Prevenirea Si Combaterea Poluarii

Introducere

Primele inițiative de ocrotire a mediului înconjurător au apărut acum aproximativ 200 de ani , din necesitatea salvării unor specii pe cale de dispariție. Începând cu anul 1970 , au apărut semne clare ale deteriorării mediului înconjurător, cum ar fi : subțierea stratului de ozon , încălzirea globală, ploile acide , poluarea apelor, a aerului și a solului.

Dezvoltarea industrială , deversarea în apă , aer , sol a unor cantități mari de deșeuri, a afectat echilibrul natural existent în mediul înconjurător.

În aceste condiții , a apărut necesitatea de a se lua atitudine pentru înlăturarea dezechilibrelor și de a se trece urgent la măsuri pentru protecția acestuia . De felul în care este menținută integritatea mediului depind sănătatea oamenilor și calitatea vieții acestora. Complexitatea impactului poluanților asupra mediului este determinată de așa – numitul “effect de cocktail” datorat transferului poluanților între diferiți factori de mediu , cu efect de multiplicare datorită proceselor de bioacumulare în organismele vii , producând în acest fel un impact negativ asupra sănătății umane.

Oamenii au început să înțeleagă necesitatea adoptării unui comportament responsabil față de natură . Responsabilitatea omului pentru ocrotirea mediului înconjurător este atât individuală cât și colectivă. Protecția mediului implică o colaborare și un sprijin reciproc pe plan local, județean , național dar și internațional .

În Tratatul Comisiei Europene este specificat faptul că sănătatea , siguranța și protecția mediului trebuie să se bazeze pe un grad ridicat de protecție , având în vedere în special ultimele evoluții susținute de descoperiri științifice . Parlamentul European și Consiliul European vor urmări atingerea acestui obiectiv, în limitele puterilor cu care sunt investite. Problemele legate de protecția mediului și combaterea poluării acestuia sunt studiate în școală încă de la nivelul învațământului primar, ajungându-se la tratarea minuțioasă la nivelul învațământului superior. În acest context, lucrarea de față prezintă metodele de combatere a poluării într-un moment foarte important, în care , întreaga societate depune eforturi susținute pentru combaterea poluării mediului și respectarea reglementărilor impuse de Uniunea Europeană.

În sens larg prin mediu înțelegem ambianța rezultată din interacțiunea ansamblului de substanțe și energii care influențează direct sau indirect , pozitiv sau negativ , viața.

Viața , ca atare , modifică mediul deoarece ea presupune o prelucrare a unor substanțe chimice precum și o eliminare a unor deșeuri provenite din diverse activități.

Lucrarea de față este structurată în 7 capitole și încearcă să contureze o imagine în amsamblu cu privire la prevenirea și combaterea poluării mediului înconjurător prin intermediul legislației europene.

În condițiile progresului tehnico-științific și a cunoașterii continue a producției industriale, combaterea poluării și protecția mediului au devenit unele dintre principalele probleme ale contemporanității. Rezolvarea acestor probleme este strâns legată de ocrotirea sănătății oamenilor, a generației de astăzi și a celei de mâine .

La momentul actual grija pentru conservarea naturii nu cuprinde numai respectarea legilor privind protecția pământului și adâncurilor lui , pădurilor, apelor, aerului, lumii animale și vegetale ci și cunoașterea legităților care determină legăturile dintre diferitele activități omenești și schimbările ce au loc în natură . Deoarece orice schimbare în mediul înconjurător constituie o reflectare a orientării proceselor fizice , chimice și chimico – biologice , cunoașterea legilor care stau la baza proceselor naturale și reglarea nivelului de influență a omului asupra acestora se recomandă ca probleme prioritare ale chimiei.

Capitolul 1

Considerații generale privind conceptele de protecție a mediului și poluarea acestuia

1.1 Considerații generale

Activitatea de protejare a mediului ambiant și de asigurare a unei calități corespunzătoare a vieții este o acțiune de protejare a resurselor , deoarece pe de o parte aceasta activitate conservă mediul natural necesar existenței umane , iar pe de altă parte , conduce la economii de resurse și la utilizarea mai eficientă a acestora, la reciclarea unor resurse industriale sau agricole .

Odată cu soluționarea problemelor de cercetare și proiectare a instalațiilor , trebuie rezolvate și problemele de depoluare a apelor , aerului și solului . Partea cea mai mare a efortului împotriva poluării, constă în realizarea instalațiilor de epurare și denocivizare . Dezvoltarea durabilă nu se poate asigura fără protecția mediului . Dezvoltarea durabilă include protecția mediului , iar protecția mediului condiționează dezvoltarea durabilă.

Sporirea performanței de mediu nu poate fi concepută fără o gestiune eficientă a factorilor de mediu, prin asigurarea unor resurse de apa de buna calitate pentru populație industrie, agricultură, modernizarea sistemului de alarmare și avertizare a populației, declanșarea unui proces investițional pentru executarea lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase, realizarea unui sistem de gestionare a deșeurilor menajere și industriale. Monitorizarea mediului constituie fundamentul informațiilor științifice necesare în elaborarea deciziilor cheie adecvate pentru atingerea scopului bilateral de dezvoltare economică și de conservare a elementelor de mediu .

Conform Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor din România, monitorizarea mediului este un sistem de supraveghere , prognoză , avertizare și intervenție, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoașterii stării de calitate și semnificației ecologice a acestora, evoluției și implicațiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun .

Stabilitatea economico socială pe termen lung depinde de abilitatea de a gospodări eficient resursele naturale disponibile și de protejarea lor de la degradare și epuizare prin cunoașterea stării elementelor de mediu, a schimbărilor care le afectează și a cauzelor acestor schimbări. Deoarece natura se află într-un proces continuu de evoluție și adaptare este importantă evidențierea cauzelor și efectelor determinate de factorul antropic sau de către factorii naturali.

Capacitatea de a interpreta observațiile privind starea mediului, de a emite previziuni și de a proiecta strategii manageriale ambiente eficiente, necesită o mai buna percepție asupra structurii și funcției ecosistemelor și a interacțiunii dintre componentele acestora .

Managementul ecosistemelor prin prisma sustenabilității impune identificarea celor mai eficiente metode de observare, analiză și prognoză pe baza conceptelor de monitorizare integrată. Monitorizarea mediului este esențială în evaluarea resurselor naturale, iar instrumentele de modelare sunt folosite pentru a extinde rezultatele monitorizării în timp și spațiu .

Programele guvernamentale privind monitorizarea mediului și activitățile de diseminare a rezultatelor monitorizării necesită cooperare, compatibilitate și interes mutual pentru a accesa o mai amplă rețea de monitorizare permițându-se astfel crearea unei imagini de ansamblu comprehensive asupra stării mediului. Informațiile colectate și diseminate prin monitorizare și rapoarte privind starea mediului susțin procesul decizional în societate privind strategiile de management al mediului în perspectiva adaptării lor la condițiile de mediu.

Mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente ale Terrei , aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului , toate straturile atmosferice , materii organice și anorganice, precum și ființe vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, care pot influența bunăstarea omului (OUG 195/2005).

Poluarea reprezintă introducerea directă sau indirectă a unor substanțe , vibrații, încălzire sau zgomote în apă , atmosferă sau sol , care pot fi dăunătoare sănătății umane sau calității mediului , sau care produc pierderi materiale . Îsi are originea in “polluere”(care înseamnă în limba Latină “a murdari, a profana”) sau “to pollute” (care în engleză înseamnă “a distruge puritatea, sanctitatea ”).Acționând ca un factor extern excesiv de agresiv , poluarea afectează , în primul rând , procesele biochimice și chimice din plante și sol , urmate de slăbirea rezistenței organismelor individuale și colective la boli dăunători și alte adversități.

Se declanșează în continuare dezechilibre ecologice în lanț, cu consecințe favorabile asupra polifuncționalității ecosistemelor terestre .

Poluant este orice substanță care se găsește în concentrație mai mare decât cea naturală (fiind rezultatul activității umane) și care are efect nociv asupra mediului în care a patruns și / sau a unor valori din acel mediu.

Contaminant este orice substanță din mediu care se află în concentrație mai mare decât cea normală.

Sursa reprezintă locul de origine al poluantului. Identificarea acesteia joacă un rol deosebit de important în procesul de eliminare a poluării (în procesul de depoluare).

Receptorul (mediul receptor, ținta) reprezintă mediul infestat de către poluant , mediul în care este emis poluantul și în care interacționează chimic , fizic biologic cu alte substanțe , provocând procese și stări noi. Receptorul poate fi : atmosfera , apele subterane și cele de suprafață , solul și învelișul solului .

Monitorizarea mediului constă în supravegherea , prognozarea , avertizarea și intervenția în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu , în scopul cunoașterii stării de calitate și a semnificației ecologice a acestora , a evoluției și a implicațiilor sociale ale schimbarilor produse , urmate de măsurile care se impun (OUG 195/2005).

Pericolul în continuă creștere al influenței negative exercitată de intensificarea producției industriale și a celei agricole asupra sănătății umane și a stării biosferei în ansamblu , impune necesitatea elaborarii unui sistem de prevenire , control și prognosticare nu numai a stării unor obiecte din mediul ambient luate aparte , ci și a biosferei în întregime .

Elementul principal al monitoringului îl constituie evaluarea stării mediului natural . Etapele acestei evaluări cuprind selectarea indicilor și a caracteristicilor obiectelor mediului ambient precum și măsurare lor directă.

Emisie se referă la poluanții eliberați în aer sau apa în urma proceselor industriale , a celor din gospodării sau a activităților din transport.

În figura 1.1 este prezentat modelul simplificat al poluării mediului , conform conceptului descris de către Holdgate (1979).

Figura 1.1 – Modelul simplificat al poluării mediului

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaț iile ce se stabilescîntre oameni privind atitudinea lor fa ță de mediu , ca element vital și suport al vieții, în procesul folosirii în scopurieconomice, sociale ș i culturale a comportamentelor sale – naturale ș i artificiale –precum ș i relațiile legate de protecția,conservarea și dezvoltarea lor durabilă.

Izvoarele dreptului de mediu au următoarele particularități:

-toate normele de drept al mediului au caracter imperativ;

-o parte însemnată din normele dreptului mediului au caracter tehnic, fiind sancționate pe cale juridică;

-sunt izvoare interne ale dreptului mediului, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte sau a aderat, cu condiția să fie în vigoare la data invocării lor .

1.2 Tipuri de poluare

Poluarea biologică este caracteristică zonelor subdezvoltate svoltate sau în curs de dezvoltare . Poate fi poluare : bacteriologică , virusologică , parazitologică .

Poluarea fizică este caracteristică în zonele dezvoltate sau intens dezvoltate . Poate fi poluare : radioactivă , termică sau determinate de elemente insolubile plutitoare sau sedimentare.

Un impact deosebit îl are poluarea radioactivă care poate fi rezultatul radioactivității naturale (elementele și radioaizotopii cu timpi mari de injumatățire , 238U , 235U , 232Th pot ajunge cu ușurință în produsele alimentare și apoi în organismul uman ) sau a celei artificiale ( apare în urma utilizării materialului fisionabil pe bază de uraniu în scopuri distructive – arme nucleare – sau pentru obținerea curentului electric în centrale nuclearo – electrice , propulsia unor nave cosmice ) . Exploziile nucleare nu pot fi controlate de om și constituie o sursa majoră de poluare radioactivă a aerului. Dezastrul de la Cernobâl are și acum efecte asupra sănătății oamenilor .

Poluarea chimică este prezentă atât în zonele dezvoltate cat și în cele subdezvoltate.

Acest tip de poluare este cel mai răspândit atât sub aspectul numărului foarte mare de poluanți cât și datorită efectelor extrem de nocive pe care le produc . Poluarea chimică se poate produce accidental dar, de cele mai multe ori este rezultatul evacuării necontrolate a deșeurilor și reziduurilor gazoase , lichide sau solide .

Poluarea menajeră este în principal rezultatul producerii deșeurilor. O parte din aceste deșeuri persistă în mediu la locurile de depozitare mulți ani , în funcție de viteza de degradare sub influența apei , a oxigenului atmosferic , a luminii , a microorganismelor și a enzimelor din sol . Cantitatea de deșeuri depinde de numărul populației .

Reziduurile lichide menajere (comunale) au un conținut foarte mare de poluanți organici și minerali . Acestea conțin materii organice putrescibile (formate în principal din glucide , lipide, proteine) . Cei mai întâlniți sunt acizii aminați , acizii grași , săpunurile , esterii , detergenții anionici, aminozaharurile, aminele , amidele . Cele mai multe dintre aceste substanțe sunt decantabile , formând straturi suprapuse de nămol organic .

Dintre compușii anorganici care produc poluare menajeră amintim : sărurile dizolvate sub formă de ioni de sodiu, potasiu , calciu , magneziu , amoniu , cloruri , nitrați, biocarbonați , sulfați , fosfați. Aceștia se găsesc în cantitate mai mică decât cei organici.

Prelucrarea deșeurilor solide se poate face prin : arderea în cuptoare la temperaturi înalte, compostare (transformarea biologică a deșeurilor în îngrășăminte organo – minerale ) sau piroliză. Înainte de aplicarea acestor metode , partea organică a deșeurilor menajere trebuie separate de cea anorganică. În urma arderii deșeurilor se formează o cantitate mare de cenușă (care se poate împrăștia în atmosferă ) și compuși gazoși ( majoritatea fiind toxici ) . De aceea cuptoarele de ardere a gunoiului trebuie să dispuna de sisteme de epurare a gazelor și prafului și de sisteme de dezodorare . Cele mai multe dintre deșeurile menajere au o temperatură de ardere mică și de aceea, trebuie să se folosească o cantitate suplimentară de combustibil . Instalațiile de ardere a gunoiului pot fi rentabile dacă odată cu arderea deșeurilor se produce energie electrică și abur .

Poluarea industrială poate fi dată de materii prime , produși intermediari , produși finiți coproduși sau subproduse . Există un număr foarte mare de poluanți industriali . Prin emisiile în atmosferă, în ape de suprafață, prin depozitarea materialelor nocive pe sol , în subsol , prin contaminările biologice și radioactive sunt afectați toți factorii de mediu . Activitatea industrială prezintă riscuri în exploatare și prin posibilitatea producerii unor accidente .

Poluarea agro – zootehnică este datorată reziduurilor animale ca urmare a produșilor de eroziune a solurilor, îngrășămintelor naturale sau sintetice, sărurilor anorganice, substanțelor minerale rezultate în urma procesului de irigare, ierbicidelor, pesticidelor, biostimulatorilor, antibioticelor. În general , nivelul poluant al reziduurilor animaliere este superior celui dat de reziduurile umane .

Conform altor abordări , poluarea chimică poate fi clasificată astfel :

poluare chimică anorganică ;

poluare chimică organică ;

poluare chimică produsă în încăperi închise ( datorată activităților și proceselor tehnologice care se produc în aceste încaperi) .

1.3 Clasificarea poluanților

Numărul mare de poluanți și diversitatea acestora impune clasificarea lor după mai multe criterii .

După proveniență :

– Poluanți proveniți din fenomene naturale ( particule solide rezultate din eroziune , particule organice rezultate din descompunerea sau dezvoltarea vegetației și animalelor , gazele rezultate în urma proceselor enzimatice și microbiene din sol , emisii de gaze , materii solide , lavă ca urmare a erupțiilor vulcanice , meteoriții care cad zilnic pe pământ produc degradarea peisajului și a solului , erupții solare ) ;

– Poluanți proveniți din activități antropice.

După natura activitații umane care îi produce :

– Industriali ;

– Agricoli ;

– De trafic rutier , naval, aerian ;

– Produși în comunități umane ( poluanți menajeri ) .

După agresivitatea poluanților :

– Toxici :

– Periculoși ;

– Ofensivi ;

– Care produc discomfort .

Din punct de vedere chimic :

– Anorganici ;

– Organici .

Din punctul de vedere al transportului și dispersiei poluanților :

In funcție de starea fizică : insolubili ( suspensiile , emisiile cu diametru particulei mai mare decât 0,1µ ) sau coloidali ( soluțiile coloidale cu diametrul particulei cuprins între 0,001 µ și 0,1 µ ) ;

In funcție de natura lor : minerali ( nisip , argile minerale , săruri), organici , bacterieni ;

In funcție de gradul de stabilitate : conservativi ( nu sufera modificări în timp ) , neconservativi (în timp suferă modificări chimice , biochimice , biologice , energetice ) .

Gradul de stabilitate al poluanților joacă un rol important deoarece poate avea ca rezultat atenuarea considerabilă a poluării , conservarea acesteia sau amplificarea datorită apariției unor produși foarte toxici în urma modificărilor suferite .

Curenții de aer au un aport deosebit în procesul de transport al multor poluanți cu un grad înalt de volatilitate în mediul înconjurător.

În cazul compușilor cu o volatilitate scăzută , solubili în apă , transferul de masă este determinat de circulații însoțite de scurgeri ale apei de suprafață , deplasare pe sol împreună cu curenții de apă descendenți precum și de cursul râurilor sau procesul de amestecare al apei . Compușii nevolatili și insolubili în apă pot rămâne în sol un timp îndelungat. În stare adsorbită aceștia pot fi captați de curenții de suprafață , scurgându-se în bazine de apă , sau pot pătrunde treptat în straturile adânci ale solului și în apele freatice .

1.4 Surse de poluare chimică

În tabelul 1.1 sunt prezentate principalele surse de poluare chimică , rezultată în general din procesele industrial , transporturi , agricultură și gospodărirea deșeurilor cu exemplificarea poluanților emiși.

Tabelul 1.1 – Principalele surse de poluare chimică

Managementul mediului înconjurător reprezintă managementul interacțiunii societății umane moderne cu mediul și managementul impactului acestora asupra mediului înconjurător.

Mediul înconjurător , adică ceea ce se află în jurul nostru , într-un perimetru definit, poate fi diferit în funcție de situația la care ne raportăm; distingem astfel mai multe tipuri de mediu înconjurător și o serie de termeni legați de noțiunea de mediu înconjurător(tabelul 1.2).

Tabelul 1.2 – Tipuri de mediu și noțiuni referitoare la mediu

O noțiune importantă în managementul mediului este capacitatea de susținere : aceasta reprezintă numărul maxim de organisme ce pot fi susținute de către o anumită resursă. De aceea managementul mediului nu urmarește conservarea mediului doar de dragul mediului ci de dragul speciei umane.

Calitatea mediului înconjurător este un set de proprietăți și caracteristici ale mediului, locale sau generale , care au influență asupra oamenilor sau a altor organisme.

Este un termen general care poate să se refere la diferite caracteristici legate de mediul înconjurător (natural) dar și la cel antropic . Astfel de caracteristici pot fi : calitatea (puritatea) aerului sau a apei , poluarea , zgomotul, precum și efectele potențiale pe care aceste caracteristici, influențate de activitățile umane, le pot avea asupra stării de sănătate fizică sau mentală.

În țările avansate calitatea mediului face obiectul unui ansamblu de standarde și reglementări care sunt monitorizate prin agenții specializate , la nivel național, regional sau local . Astfel, în SUA fiecare stat are un departament sau o agenție care este responsabilă de monitorizarea calității mediului, răspunsul la sesizările cetățenilor și aplicarea reglementărilor de mediu. Agenția responsabilă cu implementarea majorității legilor federale cu privire la mediu (Clean Air Act , Clean Water Act) este EPA (Environmental Protection Agency ). Alte agenții cu rol semnificativ de supraveghere sunt : Council of Environmental Quality , Departamentof the Interior și Army Corps of the Engineers .În Marea Britanie , problemele de mediu reprezintă responsabilitatea principală a Departamentului pentru Mediu, Alimente și Probleme Rurale ( DEFRA – Departament for Environment, Food and Rural Affairs). Organismele anterioare au fost reorganizate în 2001 pentru a crea acest departament cu puteri sporite în legarea activităților rurale cu problemele de mediu înconjurător. Anumite responsabilități au fost transferate Guvernului Scoțian și Adunării Naționale a Țării Galilor , în timp ce inițiativele de mediu includ adeseori parteneri cum sunt British Waterways (autoritatea navală britanică), Agenția de Mediu (organism non-departamental al DEFRA), Comisia Forestieră și Natural England (organism non-departamental al guvernului Marii Britanii). DEFRA are de asemenea atribuțiuni în supravegherea impactului activităților în mediul construit, precum și a efectelor asupra modificărilor climatice .

1.5 Degradarea mediului înconjurător . Indicatori de degradare și implicațiile sociale

Degradarea mediului ambiant are loc peste tot în lume , în parte datorită efectelor directe ale activităților umane: în țările în curs de dezvoltare , degradarea mediului ambiant – care cuprinde și declinul resurselor naturale și al ecosistemelor – afectează puternic , îndeosebi asupra categoriilor sărace ale populației, în special femeile și copiii.

Tendințele actuale relevează scara și complexitatea provocărilor viitoare :

Pădurile și solul : degradarea solului, despăduririle și deșertificarea afectează mijloacele de trai a peste 1 miliard de oameni din circa 100 de țări și reprezintă o amenințare crescândă pentru producția agricolă și securitatea alimentară.

Apa – resursele de apă sunt pe cale de epuizare sau cantitatea este insuficientă în raport cu populația din anumite regiuni.

O treime din populația lumii, aflată în țări în curs de dezvoltare, trăiește astăzi în condiții în care insuficiența resurselor de apă, lipsa accesului la o sursa sigură de apa de băut și lipsa igienei reprezintă cauze majore ale imbolnăvirilor și mortalității.

Bio-diversitatea – pierderea pe scara larga a diversității biologice subminează capacitatea de producție a ecosistemelor terestre și acvatice . Acestea reduc accesul celor săraci la avantajele pe care le oferă mediul înconjurător normal , adică la procese ecologice vitale , cum sunt purificrea naturală a apelor , ciclul nutrienților (lanțuri trofice), controlul poluării, eroziunii solului și atenuarea dezastrelor naturale .

Schimbarile climatice- impactul prevăzut al schimbărilor climatice, cum ar fi deplasarea zonelor agricole specifice unei anumite culturi (spre zone mai reci, neprielnice în trecut) sau cresterea nivelului mărilor, sunt așteptate a fi mai puternice în țările din sud și vor avea probabil efecte dezastruoase asupra comunităților de agricultori, păstori, pescari care au în mod tradițional o capacitate redusă de a face față schimbărilor de orice fel sau de a se adapta la acestea.

Crize degradarea mediului ambiant exacerbează frecvența și impactul secetei, inundațiilor, incendiilor de pădure și a altor dezastre naturale,îndeosebi în zonele fragile din punct de vedere ecologic în care trăiesc de obicei populații sărace. Degradarea mediului ambiant poate conduce la intensificarea competiției și potențialului conflict pentru accesul la împarțirea resurselor naturale vitale, cum este de exemplu apa. În întreaga lume cantitatea de deșeuri produsă a ajuns la cote uluitoare, atingând mii de tone anual. Deși legile de conservare și recuperare a resurselor încurajează firmele să-și minimizeze cantitatea de deșeuri generate, majoritatea eforturilor de protecție a mediului sunt încă concentrate asupra tratării și eliminării poluării.

Apariția legilor de prevenire a poluării a redirecționat industria spre managementul mediului; prevenirea poluării a devenit astfel, opțiunea secolului. În timp ce strategiile tipice de management a deșeurilor se concentrează asupra controlului „end-of-pipe” al poluării, prevenirea poluării încearcă să rezolve problema, pornind de la sursă, prin reducerea sursei poluante. În timp ce costurile pentru operațiile de debarasare și utilizare a deșeurilor cresc, aplicarea măsurilor de

prevenire a poluării devin tot mai atractive. În prezent, industria explorează avantajele reducerii deșeurilor, față de tratarea acestora.

Există mari avantaje, atât pentru industrie, cât și pentru persoanele fizice, în cazul prevenirii generării deșeurilor; într-adevăr, prevenirea poluării este astăzi, în primul rând stimulată de industrie, legislație și de cresterea beneficiilor legate de manipulări ale deșeurilor, începând de la sursă. Legile de prevenire a poluării fac parte din politica națională, pornind de la premiza că “deșeurile trebuie eliminate sau reduse de la sursă cât de mult posibil, în timp ce produșii poluanți, a căror apariție nu poate fi prevenită, trebuie reciclați”. Se poate spune că există urmatoarea ierarhie în managementul deșeurilor:

• reducerea sursei;

• reciclare / refolosire;

• tratare;

• debarasare finală.

S-a făcut această clasificare ierarhică, astfel încât să se promoveze examinarea fiecărei alternative, înainte de a trece la urmatoarea. Practicile care diminuează, evită sau elimină generarea deșeurilor sunt considerate ca aparținând categoriei de tehnici pentru reducerea sursei și pot include chiar implementarea unor proceduri simple, cum ar fi curățenia generală.

Reciclarea reprezintă folosirea, refolosirea sau recuperarea de deșeuri și/sau materiale implicate în tehnicile de recuperare a deșeurilor (de exemplu distilarea, filtrarea). Reciclarea poate fi realizată la instalațiile sursă (la locul producerii deșeurilor) sau la instalațiile de tratare a deșeurilor.

Tratarea implică descompunerea sau detoxificarea deșeurilor în materiale, care sunt mai puțin sau deloc toxice, prin metode chimice, biologice, fizice sau printr-o combinare a acestor metode.

Debarasarea a fost inclusă în această ierarhie deoarece s-a acceptat că vor exista deșeuri reziduale. Așa-numitele opțiuni de “debarasare finală” includ: îngroparea deșeurilor, folosirea acestora ca îngrasământ, aruncarea lor în oceane și injecția prin puțuri de adâncime.

Tabelul 1.3 prezinta evolutia managementului deseurilor. Se poate observa cum managementul deseurilor a început sa se orienteze de la activitati de control a poluarii, spre activitati de prevenire a poluarii.

Tabelul 1.3 – Evoluția menagementului deșeurilor

Aplicarea practicilor de management al deșeurilor s-a orientat în ultimul timp spre asigurarea unei etici a prevenirii poluării. Performanțele metodelor de prevenire a poluării și a implementării ulterioare a acestora vor impulsiona activitatea de aplicare a metodelor, care conduc la reducerea deșeurilor periculoase.

Una dintre cele mai importante și prompte consecințe ale activității de prevenire a poluării va fi dezvoltarea analizei ciclului de viață și a procedurilor standardizate de calcul ale costurilor ciclului de viață. Elementul cheie în Analiza Ciclului de Viață (ACV, sau în engleză

LCALife-Cycle Assessment), este evaluarea. ACV este, în general, vazută ca un proces de evaluare a efectelor asupra mediului, asociate cu ciclul de viață complet al unui produs, proces sau activitate. Ciclul de viață al unui produs poate fi descris, în mare, prin urmatoarele stări:

• material brut;

• prelucrarea în mare a materialului;

• producția;

• fabricarea și asamblarea;

• consumul și folosirea;

• retragerea;

• debarasarea.

Menținerea unui proces obiectiv pe timpul acestui ciclu de viață poate fi dificilă, datorită varietății de grupuri afectate de diferite părți ale ciclului de viață respectiv. În general, ACV nu include, direct sau indirect, costuri sau impacturi asupra companiilor individuale sau asupra consumatorilor.

Un alt scop fundamental al aplicării ciclului de viață este să promoveze dezvoltarea durabilă la nivel global, regional și local. Există dovezi semnificative care sugerează că modelul de dezvoltare al activității umane și industriale, la nivel global nu urmează o cale durabilă. Schimbările necesare realizării unui sistem mai sustenabil necesită ca problemele mediului să fie abordate mai eficient în viitor.

Principiile pentru realizarea unei dezvoltări durabile ar trebui să includă:

1. Folosirea durabilă a resurselor – înseamnă conservarea resurselor, minimizarea consumului de resurse de unică folosință, folosirea de practice durabile pentru utilizarea resurselor de unică folosință. Nu poate exista nici o dezvoltare de produse sau activitate economică, de nici un fel, fară resursele necesare. În afara energiei solare, toate celelalte resurse sunt epuizabile.

O planificare eficientă conservă resursele și, în acelasi timp, reduce impactul provocat de consumul acestora. Epuizarea resurselor de unică folosință și folosirea peste masură a celorlalte resurse, limitează disponibilitatea lor pentru generațiile viitoare.

2. Menținerea structurii și a funcțiilor ecosistemului. Acesta este un element principal al dezvoltării durabile. Deoarece este greu de imaginat cum poate fi menținută sănătatea umană

într-un mediu degradat și nesănătos, problema sanatății ecosistemului trebuie să reprezinte o grijă fundamentală. Dezvoltarea durabilă necesită menținerea sanatății diverselor specii și a

funcțiilor lor ecologice. Reprezentând o singura specie, într-o retea complexă de interacțiuni ecologice, omul nu poate separa succesul sau de cel al sistemului din care face parte.

3. Justiția mediului. Problema justiției mediului a ajuns să aibă înțelesuri diferite pentru diferiți oameni. Justiția mediului conține elemente cheie, care sunt interdependente: sănătatea mediului, echitatea mediului și politica mediului. O parte dintre ecologiști susțin că numai ultimul element, politica, este un factor al justiției mediului. O mare provocare în dezvoltarea durabilă este realizarea justiției mediului, între generații și societăți. Consumul peste limită al resurselor și poluarea planetei, în asemenea masură încât să restrângă accesul generațiilor viitoare la un confort rezonabil, transferă în mod iresponsabil problema către generațiile viitoare și, aceasta numai pentru realizarea unor câstiguri pe termen scurt. În afara acestui conflict între generații,

continuă să existe inegalități enorme în distribuția de resurse între țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate. Astfel de inegalități există și în interiorul frontierelor naționale.

Ciclul de viață reprezintă o perspectivă care ia în considerație costurile fabricării unui produs și/sau prestării unui serviciu, costuri evaluate prin analizarea prețului asociat cu potențiala degradare a mediului și cu consumul de energie. De asemenea, ia în considerație costurile obișnuite, cum ar fi cheltuielile de capital și cheltuielile operaționale.

Figura 1.2 – Clasificarea metodelor de prevenire a poluării

Capitolul 2

Principiile fundamentale privind combaterea poluării

2.1 Politica de mediu

Politica este știința și practica de guvernare a unui stat; sfera de activitate social – istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manistările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare ș.a., în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.

În literatura de specialitate, politica este văzută ca o formă de organizare și conducere a activității globale și a relațiilor sociale, de instituire și menținere, prin intermediul puterii politice, a unei ordini interne care statornicește și legalizează puterea existentă la un moment dat. Principala sferă a politicii o constituie perticiparea la treburile statului, orientarea și determinarea formelor, sarcinilor și a conținutului activității statului .Politica înseamnă urmărirea strategică a unor obiective specifice , ce vor fi relevante de schimbarea comportamentală a societatii de-a lungul unei evolutii determinate. Politica ecologică pătrunde astfel tot mai mult în aria preocupăriloreconomico sociale și politice.

Pînă la sfârșitul anilor 1960 nici un stat european nu a avut definită o politică clară și coerentă a mediului. Pe parcursul ultimilor 30 de ani însă, s-au înregistrat progrese semnificative în stabilirea unui sistem complet de control al calității mediului în cadrul Uniunii Europene. Politica de mediu a UE acoperă o gamă variată de aspecte, de la poluarea fonică la prevenirea deșeurilor, la produsele chimice, la rețeaua europeană destinată abordării dezastrelor mediului, la scurgerile de petrol sau incendiile de padure. Politica de mediu reprezintă totalitatea priorităților și obiectivelor de mediu, al metodelor, măsurilor și instrumentelor de atingere al acestora, sistem direcționat spre asigurarea utilizăruu durabile a resurselor naturale și prevenirea degradării calității mediului.

Politica de mediu stă la baza formării și dezvoltării legislației de protectie a mediului dar, în același timp, se fundamentează și pe o solidă bază juridică, prin care se stabilesc și se reglementează obiective și direcții de dezvoltare a activității de protecție a mediului.

Multe domenii ale politicii mediului pot fi tratate în mod eficient doar prin cooperarea tuturor parților implicate. Cu toate acestea, nu sunt excluse anumite obiective ce pot și trebuie să fie rezolvate la nivel regional. Legislația UE este o noutate absolută pe plan internațional. Este pentru prima dată când un sistem de legi a fost creat, putând fi promulgat și aplicat dincolo de hotarele naționale. Țelul comun al protejări mediului în Europa este slujit de numeroase legi europene care se aplică mediului.

Se afirmă pe bună dreptate că ecologia nu este numai o știință, o doctrină sau o mișcare. Ea reprezintă, de asemenea, un izvor de drept și un drept tot atât de vechi precum lumea, întrucât este dreptul care guvernează raporturile omului cu mediul său.

Interacțiunea dintre om și mediul natural a existat din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte chiar de apariția statului și dreptului. Într-o asemenea perspectivă, este de presupus că primele norme de conduită socială s-au referit la vânat, pescuit, protecția focului și apărarea colectivă împotriva fenomenelor naturale ori atacurilor animalelor sălbatice etc., astfel că însuși dreptul s-a născut ca o necesitate privind raporturile omului cu mediul.

Numai că istoria consemnează destul de târziu aderența directă a dreptului la ocrotirea naturii. Primele elemente de reglementare a mediului căutau să ocrotească sănătatea omului prin combaterea poluării resurselor locale esențiale, precum apa potabilă, aerul, fauna și flora. Preocupările dreptului în raport cu mediul nu au luat un avânt semnificativ decât după anul 1000, îngrijorarea față de degradarea naturii vizând de altfel și în acea perioadă numai pădurea și fauna sălbatică. Abia începând din secolul al XIII-lea țările europene au elaborat unele reglementări privind protejarea mediului natural, mai ales pădurile. În Franța de pildă, o administrație a apelor și pădurilor a fost pusă la punct la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Protecția mediului prezenta, potrivit vechiului drept (medieval), două caracteristici, care făceau sistemul juridic elaborat puțin apt pentru asimilarea problemelor ecologice. În primul rând, el proteja întotdeauna individul-victimă a vătămării, nu grupul. Or, formele moderne de poluare, în special prin amploarea efectelor lor – în unele cazuri – aduceau prejudicii la un mare număr de victime, care erau susceptibile de a se regrupa pentru a acționa în justiție. În al doilea rând, vechiul drept nu stabilea o protecție a mediului decât în privința speciilor ori dacă drepturile unui proprietar erau amenințate prin poluare.

La sfârșitul anilor 1960, marea majoritate a statelor industrializate au adoptat reglementări naționale adecvate. Un impuls deosebit l-a avut asupra reglementărilor juridice și instituționalizării acțiunii de protecție a mediului extinderea la nivel mondial a preocupărilor ecologice prin organizarea primei Conferințe a ONU privind mediul uman (iunie 1972, Stockholm), urmată în 1992 de summit-ul de la Rio, și în 2002 de cel de la Johannesburg. La începutul secolului al XXI-lea și al mileniului al III-lea toate țările lumii sunt dotate cu o legislație mai mult sau mai puțin perfectă asupra mediului. Conform unor estimări, numărul actelor normative naționale în materie este de ordinul zecilor de mii, o mare parte dintre ele fondându-se pe modelele europene sau americane.

În strânsă legătură cu aceste preocupări, tehnicile juridice au cunoscut evoluții semnificative. Pornind de la teza că este mai bine să se prevină prejudiciile ecologice decât să se repare pagubele deja cauzate, a apărut și s-a afirmat instituția studiului de impact ecologic al activităților economice și sociale ca bază a autorizării și controlul acestora, precum și participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul, recunoașterea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic, construirea unui sistem special al răspunderii civile pentru prejudiciul ecologic, folosirea pârghiilor economico-fiscale ca măsuri stimulative sau disuasive etc.

În paralel, evoluții deosebite s-au înregistrat și în planul cooperării internaționale și al reglementării interstatale, care au dus în cele din urmă la constituirea și afirmarea ca disciplină științifică și sector juridic a dreptului internațional al mediului. Totodată, la nivelul Uniunii Europene se afirmă din ce în ce mai mult o politică sectorială ecologică și dreptul comunitar al mediului.

Dreptul mediului se prezintă astăzi ca un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent de reglementări, dintre care circa 900 de tratate internaționale, numeroase acte ale organizațiilor internaționale (interguvernamentale sau neguvernamentale), aproximativ 300 de reglementări comunitare și zeci de mii de acte normative de drept intern. Caracterul relativ dispersat, dificultățile de „cuplare“ și comunicare între cele trei ordini juridice de exprimare fac necesară o acțiune permanentă de sistematizare, de codificare.

2.2 Principile politicii de mediu

Politica de mediu UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecție a mediului, ce aveau în vedre limitarea poluării, urmând ca în anii 90 să trecă printr-un proces de orizontalizare și să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum și pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilității financiare pentru daunele cauzate mediului. Apariția principiilor în politica ambientală a Comunității s-a produs în cadrul procesului de elaborare a Protecției Medului Ambiental, la inițiativele delegației germane, care a propus un set astfel de principii.

Principiile dreptului mediului dunt acele reguli esențiale, de maximă aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept.

Această evoluție conduce la delimitarea următoarelor principii care acțonează pe plan intern :

Protecția mediului trebuie să constituie un element central al politicii economice și sociale ale statului.

Pe plan intern :

Principiul „Poluatorul plătește”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite se autoritățile publice. Altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producție al bunurilor și serviciilor ce cauzează poluarea.

Etimologia cuvântului ,,poluare” se găsește în limbă latină, în cuvântul,,polluero,-ere”, care înseamnă a pângări, a murdări, a profana . În mitologiagreaca se vorbește despre un patron al poluării, Angias, rege în Elis, vestit pentrunenumaratele sale cirezi de vite și grajduri uriașe lăsate în neîngrijire ani de zile, acaror curățire a constituit a cincea muncă a eroului Heracles.

La porunca luiEuristheus, Heracles s-a angajat să le curate într-o singură zi, cerând o rasplatadaca avea să reușească la care Angias s-a învoit. Schimbând cursurile râurilor Alpheus și Pheneus.

 Poluarea își dorește să desemneze o acțiune prin care omul își degradează,murdărește propriul său mediu de viață, însă astfel de acțiuni nu suntcaracteristice doar omului intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerate, omuluicontemparan sau nici măcar omului în genere. Ea este o lege generală conformcareia orice finită vie pruduce deșeuri care neeliminate din mediul ei de viață iiface imposibilă activitățile și chiar vietia înseși.Poluarea, în înțelesul ei actual a apărut odată cu dezvoltarea primelorcivilizatii de tip orășenesc. Inițial produsele poluante erau puține, de naturaorganic și ușor degradabile de către microorganisme (bacterii, ciuperci). Odată cu creșterea populației și dezvoltarea tehnicii, poluarea a atins teritorii tot maiintinse. Astăzi se răspândesc în biosfera un număr imens de deșeuri, unele foartegreu biodegradabile (detergenți și pesticide de sinteză, mase plastic, uleiurisintetice etc.) Poluarea artificial este determinate de către om, ca rezultat al activitatilorsale, aceasta putând fi clasificată astfel:

-,,După mediul în care acționează aceasta poate fi: acvatică, asolului sau atmosferică

– După natura poluantului aceasta poate fi: poluare fizica-produsa de zgomote, apa încălzită, praf de la fabricile de ciment, particulede cărbune și steril de la expluatarile miniere; poluare chimica- produsă deefluenti gazoși de la diferite industrii, pesticide; poluare biologica- rezultată din infestarea mediului cu germeni patogeni; poluarea radioactive – ca urmare a exploatațiilor nucleare, a scăpărilor de la central atomice și a folosire unor material radioactive în industrie, agricultură, medicină.”

În prezent poluarea a devenit o problemă ce preocupa întreaga omenire ,efectele ei putând duce la dezechilibre ecologice, la apariția unor intoxicații,creșterea morbidității, a anomaliilor genetice și psihofunctionale. De aceea eaconstituie o problemă globală ce interesează întreaga omenire.Poluatorul este operatorul sau factorul de decizie în materie economicacare se situează pe o poziție antiecologica , fiind obligat să suporte consecinteleprevazute de către lege, privind introducerea și folosirea unor tehnologiinepoluante.Din punct de vedere legal, așa cum este ea definite de către Ordonanța deurgent a Guvernului numărul 195/2005, în articolul 2, punctual 51 poluare ,,reprezintă introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deterior are sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau înalte scopuri legitime” , iar prin ,,poluant”

-,,orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie radiațieelectromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu,modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daunebunurilor material”.

Generic, se consideră ca obiect al plății cheltuielile pe care poluatorul trebuie să le suporte; în particular, se consideră că ar fi vorba de executarea și suportarea de către întreprinzătorul poluator a obligațiilor de evitare, limitare, eliminare sau diminuarea poluării. De aceea acest principiu este privit ca o metodă de alocare a costurilor de menținere sub control a poluării, dar poate fi aplicat doar doar coroborât cu principiile prevenirii și interzicerii poluării . Au fost explimate în literatura juridică mai multe considerente care stau la baza principiului “poluatorul plătește”:

-de ordin juridic – răspunderea bazată pe ideea de risc sau degaranție pentru faptele materiale de poluare;

-moral – pornind de la obligația poluatorului de a reduceefectele secundare ale activității sale asupra mediului;

-tehnic – pentru retehnologizare sau utlizarea tehnologiilor nepoluante sau cât mai puțin poluante;

-financiar – suportarea financiară de către agentul poluator acheltuielilor legate de diminuarea efectelor negative produseprin activitatea sa și a riscului.

Principiul compensării prejudiciului : potrivit Declarației de la Stockholm, Principiul 21 „Statele au.. responsabilitatea de a asigura că activitățile desfășurate în jurisdicția sau sub controlul lor nu provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicției naționale”. Nu există încă un consens la nivel internațional asupra detaliilor privind momentul și modalitatea de plată a compensării, ci doar prevederi cu caracter general.

În acest sens, Declarația de la Rio, Principiul 13 consideră necesar ca statele să-și elaboreze legi naționale privind răspunderea și compensarea victimelor poluării și a altor pagube aduse mediului.

De asemenea, statele trebuie să coopereze cu o mai mare promptitudine și determinare pentru a elabora legi internaționale suplimentare referitoare la răspunderea și compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului, ca rezultat al activităților desfășurate în cadrul propriei jurisdicții sau sub propriul control, dar în zone aflate în afara jurisdicției naționale.

Principiul acțiunii preventive: se bazează pe regule generală că :”e mai bine să previi decât să combați”. Declarația de la Stockholm, Principiul 6, statuează că trebuie stopate evacuărule de substanțe toxice sau alte substanțe și eliberările de căldura, în atare cantități sau concentrații, care pot produce depășirea capacității mediului de a le face inofensive, pentru a asigura că ecosistemele nu vor fi supuse unor pagube ireversibile severe.Art. 191, al. 2 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) menționează că politica de mediu se bazează , printre altele , și pe principiul precauției și al acțiunii preventive. O mențiune trebuie totuși facută: în timp ce principiul acțiunii preventive a însoțit politica de mediu încă din momentul „nașterii legale” , principiul precauției a fost adăugat mai târziu, la Maastricht.

Principiul precauției: prevede luarea de măsuri de precauție atunci cînd o activitate amenință să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză/efect nu este deplin dovedită științific. Principiul precauției este unul dintre cele mai generale principii de protecție a mediului, care vizează evitarea pegubelor aduse mediului și realizarea dezvoltării durabile. Declarația de la Rio, Principiul 15, subliniază că „… În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii științifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea prevenirii producerii degradării mediului”, Principiul se regăsește în articolul 191, alineatul 2 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Principiul protecției ridicate a mediului : prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție.Regăsim acest principiu, tot în art.191, al. 2 din tratatul privind funcționarea Uniunii Europene : ,, Politica Uniunii în domeniu mediului urmărește un nivel ridicat de protecție , ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii…”.

Principiul integrării : recomandă ca cerințele de protecție a mediului să fie prezente în definirea și implementarea altor politici ale UE.

Actul Unic European (AUE) a introdus câteva mențiuni referitoare la aceste principii în articolului130R, după care a fost eliminat de TA, conferindu-i-se o bază legală de sine stătătoare articolului 6 TCE, iar după 2009 îl regăsim în art. 11 TFUE (,,Cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în apicare a politicilor și acțiunilor Uniunii , în special pentru promovarea dezvoltării durabile”).

Principiul proximității : are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilității pentru eliminarea deșeurilor și poluării produse.

Principiul subsidiarității : care specifică că măsurile de protecție a mediului trebuie luate nla”nivel adecvat”, ținând seama de nivelul de poluare, acțiunile necesare și zona geografică ce trebuie protejată.

Astfel, potrivit articolului 5, alineatul 3 din Tratatul Privind Uniunea Europeană „ În temeiul principiului subsidiaritătii, în domeniile care sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsuram în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconzate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale, în așa fel încât să nu aducă prejudicii altor state.

Acest principiu se desprinde din Declarația de la Stockholm din 1972. Exploatearea resurselor naturale în concordanță cu interesul național reprezintă și o obligație a statului român, ea fiind stipulată în articolul 134, litera D din Constituție.

Pe plan extern avem:

Principiul sic utere tuo, respectiv obligația statelor de a asigura că activitățile desfășurate în limitele jurisdicțiilor lor națonale nu cauzează daune mediului altor state.

Articolul 3 din Actul Final de la HelsinKi din 1975 stabilește că fiecare dintre statele semnatare, în conformitate cu principiile drepului internațional, trebuie să se asigure că activitățile desfășurate pe teritoriul lor nu cuzează degradarea mediului într-un alt stat membru sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicției sale naționale.

Principiul bunei vecinătăți : Constituția României a integrat acest principiu în articolul 10 ”România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme general admise de dreptul internațional”.

Principiul notificării și consultării: acest principiu are încă valoare de recomandare. Statelor li se recomandă să recurgă la schimbul de informații sau la consultări bilaterale ori de câte ori activitățile dintr-un stat ar putea avea efecte dăunătoare în una sau mai multe țări (Planul de Acține al Conferinței de la Stockholm din 1972).

În cadrul acestui principiu sunt incluse o serie de alte obligații cu caracter specific, care vizează schimbul de informații;necesitate notificării și consultării cu statele potențial afectate; cerința coordonării la nivel internațional a activităților de cercetare. Principiul 19 din Declarația de la Rio stabilește: „Statele trebuie să furnizeze din timp statelor potențial afectate, notificări preliminare și relevant, privind activitățile care pot aea un impact transfrontalier nefacorabil asupra mediului…”.

Principiul informării și cooperarii internaționale : a fost conturat la Stockholm în 1972, unde în articolul 24 se prevedea „Chestiunile internaționale cu privire la protecția și ameliorarea mediului ar trebui să fie abordate într-un spirit de cooperare de către toate țările mari sau mici pe picior de egalitate…”. Statele au de asemenea obligația de a se informa în situații critice.

Principiul accesului egal la procedurile administrative și judiciare : Conform principiului accesului egal, persoanele afectate dintr-un stat, trebuie să li se confere același acces la remediere și reparare, care este furnizat părților afectate din statele în care sunt localizate activitățile poluatoare.

Principiul de extinde si asupra problemelor de răspundere juridică și compensare. Un exemplu în acest sens, îl constituie Convenția de la Helsinki privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, articolul 9 Ș „Stalele părti … trebuie să garanteze persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi afectate în mod nefavorabil de efectele transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul unuia dintre Statele părți, accesul la procedurile administrative și judiciare,inclusiv a posibilităților de a iniția o acțiune legală (un proces) și de a face recurs împotriva unei decizii care le afectează drepturile, similare cu cele disponibile perssoanelor (fizice sau juridice) aflate în propria jurisdicție”.

Acestor principii li se adaugă și unele din principiile, deja amintite, care acționează pe plan intern: principiul prevenirii, principiul poluatorul plătește etc.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului , aprobată prin Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 (modificată și completată prin O.U.G nr. 114/2007 și O.U.G. nr. 164/2008), la articolul 3, enumeră principiile și elementele strategice care stau la baza acestei ordonanțe , principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale,principiul precauției în luarea deciziei, principiul acțiunii preventive, principiul reținerii poluaților la sursă, principiul ”poluatorul plătește”, principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural, utilizarea durabilă a resurselor naturale, informarea și participarea publiculuila luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în problemele de mediu, dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului:

a)principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;

b)principiul precauției în luarea deciziei;

c)principiul acțiunii preventive;

d)principiul reținerii poluanților la sursă;

e)principiul "poluatorul plătește";

f)principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

g)utilizarea durabilă a resurselor naturale;

h)informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;

i)dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.

Articolul 4 stabilește modalitățile de implementare a principiilor și obiectivelor strategice:

a)prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului;

b)adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelor politicii de mediu;

c)corelarea planificării de amenajare a teritoriului și urbanism cu cea de mediu;

d)efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;

e)evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

f)introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor economice stimulative sau coerctive;

g)rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea acestora;

h)promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene și internaționale în domeniu;

i)stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare;

j)crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului;

k)recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

l)menținerea și ameliorarea calității mediului;

m)reabilitarea zonelor afectate de poluare;

n)încurajarea implementării sistemelor de management și audit de mediu;

o)promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului;

p)educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul;

q)dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene-Natura 2000;

r)aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate genetic;

s)înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor

Evoluția principiilor aplicabile politicii de mediu la nivelul UE a fost determinată de :

trecerea de la abordarea ex-post la abordarea ex-ante;

orientarea către acordarea de prioritate principiilor de prevenție și precauție, principiului „poluatorul plătește” (la modă în primii ani de aplicare a politicii europene de mediu) revenind-ui mai ales rolul de responsabilizare decât cel de asigurare a protecției mediului;

trecerea de la o abordare sectorială la o abordare orizontală (subordonarea elaborării tuturor politicilor europene considerentelor de mediu);

includerea protecției mediului în categoria obiectivelor strategice;

creșterea rolului indivizilor, atât în calitate de producători,cît și în calitate de consumatori, prin implicarea în acte decizionale, orientarea către modificarea atitudinilor , educație, responsabilizare socială;

creșterea dimensiunii externe, ca urmare a conștientizării necesității acțiunii la nivel global în rezolvarea problemelor de mediu.

Capitolul 3

Transpunerea legislației europene privind deșeurile și substanțele chimice

3.1 Transpunerea Legislației Europene în Legislația României

Nivelul alarmant de creștere al poluării mediului a făcut ca statele membre să adopte măsuri pentru combaterea acesteia la scară națională. Deoarece poluarea este un fenomen transfrontalier nu poate fi combătută în mod eficace doar în limitele frontierelor naționale. Mai mult decât atât, anumite măsuri naționale împiedicau libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței comune.

Pentru dezvoltarea acestor probleme s-a impus realizarea unor acțiuni comune la nivel comunitar. În anul 1972, dupa prima Conferință a ONU asupra mediului, Comisia Europeană a propus elaborarea unui program de acțiune în acest domeniu. Atunci a fost inițiată legislația europeană cu privire la protecția mediului înconjurător.

Apoi s-a dezvoltat progresiv un drept comunitar al mediului, care cuprinde un număr mare de directive și regulamente. Acestea se referă la protecția apelor, calitatea aerului, protecția florei și a faunei, zgomotul, eliminarea deșeurilor. Legislația mediului ține cont de aspectele economice.

Înainte de anul 1986, legislația europeană nu avea o bază juridică într-un tratat. Competențele în domeniu politicii mediului au fost atribuite în mod explicit Comunității europene prin Actul unic european (acesta oferă baza juridică formală ansamblului de reglementări asupra mediului).

Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării durabile în legislația Uniunii Europene. În decembrie 1992 Consiliul a adoptat ,,Programul Comunitar de politici și măsuri în legătură cu mediul și dezvoltarea durabilă”.

În anul 1996, Tratatul de la Amsterdam a transformat dezvoltarea durabilă într-un obiectiv primordial al Uniunii Europene. În februarie 2000 erau în vigoare 708 acte normative comunitare dintre care 266 directive , 124 reglementări și 318 decizii.

Baza legală a politicii comunitare privind mediul o constituie articolele 174-176 ale Tratatului Comisiei Europene.

Dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene trebuie să se fondeze pe principiul dezvoltării durabile și pe un nivel înalt de protecție a mediului. Mediul trebuie să fie integrat în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor economice și sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comerț, industrie, energie, agricultură, transport și turism.

Politica de mediu a Comunității se ghidează pe următoarele principii :

precauție;

prevenire;

îndepărtarea sursei de poluare și

,,cel care poluează , plătește”

Obiectivele politicii în domeniul mediului sunt următoarele :

protecția mediului și ameliorarea calității acestuia;

protecția sănătății publice;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea măsurilor la nivel internațional privind rezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale și mondiale.

Pentru atingerea acestor obiective se folosesc anumite instrumente , cum ar fi :

dispoziții legislative, mai ales directive care fixează normele de calitate a mediului (nivelurile de poluare);

norme aplicabile procedurilor industriale (de emisii, de concepție, de exploatare);

norme aplicabile produselor (limite de concentrație sau de emisie pentru un produs dat);

programe de acțiune în favoarea protecției mediului;

programe de ajutor financiar.

În cadrul negocierilor pentru capitolul de mediu, României i-au fost acordate perioade limitate de tranziție în ceea ce privește rezolvarea unor probleme referitoare la tratarea apelor uzate menajere provenind din mediul urban, deversarea substanțelor periculoase în mediul acvatic, deșeurile din ambalaje, terenurile de depozitare și transportul deșeurilor, măsuri integrate de prevenire și control al poluării, apa potabilă, agregatele care fucționează pe bază de ardere, incinerarea deșeurilor periculoase, emisii de compuși organici volatili din zonele de depozitare și distribuție a carburanților sau cele datorate utilizării solvenților organicii, conținutul de sulf al unor combustibili lichizi și radiația ionizantă în cazul expunerilor în investigații medicale.

Directiva 96/61/EEC cu privire la prevenirea poluării integrate și control (Directiva IPPC) are ca scop prevenirea sau minimizarea poluării aerului, apei, solului cauzată de emisiile instalațiilor industriale, pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului.

Aceasta directivă impune condiții cu privire la așa numitele „Cele mai bune tehnologii disponibile” posibile pentru implementare . Statele membre au obligația de a inventaria și furniza date despre principalele emisii și surse responsabile.

Directiva Cadru privind deșeurile nr. 2006/12/CEE Directiva nr. 91/689/CEE privind deșeurile periculoase, care înlocuiește Directiva 78/319/CEE privind deșeurile toxice și periculoase, modificată prin Directiva Consiliului 94/31/CE din Legislația Europeană a fost transpusă în :

— Ordonanța de Urgență nr. 78/ 2000 privind regimul deșeurilor (M.Of. nr. 283 din 22 iunie 2000) aprobată cu modificări șicompletări prin Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor (M.Of.nr. 411 din 25 iulie 2001); modificată și completată prin Ordonanța de Urgență nr. 61/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 27/2007 (M. Of. 38 din 18 ianuarie 2007);

— H.G. nr. 856/2002 (M.Of. nr. 659 din 05 septembrie 2002) privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase – A abrogat H.G. nr. 155/1999;

— H.G. nr. 1470/2004 privind aprobarea Strategiei naționale de gestionare a deșeurilor și a Planului național de gestionare a deșeurilor (M.Of.nr. 954 din 18 octombrie 2004), modificată și completată prin H.G. nr. 358/11. 04. 2007, (M.Of. 271 din 24 aprilie 2007);

— O.M. nr.1364/1499/2006 privind aprobarea planurilor regionale de gestionare a deșeurilor (M.Of. 232 din 04 aprilie 2007, iar anexele 1- 8 în nr. 232 bis din aceeași dată.);

— O.M. nr. 1385/29.12.2006 privind aprobarea Procedurii de participare a publicului la elaborarea, modificarea sau revizuirea planurilor de gestionare a deșeurilor, adoptate sau aprobate la nivel național, regional și județean (M. Of. 66 din 29 ianuarie 2007);

— O.M. nr. 951/06.06.2007 privind aprobarea Metodologiei de elaborare a planurilor regionale și județene de gestionare a deșeurilor (M. Of. 497 și 497 bis din 25 iulie2007).

Directiva nr. 75/439/CEE privind uleiurile uzate, amendată de Directiva nr. 87/101/CEE, de Directiva nr.91/692/CEE și Directiva 2000/76/CEE au fost transpuse în legislația românească în H.G nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate abrogă H.G. nr. 662/2001, (M. Of. 199 din 22 martie 2007).

Directiva nr. 2006/66/EC privind bateriile și acumulatorii precum și deșeurile de baterii și acumulatori si de abrogare a Directivei 91/157/CEE, modificată și completată prin Directiva 2008/103/CE privind punerea pe piață a bateriilor și acumulatorilor, și Decizia 2008/763/CE de stabilire a unei metodologii comune pentru calcularea vânzărilor anuale a bateriilor și acumulatorilor portabili către utilizatorii finali. Directiva Comisiei 98/101 de adaptare la progresul tehnic a Directivei 91/157/CEE și pusă în aplicare prin Directiva Comisiei 93/86/CEE privind adaptarea la progresu tehnic a Directivei 91/157/CEE ; această Directivă a fost transpusă în H.G. nr. 1132/2008 privindregimul bateriilor și acumulatorilor și al deseurilor de baterii și acumulatori (M.Of. nr. 667 din 25 septembrie 2008).

Directiva Consiliului nr. 99/31/CE privind depozitarea deșeurilor, Decizia Consiliului 2003/33/CE privind stabilirea criteriilor și procedurilor pentru acceptarea deșeurilor la depozite ca urmare a art. 16 și anexei II la Directiva 1999/31/CE, are corespondent în legislația românescă în:

— H.G. nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor (M.Of.nr. 394 din 10 mai 2005), completată prin H.G nr. 210/28.02.2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul

protecției mediului.

— Ordinul nr. 757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deșeurilor (M.Of.nr. 86 din 26 ianuarie 2005) modificat de Ordinul nr. 1230 din 30 noiembrie 2005 privind modificarea anexei la Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deșeurilor (M.Of. nr. 1101 din 7 decembrie 2005);

— Ordinul nr. 95/2005 privind stabilirea criteriilor de acceptare și procedurilor preliminare de acceptare a deșeurilor la depozitare și lista națională de deșeuri acceptate în fiecare clasă de depozit de deșeuri (M.Of. nr. 194 din 8

martie 2005);

— Ordinul nr. 775/2006 pentru aprobarea Listei localităților izolate care pot depozita deșeurile municipale în depozitele existente ce sunt exceptate de la respectarea unor prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor (MO nr.675/07 iulie 2006);

Directiva nr. 2000/76/CE privind incinerarea deșeurilor abrogă Directivele 89/369/CEE, 89/429/CEE, privind incinerarea deșeurilor municipale și Directiva 94/67/CE privind incinerarea deșeurilor periculoase :

— H.G nr. 128/2002 privind incinerarea deșeurilor (M.Of. nr. 160 din 6 martie 2002) modificată și completată prin H.G. nr. 268/2005 (M.Of. nr. 332 din 20 aprilie 2005);

— Ordinul nr 756/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea deșeurilor (M.Of. nr. 86 din 26 ianuarie 2005 și M.O. nr. 86 bis din 26 ianuarie 2005 );

— Ordinul 1274/2005 privind emiterea avizului de mediu la încetarea activităților de eliminare a deșeurilor, respectiv depozitare și incinerare (M.Of. nr. 1180 din 28 decembrie 2005), completat prin Ordinul M.M.D.D. nr. 636/2008 (M.Of. nr. 425 din 6 iunie 2008);

Directiva Consiliului nr. 94/62/EC privind ambalajele și deșeurile de amabalaje, modificata prin Directiva 2004/12/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003:

— H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje (M.Of. nr.639 din 20 iulie 2005) modificată și completată prin H.G. nr. 1872/2006 ( M.Of. nr. 15 din 10 ianuarie 2007);

— Ordinul nr. 927/2005 privind procedura de raportare a datelor referitoare la ambalaje și deșeuri de ambalaje ( M.Of. nr. 929 din 18 octombrie 2005);

— Ordinul nr. 1281/1121/2005 privind stabilirea modalităților de identificare a containerelor pentru diferite tipuri de materiale în scopul aplicării colectării selective (M.Of. nr. 51din 19 ianuarie 2006);

— Ordinul nr. 1229/731/1095/ 2005pentru aprobarea Procedurii și criteriilor de autorizare a operatorilor economici în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare, și reciclare a deșeurilor de ambalaje (M.Of. nr. 27 din 12 ianuarie 2006), modificat și completat prin Ordinul 194/360/1325/2006 (M.Of. 499 din 08 iunie 2006), Ordinul nr. 968/665/1462/2006 (M.Of. nr. 836 din 11 octombrie 2006) și Ordinul nr. 1207/1765 /306/2007 (M.Of. nr. 740 din 01 noiembrie 2007).

— Ordinul nr. 493/2006 privind constituirea Comisiei de evaluare și autorizare a operatorilor economici în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje (M.Of. 456 din 25 mai 2006) modificat prin Ordinul nr. 1140/2006 (M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006) și prin Ordinul nr. 1823/2007 (M.Of. nr. 838 din 07 decembrie 2007).

Directiva nr. 96/59/CE privind eliminarea bifenililor și trifenililor policlorurați (PCB și PCT) (Înlocuieste Directiva 76/403/CEE) a fost transpusă în:

— H.G. nr. 173/2000 pentru reglementarea regimului special privind gestiunea și controlul bifenililor policlorurați și ale altor compuși similari (M.Of. nr. 131 din 28 martie 2000), modificată prin H.G. nr. 291/2005 (M.Of. nr. 330 din 19 aprilie 2005) și prin H.G. nr. 975/2007 (M.Of. nr. 598 din 30 august 2007), completată prin H.G. nr. 210/28.02.2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecției mediului.

— Ordinul nr. 1018 din 19 octombrie 2005 (abrogă Ordinul nr. 279/2002), privind înființarea în cadrul Direcției deșeuri și substanțe chimice periculoase a Secretariatului pentru compuși desemnați (M.Of. nr. 966 din 1 noiembrie 2005);

— Ordinul nr. 257/2006 pentru modificarea și completarea anexei la Ordinul 1018/2005 privind înființarea în cadrul Direcției deșeuri și substanțe chimice periculoase a Secretariatului pentru compuși desemnați

— Ordinul nr. 1349/03.09.2007 privind abrogarea prevederilor articolelor 21 – 23 ale Regulamentului de organizare și funcționare a Secretariatului pentru compuși desemnați, aprobat prin Ordinul ministrului mediului și gospodării apelor nr. 1018/2005 privind înființarea în cadrul Direcției deșeuri și substanțe periculoase a Secretariatului pentru compuși desemnați, cu modificările și completările ulterioare. (M.Of. nr. 629 din 13 septembrie 2007);

Decizia nr. 2000/532/CE privind lista deșeurilor, amendată de Decizia nr. 2001/119, (ce înlocuieste Decizia nr. 94/3/CE privind lista deșeurilor și Decizia nr. 94/904/CE privind lista deșeurilor periculoase)are corespondent în legislația română în H.G. nr. 856 /2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase (M.Of. nr. 659 din 5 septembrie 2002);

Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 1013/2006 privind transferul de deșeuri. Acest regulament a intrat în vigoare de la data de 15 iulie 2007, înlocuind Regulamentul nr. 259/93/CEE pentru supravegerea și controlul transporturilor de deșeuri în, înspre și dinspre comunitatea europeană. Convenția de la Basel privind controlul transportului peste frontieră al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora este transpusă în legislația română prin :

— Legea nr. 6/1991 – aderarea la Convenția de la Basel (M.Of. nr. 18 din 26 ianuarie 1991);

— Legea nr. 265/2002 – aderarea la amendamentele Convenției de la Basel (M.Of. nr. 352 din 27 mai 2002);

— H.G. nr. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deșeuri – abrogă H.G. nr. 895/2006 pentru aplicarea Regulamentului CEE 259/93, (M.Of. nr. 255 din 02 august 2007);

— H.G. nr. 1061 din 10 septembrie 2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României (M.Of. nr. 672 din 30 septembrie 2008)

— Ordinul nr. 2/211/118 /2004 pentru probarea Procedurii de reglementare și control al transportului deșeurilor pe teritoriul României (M.Of. nr. 324 din 15 aprilie 2004);

— Ordinul nr. 986 din 19 septembrie 2006 pentru modificarea și completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor și mediului, al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului și al ministrului economiei și comerțului nr. 2/211/118/2004 pentru aprobarea Procedurii de reglementare și control al transportului deșeurilor pe teritoriul României (M.Of. 66 din 29 ianuarie 2007);

— Ordinul nr. 1119/2005 privind delegarea către Agenția Națională pentru Protecția Mediului a atribuțiilor ce revin Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor în domeniul exportului deșeurilor periculoase și al transportului deșeurilor nepericuloase în vederea importului, perfecționării active și a tranzitului (M.Of. nr. 1024 din 18 noiembrie 2005);

Directiva nr. 86/278/CEE privind protecția mediului și în particular a solului, atunci când nămolul de la stațiile de

epurare este utilizat în agricultură, modificată prin Directiva 91/692/CEE și Regulamentul (CE) nr. 807/2003 a fost transpusă în Ordinul comun nr. 344/708/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind protecția mediului și în special a solurilor, când se utilizează nămolurile de epurare în agricultură (M.Of. nr. 959 din 19 octombrie 2004);

Directiva Consiliului nr. 2000/53/EEC privind vehiculele scoase din uz, modificată prin Deciziile Comisiei 2002/525/CE, 2005/438/CE și 2005/673/CE care modifică și completează Anexa II a Directivei 2000/53/CE privind vehiculele scoase din uz:

· Decizia Comisiei 2002/151/CE privind cerințele minime pentru certificatul de distrugere eliberat în conformitate cu art. 5 alin (3) din Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2000/53/CE privind vehiculele scoase din uz.

· Decizia Comisiei 2003/138/CE care stabilește standardele de codificare pentru materiale și componente ale vehiculelor ca urmare a Directivei 2000/53/CE

· Decizia Comisiei 2005/293/CE, care stabilește reguli detaliate cu privire la monitorizarea țintelor de reutilizare/valorificare și reutilizare/reciclare prevăzute în Directiva 2000/53/CE ; este transpusă în :

— H.G. nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz (M.Of. nr. 32 din 11 ianuarie 2005);

— H.G. nr. 1313/2006 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz (M.Of. nr. 829 din 9 octombrie 2006);

— Ordinul nr. 87/527/411/2005 privind aprobarea modelului și a condițiilor de emitere a certificatului de distrugere la preluarea vehiculelor scoase din uz ( M.Of. nr. 295 din 8 aprilie 2005);

— Ordinul nr. 1224/722/2005 pentru aprobarea Procedurii și condițiilor de autorizare a persoanelor juridice în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de reutilizare, reciclare și valorificare energetică a vehiculelor scoase din uz (M.Of.nr. 1178 din 27

decembrie 2005) modificat și completat prin Ordinul nr. 985/1726/2007 (M.Of. nr. 561 din

15 august 2007);

— Ordinul nr. 816/2006 (M.Of. nr. 724 din 24 august 2006) privind constituirea Comisiei de evaluare și autorizare a persoanelor juridice în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de reutilizare, reciclare și valorificare energetică a vehiculelor scoase din uz modificat și completat prin Ordinul nr. 979/2006 (M.Of. nr. 806 din 26 septembrie 2006);

— Ordinul nr. 625/2007 privind aprobarea Metodologiei pentru urmărirea realizării de către operatorii economici a obiectivelor prevăzute la art. 15 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 2.406/2004 (M. Of. nr. 252 din 16 aprilie 2007);

Directiva nr. 2002/96/CE privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, modificata prin Directiva 2003/108/CE și Directiva nr. 2002/95/CE privind restrictionarea utilizării anumitor substanțe periculoase în echipamente electrice și electronice, amendată prin:

– Decizia Comisiei 2005/618/CE, în scopul stabilirii valorilor maxime ale concentrațiilor anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice, modificată prin:

– Decizia Comisiei 2005/717/CE de modificare, în scopul adaptării la progresul tehnic, a anexei Directivei 2002/95/CE privind limitarea utilizării anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice,

– Decizia Comisiei 2005/747/CE de modificare, în scopul adaptării la progresul tehnic, a anexei

Directivei 2002/95/CE privind limitarea utilizării anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice ; este transpusă prin:

— Ordinul nr. 1225/721/2005 privind aprobarea Procedurii și criteriilor de evaluare și autorizare a organizațiilor colective în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de colectare, reutilizare, reciclare și valorificare a deșeurilor de echipamente electrice și electronice (M.Of. nr. 1161 din 21 decembrie 2005), modificat și completat prin O.M. nr. 910/2007 (M.Of. nr. 428 din 27 iunie 2007);

— Ordinul nr. 66 din 20 ianuarie 2006 privind constituirea Comisiei de evaluare și autorizare a

organizațiilor colective în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de colectare, reutilizare, reciclare și valorificare a deșeurilor de echipamente electrice și electronice, modificat și completat prin O.M. nr. 262/2009 (ordin intern);

— Ordinul nr. 1223/715/2005 privind procedura de înregistrare a producătorilor, modul de evidență și raportare a datelor privind echipamentele electrice și electronice și deșeurile de echipamente electrice și electronice (M.Of. nr. 1 din 3 ianuarie 2006) modificat și completat prin Ordinul nr. 706/2007 (M.Of. nr. 307 din 9 mai 2007);

— Odinul 556/435/191 din 5 iunie 2006 privind marcajul specific aplicat echipamentelor electrice și electronice introduse pe piață după data de 31 decembrie 2006 (M.Of. nr. 608 din 13 iulie 2006);

— H.G. nr. 992 /2005 (M.Of. nr. 822 din 12 septembrie 2005) privind limitarea utilizării anumitor substanțe periculoase în echipamentele electrice și electronice (M.Of. nr. 822 din 12 septembrie 2005), modificată prin H.G. 816 din 21 iunie 2006 (M.Of. nr. 588 din 7 iulie 2006). Anexa la H.G. a fost completată prin O.M. 1226/1771/2007 (M.Of. nr. 626 din 12 septembrie 2007);

Directiva 78/176/CEE privind deșeurile din industria dioxidului de titan:

– Directiva nr. 82/883/CEE privind procedeele pentru supravegherea și monitorizarea mediului datorită deșeurilor din industria de dioxid de titan și eventual eliminarea poluarii cauzate de dioxidul de titan

– Directiva nr. 92/112/CEE privind procedeele pentru armonizarea programelor pentru reducerea de deșeurile din industria dioxidului de titan; această directivă este transpusă în Ordinul nr. 751/870/2004 privind gestionarea deșeurilor din industria dioxidului de titan (M.Of. nr. 10 din 5 ianuarie 2005);

Directiva 87/217/CEE privind prevenirea și reducerea poluării mediului cauzată de azbest este transpusă în :

— H.G. nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului cu azbest;

— H.G. nr. 734/2006 pentru modificarea H.G. nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului cu azbest.

Capitolul 4

Produse și substanțe periculoase

4.1 Protecția împotriva deșeurilor periculoase

Definirea deșeurilor periculoase se regăsește în OUG nr. 195/2005: deșeuri periculoase – deșeurile încadrate generic, conform legislației specifice privind regimul deșeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deșeuri și care au cel puțin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase; (capitolul 1, articolul 2- Principii și dispoziții generale , nr 21).

Pentru a fi mai explicită această definiție trebuie analizată împreună cu cea dată deșeurilor recilabile – acele deșeuri care pot constitui materie primă într-un proces de producție pentru obținerea produsului inițial sau pentru alte scopuri.

O altă definiție pentru deșeuri periculoase: materiale considerate fără valoare sau fără utilitate, care trebuie eliminate, care pun în pericol sănătatea umană prin expunerea pe termen scurt sau lung. Expunerea poate surveni fie în mod direct (de exemplu, prin contactul direct cu deșeul), fie indirect (de exemplu prin scurgerile în sol, apa subterană sau apa de suprafață, emisia în atmosfera sau acumularea în lanțul trofic.

O altă definiție utilă este cea pentru teren contaminat reprezintă acel teren care a fost afectat, la suprafața sau în profunzime, de poluanți (organici sau anorganici, radioactivi) care pot persista în sol câțiva ani sau zeci de ani și care pot avea efecte adverse asupra mediului și sănătății populației. În OUG nr. 195/2005, la art. 28 sunt enunțate următoarele obligații ce sunt în sarcina persoanelor fizice și juridice care gestionează substanțe și preparate periculoase au următoarele obligații:

• să respecte prevederile art. 24 privind substanțele și preparatele periculoase;

• să țină evidență strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a substanțelor și preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor și ambalajelor acestora, care intră în sfera lor de activitate, și să furnizeze informațiile și datele cerute de autoritățile competente conform legislației specifice în vigoare;

• să elimine, în condiții de siguranță pentru sănătatea populației și pentru mediu, substanțele și preparatele periculoase care au devenit deșeuri și sunt reglementate în conformitate cu legislația specifică.

• să identifice și să prevină riscurile pe care substanțele și preparatele periculoase le pot reprezenta pentru sănătatea populației și să anunțe iminența unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităților pentru protecția mediului și de apărare civilă. Controlul gestionării deșeurilor revine autorităților publice competente pentru protecția mediului și celorlaltor autorități cu competențe stabilite de legislația în vigoare.

O problemă deosebită o reprezintă transportul acestor deșeuri: – transportul intern al deșeurilor periculoase se realizează în conformitate cu prevederile legale specifice.

– transportul internațional și tranzitul deșeurilor periculoase se realizează în conformitate cu prevederile acordurilor și convențiilor internaționale la care România este parte.

4.2 Regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și al altor deșeuri

Legea Protecției Mediului , Secțiunea a 2-a – Regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și al altor deșeuri
Art.16 Activitățile supuse unui regim special de gestionare și gospodărire privesc fabricarea, comercializarea și utilizarea substanțelor periculoase și transportul, tranzitul, depozitarea temporară sau definitivă, distrugerea, manipularea, precum și importul și exportul de substanțe și deșeuri periculoase.
Art. 17 Importul în România de deșeuri de orice natură, în stare brută sau prelucrata, este interzis, cu excepția anumitor categorii de deșeuri ce constituie resurse secundare de materii prime utile, în conformitate cu reglementările dispuse prin acte normative propuse de autoritatea centrală pentru protecția mediului și aprobate de Guvern.
Tranzitul și exportul de deșeuri de orice natură se pot realiza în conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte.
Art. 18 Activitățile prevăzute la art. 16 și 17 sunt permise numai în baza acordului și/sau a autorizației de mediu.
Art. 19 Autoritatea centrală și agențiile pentru protecția mediului, după caz, supraveghează și controlează respectarea reglementărilor privind substanțele și deșeurile periculoase.
Art. 20 Autoritățile administrației publice locale sunt obligate să ia măsuri de prevenire și limitare a impactului asupra mediului al substanțelor și deșeurilor de orice natură și să anunțe autoritățile teritoriale pentru mediu despre orice activitate neconformă cu reglementările legale.
Art. 21 Autoritățile vamale controlează și răspund de aplicarea prevederilor art. 18 referitoare la intrarea și ieșirea substanțelor și deșeurilor periculoase din țară, pe baza reglementărilor autorității centrale pentru protecția mediului.
Art.22 Persoanele fizice și juridice au următoarele obligații în domeniu:
a) să țină evidența strictă cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare a substanțelor și deșeurilor periculoase, inclusiv recipienții și ambalajele acestora care intră în sfera lor de activitate, și să furnizeze lunar autorităților competente pentru protecția mediului datele necesare;

b) să ceară acordul și/sau autorizația de mediu și să aplice reglementările legale privind substanțele și deșeurile periculoase;
c) să asigure, prin sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din autorizația de mediu, pentru identificarea și prevenirea riscurilor, să țină evidența rezultatelor și să anunțe iminenta sau producerea unor eliminări neprevăzute sau a accidentelor, autorităților competente pentru protecția mediului și de apărare împotriva dezastrelor.
Art. 23
Autoritatea centrală pentru protecția mediului elaborează, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezenței legi, reglementările privind:
a) amplasarea, amenajarea și supravegherea diferitelor tipuri de depozite;
b) colectarea, prelucrarea, tratarea, neutralizarea deșeurilor, precum și reciclarea celor refolosibile;
c) transportul deșeurilor;
d) refacerea cadrului natural al zonelor deteriorate;
e) instalațiile pentru incinerarea deșeurilor industriale, menajere, agricole și altele;
f) instalațiile de epurare a apelor uzate și a nămolurilor;
g) folosirea nămolurilor, a apelor uzate, a deșeurilor industriale, menajere și a celor rezultate din incinerare;
h) procedura de autorizare pentru amplasarea și amenajarea depozitelor, transportul, incinerarea, prelucrarea și utilizarea deșeurilor de orice fel;
i) importul, exportul și tranzitul de deșeuri și substanțe periculoase.
Art. 24 Controlul gospodăririi deșeurilor de orice fel revine autorităților pentru protecția mediului și celorlalte autorități competente, potrivit legii.
Art. 25 Autoritățile administrației publice locale, persoanele fizice și juridice, care au în profilul lor activități supuse reglementărilor cuprinse în art. 23, au următoarele obligații:
a) să ceară acordul și/sau autorizația de mediu, conform art. 23 lit. h);
b) să depoziteze deșeurile menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafețe autorizate în acest scop;
c) să utilizeze, în cazul incinerării deșeurilor, numai instalații omologate de către autoritățile pentru protecția mediului și sănătate;
d) să amenajeze, conform competentelor atribuite prin lege, depozitele de deșeuri;
e) să respecte condițiile de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare prevăzute în acordul și/sau autorizația de mediu și să garanteze, cu mijloace financiare, pentru aceasta;
f) să recupereze deșeurile refolosibile și să le valorifice prin unități specializate;
g) să folosească pe terenurile agricole numai deșeurile autorizate de autoritățile competente pentru protecția mediului, sănătate și agricultură;
h) să depoziteze în mediul subteran deșeuri numai în cazul în care dețin acordul și/sau autorizația de mediu.

4.3 Regimul substanțelor și preparatelor periculoase

OUG nr. 195/2005 CAPITOLUL III: Regimul substanțelor și preparatelor periculoase

Art. 24 Activitățile privind fabricarea, introducerea pe piață, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul intern, manipularea, eliminarea, precum și introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor periculoase sunt supuse unui regim special de reglementare. și gestionare.

Art. 25 (1)Transportul internațional și tranzitul substanțelor și preparatelor periculoase se realizează conform acordurilor și convențiilor privind transportul internațional al mărfurilor periculoase, la care România este parte.

(2)Importul și exportul substanțelor și preparatelor periculoase restricționate sau interzise la utilizare de către anumite state sau de către România se realizează în conformitate cu prevederile acordurilor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Art. 26 Autoritatea publică centrală și autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului, precum și alte autorități publice abilitate prin lege, după caz, controlează respectarea reglementărilor privind regimul substanțelor și preparatelor periculoase.

Art. 27 Pentru controlul importului, exportului și tranzitului substanțelor și preparatelor periculoase în vamă, autoritatea vamală convoacă autoritățile competente în domeniul substanțelor și preparatelor periculoase, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Art. 28 Persoanele fizice și juridice care gestionează substanțe și preparate periculoase au următoarele obligații:

a)să respecte prevederile art. 24 privind substanțele și preparatele periculoase;

b)să țină evidență strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a substanțelor și preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor și ambalajelor acestora, care intră în sfera lor de activitate, și să furnizeze informațiile și datele cerute de autoritățile competente conform legislației specifice în vigoare;

c)să elimine, în condiții de siguranță pentru sănătatea populației și pentru mediu, substanțele și preparatele periculoase care au devenit deșeuri și sunt reglementate în conformitate cu legislația specifică.

d)să identifice și să prevină riscurile pe care substanțele și preparatele periculoase le pot reprezenta pentru sănătatea populației și să anunțe iminența unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităților pentru protecția mediului și de apărare civilă.

4.4 Îngrășăminte chimice

Îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor sunt supuse unui regim special de reglementare stabilit prin legislație specifică în domeniul chimicalelor și se aplică se aplică activităților privind fabricarea, plasarea pe piață, utilizarea, precum și importul și exportul acestora. Potrivit art. 38 din actualul act normativ privin protecția mediului, persoanele juridice care produc, stochează, comercializează și/sau utilizează îngrășăminte chimice și produse de protecție a plantelor, au următoarele obligații:

• să producă, stocheze, comercializeze și să utilizeze produse de protecția plantelor numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare;

• să nu folosească îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor în zonele sau pe suprafețele unde sunt instituite măsuri speciale de protecție;

• să administreze produse de protecție a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul autorităților competente pentru protecția mediului, autorităților competente în domeniul sanitar și al comisiilor județene de bază melifera și stupărit pastoral după o prealabilă înștiințare prin mass-media;

• să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecție a plantelor care sunt selective față de insectele polenizatoare;

• să livreze, să manipuleze, să transporte și să comercializeze îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor ambalate cu inscripții de identificare, avertizare, prescripții de siguranță și folosire, în condiții în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport și/sau a mediului, după caz;

• să stocheze temporar îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor numai ambalate și în locuri protejate, bine aerisite.

•Persoanele juridice interesate în fabricarea și/sau plasarea pe piață a produselorde protecția plantelor și îngrășămintelor chimice au obligația să solicite și să obțină, în cazul în care legislația specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecție a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrășămintelor chimice, în vederea producerii, comercializării și utilizării acestora în agricultură și silvicultură.

Potrivit actelor normative în vigoare există o etapizare a obiectivelor privind valorificarea, respectiv reciclarea deșeurilor de ambalaje, la nivel național, negociate de România cu Uniunea Europeana:

– Pâna la 31 decembrie 2011 – valorificarea sau incinerarea în instalații de incinerare cu recuperare de energie a minimum 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje

– Pâna la 31 decembrie 2013 – valorificarea sau incinerarea în instalații de incinerare cu recuperare de energie a minimum 60% din greutatea deșeurilor de ambalaje

– Pâna la 31 decembrie 2006 – reciclarea a minimum 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj, cu minimum 15% pentru sticla, hârtie – carton si pentru metal, din greutatea fiecărui tip de material conținut în deșeurile de ambalaj

– Pâna la 31 decembrie 2008 – reciclarea a minimum 60% pentru hârtie – carton și minimum 50% pentru metal, din greutatea fiecarui tip de material continut în deseurile de ambalaj

-Pâna la 31 decembrie 2011 – reciclarea a minimum 15% pentru plastic și pentru lemn, din greutatea fiecarui tip de material continut în deseurile de ambalaj

– Pâna la 31 decembrie 2013 – reciclarea a minimum 55% din greutatea totala a materialelor de ambalaj continute în deseurile de ambalaj, cu minimum 60% pentru sticla si minimum 22,5% pentru plastic – considerându-se numai materialul reciclat ca material plastic – din din greutatea fiecarui tip de material continut în deseurile de ambalaj. Este prevazută posibilitatea ca agenții economici să opereze într-o schemă de gestionare a deșeurilor de ambalaje, în baza autorizației obținute de la autoritatea competentă, pentru atingerea obiectivelor anuale de valorificare, respectiv reciclare, preluând responsabilitatea agentilor economici care introduc pe piata ambalaje si produse ambalate. Strategia și Planul Național de Gestionarea a Deșeurilor vizează:

– Optimizarea sistemului de reutilizare și reciclare a ambalajelor;

– Reducerea la sursa a cantității de ambalaje pe produs (prin reproiectare);

– Reducerea cantității de deșeuri de ambalaje generate;

-Optimizarea cantităților de deșeuri de ambalaje colectate;

– Crearea și optimizarea schemelor de valorificare materială;

– Crearea și optimizarea schemelor de valorificare energetică a deșeurilor de ambalaje.

Capitolul 5

Deșeuri periculoase –produse de radioactivitate

5.1 Radioactivitatea – Noțiune și forme

Deșeurile radioactive reprezintă un capitol aparte privind protecția mediului. Aceste deșeuri sunt rezultatul activităților zilnice de întreținere, reparații, al opririlor programate sau neprogramate ale centralei. Deșeurile radioactive generate în urma acestor activități sunt:

• solide (plastic, celuloza, sticla, lemn, filtre de purificare, filtre de la sistemele de ventilație etc.);

• lichide organice (ulei, solvent, lichid scintilator);

• amestecuri solide-lichide inflamabile.

Colectarea și sortarea lor este efectuată de personal calificat, dupa reguli și criterii specificate prin proceduri. Activitatea de sortare se aplica tuturor tipurilor de deșeuri radioactive.

Pentru fiecare tip de deșeuri radioactive se urmaresc diferite criterii:

• sursa de proveniență (clădirea serviciilor, clădirea reactorului)

• felul materialului (plastic, celuloza, metal, lemn, ulei, solvenți etc.)

• continutul de radionuclizi (viața scurtă, medie sau lungă)

• debitul de doza la contact (slab active, mediu active).

După sortare, deșeurile radioactive sunt stocate in containere speciale de inox. Deșeurile radioactive lichide organice sunt păstrate în clădirea serviciilor, urmând să fie solidificate pentru eliminarea potentialelor pericole de inflamabilitate. Unele deșeuri solide sunt compactate cu o presa hidraulica pentru reducerea volumului.

Stocarea deșeurilor radioactive solide sau solidificate este asigurată pentru toată perioada de exploatare a centralei în condiții de securitate și păstrare optime. Depozitarea finală a acestor deșeuri se va realiza numai după condiționarea în matrice solide, sigure, care să garanteze că cel puțin 300 de ani nu vor avea impact negativ asupra mediului.

Regimul juridic special al activităților nucleare este reglementat prin Legea nr.111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare.

Art.30 din Legea nr.137/1995, republicată, dispune că protecția împotriva radiațiilor ionizate se realizează prin aplicarea unui ansamblu de proceduri și echipamente pentru menținerea dozelor și riscurilor în limitele admise și în scopul prevenirii accidentelor, a limitării și înlăturării consecințelor acestora.

Considerată a fi una dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii, energia nucleară reprezintă în același timp cea mai periculoasă armă a creatorului său. Utilizată în scopul producerii energiei, regăsită în majoritatea sectoarelor economice în laboratoarele institutelor de fizica atomică, energia nucleară comportă și mari riscuri de contaminare, de poluare și de distrugere a mediului.

După sursa care o guvernează, radioactivitatea poate fi de două feluri: radioactivitate naturală (provocată de soare, diferite substanțe etc.) și radioactivitate artificială (provocată artificial, ca urmare a unor activități umane). Radioactivitatea, sub cele două forme ale sale, reprezintă o sursa de poluare a mediului.

Poluarea radioactivă este produsă de substanțele radioactive și reprezintă contaminarea artificială a mediului cu radiații ce depășesc anumite niveluri. Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului contaminând atât mediul natural cât și cel artificial. Astfel, sunt supuse poluării radioactive factorii naturali (ai mediului cu rol existențial: apa, atmosfera, solul).

Apa este poluată radioactiv în mare măsură ca urmare a exploziilor nucleare experimentale, a deversărilor produșilor radioactivi din centralele atomo-nucleare, a ploilor acide.

Poluarea atmosferei are, de asemenea, ca sursă principală exploziile nucleare experimentale, cel mai redutabil deșeu radioactiv fiind plutoniul care iși păstrează jumătate din virulența peste 200 de secole.

Poluarea solului are ca sursă depozitarea minereului radioactiv, precum și ploile acide.

5.2 Cadrul legal al desfășurării

Reglementarea activităților nucleare se face în toate statele prin acte normative ce urmăresc asigurarea utilizării energiei nucleare în scopuri exclusiv pașnice, în condiții de securitate și de protecție a populației, a mediului și a proprietății. Legea nr.111/1996, republicată în 1998, privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare este cadrul legal general al desfășurării în siguranță și cu riscuri minime a acestor activități în țara noastră, în scopuri exclusiv pașnice, pentru protecția populației, a personalului expus profesional a mediului și a proprietății.

În domeniul nuclear pot fi desfășurate urmatoarele activități (art.2):

–         cercetarea, proiectarea, deținerea, amplasarea, producția, construcția, funcționarea, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul și exportul de instalații nucleare;

–         mineritul și prepararea minereurilor radioactive;

–         producerea, amplasarea și construcția, furnizarea, închirierea, transferul, deținerea, prelucrarea, utilizarea, depozitarea, transportul, tranzitul intern și extern de materiale nucleare și radioactive, combustibil nuclear, deșeuri radioactive, dispozitive generatoare de radiații ionizante;

–         producerea, utilizarea, deținerea, transportul, furnizarea, închirierea, exportul și importul de materiale și dispozitive pentru protecția împotriva radiaților ionizante, a mijloacelor de transport utilizate în acest scop;

–         realizarea de produse și servicii destinate obiectivelor și instalațiilor nucleare.

Anexa nr.2 din Legea nr.111/1996 definește termenii și expresiile utilizate în domeniu. Cei ce desfășoară activități nucleare sunt obligați să obțină autorizația pentru activitatea nucleară, care se eliberează de către Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare care este autoritatea națională competentă în domeniul nuclear cu atribuții de reglementare, autorizare și control.

Aceasta autorizează titularul activității să proiecteze, amplaseze, producă, transporte, importe și exporte, posede, folosească și să dispună de orice sursă de radiații ionizante, instalații nucleare, depozite de deșeuri radioactive etc.

Personalul care desfășoară activități ce implică folosirea de materiale radioactive și instalații nucleare, trebuie să îndeplinească condițiile de pregătire profesională și de sănătate necesare desfășurării acestor activități.

Sunt stabilite reguli de transport, de depozitare și de utilizare a combustibilului nuclear, precum și obligații stricte în sarcina titularilor de autorizații pentru activități nucleare.

Menționăm că se interzice categoric importul de deșeuri radioactive și de combustibil nuclear, exceptând situația în care acest import decurge nemijlocit din prelucrarea în afara teritoriului României a unor exporturi autorizate anterior, în baza prevederilor sau acordurilor internaționale sau a unor contracte cu parteneri autorizați.

Datorită riscului major pe care îl reprezintă activitățile nucleare, la nivel internațional, dar și regional au fost elaborate o serie de acte normative. Dintre actele legislative comunitare mai importante amintim: Regulamentul C.E. nr.806/2003 privind condițiile de import de produse agricole din țările în care au avut loc accidente nucleare; Directiva 93/552 Eurotom privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri radioactive; Regulamentul Eurotom nr.1493/93 privind transporturile de substanțe radioactive între Statele Mondiale; Regulamentul Eurotom nr.944/89 privind limitele admisibile de contaminare radioactivă a produselor alimentare după un accident nuclear.

Legea protecției mediului nr.137/1995, republicată, dispune la art.31 ca toate activitățile nucleare necesită asigurarea mijloacelor de protecție și de securitate și se pot desfășura exclusiv pe baza acordului și autorizației de mediu.

În cazul instalațiilor ce reprezintă un risc nuclear major (centrale nuclearo-electrice reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale de combustibil nuclear ars), acordurile și autorizațiile de mediu se emit de Guvern.

Autoritatea competentă în domeniul nuclear are obligația de a elabora norme tehnice, standarde și regulamente de aplicare cu privire la: protecția populației și a mediului în zonele de risc nuclear; protecția materialelor și instalațiilor nucleare; transportul substanțelor radioactive, precum și procedurile specifice de autorizare.

Autoritatea centrală pentru protecția mediului are atribuții în controlul activităților nucleare, cum ar fi:

–         monitorizarea radioactivității mediului în țara noastră;

–         supravegherea, controlul și dispunerea de măsuri necesare respectării prevederilor privind radioprotecția mediului;

–         colaborarea cu autorități și organe competente în apararea împotriva dezastrelor.

În sarcina persoanelor fizice și juridice desfășoară activitate în domeniul nuclear, legiuitorul a stabilit (art.34) următoarele obligații:

–         respectarea normelor de radioprotecție și securitate;

–         evaluarea riscului potențial;

–         efectuarea bilanțului de mediu pentru activitățile nucleare existente și obținerea autorizației de mediu;

–         aplicarea și utilizarea procedurile,echipamentelor și instalațiilor corespunzătoare activităților ce le desfășoară;

–         evidențierea strictă și protecția fizică a surselor de radiații ionizate;

–         monitorizarea mediului și depistarea eventualelor contaminări radioactive;

–         aplicarea de programe de supraveghere, prin sisteme proprii, a contaminării radioactive a mediului;

–         înregistrarea și raportarea rezultatelor supravegherii către autoritățile competente;

–         verificarea exactității propunerilor făcute prin intermediul evaluărilor cu privire la consecințele radiologice ale emanațiilor radioactive.

5.3 Regimul activităților nucleare

Activitățile în domeniul nuclear se desfășoară în conformitate cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor naționale și internaționale specifice la care România este parte.

Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de emiterea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear, conform legislației în

vigoare. Autorizația de mediu se emite după eliberarea autorizației de către autoritatea

competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear. Pentru instalațiile cu risc nuclear major – centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale de combustibil nuclear ars – acordul de mediu sau autorizația de mediu se emit prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului.

Controlul activităților nucleare se realizează de autoritatea competentă în domeniul activităților nucleare.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului are următoarele

atribuții:

a)organizează monitorizarea radioactivității mediului pe întregul teritoriu al țării;

b)supraveghează, controlează și dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităților nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecția mediului;

c)colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor, protecția sănătății populației și a mediului.

Persoanele fizice și juridice autorizate, care desfășoară activități în domeniul nuclear, au următoarele obligații:

a)să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potențial, să solicite și să obțină autorizația de mediu;

b)să aplice procedurile și să prevadă echipamentele pentru activitățile noi, care să permită realizarea nivelului rațional cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate și al riscurilor asupra populației și mediului, și să solicite și să obțină acordul de mediu sau autorizația de mediu, după caz;

c)să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, care să asigure respectarea condițiilor de eliminare a substanțelor radioactive prevăzute în autorizație și menținerea dozelor de radioactivitate în limitele admise;

d)să mențină în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanțe radioactive;

e)să raporteze prompt autorității competente orice creștere semnificativă a contaminării mediului și dacă aceasta se datorează sau nu activității desfășurate;

f)să verifice continuu corectitudinea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice privind consecințele radiologice ale eliberărilor radioactive;

g)să asigure depozitarea deșeurilor radioactive, în condiții de siguranță pentru sănătatea populației și a mediului.

5.4 Răspunderea juridică

Răspunderea penală, intervine în situațiile în care se săvârșesc fapte ce constituie un pericol ridicat pentru mediu, pentru viață și sănătatea umană. Astfel, sunt considerate ca fiind infracțiuni faptele de:

–         desfășurare de activități în domeniul nuclear fără autorizație atunci cand legea prevede acest lucru;

–         scoaterea din funcție fără motiv a echipamentelor de control și supraveghere, impuse de cerințele de securitate nucleară sau de radioprotecție;

–         dezvoltarea, fabricarea, deținerea, importul, exportul, tranzitul sau detonarea de arme nucleare sau dispozitive explozive nucleare.

Răspunderea contravențională, intervine în situația săvârșirii de contravenții cu privire la desfășurarea de activități în domeniile incluse, astfel:

–         nerespectarea obligațiilor de raportare;

–         nerespectarea limitelor și condițiilor prevăzute în autorizații;

–         utilizarea de personal în activități ce nu prezintă risc de accident nuclear, ce nu are pregătirea necesară, sau a unui personal neverificat;

–         utilizarea dispozitivelor și instalațiilor nucleare încredințate în alte scopuri decât cele stabilite inițial;

–         exercitarea de activități nucleare fără permis;

–         neevidențierea strictă a materialelor nucleare și radioactive;

Constatarea și aplicarea contravențiilor se face de către reprezentanții împuterniciți ai comisiei. Răspunderea civilă, intervine ori de câte ori s-a cauzat unei persoane fizice sau juridice un prejudiciu ca urmare a activităților desfășurate în domeniul nuclear. Când prejudiciul este urmarea acestuia săvârșite de comisie sau de un alt program, victimele acestuia pot face plângere în termen de 30 de zile, la instanța de contencios administrativ.

Capitolul 6

Studiu de caz în județul Hunedoara – deșeuri , substanțe și preparate chimice periculoase

6.1 Monitorizarea calității aerului

Autoritatea centrală pentru protecția mediului, cu consultarea autorităților centrale de specialitate care gestionează resursele naturale, elaborează, pe baza prezentei legi, reglementări tehnice privind măsurile de protecție a ecosistemelor, de conservare a biodiversității, de gospodărire durabilă a resurselor naturale și pentru asigurarea sănătății umane.
La proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei zone este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de avansarea soluțiilor tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemelor și de ocrotire a organismelor vegetale și animale, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei și a condițiilor impuse prin acordul și/sau autorizația de mediu, precum și monitorizarea proprie până la îndeplinirea acestora. Suprafețele terestre și acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică sunt gestionate de deținătorii legali numai în cazul în care aceștia se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului.

Deținătorii cu orice titlu, care aplică aceste măsuri, sunt scutiți de impozit; deținătorii particulari vor fi compensați în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse. Protejarea unor specii și organisme rare amenințate cu dispariția, conservarea biodiversității și instituirea de arii protejate, precum și măsurile stabilite de autoritățile pentru protecția mediului sunt prioritare în raport cu alte interese. Autoritatea centrală pentru protecția mediului, cu consultarea Academiei Române și a Comisiei Naționale UNESCO, stabilește criteriile pentru instituirea ariilor protejate și de conservare a biodiversității.

Pentru a asigura reprezentativitatea datelor de calitate a aerului, pentru fiecare punct fix de măsurare se stabilește, prin studii specifice de evaluare a calității aerului înconjurător, la microscară, o zonă de protecție, luând în considerare cel puțin următoarele aspecte:

a)tipul punctului fix de măsurare;

b)topografia/orografia terenului;

c)poluantul/poluanții luați în considerare;

d)condițiile micrometeorologice;

e)construcțiile semnificative din aria respectivă;

f)sursele de emisie a poluanților în atmosferă.

Zonă de protecție este evidențiată în planurile de urbanism. În interiorul zonei de protecție se amplasează panouri de avertizare pe care se marchează semnificația și limitele zonei. În zonă de protecție este interzisă executarea oricăror lucrări său desfășurarea oricăror activități care ar putea influența reprezentativitatea datelor de calitate a aerului înconjurător, fără informarea prealabilă a autorităților publice teritoriale pentru protecția mediului. Informarea este însoțită de documente care demonstrează prin metode său tehnici specifice de evaluare a calității aerului înconjurător modul în care este afectată calitatea aerului înconjurător.

Autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului analizează în cel mai scurt timp posibil de la dată informării și transmite titularului condițiile în care se pot desfășura activități său lucrări cu caracter temporar în zonă de protecție.

Demararea lucrărilor cu caracter temporar sau a activităților este permisă numai după primirea răspunsului de la autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului. Emiterea actelor de reglementare se face luându-se în considerare prevederile referitoare la zonă de protecție definită în prezența lege.

În rețeaua de supraveghere a poluării de impact din județul Hunedoara au fost efectuate măsurători privind: amoniacul, pulberile în suspensie, PM10 și pulberile sedimentabile.

Potențialele surse de poluare ale aerului din județul Hunedoara sunt: unitățile siderurgice, unitățile de producere a energiei electrice și termice, unitățile de producere a materialelor de construcție, etc.

Monitorizarea calității aerului a fost asigurată de 6 puncte de control dotate cu pompe de aspirație pentru aerosoli, 3 puncte pentru amoniac, 1 punct pentru PM10 și 26 puncte pentru pulberile sedimentabile, cu următoarea repartizare:

Tabel nr. 6.1. Situația punctelor de prelevare în județul Hunedoara

În tabelul următor este prezentată statistica lunară pentru indicatorii de calitate a aerului, rezultați în urma măsurătorilor manuale, și anume:

Tabel nr. 6.2. Calitatea aerului – date lunare pentru indicatorii de calitate

Prelucrările statistice ale concentrațiilor indicatorilor de calitate ai aerului în județul Hunedoara nu au pus în evidență, în general, modificări semnificative ale concentrațiilor medii lunare comparativ cu luna anterioară, la indicatorii monitorizați.

Principalele surse potențiale de poluare pentru oxizii de azot și oxizii de sulf sunt reprezentate de arderea combustibililor, procesele industriale și traficul rutier, iar pentru amoniac – epurarea apelor uzate, deșeurile menajere și activitatea spitalicească. Amintim că industria cimentului reprezintă una dintre activitățile poluatoare a atmosferei datorită concentrațiilor de praf, SO2, NOx, CO, pulberi metalice, hidrocarburi nearse complet.

Analizând valorile medii obținute în perioada mai 2012, în comparație cu valorile corespunzătoare lunii aprilie 2012, s-au constatat următoarele:

Amoniac (NH3) – CMA = 0,10 mg/mc/aer/24h. Acest indicator s-a determinat în municipiul Hunedoara, iar începând cu 21.05.2012 se monitorizează și în Deva și Simeria. Valoarea medie înregistrată în municipiul Hunedoara, în comparație cu luna aprilie 2012, a crescut ușor, fiind de 0,0065 mg/mc aer/24h. Valoarea maximă, înregistrată în luna mai 2012, la acest indicator, a fost de 0,011 mg/mc/aer/24h, fără a depăși concentrația maximă admisibilă.

Fixarea azotului la înalțimi mari are loc prin reacții fotochimice cu formarea de amoniac și nitrați; la înălțimi mici azotul este fixat pe cale electrochimică (sub acțiunea descărcărilor electrice) cu formare de amoniac. Amoniacul se degajă și de la crescătoriile de animale.

6.1.1 Poluarea cu pulberi în suspensie și sedimentabile

Pulberile sedimentabile și cele în suspensie provin de la activitățile siderurgice, termocentrale, transporturi, etc. Amintim în principal haldele de steril și iazurile de decantare, ca o caracteristică a județului Hunedoara, a căror particule sunt antrenate de vânt pe distante de zeci de kilometri. Pulberile minerale conținute în gazele de ardere evacuate în atmosferă, mai ales când instalațiile de epurare a gazelor funcționează defectuos sau nu funcționează deloc, reprezintă un pericol grav pentru plante, sol și aer. Prin depunerea acestora pe sol și plante, datorită sedimentării proprii sau acțiunii precipitațiilor, se constată o creștere a concentrației de metale grele. Prezența particulelor solide în atmosferă influențează negativ transparența aerului, favorizează încălzirea aerului prin acumularea unei parți din căldura solară și modifică regimul precipitațiilor.

Pulberi în suspensie – CMA = 0,150 mg/mc aer/24h. Valorile medii lunare, față de luna martie 2012, au scăzut ușor pe zonele: Deva și Simeria, crescând ușor pe zonele: Hunedoara, Petroșani și Simeria.Valorile medii lunare au fost cuprinse între 0,03 mg/mc aer/24h pe zona Simeria și 0,0922 mg/mc aer/24h pe zona Petroșani. Valoarea maximă înregistrată a fost de 0,111 mg/mc aer/24h pe zona Petroșani, fără a depăși concentrația maximă admisibilă.

Fig. nr. 6.1. Evoluția calității pulberilor în suspensie în perioada

aprilie – mai 2012

PM10 – Valoarea limită – VL = 50 µg/mc aer/24h, conform Legii 104/2011 (a nu se depăși mai mult de 35 de ori într-un an calendaristic). Valoarea medie înregistrată la acest indicator, la punctul de monitorizare situat în curtea A.P.M. Hunedoara din Deva, str. Aurel Vlaicu, nr. 25, în luna mai 2012, a fost de 19,118 µg/mc aer/24h, minima înregistrată fiind de 5,67 µg/mc aer/24h, iar valoarea maxima de 43,4 µg/mc aer/24h, fără a depăși valoarea limită zilnică prevăzută în Legea 104/2011.

Toxicitatea pulberilor se datorează nu numai caracteristicilor fizico-chimice, dar și dimensiunilor acestora. Cele cu diametrul <10 μ (PM10) și cele cu diamentrul <2,5 μ (PM2,5) prezintă un risc mai mare de a pătrunde în alveolele pulmonare provocând inflamații și intoxicări.

Pulberi sedimentabile – CMA = 17 g/mp/lună, valorile medii au crescut ușor, în comparație cu luna precedentă, pe zonele: Deva, Hunedoara, Petroșani, Călan, Brad și Baru Mare și au scăzut ușor pe zonele: Chișcădaga și Orăștie.Valorile medii lunare au fost cuprinse între 5,06 g/mp/lună pe zona Brad și 10,64 g/mp/lună pe zona Valea Jiului. Valoarea maximă înregistrată a fost de 15,56 g/mp/lună pe zona Valea Jiului, la Zlaști, fără a depăși concentrația maximă admisibilă.

Fig. nr. 6.2. Evoluția calității pulberilor sedimentabile în perioada

aprilie – mai 2012

Tab. Nr.6.3. Medii zilnice și lunare în luna mai 2012 – stații automate

La stația HD-2 la indicatorul NOx datele au fost invalidate, deoarece analizorul de NOx nu a putut fi calibrat din lipsa tubului de permeație, iar la indicatorul O3 nu s-au înregistrat date deoarece analizorul a fost defect.

La stația HD-3 nu s-a înregistrat date, deoarece stația a fost inundată în data de 19.06.2010.

La stația HD-4 nu s-au înregistrat date la indicatorul NO2, deoarece analizorul de NOx a fost defect.

La stația HD-5 nu s-au înregistrat date la indicatorul NO2, deoarece analizorul de NOx a fost defect.

În vederea gestionării calității aerului înconjurător, pentru dioxid de sulf, dioxid de azot, oxizi de azot, particule în suspensie, respectiv PM10 și PM2,5, plumb, benzen, monoxid de carbon, arsen, cadmiu, nichel, benzo(a)piren, în fiecare zonă sau aglomerare se delimitează arii care se clasifică în regimuri de gestionare în funcție de rezultatul evaluării calității aerului înconjurător, realizată cu respectarea prevederilor secțiunii 1 din cap. III a Legii nr. 104/2011, după cum urmează: a)regim de gestionare I – reprezintă ariile din zonele și aglomerările în care nivelurile pentru dioxid de sulf, dioxid de azot, oxizi de azot, particule în suspensie PM10 și PM2,5, plumb, benzen, monoxid de carbon sunt mai mari sau egale cu valorile-limită plus marja de toleranță, acolo unde este aplicabilă, prevăzute la lit. B și poziția G.5 din anexa nr. 3, respectiv pentru arsen, cadmiu, nichel, benzo(a)piren, particule în suspensie PM2,5 sunt mai mari decât valorile-țintă prevăzute la lit. C și poziția G.4 din anexa nr. 3; b)regim de gestionare II – reprezintă ariile din zonele și aglomerările în care nivelurile pentru dioxid de sulf, dioxid de azot, oxizi de azot, particule în suspensie PM10 și PM2,5, plumb, benzen, monoxid de carbon sunt mai mici decât valorile-limită, prevăzute la lit. B și poziția G.5 din anexa nr. 3, respectiv pentru arsen, cadmiu, nichel, benzo(a)piren, particule în suspensie PM2,5 sunt mai mici decât valorile-țintă prevăzute la lit. C și poziția G.4 din anexa nr. 3.

Valorile măsurate de stațiile automate de monitorizare a calității aerului sunt comparate cu limitele pentru protecția sănătății umane prevăzute în Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, prezentate în tabelul următor:

Tabel nr. 6.4. Valorile limită conform Legii nr. 104/2011

6.1.2 Dioxidul de sulf

Valorile medii zilnice, obținute la indicatorul dioxid de sulf, în luna mai 2012, la stațiile automate de monitorizare din Deva (HD-1 și HD-2), Călan (HD-4) și Vulcan (HD-5) nu arată depășiri ale valorii limită zilnice prevăzute în Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător de 125 μg/m și nici depșirea pragului de alertă de 500 μg/mc, înregistrat timp de 3 ore consecutiv. La stația HD-5 din Vulcan, pe parcursul lunii mai 2012, s-au înregistrat 2 depășiri ale valorii limită orare de 350 μg/mc (a nu se depășiri mai mult de 24 de ori într-un an calendaristic), după cum urmează:

Tabel nr. 6.5. Depașirile valorilor limită prevăzute în Legea nr. 104/2011la indicatorul dioxid de sulf

6.1.3 Dioxidul de azot

Valorile medii orare, obținute la indicatorul dioxid de azot, în luna mai 2012, la stațiile automate de monitorizare: HD-1 (Deva, str. Carpați), HD-2 (Deva – Calea Zarandului), HD-4 (Călan – str. Furnalistului) și HD-5 (Vulcan, str. Mihai Viteazu) nu arată depășiri ale valorii limită orare prevăzute în Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, respectiv de 200 μg/mc (a nu se depăși mai mult de 18 ori într-un an calendaristic) și nici depășirea pragului de alertă de 400 μg/mc, înregistrat timp de 3 ore consecutiv.

6.1.4 Monoxidul de carbon

În județul Hunedoara, monoxidul de carbon a fost determinat prin măsurători continue la stațiile de monitorizare a calității aerului. La stațiile automate de monitorizare a calității aerului din județul Hunedoara nu au fost înregistrate depășiri ale valorii limită 10 mg/mc (calculată ca valoare maximă zilnică a mediilor pe opt ore), conform Legii nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.

6.1.5 Ozonul

Acest indicator a fost monitorizat la următoarele stații automate de monitorizare a calității aerului: HD-1 (Deva, str. Carpați), HD-2 (Deva, Calea Zarandului) și HD-4 (Călan, str. Furnalistului).

În luna mai 2012 nu au fost înregistrate depășiri 3 ore consecutiv ale pragului de alertă de 240 μg/mc, a pragului de informare de 180 μg/mc și nici ale ale valorii țintă de 120 μg/mc (calculată ca valoare maximă zilnică a mediilor pe opt ore, a nu se depăși în mai mult de 25 de zile pe an calendaristic, mediat pe 3 ani) conform Legii nr. 104/2011:

„În toate zonele și aglomerările unde concentrațiile de ozon au depășit obiectivele pe termen lung prevăzute în cursul oricăruia dintre cei 5 ani anteriori de măsurare, evaluarea calității aerului înconjurător se realizează prin măsurări în puncte fixe.

În cazul în care nu sunt disponibile date pentru o perioadă de 5 ani, pentru a determina dacă obiectivele pe termen lung prevăzute mai sus au fost depășite, se pot combina rezultatele campaniilor de măsurare de scurtă durată, desfășurate în perioade și locuri considerate ca având cele mai mari niveluri, cu rezultatele obținute din inventare de emisii și modelare”.

6.1.6 Benzenul

Acest indicator a fost monitorizat doar la stația de fond urban din Municipiul Deva, str. Carpați, iar valoarea limită anuală este de 5 μg/mc conform Legii nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.

6.1.7 Particule în suspensie sub 10 microni (PM10)

În luna mai 2012 valorile zilnice ale particulelor în suspensie sub 10 microni (PM10) în aerul înconjurător, obținute la stațiile automate prin metoda gravimetrică nu au depășit valoarea limită zilnică de 50 μg/mc (a nu se depăși mai mult de 35 de ori într-un an calendaristic) prevăzută în Legea nr. 104/2011.

6.1.8 Metale grele

În luna mai 2012 s-au efectuat determinări de plumb, cadmiu și nichel din particulele în suspensie (PM10), în urma analizei gravimetrice a filtrelor prelevate de la stațiile automate de monitorizare a calității aerului.

Valoarea limită anuală pentru plumb prevăzută Legea nr. 104/2011este de 0,5 μg/mc pe an. În ceea ce privește cadmiu, Legea nr. 104/2011 prevede pentru concentrația medie anuală a cadmiului măsurat din fracția PM10, o valoare țintă egală cu 5 ng/mc.

Valoarea țintă pentru nichel prevăzută în Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător este de 20 ng/mc.

Planul de menținere a calității aerului se elaborează, după caz, de către consiliul județean, pentru unități administrativ-teritoriale aparținând aceluiași județ, sau de către Consiliul General al Municipiului București, pentru sectoarele municipiului București și se aprobă prin hotărâre a consiliului județean, respectiv prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului București. Planul de menținere a calității aerului conține măsuri pentru păstrarea nivelului poluanților sub valorile-limită, respectiv sub valorile-țintă și pentru asigurarea celei mai bune calități a aerului înconjurător în condițiile unei dezvoltări durabile.

6.2 Determinări ale nivelului de zgomot

Zgomotul este unul dintre factorii perturbatori ai mediului care afectează starea biologică și psihilogică a oamenilor. Zgomotul este un ansamblu de sunete fără armonie, care printr-o acțiune de durată, sunt supărătoare pentru om producând leziuni ale organului auditiv. Surse de poluare fonică: traficul auto, feroviar și aerian; activitățile din construcții; zgomotul social (echipamente electrice și electronice, zgomotul generat de copii, de vecin, etc).

În luna mai 2012 în județul Hunedoara s-au efectuat 46 măsurători de zgomot, cu frecvență de măsurare lunară (22 puncte de monitorizare) și săptămânală (6 puncte de monitorizare), în zonele cu trafic rutier intens, în zone industriale și de locuințe, parcuri și școli, precum și în zona piețelor agroalimentare. La efectuarea acestor măsurători s-a folosit un sonometru Bruel-Kjaer de tip Mediator 2238.

În urma măsurătorilor efectuate în luna mai 2012, pe teritoriul județului Hunedoara, s-au înregistrat depășiri ale nivelului de zgomot, față de limita admisă conform STAS 10009/88, după cum urmează:

la limita funcțională a zonelor de recreere: într-un singur punct din localitatea Hunedoara – Parc Central;

în zonele rezidențiale într-un număr de 4 puncte: str. Paroșeni din localitatea Paroșeni, str. M. Viteazu din localitatea Lupeni, str. P-ța Dacia – cartier Aeroport din localitatea Petroșani și str. Atelierelor din localitatea Simeria;

la limita funcțională a zonelor industriale: în două puncte din localitatea Chișcădaga – la S.C. Carmeuse Holding S.A. și S.C. Carpatcement S.A.

Valorile nivelului de zgomot, înregistrate în luna mai 2012, sunt prezentate în tabelele următoare:

Tabel nr. 6.6 Valorile nivelului de zgomot – frecvență de măsurare lunară

mai 2012

Tabel nr. 6.7 Valorile nivelului de zgomot – frecvență de măsurare săptămânală

mai 2012

6.3 Prezentarea evoluției radioactivității factorilor de mediu pe luna mai 2012

Radioactivitatea este fenomenul de dezintegrare a nucleelor unor atomi, însoțit de emisie de particule cu viteză foarte mare și de unde electromagnetice cu lungimi de undă foarte mică. Substanțele radioactive emit trei tipuri de radiații: alfa, beta și gama. Radiațiile alfa sunt mai puțin periculoase la iradiere exterioară dar puternice la iradiere interioară. Radiațiile beta sunt compuse din electroni în mișcare, au putere de penetrare mai mare decat cele de tip alfa, dar prezintă un adevărat pericol la contactul direct cu pielea, ingerare sau inhalare. Radiațiile gama sunt unde electromagnetice, ca și razele X, dar cu energii mult mai mari. Ele se propagă în linie dreaptă și au putere de penetrare mare, putând pătrunde fără probleme prin corpul uman și iradia organele interne fără ingerare sau contact direct. De-a lungul lanțului de dezitegrare, emisiile de radiații gama pot fi însoțite de emisii de radiații alfa și beta.

Radioactivitatea poate fi naturală (proprietatea unor elemente chimice de a emite spontan radiații) și artificială, adica fenomenul de emisie de radiații indusă prin reacții nucleare. Cele mai însemnate surse naturale și uzuale de radiații radioactive sunt:

radiațiile cosmice;

minereuri radioactive din sol;

raze cosmice care conțin izotopi radioactivi și pot fi ingerate prin alimente;

expuneri medicale;

deșeuri bogate în substanțe radioactive;

emanații de radiu din roci;

emanațiile radonului si thoronului acumulate în pereții și în aerul locuințelor neaerisite și închise cât mai etanș.

Substanțele radioactive pot supune organismele unei radiații din exterior dar și din interior, prin ingerarea de alimente iradiate sau inhalarea de diverși izotopi radioactivi.

Monitorizarea radioactivității mediului s-a realizat conform Ordinului MMP nr. 1978/2010, prin măsurători beta globale specifice a principalilor factori de mediu și calcule de concentrații ale izotopilor naturali radon și toron.

Monitorizarea s-a efectuat la Stația de radioactivitate Deva, din cadrul Agenției pentru Protecția Mediului Hunedoara – Serviciul Monitorizare, stație ce face parte din Rețeaua Națională de Supraveghere a Radioactivității Mediului (R.N.S.R.M.) a Ministerului Mediului și Pădurilor.

Valorile radioactivității principalilor factori de mediu determinate, în luna mai 2012, nu prezintă diferențe semnificative în raport cu cele obținute în luna anterioară și sunt sub nivelul de atenționare (conform Ordinului MMP nr.1978/2010) stabilit pentru fiecare factor de mediu în parte, diferențele înregistrate fiind datorate evoluției factorilor meteorologici.

Mai jos, se prezintă centralizatorul statistic pentru luna mai 2012:

Tabel nr. 6.8 Tabel centralizator statistic – luna mai 2012

Aerosoli atmosferici

a. Valoare imediată. Valoarea medie a activității specifice beta globale pentru luna mai este de 1,87 Bq/mc, fiind cu putin mai mare decât cea din luna anterioară (1,71 Bq/mc). Valoarea maximă pentru luna mai este de 6,39 Bq/mc (obținută în data de 12.05.2012), fiind sub limita de atenționare de 10 Bq/mc (conform Ordinului MMP nr.1978/2010).

b. Valoare la 5 zile. Valorile măsurate după 5 zile pentru radioactivitatea aerului sunt, în general, sub limita de detecție a aparaturii sau în imediata vecinătate a acesteia, rezultând lipsa unor radionuclizi artificiali de viață lungă în aer. Valoarea medie înregistrată pentru luna mai 2012 este de 0,003 Bq/mc, fiind puțin mai mică față de cea din luna anterioară (0,004 Bq/mc).

c. Valoare radon. Valoarea medie pe luna mai 2012 a radonului este de 5,24 Bq/mc, fiind mai mare față de luna anterioară (4,45 Bq/mc). Valoarea maximă de 17,85 Bq/mc s-a obținut în data de 12.05.2012.

d. Valoare toron. Valoarea medie pe luna mai 2012 este de 0,14 Bq/mc, fiind similară cu cea obținută în luna anterioară (0,14 Bq/mc). Maxima de 0,49 Bq/mc s-a obținut în data de 10.05.2012.

e. Debitul dozei gamma absorbite în aer. Valoarea medie lunară a debitului dozei gamma, în luna mai, a fost de 0,079 µGy/h, fiind mai mare față de luna precedentă. Valoarea maximă de 0,098 μGy/h s-a obținut în data de 24.05.2012, ora 1400. fără a depăși limita de atenționare de 0,250 μGy/h (conform Ordinului MMP nr.1978/2010).

2. Depuneri atmosferice

a. Valoare imediată. Valoarea medie pe luna mai 2012 a radioactivității depunerilor atmosferice, în cazul măsurătorilor imediate, este de 1,72 Bq/mp*zi și prezintă o scădere față de luna precedentă (9,22 Bq/mp zi). Valoarea maximă a activității specifice beta globale a depunerilor atmosferice a fost de 8,46 Bq/mp*zi, obținându-se în data de 25.05.2012 și se situează sub limita de atenționare de 200 Bq/mp zi (conform Ordinului MMP nr.1978/2010).

b. Valoare la 5 zile. Valoarea medie lunară este de 0,36 Bq/mp*zi, valoarea maximă fiind de 0,46 Bq/mp zi, obținută în data de 05.05.2012.

3. Apa de suprafață:

În cazul măsurătorii imediate a radioactivității beta globale a apei brute pentru râul Mureș, valoarea medie, pe luna mai 2012, este de 555,8 Bq/mc și prezintă o scădere față de luna anterioară (801,6 Bq/mc). Maxima de 844,4 Bq/mc s-a obținut în data de 16.05.2012 și se situează sub limita de alarmare de 2000 Bq/mc zi (conform Ordinului MMP nr. 1978/2010).

4. Ape lunare: măsuratori la 5 zile:

Valoarea medie a activității specifice beta globale, după 5 zile de la recoltare, pe luna mai 2012, pentru râul Jiul de Vest (Uricani) este de 106,6 Bq/mc, în creștere față de luna anterioară când s-a înregistrat o valoare minim semnificativă (<66,7 Bq/mc) .

Valoarea medie a activității specifice beta globale, după 5 zile de la recoltare, pentru râul Jiul de Est (Livezeni) este de 111,7 Bq/mc, în creștere față de luna anterioară când s-a înregistrat o valoare minim semnificativă (<76,9 Bq/mc).

Valoarea medie, pe luna mai 2012, a activității specifice beta globale, după 5 zile de la recoltare, pentru râul Crișul Alb este de 160,4 Bq/mc și prezintă o scădere față de luna precedentă, când s-a înregistrat o valoare de 239,6 Bq/mc.

Pentru râul Mureș, valoarea medie a activității specifice beta globale, după 5 zile de la recoltare, pe luna mai 2012, este de 111,4 Bq/mc și prezintă o scădere față de luna precedentă (235,6 Bq/mc).

5. Sol necultivat:

Valoarea medie a activității specifice beta globale, dupa 5 zile de la recoltare, pe luna mai 2012 este de 491,4 Bq/kg, iar maxima de 671,1 Bq/kg a fost înregistrată în data de 25.05.2012.

În concluzie, datele obținute în urma executării programului standard dispus relevă că, în cursul lunii mai 2012, nu au fost depășite limitele de atenționare pentru factorii de mediu monitorizați, valorile obținute fiind în limitele de variație ale fondului natural specific zonei de recoltare a probelor.

În ceea ce privește radioactivitatea artificială s-a constatat lipsa unor radionuclizi de viață lungă în principalii factori de mediu.

6.4 Gestionarea deșeurilor chimice periculoase

6.4.1 Substanțe chimice periculoase și deșeuri de substanțe chimice periculoase

În județul Hunedoara s-au identificat un număr de 10 agenți economici detinatori de mercur. Cantitatea totală de mercur si deseuri de mercur deținută este de 22,74 kg, respectiv 158,122 kg.

Un număr de 2 agenți economici sunt deținători de compusi cu mercur si deseuri de compusi cu mercur in cantitate de 72,919 kg.

Eliminarea deșeurilor periculoase se face prin societăți autorizate în acest scop pe cheltuială proprie a producătorilor.

Eliminarea deșeurilor „istorice” rămâne încă o problemă care se va rezolva într-o perioadă mai îndelungată în funcție de resursele financiare și soluțiile tehnice de care se va dispune.

6.4.2 Suprafețe totale de teren ocupate de deșeuri industriale

S.C. OMYA CALCITA S.R.L. Vața de Jos

Halda de steril Vața – Ponor – suprafața totală a depozitului: 1,88 ha

– amestec de pământ și rocă – suprafața activă: 1,32 ha, suprafață inactivă 0,56 ha;

S.C. TALC DOLOMITA S.A. Hunedoara

Depozite de steril (halde de steril de la exploatarea și prepararea talcului și dolomitei – Cariera Teliuc 3 Sud: 1,2 ha; halda Lelese Vest: 1 ha; halda Poligon – Cariera Zlaști: 1,9 ha).

Suprafața totală a depozitelor active – 4,1 ha;

SUCURSALA ELECTROCENTRALE PAROȘENI

Depozite de zgură și cenușă (VALEA CAPRIȘOARA – 46 ha; Iaz Rezervă nr. 1- 10 ha)

– suprafața totală a depozitelor active – 56 ha;

SUCURSALA ELECTROCENTRALE DEVA

Depozit de zgură și cenușă (Valea Bejan);

– suprafața totală a depozitului activ – 146 ha;

C.N.H. S.A. PETROȘANI:

– E.M. LONEA – haldă steril (Lonea 1 – 5,8 ha, Jieț – 1 ha): – suprafața totală a depozitelor active: 6,8 ha;
– E.M. URICANI – haldă steril (Ramura II) – suprafața totală a depozitului activ: 2,7 ha;

– EPCVJ VULCAN – haldă steril (Nr. 2) – suprafața totală a depozitului activ: 8 ha;

– E.M. VULCAN – haldă steril (Valea Arsului) – suprafața totală a depozitului activ: 1,9 ha;

– E.M. LUPENI – haldă steril (Ramura III) – suprafața totală a depozitului activ: 3,6 ha;

S.C. CARPATCEMENT HOLDING S.A.

– haldă steril, carieră: calcar 3 ha, argilă 2 ha, gips 4 ha;

– suprafața totală a depozitului: 9 ha.

6.4.3 Gospodărirea deșeurilor urbane – perioada mai 2012

Tabel nr. 6.9 Gospodărirea deșeurilor urbane

Bibliografie

Cărți :

Dumitrescu C. – “Poluanți organici”, Editura Bibliotheca, 2008

Silviu J., Gorghiu L. – „Metode chimice de depoluare” , Editura Bibliotheca, 2008

Petrescu-Mag R. M.-„ Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și institutii”,Editura Bioflux, 2011

Daniela Marinescu -„Tratat de dreptul mediului” , Editura:Universul Juridic 2008

Daniela Marinescu- „Tratat de Dreptul Mediului”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010

Mircea Duțu -„Tratat de dreptul mediului” , Editura C.H. BECK București 2007

Ștefan Țarcă  –  „Tratat de dreptul mediului” -curs universitar- , Editura Lumina Lex București 2010

Ștefan Țarcă – „Dreptul Mediului”- curs universitar, Lumina Lex,2005

Legislație:

Monitorul Oficial al României

Ordonanța de urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului

Transpunerea legislației Uniunii Europene în Legislația Românească în domeniul

salubrizării și al gestionării deșeurilor – vol. I – București 2010

4. Legea 137/1995, legea protecției mediului, republicată în M. Of. nr. 512 partea I din

22.10.1999

5. Legea Nr.104 din 15.06.2011 privind calitatea aerului înconjurător

Internet:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Poluare

http://www.spms.pub.ro/fisiere/impact_cte/curs/cap17.pdf

http://facultate.regielive.ro/seminarii/drept/sinteza-dreptul-mediului-141259.html

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_mediului.php ,

http://www.editura.bioflux.com.ro/docs/Petrescu-Mag.pdf

http://www.legex.ro/Legea-104-2011-113482.aspx

http://apmhd.anpm.ro/articole/rapoarte_lunare_anul_2012-221