-a lungul istoriei umanității, mișcările migratorii au constituit un fenomen constant, ajungându-se astfel să se afirme că „istoria lumii este istoria migrației”.

Secolul al XIX-lea a debutat cu eforturi sustinute de stopare a sclavitutii. In acest sens, o dovada graitoare a constituit-o legea de abolire a traficului de sclavi, promulgata de presedintele american Jefferson, la 2 martie 1807, urmata la scurt timp de un act similar adoptat de Marea Britanie, fenomenul fiind eradicat efectiv , in jurul anului 1890.

Fenomenul migrației a luat amploare și în România în perioada imediat următoare căderii regimului comunist, la începutul anilor ’90, în urma ridicării restricțiilor severe impuse de acesta la trecerea frontierei, dar și datorită instabilității și incertitudinii care au caracterizat prima fază a acestui lung și anevoios proces de tranziție către o societate democratică.

Dezvoltarea acestui fenomen, a făcut ca România să fie citată ca țară de origine și de tranzit pentru marile rețele de trafic de femei.

Impactul acestor schimbări post – comuniste a însemnat creșterea sărăciei, scăderea calității vieții, dezintegrarea structurilor sociale și a rețelelor de suport social, slăbirea instituțională, creșterea accelerată a valurilor de migrație, creșterea violențelor și a discriminărilor de gen, o corupție practic imposibil de controlat, proliferarea crimei organizate, constituind totodată un teren propice pentru traficanți.

Generat de cauze complexe, traficul de persoane, acest fenomen globalizat a cărui activitate este strâns legată de alte segmente ale criminalității organizate, are implicații

profunde în plan economic, social, demografic și psihologic, frânând progresul societății si alterând valorile umane, atingând cote alarmante la nivel mondial.

Observăm așadar, că fenomenul traficului afectează în același timp atât țările bogate, cât și țările sărace. Țările de origine, ce fac obiectul țintă al traficanților, sunt regiunile cele mai sărace, iar țările de destinație sunt statele puternic dezvoltate și industrializate, privite ca destinații turistice importante și în care există o cerere mare de persoane pentru prostituție sau muncă forțată. Multă vreme, atât la nivel regional, cât și internațional nu a existat o definiție universal valabilă și obligatorie din punct de vedere legal, fiind utilizate diferite definiții, care adeseori se suprapuneau. Protocolul de la Palermo din 2000 însă, a reușit să ofere o definiție clară și completă a traficului de persoane, reunind în art.3 pct.a numeroasele elemente menționate în rapoarte, cercetări și evenimente ce făceau referire la trafic, dând prima definiție a termenului „trafic de persoane” și care a fost unanim acceptată la nivel internațional:

„a) expresia trafic de persoane indică recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare de recurgere sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conține, cel puțin, exploatarea prin prostituarea unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forțate, sclavia sau practicile analoge sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe;

b) consimțământul unei victime a traficului de persoane pentru exploatarea amintită, astfel cum este enunțată la lit. a) din prezentul articol, este indiferent atunci când unul din oricare dintre mijloacele enunțate la lit. a) a fost folosit;

c) recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă aceștia nu fac apel la nici unul dintre mijloacele menționate la lit. a) din prezentul articol;

d) termenul copil indică orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani”.

Organizația Internațională pentru Migrație (O.I.M.) consideră că elementele definitorii ale situației de trafic sunt: existența unui intermediar (traficantul), banii sau alte forme de plată care sunt vehiculați între persoanele participante la trafic , trecerea granițelor teritoriale, între regiuni sau țări, intrarea și șederea ilegală în țara de tranzit sau în țara de destinație.

Deschiderea granițelor în perioada post-comunistă a însemnat pe de o parte, creșterea cooperării economice, culturale și politice a României cu alte state, dar a condus și la extinderea criminalităii organizate, dezvoltându-se și extinzându-se astfel traficul de femei, copii și persoane cu dizabilități, țara noastră devenind, prin poziția sa geografică, loc de origine, iar nu numai de tranzit al victimelor traficului.

Analizând acest fenomen din punct de vedere geografic, spațiul balcanic reprezintă o zonă predilectă de interes, determinante fiind neajunsurile de ordin social sau economic, schimbările politice, marcate adesea de violențe, compoziția multietnică a populației, situații ce favorizează activitățile ilicite ale rețelelor de trafic de persoane. Astfel, după anul 1990, pe lângă zonele tradiționale de origine (nordul și centrul Africii, America Latină, Asia), țările din centrul și estul Europei constituie cele mai importante surse de femei și copii traficați pentru exploatare sexuală sau muncă forțată pentru Europa Occidentală.

Traficul de persoane – copii, femei și bărbați realizat prin diferite modalități: exploatare sexuală, muncă forțată, prelevare ilegală de organe ori alte forme ce aduc atingere demnității ființei umane, pe care infractorii nu pregetă să le inoveze – este considerat aducător de profit într-o mai mare măsură decât traficul de droguri , avand in vedere faptul ca drogul se vinde o singura data, pe cand persoana – poate fi obiectul vanzarilor repetate .

Dimensiunile reale ale acestui fenomen nu sunt cunoscute din multiple cauze, precum : subteraneitatea și obscuritatea fenomenului, neputința victimelor de a opune rezistență, versatilitatea infractorilor, complicitatea comunităților sau chiar a autorităților. Cert este însă, în legătură cu acest fenomen, au avut și au loc multiplele acțiuni de prevenire, combatere și diminuare întreprinse de autorități, de societatea civilă, de comunitatea națională și internațională, ce presupun capacitare de forțe umane și materiale, constatându-se într-o oarecare măsură o îmbunătățire a mijloacelor de identificare și urmărire judiciară a infractorilor, fenomenul câștigând în vizibilitate și statistic vorbind, într-o scădere a numărului de victime, deși este evidentă existența fluctuațiilor pe care le-a cunoscut nivelul criminalității din domeniul traficului de persoane.

I.2.Factorii favorizanți ce stau la baza apariției și proliferării traficului de persoane

Pentru a aborda cum se cuvine acest fenomen de amploare este necesară o bună cunoaștere a cauzelor și a factorilor de risc care au determinat nu numai apariția acestuia, ci și proliferarea și menținerea lui la cote alarmante. Studiile efectuate în acest sens, au scos la iveală un număr impresionant de cauze, pornind de la sărăcie – reliefată prin scăderea drastică a nivelului de trai al populației, cumulată cu creșterea ratei șomajului, politici ineficiente marcate de un cadru legislativ inadecvat, discriminări pe criterii de gen, etnie, discriminări pe piața muncii – femeile fiind ultimele angajate și printre primele concediate în multe dintre cazuri, fiind astfel împinse tot mai mult spre sectoarele neconvenționale ale economiei și munca ” la negru”. Astfel, sărăcia motivată de remunerarea proastă a muncii, a îndreptat atenția multora spre oportunitățile de emigrare, considerând aceasta ca pe unica soluție de ieșire din impas. Insă, migrarea legală în țările de destinație s-a lovit de reglementările foarte restrictive, impuse de țările cu o economie mai dezvoltată, situație ce a condus la favorizarea traficului. Așadar, starea precară a victimelor din punct de vedere material, asociată cu lipsa unor perspective de remediere a acesteia, constituie un alt factor ce favorizează traficul de persoane. Specularea nemulțumirilor victimelor raportate la propriul nivel de trai și promisiunile traficanților făcute persoanelor recrutate, că viața lor se va îmbunătăți considerabil, urmând a câștiga sume importante în străinătate, este în majoritatea cazurilor

modalitatea prin care se realizează recrutarea acestora, victimele sfârșind prin a fi exploatate prin muncă, ori obligate la practicarea prostituției, a cerșetoriei sau în alte situații dându-și consimțământul pentru donarea de organe, în schimbul unor sume de bani.

Motivația principală a traficanților ce desfășoară astfel de activități infracționale este reprezentată desigur, de veniturile obținute, cele mai însemnate provenind din exploatarea sexuală a victimelor.

Un alt factor important îl constituie deficitul de oportunități educaționale și lipsa unor programe educaționale relevante, traficanții urmărind victimele cu o educație precară, profitând de lipsa experienței de viață și de naivitatea acestora, traficul fiind astfel frecvent asociat cu abandonul școlar. In acest sens, importanța educației este subliniată în Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor și de asemenea, în Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, precum și de înlocuire a Deciziei – cadru 2002/629/JAI a Consiliului Uniunii Europene. Prevenirea traficului de persoane, se poate realiza potrivit directivei amintite, inclusiv prin intermediul educației.

Cererea pentru serviciile victimelor, în ceea ce privește exploatarea prin muncă, în vederea prelevării de organe, ori în scopul exploatării sexuale observăm că există inclusiv din partea unor persoane, altele decât traficanții și care nu contribuie în nici un mod la constrângerea acestora. Există însă cerere și din partea traficanților, care se folosesc în mod direct de serviciile victimelor, obligându-le la practicarea cerșetoriei ori practicarea furturilor, sau urmărind „cumpărarea” victimelor pentru a le exploata spre a oferi servicii clienților.

Folosirea serviciilor unei persoane exploatate, a fost conștientizată și de legiuitorul român, care a sancționat-o mai întâi prin intermediul art.215 din Noul Cod penal al României, adoptat în anul 2009 și intrat în vigoare la 1 februarie 2014, iar mai apoi prin intermediul art.141din Legea nr.678/2001, care a fost introdus ca urmare a modificărilor aduse acestui act normativ prin intermediul Legii nr.230/2010. De asemenea, art.265 alin.(2) Codul Muncii

sancționează primirea la muncă a unei persoane aflate în situație de ședere ilegală în România, cunoscând că aceasta este victimă a traficului de persoane.

Un alt factor favorizant îl constituie legislația penala permisivă și folosirea cu multă abilitate a dispozițiilor legale de către traficanți în avantajul lor, aceștia folosindu-se și de sistemele juridice existente în țările de destinație ori lipsa de diligență sau superficialitatea în punerea în aplicare a prevederilor legale de către organele abilitate. Intr-o cauză , de exemplu, s-a reținut că inculpații, care exploatau victimele pe teritoriul statului francez, prin obligarea la săvârșirea de furturi, le-au instruit pe acestea să folosească identități false ale unor persoane minore, motivul fiind acela că în Franța, pentru infracțiuni de furt, persoanele cu vârsta sub 18 ani sunt predate inițial unor centre de minori, fiind arestate și judecate doar în cazul comiterii repetate de infracțiuni. Din centrele de minori, victimele erau sfătuite de către inculpați să fugă în primele 24 de ore.

Având în vedere dimensiunea transfrontalieră pe care o îmbracă în cele mai multe cazuri traficul de persoane, o responsabilitate deosebită revine organelor poliției de frontieră și vameșilor în operațiunile lor de verificare a persoanelor ce doresc să traverseze frontiera de stat. Este cunoscută de asemenea, existența rețelelor de călăuze care organizează trecerea frauduloasă a graniței, nefiind excluse cazurile când rețelele de traficanți beneficiază de protecția anumitor persoane din poliție.

Dar, pe lângă toți acești factori macrosociali, cu un nivel ridicat de generalitate, conform cercetărilor sociologice realizate de IMAS în anul 2005, cu sprijinul UNICEF, mai putem aminti ca factori de risc ai traficului de persoane si o serie de factori microsociali –remarcați la nivel de grup social : instabilitate familială și relații problematice între adulți și copii, antecedente penale ori comportamente deviante – precum consumul de droguri, alcoolismul, violența domestică.

De asemenea, la nivel de individ remarcăm așteptări nerealiste de atingere a unor scopuri de sporire a resurselor materiale, dorința de aventură asociată cu lipsa informării privind riscurile ce pot aparea în astfel de situații, disponibilitatea de a încălca unele norme legale în vederea contractării unui loc de muncă în străinătate, lipsa de încredere în forțele proprii marcată de complexul de inferioritate, relații sentimentale ratate, labilitate psihica ori

antecedente de agresiuni sexuale, neâncredere în instituțiile care ar putea oferi asistență și suport.

Toată această multitudine de factori au contribuit și contribuie în continuare la menținerea fenomenului traficului de persoane la cote alarmante, deși se fac numeroase demersuri și planuri de contracarare a lui atât la nivel național, cât și pe plan european și internațional.

I.3. Etapele traficului de persoane

Traficul de persoane privit în ansamblul său, deși modalitățile concrete de traficare și modul în care acționează traficanții diferă de la o speță la alta, parcurge diverse etape până la punctul „terminus” al exploatării victimelor. Fiecare etapă constituie o grea încercare pentru victimă, însă momentele dramatice, traumele și abuzurile, atât de natură fizică, cât și psihică iau amploare abia în fazele finale , când traficanții sunt convinși că pentru victime numai e cale de întoarcere. Tot acest proces are la bază o organizare foarte bine gândită de către persoanele implicate, cuprinzând următoarele etape: recrutarea, transportul, trecerea frontierei, cazarea, găzduirea, transferarea victimelor către alți traficanți, vânzarea și exploatarea acestora etc.

In faza recrutării, în majoritatea cazurilor avem de a face cu persoane foarte abile în a-și ademeni și minți potențialele victime, prin promisiuni de locuri de muncă bine remunerate în străinătate. In general racolatorii „ sunt persoane tinere, îmbrăcate îngrijit și care fac o bună impresie, atât prin semnele exterioare ale bunăstării lor – vestimentație, mașină, telefon celular etc. – cât și prin poveștile de succes pe care le vehiculează, privind propria reușită ori a altor persoane care au plecat la muncă în străinătate, fiind cu atât mai convingători cu cât prezintă ca fiind foarte atractive condițiile de lucru : posturi în țări vest europene, foarte bine plătite și care nu necesită o calificare deosebită”. Deseori contactul cu traficanții vine în urma anunțurilor făcute la mica publicitate, ori prin intermediul cunoștințelor comune, reușind să convingă cu atât mai mult , cu cât prezintă mici detalii cu privire la viitoarele locuri de muncă, de exemplu : în construcții, agricultură, ca baby-sitter,

dansatoare în cluburi, ospătari sau chelnerițe în restaurante, în modelling, ori pentru îngrijire bătrâni. „ De cele mai multe ori, le sunt date drept exemple persoane care au fost ajutate sa plece în străinătate și care au revenit cu sume mari de bani după o perioadă relativ scurtă de timp”. Pentru a câștiga încrederea victimelor și a le atrage, traficanții se angajează la suportarea cheltuielilor cu actele necesare călătoriei ori transportului, urmând ca acestea să le fie restituite ulterior din sumele ce li se vor plăti pentru munca prestată, victimele intrând astfel într-o relație de servitute către aceștia și riscând situația în care datoriile le sunt sporite de câteva ori, ceea ce va îngreuna returnarea lor pe viitor. Așadar , această primă etapă se realizează prin obținerea consimțământului persoanei traficate în schimbul unor beneficii, utilizarea unor situații vulnerabile, abuz de putere, înșelăciune și uneori chiar răpire de pe strada sau din locuri publice de distracție – în această ultimă situație fiind vizate persoane de condiție materială modestă ori provenind din familii dezorganizate, mizându-se pe aspectul ca nu va interesa pe nimeni dispariția lor.

Următoarea etapă în procesul de traficare o constituie transportul victimelor, într-un timp cât mai scurt, pentru a nu avea timp să se răzgândească, organizat pe uscat, pe calea aerului sau pe apă, realizându-se trecerea frontierei în mod legal sau în mod fraudulos prin intermediul călăuzelor ce folosesc anumite rute clandestine. Pentru a nu lăsa loc suspiciunilor, victimele sunt tratate civilizat pe tot parcursul călătoriei, beneficiind de masă și cazare, putând lua chiar legătura cu familia, însă după ajungerea la destinație, sub pretextul îndeplinirii unor formalități ori pentru o păstrare mai sigură a acestora, documentele de călătorie și actele de identitate ale persoanelor traficate sunt reținute fie în mod pașnic, fie în mod violent, victimele realizând că au fost înșelate, neurmărindu-se angajarea lor pentru meseriile ce le-au fost anterior promise. De cele mai multe ori, victima este însoțită de recrutor în faza de transportare ori transfer, pentru a se asigura ajungerea ei la destinație fără incidente. La destinație sunt fie cazate sau găzduite și exploatate de însăși traficanții recrutori, fie sunt transferate altor traficanți , în schimbul unor sume de bani, urmând a fi exploatate de aceștia.

In etapa de vânzare putem spune că începe exploatarea propriu – zisă a victimelor, fiind transformate în marfă de traficanții – cumpărători, uneori victimele fiind vândute chiar de către rude sau prieteni.

In etapa exploatării victimele ajung să conștientizeze pericolul real ce le marchează existența, sub teroarea amenințărilor cu moartea și a violențelor de tot felul, din persoane libere se vor trezi într-un regim opresiv, de sclavie, vor fi supuse la tratamente inumane și obligate să se prostitueze, abuzate sexual, fizic si psihic, obligate să se drogheze, să fure ori să cerșească, să muncească în mod forțat. Vor fi constrânse prin false datorii, prin confiscarea actelor de identitate, prin interzicerea părăsirii unei locuințe ori a unui anumit perimetru aflat sub supravegherea traficanților, ori cu represalii împotriva familiilor și a celor dragi – aceasta fiind una dintre cele mai eficiente metode de control și de înfrângere a oricărei tentative de a scăpa. Prin toate aceste metode de control traficanții urmaresc sa creeze o stare de captivitate si de control psihologic, stare prin care își domina întotdeauna victimele.

Sunt însă și cazuri când, unele victime aflate în tot acest proces inuman al exploatării, reusesc sa scape din aceste meandre profitând de neatenția traficanților, ori cu ajutorul anumitor razii efectuate în diferite locații de către organele de poliție ce au fost sesizate, ori plătind anumite sume pentru restituirea actelor de identitate ce le-au fost confiscate de către traficanți etc. In sprijinul acestora intervin pentru a se putea repatria ambasadele și consulatele României în străinătate, organizații neguvernamentale și Organizația Internațională pentru Migrație, în România victimele traficului de persoane beneficiind de dreptul la asistență psihologică, medicală, juridică și socială. Cu toate acestea, pe fondul neajunsurilor de natură materială, a lipsei unui loc de muncă, a stigmatizării de către societate ori a sentimentului de inferioritate cu care se confruntă victima ce a reușit să scape din mâinile traficanților, constatăm ca apar și cazuri când victimele procedează la întoarcerea benevolă în sfera de influență a traficanților.

Modul de operare al traficanților și etapele traficului de persoane le putem observa și din următorul caz de exploatare prin muncă a unui număr de 36 de români în Spania. Prin rechizitoriul întocmit în cauză, s-a reținut că în perioada septembrie 2008 – mai 2009, B.V. împreună și în înțelegere cu fratele său B.I. și cu alte 12 persoane ( din care 7 reținute de autoritățile spaniole), au inițiat și constituit un grup infracțional organizat, deosebit de periculos, specializat în recrutarea, transportarea și exploatarea unui număr de 36 persoane, pe care le-au dus în Spania, promițându-le în mod mincinos că vor lucra cu contract de muncă și

că vor realiza câștiguri mult mai mari decât în România. Stabiliți în Spania în două localități învecinate orașului V., respectiv B.V. în localitatea A., iar B.I. în localitatea L., pentru aceleași scopuri și în aceleași condiții, după un prim transport de 10 persoane racolate din com.G.F., sat T., jud. Bacău, inculpatul B.V. l-a determinat pe B.I. să recruteze alte persoane din satele menționate mai sus și să le aducă în Spania, unde , a promis că aranjează să găsească locuri de muncă, prin cunoștințe de ale sale, care veniseră cu mult timp înainte în Spania și care „stăpâneau” piața locurilor de muncă din zonele limitrofe ale orașului V., unde au mers si frații B.( localitățile X.,L.,A.,V.).

Așadar B.V., Aflat în Spania, a păstrat permanent legătura cu fratele său B.I. plecat în România în vederea recrutării altor persoane pentru „munca la negru”. După confirmarea lui B.I. că a reușit să racoleze alte 24 de persoane, găsind și mijloacele de transport necesare pentru a le aduce în Spania, B.V. i-a cerut fratelui său să vina cu avionul în V., înaintea grupului, urmând ca amândoi să aștepte sosirea persoanelor din Romania, care plecaseră din G.F., sat T., cu două microbuze, iar din Brașov cu un autocar care făcea curse pentru Spania (V.).

Faptele s-au petrecut întocmai, în sensul ca grupul de persoane recrutate de către B.I., au fost îmbarcate în două microbuze ale unei firme din Onești „T.T.”( cu care a tratat B.I.), la data de 06.10.2008 acele persoane plecând spre Spania , unde au ajuns dupa 3 zile în orașul V. Aici, șoferul autocarului a încercat debarcarea forțată a celor 24 de persoane, dar la rugămintea lui B.N., rudă cu frații B.V. și B.I. și după ce s-a plătit o sumă suplimentară de bani, adunată tot de la persoanele recrutate, au fost transportați în afara orașului V.( pentru a nu fi prinși de poliție), până în localitatea X. Aici, cele 24 de persoane, s-au ascuns în mai multe locații( într-un bar, într-un parc de distracții, sub o lizieră de pomi), după care în jurul orelor 21:00, B.N. l-a găsit la telefon pe B.I., care le-a spus să aștepte că vor veni două microbuze conduse de B.V. și F.D., zis „D” și vor fi duși la un hotel din apropiere unde vor fi cazați peste noapte. B.V. a venit cu un microbuz alb și F.D. cu unul roșu și au transportat cele 24 de persoane, la un hotel, într-o localitate situată la circa 1/2 ore de mers.

Următoarea zi B.V. a efectuat singur alte 2 curse, cu cele 24 persoane, cu același microbuz, intr-o altă localitate (L.), unde acestea au fost cazate în condiții inumane ( într-un

apartament cu 4 camere – 24 persoane), cu mobilier și saltele găsite la locurile de depozitare a gunoaielor (aduse tot de B.V. cu microbuzul condus de el și cu cel condus de F.D.).

Toate activitățile ulterioare, au fost controlate cu strictețe de B.I. și B.V. și alte persoane din anturajul acestora (B.A., B.N., B.I., C.Ș., N.L., N.C.). Astfel, persoanele cazate nu puteau ieși din apartament ( existând pericolul să fie prinși de poliție fără forme de ședere legale), le-au fost luate telefoanele mobile ( pentru a nu comunica cu persoanele cunoscute din Spania și România), li s-au reținut actele de identitate, condițiile de hrană erau total necorespunzătoare, aproape de nesuportat, erau amenințați mereu că dacă nu respectă condițiile impuse vor avea de suportat consecințe mult mai grave.

Din declarațiile majorității părților vătămate ( peste 25) – audiate de procuror în prezența apărătorilor din oficiu, cât și a celor audiați ca martori ( peste 15), rezultă că B.V. era mereu în preajma lui cu B.I., că aceștia hotărau împreună ceea ce aveau de făcut, ei fiind aceia care colaborau direct cu persoanele care răspundeau de munca depusă pe plantațiile de mandarine și portocale. Aceste persoane cu numele de „A.”, „C.”, „D.”, de etnie rromă, normau munca celor ce culegeau mandarine și portocale ori struguri, iar banii erau luați de către frații B.V. și B.I.( la sfârșitul unor perioade de activitate) de regulă la 2 săptămâni, aduse la apartamentul unde locuiau( o singură dată), fie direct de pe plantațiile menționate, însumând venituri în valoare de 61790 euro.

Toate aceste mărturii ale părților vătămate și ale celorlalte persoane – martori din acest grup, au arătat tratamentul inuman ( dus până aproape de limita imposibilului), fără hrană, condiții de igienă și cazare, sechestrate și private de cele mai elementare drepturi fundamentale ale omului ( interdicții de a ieși din imobilul unde erau cazați, de a vorbi la telefoane – acestea fiind confiscate, li s-au ridicat acetle de identitate, nu li s-au dat bani din munca depusă). Pe lângă cele de mai sus, s-a reținut faptul că inculpatul B.V. și învinuitul B.I., îi amenințau într-un mod ieșit din comun pe cei sechestrați ori de câte ori încercau să comenteze anumite ordine sau când se plângeau de câștigurile realizate și condițiile de trai insuportabile, afirmând că le „scoate creierul și că îi taie” dacă nu vor executa ceea ce li se ordona, că li se va da foc la case, alții au fost amenințați că vor suporta consecințe mai grave decât își închipuie dacă nu-și vor achita datoriile față de ei și că nu se vor mai putea întoarce niciodată în țară dacă nu vor face rost de bani. Așa se explică declarațiile victimelor I.D. și A., care au scris acasă, soția sus – numitului vânzând un teren și animale, în satul T., com G.F.,

jud. Bacău, și trimițând banii în Spania, unde au fost ridicați din bancă de B.I., din care acesta și-a reținut suma de 800 de euro( a se vedea fl.nr. 257-281 dosar).

În același sens se înscriu și alte amenințări făcute de B.V. asupra tuturor persoanelor care au fost la muncă cu el în Spania, amenințări exercitate după venirea în țară, în mod repetat și fățiș, în toate locațiile unde acesta s-a întâlnit cu acele părți vătămate, amenințându-i că îi omoară dacă nu-și achita datoriile ocazionate de plecarea în Spania ( câte 400 de euro fiecare), deși părțile vătămate au achitat acele sume de bani prin primirea acestora din România de la rude sau prin reținerea lor din banii rezultați din munca prestată, sumele fiind cu mult peste valoarea de 400 de euro, așa cum reiese din declarațiile tutturor persoanelor audiate de organele de anchetă, acesta obligându-i să le achite de mai multe ori.

Unele victime au reușit să fugă din imobilul unde erau sechestrate și au anunțat autoritățile spaniole, dar pentru un timp traficanții au reușit să se sustragă anchetei fiind anunțați telefonic, însă în cele din urmă, prin colaborarea organelor de anchetă atât din țară , cât și a autorităților spaniole, membrii acestui grup infracțional au fost arestați.

I.4. Profilul traficantului si al victimei

I.4.1. Profilul traficantului

Analizând profilul traficantului din perspectiva cazurilor înregistrate de trafic de persoane, putem distinge câteva criterii ce sunt avute în general în vedere, și anume : vârsta acestora, aspectul fizic, nivelul de educație, inteligența emoțională, gradul de organizare, experiențele traumatizante trăite în copilărie.

Dacă statisticile efectuate până la nivelul anului 2005 arătau un interval de vârstă al traficanților între 20 -35 ani, pentru prezent observăm că acest interval a crescut, majoritatea traficanților având vârste cuprinse între 20 și 45 de ani, deși există și cazuri cu vârste mai mici sau chiar mai mari. Orientarea vocațională și de carieră este cea care își pune amprenta pe

acest nivel mediu de vârstă, fiind cunoscut faptul că lipsa unor modele alternative și de orientare profesională, nivelul educațional nu foarte ridicat, dorința de atingere a bunăstării prin mijloace neortodoxe, uneori înlesnite de anturajul din lumea interlopă care adesea se prezintă sub masca poveștilor de succes, îi determină pe aceștia să se orienteze spre activitățile ilicite. Așa se face că traficanții își promovează aparentul succes prin tot felul de accesorii, în vestimentație, ori înfățișare îngrijită, dezvoltându-și abilitățile de manipulare, folosind tehnici subtile, și uzitând de o inteligență emoțională ridicată, empatizând cu ceilalți pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor, toate acestea pentru a-și atinge scopul final, recrutarea unei potențiale victime. Traficanții sunt foarte bine organizați , folosind planuri bine stabilite, acționând uneori independent și organizând singuri toate etapele traficului, de la recrutare până la profitul generat de aceaste operațiuni sau pot fi afiliați unor rețele bine stabilite. Uneori între traficanți sunt și femei care cândva au fost racolate și au căzut victime traficului și care ajung să cunoască foarte bine mecanismul de traficare, experiența lor înlesnindu-le atragerea victimelor și plasarea lor în scopul exploatării – lucru dovedit de numeroase cercetări psihologice, care au concluzionat că, de cele mai multe ori, cei ce abuzează au fost, la rândul lor , victime – ori în perioada copilăriei au fost martori ai violențelor și abuzurilor fizice și emoționale în familie, fiind caracterizați de o stima de sine scăzută, minimizându-și propriile responsabilități și afișand o nevoie acută de a se impune si de a deține controlul asupra persoanelor cu care vin în contact, folosind un comportament violent ca metoda coercitivă, pentru a obține supunerea persoanelor traficate. În etapa exploatării însă, coerciția victimelor și înfrângerea dorinței lor de libertate este rezultatul colaborării mai multor traficanți, aceștia acționând la acest nivel ca o rețea foarte bine organizată.

I.4.2. Profilul victimei

Din analiza în timp a rapoartelor și statisticilor cu privire la traficul de persoane, observăm că în rândul victimelor se mențin constant persoanele cu o situație materială precară, adesea provenind din familii dezorganizate, unde domina violența, consumul de

alcool ori stupefiante ori alte relații tensionate și abuzuri, de cele mai multe ori din mediul rural, cu un nivel educațional scăzut ori maxim de studii liceale, persoane lipsite de experiență de viață și care se încred cu ușurință în spusele traficanților. Ofertele tentante lansate de aceștia cu precădere prin anunțurile de la mica publicitate cu eventuale locuri de muncă bine plătite în străinătate, determină victimele să își asume riscurile unei astfel de oportunități din dorința de a obține venituri mai mari, de a avea independență financiară și de a-și îmbunătăți condițiile de viață. Se constată de asemenea, preferința pentru persoanele foarte tinere, cu vârste cuprinse între 14 și 25 de ani, dacă se urmărește obligarea acestora la practicarea prostituției, pentru cerșetorie fiind preferate persoanele cu anumite handicapuri ori infirmități fizice, indiferent de vârstă, iar dacă se are în vedere exploatarea prin muncă, tot persoanele tinere sunt preferate. Traficanții speculează în special inocența victimelor, exploatându-le gravele probleme socio – familiale și financiare, promițând locuri de muncă oneste și angajamente legale. Spre exemplificare, vom reda următoarea speță, în care instanța a reținut că inculpata K.M., cetățean român s-a căsătorit cu un cetățean olandez în scopul obținerii dreptului de rezidență și a cetățeniei olandeze. Din același an însă, a inițiat o legătură de concubinaj cu învinuitul B.A., cetățean olandez de origine turcă.

În perioada martie – iunie 2003, inculpata a racolat 5 tinere pe care le-a obligat să practice prostituția în folosul său, ăn Amsterdam. Racolarea s-a făcut dintre tinerele ce locuiau pe raza județului Iași, unde locuia familia inculpatei și unde aceasta era cunoscută, aspect ce i-a permis să ia ușor legătura cu părțile vătămate și să le convingă să o însoțească în Olanda, prin promisiuni de asigurare a unui loc de muncă bine plătit (într-o fabrică de încălțăminte, la împletit coșuri sau la case de bătrâni), a cazării și obținerii actelor necesare, respectiv carte de identitate și pașaport.

Odată ajunși în Olanda, inculpata le-a spus părților vătămate că de fapt au fost aduse pentru practicarea prostituției. Părțile vătămate au refuzat, dar sub amenințarea cu vânzarea către proxeneți albanezi și neavând acte, au fost obligate să accepte. Părțile vătămate erau aduse de învinuitul B.A. pe o stradă pentru prostituate din Amsterdam, iar de cele mai multe ori erau însoțite de inculpată pentru a le supraveghea. Părțile vătămate erau plătite cu 25 Euro pentru 10 minute pentru a întreține relații și raporturi sexuale în autoturismele clienților, în

număr de cca.15-20 pe noapte. În perioada 1 aprilie – 26 aprilie 2003, inculpata a câștigat cca 10.000 Euro prin exploatarea părții vătămate D.L. și cca 5500 Euro prin exploatarea părții vătămate M.D.M. Pe 26 aprilie 2003 inculpata le-a restituit actele, iar în aceeași noapte au fost ridicate de poliție și repatriate.

În mai2003 K.M. a revenit în țară și le-a contactat pe părțile vătămate C.N., M.G. și S.M. și, la fel ca în celelalte cazuri, inculpata le-a promis părților vătămate M.G. și C.N. că le va asigura un loc de muncă în Amsterdam și le va ajuta să obțină pașaportul. S.M. i-a spus inculpatei că dorește foarte mult să plece în Olanda și acceptă să lucreze oriunde.

Inculpata a obținut pașapoartele pentru M.G. și C.N., iar în data de 28 iunie 2003 a plecat cu ele în Amsterdam, unde le-a cazat și le-a promis că le caută un loc de muncă, luându-le pașapoartele. După cca. o săptămână le-a spus căvor trebui să practice prostituția dacă vor să câștige bani, părțile vătămate fiind obligate să accepte. Acestea erau plătite cu 25 Euro pentru15 minuteși aveau cca. 10-15 clienți/noapte.

Partea vătămată M.G. a practicat prostituția în favoarea inculpatei 3 seri, câștigând 750 Euro, bani luați de către inculpată. După 3 zile, partea vătămată a fost ridicată de poliție și trimisă în țară.

Partea vătămată C.N. a practicat prostituția în favoarea inculpatei în perioada 5 iulie – 12 august 2003, câștigând cca. 9000 Euro, după care a reusit să fugă.

Partea vătămată S.M. a practicat prostituția în perioada iulie – 20 august 2003, câștigând cca. 9000 Euro. Deși S.M. a fost de acord să practice prostituția pentru a realiza venituri, consimțământul acesteia nu exonerează inculpata de răspundere.

În unele cazuri vânzarea e începutul exploatării, în care victima realizează că a devenit o marfă în mâinile traficanților, fiind dată acestora de rude sau prieteni.

Exemplu – speță: Prin sentința penală nr.585 din 8 octombrie 2003, Tribunalul Constanța a condamnat pe inculpații R.B. și G.J. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de minori și trafic de persoane prevăzute în art.13 alin.(1), (3) și(4) și în art.12, alin.(1) și alin.(2), lit.a) din Legea nr.678/2001.

Instanța a reținut că, la 19 mai 2002, inculpatul G.J. s-a deplasat în orașul Năvodari și, interesându-sedespre existența unor copii cu handicap, a fost îndrumat la familia minorei B.M. Minora, care avea o infirmitate la picior, a acceptat oferta inculpatlui de a o duce în străinătate la cerșit, cu condiția de a fi însoțită de sora sa B.A. Inculpatul a convins-o pe mama celor două surori, B.C., să fie de acord cu plecarea acestora, dându-i bani și bunuri.

În realizarea scopului propus, inculpatul G.J. a dus pe minora și pe sora acesteia, precum și pe mama lor, la autorități pentru îndeplinirea formalităților de obținere a pașapoartelor. Inculpatul R.B. a achitat taxele pentru eliberarea pașapoartelor, pe care, apoi, le-au reținut cei doi inculpați.

La 15 iulie 2002, inculpatul R.B. a fost reținut la frontieră, încercând să scoată din țară pe B.M. și B.A.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr.354/P din 7 noiembrie 2003, a respins apelurile inculpaților. Recursurile declarate de inculpați sunt nefondate, întrucât în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de minori și trafic de persoane.

O tendință însă tot mai îngrijorătoare, o constituie media de vârstă scăzută a victimelor traficului, lucru care facilitează dezvoltarea pornografiei infantile, a pedofiliei, internetul oferind spre vizionare tot mai multe imagini și filme erotice cu copii.

Victimele traficului de persoane sunt adesea vădit afectate în ceea ce privește sănătatea fizică și psihică, sunt încercate de un sentiment de inferioritate, se pot simți stigmatizate de semenii lor și pot prezenta un risc crescut de excluziune socială. Violențele la care sunt supuse de multe ori victimele sunt din cele mai diverse : de la loviri, contuzii, răni deschise, cicatrice, mutilări în cazul cerșetoriei, ori arderea cu țigara, tăierea cu cuțitul sau bătăi repetate pentru a determina victimele să consimtă la întreținerea de relații sexuale cu clienții etc. Toate aceste acțiuni ale traficanților de constrângere fizică prin acte de violență, menite să ducă la înfrângerea rezistenței victimei, ori constrângerea morală ce presupune amenințarea victimei cu producerea unui rău îndreptat în mod nemijlocit asupra acesteia,

asupra soțului sau unei rude apropiate, rău ce nu poate fi îndreptat decât prin acceptarea cererilor făptuitorului, își pun amprenta asupra psihicului victimelor, acestea trecând de la starea de șoc, frică, neputință, autoblamare, vină, la identificarea cu însăși traficantul ( așa – numitul sindrom Stockholm), ori datorită tulburărilor psihice, ajungând în ultimă instanță la sinucidere.

Prin urmare, din cauza traumelor suferite de victime, investigarea infracțiunilor în materia traficului de persoane nu este deloc simplă. Consecințele psihologice ale unui proces pot fi deosebit de grave atât pentru victimele majore , cât și pentru cele minore în cadrul procedurilor judiciare, fiind foarte important modul în care organele judiciare reușesc să comunice cu victimele evitând victimizarea secundară, făcând tot posibilul pentru a-i căpăta încrederea și a-i reduce stresul și teama încă de la prima întâlnire.

Legea nr. 678/2001 reglementează măsuri privind asistența victimelor traficului de persoane, acestea vizând inclusiv reintegrarea socială, care se dovedește a fi un proces destul de anevoios, un rol important în acest sens revenind și organizațiilor neguvernamentale, deoarece pot oferi sprjin, întrucât au importante legături pe plan local.

I.5.Forme ale traficului de persoane

Din definiția traficului de persoane cuprinsă în Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, rezultă și formele în care se concretizează această infracțiune, în raport de caracteristicile persoanelor traficate și traficante, de scopul urmărit și interesul vizat, de natura cauzelor ce au generat

fenomenul, de implicațiile sociale, dar și de specificul valorilor sociale lezate (drepturile omului).

Referitor la formele traficului putem distinge o clasificare a acestora în funcție de mai multe criterii, cum ar fi : scopul propriu-zis și finalitatea traficului inițiat, desfășurarea acestuia în interiorul granițelor unei țări sau în afara acestora, tipul de victime traficate, vârsta victimelor traficate, consimțământul victimei de a fi sau nu traficată, etc.

În funcție de scopul propriu-zis și finalitatea traficului inițiat, distingem :

trafic de persoane în scopul exploatării victimelor prin muncă;

trafic de persoane în scopul exploatării sexuale;

trafic de persoane în scopul prelevării de organe;

trafic de persoane în scopul obligării victimelor la practicarea cerșetoriei;

trafic de persoane în scopul obligării victimelor la comiterea infracțiunii de furt sau pentru alte fapte penale.

După aria de desfășurare a traficului, în interiorul granițelor unei țări sau în afara acestora, distingem:

trafic de persoane în țara de origine, când un sunt depășite granițele de stat;

trafic de persoane transnațional, când acestea sunt transportate din țara de origine către destinații din alte state.

Traficul internațional este cel mai laborios organizat, fiind derulat de rețele periculoase, ceea ce îl face greu de combătut. Prin urmare distincția acestei clasificări are relevanță sub aspectul aplicării legii penale în spațiu, atunci când infracțiunea este săvârșită în strainătate de un cetățean român ori contra unui cetățean român.

După tipul de victime traficate, distingem :

trafic de femei – care vizează îndeosebi exploatarea sexuală a acestora;

trafic de bărbați – acesta fiind legat mai ales de exploatarea forței de muncă, în domeniul construcțiilor sau agricultură, nefiind însă exclusă și exploatarea sexuală;

trafic de copii – ce are în vedere exploatarea acestora pentru servicii pornografice, cerșetorie, furturi, prelevare de organe ori în economia tenebră.

Un alt criteriu îl constituie vârsta victimelor traficate , unde distingem :

trafic de persoane adulte, care au împlinit vârsta de 18 ani – art.12 din Legea nr.678/2001 sancționează traficul de persoane adulte;

trafic de persoane minore, când victimele un au împlinit încă vârsta de 18 ani

– art.13 din Legea nr.678/2001 sancționând traficul de minori. Diferențierea realizată prin cele două articole (12, respectiv 13) din legea mai sus amintită, are relevanță sub aspectul elementelor materiale ale celor două infracțiuni și de asemenea sub aspectul pedepselor. Traficul de minori este sancționat mai aspru decât traficul de persoane adulte.

După consimțământul victimei de a fi sau un traficată , distingem:

trafic de persoane fără consimțământul victimei;

trafic de persoane cu consimțământul victimei.

I.6. Evoluția reglementărilor în materia traficului de persoane în

legislația românească

Pe plan juridic, Codul Calimach și Legiuirea Caragea, inspirate din Codul civil austriac și Codul napoleonian au înscris legislația românească în modernitate, fiind o tentativă de a așeza ordinea și legea în drepturile lor. In Codul Calimach( elaborat din porunca domnitorului Scarlat Calimach în 1817) s-a realizat o condamnare teoretică a robiei, fiind considerată „împotriva firescului drit al omului”, însă, fără a o desființa, căci robia „s-a urmat din vechime în prințipatul acesta”. S-a adus totuși o ameliorare situației robilor prin prevederea potrivit căreia : „robul nu se socotește intru toate ca un lucru, ci înct faptele, legăturile, driturile și îndatoririle lui privesc către alții, iar nu către stăpânul său, se socotește el ca o persoană; drept aceia este robul supus pământeștilor legi și se apără de către ele” (art.27), dar robia s-a menținut.

La rândul ei, Legiuirea Caragea – întocmită din ordinul domnitorului Țării Românești Ioan Gheorghe Caragea, publicată în 1818 și intrată în vigoare un an mai târziu, reprezentând voința clasei dominante, a menținut inegalitățile de clasă și de condiție socială (slobozi, robi, dezrobiți), arătând potrivit pct.2 din Cap.VII al Părții I, „câți se vor naște din părinți robi sunt robi”, în acea perioadă țiganii fiind considerați robi.

Codul penal de la 1865 a realizat unificarea legislației penale în statul unitar român și a marcat totodată, începutul dreptului penal modern. Constatăm din lectura acestuia, că bunele moravuri erau protejate prin numeroase articole . Așa spre exemplu, în art.267 putem observa cu ușurință că este incriminată infracțiunea de proxenetism, chiar dacă nu a fost numită astfel de legiuitor „ ori cine va fi atentatu la bunele moravuri ațițându, favorindu sau înlesnindu obicinuitu desfrenarea sau corupțiunea tineriloru de ambe secsele mai mici de doue-deci și unu ani, se va pedepsi”. La fel, răpirea minorilor era și ea pedepsită. Cu toate acestea, Codul penal publicat în 1864 și intrat în vigoare în 1865 reflecta concepția beccariană de moderație – în ceea ce privește aplicarea pedepselor – dar a avut o longevitate apreciabilă, rămânând în vigoare până în anul 1937.

Codul penal, adoptat în martie 1936 și intrat în vigoare în ianuarie 1937, cunoscut și sub numele de Codul penal Carol al II-lea a constituit o operă de unificare legislativă, remarcându-se printr-o reglementare minuțioasă a infracțiunii, acordând o atenție mai mare decât codul anterior bunelor moravuri. Astfel, în Capitolul II. Infracțiuni contra bunelor moravuri din cadrul Titlului XI.Infracțiuni contra pudoarei și a bunelor moravuri regăsim infracțiuni precum „traficul de publicațiuni obscene”(art.430), „corupția sexuală”(art.433 alin.1), „favorizarea prostituției”(art.433,alin.2), „exploatarea prostituției”(art.435), „proxenetismul” (art.436-438) și „traficul de femei” (art.439-440), fiind pedepsite „ la fel cu tentativa și următoarele acte săvârșite în vederea delictului de trafic de femei : faptul de a face propagandă pentru emigrarea persoanelor de sex femenin; faptul traficanților și prepușilor acestora de a căuta sau angaja femei sau fete; remiterea de fonduri pentru a le permite ajungerea la destinație; faptul însoțirii femeilor, în călătoria lor, pe tot parcursul sau o parte din el; cumpărarea de haine, rufe, vestminte, în vederea plecării; plata cheltuielilor de hotel

sau subsistență în timpul drumului și demersurile făcute în vederea obținerii de pașaport sau orice acte săvârșite în vederea înlesnirii plecării”(art.440).

Următorul Cod penal publicat în 1968 și intrat în vigoare în 1969 sancționează de asemenea, diferite forme ale traficului de persoane, cum sunt lipsirea de libertate în scopul obligării la practicarea prostituției, sclavia, supunerea la muncă forțată sau obligatorie, răspândirea de materiale obscene, proxenetismul.

România și-a modernizat legislația penală în materia prevenirii și combaterii traficului de persoane odata cu adoptarea Legii nr.678/2001, principala sursă de inspirație fiind Protocolul de la Palermo din 2000 – privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, ambele acte fiind adoptate la 15 noiembrie 2000. România a ratificat ambele documente, atât Convenția, cât și Protocolul – prin Legea nr. 565/2002 ( M.Of.nr.813 din 8 noiembrie 2002).

Codul penal din 2004 publicat în M.Of. nr.575 din 29 iunie 2004, prevedea ca infracțiuni contra libertății persoanei, traficul de persoane adulte (art.204) și traficul de minori (art.205). De asemenea, consimțământul victimei nu constituia o cauză justificativă (art.206), iar modalitățile de exploatare a persoanelor erau limitativ prevăzute ( art.207) comparativ cu Legea nr.678/2001- care prevedea în mod explicit modalitățile de exploatare a victimelor traficului de persoane.

Noul Cod penal al României, adoptat în 2009 și intrat în vigoare în februarie 2014, consacră pentru prima dată un capitol distinct infracțiunilor în materia traficului de persoane, respectiv Capitolul VII. Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile din cadrul Titlului I. Infracțiuni contra persoanei, care incriminează în cuprinsul său următoarele infracțiuni : sclavia (art.209), traficul de persoane (art.210), traficul de minori (art.211), supunerea la muncă forțată sau obligatorie (art.212), proxenetismul (art.213), exploatarea cerșetoriei (art.214), folosirea unui minor în scop de cerșetorie (art.215) și folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art.216).

Capitolul II. Prevenirea și combaterea traficului de persoane la

nivel internațional, regional – european și național

II.1. Instrumente normative de prevenire și combatere a traficului de persoane

la nivel internațional

De-a lungul timpului, au fost întreprinse eforturi susținute atât la nivel internațional, cât și regional, în vederea prevenirii, combaterii și eradicării traficului de persoane, fiind adoptate numeroase instrumente normative până a se ajunge la un consens.

Un prim document de o deosebită importanță pe plan internațional, l-a constituit Acordul internațional din 18 mai 1904 de la Paris privitor la reprimarea traficului de femei, și care viza, în realitate „situația femeilor din Marea Britanie, silite să se prostitueze în țările Europei continentale”. Se punea un accent deosebit pe obținerea de informații în legătură cu traficul internațional de persoane, fără a fi incriminata o anume faptă, aceste informații servind mai apoi, statelor care în urma constatării actelor de traficare, urmau să acționeze conform propriei legislații interne.

Astfel, art.1 din acest acord, cuprindea prevederi prin care fiecare guvern contractant se angaja să stabilească o autoritate care să răspundă de colectarea și direcționarea tuturor informațiilor referitoare la transportul de persoane de sex feminin, majore sau minore, peste graniță, în scopuri imorale, celorlalte state contractante. Art.2 menționa că statele se obligau să aibă puncte de observație în zonele de interes, în special în gări, porturi de îmbarcare pentru supravegherea persoanelor care se ocupau cu traficul femeilor, în scopuri imorale, prevăzând de asemenea, necesitatea mobilizării funcționarilor, precum și a tuturor celorlalte persoane calificate, pentru a obține în limitele legale, toate informațiile de natură să conducă la depistarea traficului de persoane.

Femeilor de naționalitate străină care practicau prostituția, urma a li se lua declarații , în limitele legale, pentru a li se stabili identitatea și starea civilă si totodată, pentru a se afla cine le-a determinat a-și părăsi țara de origine, informațiile fiind comunicate și către autoritățile din țara de origine a acestora, în scopul unei eventuale repatrieri (art.3).

Astfel, în măsura posibilităților, femeile care doreau a fi repatriate ori care erau chemate de persoanele ce aveau autoritate asupra lor, urmau să fie trimise înapoi în țara de origine (art.4), repatrierea având loc numai după stabilirea, în colaborare cu statul de destinație, a identității și cetățeniei, precum și a altor detalii ca : locul și data sosirii la frontieră, fiecare stat urmând să faciliteze tranzitul pe teritoriul său.

În același timp, guvernele contractante se angajau la monitorizarea atentă a agențiilor implicate în aflarea unor locuri de muncă pentru femei în străinătate, pentru identificarea eventualelor cazuri de trafic de persoane (art.6).

La 4 mai 1910 a fost adoptată Convenția internațională de la Paris, cu privire la reprimarea traficului cu femei, convenție ce a marcat o evoluție în raport cu Acordul de la Paris din 1904, oferind un înțeles juridic „ traficului de persoane”, interesant fiind și faptul că definițiile date sunt oarecum asemănătoare cu cele utilizate aproape un secol mai târziu de Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, din 15 noiembrie 2000, iar mai apoi de Legea nr.678/2001 adoptată de statul român.

Alăturat acestei Convenții a fost adoptat și un protocol cu scopul de a oferi unele lămuriri, arătându-se în el că prevederile art.1 și 2 din convenție, ce incriminau faptele de trafic, reprezentau minimul de la care se putea porni, statelor contractante revenindu-le în întregime libertatea de a pedepsi și alte infracțiuni similare, dându-se ca exemplu, situația în care erau procurate femei peste vârsta stabilită, chiar fără să se fi recurs la agresiune sau fraudă. Potrivit art.1 din convenție, fapta aceluia care, în vederea satisfacerii pasiunilor unei alte persoane, a procurat, a atras sau a transportat, chiar cu consimțământul acesteia, o femeie sau o fată sub vârsta stabilită, în scopuri imorale, trebuia pedepsită, chiar dacă diversele acte care intrau în conținutul constitutiv al infracțiunii erau comise în diferite țări. De asemenea, art.2 din convenție menționa, fapta aceluia care, în vederea satisfacerii pasiunilor unei alte persoane, a procurat, a atras sau a transportat în scopuri imorale, prin fraudă, violență, amenințări, abuz de autoritate sau orice altă metodă de forțare, o femeie sau o fată peste vârsta stabilită, trebuia să fie pedepsită, chiar dacă diversele acte care intrau în conținutul constitutiv al infracțiunii erau comise în diferite țări. În protocol se mai menționa că în privința infracțiunilor prevăzute în art.1 și 2 din convenție, expresiile „ femeie sau fată sub vârsta stabilită, sau femeie sau fată peste vârsta stabilită” se refereau la femei sau fete sub sau peste

douăzeci de ani. O lege națională putea totuși să stabilească o vârstă mai avansată de protecție, cu condiția să fi fost aceeasi, indiferent de naționalitatea persoanei.

O altă convenție importantă este Convenția internațională de la Geneva, din 30 septembrie 1921, cu privire la reprimarea traficului cu femei și copii, și care este de fapt, o completare a Convenției de la Paris , din 4 mai 1910, cu privire la reprimarea traficului de femei. Elementul de noutate pe care îl aduce , era acela că statele se angajau să incrimineze traficarea copiilor indiferent de sex, spre deosebire de actul anterior, care sancționa doar traficul săvârșit în legătură cu fete sub vârsta de 20 ani ( art.2). Noua reglementare a modificat vârsta și a stabilit-o la 21 de ani conform art.5. Părțile contractante conveneau să ia toate măsurile necesare pentru descoperirea și urmărirea în justiție a persoanelor implicate în traficul de copii și care comiteau infracțiuni în sensul art.1 din Convenția de la Paris (art.2). Se stabilea de asemenea, și necesitatea luării unor măsuri pentru a asigura pedepsirea tentativelor și, în limitele legale a actelor preparatorii ale infracțiunilor prevăzute în art.1 și 2 din Convenția din 4 mai 1910 (art.3). Pentru a asigura protecția femeilor și copiilor care caută un loc de muncă în altă țară (art.6), statele semnatare se mai puneau de acord să adopte astfel de reglementări concretizate în măsuri legislative sau administrative privind autorizarea și supravegherea agențiilor de ocupare a forței de muncă.

Toate aceste trei instrumente normative au fost abrogate și înlocuite de Convenția Națiunilor Unite pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituirii semenilor, din 2 decembrie 1949.

La data de 25 septembrie 1926, a fost adoptată, Convenția de la Geneva privind sclavia. Intenția fermă a fost de a se pune capăt traficului de sclavi, în special sclavi africani, urmărindu-se totodată și interzicerea muncii forțate, în condițiile similare sclaviei. Art.1 definește sclavia ca fiind statutul sau condiția unei persoane asupra căreia este exercitată oricare putere sau toate puterile atașate dreptului de proprietate. Astfel, comerțul cu sclavi include: capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane cu intenția de a o reduce la sclavie; procurarea unui sclav în vederea vânzării sau schimbului; cedarea prin vânzare sau schimb a

unui sclav procurat în vederea vânzării sau schimbului, și, în general, toate actele de comerț sau transport de sclavi.

Potrivit art.2, statele s-au angajat prin această convenție să prevină și să suprime comerțul cu sclavi, precum și să edifice, progresiv și cât mai curând posibil, abolirea totală a sclaviei în toate formele ei. De asemenea, și-au asumat obligația de a adopta toate măsurile corespunzătoare în vederea prevenirii îmbarcării, debarcării și transportului de sclavi în apele lor teritoriale și pe toate vasele care navighează sub pavilionul lor și de a-și acorda reciproc asistență în scopul asigurării abolirii sclaviei și a comerțului cu sclavi (art.3 și 4).

Conform art.5 din convenție, părțile au convenit ca, pentru teritoriile plasate sub suveranitatea, jurisdicția, protecția, suzeranitatea sau tutela lor, să ia toate măsurile necesare pentru a preveni dezvoltarea muncii obligatorii sau forțate în condiții analoge sclaviei, știind că această stare poate avea consecințe grave. În convenție se prevede că munca obligatorie sau forțată poate fi impusă numai în scopuri publice.

Sfera actelor de traficare care ar trebui incriminate a fost lărgită de Convenția internațională de la Geneva, din 11 octombrie 1933. În art.1 din convenție se prevedea pedepsirea faptei aceluia care, pentru a satisface pasiunile unei alte persoane, procura, atrăgea sau transporta o femeie majoră, chiar cu consimțământul său, urmărind deplasarea acesteia într-o altă țară în scopuri imorale, chiar dacă diversele acte care intrau în conținutul constitutiv al infracțiunii erau comise în diferite țări. Statele părți își asumau de asemenea obligația de a lua măsuri pentru pedepsirea tentativei, precum și, în măsura în care sistemele lor juridice permiteau, a actelor preparatorii pentru infracțiunile în cauză. Părțile aveau să se informeze reciproc cu privire la orice persoană indiferent de sex, care ar fi comis una din infracțiunile prevăzute în această convenție, chiar și în forma tentativei. În conținutul comunicărilor trebuia să se prezinte o evidență a condamnărilor, împreună cu orice alte informații utile și disponibile cu privire la infractor, cum ar fi starea civilă, descrierea, amprentele, fotografii, înregistrări ale poliției, metodele sale de operare etc.

Dacă apăreau neânțelegeri cu privire la interpretarea textului convenției, disputa neputând fi soluționată în mod satisfăcător pe căi diplomatice, trebuia să fie rezolvată în conformitate cu orice acord aplicabil între părți cu privire la soluționarea diferendelor internaționale (art.4).În cazul în care nu exista un astfel de acord în vigoare între părți, litigiul urma să fie supus arbitrajului sau soluționării judiciare.

Convenția Națiunilor Unite pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituirii semenilor, din 2 decembrie 1949, a abrogat și înlocuit între părți dispozițiile instrumentelor internaționale reprezentate de Acordul internațional de la Paris din 18 mai 1904, cu privire la reprimarea traficului cu femei, Convenția internațională de la Paris din 4 mai 1910, cu privire la reprimarea traficului cu femei, Convenția internațională de la Geneva din 30 septembrie 1921, cu privire la reprimarea traficului cu femei și copii și Convenția Internațională de la Geneva din 11 octombrie 1933, cu privire la traficul cu femei majore. In cuprinsul art.28 se arăta că fiecare dintre aceste instrumente normative , înceta a mai fi în vigoare atunci când toate părțile sale deveneau părți ale convenției.

În preambulul acestei convenții se arăta că „prostituția și răul care o însoțește, traficul cu ființe umane în vederea prostituării lor sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității”.

Statele semnatare a acestei convenții si-au asumat obligația, prin art.1, de a pedepsi fapta oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altuia, ademenește, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia, ori exploatează prostituția unei alte persoane chiar cu consimțământul acesteia. De asemenea, prin art.2, statele semnatare au convenit să pedepsească orice persoană care ține, conduce sau, cu bună știință, finanțează sau contribuie la finanțarea unei case de toleranță, precum și a oricărei persoane care dă sau ia în folosință, cu bună știință, în totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane. Iar art.3 menționează că, în măsura în care legislația națională permite, trebuie incriminate și tentativa și actele preparatorii ale acestor infracțiuni.Totodată, participanții la săvârșirea infracțiunilor, alături de autor, trebuie să fie pedepsiți, dacă au acționat cu intenție (art.4).

S-a acordat de asemenea o atenție deosebită și prevenției fenomenului (art.16) – statele trebuind să ia sau să încurajeze, prin intermediul serviciilor sociale, economice, de învățământ și a altor servicii conexe, indiferent că sunt publice sau private, măsurile adecvate pentru prevenirea prostituției și asigurarea reeducării și reclasării victimelor prostituției și ale infracțiunilor vizate în convenție. Alte masuri de prevenire a traficului (art.17) : adoptarea reglementărilor necesare pentru protejarea imigranților sau emigranților, în special a femeilor și copiilor, atât în locurile de sosire și de plecare, cât și în timpul drumului; organizarea unei

propagande corespunzătoare care să atragă atenția asupra pericolului acestui gen de trafic; luarea măsurilor corespunzătoare pentru exercitarea unei supravegheri în gări, aeroporturi, porturi maritime, în cursul călătoriei și în locurile publice, în vederea împiedicării traficului internațional cu oameni în scopul prostituției; adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru ca autoritățile competente să fie prevenite de sosirea persoanelor care par vinovate, complice sau victime ale acestui trafic.

Pe lângă toate aceste prevederi, art.19 cuprinde mențiuni cu privire la măsurile de protecție acordate persoanelor traficate, acestea vizând: satisfacerea nevoilor și asigurarea întreținerii provizorii a victimelor traficului internațional în scopul prostituției, atunci când ele sunt lipsite de resurse, așteptând să fie luate toate măsurile în vederea repatrierii lor; repatrierea persoanelor care se dedau la prostituție și care doresc acest lucru, a celor care sunt chemate de persoane care au autoritate asupra lor și a celor asupra cărora s-a hotărât expluzarea conform legii. Operațiunea de repatriere nu va fi efectuată decât după stabilirea , în colaborare cu statul de destinație, a identității și a naționalității, cât și a locului și datei sosirii la frontiere, fiecare dintre părți luându-și angajamentul să faciliteze tranzitul acestor persoane pe propriul teritoriu.

Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei, din septembrie 1956, – suplimentară Convenției de la Geneva din 25 septembrie 1926 – privind sclavia, care este încă în vigoare.

Convenția din 1926 cu privire la sclavie, definea termenul de „sclavie” ca fiind : situația sau condiția unui individ asupra caruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, „ sclavul” fiind acest individ ce are acest statut sau condiție. Convenția suplimentară definește în art.7 noțiunile de „sclavie”, „sclav”, „persoană de condiție servilă” sau „traficul de sclavi”. „Persoana de condiție servilă” este aceea care este încadrată statutului sau condiției care rezultă dintr-una din instituțiile sau practicile vizate în art. 1 al convenției. „Traficul de sclavi” desemnează și cuprinde: orice act de capturare, achiziție sau cedare a unei persoane în vederea vinderii sau aschimbării lui; orice act de cedare prin vânzare sau schimb a unei persoane capturate în vederea vânzării sau schimbării ei și, în general, orice act de comerț sau transport al sclavilor, indiferent de modul de transport folosit.

În art.1 sunt prezentate instituții și practici analoge sclaviei, care trebuie combătute, precum:

a) servitutea pentru datorii, – adică situația când un debitor s-a angajat să furnizeze în garanția unei datorii serviciile sale personale sau cele ale unei alte persoane asupra căreia are autoritate;

b) șerbia, reprezentând condiția persoanei care este ținută prin lege, obicei sauacord, de a trăi și munci pe un pământ aparținând unei alte persoane, îndeplinind servicii determinate, remunerate ori gratuite, fără posibilitatea de a-și schimba condiția;

c) orice instituție sau practică în virtutea căreia: o femeie este promisă sau dată în căsătorie în schimbul unei despăgubiri în bani sau în natură plătită părinților,tutorelui, familiei sau unei alte persoane sau unui alt grup de persoane, fără a avea dreptul de a refuza; soțul unei femei, familia sau clanul acestuia au dreptul de a o ceda unei alte persoane, cu titlu oneros sau în alt mod; femeia poate la moartea soțului, să fie transmisă prin succesiune unei alte persoane;

d) orice instituție sau practică în virtutea căreia un copil sau un adolescent care are mai putin de 18 ani este dat, fie de către părinți sau de către unul din ei, fie de tutorele său unei alte persoane contra unei sume de bani sau nu, în vederea exploatării persoanei sau a muncii copilului sau adolescentului.

Pentru a se pune capăt instituțiilor și practicilor prezentate în art.1, art.2 prevede fixarea , acolo unde este necesar, a unei vârste minime corespunzătoare căsătoriei, încurajarea recurgerii la o procedură care să permita ambilor soți să-și exprime consimțământul la căsătorie în prezența unei autorități civile sau religioase competente, precum și incurajarea înregistrării căsătoriilor. În art.3 , statele si-au asumat obligația de a incrimina transportarea sau incercarea de a transporta sclavi dintr-o țară în alta, prin intermediul oricărui mijloc de transport, precum și complicitatea la astfel de acte, pedeapsa stabilită urmând să fie foarte aspră. De asemenea, s-au stabilit măsuri eficace pentru a împiedica navele și aeronavele autorizate purtând pavilionul lor ,să transporte sclavi , persoanele implicate în astfel de acțiuni fiind pedepsite. Orice sclav refugiat la bordul unei nave aparținând unui stat parte la această convenție, urma să devină liber ipso facto (art.4). Prin art.5 Convenția mai prevede necesitatea incriminării următoarelor fapte: mutilarea, fie cu fierul roșu, fie pe altă cale, a unui sclav sau a unei persoane de condiție servilă, pentru a-i indica statutul, ca pedeapsă sau pentru oricare

alt motiv, precum și complicitatea la asemenea acte; reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seamăn să – și piardă libertatea sa ori pe cea a unei persoane aflate în grija lui, pentru a-l transforma în sclav. Înțelegerea constituită în acest scop, tentativa, precum si complicitatea trebuiesc pedepsite (art.6).

O altă convenție importantă este Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.105/1957 privind abolirea muncii forțate. În preambulul convenției se arată că munca forțată sau obligatorie constituie o violare a drepturilor omului prevăzute de Carta Națiunilor Unite și enunțate în Declarația universală a drepturilor omului. Convenția urmărește abolirea muncii forțate sau obligatorii, interzicându-se recurgerea la aceasta, sub vreuna din următoarele forme:

ca măsură de constrângere sau de educație politică ori ca sancțiune la adresa persoanelor care au exprimat sau exprimă anumite opinii politice sau își manifestă opoziția ideologică față de ordinea politică, socială sau economică stabilită;

ca metodă de mobilizare și de utilizare a mâinii de lucru în scopul dezvoltării economice;

ca măsură de disciplină a muncii;

ca pedeapsă pentru participarea la greve;

ca măsură de discriminare rasială, socială, națională sau religioasă.

Art.2 din convenție conține dispoziții care impun statelor care o ratifică obligația de a lua măsuri eficiente în vederea abolirii imediate și complete a muncii forțate sau obligatorii, consacrând astfel o obligație de rezultat.

Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor

În preambulul acestei convenții se arată că eliminarea efectivă a celor mai grave forme de muncă a copiilor necesită o acțiune imediată de ansamblu, care să țină seama de importanța unei educații de bază gratuite și de necesitatea de a-i sustrage pe copiii în cauză de la toate aceste forme de muncă și de a asigura readaptarea lor și integrarea lor socială, luând

în considerare și nevoile propriilor familii. Obligația părților de a lua măsuri imediate și eficiente pentru a asigura interzicerea și eliminarea urgentă a celor mai grave forme ale muncii copiilor, este una de rezultat(art.1).

Art.2 arată că prin expresia „ copil”- se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar conform art.3 – expresia „ cele mai grave forme ale muncii copiilor” include:

toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: vânzarea de sau comerțul cu copii, servitutea pentru datorii și munca de servitor, precum și munca forțată sau obligatorie, inclusiv recrutarea forțată sau obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor în conflicte armate;

utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării, producției de material pornografic sau de spectacole pornografice;

utilizarea, recrutarea sau oferirea unui copil în scopul unor activități ilicite, mai ales pentru producția și traficul de stupefiante, așa cum le definesc convențiile internaționale pertinente;

muncile care, prin natura lor sau prin condițiile în care se exercită, sunt susceptibile să dăuneze sănătății, securității sau moralității copilului.

Între măsurile necesare pentru a asigura punerea efectivă în practică a convenției este inclusă și cea constând în stabilirea și aplicarea de sancțiuni penale sau, dacă este cazul, de alte sancțiuni (art.7 pct.1). Având în vedere importanța educației în eliminarea muncii copiilor, convenția impune luarea de măsuri eficiente care să aibă ca obiect: prevenirea angajării copiilor în cele mai grave forme de muncă; prevederea unui ajutor direct, necesar și adecvat în vederea sustragerii copiilor de la cele mai grave forme de muncă și asigurarea readaptării lor și integrării lor sociale; asigurarea accesului copiilor la educația de bază gratuită și, ori de câte ori este posibil și potrivit, asigurarea accesului tuturor copiilor sustrași de la cele mai grave forme de muncă la formarea profesională; identificarea copiilor expuși în mod particular riscurilor și intrarea în contact direct cu aceștia. Măsurile trebuie să țină seama, totodată, de situația particulară a fetelor (art.7 pct.2).

Și legiuitorul român a avut în vedere această convenție la momentul întocmirii proiectului Legii nr.678/2001, după cum se arată în expunerea de motive a acestui act normativ.

Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate a fost adoptată la data de 15 noiembrie 2000. Principalele prevederi ale acesteia se referă la definirea unor noțiuni de drept penal legate de fenomenul criminalității transnaționale organizate, stabilirea criteriilor care determină caracterul transnațional al unor infracțiuni, măsurile ce trebuie luate la nivel național pentru incriminarea participării la un grup infracțional organizat, pentru incriminarea spălării produsului infracțiunii, a faptelor de corupție ori de împiedicare a bunei funcționări a justiției. De asemenea, convenția cuprinde și dispoziții privitoare la confiscarea și dispunerea de produsele infracțiunilor prevăzute de aceasta, cooperarea internațională, extrădarea, transferul persoanelor condamnate, asistența judiciară, anchetele comune, tehnicile speciale de anchetă, transferul procedurilor penale, cooperarea între serviciile de investigații și reprimare.

Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, se interpretează împreună cu convenția și reprezintă instrumentul juridic principal, la nivel internațional, care abordează problema traficului de ființe umane. Acest instrument normativ, a oferit la momentul adoptării sale , cea mai elaborată definiție a traficului de persoane, care a fost preluată și de legiuitorul român, cu ocazia adoptării Legii nr.678/2001.

Potrivit art.3 din Protocol, expresia de trafic de persoane indică recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare de recurgere sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conține, cel puțin, exploatarea prin prostituarea unei alte persane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forțate, sclavia sau practicile analoge sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe. Consimțământul unei victime a traficului de persoane a cărei exploatare se urmărește, nu exonerează făptuitorul de

răspundere, atunci când s-a folosit unul din mijloacele de constrângere amintite. Recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării, este considerată trafic de persoane, chiar dacă nu se apelează la mijloace cum sunt constrângerea, răpirea, frauda etc. – prin copil înțelegându-se orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani.

Statele părți și-au asumat obligația de a incrimina actele menționate de art.3 din protocol, atunci când au fost comise intenționat (art.5), angajându-se totodată să adopte măsurile necesare pentru a sancționa încercarea comiterii acestor infracțiuni, precum și complicitatea la ele, dar și organizarea comiterii acestora ori darea de instrucțiuni altor persoane pentru ca acestea să le comită.

În cuprinsul art.6 din protocol sunt menționate dispoziții cu privire la : asistența și protecția victimelor, fiecare stat trebuind, în măsura în care dreptul său intern o permite, să protejeze viața privată și identitatea victimelor traficului de persoane, nefăcând publice procedurile juridice referitoare la acestea. De asemenea, este pus accentul pe măsurile necesare în vederea asigurării restabilirii psihice, psihologice și sociale a victimelor traficului de persoane, putându-se recurge, dacă este cazul, la cooperarea cu organizații neguvernamentale, cu alte organizații competente sau cu alte elemente ale societății civile, oferind astfel victimelor: un adăpost convenabil, sfaturi și informații privind drepturile pe care legea le recunoaște, într-o limbă pe care o pot înțelege; asistență medicală, psihologică și materială și posibilități de angajare, educație și formare. Statele trebuie să asigure victimelor traficului de persoane și posibilitatea de a obține repararea prejudiciului suportat.

În art.7 se menționează că, pentru garantarea asistenței și protecției victimelor, trebuie adoptate măsuri legislative sau alte măsuri corespunzătoare care să le permită să rămână pe teritoriul statelor de destinație, cu titlu temporar sau permanent, atunci când este cazul, ținându-se cont de factorii umanitari și personali.

Referitor la repatriere, statul parte de care aparține o victimă a traficului de persoane sau în care aceasta avea dreptul de a locui cu titlu permanent în momentul intrării sale pe teritoriul statului parte de primire, trebuie să faciliteze și să accepte, ținând neapărat seama de siguranța acestei persoane, întoarcerea sa fără întârziere nejustificată sau nechibzuită (art.8).

Pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane, trebuie efectuate cercetări, trebuie derulate campanii de informare, inclusiv prin intermediul mass-media, și luate măsuri

în plan economic și social (art.9). Statele părți trebuie să coopereze în adoptarea unor măsuri de ordin educativ, social sau cultural, pentru a descuraja cererea care favorizează orice formă de exploatare a persoanelor, acționându-se în vederea remedierii factorilor care fac persoanele, în special femeile și copiii, vulnerabile în fața traficului, precum sărăcia, subdezvoltarea și inegalitatea șanselor.

Protocolul prevede necesitatea cooperării între serviciile de detectare, reprimare, imigrare sau alte servicii competente ale statelor părți, atunci când acest fapt se impune, făcând schimb, conform dreptului intern al acestor state, de informații care le permit să stabilească (art.10 pct.1):

dacă persoanele care trec sau încearcă să treacă o frontieră internațională cu documente de călătorie aparținând unor alte persoane ori fără documente de călătorie, sunt autori sau victime ale traficului de persoane;

tipurile de documente de călătoriepe care persoanele le-au folosit sau au încercat să le folosească pentru trecerea unei frontiere internaționale, în scopul traficului de persoane;

mijloacele și metodele folosite de grupurile infracționale organizate pentru traficul de persoane, inclusiv recrutarea și transportul victimelor, itinerariile și legăturile între persoanele și grupurile care se ocupă de acest trafic, precum și măsurile care permit descoperirea acestora.

Statele părți au obligația de a asigura și de a întări formarea agenților serviciilor de detectare, reprimare, imigrare și a altor servicii competente pentru prevenirea traficului de persoane (art.10 pct.2). Această formare ar trebui să pună accentul pe metodele folosite pentru prevenirea unui astfel de trafic, trimiterea în judecată a traficanților și respectarea drepturilor victimelor, mai ales protejarea acestora împotriva traficanților.

Principalele măsuri privind frontiera constă în întărirea controalelor necesare pentru prevenirea și descoperirea traficului de persoane și în adoptarea unor măsuri legislative sau de altă natură, corespunzătoare pentru prevenirea, pe cât este posibil, a folosirii mijloacelor de transport exploatate de transportatorii comerciali pentru comiterea infracțiunilor de trafic de persoane (art.11).

II.2.Măsuri de combatere a traficului de persoane întreprinse la nivel

regional – european

O atenție deosebită pe plan european, observăm că s-a acordat în decursul vremii prevenirii amenințării globale a schimbărilor climatice, luptei împotriva terorismului, crimei organizate și migrației ilegale, precum și rezolvării pașnice a conflictelor. Stabilirea unei cooperări strânse între statele membre ale U.E., precum și realizarea unei comunicări permanente au fost determinate de necesitatea creării unei baze solide pentru o pace durabilă între statele Europei. Pe lângă toate instrumentele normative adoptate la nivel european, un segment special îl reprezintă cele menite să contribuie la prevenirea și combaterea traficului de persoane, între care vom aminti importante recomandări și directive, care împreună cu reglementările internaționale cu privire la traficul de persoane, constituie pilonii de bază de la care statele au pornit, multe dintre ele fiind ratificate, și consolidându-și propria legislație de combatere a traficului de persoane corelată cu acestea.

Astfel, Recomandarea nr.1065(1987) a Consiliului Europei privind traficul de copii și alte forme de exploatare a copilului pornește de la premisa că orice copil are dreptul la o evoluție într-un mediu care să-i garanteze securitatea, sănătatea, integritatea fizică. Se arată că este esențial ca statele membre să adopte de urgență măsuri pentru a combate traficul internațional de copii în scopul prostituției, pornografiei, sclavagismului, adopției ilegale etc.(pct.6). În cazul adopțiilor internaționale se recomandă: elaborarea unor coduri de conduită și a unor linii directoare destinate persoanelor particulare și agențiilor care sunt responsabile de deplasările interstatale ale minorilor neînsoțiți; impunerea ca plasamentul să se realizeze de către autoritățile sau instanțele competente, cu garanții și norme echivalente celor care există pentru adopția națională, în cazul în care adopția urmează să se facă în altă țară decât cea de origine; interzicerea oricărui plasament care ar implica câștiguri financiare improprii persoanelor care au contribuit la acest plasament.

Statelor membre le sunt recomandate și următoarele măsuri:

să promoveze și să încurajeze o amplă campanie de informare publică privind vânzarea și traficul de copii, exploatarea forței de muncă a copiilor;

să informeze educatorii și tinerii despre drepturile copilului, și să introducă învățarea drepturilor omului în programele școlare la toate nivelurile;

să promoveze punerea în aplicare la nivel național și internațional a programelor de cercetare judicioasă pentru a analiza formele, condițiile și structurile vânzării și traficului de copii;

să adopte legi și reglementări stricte pentru combaterea pornografiei infantile și să armonizeze legislația statelor membre în această materie;

să favorizeze politicile care tind să răspundă necesităților copiilor abandonați și lăsați în voia sorții;

să condamne orice politică de concurență comercială și industrială bazată pe exploatarea muncii copiilor, să procedeze astfel încât activitățile instanțelor naționale și internaționale axate pe dezvoltare să fie concepute în așa fel încât să aibă un impact pozitiv asupra drepturilor și intereselor copiilor din toată lumea;

să adopte dispoziții pentru a asigura condiții decente de viață și de muncă copiilor care lucrează în conformitate cu art.7 al Cartei sociale europene;

să consolideze controlul public asupra acestor copii, în special prin ameliorarea inspecției muncii, protecției drepturilor lor prin intermediul mediatorilor responsabili, educării și instruirii la locul de lucru, și prestațiilor suplimentare privind sănătatea și alimentarea lor.

Recomandarea Consiliului Europei nr.R(91)11 privind exploatarea sexuală, pornografia, prostituția, precum și traficul de copii și de tineri adulți . Aceasta urmărește ca statele membre ale Consiliului Europei să-și armonizeze legislațiile naționale cu privire la exploatarea sexuală a copiilor și a tinerilor adulți pentru a coordona mai bine și pentru a consolida acțiunile întreprinse pe plan național și internațional în scopul de a face față acestei

probleme.

Reglementarea europeană prezentată este utilă combaterii traficului de copii, care îi privează pe aceștia de dreptul la supraviețuire, protecție și dezvoltare. În acest sens, se recomandă Guvernelor statelor membre, în vederea sensibilizării, educației și informării: punerea la dispoziția părinților, a persoanelor responsabile de minori și a grupurilor și asociațiilor interesate, a unei documentații adecvate privind exploatarea sexuală a copiilor și a tinerilor adulți; includerea în programele de educație școlară primară și secundară a informației privind riscurile pe care copiii sau tinerii adulți le pot înfrunta în ceea ce privește exploatarea, abuzul sexual și traficul de persoane, precum și a informațiilor privind mijloacele de apărare; promovarea și încurajarea programelor de sensibilizare și de instruire în atenția celor care își asumă funcții de încadrare și de protecție a copiilor și a tinerilor adulți în domeniul educației, sănătății, muncii sociale, justiției și poliției, pentru a le permite identificarea cazurilor de exploatare sexuală și de a lua măsurile necesare; conștientizarea opiniei publice despre efectele devastatoare ale exploatării sexuale care transformă copiii și tinerii adulți în obiecte de consum, precum și invitarea marelui public să participe la acțiuni întreprinse în acest domeniu de diferite asociații și organizații; invitația mass-mediei să contribuie la conștientizarea generală și la adoptarea unor reguli de deontologie corespunzătoare; descurajarea și prevenirea oricărui abuz de imaginea și vocea unui copil în context erotic.

Privitor la dreptul penal și procedura penală, măsurile recomandate sunt reprezentate de : favorizarea respectării drepturilor și intereselor copiilor și a tinerilor adulți în cursul procedurilor, respectând în același timp, drepturile autorilor prezumați de infracțiuni; asigurarea pe parcursul procedurilor judecătorești și administrative a caracterului confidențial al dosarelor și a dreptului la respectarea vieții private acopiilor și tinerilor adulți, victime ale exploatării sexuale, evitând , în special, divulgarea oricărei informații care ar putea duce la identificarea lor; crearea, pentru copiii victime sau martorii exploatării sexuale, a unor condiții speciale de audiere, pentru a diminua efectele traumatizante și pentru a spori credibilitatea declarațiilor lor respectându-le demnitatea; prevederea unor indemnizații pnetru copiii și tinerii adulți, victime ale exploatării sexuale conform unui regim corespunzător; prevederea unor posibilități de sesizare și confiscare a câștigurilor provenite din infracțiunile constând în exploatarea sexuală a copiilor și a tinerilor adulți.

Sub aspect internațional, statelor li se recomandă: să introducă reguli de competență extrateritorială în vederea permiterii urmăririi și sancționării naționalilor care au comis infracțiuni cu privire la exploatarea sexuală a copiilor și a tinerilor adulți în afara teritoriului național, sau să revadă. Dacă e cazul, regulile existente în acest domeniu și să amelioreze cooperarea internațională în acest scop; să intensifice și să amelioreze schimburile de informații între acestea prin intermediul Interpolului, pentru identificarea și urmărirea persoanelor exploatate sexual sau care organizează această exploatare; să stabilească legături cu asociațiile și organizațiile internaționale care operează în favoarea bunăstării copiilor și tinerilor pentru a beneficia de datele pe care le dețin și pentru a se asigura, dacă e cazul, de colaborarea lor în lupta împotriva exploatării sexuale și să ia inițiative în vederea creării fișierului european al copiilor dispăruți.

Un alt document important este Rezoluția Consiliului Europei nr.1099(1996) privind exploatarea sexuală a copiilor, care urmărește prevenirea și combaterea exploatării sexuale a copiilor.Fiind adoptată, așa cum se arată în cuprinsul său (pct.1), pe fondul tristeții și indignării provocate de crimele comise în Belgia împotriva copiilor, dar și în alte câteva țări europene, exploatarea sexuală a copiilor reprezentând o violare inacceptabilă a drepturilor omului. Aceste evenimente au evidențiat , pe de o parte, existența și dezvoltarea unor rețele organizate de pedofilie, implicând tineri și copii, iar pe de altă parte oroarea traficului de copii în Europa. În același timp , așa cum se arată la pct.2, au scos la iveală existența unor lacune și deficiențe în ceea ce privește cooperarea judiciară și polițienească în Europa.

Copiii sunt considerați ființe vulnerabile care au nevoie de asistență specială, de îngrijire și protecție, prin urmare se recomandă statelor (pct.12 III) să incrimineze următoarele fapte:

deținerea de materiale pornografice, cum ar fi înregistrările video, documentele sau fotografiile care implică copii;

producerea, transportul și distribuția de materiale cu caracter pornografic înfățișând minori;

înregistrarea și răspândirea de imagini pornografice ale minorilor.

Statelor membre li se cere să facă eforturi concrete pentru a pune capăt turismului sexual, în special prin adoptarea unor măsuri penale și administrative, care să fie luate împotriva agențiilor de turism și operatorilor de turism (retragerea licenței, aplicarea de amenzi etc.) și care să descurajeze turismul sexual (pct.13). Ate măsuri se referă la : modificarea legislației, astfel încât infracțiunile de abuz sexual asupra minorilor să fie considerate grave; armonizarea la nivel european a tratamentului acestor infracțiuni; consacrarea principiului conform căruia minorii care nu au împlinit vârsta de 15 ani nu își pot da consimțământul pentru a întreține relații sexuale cu un adult; permiterea organizațiilor neguvernamentale care urmăresc protecția copiilor să aibă calitatea de petiționar în cazurile de abuzare sexuală a unui copil (pct.12 IV-VII). În scopul combaterii turismului sexual în străinătate (pct.14), se recomandă o strânsă cooperare cu țări ai căror copii și tineri sunt exploatați sexual de către cetățeni ai statelor membre; introducerea în statele membre a unor programe de formare specifice pentru profesioniștii care lucrează cu copiii (judecători, avocați, profesori etc.), precum și stabilirea unor instituții special abilitate care să aibă grijă de minorii care sunt victime ale abuzurilor sexuale pe parcursul procedurilor judiciare din fața instanțelor de judecată (pct.15); includerea în programele școlare de informații cu privire la riscurile potențiale cu care se confruntă copiii și modalitățile în care aceștia se pot proteja, apelarea la sprijinul mass-mediei pentru creșterea gradului de conștientizare, precum și adoptarea unor norme de conduită adecvate (pct.16).

Se menționează de asemenea, că acțiunile la nivel național sunt limitate și nu pot fi eficiente în lupta împotriva exploatării și a traficului de copii, atunci când există rețele organizate, statele fiind invitate să consolideze cooperarea judiciară și polițienească în Europa și să sprijine inițiativele care vizează îmbunătățirea sistemului Europol (vezi pct.17).

Acțiunea comună a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului de ființe umane și exploatarea sexuală a copiilor (97/154/JAI) a fost adoptată în scopul de a îmbunătăți cooperarea judiciară între statele membre, în materia traficului de persoane. Abrogată ulterior, prin intermediul art.11 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene, din 22 decembrie 2004 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile (2004/68/JAI), a avut aplicabilitate atât în privința traficului de persoane adulte, cât și în privința traficului de copii și cuprindea patru titluri.

Titlul I prezenta înțelesurile traficului de persoane și exploatării victimelor. Prin trafic de persoane adulte se înțelege orice act care facilitează intrarea în, tranzitul prin, rezidența în, sau ieșirea de pe teritoriul unui stat membru, în scopul exploatării sexuale pentru obținerea de beneficii, a unei persoane, alta decât un copil, în cazul în care se apelează la constrângere, în special, violență sau amenințări, este folosită înșelăciunea sau făptuitorul recurge la abuz de autoritate sau altă presiune, în așa fel încât victima nu are nici o alternativă reală și acceptabilă, cu excepția supunerii la abuzul sau presiunea exercitate asupra sa. Exploatarea sexuală a adulților presupune cel puțin folosirea acestora în scop de prostituție.

Prin trafic de copii se înțelege orice act care facilitează intrarea în, tranzitul prin, rezidența în, sau ieșirea de pe teritoriul unui stat membru, a unui copil, în scopul exploatări sau abuzării sale sexuale. Exploatarea sexuală a copiilor presupune recurgerea la una din următoarele acțiuni: convingerea sau constrângerea acestora pentru a se angaja în orice activitate sexuală ilegală; folosirea la practicarea prostituției sau a altor activități sexuale ilegale, precum și utilizarea copiilor în materiale pornografice, incluzând aici producerea, vânzarea, distribuția și alte forme de trafic cu astfel de materiale, precum și posesia acestora.

Titlul II cuprindea măsurile ce trebuiau luate la nivel național de către statele membre, în vederea combaterii traficului de ființe umane. Cea mai importantă dintre acestea privea incriminarea faptelor prezentate mai sus. Sancționarea viza atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. În cazul persoanelor juridice, răspunderea putea fi administrativă sau penală, fără a înlătura răspunderea penală a persoanelor fizice implicate. În ceea ce privește pedepsele, erau prevăzute: privarea de libertate a persoanelor fizice, în cazuri grave; confiscarea, acolo unde era cazul, a instrumentelor și a produselor acestor infracțiuni; în cazul persoanelor juridice, dacă era cazul și dacă legislația penală sau administrativă a statului membru permitea, închiderea temporară sau permanentă a unităților care fuseseră folosite sau destinate pentru comiterea de astfel de infracțiuni. Era necesară, de asemenea, luarea de măsuri adecvate cu privire la protecția martorilor, a victimelor si a familiilor acestora.

În cadrul Titlului III era reglementată cooperarea între statele membre, în anchetele și procesele cu privire la infracțiunile de trafic de ființe umane.

Titlul IV cuprindea prevederi referitoare la intrarea în vigoare a acestei acțiuni comune și la evaluarea de către Consiliul Uniunii Europene a îndeplinirii de către statele membre a obligațiilor care le reveneau.

Recomandarea Consiliului Europei nr.1325(1997) privind traficul de femei și prostituția forțată în Statele membre ale Cosiliului Europei. Traficul de femei și prostituția forțată, în accepțiunea acestei recomandări, constă în transportul legal sau ilegal de femei sau vânzarea acestora, cu sau fără consimțământul lor, pentru câștig economic, cu scopul ca ulterior să fie supuse la prostituție forțată, căsătorie forțată, sau alte forme de exploatare sexuală forțată. Violența folosită poate fi de natură fizică, sexuală sau psihologică și presupune intimidarea, violul, abuzul de autoritate sau profitarea de situația de dependență a victimei față de făptuitor (pct.2).

Numeroase recomandări către statele membre, vizând combaterea traficului de femei și a prostituției sunt menționate la punctul 6 al acestui instrument normativ:

introducerea unor măsuri speciale pentru a spori conștientizarea acestei probleme în rândul publicului larg și în special a potențialelor victime, informarea putându-se realiza de către personalul consulatelor și ambasadelor care soluționează cererile de acordare a vizei și a permiselor de muncă;

instruirea persoanelor imigrante, în cadrul consulatelor și la punctele de trecere a frontierei, pentru a conștientiza problema, oferindu-li-se informații privind metodele și tendințele traficanților, fiind învățate cum să recunoască potențialele victime;

crearea unor structuri specifice de poliție la nivel național, pentru combaterea traficului de femei și a prostituției forțate, și îmbunătățirea la nivel internațional a comunicării, coordonării și cooperării dintre organele de poliție, prin Interpol și Europol;

stabilirea unor norme pentru a permite confiscarea profiturilor obținute de pe urma infracțiunilor legate de traficul de femei și prostituția forțată, precum și închiderea unor locații în care victimele traficului sunt exploatate sexual;

acordarea permiselor de ședere pentru victimele traficului și prostituției forțate, care sunt dispuse să depună mărturie în instanță, și includerea acestora în programele de protecție a martorilor, dacă este necesar;

acordarea de asistență juridică, medicală și psihologică pentru victimele traficului și prostituției forțate, în special atunci când doresc să depună mărturie în instanță;

luarea în considerare a introducerii unor reguli speciale în cadrul procesului penal, stabilind sancțiuni aspre pentru traficul de femei și prostituția forțată, precum și

incriminarea apelării cu bună-știință la serviciile unei femei obligate la prostituție sau la căsătorie forțată;

pentru statele care nu își extrădează resortisanții pentru infracțiunile comise în străinătate, se impune să se ia în considerare posibilitatea ca resortisanții să fie trași la răspundere în aceste state pentru actele de trafic comise în străinătate, indiferent dacă există sau nu o solicitare din partea statului în care a fost săvârșită infracțiunea;

ajutarea femeilor care sunt victime ale traficului să se reintegreze în societate, la întoarcerea în țara lor de origine;

acordarea dreptului de acces la instanțele judecătorești pentru O.N.G-uri și pentru asociațiile victimelor prostituției, în scopul de a crește eficiența de acțiune împotriva traficului și a prostituției forțate;

înființarea unor linii telefonice gratuite pentru ajutarea victimelor;

sprijinirea înființării de centre de primire și de cazare temporară pentru victime, precum și acordarea unui nivel minim de asistență socială și medicală în timpul șederii lor.

Recomandarea Consiliului Europei nr.R(2000)11 privind lupta împotriva traficului de ființe umane în scopul exploatării sexuale – a fost adoptată pe fondul amplificării în Europa a activităților referitoare la traficul de ființe umane în scopul exploatării sexuale, care deseori sunt legate de crima organizată. S-a plecat astfel de la premisa că traficul de persoane în scopul exploatării sexuale se extinde mult peste frontierele naționale și prin urmare, este necesară elaborarea unei strategii paneuropene de combatere a acestui fenomen și de protejare a victimelor acestuia, asigurându-se o armonizare și o aplicare uniformă, eficientă a legislațiilor pertinente ale statelor membre ale Consiliului Europei, ținându-se cont totodată de faptul, că traficul de persoane în scopul exploatării sexuale, care se referă în cea mai mare parte la femei și minori, poate duce la sclavie pentru victime.

Se specifică așadar în pct.I din Anexă, că, acest tip de trafic include recrutarea de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice și/sau organizarea exploatării și transportului sau migrației legale sau ilegale a persoanelor, chiar și cu consimțământul acestora, în scopul exploatării lor sexuale, prin intermediul, printre altele, al coerciției, în

special al violenței sau amenințărilor, abuzului de încredere, de autoritate sau abuzului unei situații de vulnerabilitate.

Recomandarea urmărește cu precădere: luarea de măsuri legislative și practice pentru garantarea protecției drepturilor și intereselor victimelor traficului și, în special, a grupurilor celor mai vulnerabile și afectate – femeile, adolescenții și copiii; acordarea unei priorități absolute asistenței victimelor traficului de persoane, dacă este posibil prin intermediul programelor de reinserție, cât și protecției lor contra traficanților; întreprinderea de măsuri pentru arestarea, urmărirea și pedepsirea tuturor persoanelor responsabile de trafic de persoane și pentru împiedicarea turismului sexual și a tuturor activităților care ar putea conduce la diverse forme de trafic de persoane; impunerea unei acțiuni coordonate adaptate realității atât la nivel național, cât și internațional(pct.II Anexă).

La punctul IV din Anexă sunt menționate și diverse acțiuni ce urmează a fi întreprinse în scopul prevenirii fenomenului precum: organizarea de campanii de informare ce fac referire la tot ce implică aceste infracțiuni, situații riscante, efecte negative multiple; introducerea în școli a programelor de educație sexuală, acordându-se o importanță deosebită egalității între femei și bărbați, cât și respectării drepturilor omului și demnității ființei umane, luându-se în considerare drepturile copilului, dar și ale părinților, tutorilor sau ale altor persoane responsabile de copil; instruiri specifice destinate personalului social, medical, didactic, diplomatic, consular, judiciar, vamal sau de poliție, pentru ca acesta să poată realiza identificarea cazurilor de trafic de persoane în scopul exploatării sexuale și să poată întreprinde măsurile necesare, etc.

Recomandarea cuprinde și prevederi referitoare la asistența și protecția victimelor (vezi pct.V din Anexă).

Decizia–cadru a Consiliului Uniunii Europene din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane (2002/629/JAI) – în cadrul căreia se arată că traficul de persoane constituie o gravă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului și a demnității umane, ce implică practici crude, cum ar fi abuzul și înșelarea persoanelor vulnerabile, precum și folosirea violenței, a amenințărilor, a dependenței pentru datorii și a constrângerii. Copiii, fiind mai vulnerabili, sunt expuși, în consecință, unui risc mai mare de a deveni victime ale traficului de persoane.

În art.1 alin.(1) se prevede necesitatea ca statele membre să incrimineze racolarea, transportul, transferul, cazarea, primirea ulterioară a unei persoane, inclusiv trecerea sau transferul controlului exercitat asupra acesteia, atunci când se face uz de constrângere, de forță sau de amenințări, inclusiv răpirea, de înșelăciune sau de fraudă sau atunci când există abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate, astfel încât persoana nu are o altă alternativă reală și acceptabilă decât de a se supune acestui abuz sau atunci când se oferă sau se primesc remunerații sau avantaje pentru a se obține consimțământul unei persoane care are autoritate asupra alteia, în scopul exploatării muncii sau serviciilor acestei persoane, inclusiv sub formă, cel puțin, de prestare de muncă sau de servicii forțate sau obligatorii, de sclavie sau de practici similare sclaviei sau de servitute sau în scopul exploatării prostituției altuia și a altor forme de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie. Consimțământul unei victime a traficului de persoane la exploatarea intenționată sau efectivă este irelevant atunci când a fost folosit oricare dintre mijloacele reprezentate de constrângere, fraudă, înșelăciune etc., menționate anterior.

De asemenea, acțiunile constând în racolarea, transportul, transferul, cazarea, primirea ulterioară a unui copil, inclusiv trecerea sau transferul controlului exercitat asupra acestuia, trebuie pedepsite ca o infracțiune de trafic de persoane, chiar dacă nu a fost folosit niciunul din aceste mijloace ( vezi art.1 alin.3) Prin „copil” se înțelege orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani. În art.2 se arată: instigarea , participarea, complicitatea sau tentativa la infracțiunile menționate mai sus, trebuie, de asemenea, pedepsite. Aceste infracțiuni trebuie să fie pasibile de pedepse privative de libertate, având o durată maximă care nu poate fi mai mică de opt ani, atunci când au fost săvârșite în următoarele împrejurări (art.3):

– au pus în pericol viața victimei în mod deliberat sau din neglijență gravă;

– au fost săvârșite împotriva unei victime care era vulnerabilă în mod deosebit. O victimă este considerată a fi vulnerabilă în mod deosebit, cel puțin atunci când nu a împlinit vârsta majoratului sexual prevăzută de legislația națională și când infracțiunea a fost săvârșită în scopul exploatării prostituției altuia și altor forme de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie;

– au fost săvârșite prin recurgerea la violențe grave sau au provocat un prejudiciu deosebit de grav victimei;

– au fost săvârșite în cadrul unei organizații criminale în sensul Acțiunii comune 98/733/JAI, independent de nivelul pedepselor prevăzute de aceasta . În această decizie –cadru se specifică faptul că fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru ca persoanele juridice să poată fi ținute să răspundă pentru una dintre infracțiunile prevăzute la art.1 și 2, săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul unei competențe de reprezentare a persoanei juridice, unei autorizații de a lua decizii în numele persoanei juridice sau unei autorizații de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice( art.4).

Prin urmare, răspunderea persoanelor juridice nu exclude urmărirea penală a prsoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute. Prin „ persoană juridică” potrivit acestei decizii-cadru, se înțelege orice entitate care are acest statut în temeiul dreptului intern aplicabil, cu excepția statelor sau a altor organisme publice în exercitarea prerogativelor lor de putere publică și a organizațiilor internaționale publice. Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice trebuie să includă amenzi penale sau nepenale și eventual, alte sancțiuni, precum (art.5):

măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public;

măsuri de interzicere temporară sau permanentă a exercitării unei activități comerciale;

punerea sub supraveghere judiciară;

o măsură judiciară de dizolvare;

închiderea temporară sau permanentă a unității care a servit la săvârșirea infracțiunii.

Deși Decizia – cadru 2002/629/JAI a fost adoptată ulterior Legii nr. 678/2001, este surprinzător să constatăm existența unor similitudini între textele celor două instrumente normative, în ceea ce privește noțiunea de trafic de persoane și modalitățile de exploatare. Însă, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, din 15 noiembrie 2000 , a servit drept model celor două

instrumente normative ( Decizia – cadru 2002/629/JAI și Legea nr.678/2001), de unde și explicația similitudinilor între texte.

Un alt document important la nivel european este Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile (2004/68/JAI).

Această decizie-cadru, vine ca o măsură legislativă suplimentară, așa cum se arată în preambul, la Acțiunea comună 97/154/JAI a Consiliului U.E. din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor, și Decizia 2000/375/JAI a Consiliului U.E. din 29 mai 2000 privind combaterea pornografiei infantile pe internet, pentru a reduce diferențele dintre abordările juridice ale statelor membre și pentru a contribui la dezvoltarea unei cooperări judiciare și polițienești eficiente împotriva exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile, turismul sexual reprezentând o activitate infracțională strâns legată de acestea.

În articolul 1 sunt definite noțiunile cu care operează această decizie-cadru, și anume: prin „copil” se înțelege orice persoană care are o vârstă mai mică de 18 ani, „pornografia infantilă” însemnând orice material pornografic reprezentând în mod vizual: un copil care participă în mod real la un comportament sexual explicit sau se dedă la un asemenea comportament, inclusiv expunerea obscenă a părților genitale sau a regiunii pubiene a unui copil; o persoană reală care pare a fi un copil și care participă sau se dedă la comportamentul prevăzut anterior sau imagini realiste ale unui copil care nu există și care participă sau se dedă la un astfel de comportament.

Art.2 arată că: reprezintă acte referitoare la exploatarea sexuală a copiilor și trebuie pedepsite, dacă au fost comise deliberat, următoarele:

constrângerea unui copil să practice prostituția sau să participe la spectacole pornografice sau obținerea unui avantaj din aceasta sau profitarea ori exploatarea unui copil în orice fel în acest scop;

recrutarea unui copil pentru ca acesta să practice prostituția sau să participe la spectacole pornografice;

practicarea unor activități sexuale cu un copil, recurgând la unul din următoarele mijloace: făcând uz de constrângere, de forță sau de amenințări; oferind bani sau alte forme de remunerație sau de plată pentru activitățile sexuale pe care le practică copilul sau abuzând de o poziție recunoscută de încredere, de autoritate sau de influență asupra unui copil.

Se stabilește în sarcina fiecărui stat membru obligația de a lua măsurile necesare pentru ca următoarele acte deliberate, referitoare la pornografia infantilă, care implică sau nu folosirea unui sistem informatic, să fie pedepsite atunci când nu pot fi justificate: producerea de pornografie infantilă; distribuirea, difuzarea sau transmiterea de pornografie infantilă; faptul de a oferi sau de a pune la dispoziție pornografie infantilă; aciziționarea sau deținerea de pornografie infantilă (art.3). Însă, se permite statelor să nu incrimineze actele având legătură cu pornografia infantilă, în situația în care:

o persoană reală care părea a fi un copil are în realitate 18 ani sau mai mult la data reprezentării;

fiind vorba despre producere și deținere, imagini cu copii care au împlinit vârsta majoratului sunt produse și deținute cu acordul lor și numai pentru uzul lor privat. Chiar și atunci când s-a stabilit existența consimțământului, acesta nu va fi recunoscut drept valabil dacă, de exemplu, autorul infracțiunii a profitat de vârsta sa superioară, de maturitatea, de poziția , de statutul, de experiența sau de starea de dependență în care se gasea victima față de el pentru a obține acest consimțământ;

fiind vorba de imagini realiste ale unui copil care nu există, materialul pornografic este produs și deținut de producător numai pentru uzul său privat, în măsura în care niciun material pornografic infantil nu a fost folosit în scopul producerii și cu condiția ca această acțiune să nu implice niciun risc al difuzării materialului.

Instigarea sau complicitatea la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.2 și 3, trebuie pedepsite, ca de altfel, și tentativa la săvârșirea uneia din infracțiunile prevăzute la art.2 și art.3, în acest ultim caz doar în ipoteza producerii de pornograf infantilă sau distribuirii, difuzării ori transmiterii de pornografie infantilă (art.4).

Răspunderea persoanelor juridice trebuie angajată în cazul infracțiunilor prevăzute la art.2, 3 și 4, săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție

de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul: unei competențe de reprezentare a persoanei juridice; autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice (art.6). Răspunderea penală a persoanelor fizice nu poate fi înlăturată de cea a persoanelor juridice.

În art.7 se arată că: sancțiunile aplicabile persoanelor juridice trebuie să includă amenzi penale sau administrative și, eventual, alte sancțiuni, precum: măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public; măsuri de interzicere temporară sau permanentă a exercitării unei activități comerciale; punerea sub supraveghere judiciară; dizolvarea sau închiderea temporară sau permanentă a unității care a servit la săvârșirea infracțiunii. Iar în art.8 se arată că: fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența atunci când o infracțiune dintre cele prevăzute la art.2, 3 și 4 a fost săvârșită, în totalitate sau parțial, pe teritoriul său, când autorul infracțiunii este unul din resortisanții săi ori infracțiunea a fost săvârșită în interesul unei persoane juridice având sediul pe teritoriul acestuia. Totodată, fiecare stat trebuie să se asigure că anchetele sau urmărirea penală privind infracțiunile prevăzute de această decizie-cadru nu depind de declarația sau de acuzația provenind de la victima unei astfel de infracțiuni, cel puțin în cazurile în care infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau parțial, pe teritoriul său (art.9).

Decizia – cadru 2004/68/JAI a Consiliului Uniunii Europene a abrogat Acțiunea comună 97/154/JAI din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului de ființe umane și exploatarea sexuală a copiilor (art.11).

Convenția Consiliului Europei din 3 mai 2005 privind lupta împotriva traficului de ființe umane realizează o abordare completă a acestui fenomen, având ca obiective: prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, protecția drepturilor fundamentale ale victimelor traficului, realizarea unui cadru complet de protecție și asistență a victimelor și martorilor, asigurarea de anchete și urmăriri eficiente, precum și promovarea cooperării internaționale în domeniul luptei împotriva traficului de ființe umane. Convenția cuprinde dispoziții referitoare la prevenirea traficului de persoane, cooperarea în lupta împotriva acestui fenomen, măsurile pentru protecția și promovarea drepturilor victimelor, cu garantarea egalității între femei și bărbați, și de asemenea, dispoziții privitoare la dreptul penal material,

procedura judiciară, cooperarea internațională și cooperarea cu societatea civilă, mecanismul de monitorizare, relația cu alte instrumente internaționale.

Traficul de ființe umane este definit potrivit convenției astfel: recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau primirea persoanelor, prin amenințarea cu, ori prin utilizarea forței sau a altor forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate ori de o situație de vulnerabilitate sau prin oferirea ori acceptarea de plăți sau de avantaje pentru obținerea consimțământului unei persoane având autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării (art.4). Exploatarea cuprinde cel puțin exploatarea prostituției celorlalți sau alte forme de exploatare sexuală, munca ori serviciile forțate, sclavia sau practicile similare acesteia, aservirea ori prelevarea de organe. Așadar, definiția dată traficului de persoane, după cum se observă, este foarte asemănătoare cu cea utilizată de legiuitorul român în Legea nr.678/2001. Recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau primirea unui copil care nu a împlinit vârsta de 18 ani, în scopul exploatării, se consideră trafic de ființe umane, chiar dacă nu implică niciunul din aceste mijloace. Consimțământul victimei traficului de ființe umane nu prezintă relevanță atunci când a fost utilizat unul dintre mijloacele prezentate anterior.

Fiecare parte la convenție are obligația de a adopta măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru a califica drept infracțiune traficul de ființe umane (art.18).

Convenția prevede și necesitatea incriminării ca infracțiuni conexe a următoarelor fapte, atunci când acestea au fost comise cu intenție, în scopul de a permite traficul de ființe umane: confecționarea unui document de călătorie sau de identitate falsificat; procurarea sau furnizarea unui astfel de document; reținerea, sustragerea, ascunderea, deterioararea ori distrugerea unui document de călătorie sau de identitate al unei alte persoane. S-a urmărit, astfel, realizarea unei prevenții pentru situația în care victimele urmează să fie sau au fost deja transportate peste graniță (art.20). În art.24 se arată că următoarele împrejurări trebuie să fie consacrate de state drept circumstanțe agravante în cazul săvârșirii infracțiunilor de trafic de persoane: infracțiunea a pus în pericol viața victimei în mod deliberat sau prin neglijență gravă; infracțiunea a fost comisă împotriva unui copil; infracțiunea a fost comisă de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu; infracțiunea a fost comisă în cadrul unei rețele de crimă organizată.

Convenția Consiliului Europei din 11 iulie 2007 pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale . Adoptarea acestei convenții a avut în vedere faptul că exploatarea sexuală a copiilor, în special sub forma pornografiei infantile și a

prostituției, precum și toate formele de abuz sexual asupra copiilor, inclusiv faptele comise în străinătate, pun în pericol grav sănătatea și dezvoltarea psihosocială a acestora. Încheierea acestui act normativ a fost motivată și de împrejurarea că exploatarea și abuzurile sexuale asupra copiilor au luat proporții îngrijorătoare atât la nivel național, cât si internațional, determinate îndeosebi de utilizarea tot mai extinsă, atât de către copii, cât și de către infractori, a tehnologiilor informației și a comunicațiilor, și de faptul că prevenirea și combaterea exploatării sexuale și abuzurilor sexuale privind copiii necesită cooperare internațională.

Faptele care urmează a fi incriminate de statele părți sunt clasificate astfel: infracțiuni reprezentând abuzuri sexuale (art.18); infracțiuni referitoare la prostituția infantilă (art.19); infracțiuni referitoare la pornografia infantilă (art.20); infracțiuni legate de participarea unui copil la spectacole pornografice (art.21); coruperea copiilor (art.22); acostarea copiilor în scopuri sexuale (art.23).

Conform art.18, reprezintă abuzuri sexuale următoarele fapte comise cu intenție:

activitățile sexuale cu un copil care, potrivit prevederilor în vigoare ale dreptului național, nu a împlinit vârsta legală pentru viața sexuală;

activitățile sexuale cu un copil dacă:

– se folosesc constrângerea, forța ori amenințările;

– se abuzează de o poziție recunoscută ca fiind de încredere, de autoritate sau de influență asupra copilului, inclusiv în cadrul familiei;

– se abuzează de o situație de vulnerabilitate deosebită a copilului, mai ales datorită unui handicap psihic sau fizic ori datorită unei situații de dependență.

Statele trebuie să incrimineze următoarele fapte referitoare la prostituția infantilă dacă au fost comise intenționat(art.19):

recrutarea unui copil pentru a practica prostituția sau determinarea unui copil să participe la prostituție;

constrângerea unui copil să se prostitueze sau obținerea unui profit din această activitate ori exploatarea în altă manieră a unui copil în asemenea scopuri;

recurgerea la prostituția infantilă , prin „ prostituție infantilă” înțelegându-se faptul de a folosi un copil pentru activități sexuale atunci când se oferă ori se promit sume de bani

sau orice altă formă de remunerație ori de răsplată, indiferent dacă această plată, promisiune sau răsplată se oferă copilului ori unei terțe persoane.

De asemenea, următoarele fapte referitoare la pornografia infantilă, trebuie incriminate , dacă au fost comise cu intenție și fără drept (art.20):

producția de pornografie infantilă;

oferirea sau punerea la dispoziție a pornografiei infantile;

distribuirea sau transmiterea pornografiei infantile;

procurarea de pornografie infantilă pentru sine sau pentru altul;

deținerea de pornografie infantilă;

obținerea accesului cu bună știință, prin intermediul tehnologiei informației si comunicațiilor, la pornografia infantilă.

Sintagma „pornografie infantilă” desemnează orice material care înfățișează, în manieră vizuală, un copil care desfășoară un comportament sexual explicit, real ori simulat, sau orice reprezentare a organelor sexuale ale unui copil, în principal pentru scopuri sexuale. Se permite statelor să nu incrimineze producția și deținerea de materiale pornografice ce constă exclusiv în reprezentări simulate sau imagini realiste ale unui copil inexistent sau care implică copii ce au împlinit vârsta legală pentru viața sexuală, dacă aceste imagini sunt produse și deținute de către aceștia cu consimțământul lor și numai pentru a fi folosite de făptuitori în intimitate.

Prin art. 21, Convenția instituie obligația statelor părți de a incrimina următoarele fapte legate de participarea unui copil la spectacole pornografice, dacă au fost comise cu intenție:

recrutarea unui copil în vederea participării la spectacole pornografice sau favorizarea participării unui copil la asemenea spectacole;

constrângerea unui copil să participe la spectacole pornografice sau obținerea unui profit din această activitate ori exploatarea în altă manieră a unui copil în asemenea scopuri;

faptul de a asista, în cunoștință de cauză, la spectacole pornografice care implică participarea copiilor.

Articolul 22 din convenție menționează: coruperea copiilor constă în fapta de a determina cu intenție, în scopuri sexuale, un copil care nu a împlinit vârsta legală pentru viața sexuală, să

asiste la comiterea unui abuz sexual sau la desfășurarea de activități sexuale, chiar dacă nu este obligat să participe la acestea. Acostarea copiilor în scopuri sexuale constă în propunerea făcută cu intenție de către un adult, prin intermediul tehnologiilor de comunicare și informare, pentru a întâlni un copil care nu a împlinit vârsta legală pentru viața sexuală, în scopul comiterii asupra acestuia a oricărei infracțiuni dintre cele prevăzute la art.18 parag.1 lit.a) sau la art.20 parag.1 lit.a) dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o asemenea întâlnire (art.23).

Tentativa și complicitatea la aceste infracțiuni menționate în convenție trebuie de asemenea, să fie incriminate (art.24). Prin art.28 se instituie obligația fiecărui stat parte de a lua măsurile legislative sau de altă natură necesare, pentru ca urmatoarele împrejurări, în măsura în care nu fac deja parte din elementele constitutive ale infracțiunilor la care face referire convenția, să poată fi luate în considerare ca circumstanțe agravante la stabilirea sancțiunilor:

infracțiunea a adus o atingere gravă sănătății fizice su psihice a victimei;

infracțiunea a fost precedată ori însoțită de acte de tortură sau de violență gravă;

infracțiunea a fost comisă asupra unei victime deosebit de vulnerabilă;

infracțiunea a fost comisă de către un membru al familiei, de către o persoană care locuia împreună cu copilul sau de către o persoană care a abuzat de autoritatea sa;

infracțiunea a fost comisă de către mai multe persoane ce au acționat împreună;

infracțiunea a fost comisă în cadrul unui grup infracțional organizat;

autorul a mai fost condamnat pentru infracțiuni de aceeași natură.

Este prevăzută în același timp, necesitatea tragerii la răspundere a persoanei juridice pentru infracțiunile prevăzute în această convenție, atunci când au fost comise în beneficiul său de către orice persoană fizică care a acționat fie individual, fie în calitate de membru al unui organ al persoanei juridice, care exercită o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în baza împuternicirii de reprezentare a persoanei juridice, autorității de a lua decizii în numele persoanei juridice sau autorității de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice (art.26).

Convenția mai cuprinde, pe lângă dispozițiile de drept penal material, prevederi referitoare la măsurile de prevenire a exploatării sexuale și a abuzării sexuale a minorilor, autoritățile specializate și organele coordonatoare, măsurile de asistență și protecție pentru victime, programele sau măsurile de intervenție, cercetarea, urmărirea și dreptul procedural,

înregistrarea și stocarea datelor, cooperarea internațională, mecanismul de monitorizare sau relația cu alte instrumente internaționale.

Cel mai recent instrument normativ adoptat la nivel european în materia traficului de persoane este Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, precum și de înlocuire a Deciziei – cadru 2002/629.JAI a Consililui . Aceasta cuprinde dispoziții de drept penal material, referitoare la incriminarea și sancționarea traficului de persoane, inclusiv în situația în care faptele sunt săvârșite de persoane juridice, precum și la neurmărirea penală sau neaplicarea de sancțiuni victimelor traficului, constrânse să comită fapte penale. De asemenea, în cadrul ei regăsim dispoziții de ordin procedural, referitoare la cercetarea și urmărirea penală, la stabilirea competenței.

Sunt reglementate foarte amplu măsurile ce trebuiesc luate pentru acordarea asistenței și sprijin victimelor traficului de persoane, avându-se în vedere și faptul că traficul de persoane este un fenomen diferențiat în funcție de sexul persoanei, bărbații și femeile fiind adesea subiecți ai traficului în scopuri diferite.

Articolul 2 din această Directivă este destinat infracțiunilor privind traficul de persoane și prevede ca statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a incrimina recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, inclusiv schimbul sau transferul de control asupra persoanelor în cauză, efectuate sub amenințare sau prin uz de forță sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, prin fraudă, prin înșelăciune, prin abuz de putere sau profitând de starea de vulnerabilitate sau prin oferirea sau primirea de bani sau de alte foloase pentru a obține consimțământul unei persoane care deține controlul asupra alteia, în vederea exploatării. Exploatarea include cel puțin exploatarea prostituției altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciul forțat, inclusiv cerșitul, sclavia sau practicile similare sclaviei, aservirea, exploatarea activităților infracționale sau prelevarea de organe. Această Directivă abrdează fenomenul traficului de persoane într-un sens mai larg decât o face Directiva – cadru 2002/629/JAI, incluzând în aceasta definiție și alte forme de exploatare. Consimțământul unei victime a traficului de persoane la exploatare, indiferent dacă este intenționat sau efectiv, este irelevant atunci cand a fost folosit oricare dintre mijloacele reprezentate de constrângere, răpire, fraudă, înșelăciune etc.

Instigarea, complicitatea și tentativa legate de săvârșirea unei infracțiuni de trafic de persoane, trebuie să fie pasibile de sancțiuni (art.3). Art. 4 din Directivă este destinat pedepselor aplicabile. Statele membre trebuie să sancționeze infracțiunile menționate la art. 2 cu pedeapsa închisorii cu maximul de cel puțin cinci ani. De asemenea, maximul închisorii trebuie să fie de cel puțin zece ani: în cazul în care infracțiunea a fost săvârșită împotriva unei victime deosebit de vulnerabilă, categorie în care intră cel puțin copiii victime; a fost săvârșită în cadrul unei organizații criminale, în sensul Deciziei-cadru 2008/841/JAI din 24 octombrie 2008 a Consiliului privind lupta împotriva crimei organizate; a pus în pericol viața victimei în mod intenționat sau din neglijență gravă; a fost săvârșită prin acte grave de violență sau a provocat vătămări deosebit de grave victimei. Totodată, Directiva prevede că săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate la art.2 de funcționari publici în exercitarea atribuțiilor acestora, trebuie să constituie o circumstanță agravantă.

Privitor la persoanele juridice, art. 5 din Directivă prevede necesitatea tragerii acestora la răspundere pentru infracțiunile menționate la art. 2 și 3, care au fost săvârșite în beneficiul lor de către orice persoană, acționând în nume propriu sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care are o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice respective, pe baza: unei împuterniciri din partea persoanei juridice; unei prerogative de a lua decizii în numele persoanei juridice respective sau unei prerogative de a exercita control în cadrul persoanei juridice. Răspunderea persoanei juridice nu exclude inițierea procedurilor penale împotriva persoanelor fizice care sunt autori, instigatori sau complici la infracțiunile menționate la art. 2 și 3 din directivă, prin „persoană juridică” înțelegându-se orice entitate care are personalitate juridică în temeiul legislației aplicabile, cu excepția statelor sau a organismelor publice în exercitarea prerogativelor lor de autoritate publică și a organizațiilor publice internaționale. Articolul 6 din Directivă menționează că sancțiunile aplicabile persoanelor juridice trebuie să includă amenzi penale sau de altă natură și eventual alte sancțiuni precum: excluderea de la dreptul de a primi beneficii publice sau ajutor public; interdicția temporară sau permanentă de a desfășura activități comerciale; plasarea sub supraveghere judiciară; lichidarea judiciară sau închiderea temporară sau permanentă a unităților care au servit la săvârșirea infracțiunii.

Statele membre mai trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că autoritățile lor competente au dreptul de a pune sub sechestru și de a confisca mijloacele și produsele

obținute în urma săvârșirii infracțiunilor de trafic de persoane (art. 7).

De asemenea, victimele traficului de persoane care au fost implicate în activități infracționale pe care au fost obligate să le săvârșească drept consecință directă a faptului că au făcut obiectul oricăreia dintre faptele menționate la art.2 din directivă, nu trebuie sancționate penal (art. 8). În art. 9 și 10 din Directivă sunt reglementate, de asemenea unele aspecte privind cercetarea și urmărire penala, precum și competența în cazul săvârșirii infracțiunilor de trafic de persoane. Urmărirea penală a infracțiunilor prevăzute de art. 2 și 3 nu trebuie să fie condiționată de sesizarea sau de formularea de acuzații de către victimă , iar procedurile penale trebuie să continue chiar dacă victima și-a retras declarația . Pentru aceasta ,persoanele ,unitățile sau serviciile resposabile de cercetarea sau urmărirea penală a acestor infracțiuni trebuie să beneficieze de o formare profesională corespunzătoare, având acces la instrumjente eficiente de anchetă , cum ar fi cele utilizate în cauzele criminalitate organizată sau în cauzele referitoare la alte infracțiuni grave. Fiecare stat membru trebuie să își stabilească competența ,atunci când infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau parțial,pe teritoriul său ori autorul infracțiunii este resortisant acelui stat membru . Dispozițiile art. 11 și 12 din Directivă reglementează asistența,sprijinul și protecția victimelor traficului de persoane,inclusiv în cadrul cercetării și procedurilor penale.Statele membre trebuie să asigure victimelor asistență și sprijin înainte de începerea procedurilor penale, pe parcursul acestora și pentru o perioadă de timp corespunzătoare,după încheierea procedurilor penale,pentru a le permite să își exercite drepturile enunțate în această Directivă, precum și în Decizia-cadru 2001/220/JAI.

Victimele traficului de persoane au dreptul la o protecție adecvată pe baza unei evaluări individuale a riscului,prin acces la programe de protecție a martorilor sau la alte măsuri similare dacă este cazul, în conformitate cu criteriile definite în dreptul intern sau de procedurile naționale. De asemenea trebuie prevenită victimizarea secundară, atât cât este posibil evitându-se ,interogatoriile repetate inutilepe parcursul cercetării, urmăririi penale și judecății ,prin evitarea contactului vizual între victime și acuzați, inclusiv pe parcursul depunerii mărturiei (ex.în timpul audierilor și al confruntărilor) , fapt care se poate realiza prin mijloace adecvate, inclusiv prin utilizarea unor tehnologii privind comunicațiile ,precum și

prin evitarea depunerii mărturiei în ședință publică și adresarea de întrebări inutile privind viața privată. Articolele 13-16 din Directivă, conțin prevederi referitoare la măsurile de asistență, de sprijin și de protecție, acordate copiilor victime ale traficului de persoane, acestor persoane oferindu-li-se asistență, sprijin și protecție. Conform cu art.14-15 din Directivă, atunci când nu există informații certe, cu privire la vârsta unei persoane, care a făcut obiectul traficului de persoane și atunci când există motive pentru a se crede că este un copil, se prezumă că persoana respectivă nu a împlinit vârsta de 18 ani, cu scopul de a dobândi acces imediat la asistență, sprijin și protecție . Acordarea de asistență și sprijin copiilor victime ale traficului de persoane, pe termen scurt sau lung, în procesul de recuperare fizică și psihosocială a acestora, vor fi întreprinse în urma realizării unei evaluări a situației specifice a fiecărui copil victimă, ținându-se seama de opiniile, nevoile și preocupările acestuia, în scopul găsirii unor soluții durabile; accesul la educație al copiilor victime ale traficului de persoane și al copiilor victimelor cărora li se acordă asistență și sprijin în temeiul art. 11 din Directivă, trebuie garantat de asemenea. Copiilor victime ale traficului de persoane trebuie să li se asigure acces imediat la consiliere juridică gratuită și la reprezentare juridică gratuită, inclusiv în vederea solicitării de despăgubiri, exceptând cazul când aceștia dispun de suficiente resurse financiare. Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura asistență optimă în cadrul cercetărilor și procedurilor penale, în ceea ce privește audierea copilului victimă, care trebuie efectuată fără întârzieri nejustificate, desfășurate atunci când este necesar în incinte adaptate acestui scop, cu ajutorul unor specialiști ce au beneficiat de formare profesională în acest scop, urmărindu-se pe cât este de posibil ca audierile să fie efectuate de aceleași persoane, într-un număr cât mai redus, copilul victimă putând fi însoțit de un reprezentant ori de un adult desemnat de copil, existând posibilitatea chiar de a fi filmate toate aceste audieri, pentru a putea fi acceptate ca probă în procesele penale, în conformitate cu dreptul intern al statelor. Dreptul victimelor traficului de persoane de a avea acces la mecanismele existente de despăgubire a victimelor , infracțiunilor violente săvârșite cu intenție , este prevăzut de asemenea în art. 17 din Directivă, statele membre având obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru prevenirea fenomenului traficului de persoane (art. 18). În acest sens se pot derula ample acțiuni prin intermediul internetului , de ex. campanii de informare și de sensibilizare , programe de cercetare și de educare , dacă este cazul în cooperare cu organizații relevante din societatea civilă ori alte părți interesate , care să sensibilizeze publicul larg

și să reducă riscul ca oamenii, în special copii, să devină victime ale traficului de persoane , un rol important avându-l și formarea profesională constantă a funcționarilor care ajung în contact cu victimele traficului de persoane. Pentru ca prevenirea și combaterea traficului de persoane să fie mai eficiente , trebuie să se urmărească descurajarea cererii, urmând să fie avută în vedere incriminarea serviciilor care fac obiectul exploatării. Statele membre au obligația să ia măsurile necesare , potrivit art. 19 pentru a institui raportori naționali sau mecanisme echivalente . Pentru a contribui la o strategie coordonată și consolidată a Uniunii , de combatere a traficului de persoane , statele membre urmează să faciliteze îndeplinirea sarcinilor unui coordonator antitrafic (CAT). În art. 20 este specificat faptul că statele membre transmit CAT informațiile obținute , pe baza cărora CAT contribuie la preznetarea , la fiecare 2 ani , a unui raport de către Comisia Europeană , în care se arată progresele înregistrate cu privire la combaterea traficului de persoane . Transpunerea de către statele membre a acestei directive ,care înlocuiește Decizia-cadru 2002/629/JAI, trebuie să se facă până la data de 6 aprilie 2013 prin adoptarea legilor ,regulamentelor și dispozițiilor administrative necesare.

II.3.Incriminarea traficului de persoane în legislația națională România a făcut pași importanți în procesul de eradicare a traficului de persoane prin aderarea, semnarea, ratificarea, adoptarea unor acte normative specifice, ceea ce a asigurat tratarea traficului de persoane ca infracțiune distinctă, asigurând totodată instituțiilor responsabile intrumentele necesare dezvoltării mecanismelor de prevenire, asistență și combatere a acestui amplu fenomen. Principalele acte normative relevante pentru materia traficului de persoane, pe plan național sunt următoarele :

a) Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane cu modificările și completările ulterioare – în care sunt incriminate formele traficului de persoane; se crează cadrul juridic pentru utilizarea tehnicilor moderne de investigație, necesare descoperirii acestor fapte; se introduc norme pentru protecția și asistența victimelor traficului, a familiilor acestora, precum și a martorilor.

b) Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor – care stabilește măsurile de protecție a datelor de identificare a martorilor sau a localităților de domiciliu/reședință a acestora; se introduce posibilitatea audierii prin mijloace tehnice corespunzătoare, fără ca martorul să fie prezent în sala în care are loc activitatea judiciară.

c) Hotărârea Guvernului nr. 299/2003 pentru aprobarea regulamentului de aplicare, a dispozițiilor Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate – sunt prezentate explicit modalitățile de lucru concrete privind prevenirea traficului de persoane, asistența și protecția victimelor; metodologia de repatriere a cetățenilor români, victime ale traficului de persoane, cât și rolul și atribuțiile ministerelor, fiecare în parte și în cadrul Grupului interministerial de lucru pentru coordonarea și evaluarea activităților de prevenire și combatere a traficului de persoane.

d) Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate – reglementează măsuri specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional.

e) Legea nr. 508/2004 privind organizarea și funționarea Direcției pentru Investigarea Infracționalității Organizate și Terorismului (DIICOT) , în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – care stabilește competența DIICOT în investigarea cazurilor de trafic de persoane, cât și a altor infracțiuni asociate, precum : trecerea frauduloasă a frontierei și săvârșirea de către cetățeni români sau domiciliați în România, a unor fapte penale pe teritoriul altor state.

f) Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală – stabilește modalitățile prin care se realizează transferarea procedurilor judiciare în cazuri de trafic de persoane, cât și posibilitatea efectuării unor comisii rogatorii sau a prezentării în fața unei instanțe străine a unor martori sau experți.

g) Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor – se adresează în mod direct nevoilor victimei; instituie 4 categorii de măsuri: informarea victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile lor, consilierea psihologică, asistența juridică gratuită, compensarea financiară de către stat. De asemenea, creează obligația ca instituțiile din sistemul judiciar să asigure specializarea personalului care vine în relație directă cu victimele infracțiunilor.

h) Hotărârea Guvernului nr. 1295/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii – conține prevederi cu privire la : evaluarea, analiza și cercetarea fenomenului infracțional al traficului de copii; prevenirea fenomenului, prin campanii de informarea a populației asupra riscurilor traficului, dar și prin dezvoltarea sistemului de servicii destinate sprijinirii familiilor aflate în dificultate; protejarea, asistarea și reintegrarea socială a victimelor minore recuperate din situații de trafic , prin crearea unui sistem de servicii; securizarea controlului copiilor la trecerea frontierei și asigurarea cooperării internaționale; îmbunătățirea cadrului legislativ și dezvoltarea capacității instituționale.

i) Hotărârea Guvernului nr. 1504/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea abuzului sexual asupra copilului și a exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale. Aceasta include următoarele obiective principale: dezvoltarea de politici și strategii naționale pentru protejarea copiilor de abuzurile sexuale; dezvoltarea capacității instituționale în domeniul protejării, asistării și prevenirii abuzului sexual asupra minorilor; conjugarea eforturilor strategice ale autorităților române cu cele de la nivel internațional; prevenirea fenomenului; reabilitatea și asistarea victimelor abuzurilor, pentru reintegrarea lor socială; evaluarea și monitorizarea fenomenului infracțional al abuzului sexual asupra copiilor.

j) Hotărârea Guvernului nr. 1769/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor – include următoarele obiective principale: formarea și dezvoltarea capacității instituționale în domeniul prevenirii și combaterii exploatării copiilor prin muncă; dezvoltarea de programe de acțiune directă în vederea prevenirii intrării copiilor pe piața muncii și de asistare a copiilor exploatați prin muncă; informarea și conștientizarea populației despre necesitatea combaterii exploatării copiilor prin muncă.

k) Hotărârea Guvernului nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a minorilor neînsoțiți și asigurarea măsurilor de protecție specială acestora – stabilește etapele obligatorii ale demersurilor de repatriere a copiilor neînsoțiți.

l) Hotărârea Guvernului nr. 1584/2005 pentru înfiițarea , organizarea și funcționarea Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane (ANITP), cu modificările și completările ulterioare – care stabilește atribuțiile ANITP și organizarea sa la nivel național.

m) Hotărârea Guvernului nr. 1654/2006 privind aprobarea Strategiei Naționale împotriva Traficului de Persoane 2006 – 2010 : include următoarele obiective strategice : îmbunătățirea gradului de cunoaștere a dimensiunilor, caracteristicilor și tendințelor traficului de persoane care afectează România; eficientizarea răspunsului instituțional în domeniul luptei împotriva traficului de persoane; reducerea amplitudinii traficului de persoane , prin întărirea capacității de autoprotecție a cetățenilor și a societății , în fața amenințării acestui fenomen; implementarea unui sistem național integrat de identificare și referire către servicii eficiente de asistență, în vederea reintegrării sociale a victimelor traficului de persoane; creșterea gradului de participare a victimelor/ martorilor în procesul de investigare și urmărire în justiție a traficului de persoane; consolidarea României ca partener de încredere în efortul global de reducere a fenomenului traficului de persoane.

n) Hotărârea Guvernului nr. 1720/2006 privind aprobarea Planului național de acțiune 2006 – 2007 – care stabilește planul de acțiune 2006 -2007 pentru implementarea Strategiei naționale împotriva traficului de persoane, pentru perioada 2006 – 2010.

o) Hotărârea Guvernului nr. 1238/2007 pentru aprobarea Standardelor naționale specifice pentru serviciile specializate de asistență a victimelor traficului de persoane – prevede : funcționarea rețelei naționale de servicii și de protecție a victimelor traficului de persoane, serviciile acordate și calitatea acestora; măsurile privind asigurarea unui mediu optim victimelor traficului de persoane; asigurarea personalului calificat necesar și perfecționarea continuă a acestuia.

p) Ordinul comun al miniștrilor pentru înființarea, organizarea și funcționarea Grupului Tematic de Lucru pentru coordonarea națională a activităților de protecție și asistență a victimelor traficului de persoane, din noiembrie 2007 – stabilește componența și atribuțiile ministerelor, agențiilor naționale și organizațiilor nonguvernamentale care fac parte din acest Grup de Lucru.

q) Hotărârea Guvernului nr. 982/2008 pentru aprobarea Planului național de acțiune 2008 – 2010, stabilește planul de acțiune 2008 – 2010 pentru implementarea Strategiei naționale împotriva traficului de persoane, pentru perioada 2006 – 2010.

r) Ordinul comun al miniștrilor pentru aprobarea Mecanismului național de identificare și referire a victimelor traficului de persoane din decembrei 2008 – prezintă ansamblul de norme

( măsuri și acțiuni) destinate identificăriiși referirii victimelor traficului de persoane, în vederea asigurării nevoilor de asistență și protecție ale acestora, în scopul îmbunătății capacității de identificare a victimelor traficului de persoane și de asigurare a protecției și asistenței acestora, indiferent de instituția sau organizația cu care aceasta intră în contact pentru prima dată.

Acestor acte normative li se adaugă și legi din domenii conexe, axate în principal pe facilitarea serviciilor de asistență pentru victimele traficului de persoane:

-Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă;

-Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială;

-Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. La nivel legislativ, în domeniul traficului de persoane, specialiștii au sesizat existența a numeroase dificultăți și provocări precum : lipsa corelației între legislația principală și cea conexă (ex. accesul victimelor la serviciile medicale gratuite); lipsa mecanismelor concrete de aplicare a prevederilor legislative (ex. deși actele normative principale aduc atribuții instituțiilor publice, nu au fost alocate și resursele necesare punerii în practică a acestor atribuții); proceduri dificil de aplicat în practică (ex. Legea nr. 211/2004 privind compensațiile financiare pentru victime, dificil de accesat din cauza procedurilor greoaie, a timpului lung de desfășurare a procesului penal,precum și a lipsei specializșrii comisiilor din cadrul Ministerului de Justiție, responsabile cu acordarea compensațiilor); contradicții între legislația anti-trafic și alte tipuri de reglementări (ex. situația victimelor cetățeni străini, în cadrul căreia legislația anti-trafic intră în contradicție cu reglementările privind regimul de ședere a străinilor în România. Deși legea specială anti-trafic acordă cetățenilor străini victime ale traficului de persoane o perioadă de reflecție de 90 de zile, pentru a fi legal pe teritoriul României, conform reglementării privind regimul de ședere, orice străin trebuind să colaboreze din prima zi cu organele de urmărire penală).

Legea nr. 678/2001 privind prevenire și combaterea traficului de persoane cu modificările și completările ulterioare definește traficul de persoane astfel: „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința , ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani, ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane.

Sancțiunea aplicabilă acestei infracțiuni prevăzută în legea amintită este de închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

De asemenea definește traficul de minori (orice persoană cu vârsta sub 18 ani) ca fiind: recrutarea,transportul, găzduirea sau primirea de minori, cu scopul exploatării lor. Ca sancțiune se prevede: închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă fapta este săvârșită prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere prin răpire,fraudă orin înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea, ori primirea de bani sau de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra minorului, pedeapsa este închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele sunt săvârșite de două sau mai multe persoane împreună sau s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății, ori a fost săvârșită de un funcționar public în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unr drepturi. În situația în care fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi.

Prin pornografia infantilă, se înțelege : fapta de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecționa ori a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziție ori a deține, în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani; fiind sancționată cu închisoare de la 3 la 10 ani.

II.4. Instituții și politici în domeniul anti-trafic

Analiza legislației în materie, evidențiază 3 mari arii de acțiune , și anume : combaterea fenomenului infracțional ; prevenirea traficului de persoane ; asistența acordată victimelor.

Combaterea judiciară:

-Ministerul Public prin Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) – unde procurorii DIICOT specializați efectuază urmărirea penală, sesizează instanțtele judecătorești în vederea luării măsurilor prevăzute de lege la judecarea cauzelor.

– Ministerul Administrației și Internelor – structurile specializate de combatere a crimei organizate, prin Direcția pentru Combaterea Criminalității Organizate ( DCCO), prin Serviciul de Combaterea Traficului de Persoane ( SCTP), desfășoară activități investigative de urmărire penală și de monitorizare a traficului de migranți, persoane, organe, țesuturi și/sau celule de origine umană.

Cooperarea judiciară transnațională:

– Centrul regional al Inițiativei de Cooperare Est-Europene (SECI), înființat prin eforturile comune a 12 țări (Albania, Bosnia, Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia,Ungaria, Macedonia, Republica Moldova, România, Serbia și Muntenegru, Slovenia, Turcia- având drept obiectiv principal combaterea criminalității transfrontaliere.

– Centrul de Cooperare Polițienească Internațională (CCPI), care include în structura s-a organizatorică: Punctul Național Focal, Unitatea Națională EUROPOL, Serviciul SIRENE și Biroul Național INTERPOL.

În vederea prevenirii și conștientizării populației asupra existenței și asupra consecințelor traficului de persoane, atribuțiile în domeniu revin autorităților centrale și locale, în parteneriat cu societatea civilă.

-Ministerul Administrației și Internelor; Ministerul Sănătății Publice; Ministerul Educației,Cercetării,Tineretului și Sportului; Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse; Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor; Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă; Consilii Județene; Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copiilor; Inspectorate Școlare; Direcții de Sănătate Publică.

Pentru derularea de acțiuni prevenire la nivel național, principalii implementatori au fost:

Organizații internaționale: Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), Misiunea din România (OIM) a realizat campanii de conștientizare și informare la nivel național în domeniul prevenirii migrației ilegale și a traficului de persoane, UNICEF – în domeniul conștientizării și prevenirii traficului de copii, Biroul Internațional al Muncii (ILO-IPEC), în domeniul prevenirii exploatării prin muncă a copiilor.

ANITP – a realizat mai multe campanii naționale de conștientizare și prevenire în domeniul traficului de persoane, împreună cu parteneri: organizații internaționale, organizații nonguvernamentale, alte instituții guvernamentale, parteneri media.

Biserica Ortodoxă Română – a derulat o campanie națională de informare în parohii, școli de stat și școli de teologie, elaborând și diseminând materiale de formare și informare, cu caracter preventiv, de sensibilizare și de implicare comunitară.

Organizații nonguvernamentale – au derulat și derulează programe de conștientizare și prevenire – Salvați Copiii României ( activități de prevenire în domeniul traficului de copii și al exploatării copiilor la nivel național), Caritas București, Aidrom, Alternative sociale, Fundația Rațiu pentru Democrație (la nivel comunitar).

Deși analiza fenomenului traficului de persoane din ultimii ani indică existența unei tendințe de reducere și de restructurare a acestuia, prin reorientarea activității criminale în direcția obținerii de profituri din exploatarea muncii persoanelor, România rămâne o importantă țară de origine pentru traficul de persoane