Prevenirea Si Combaterea Delincventei Juvenile
PREVENIREA ȘI COMBATEREA DELINCVENȚEI JUVENILE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Noțiunile de infracțiune, criminalitate, criminal, reacție socială, devianță, delincvență juvenilă, minor, delincvent juvenil
Prevederi legislative privind infracțiunile săvârșite de către minori, potrivit noului Cod penal
Răspunderea penală a minorilor
Sistemul sancționator al minorilor
CAPITOLUL II. EVALUAREA FENOMENULUI DELINCVENȚEI JUVENILE
2.1. Analiza cantitativă a fenomenului de delincvență juvenilă
2.2. Analiza calitativă a fenomenului de delincvență juvenilă
2.2.1. Studii de caz relevante
2.2.2. Profilul delincventului minor
2.3. Factorii de risc și efectele delincvenței juvenile
CAPITOLUL III. TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
3.1. Teorii de orientare sociologică. Teoria anomiei
3.2. Teorii de orientare psihologică. Teoria personalității criminale
CAPITOLUL IV. PREVENIREA ȘI COMBATEREA FENOMENULUI DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ
4.1. Strategia națională privind delincvența juvenilă
4.2. Strategia locală privind delincvența juvenilă 4.3. Strategia la nivelul unității de învățământ privind delincvența juvenilă
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Copilăria și adolescența corespund unei etape de vulnerabilitate biologică, psihică și socială. Din păcate, așa cum o demonstrează și statisticile, tot mai mulți minori sunt asociați cu delincvența, lucru care se datorează în mare măsură insuccesului familiei și școlii, ca instituții transmițătoare de principii și valori. Diminuarea nivelului de trai, amplificarea șomajului, a inegalităților între clasele sociale, migrarea cetățenilor spre găsirea de noi surse de venit, mediul familial dezorganizat, indolența părinților și abandonul școlar, proliferarea alcoolismului, narcomaniei și a prostituției ne permit să remarcăm faptul că delincvența juvenilă constituie un fenomen care oglindește însuși eșecul societății contemporane în ceea ce privește gestionarea strategiilor privind acest fenomen.
Prezenta lucrare „Prevenirea și combaterea delincvenței juvenile” a avut ca punct de plecare necesitatea profundă de cercetare mai detaliată a acestui fenomen care lasă impresia că n-ar putea fi redus în țara noastră, deși în ultimii ani au fost adoptate măsuri judiciare de diminuare, în sensul alinierii legislației la cerințele Uniunii Europene, prin intrarea în vigoare atât a noului Cod penal, cât și a noului Cod de procedură penală, al înființării Serviciilor de probațiune etc., au fost derulate programe de prevenire de către organizații neguvernamentale sau de către Inspectoratul General al Poliției Române.
Astfel, în cadrul capitolului consacrat delimitărilor conceptuale, am încercat, pe de o parte, să definim noțiunile de infracțiune, criminalitate, criminal, reacție socială, devianță, delincvență juvenilă, minor, delincvent juvenil și să prezentăm corelațiile dintre acestea, iar, pe de altă parte, să expunem prevederile legislative privind infracțiunile săvârșite de către minori, potrivit noului Cod penal, cu referire la răspunderea penală a minorilor și la sistemul sancționator al minorilor.
În capitolul privind evaluarea fenomenului delincvenței juvenile, am efectuat, în primul rând, o analiză cantitativă a acestui fenomen, cu indicarea datelor statistice relevante furnizate de Ministerul Justiției, de Înalta Curte de Casație și Justiție, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de Administrația Națională a Penitenciarelor, din care reiese dinamica fenomenului în intervalul 2010 – 2014, în al doilea rând, o analiză calitativă a fenomenului, în cadrul căreia am prezentat câteva spețe relevante din punctul de vedere al comportamentului infractorului juvenil, puse la dispoziție de Judecătoriile Ploiești și Sinaia, și pe marginea cărora am conturat profilul delincventului minor, iar, în al treilea rând, am identificat factorii de risc și efectele delincvenței juvenile.
În cuprinsul capitolului dedicat teoriilor criminologice privind delincvența juvenilă, am abordat și tratat, pe îndelete, dintre teoriile de orientare sociologică, teoria anomiei, iar, dintre cele de orientare psihologică, teoria personalității criminale.
În ultimul capitol am abordat prevenirea și combaterea fenomenului de delincvență juvenilă, cu menționarea conceptelor de prevenire și combatere a criminalității, în general, și a infracționalității juvenile, în special, și cu exemplificarea unor strategii în acest domeniu la nivel național, la nivel local sau județean, dar și la nivelul unei unități școlare, în cadrul fiecăreia fiind bine delimitate obiectivele, activitățile/măsurile prin care se apreciază că vor fi atinse respectivele obiective, instituțiile ori persoanele implicate în realizarea acestor activități, dar și termenele în care se preconizează că acestea vor da rezultate.
CAPITOLUL I
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Noțiunile de infracțiune, criminalitate, criminal, reacție socială, devianță, delincvență juvenilă
Fiind o maladie a societății, infracțiunea conduce la constrângerea acesteia de a lua toate măsurile de prevenire și combatere a efectelor criminalității, măsuri care nu pot fi aplicate fără o bună cunoaștere atât a fenomenului criminal în integralitatea sa, cât și în mod particular, prin studiu de caz.
Instituție fundamentală a dreptului, infracțiunea reprezintă, astfel cum statuează prevederile art. 15 alin. (1) din Noul Cod penal, fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Numai existența cumulativă a acestor trăsături esențiale ale infracțiunii, cum sunt enumerate în textul de lege amintit în precedent, conduce la existența infracțiunii, fapta nemaiavând caracter infracțional în lipsa uneia dintre acestea. Asemenea conceptului de faptă penală ori ilicit penal, conceptul de infracțiune desemnează, în mod absolut, nesocotirea legii penale.
Cu toate acestea, în sens criminologic, infracțiunea (crima, delictul) trebuie analizată în contextul unui ansamblu (crimă, criminal, victimă), căruia se subsumează, împreună având o mulțime de conexiuni și intercondiționări reciproce, fără a-și pierde particularitățile și funcțiile proprii.
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine determinat. Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, cuprinde totalitatea comportamentelor umane nepermise prin legea penală și se referă la personalitatea bio-psiho-socială a infractorilor, câteodată în contextul realităților istorice impuse, altădată în coeziunea lor contradictorie.
Menționarea dimensiunilor criminalității se impune pentru o mai relevantă apreciere a acesteia, astfel:
Criminalitatea legală este reprezentată de numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale și unde hotărârile de condamnare au rămas definitive, cuprinzând, deci, numai infracțiunile în care au fost pronunțate soluții de condamnare rămase definitive.
Criminalitatea aparentă cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracțiuni și care au fost aduse la cunoștința puterii publice, fiind înregistrate ca atare.
Criminalitatea reală este alcătuită din ansamblul faptelor penale, indiferent dacă sunt sau nu cunoscute, săvârșite într-o anumită perioadă de timp bine determinată și pe un anumit teritoriu. Este necesară precizarea faptului că obiectul criminologiei îl constituie criminalitatea reală, dimensiunile, precum și realitățile acesteia putând și trebuind a fi observate prin intermediul unor tehnici și metode științifice.
Cifra neagră a criminalității constituie ansamblul infracțiunilor nedescoperite de către organele judiciare, practic diferența între criminalitatea reală și cea aparentă.
Apreciem că studierea fenomenului criminal necesită o cunoaștere prealabilă a infractorului/criminalului. Aceasta se impune atât din punct de vedere teoretic, pentru a realiza dacă și în ce măsură există un raport de cauzalitate între infracționalitate și factorii personali și de mediu, cât și din punct de vedere practic, pentru a putea recurge la aplicarea celor mai indicate măsuri.
Nu putem vorbi despre infracțiune, fără a aduce în discuție infractorul și, implicit, pedeapsa. Așadar, infracțiunea constituie fapta individului ce intră în conflict cu societatea, provocându-i acesteia o reacție, care se concretizează în pedeapsa care se aplică. Infracțiunea este un fapt al omului în raport cu societatea, dar nu ca fapt al omului izolat, ci raportat la societate.
Încercând să definim criminalul, din punct de vedere juridic, acesta ar fi persoana care a săvârșit o infracțiune cu vinovăție sau care a participat la săvârșirea acesteia într-una dintre formele de participație penală, respectiv în calitate de autor, complice sau instigator.
Importantă este și reacția socială împotriva fenomenului criminalității, care poate îmbrăca forma unor programe, asupra cărora ne vom apleca mai îndeaproape pe parcursul ultimului capitol al acestei lucrări și care, prin măsurile propuse, să ducă la diminuarea fenomenului ca atare, și care poate contribui la o mai bună înfăptuire a actului justiției sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnați, în cazul majorilor, ori al celor față de care s-a luat o măsură educativă, în cazul minorilor, în conformitate cu normele internaționale privind drepturile omului. De asemenea, reacția socială poate oferi soluții viabile de resocializare a celor care și-au ispășit pedeapsa ori măsura educativă sau chiar de calificare a lor în diferite profesii pe timpul executării acesteia. Apreciem că influența educației umane este mai importantă în domeniul justiției decât în alte domenii ale judecății individuale, iar în acest caz, reacția socială trebuie să fie promptă.
Pe de o parte, devianța desemnează în sensul său cel mai general îndepărtarea sau abaterea indivizilor de normele și valorile sociale.
Pe de altă parte, delincvența privește doar nerespectarea sau încălcarea normelor și valorilor juridice scrise, reprezentând, astfel, o formă de manifestare a devianței sociale. Dintre formele devianței sociale, delincvența ori infracționalitatea are un nivel de periculozitate foarte mare pentru stabilitatea și funcționalitatea unui sistem social, prin natura sa afectând, în mod direct, libertățile celorlalte persoane, subminând valorile și principiile morale și/sau juridice ce constituie un reper comportamental al individului în societate.
Comportamentul delincvent prezintă, în sens juridic, unele trăsături specifice, acestea fiind:
reprezintă o faptă, o acțiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;
aceasta faptă este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat, conștient și responsabil;
fapta respectivă este incriminată și sancționată de legea penală.
Delincvența juvenilă se referă la ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii în vârstă de până la 18 ani.
Delincvența juvenilă este un element al criminalității, având identitate proprie, atribuită de categoria de persoane pe care o vizează și, totodată, de caracterul sinuos al acestei forme de manifestare a devianței sociale, care nu corespunde trendului înregistrat de fenomenul infracțional în ansamblul său.
Acest aspect este determinat, în mare parte, de cauzele diferite ale criminalității în rândul minorilor față de cele ale criminalității înregistrate în rândul persoanelor adulte. Incapacitatea minorilor, dar și a tinerilor, ce se datorează unor cauze de ordin bio–psiho–social, de a se adapta la normele de conduită din societate conduce la manifestarea delincvenței juvenile, ca fenomen de devianță, cercetarea științifică a acesteia prezentând importanță nu numai prin prisma măsurilor de prevenire și combatere, dar și ca mijloc de control al manifestării infracționalității în rândul adulților.
Nu putem ignora fapresponsabil;
fapta respectivă este incriminată și sancționată de legea penală.
Delincvența juvenilă se referă la ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii în vârstă de până la 18 ani.
Delincvența juvenilă este un element al criminalității, având identitate proprie, atribuită de categoria de persoane pe care o vizează și, totodată, de caracterul sinuos al acestei forme de manifestare a devianței sociale, care nu corespunde trendului înregistrat de fenomenul infracțional în ansamblul său.
Acest aspect este determinat, în mare parte, de cauzele diferite ale criminalității în rândul minorilor față de cele ale criminalității înregistrate în rândul persoanelor adulte. Incapacitatea minorilor, dar și a tinerilor, ce se datorează unor cauze de ordin bio–psiho–social, de a se adapta la normele de conduită din societate conduce la manifestarea delincvenței juvenile, ca fenomen de devianță, cercetarea științifică a acesteia prezentând importanță nu numai prin prisma măsurilor de prevenire și combatere, dar și ca mijloc de control al manifestării infracționalității în rândul adulților.
Nu putem ignora faptul că organizarea societății, dar și relațiile dintre indivizi la un moment dat influențează comportamentul uman, gradul cel mai mare de afectare la schimbările sociale fiind înregistrat în rândul copiilor, cărora le este dificil să înțeleagă schimbările și a căror capacitate de adaptare este redusă, astfel încât schimbările suferite la vârsta fragedă a copilăriei pot determina tulburări psihice care, pe termen mai scurt sau mai lung, să se reflecte în comportamentul lor.
În vederea unei mai aprofundate cunoașteri a fenomenului delincvenței juvenile, se impune realizarea unei caracterizări a minorului, a adolescentului atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere psihocomportamental. Potrivit definiției date în dicționarul Webster, copilul este „persoana tânără ce aparține oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca vârstă între perioada prunciei și cea a tinereții”.
În sistemul juridic român se disting următoarele categorii de minori:
minorii cu vârsta de până la 14 ani, care, potrivit prevederilor art. 113 alin. (1) din noul Cod penal, nu răspund penal, deși săvârșesc infracțiuni – față de aceștia se ia măsura încredințării familiilor sau altor persoane pentru supraveghere deosebită, în unele cazuri fiind internați în centre de reeducare;
minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, care, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol de lege, răspund penal numai în măsura în care se dovedește, prin expertiză medico-legală psihiatrică, că au comis faptele cu discernământ;
minorii având vârsta între 16 și 18 ani, care răspund penal, potrivit legii, astfel cum stipulează art. 113 alin. (3) din noul Cod penal, aceștia având discernământ.
În cuprinsul art. 2.2. din Ansamblul de Reguli Minime cu privire la Administrarea Justiției pentru Minori, denumit „Regulile de la Beijing”, adoptat în anul 1985, la Milano, de către al VII – lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentului delincvenților și aprobat de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 sunt definiți termenii „minor” și „delict” ca fiind elemente ale noțiunii de „delincvent juvenil”, care este obiectul principal al Ansamblului de reguli minimale, astfel:
un minor este un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poată să răspundă pentru un delict conform unor modalități diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult;
un delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat;
un delicvent juvenil este un copil sau un tânăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.
Așadar, până la vârsta de 18 ani, care marchează sfârșitul minoratului, individul nu are vârsta legală a adultului, în sprijinul acestei afirmații venind și dispozițiile art. 38 din Noul Cod civil, potrivit cărora „Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”. Acest lucru determină tratarea sa, în cazul săvârșirii de acte antisociale, mai mult ca o persoană delincventă, și nu ca personalitate criminală, cauza principală fiind reprezentată de imposibilitatea asumării responsabilității depline, cum se întâmplă în cazul persoanei adulte.
Legea penală dă cuvântului „minor” semnificația folosită și de legea civilă, respectiv acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani, indiferent de sexul și statutul acesteia, căsătorită sau nu. Se impune mențiunea că femeia care se căsătorește înainte de a împlini vârsta de 18 ani și care, potrivit legii civile, dobândește astfel capacitate deplină de exercițiu a drepturilor civile nu devine, totuși, major în accepțiunea legii penale, fiindu-i aplicabile prevederile referitoare la regimul răspunderii penale a minorului în caz de comitere a unei infracțiuni.
1.2. Prevederi legislative privind infracțiunile săvârșite de către minori, potrivit noului Cod penal
1.2.1. Răspunderea penală a minorilor
În conformitate cu prevederile art. 40 alin. 3 lit. a) din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, statul parte este obligat să stabilească o vârsta minimă a responsabilității penale, adică o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuși a nu avea capacitatea de a încălca legea penală.
În țara noastră, regimul răspunderii penale a minorului este reglementat de noul Cod penal, Titlul V „Minoritatea”, Capitolul I ce are această denumire.
Articolul 113 din noul Cod penal, ce poartă denumirea marginală de „Limitele răspunderii penale”, ale cărui prevederi le-am enumerat în cuprinsul secțiunii 1.1.6., a preluat ad litteram dispozițiile art. 99 din vechiul Cod penal, reglementând, de lege lata, respectivele limite în raport cu vârsta și discernământul minorilor.
Noul Cod penal face distincția, în funcție de vârsta lor și de gradul de dezvoltare psihofizică, între minorii care nu răspund penal (minori considerați că sunt lipsiți de capacitate penală) și minori ce răspund penal (care au capacitate penală). Codul penal actual subliniază că faptele săvârșite de minori prezintă un grad de pericol social mai redus decât atunci când sunt săvârșite de majori, motiv care justifică diferențierea răspunderii penale și, deci, a regimului de sancționare a minorului.
În categoria minorilor care nu răspund penal se regăsesc alte două subcategorii, și anume:
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani – au o prezumție legală absolută de incapacitate penală, minorul care nu a împlinit încă vârsta de 14 ani neputând fi subiect activ de drept penal, fapta săvârșită de el neconstituind infracțiune. Așadar, dispozițiile art. 113 alin. (1) din noul Cod penal stabilesc o prezumție iuris et de iure ce nu poate fi răsturnată prin proba contrară, chiar și în ipoteza în care minorul ce a săvârșit fapta incriminată de legea penală ar da dovadă de o precocitate mai mult decât evidentă în raport cu vârsta sa, precum și de calități intelectuale însemnate;
minorii a căror vârstă este cuprinsă între 14 și 16 ani, aceștia bucurându-se de o prezumție relativă de incapacitate penală, care poate fi înlăturată prin probă contrară, respectiv prin dovada existenței discernământului. Discernământul se stabilește de către instituțiile de medicină legală, printr-o expertiză de specialitate, pe baza unor examinări clinice și examene complementare.
În categoria minorilor care răspund penal sunt incluși minorii cu vârsta între 16 și 18 ani, dar și cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani în cazul cărora prezumția relativă de incapacitate penală a fost înlăturată. În ceea ce privește minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deși în situația acestuia operează prezumția existenței discernământului, vinovăția sa ar putea fi înlăturată prin existența unei cauze de neimputabilitate.
Potrivit art. 114 din noul Cod penal, consecințele răspunderii penale pentru infractorul minor, care are vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani la data săvârșirii infracțiunii, pot consta în luarea unei măsuri educative privative ori neprivative de libertate. Măsura educativă privativă de libertate se adoptă în următoarele cazuri limitativ prevăzute de lege:
dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă, ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Pe cale de consecință, regula o constituie luarea unei măsuri educative neprivative de liberate față de minorul care a comis o infracțiune, iar excepția o reprezintă adoptarea unei măsuri educative privative de libertate, în contextul comiterii a noi infracțiuni sau săvârșirii unei infracțiuni grave sau deosebit de grave, pentru prima dată.
Art. 115 alin. (1) din noul Cod penal amintește, pe de o parte, măsurile educative neprivative de libertate, iar, pe de altă parte, cele privative de libertate. Nu apreciem că se impune enumerarea lor acum, întrucât vor face obiectul unei analize mai amănunțite în cuprinsul următoarei secțiuni a acestei lucrări.
Art. 116 din noul Cod penal instituie obligația instanței de judecată de a solicita Serviciului de probațiune în al cărui arondisment locuiește minorul să întocmească un referat de evaluare care trebuie să conțină, pe lângă toate datele privitoare la persoana minorului, și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță. Referatul de evaluare trebuie efectuat în toate situațiile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificărilor sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurilor educative.
Sub aspectul conținutului referatului de evaluare, considerăm că dispozițiile art. 116 din noul Cod penal trebuie coroborate cu prevederile art. 506 din noul Cod de procedură penală și ale art. 34 din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să cuprindă: date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni, precum și orice alte date relevante pentru situația minorului, putând face referire și la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional.
Astfel, se desprinde concluzia că rolul referatului de evaluare este de a furniza instanței de judecată date privind persoana minorului din perspectivă psihocomporta-mentală.
1.2.2. Sistemul sancționator al minorilor
În conformitate cu art. 115 alin. (1) din noul Cod penal, se face distincție între măsurile educative neprivative de libertate, acestea fiind:
stagiul de formare civică;
supravegherea;
consemnarea la sfârșit de săptămână;
asistarea zilnică
și măsurile educative privative de libertate, reprezentate de:
internarea într-un centru educativ;
internarea într-un centru de detenție.
Potrivit prevederilor alin. (2) ale aceluiași articol, alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114 privitor la consecințele răspunderii penale a minorului, pe baza criteriilor prevăzute în art. 74 din noul Cod penal.
Vom analiza, pe de o parte, măsurile educative neprivative de liberate, care, prin natura, numărul și diversitatea lor, exprimă o inovație în politica de prevenire a faptelor antisociale săvârșite de minori, în care accentul este pus pe educația personalizată și atentă a minorului delincvent.
În primul rând, stagiul de formare civică este măsura educativă neprivativă de libertate reglementată de art. 117 din noul Cod penal și constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor, iar organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului.
Scopul stagiului de formare civică constă în stabilirea gradului de pericol social al faptei săvârșite de minor, lăsând o adâncă amprentă asupra psihicului său, forțându-l, astfel, să-și reabiliteze comportamentul. Trebuie precizat că această măsură se aplică faptelor cu un grad de pericol social redus și chiar celor care, deși nu se circumscriu unor fapte ușoare, au fost săvârșite sub imperiul minorității, în ipoteza în care minorul acționează manipulat de subdezvoltarea psihică dominantă ce caracterizează vârsta la care se află.
În al doilea rând, supravegherea, potrivit art. 118 din noul Cod penal, constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
În al treilea rând, consemnarea la sfârșit de săptămână, măsură educativă neprivativă de libertate instituită prin art. 119 din Noul Cod penal, se referă la obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. Coordonarea executării acestei măsuri revine, ca și în cazul celorlalte două expuse anterior, serviciului de probațiune.
În al patrulea rând, asistarea zilnică, cea mai aspră măsură educativă ce este prevăzută în cuprinsul art. 120 din noul Cod penal, constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. În comparație cu măsura supravegherii, în cazul asistării zilnice, serviciul de probațiune are un rol activ, fiind cel care elaborează programul zilnic al minorului, care trebuie să cuprindă toate activitățile indispensabile îndeplinirii rolului măsurii educative.
Pe parcursul executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate obliga minorul delincvent să respecte una sau mai multe dintre obligațiile reglementate în mod expres de art. 121 din noul Cod penal, obligații similare, în mare măsură, cu cele impuse infractorului major față de care se aplică pedeapsa închisorii fără privare de libertate, al căror conținut, însă, este adaptat persoanei și comportamentului minorului, dar și specificului infracțiunii săvârșite.
Pe de altă parte, în continuare, vom supune analizei cele două măsuri educative privative de libertate, măsuri indispensabile în conjuncturile enumerate în cuprinsul alin. (2) al art. 114 din noul Cod penal.
În ceea ce privește măsura educativă a internării într-un centru educativ, în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (1) din noul Cod penal, aceasta constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială. Cu toate că este o măsură privativă de libertate, caracterul educativ al acesteia predomină, fiind vorba de un program formativ al cărui obiectiv îl constituie resocializarea minorului. Instanța de judecată este cea care fixează durata acestei măsuri, între unu și 3 ani.
În funcție de comportamentul minorului delincvent, legiuitorul a stabilit, între soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanța judecătorească, următoarele:
Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție;
În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune fie înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Cât despre măsura educativă a internării într-un centru de detenție, noul Cod penal statuează în cuprinsul art. 125 alin. (1) că acesta reprezintă internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, durata măsurii fiind cuprinsă în intervalul 2, 5 ani, cu excepția cazului în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, caz în care internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani. Prin caracterul preponderent formativ și preventiv, această sancțiune este o măsură educativă, neavând un caracter represiv, cum se întâmplă în situația pedepsei.
Potrivit prevederilor alin. (3) al aceluiași articol de lege, în cazul în care, pe durata măsurii, minorul comite o noua faptă penală sau este judecat pentru o infracțiune concurentă comisă anterior, instanța de judecată va prelungi măsura internării.
Legiuitorul a avut în vedere și cazurile când minorul condamnat manifestă disponibilitate de îndreptare, apreciind, pe cale de consecință, astfel cum prevede alin. (4) al art. 125 din noul Cod penal, că, în cazul în care pe durata internării, minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune măsuri similare cu cele stabilite în cuprinsul art. 124 alin. (4) din același act normativ.
Totodată, legiuitorul a luat în calcul și ipoteza contrarie, respectiv aceea în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, situație în care instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție, după cum reiese din dispozițiile art. 125 alin. (6) din noul Cod penal.
CAPITOLUL II
EVALUAREA FENOMENULUI DELINCVENȚEI JUVENILE
2.1. Analiza cantitativă a fenomenului de delincvență juvenilă
Astfel cum reiese din Raportul de activitate pe anul 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din totalul de 50342 de inculpați persoane fizice trimiși în judecată în cursul anului 2014, 2966 sunt minori și reprezintă un procent de 5,9%.
Din analiza datelor statistice prezentate în Tabelul 2.1. Inculpați minori trimiși în judecată în perioada 2010-2014, se remarcă, din fericire, un trend ascendent (intervalul 2010 – 2013) și apoi descendent (intervalul 2013 – 2014) al numărului de inculpați minori trimiși în judecată, ceea ce relevă o scădere a ratei delincvenței juvenile.
Se constată că principalele categorii de infracțiuni săvârșite de minori sunt reprezentate de infracțiunile contra persoanei, un număr de 481 de minori comițând astfel de infracțiuni în anul 2014 (16,22%), și infracțiunile contra patrimoniului, 2154 de minori fiind trimiși în judecată în cursul anului 2014 din cauza săvârșirii unor asemenea infracțiuni (72,62%).
Din cei 481 de inculpați minori trimiși în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni contra persoanei, se constată că 53 au fost acuzați de comiterea infracțiunii de omor (11,02%), în timp ce 66 au fost prezentați instanței de judecată pentru comiterea infracțiunii de viol (13,72%).
Marea parte a inculpaților minori trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentată de cei care au comis infracțiunea de furt, respectiv un număr de 1496 (69,45%), în vreme ce 611 au săvârșit infracțiunea de tâlhărie (28,37%).
La nivelul anului 2014, 371 minori au fost trimiși în judecată în stare de arest preventiv, ceea ce reprezintă o pondere de 12,51% din totalul de 2966 de inculpați minori trimiși în judecată, iar, urmare a judecării cauzelor penale în care au figurat inculpați minori, în anul 2014, 23 dintre aceștia au fost achitați definitiv.
Din Fig. nr. 5 Inculpați minori trimiși în judecată în anul 2014 – situația pe județe rezultă că județele cu cel mai mare număr de inculpați minori trimiși în judecată sunt: Constanța – 200, Bacău – 167, Galați – 131, Dolj – 121, Brașov – 121, la nivelul Municipiului București, numărul acestora fiind de 158.
Tabel 2.1. INCULPAȚI MINORI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ ÎN PERIOADA 2010-2014
Potrivit datelor furnizate de Ministerul Justiției, în Tabelul 2.2. vom prezenta situația generală privind persoanele minore condamnate definitiv în perioada 2010 – 2014, constatându-se numărul semnificativ mai mare al minorilor condamnați definitiv de sex masculin față de cei de sex feminin.
Tabel 2.2. SITUAȚIA GENERALĂ PRIVIND PERSOANELE MINORE CONDAMNATE DEFINITIV ÎN PERIOADA 2010 – 2014
Din analiza datelor prezentate în tabelul precedent, se poate vedea cu ușurință că, la nivelul anului 2013, din numărul total de minori condamnați definitiv de 2780, 66 au fost condamnați la pedeapsa cu amendă, 763 la pedeapsa cu închisoare cu executare, 1266 cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, 395 cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, față de 81 dintre aceștia s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate a mustrării, față de 81 s-a dispus luarea măsurii libertății supravegheate, 125 au fost internați într-un centru de reeducare, iar 3 au fost internați medical.
În cursul anului 2014, din totalul de 316 minori privați de libertate, condamnați la executarea pedepselor cu închisoarea în cadrul unităților penitenciare, potrivit Raportului de activitate al Administrației Naționale a Penitenciarelor, un număr de 243 minori (77%) au manifestat interes pentru participarea la cursurile de instruire școlară și un număr de 18 minori au beneficiat de programe de calificare profesională, în vederea reintegrării în societate (Tabelul 2.3.).
Tabel 2.3. SITUAȚIA MINORILOR PRIVAȚI DE LIBERTATE
ÎNSCRIȘI LA CURSURI DE INSTRUIRE ȘCOLARĂ
ÎN CADRUL UNITĂȚILOR PENITENCIARE, ÎN PERIOADA 2010 -2014
Trebuie remarcat faptul că scăderea substanțială a numărului de minori privați de liberate, care execută pedepse cu închisoarea în unitățile penitenciare, de la 508, în cursul anului 2013, la 316, în cursul anului 2014, s-a realizat pe fondul eliminării, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, a pedepsei acordate în plus pe lângă măsura educativă neprivativă de libertate, și nu ca urmare a scăderii ratei delincvenței juvenile.
2.2. Analiza calitativă a fenomenului de delincvență juvenilă
Vom prezenta în continuare câteva spețe pe care le apreciem ca fiind relevante din punctul de vedere al comportamentului delincventului juvenil, astfel:
2.2.1. Studii de caz relevante
I. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești au fost trimiși în judecată inculpații minori DRM, PAME și MlA, toți trei cercetați în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a) și i) din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 99 și următoarele din vechiul Cod penal, dosar ce a fost înaintat spre competentă soluționare Judecătoriei Ploiești.
În fapt, în cursul verii anului 2012, fiul persoanei vătămate i-a arătat inculpatului DRM, aflat în vizită la locuința sa, o sumă de bani pe care o dețineau părinții lui în locuință, într-o carte, cei doi fotografiindu-se cu bancnotele. Ulterior, în luna decembrie 2012, acesta le-a arătat fotografiile făcute cu acea ocazie inculpaților PAME și MlA, cei trei luând decizia de a sustrage bani și bunuri din locuința persoanei vătămate.
Pentru a pune în aplicare hotărârea, inculpații l-au invitat pe fiul persoanei vătămate într-un bar și, profitând de un moment de neatenție din partea acestuia, inculpatul PAME a luat cheile de pe masă, i le-a înmânat inculpatului MlA, care s-a deplasat la un atelier specializat unde a făcut o copie după cheia de asigurare a ușii de acces în locuință.
Cu cheia astfel obținută, inculpații DRM și MlA au pătruns în locuința părții vătămate de trei ori, în perioada decembrie 2012-14.02.2013, timp în care inculpatul PAME le asigura paza, de unde au sustras aproximativ 50.000 lei, bijuterii și mai multe bunuri electronice, după care au împărțit produsul infracțiunii între ei, în mod egal, toți trei implicându-se în valorificarea bunurilor sustrase, prejudiciul creat fiind de aproximativ 70.000 lei.
În data de 14.02.2013, după ce au sustras bunurile electronice, inculpații MlA și PAME au pătruns din nou în locuința părții vătămate, a patra oară, pentru a căuta încărcătorul unei tablete sustrase mai devreme, în aceeași zi, fără a-l găsi însă. Ulterior, în data de 18.02.2013, inculpații au îngropat cheia folosită de aceștia la deschiderea încuietorii de la ușa persoanei vătămate într-un parc, locație de unde ulterior a fost recuperată.
Procesul penal s-a desfășurat pe parcursul a zece termene de judecată.
Instanța a aplicat în speță legea penală mai favorabilă, respectiv noul Cod penal, și a constatat că, în drept, fapta inculpaților minori întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. d) Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal, a art. 77 alin. (1) lit. a) Cod penal și a art. 113 Cod penal.
Având în vedere împăcarea inculpatului PAME cu partea vătămată, instanța a dispus încetarea procesului penal privind pe acesta, iar, în ceea ce îi privește pe inculpații DRM și MIA, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) Cod procedură penală raportat la art. 504 din același act normativ, în sensul că faptele săvârșite de către inculpați există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța a dispus aplicarea de măsuri educative.
La individualizarea măsurilor educative aplicate inculpaților minori, instanța a avut în vedere, potrivit art. 115 alin. (2) Cod penal, criteriile generale de individualizare prevăzute de art. penal, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială, precum si și concluziile referatelor de evaluare a inculpaților minori întocmite de Serviciul de Probațiune.
Potrivit referatelor de evaluare întocmite de Serviciul de Probațiune, inculpatul MIA a săvârșit infracțiunea pe fondul unei slabe supravegheri parentale și a motivației de a se afirma în grupul de prieteni, în vreme ce inculpatul DRM a săvârșit infracțiunea pe fondul subestimării gravității faptei și a motivației de a se afirma în grupul de prieteni, iar contactul cu sistemul de justiție i-a determinat să conștientizeze consecințele comiterii de fapte penale, recomandându-se aplicarea față de aceștia a măsurii educative a supravegherii în vederea diminuării riscului de recidivă infracțională..
Astfel, prin sentința penală pronunțată în cauză, Judecătoria Ploiești a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul PAME, prin împăcarea părților, iar celorlalți doi inculpați minori DRM și MIA li s-a aplicat măsura educativă a supravegherii pe o perioadă de 6 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, acestora impunându-li-se ca, pe durata executării măsurii educative a supravegherii, să respecte obligația de a se prezenta de Probațiune la datele fixate de acesta, în baza art. penal.
II. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Ploiești nr. 183/D/P/2013 din 25.11.2013 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților:
ZNI, minor în vârstă de 17 ani la data săvârșirii faptelor, studii 12 clase, de ocupație barman, fără antecedente penale, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
– însușirea bunului găsit, prevăzută de art. 243 alin. (1) Cod penal;
– complicitate la acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 48 raportat la art. 360 alin. (1) – (3) Cod penal;
– complicitate la tentativa de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 48 raportat la art. 32 combinat cu art. 250 alin.(1) Cod penal;
SPF, minor în vârstă de 16 ani la data săvârșirii faptelor, studii 11 clase, elev, fără antecedente penale, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
– acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 alin. (1) – (3) Cod penal;
– tentativă de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 32 combinat cu art. 250 alin. (1) Cod penal;
PCI, minor în vârstă de 16 ani la data săvârșirii faptelor, studii 9 clase, ospătar, fără antecedente penale, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
– acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 alin. (1) – (3) Cod penal;
– tentativă de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 32 combinat cu art. 250 alin. (1) Cod penal;
GBC și BRI, majori la data săvârșirii faptelor,
dosarul fiind înaintat spre competentă soluționare Judecătoriei Sinaia.
În fapt, în cursul lunii aprilie 2011, în jurul orelor 22.00, inculpatul ZNI a găsit pe stradă un portmoneu, ce aparținea părții vătămate ED, pe care o cunoștea, fiind vecina sa, și în care se afla suma de 600 lei, un card BRD, un card de fidelitate Sensiblu, cartea de identitate.
Ulterior, acesta s-a întâlnit cu coinculpații PCI, SPF, BRI, GBC, precum și cu martorul CA și au hotărât împreună să se deplaseze la un ATM al unei bănci pentru a încerca să scoată de pe card-ul BRD al părții vătămate sume de bani, față de împrejurarea că în portmoneu au găsit și o bucată de hârtie pe care erau trecute niște cifre, bănuind că acestea reprezintă codul PIN de acces la depozitul aflat pe card.
La respectivul ATM, după ce în prealabil și-au schimbat hainele între ei, întrucât știau că sunt filmați de camera de supraveghere video a bancomat-ului și pentru a nu fi recunoscuți, inculpatul PCI împreună cu inculpatul SPV s-au deplasat la bancomat și au accesat cardul bancar aparținând părții vătămate, fără însă a reuși să efectueze vreo retragere de numerar.
Având în vedere că nu s-a reușit retragerea niciunei sume de bani, inculpatul PCI se deplasează, din nou, de această dată împreună cu inculpatul GBC la bancomat și accesează în al doilea rând card-ul bancar aparținând părții vătămate, fără însă a reuși să efectueze vreo retragere de numerar.
În toată această perioadă de timp, când s-a încercat să retragă bani de la ATM, ceilalți inculpați s-au aflat în apropierea bancomat-ului de unde supravegheau zona, pentru ca inculpații care încercau să retragă bani de la ATM să nu fie surprinși.
În aplicarea art. 5 Cod penal, apreciindu-se că dispozițiile noului Cod penal sunt mai favorabile inculpaților minori la data săvârșirii faptelor, instanța de judecată a aplicat fiecăruia dintre aceștia, în temeiul art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a) raportat la art. 117 și art. 129 alin. (1) raportat la art. 134 alin. (1) Cod penal măsura educativă a stagiului de formare civică pe o durată de 4 luni.
Pentru aplicarea acestei măsuri educative față de inculpatul ZNI, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, reținându-se și dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, cât și faptul că inculpatul se află la primul contact cu legea penală, fiind cunoscut în comunitatea locală ca o persoană cu un comportament adecvat normelor și valorilor sociale, conduita sa antisocială fiind determinată de minimalizarea pe moment a consecințelor faptelor sale, comise în mod spontan pe fondul imaturității specifice vârstei și a teribilismului.
În referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune Prahova se relevă faptul că inculpatul a conștientizat gravitatea conduitei sale antisociale, are suportul material și moral al familiei sale, este implicat în activitățile lucrative și are planuri de viitor bine conturate, aspecte ce sunt de natură a inhiba dezvoltarea comportamentului antisocial.
Pentru aplicarea aceleiași măsuri educative față de inculpatul SPF, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, reținându-se și dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, cât și faptul că inculpatul, deși nu se află la primul contact cu legea penală, acesta este motivat în sensul finalizării cursurilor liceale, are suportul material și moral al tatălui său, mama fiind decedată, a manifestat un comportament adecvat după comiterea faptelor, cât și dorința de a evita în viitor implicarea în comiterea altor fapte penale, potrivit concluziilor referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune Prahova.
Pentru aplicarea acestei măsuri educative față de inculpatul PCI, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, reținându-se și dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, cât și faptul că inculpatul se află la primul contact cu legea penală, acesta este motivat în sensul implicării în activități lucrative, are un nivel minim de școlarizare, are suportul material și moral al tatălui său, căruia i-a fost încredințat după divorțul părinților, a manifestat un comportament adecvat după comiterea faptelor, cât și dorința de a evita în viitor implicarea în comiterea altor fapte penale, potrivit concluziilor referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune Prahova.
În ceea ce privește faptele inculpaților GBC și BRI, majori la data săvârșirii infracțiunii, considerăm că nu se impune amintirea soluției pronunțate de instanța de judecată față de aceștia.
III. Prin rechizitoriul nr. 12600/P/2013 din data de 11.06.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești au fost trimiși în judecată, în stare de libertate, inculpații O și T sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe, faptă prevăzută de art. 193, alin. (2) Cod penal cu aplicarea art. 113, alin. (3) Cod Penal, cu aplicarea art. 5 Cod Penal.
În actul de sesizare s-a reținut că, în data de 11.10.2013, organele de poliție din cadrul Secției a 3 – a din Municipiul Ploiești s-au autosesizat cu privire la faptul că, în aceeași zi, în jurul orelor 1330, partea civilă N a fost agresată fizic de două persoane necunoscute care, ulterior, s-au dovedit a fi inculpații O și T, minori la data săvârșirii faptei.
Partea civilă N a formulat plângere prealabilă în data de 30.10.2013, învederând faptul că a fost agresat de către inculpați.
Din certificatul medico – legal nr. 1847/29.10.2013 eliberat de SML Prahova, a rezultat următorul diagnostic: Epistaxis bilateral. Fractură piramidă nazală. Plagă contuză buză superioară, față vestibulară. Fractură liniară fără deplasare, frontală stânga. Epistaxis oprit prin tamponament. Atac de panică, fiind necesare pentru vindecare 25 – 30 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Partea civilă a fost internată în Spitalul Boldescu pentru o perioadă de două săptămâni, fiind necesare anumite intervenții chirurgicale și tratamente medicamentoase, în vederea refacerii sănătății.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a măsurilor educative și modalitatea de executare, instanța a apreciat că, în raport de toate circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea, de vârsta inculpaților, de faptul că aceștia sunt elevi în anii terminali ai liceului, se impune aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, apte să asigure reeducarea inculpaților.
Instanța a apreciat că o măsură educativă privativă de libertate ar fi deosebit de severă și nu ar fi aptă să asigure reeducarea inculpaților, a căror conduită trebuie totuși supravegheată cu atenție de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova.
Față de toate aceste aspecte, instanța s-a orientat către măsura educativă a supravegherii pe o durată de 5 (cinci) luni, în conformitate cu prevederile art. 118 din noul Cod Penal, fixând două obligații în sarcina inculpaților pe durata perioadei de 5 (cinci) luni: să nu se apropie și să nu comunice cu partea civilă N și să se prezinte de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova la datele fixate de acesta, atrăgându-li-se atenția inculpaților asupra faptului că, în caz de nerespectare a obligațiilor impuse de instanță, se poate dispune prelungirea măsurii educative sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă.
.
Instanța a apreciat în sensul că această măsură educativă este proporțională cu gravitatea faptei, iar inculpații pot să își continue studiile și să susțină examenele aferente.
IV. Pe rolul Judecătoriei Sinaia, sub numărul de dosar 814/310/2014, a fost înregistrat rechizitoriul privind pe inculpatul BGI sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 193 Cod penal.
S-a reținut, în esență, prin actul de sesizare a instanței că într-o zi, mai mulți elevi ai Liceului „SS” din C jucau fotbal pe terenul de sport.
La un moment dat inculpatul l-a călcat pe picior pe numitul SFS, care i-a reproșat acest fapt, iar inculpatul a lovit cu pumnul în zona maxilarului pe partea vătămată, care a fost nevoită să plece împreună cu un alt coleg la dispensar pentru a i se acorda îngrijiri medicale.
Ulterior, partea vătămată SFS s-a prezentat .L. Prahova în vederea examinării, iar din certificatul medico-legal reiese că a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire activă cu pumnul la nivelul regiunii mandibulare, care putea fi din data incidentului și a necesitat pentru vindecare 45-50 de zile îngrijiri medicale de la data producerii, în absența complicațiilor.
În baza art. 506 alin. (2) Cod procedură penală, instanța a dispus efectuarea unui referat de evaluare a inculpatului minor de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova, referatul fiind întocmit și înaintat spre a fi atașat la dosarul cauzei.
În drept, fapta inculpatului BGI constând în aceea că la data de 14.03.2014, în jurul orelor 1120, l-a lovit cu pumnul în regiunea mandibulară pe partea vătămată SFS, provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal emis de S.M.L. Prahova, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire în formă calificată, prevăzute și pedepsite de art. 193 Cod penal.
Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art.193 Cod penal, instanța a reținut că elementul material constă în acțiunea de lovire a părții vătămate provocându-i suferință fizică.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) Cod penal, întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei.
În concret, având în vedere și concluziile referatului de evaluare a inculpatului minor întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova, instanța a reținut că inculpatul a înțeles și conștientizat rezultatul faptelor sale, fiind afectat de perspectiva cercetării penale și a poverii financiare pe care fapta sa o generează asupra familiei; s-a apreciat în cuprinsul aceluiași referat că evoluția comportamentală a inculpatului poate fi una pozitivă în măsura în care va fi sprijinit în conștientizarea și asumarea consecințelor faptelor sale, aprecierea corectă a efectelor faptelor antisociale și gestionarea conflictelor fără a face apel la violență.
Pentru considerentele de individualizare arătate, în baza art. 193 alin. (2) Cod penal cu aplicarea art. 113 și urm. Cod penal, art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. b), art. 118, art. 121 alin. (1) lit. a) Cod penal și art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, instanța a aplicat inculpatului BGI, minor în vârstă de 17 ani la data săvârșirii faptelor, măsura educativă a supravegherii cu o durată de 6 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire.
Pe durata executării măsurii educative, instanța a impus minorului ca obligație să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională, avându-se în vedere atât concluziile Serviciului de probațiune, cât și necesitatea continuării formării profesionale a inculpatului, care a fost exmatriculat în urma incidentului.
2.2.2. Profilul delincventului minor
Menționarea caracteristicilor psihice ale personalității delincventului juvenil prezintă interes pentru organizarea activității recuperative, ce trebuie orientată în direcția restructurării și rearmonizării profilului acestuia. Influențele educative, reeducative și recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de personalitate ale minorului delincvent, depășindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activă și adecvată a unor metode și procedee eficiente terapeutic-suportive și constructiv-operatorii.
Ca și in cazul infractorului adult, profilul psihologic al personalității delincventului juvenil include, în conformitate cu literatura de specialitate, o serie de trăsături specifice, care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea, și anume: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, sensibilitatea deosebită, duplicitatea comportamentului, imaturitatea intelectuală, imaturitatea afectivă, frustrarea, complexul de inferioritate, egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferența afectivă.
Instabilitatea emotiv-acțională este asociată conturării profilului personalității delincvente, cunoscute fiind reacțiile discontinue, salturile nemotivate de la o extremă la alta, inconsecvența în reacții față de stimuli și inconstanța preponderent endogenă. Instabilitatea emoțională se conturează deci, ca o trăsătură esențială a personalității insuficient maturizate a infractorului, la acest nivel evidențiindu-se mai pregnant carențele dezvoltării personalității, traumatizării sale, decât nivelul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială are drept cauză o insuficiență a maturizării sociale, a carențelor educative și socio-afectivă legată de grupul de referință. Desprinderea de timpuriu de încadrarea pe linia socială sau de transgresarea dincolo de ea este decisivă, deoarece în această perioadă se stabilesc legăturile temporale de bază, iar dacă nu sunt înlăturate atitudinile antisociale derivate din carențele educative prin acțiuni nuanțate, centrate pe client și modelate pe situații, se pot stabili cu siguranță, deprinderi negative care, actualizate în condiții social-economice nefavorabile, ajung a genera devianță ce duce de multe ori la infracțiune.
Tot ca o trăsătură a personalității infractorului minor, apare duplicitatea comportamentului ca o a doua natură, dând artificialitate întregii sale conduite. Infractorul minor este conștient de caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, lucrând de multe ori în taină, observând, plănuind și, totodată, ferindu-se de controlul adulților și în special al autorităților.
Imaturitatea psihică derivă din faptul că diferiți excitanți din mediul ambiant, exercită asupra infractorului o stimulare cu mult mai mare decât față de ceilalți indivizi. Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului, cât și din forța specifică a stimulului, în condițiile în care lipsesc inhibițiile pe linie socială. Lipsa unei cenzuri morale este astfel considerată ca o caracteristică a infractorului, alături de inhibiția socială înțeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcția antisocială.
Minorul, atât cât este capabil, va înregistra satisfacții consolidându-și sau fragilizându-și echilibrul psihic al personalității sale, luând în calcul modul în care își joacă rolul social și își asumă statusul ce îl deține.
În raport cu succesele sau eșecurile legate de competențele acestui rol, minorul se va înscrie pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în dinamica ierarhiei sale sociale. Această traiectorie în relația „rol-status”, îi va influența puternic personalitatea, un mare rol având mecanismele care participă la creșterea rezistenței la frustrări și la crearea unei corelări judicioase a aspirațiilor și expectațiilor cu posibilitățile proprii și specificul împrejurărilor date.
Încercând a întregi profilul personalității infractorului minor, va trebui să ținem cont de acele trăsături negative ce îl consideră „imatur caracterologic” cum ar fi: toleranța scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, impulsivitate și agresivitate, subestimarea gravitației greșelilor și a actelor disociale și antisociale comune, nedezvoltarea sentimentelor morale și a motivelor superioare de ordin social.
La toate acestea, pot fi încă adăugate, întregind tabloul structural: indiferența și disprețul față de activitățile sociale utile (învățare, muncă), opoziție față de normele juridice, morale și respingerea acestora, devalorizarea de sine și aderarea la statusul de delincvent, dar mai ales, imaginea falsă despre autonomie și libertate individuală concepută sub forma forței brute, a agresivității și violenței.
Considerăm că trebuie făcută, totuși, o distincție între minorii cu o singură infracțiune la activ, care săvârșesc aceste fapte din confuzie, inconștiență, și cei din grupul recidiviștilor, care săvârșesc infracțiuni din nevoia de recompensă imediată sau din nevoia de senzațional combinată cu cea de recompensă imediată.
Unii autori au apreciat că un profil psihologic al personalității adolescentului cu comportament deviant, pe care considerăm util a-l insera în cadrul prezentei lucrări, ar trebui descris astfel:
„Criza de originalitate îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților.
Adolescentul care are un comportament deviant este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic. Folosește un limbaj argotic pentru a-și ascunde abilitățile verbale sărace.
La adolescentul deviant sunt slab dezvoltate capacitatea de sinteză și sistematizare și toate structurile superioare ale gândirii sunt întârziate, el neputând interpreta în mod critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale.
El nu-și poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane, autoreflexia și autoanaliza care sunt specifice acestei vârste sunt distorsionate.
De asemenea, la adolescentul cu comportamente deviante apare o fantezie debordantă, el disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație.
Memoria este puternic colorată emoțional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și motrică. Tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale. Memoria imediată prevalează memoria de durată.
În ceea ce privește învățarea la care apelează adolescentul cu comportament deviant se bazează pe copierea conduitelor negative ale celor din anturajul său infracțional. El înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice din școală.
Conflictele motivaționale care determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare și cea de vanitate) apar foarte des la acești adolescenți, nivelul de aspirație fiind scăzut. Au un slab control voluntar, generează lașitatea, disimularea, tentația vicioasă către alcool, droguri, distracții cărora nu le poate rezista. Adoră falșii eroi, în lipsa unora reali, demni.
De obicei, adolescentul deviant nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de comportare civilizată, de planificare și disciplinare a activității proprii, de relaționare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente în coordonarea mișcărilor, gestică și expresie, dificultăți în perceperea și aprecierea rapidă și precisă a stimulilor, în distingerea culorilor, mirosurilor și gusturilor.
În general, greu educabili, extravertiți, adolescenții devianți prezintă lacune în formarea deprinderilor intelectuale din cauza abandonului școlar. Subiecții introvertiți, provenind din familii viciate, fiind ușor condiționabili, achiziționează cu ușurință deprinderi și obișnuințe imorale din mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obișnuințe negative (vagabondaj, furt, agresivitate, violență), transformându-se, prin dependență, în trebuințe interioare. Lipsește voința de a li se sustrage.
Există adolescenți cu comportamente deviante care au intelect de limită, dar și adolescenți cu un coeficient de inteligență peste medie sau superior. În perioada actuală, s-a constatat o creștere a nivelului de inteligență a delincvenților minori demonstrată de operarea după strategii complexe – copiind modele din mass-media. Problematizarea în raport cu realitatea se dovedește greoaie, superficială, întrucât la adolescentul deviant meditația asupra valorilor autentice este înlocuită cu acceptarea facilă a unor valori false.
La adolescentul cu comportament deviant pendularea între introversie și extraversie creează aparenta instabilitate temperamentală care își pune amprenta pe toate actele de conduită: impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiție și apatie prelungită, explozia de energie și de afect, care se consumă ducând la epuizare, indispoziție. În post-adolescență se stabilizează trăsăturile temperamentale individuale și se recunoaște unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile de conduită.
În plan aptitudinal, adolescentul deviant posedă toată gama de înzestrări: simple-complexe, generale-specifice. Cultivate inegal sau deloc, acestea se află în germene și îl ajută să își valorifice înclinațiile native, nu rareori în sens negativ, antisocial. Frecvent, adolescenții devianți dovedesc aptitudini sportive, artistice, de integrare în grupul social restrâns, în care pot ocupa chiar statutul de lider. Implicarea în anumite genuri de delicte impune antrenarea unor aptitudini cu caracter complex de natură intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia acestor aptitudini îi asigură dobândirea independenței, autonomiei personale, prin asumarea de responsabilități (în plan social, comunitar sau în plan marginal, subgrupal, în cazul devianței). Fiind deseori lipsit de orientare/consiliere școlară și profesională adecvată, adolescentul cu probleme de conduită nu conștientizează posibilitățile lui aptitudinale.
Atitudinile adolescentului deviant (față de sine și față de oameni, față de muncă și față de valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol insuficient; impulsivitate și agresivitate în plan verbal și faptic, simțindu-se neglijat și persecutat; subestimarea greșelilor și actelor antisociale comise; indolență, indiferență și dispreț față de muncă, trăind pe seama altora ca parazit social; nonconformism acut; respingerea societății în ansamblu, percepție falsă asupra rolului său social actual și viitor, deci dificultăți de integrare socială; indiferență/repulsie față de școală; înclinat spre lăudăroșenie și minciună; carențe în a se disciplina; o ținută neglijentă, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor (sociale); confuzia valorilor morale; atitudini uimitoare, decepționante, îngrijorătoare (care adesea dispar după criză); solidaritatea între membrii grupului; setea de aventură și afirmare pentru a-și cuceri faima cu orice preț; lipsa de cultură; succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea alternează cu subestimarea); nevoia de autoanaliză pentru a-și defini conținutul și opinia despre sine; insistenta căutare de modele; permanenta comparare și raportare la alții pentru a-și determina măsura propriei valori; lipsă de idealuri, frustrație educațională; atitudinea de opoziție față de universul adulților.”
Considerăm că acest profil psihologic al personalității adolescentului aflat în derivă ar putea sugera soluții și metode preventive, despre care vom face vorbire mai pe larg în cuprinsul ultimului capitol al acestei lucrări.
2.3. Factorii de risc și efectele delincvenței juvenile
Între factorii de risc care generează un comportament delincvent în rândul minorilor se regăsesc: factorii prenatali, familia, factorii de ordin psihologic, inteligența, mediul și sărăcia.
Factorii prenatali
Numeroase studii au demonstrat influența factorilor prenatali asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Astfel, încă din timpul preconcepției și, mai ales, al sarcinii, mama trebuie să se îngrijească în vederea nașterii unui copil sănătos atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Vârsta mamei în momentul concepției și, respectiv, al nașterii, este importantă, în sensul că s-a demonstrat că mamele adolescente sunt predispuse să aducă pe lume copii ce pot deveni delincvenți. Spre exemplu, Merry Morash și Lila Rucker, în urma unor cercetări efectuate în America și Anglia, au descoperit că multe mame tinere fac parte din familii care se află în contradicție cu legea, cu lipsa unui suport al bunăstării și absența biologică a taților, astfel că au tendința de a folosi metode de educație neadecvate și insuficiente, fapt ce are ca și consecință lipsa copiilor lor pe parcursul unor intervale lungi de timp de la școală și săvârșirea de către aceștia a unor infracțiuni. Cât despre prezența fizică a tatălui în creșterea și educarea copiilor, aceasta conduce la diminuarea faptelor cu caracter antisocial ale copiilor.
Dezvoltarea copilului este influențată negativ și de consumul de către mamă, pe perioada sarcinii, de droguri, alcool sau țigări. Consumul de droguri pe timpul celor 9 luni de sarcină poate determina nașterea unor copii prematuri, anormali pentru vârsta lor, consumul de alcool poate avea ca rezultat aducerea pe lume a unor copii cu un coeficient scăzut de inteligență și cu o capacitate de memorare și vorbire redusă, în timp ce consumul de țigări poate conduce la nașterea unor copii cu deficiențe, ale căror performanțe școlare vor fi afectate. Se înțelege de la sine că acești copii care își încep viața în condiții defectuoase sunt predispuși la probleme de devianță comportamentală.
Familia
Familia este cea care deține un rol decisiv în educarea și formarea copiilor în vederea integrării lor ulterioare în viață și activitate socială. În cadrul grupului familial, părinții exercită, direct sau indirect, influențe educațional-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind concepția lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Referindu-se la climatul familial, M. Gilly afirma că ,,minorul are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raporturile lor cu el, fără să dea dovadă de slăbiciune”.
Trebuie remarcat, însă, că, pe lângă familii echilibrate, în care domină înțelegerea și respectul reciproc, există, din păcate, și familii dezorganizate, al căror stil educațional este deficitar și care manifestă o atitudine tolerantă față de comportamentele antisociale ale tinerilor.
Sunt familii care, în mod direct sau tacit, stimulează înclinația minorilor către infracțiune, evidențiindu-se printr-un climat dezorganizat, certuri și stări conflictuale ce apar adesea între soți, părinți și copii, toate acestea influențând personalitatea minorului.
Astfel, infractorii minori apar cel mai frecvent în familiile infractoare în care părinții duc o viață parazitară, consumă excesiv alcool și își manifestă constant brutalitatea, lăcomia și egocentrismul. Din rândul acestora se recrutează de obicei și minorii care comit infracțiuni grave de violență. Consecințele negative pe planul formării personalității minorului, depind și de stilul educativ al părinților, aceștia oscilând între indiferență, abuz de autoritate și răsfăț excesiv.
Factorii de ordin psihologic
Factorii de ordin psihologic se clasifică în 3 categorii, și anume: factori motivaționali, factori cognitivi, factori conativi. Între factorii motivaționali se includ trebuințele, mobilurile, tendințele, emoțiile și dorințele, factorii cognitivi reprezintă acei factori de cunoaștere a situației și a mijloacelor de acțiune, în această categorie înscriindu-se factorii perceptivi, reprezentativi, imaginativi și intelectivi, în vreme ce factorii conativi sunt cei care generează punerea în aplicare a planului de acțiune.
Caracterul, temperamentul și personalitatea dețin un rol important în cadrul acestor factori, delicvenții minori fiind caracterizați ca egocentrici, labili, lipsiți de afectivitate.
Inteligența
Inteligența este calificarea calitativă a capacității de gândire și se manifestă prin sesizarea a ceea ce este esențial, prin capacitatea individului de a se adapta la împrejurări noi, de a rezolva situații noi pe baza experienței acumulate anterior. Se deosebește de la individ la individ, chiar dacă gradul numeric de inteligență este același, profunzimea, celeritatea, creativitatea, tipul de inteligență diferă de la om la om.
Inteligența scăzută, ca factor ce determină delincvența juvenilă, poate fi explicată prin faptul că minorul este incapabil să prevadă consecințele infracțiunii, să se oprească la timp, să se abțină de la impulsul antisocial.
Mediul
În primul rând, mediul școlar reprezintă un factor determinant al delincvenței juvenile, o parte a minorilor nereușind să se adapteze acestui mediu sau motive, precum lipsurile materiale, fuga de acasă ori incapacitatea de învățare, determinându-i să-l abandoneze.
Studierea delicvenței din prisma instrucției școlare a dovedit că în cele mai multe cazuri minorii nu au dat dovadă de adaptare și integrare în școală, de disciplină și perseverență la învățătură.
Copiii a căror inadaptare școlară constă în absențe nemotivate de la ore, lipsă de atenție și interes pentru școală, lipsa de respect față de profesori, indisciplină adoptă într-un procent substanțial atitudini antisociale, manifestându-se delicvent.
În al doilea rând, ghetorizarea cartierelor are o influență marcantă asupra educației minorilor, delicvența juvenilă apărând ca un fenomen urban generat de procesele de dezvoltare socială ce-și au baza în: migrările de populație din mediu rural spre marile orașe, izolarea socială, caracterul impersonal al relațiilor interumane, slăbirea controlului social exercitat de familie.
În consecință, cauzele primare ale delicvenței juvenile rezidă în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, devine ea însăși o sursă criminogenă, prin atragerea și ispitirea unor tineri de a comite acte și delicte penale.
În al treilea rând, mass-media exercită o influență nocivă asupra adolescenților, în mod deosebit, aflați într-o permanentă căutare de modele, astfel încât violența ce transpare din anumite emisiuni nu generează agresivitate, dar are un aport semnificativ în transformarea agresivității în violență, dacă aceasta există deja.
Sărăcia
Cei care trăiesc în condiții de sărăcie dezvoltă un sistem de valori și convingeri ce reprezintă, de fapt, o soluție la problemele cu care se confruntă. Acest mod de adaptare implică o multitudine de trăsături, ca: pasivitatea, resemnarea, orientarea la prezent și ignorarea viitorului, fatalismul și lipsa de putere, nivelul scăzut al aspirațiilor, dominația femeii în cămin, datorită incapacității bărbatului de a-și câștiga existența și, cea mai importantă, tendința spre devianță. Persoanele cu venituri mai mici sunt supuse unui factor de stres suplimentar. Deseori intrând în contact cu alte persoane și aflând de realizările financiare ale acestora apar sentimente derivate de: invidie, frustrare, acestea suprapuse pe reala neputință de a realiza venituri mai mari, pot declanșa o stare de continuu disconfort care dă naștere la izbucniri violente. Factorul criminogen este în acest caz un mixaj între factorii psihologici și inegalitatea economică.
CAPITOLUL III
TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
În analiza etiologică a delincvenței juvenile, se observă două orientări de bază, cea sociologică și cea psihologică. Orientarea sociologică explică delincvennța juvenilă prin prisma condițiilor și proprietăților mediului social și cultural, considerând acest fenomen social un efect al conflictelor și contradicțiilor existente în cadrul sistemului social. Orientarea psihologică se concretizează într-o abordare individuală a comportamentului și particularitățilot psihice ale tânărului delincvent, explicând delincvența juvenilă ca rezultat al unor tulburări de comportament, de personalitate, cauzate de incapacitatea de adaptare la exigențele normative ale societății.
3.1. Teorii de orientare sociologică. Teoria anomiei
Orientarea sociologică vine în completarea abordării psihosociale, realizând o conexiune între înclinațiile spre delincvență și cadrul socio-cultural formator al copilului și tânărului.
Astfel, delincvența reprezintă rezultatul conflictelor, deficiențelor și disfuncțiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu dispune de mijloacele legitime necesare în vederea realizării scopurilor, ajungând în acest fel să recurgă la mijloace ilicite.
Delincvența exprimă un conflict al tânărului cu valorile societății în ansamblul ei, un protest apolitic contra inegalităților și barierelor sociale din societatea adulților, fenomen ce este amplificat de apartenența la subculturi care realizează o socializare negativă.
Cele mai elocvente teorii aparținând orientării sociologice, valorificate în criminologie, sunt reprezentate de curentul ecologic promovat de Școala de la Chicago, teorii de esență „culturalistă” (teoria asociațiilor diferențiate, a conflictelor de cultură, privind subculturile delincvente), teorii de esență „funcționalistă” (teoria anomiei, teoria eșecului), teoriile controlului social (teoria înfrânării, bonding theory).
Ne propunem să efectuăm în continuare o analiză mai detaliată a teoriei anomiei, cu un puternic impact asupra delincvenței juvenile.
Conceptul de anomie a fost introdus de J. M. Guyau, reflectând discrepanța sau distanța care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca normă ideală, și norma interiorizată sau forma în care aceasta se regăsește în mod concret în sistemul axiologic al unui subiect.
Termenul a fost preluat ulterior de E. Durkheim, care îi conferă un înțeles distinct, în sensul de situație de disfuncție sau insuficiență normativ-reglatorie într-o societate la un moment dat, situație caracteristică crizelor de creștere sau de recesiune, în care acțiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează comportamentul nemaifiind adecvate sau eficiente.
Starea de derută normativă este însoțită de suspendarea temporară a funcționalității normelor și slăbirea controlului exercitat de societate asupra comportamentului individual. Efectul situației anomice constă în reducerea capacității societății de a mai structura un comportament adecvat. Absența standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientați, anxioși, dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul dezorganizării personalității.
O atare situație constituie o trăsătură a modernității, întemeiată pe o unitate de tip organic, ce prezintă un grad scăzut al integrării sociale, astfel încât, cu cât societatea se transformă într-una din ce în ce mai complexă, perpetuarea solidarității sociale devine tot mai dificilă.
În plus, acestei trăsături i se alătură dezorganizarea socială, ca efect al marilor recesiuni, al procesului de urbanizare, care se traduce printr-o diminuare a socializării și controlului exercitate de comunitate și vecinătate.
Reducerea sau absența controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul acesta este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor și libertăților individuale, care statuează consumatorismul și hedonismul ca forme normale de existență.
În țara noastră, pe fondul schimbărilor bruște generate de Revoluția din decembrie 1989, volumul criminalității a cunoscut o creștere semnificativă determinată de instituirea stării de anomie, ce constă nu în lipsa normelor, ci în funcționarea necorespunzătoare a acestora. Totuși, respectivele schimbări bruște au luat naștere cu mult înainte de evenimentele din 1989, rezultând din nevoia acută a unor noi forme de viață socială.
În procesul de transformare un rol deosebit îl joacă cei trei mari actori: oameni-natură-societate, care, în final, aduc modificări nu numai în raporturile de producție, luând naștere o nouă civilizație industrială, dar are loc și o degradare a mediului înconjurător, o expansiune demografică necontrolată, fapt care favorizează proliferarea crimei.
În acest context, se remarcă apariția tensiunilor care își pun amprenta asupra nevoilor grupurilor ale căror interese le reprezintă, fapt ce conduce la blocarea comunicării, ceea ce accentuează dezacordurile dintre oameni, grupuri și societate.
Vechile norme călăuzitoare ale comportamentului indivizilor, susținute de regimul totalitar, cum sunt controlul social riguros, subjugarea, au lăsat locul unor noi valori, precum libertatea totală a individului, inițiativă privată și inovație, încurajând indivizii să se angajeze într-o serie de comportamente ce presupuneau numeroase riscuri, printre care și migrația internațională.
Structura socială, condițiile sociale au fost profund modificate, astfel că vechile norme nu mai erau adecvate, iar vechile instituții și-au pierdut din caracterul reglator.
Rolul reglator al familiei în realizarea relațiilor sociale a fost cu atât mai greu de îndeplinit pe măsura adâncirii crizei economice și a creșterii alarmante a îngrijorărilor și temerilor cotidiene.
De asemenea, sistemul educativ a cunoscut o devalorizare a autorității, în educație nemairegăsindu-se o strategie de prevenire a criminalității, fiind tot mai adesea contestată, neputincioasă în corectarea comportamentului indivizilor.
Pe de altă parte, nici organele judiciare nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, ceea ce a condus la învinovățirea accentuată a acestora.
Pe fondul acestor transformări, s-a constatat intensificarea traficului de persoane, ceea ce determinat indivizii să îmbrățișeze nu rareori comportamente deviante în vederea înlăturării stării de anomie.
Exploatarea minorilor a constituit o altă formă de comportament deviant, generată tot de nevoia de înlăturare a stării de anomie, în anii ce au urmat căderii comunismului fiind din ce în ce mai obișnuite vânzarea copiilor sau adopțiile internaționale, copiii care cerșeau ori care comiteau fapte ilegale.
Astfel de comportamente deviante, dar și inaptitudinea instituțiilor statului de a le reprima au ajuns să fie apreciate, din păcate, ca fiind normale, ca un rezultat al adaptării la noua organizare socială.
R. K. Merton este cel care definește delincvența pornind de la starea de anomie, dar, spre deosebire de E. Durkheim, apreciază că anomia ar reprezenta un dezechilibru între două elemente fundamentale ale societății: structura culturală și structura socială, o „ruptură” în structura culturală, când apare o discrepanță între normele sociale, scopurile culturale și capacitatea membrilor de a se conforma acestora.
Starea de anomie se instaurează ca urmare a diferenței evidente între scopurile urmărite și mijloacele deținute ori accesibile pentru anumiți indivizi. Dacă se întâmplă ca persoanele care beneficiază de o anumită bunăstare materială să-și permită să-și atingă scopurile urmărite, se pare că, în cazul persoanelor mai puțin înstărite, se dă o luptă continuă între mijloacele formal recunoscute de lege, de realizare a scopurilor materiale și spirituale ale individului, pe de o parte, și mijloacele efective reale, pe de altă parte, care sunt, de altfel, foarte limitate. Astfel, acești indivizi defavorizați apelează la criminalitate, la mijloace ilicite, în vederea satisfacerii scopurilor culturale promovate.
Această lipsă de corespondență între ceea ce cultura cere și ceea ce structura permite, prima încurajând succesul și cea din urmă prevenindu-l, poate cauza decăderea normelor, deoarece ele nu mai sunt ghiduri efective de comportament.
În concepția lui R. K. Merton, persoana care muncește fără răgaz, cu educație pe măsură și onestitate, chiar dacă nu primește recompensa socială așteptată, realizează totuși un grad moderat de bunăstare. În schimb, persoana care realizează bunăstarea folosind metode ilegale, primește meritele mai mari ale statutului social și ale prestigiului. De aceea, Merton apreciază că această situație plasează un stres sever persoanelor care nu pot obține bunăstarea prin muncă cinstită. Ei bine, acest stres cade asupra unei pături mai largi de oameni în societate, însă, el tinde să fie mai concentrat asupra persoanelor din clasele unde sărăcia este instalată sau este pe cale de a se instala, adică în clasele de jos.
În aceeași ordine de idei, stresul apare ca fiind mai limitat la persoanele ce aparțin înaltei societăți, cu toate că folosesc aceleași metode legale și dispun de talente mai moderate. Apariția stresului, în cazul anumitor grupuri, este pusă pe seama faptului că, pe de o parte, cultura trasează diferențiat scopul de a obține bunăstarea, deși acesta ar fi aplicabil tuturor indivizilor, iar, pe de altă parte, structura socială îngrădește posibilitățile persoanelor defavorizate, sărace, de a obține satisfacerea scopurilor propuse prin mijloace legitime. Diferența între scopuri și mijloace adăpostește frustrarea, care în cele din urmă, duce la constrângere.
În funcție de poziția ocupată de indivizi în cadrul structurii sociale, există mai multe tipuri de adaptare a acestora la scopurile culturale: conformismul, inovația, ritualismul, retragerea și revolta.
Atât timp cât se menține stabilitatea societății, marea majoritate a indivizilor care face parte din aceasta se va orienta către conformitate, ceea ce determină admiterea atât a scopurilor culturale, cât și a mijloacelor instituționalizate. Respectivii indivizi își concentrează forțele în vederea realizării bunăstării prin metodele acceptate de către valorile clasei medii, continuând în acest sens, chiar dacă au sorți de izbândă ori nu.
Inovația reprezintă forma de adaptare a indivizilor la scopurile culturale, pe care o îmbracă marea parte a criminalității. Cel mai adesea, persoanele care inovează manifestă reticență în promovarea scopului cultural de înmagazinare a bunăstării și apreciază că metodele legitime sau instituționale nu le pot folosi atingerii acestui scop, astfel că apelează la noi metode de acumulare a bunăstării.
Ne permitem să constatăm că acest tip de comportament este, de regulă, caracteristic persoanelor tinere, care, spre deosebire de persoanele mai în vârstă ce au atins un anumit grad de resemnare, sunt mai dornice de afirmare și de acumulare a bunăstării.
În inovație, ce decurge din admiterea țelurilor apreciate de către societate ca fiind legale, categorie în care se încadrează succesul sau dezaprobarea mijloacelor legale pentru realizarea lor, se regăsesc viciile și crima, autorul evidențiindu-le ca fiind o atitudine firească față de circumstanțele în care se află individul, ceea ce presupune ca fiind normală adoptarea unui comportament delincvent de către acesta.
Mai mult decât atât, prin inovație se justifică faptul că anumiți indivizi devin victime ale traficului de persoane.
În opinia lui R. K. Merton, inovația se produce atunci când „individul a internalizat scopurile culturale, fără a internaliza în mod egal normele instituționalizate ce guvernează modurile și mijloacele pentru obținerea lor”.
În aprecierea lui R. K. Merton, acest tip de comportament este specific păturilor sociale inferioare, cărora le este îngrădit accesul legitim la succesul economic. Cu toate acestea, un astfel de comportament se remarcă și în cadrul straturilor superioare ale societății, prin prisma importanței exagerate a bogăției.
Astfel, un factor pe seama căruia poate fi pus comportamentul delincvent îl constituie sărăcia, care, însă, nu poate fi considerată ca fiind unicul factor determinant al unui asemenea comportament.
În țara noastră, în cei 25 de ani ce au urmat Revoluției din decembrie 1989, modificările ce au avut loc la nivel social-economic au determinat, în afara dezvoltării ascendente, și fenomene precum sărăcie, inflație, șomaj, diferențe sociale, năruirea sistemului de protecție socială, ceea ce a condus la imposibilitatea satisfacerii nevoilor oamenilor în condiții optime.
În zonele lumii ce se evidențiază printr-o rată crescută a șomajului și printr-o ofertă scăzută de muncă, indivizii s-au văzut obligați, în vederea supraviețuirii, să emigreze către state, unde se pot realiza personal mult mai bine.
Totuși, dorința de emigrare nu este specifică păturilor sociale inferioare, ci este caracteristică pentru marea parte a indivizilor, atrași de un potențial salariu de câteva ori mai mare, factor determinant al creșterii traficului de persoane.
Diferența între persoanele care se angajează în trafic și cele care reușesc să îl evite este dată de anumiți factori, și anume: poziția socială a individului, formarea și calificarea sa profesională, experiența acestuia, dar și existența unui sistem de valori și principii. Astfel, persoanele care beneficiază de pregătire la nivel înalt și de un capital social crescut își satisfac scopurile propuse, în timp ce indivizii defavorizați demonstrează un comportament inovativ, nesocotesc normele legale, recurgând la emigrare, ce constituie un mijloc spre traficare.
Soluțiile care i se oferă unei persoane tinere, cu un capital social deficitar, locuind într-o zonă defavorizată, includ următoarele posibilități:
să aștepte o oportunitate de a se pregăti, de a se angaja sau de a se căsători cu o persoană care are un loc de muncă;
să încerce să lucreze la negru, în timp ce continuă să primească ajutor social de la stat;
să se alăture unui grup informal care să întreprindă acțiuni colective în vederea sporirii veniturilor membrilor prin mijloace legale sau ilegale (un grup de cerșetori, un grup infracțional);
să se alăture unui grup politic revoluționar;
să migreze într-o altă zonă;
să migreze într-o altă țară.
Opțiunea individului pentru una sau alta dintre variantele mai sus-prezentate are la bază, pe de o parte, câștigul adus acestuia prin alegerea respectivă, iar, pe de altă parte, cheltuielile pe care le presupune aceasta. Astfel, se întâmplă că, de cele mai multe ori, cântărind alternativele avute la dispoziție, indivizii ajung ca, pe baza unei alegeri raționale, să migreze fie pe plan intern, fie pe plan internațional, considerând că această decizie este cea mai bună pentru satisfacerea țelurilor urmărite.
Ritualismul este tipic indivizilor ce renunță la ideea de a reuși pe plan financiar si de a avea o ascensiune rapidă, mărginindu-se, astfel, la scopuri a căror satisfacere poate fi dobândită prin mijloace tolerate de societate.
Retragerea este specifică oamenilor care abandonează țelurile, precum și mijloacele acceptate de societate, în această categorie înscriindu-se debilii mintal, paria, surghiuniții, nomazii, vagabonzii, drogații etc., dintre care se detașează, nu de puține ori, unii infractori periculoși.
Revolta apare în cazul persoanelor care abandonează scopurile legale, dar și mijloacele propuse de societate, obiectivul acestora constând în instituirea unei structuri sociale în care să predomine interdependența între merit, efort și recompensa socială, în eliminarea nedreptăților, în modificarea vechilor valori cu altele noi, acestea urmând a se înfăptui pe calea revoluției de forma unei acțiuni politice organizate.
3.2. Teorii de orientare psihologică. Teoria personalității criminale
Orientarea psihologică, având în vedere și acțiunea exercitată de condițiile de mediu în stabilirea înclinațiilor spre infracționalitate, se canalizează, în primul rând, pe cercetarea trăsăturilor psihice, native ori dobândite, ale personalității delincvente.
În această abordare sunt studiate teorii extreme, care reduc geneza crimei la psihicul individului, ca și variante nuanțate, a căror linie de demarcație între orientarea biologică și sociologică este mai greu de trasat. În continuare, vom analiza îndeaproape teoria personalității criminale.
Chiar și cele mai vechi încercări de explicare a delincvenței din punct de vedere psihologic conferă infractorului o personalitate distinctă. Conform acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard, 1913), delincventul este un psihopat, un „degenerat” mintal, sau „sociopat”, care a moștenit anumite tare psihice ce îl determină la o conduită antisocială.
Cu toate că în epoca prezentă moștenirea tarelor nu mai este marcantă, „psihopatul” sau „sociopatul” este încă de actualitate, psihologii creionând portrete caracteristice ale personalității criminale.
În Masca sănătății mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială:
farmec superficial și inteligență emoțională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalți prin simulare;
sentimente lipsite de profunzime și de empatie, absența conștientizării greșelilor și lipsa remușcărilor, indiferență manifestată față de consecințele negative ale faptelor comise;
conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acțiuni dificil de înțeles sau anticipat;
incapacitate de a învăța din experiențele trecute și absența temerilor;
egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu și incapacitate de atașament afectiv;
atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate și rea-credință, relații sociale instabile și de scurtă durată.
În opinia psihiatrilor canadieni K. Gray și H. Hutchinson (1964), profilul psihopatic al delinventului se caracerizează prin următoarele trăsături de personalitate:
neputința de a profita de experiența altora;
lipsa sentimentului de responsabilitate;
imposibilitatea de a relaționa cu semnificație și de durată;
un control deficitar sau chiar absența controlului asupra unor impulsuri;
simț moral puternic diminuat sau chiar absent;
imaturitate emoțională;
egocentrism puternic;
purtare pregnant antisocială și distructivă;
lipsa de semnificație a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului.
Remarcăm faptul că, în ambele teorii mai sus evidențiate, trăsăturile delincventului sunt în mare măsură asemănătoare. De aici se desprinde întrebarea, pe care este lesne de înțeles că ne-o punem cu toții: Personalitatea infractorului este net diferită de cea a nonifractorului?
Răspunsul la această întrebare îl dă unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai abordării personalității criminale din punctul de vedere al trăsăturilor, și anume criminologul francez Jean Pinatel (La société criminogéne, 1971). Potrivit concepției acestuia, „cu toții avem porniri criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
Astfel, Jean Pinatel nu este de acord cu ideea, potrivit căreia există o diferență între delincvent și nedelicvent, și apreciază, preluând ideile lui Etienne de Greeff, că există o diferență de grad între infractor și noninfractor, prin grad înțelegându-se nivelul de la care impulsurile endogene și excitațiile exogene îl determină pe individ să comită o faptă antisocială.
De asemenea, Jean Pinatel consideră că orice persoană are posibilitatea ca, la un moment dat, confruntându-se cu o situație excepțională, să devină delincvent, numai că diferența dntre infractorii autentici și noninfractori o consituie trecerea la săvârșirea actului in sine, cei din a doua categorie rezistând tentației de a comite infracțiunea, spre deosebire de cei din prima categorie care nu o fac.
Unor indivizi le sunt suficiente câteva incitații pentru a trece imediat la infracțiune, pe când altora le sunt necesare incitații puternice pentru a-i determina să treacă la acțiune.
Dacă în cazul lui Eysenck, studiul delincvenților avea la bază analiza psihologică, în ceea ce îl privește pe Jean Pinatel, acesta își întemeiază studiul preponderent pe analiza psihosocială.
În concepția lui Pinatel, sursa primordială a creșterii infracționalității o constituie progresul accelerat al societății și al tehnicii față de cultură, ceea ce înseamnă că obiceiurile, principiile, valorile, ideile și convingerile sunt lăsate în urmă. Omul apare ca inadaptat, dezordinea socială fiind evidentă, totul este în mișcare, variabil. Ritmul de viață extrem de rapid are drept consecință suprimarea valorilor fundamentale spirituale și intelectuale.
În această societate, individul este extenuat, neliniștit, îngrijorat. În viziunea lui Pinatel, criminalitatea apare ca o maladie morală a societății. Individul afectat grav de această maladie a societății reprezintă personalitatea criminală, pe care autorul o identifică cu un model utilizat în criminologie, model care ne îngăduie să înțelegem de ce infractorii sunt persoane cu o multitudine de variații, dar caracterizați, totuși, prin ceva comun.
Astfel, potrivit concluziei lui Jean Pinatel, mediul poate fi criminogen arât prin înmulțirea împrejurărilor criminale, cât și prin simplificarea configurării personalităților criminale.
Ținând seama de faptul că factorul situațional joacă un rol esențial în săvârșirea infracțiunilor și în declanșarea comportamentului delincvent, Jean Pinatel face diferența între următoarele categorii ce prezintă relevanță în distingerea personalității criminale, acestea fiind:
situații specifice, periculoase, care îngăduie apariția tentației, ce se găsește la limita dintre a comite o faptă penală sau de a se menține la stadiul de gând sau impuls;
situații nespecifice, amorfe, respectiv acele situații care ar putea duce la nașterea tentației de a săvârși un act infracțional.
Cât despre mediu, același Jean Pinatel consideră că acesta poate favoriza atât comiterea de infracțiuni, cât și fructificarea personalității criminale.
Personalitatea criminală reprezintă, conform definiției date de Jean Pinatel, „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional… un sistem de referințe, o construcție abstractă care se substituie unei realități subiective”.
Din analiza conceptului de personalitate criminală, putem conchide că infracțiunea reprezintă tot o faptă omenească și că delincvenții sunt oameni ca noi toți ceilalți, doar că între ei există deosebirea esențială de „trecere la act”, ceea ce reprezintă „diferența de grad”.
Așadar, între personalitatea noninfractorilor și cea a infractorilor este o diferență cantitativă, și nu una calitativă.
În opinia lui Jean Pinatel, componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act sunt:
egocentrismul (tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși);
labilitatea (instabilitate, fluctuație, improvizație);
agresivitatea (de la simpla afirmare a eului și dinamism combativ până la ostilitate);
indiferența afectivă.
În primul rând, pentru ca un individ să treacă la act se impune ca el să nu fie împiedicat de atitudinea de dezaprobare a societății față de faptele nedemne ale infractorului. Acest proces de „autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism.
Așadar, egocentrismul se arată ca fiind o consecință a societății, care are la bază o concurență neîndurătoare și care avantajează toate formele care antrenează caracteristicile achizitive ale persoanei.
Nu trebuie să omitem nici normele legislative, care conduc la starea de anomie, în mediul ambiant al individului totul fiind hiperreglementat, individul nemaidescurcându-se, călăuzindu-se după propriile instincte.
În al doilea rând, este necesar ca individul să nu fie reținut de amenințarea pedepsei, fapt ce se explică prin labilitate, care reprezintă absența unei inhibiții, impreviziune, renunțare la impresiile momentului, lipsa reflectării asupra efectelor actului infracțional. Pinatel este de părere că omul, în societatea modernă, percepe totul în perspectivă, economiștii organizându-i viitorul și protejându-l de imprevizibil.
Omul reacționează la aceste circumstanțe printr-o puternică ancorare în prezent, prezentând un anumit grad de labilitate și inconștiență individuală. Se pare că, astfel, societatea, determinând individul să judece scurt, fugitiv și mobil, încurajează imprudența, actul spontan și nesocotit, producând imposibilitatea folosirii experienței trecute și antrenarea în acțiuni vremelnice.
În al treilea rând, piedicile materiale ce pot sta în calea executării crimei sunt doborâte prin agresivitate.
Agresivitatea este un rezultat al frustrărilor pe care societatea le implică. Societatea, impunând un anumit ritm de viață, dar și de muncă rapid, dă naștere unor frustrări biologice, individul fiind forțat să se adapteze unor condiții ce contrazic natura sa. Este necesar să menționăm și faptul că alcoolul constituie un factor demn de luat în seamă, întrucât are rolul de a mări agresivitatea individului ce se află sub influența sa.
În cel de-al patrulea rând, afându-se în ipostaza de a săvârși o infracțiune, se impune ca individul să nu fie reținut de sentimentul că realizează un rău semenului său, prin atentarea la persoana ori bunurile acestuia. Indiferența afectivă ori absența emoțiilor asigură această ultimă etapă a trecerii la act.
Indiferența afectivă constituie consecința formei de viață din acest moment. În viziunea lui Jean Pinatel, orice sentimentalism se prezintă ca fiind inutil și reprezintă un impediment în calea realizării.
Din analiza sistemului socio-economic se desprinde o legătură strânsă între sistemul economic de competiție exagerat și agresivitate. Lupta pentru supraviețuire încurajează agresivitatea, dar apreciem că este important a reține și faptul că eșecul generat de concurență determină, de asemenea, agresivitate. Or, eșecul se află în strânsă corelație cu absența mijloacelor la pornire, ceea ce conduce la angajarea păturilor defavorizate la o subcultură de violență. În acest fel, agresivitatea se transformă într-o componentă a personalității criminale, violența fiind apreciată ca un act de îndrăzneală și curaj.
Cele patru elemente ale personalității criminale nu sunt specifice infractorilor fiecare în mod individual, ci numai cumularea lor într-un tot unitar, precum și însemnătatea legăturilor dintre acestea imprimă un caracter infracțional personalității individului.
Această constelație de trăsături ar reprezenta modelul central al personalității criminale care apare ca o reprezentantă, și nu ca un destin.
Considerăm că se impune precizarea că restul elementelor psihologice care pot fi identificate la delincvent nu se găsesc în corelație cu trecerea la act, ci numai cu modul de executare a crimei. Astfel, componente ale activității (delincvenți activi și pasivi), aptitudinile fizice (delincvenți robuști și debili) sau aptitudinile intelectuale (delincvenți inteligenți și delincvenți insuficient de inteligenți), aptitudinile profesionale și sociale (delincvenți „buni profesional” și alții extrem de stângaci), necesitățile nutritive și sexuale (delincvenți cu instincte puternice, alții slabi) sunt neutre în raport cu trecerea la acțiune.
Potrivit unui studiu realizat în anul 1956 în statul american Colorado de către J.J. Conger și W.C. Miller, pornind de la un eșantion reprezentativ pentru băieții cu comportamente delincvente, a rezultat că, până la vârsta de 15 ani, se poate face diferența între delincvenți și nondelincvenți, pe de o parte, cu ajutorul testelor psihologice, iar, pe de altă parte, prin evaluările efectuate de cadrele didactice, în funcție de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoțională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieții cu conduite delincvente au fost caracterizați ca instabili emoțional, impulsivi, suspicioși, cu ostilitate disproporționată în raport cu situația, egocentrici, anxioși, nefericiți și nesatisfăcuți de experiența lor de viață.
Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenței juvenile de prezența unei imaturități afective sau a uneia caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistența stărilor afective, instabilitate, indiferență, ambivalență afectivă, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Asemănător, imaturitatea caracterială se caracterizează prin:
autocontrol insuficient;
impulsivitate și agresivitate;
subestimarea greșelilor și actelor antisociale comise;
indolență, indiferență, dispreț față de muncă;
opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;
exacerbarea unor motive personale egoiste, a trebuințelor inferioare;
absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor morale;
dorința unei vieți ușoare.
Psihologii sunt de acord că, în marea parte a cazurilor, tulburările caracteriale pot fi depistate încă din copilăria timpurie, cronicizându-se ulterior și caracterizând „copilul problemă”.
În ceea ce privește imaturitatea intelectuală sau inteligența delincvenților juvenili, trebuie remarcat faptul că între aceștia sunt destul de mulți care prezintă carențe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Posibilitățile intelectuale diminuate îi înfrânează pe mulți dintre ei în preîntâmpinarea consecințelor și efectelor acțiunilor, în special pe termen lung și, concomitent, în stabilirea rațională a raportului dintre câștiguri și pierderi.
Ne aflăm, astfel, în ipostaza de a ne întreba dacă infractorii au săvârșit fapta penală din cauza capacității intelectuale reduse sau dacă au fost descoperiți din această cauză?
Există, totuși, și anumite categorii de infracțiuni a căror comitere solicită capacități deosebite și o inteligență superioară de la cei care le săvârșesc. Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a infracționalității, atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv și cu alte elemente ce țin de valorile și atitudinile subiectului, respectiv cu contextul socializării.
La finalul acestor considerații, se cuvine să facem câteva observații.
În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu, ca orice altă dimensiune a umanului, pe un continuu și numai modalitatea specifică de analiză rațională face ca acest continuu să fie secționat în categorii distincte.
În al doilea rând, biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucții consecvente unei etichetări retrospective. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent, furtul cireșelor și alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal.
Și în al treilea rând, profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracțiuni, plecând de la premisa simplistă și, în fond, eronată, că personalitatea delincventului ar fi aceeași.
Putem însă ignora diferențele dintre un violator înrăit și un adolescent care fură dintr-un magazin, sau dintre un criminal în serie și femeia părăsită care se prostituează, între înaltul demnitar, care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de sume imense și un consumator de droguri, între cel care conduce sub influența băuturilor alcoolice și funcționarul care primește mită? Evident că întrebarea este doar retorică. Profilul personalității delincventului este un model abstract, nelipsit de semnificație, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări.
Fiecare dintre noi reprezintă rezultatul interacțiunii factorilor moșteniți cu cei dobândiți în prima parte a copilăriei ori ulterior, și stabilizați după aceea prin experiențele individuale de viață, în anumite condiții ale mediului social. Iar dacă este să ne referim la un act (criminal) anume, aici intervin în discuție și elemente ale contextul situațional (legate de starea subiectului, starea victimei, situația de fapt etc).
Cele patru caracteristici ale personalității criminale pentru care pledează criminologul francez Jean Pinatel, enumerate mai sus, sunt incluse și într-un clasament întocmit de unii cercetători criminologi privind factorii principali ai apariției recidivismului, respectiv de înrădăcinare a personalității criminale:
Egocentrismul, ce este definit ca imposibilitatea unei persoane de a lua în considerare sentimentele, gândurile, dorințele, expectanțele celor din jur, s-a dovedit a fi întâlnit la peste 41% din infractorii recidiviști;
Agresivitatea, manifestată atât la nivel verbal, cât și fizic, a constituit o parte importantă a personalității a peste 72% din infractori;
Indiferența afectivă, ce reprezintă imposibilitatea unei persoane de a răspunde sentimentelor, trăirilor unei alteia, de a lua în considerare durerea sau nevoile acestora, a fost intalnită la peste 27% dintre aceștia, și, așa cum era de așteptat, această trasatură a personalității criminale este întotdeauna întalnită alături de egocentrism;
Oportunismul, ce se referă la nesupunerea la normele sociale impuse, de nerespectare a figurilor ce prezintă autoritate, s-a regăsit în peste 46% din cazuri;
Imaturitatea intelectivă reprezintă imposibilitatea unei persoane, în acest caz a infractorilor recidiviști, de a avea o gândire pe termen lung, de a reflecta asupra consecințelor faptelor lor și asupra gravității comiterii acestora;
Impulsivitatea mărită, ce se referă la o slabă putere de autocontrol absolut necesară în momente critice, reacția lor cognitiv-comportamentală fiind una de inadaptare socială. Întâlnită la peste 68% dintre infractorii recidiviști, această trasatură a personalității criminale se întâlnește întotdeauna alături de imaturitatea intelectuală;
Sărăcie a eului, ce reprezintă o conștientizare slabă a imaginii de sine, aceasta fiind realizată în general prin intermediul suprapunerii părerilor și judecăților de valoare a celor din jur asupra sa și a propriului său comportament;
Devalorizarea muncii, activitate privită de majoritatea infractorilor recidiviști ca fiind ceva nefolositor, ceva ce îi ține în loc, fiind o sursă de motivație limitată.
CAPITOLUL IV
PREVENIREA ȘI COMBATEREA
FENOMENULUI DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ
Prin prevenire, în sens criminologic, se înțelege luarea unor măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii de crime, prin crime fiind definite acțiunile ori inacțiunile apreciate ca dăunătoare pentru valorile materiale, dar și spirituale ale societății. Prevenirea se referă la comportamentele al căror grad de periculozitate necesită o reacție prin mijloace de drept penal.
Obiectul prevenirii este reprezentat de cumulul de factori care vin în sprijinul comiterii faptei ilicite. În funcție de gravitatea și rolul acestor factori, se va întocmi strategia combaterii cauzelor fenomenului, strategie construită pe etape, având obiective atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
În vederea unei cât mai bune eficiențe a acțiunii de prevenire, o condiție esențială constă în faptul că aceasta trebuie să se raporteze la fenomenul privit în ansamblul său, iar nu separat pe tipuri de infracțiuni.
Apreciem că este importantă analiza conceptului de prevenire sub două abordări distincte:
pe de o parte, prevenirea predelictuală constituie un ansamblu de măsuri sociale luate de organele de stat cu atribuțiuni specifice, în strânsă conlucrare cu diferite asociații, în vederea eliminării factorilor cauzatori de infracționalitate și care constă, în principal, în identificarea, neutralizarea și înlăturarea acestora. Acest set de măsuri se referă la educarea continuă a membrilor societății în spiritul respectării legii. Prevenirea predelictuală vizează excluderea factorilor precum: sărăcia, criza economică, lipsa școlarizării, deficiențele în educație, inadaptarea socială;
pe de altă parte, prevenirea postdelictuală reprezintă totalitatea măsurilor care vizează reintegrarea în societate a indivizilor care au săvârșit infracțiuni și împotriva cărora au fost pronunțate hotărâri de condamnare, scopul urmărit prin aceasta fiind anihilarea posibilității de recidivă.
Nu numai organele abilitate ale statului, ci și societatea civilă acționează în cadrul prevenirii postdelictuale, care cuprinde, deopotrivă, măsuri de asistență postpenală al căror obiectiv îl constituie asigurarea unui climat psiho-material adecvat și măsuri de încadrare în muncă, astfel încât, pe fondul îmbunătățirii condițiilor de trai ale cetățenilor, condiții ce pot fi materiale, dar și instructiv-morale, se poate remarca o diminuare a ratei criminalității.
Activitatea de combatere a criminalității, ca latură complementară a prevenirii, se definește ca fiind ansamblul de măsuri juridico-penale, luate de organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal, și anume constatarea, la timp și în mod complet, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată penal, potrivit vinovăției sale, și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Prevenirea criminalității are ca scop adoptarea unui set de măsuri care urmăresc:
Stabilirea și diminuarea ori eradicarea cauzelor criminalității și a condițiilor ce o favorizează;
Identificarea colectivităților de indivizi care prezintă un grad crescut de risc criminal și reducerea acestuia;
Delimitarea și eliminarea situațiilor dintr-un anumit mediu, care stau la baza sau determină, în mod direct, săvârșirea infracțiunilor;
Determinarea indivizilor al căror comportament semnalează o mare probabilitate de a comite fapte penale, precum și stabilirea unor măsuri corective a acestora.
Prevenirea delincvenței juvenile reprezintă o activitate complexă, a cărei realizare nu implică activități izolate, pe care o anumită instituție le declanșează într-un anumit interval de timp, ci, pentru a avea eficacitate, trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acțiune coerentă, susținută și pe termen lung, diferite instituții, începând cu cele educative, familia, școala, comunitatea, continuând cu cele de asistență socială și cu cele sancționatoare, ca poliția și justiția. O astfel de activitate cere coroborarea autorităților publice cu comunitatea și organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent și realist.
Dată fiind legătura dintre devianța școlară și delincvența juvenilă, în ultimii ani, școala a devenit nodul central al activităților de prevenție, intervenția juridică trecând în plan secundar față de intervenția educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acționează în sensul însănătoșirii morale a mediului educativ, se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci și criminalitatea viitoare. Este mult mai preferabilă, atât pentru societate, cât și pentru individ, investiția în educație în comparație cu investiția în constrângere și corecție. Așa se face că, astăzi, politicile de prevenție implică un parteneriat care reunește poliția, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de ajutor (guvernamentale și neguvernamentale), asociațiile comunității în jurul unui pivot central, care este școala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul și consilierul școlar.
Elaborarea unei politici penale eficiente, care să conducă la diminuarea acestui fenomen infracțional, trebuie să aibă ca bază de pornire rezultatele concrete ale cercetărilor criminologice, care trebuie să ofere cauzalitatea și legitățile delincvenței juvenile ca fenomen social. Prin cercetările criminologiei, trebuie să se ofere dinamica fenomenului infracțional, esența cauzală a acestora și pe baza acestora să elaboreze strategii, metode și procedee posibile de acțiune în înfăptuirea activităților concrete de prevenire și combatere a fenomenului infracțional. Numai în acest fel știința criminologiei poate contribui la individualizarea principiilor politicii penale ale unui stat.
În ceea ce privește prevenirea și combaterea delincvenței juvenile, aceasta se poate realiza la trei niveluri, respectiv:
Prevenirea primară – include un set de măsuri în domeniile: social, economic, cultural, educativ, care își propun eliminarea atât a factorilor criminogeni, cât și a efectelor nedorite ale criminalității. Prevenirea primară are drept țintă publicul larg ori o parte a cetățenilor care nu a fost identificată pe baza unui criteriu legat de risc. Deoarece sunt programe proactive, pozitive și oferite independent de existența unui risc, potențialul programelor universale de a stigmatiza individul este minimizat și mesajele vor fi mai ușor acceptate și adoptate. Un program de prevenire primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populația școlară la nivelul unei țări sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificați după criterii care nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenței juvenile, ne referim la modificarea condițiilor delictogene din mediul fizic și social global.
Prevenirea secundară (selectivă) – are ca scop formularea unor strategii penale de prevenire prin stabilirea precoce și neutralizarea factorilor criminogeni. Prevenirea secundară este realizată, pe de o parte, de organele legislative în sarcina cărora intră adoptarea unei legislații corespunzătoare, iar, pe de altă parte, de organele executive ce au atribuții de aplicare a normelor penale. Prevenirea secundară se adresează persoanelor sau grupurilor de persoane constituite pe baza unor factori de risc, al căror risc de delincvență este ridicat. Spre exemplu, pot fi desfășurate astfel de programe care vizează copiii din cartierele limitrofe marilor orașe.
Prevenirea terțiară (intervenția) – constă în activități care au ca obiectiv prevenirea recidivei la persoanele care au comis fapte penale și cuprinde toate acțiunile ce vizează tratamentul, reeducarea, resocializarea și reintegrarea socială a copiilor și adolescenților deja identificați ca fiind delincvenți.
În vederea prevenirii și combaterii delincvenței juvenile, ne propunem în continuare să conturăm câte o strategie în acest domeniu la nivel național, la nivel local sau județean, dar și la nivelul unei unități școlare, în cadrul fiecăreia fiind delimitate rațional, concret și realist obiectivele, activitățile/măsurile prin care se apreciază că vor fi atinse respectivele obiective, instituțiile ori persoanele implicate în realizarea acestor activităi, între acestea regăsindu-se reprezentanți ai administrației, ai comunităților locale, criminologi, juriști, psihologi, asistenți sociali, sociologi, dar și termenele în care se preconizează că acestea vor da rezultate, la baza unei astfel de strategii fiind cunoașterea situațiilor de fapt, pornind de la rezultatul cercetărilor de teren, în relație cu nevoile și resursele comunității.
4.1. Strategia națională privind delincvența juvenilă
Strategia națională privind prevenirea și combaterea delincvenței juvenile ar trebui să aibă ca punct de plecare următoarele obiective:
Atragerea comunității în acțiuni menite să contribuie la oprirea fenomenului delincvenței juvenile, aceasta urmând a se implica în programe de asistență comunitară, în acest sens urmând a fi adoptate măsuri de natură socială, educativă, economică și culturală, care să conducă la diminuarea necesității de a comite infracțiuni, precum:
Creșterea bunăstării societății, în general, a nivelului economico-social al acesteia prin alocarea de fonduri, în vederea amplificării nivelului de trai al cetățenilor, dar și a ameliorării condițiilor sociale și creșterea bunăstării familiilor sărace, în special, fiind binecunoscut faptul că sărăcia constituie o cauză a delincvenței, astfel că acordarea de resurse economice acestor familii mai dezantajate și chiar infractorilor care și-au ispășit pedeapsa ar contribui la diminuarea infracțiunilor săvârșite de copiii proveniți din astfel de familii sau a recidivei acestora;
Formarea unui nivel de pregătire profesională și de socializare pozitivă a fiecărui membru al societății, acest lucru realizându-se prin programe specifice care să se desfășoare în familie, școală, loc de muncă și care să creeze condițiile necesare implementării acestora prin apariția de noi locuri de muncă, prin asigurarea de condiții de locuit decente, a petrecerii timpului liber în condiții plăcute și de asigurare a stării de sănătate corespunzătoare;
Vizitarea de către personalul sanitar a tinerelor mame pe perioada gravidității, dar și în perioada de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, aceste vizite având rolul de a le insufla acestora încredere în capacitățile proprii de a duce sarcina la bun final, dar și de a acorda supraveghere de specialitate în această perioadă, ținându-se seama de cunoscuta neglijență a multor mame de a se prezenta la medic cu regularitate. Personalul sanitar trebuie să ofere sfaturi despre îngrijirea pre și post-natală a copilului, dezvoltarea lui, nutriție și necesitatea de a nu fuma și de a nu consuma substanțe halucinogene pe timpul gravidității, care, dacă s-ar întâmpla, ar putea produce, din păcate, consecințe nefaste asupra formării personalității copilului, care ar putea fi mai greoi în însușirea unor deprinderi sau chiar cu tendințe spre comiterea de fapte antisociale;
Educarea în special a părinților tineri, sprijinirea părinților cărora le este greu să se adapteze noilor condiții de viață, educarea copiilor care se trag din familii dezorganizate ori care sunt incapabile de a oferi copiilor lor o educație corespunzătoare;
Consolidarea rolului care revine școlii, aceasta fiind cea care, prin rolul său formativ pronunțat, contribuie cel mai mult la oferirea acelor cunoștințe necesare tinerei generații, care să formeze respectul față de lege și normele morale, implicațiile ce decurg din comiterea unui delict și urmările acestui fapt, importanța sistemului judiciar, să conștientizeze importanța valorilor morale și, nu în ultimul rând, să le formeze acele deprinderi și cunoștințe de așa natură încât să evite comportamentul deviant. Se poate aprecia că școala are și timpul și metodele necesare de a dezvolta la tineri acele convingeri morale durabile care să determine integrarea lor corectă în societate. Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al școlarilor ori abordarea unui aspect educațional singular s-au dovedit a fi contraproductive, eforturile ar trebui să se îndrepte în două direcții: către supravegherea școlarilor în vederea reducerii violenței, în acest scop urmând a fi angajați tineri absolvenți aflați în șomaj; către organizarea unor cursuri speciale în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a noțiunilor și de adaptare la mediul școlar;
Având în vedere faptul că pierderea sursei de venit, ca urmare a pierderii locului de muncă, îl determină pe tânăr să se îndrepte spre medii periculoase, duce la o diminuare a încrederii în sine a acestuia, făcându-l să apeleze la fapte antisociale, trebuie să se procedeze la crearea de locuri de muncă pentru tineri, în mod deosebit penru cei care au mai mari responsabilități, în această categorie încadrându-se cei cu familie și copii în întreținere, cei care au părinți bătrâni și bolnavi care se bazează pe ei; la organizarea timpului liber petrecut de către tinerii care și-au pierdut locul de muncă, în acest fel luându-se în considerare nu numai prevenirea delincvenței juvenile, ci și acțiunile de reconversie și recalificare a tinerilor; la înlesnirea accesului la tratament al celor care manifestă probleme precum consumul de droguri sau alcool;
Recuperarea socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială și profesională.
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătății, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Tineretului și Sportului sunt câteva dintre instituțiile care ar trebui să se implice la nivel național în realizarea acestui obiectiv, termenul fiind permanent.
Protejarea societății prin măsuri penale și extrapenale, ce au rolul de a mărgini sau de a opri fenomenul delincvenței juvenile, căile prin intermediul cărora s-ar putea îndeplini acest obiectiv fiind:
Identificarea acelor acte normative care nu mai sunt de actualitate și înaintarea spre adoptare a unor propuneri de legi care să satisfacă cerințele actuale;
Adoptarea de către legiuitor a unui set de norme penale de natură să stopeze minorul să săvârșească pentru prima dată o infracțiune;
În cazul minorilor care deja au comis o infracțiune, pentru care au fost pedepsiți, în vederea determinării acestora de a nu recidiva, legea penală trebuie să prevadă aplicarea unei sancțiuni mult mai aspre, având în principal scopul de a-i izola de comunitate o perioadă cât mai mare de timp, perioada de detenție fiind folosită pentru includerea în programe speciale, menite să conducă, prin educarea, reeducarea, tratamentul psihosocial sau medical, la determinarea acestora de a se reintegra social la liberare și de a se abține de la comiterea altor fapte.
Aceste activități cad în sarcina organelor legislative și executive, acestea fiind cele care se ocupă de elaborarea sistemului legislativ și de aplicarea practică a acestuia, la baza elaborării politicii penale fiind studiile și rezultatele criminologice, termenul de realizare fiind de 3 ani.
Implementarea unor programe de educare, reeducare, resocializare și reinserție socială, programe care au rolul de a acționa în scopul evitării recidivei delincvenților juvenili și care să conducă la formarea unui comportament prosocial din partea acestora și în cadrul cărora se urmărește cursul convingerilor și atitudinilor, în vederea unei trainice schimbări comportamentale, ceea ce se poate realiza printr-o serie de acțiuni pentru crearea unor caracteristici menite să împiedice delincventul juvenil să repete infracțiunea comisă sau să recurgă la săvârșirea altor fapte penale, cum sunt:
Educarea infractorilor minori prin transmiterea și determinarea acestora de a-și însuși normele, valorile, principiile general acceptate de societate, care au ajuns să fie încălcate de aceștia din cauza unei socializări negative și a unei absențe fundamentale a educației;
Reeducarea delincvenților juvenili care, fiind puși în fața unor împrejurări conjuncturale, s-au confruntat cu neputința de a se adapta sistemului de valori și principii prezent, în acest fel respectivii indivizi urmând să dobândească respectul față de semenii lor, respectul față de lege și formarea acelor trăsături care să-i determine să-și asume responsabilitatea pentru nevoile avute prin muncă și alinierea la standardele normale de viață;
Resocializarea acelorași indivizi prin metode terapeutice, prin care se are în vedere o remodelare a personalității infractorului, o reînviere a motivațiilor atitudinale, de ameliorare a tendințelor reacționale care să conducă în final la o readaptare la mediul socio-cultural și reinserția lor socială.
Pentru atingerea acestui obiectiv vor colabora Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, serviciile de probațiune, psihologi, termenul fiind permanent.
Mediatizarea intensă, la nivel național, a sancțiunilor prevăzute de legea penală în cazul săvârșirii unor infracțiuni de către minori, în acest fel prevenirea delincvenței juvenile bazându-se pe efectul inhibării psihice datorat unei posibile măsuri educative privative ori neprivative de libertate aplicate minorului în cazul comiterii unei fapte antisociale, măsurile care ar putea să conducă la realizarea obiectivului fiind:
Realizarea unor emisiuni radio-tv, de către posturile naționale, care, prin forța exemplului, să evidențieze parcursul infractorilor minori, dar și consecințele pe care le-au avut faptele lor, măsură care apreciem că este de natură să genereze diminuarea delincvenței juvenile;
Informarea accentuată a cetățenilor, în general, și a tinerilor, în special, pe calea presei scrise, cu privire la sancțiunile aplicabile celor care decid să încalce legea penală, cu exemplificarea traiectoriei parcurse de minori care au ales să recurgă la săvârșirea de infracțiuni.
În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, mass-media, magistrați, polițiști, psihologi vor conlucra pe termen lung.
4.2. Strategia locală privind delincvența juvenilă
În cadrul strategiei locale sau județene privind prevenirea și combaterea delincvenței juvenile, apreciem că ar trebui îndeplinite următoarele obiective:
Diminuarea cu 15% a numărului infracțiunilor comise de minori în cadrul și în preajma unităților școlare, activitățile/măsurile prin intermediul cărora s-ar putea realiza acest obiectiv fiind:
Întocmirea cu regularitate a unor analize criminogene, în vederea identificării situației reale a infracțiunilor săvârșite de minori în perimetrul unităților de învățământ, rezultatele respectivelor analize urmând a fi transmise structurilor operative și autorităților locale;
Elaborarea unor hărți criminogene ale ariilor incluzând unități școlare, pentru o mai bună cunoaștere a stării infracționale: tipurile infracțiunilor comise, frecvența săvârșirii acestora, modalitatea de operare, tipologia infractorului și a victimei;
Organizarea periodică a unor întâlniri ce își propun analiza infracțiunilor săvârșite de minori în cadrul unităților școlare, cu participarea reprezentanților tuturor instituțiilor implicate în activitatea de prevenire și combatere;
Periodic, politiștii de proximitate vor efectua verificări ale zonelor din vecinătatea unităților școlare, în vederea identificării elevilor a căror lipsă de la ore este nemotivată. În acest scop, se are în vedere, în principal, verificarea localurilor, restaurantelor, teraselor etc. în cadrul cărora elevii și-ar putea petrece timpul alocat orelor de curs și, ceea ce este mai grav, ar putea consuma băuturi alcoolice ori droguri. Astfel, se impune măsura instruirii personalului acestor unități de alimentație publică în legătură cu respectarea normelor legale cu privire la comercializarea către minori de băuturi alcoolice.
În sensul realizării acestor acțiuni, urmează a colabora Direcția Generală de Poliție Județeană și Inspectoratul Școlar Județean, iar termenul în care considerăm că ar putea fi atins acest obiectiv îl reprezintă finalul anului școlar 2015-2016.
Majorarea gradului de informare cu privire la delincvența juvenilă atât a elevilor, cât și a părinților acestora, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv urmând a fi realizate următoarele acțiuni:
Organizarea, la nivelul școlilor, a unor întâlniri periodice cu elevii și părinții, în vederea depistării factorilor de risc ai delincvenței juvenile și identificării unor căi concrete de prevenire și combatere a acestora. În cadrul acelorași întâlniri, se va proceda la informarea atât a elevilor, cât și a părinților acestora cu privire la siguranța personală, dar și la efectele săvârșirii de fapte antisociale și li se vor prezenta spețe reale de infracțiuni comise de către minori. De asemenea, li se vor aduce la cunoștință consecințele nefaste ale consumului de alcool și de droguri;
Punerea la dispoziția elevilor și a părinților a unor materiale informative, de genul broșurilor și al pliantelor, precum și prezentarea în cadrul întâlnirilor menționate în precedent a unor filme educative având ca tematică prevenirea și combaterea delincvenței juvenile;
Realizarea unor emisiuni radio-tv pe aceeași temă, cu participarea elevilor, dar și a polițiștilor.
Pentru atingerea acestui obiectiv, vor fi antrenați psihologi, magistrați, cadre didactice, parteneri media, reprezentanți ai Direcției Generale de Poliție Județene și ai unor ONG-uri, temenul fiind unul permanent.
Realizarea unei comunicări eficiente între unitatea de învățământ, autoritățile locale și familie, în scopul identificării, monitorizării și prevenirii infracțiunilor săvârșite de minori, sens în care se impune a fi realizate următoarele activități:
Sprijinirea conducerii unităților de învățământ în asigurarea pazei, în conformitate cu dispozițiile Legii Nr. 333/2003, ale Legii nr. 35/2007 și ale Legii nr. 29/2010;
Participarea polițiștilor la ședințele cu părinții, în mod deosebit la nivelul școlilor sau al liceelor în cadrul cărora au fost săvârșite infracțiuni și informarea de către aceștia cu privire la dinamica criminalității în perimetrul acestor unități de învățământ;
Desfășurarea unor întâlniri aparte atât cu părinții elevilor care prezintă probleme comportamentale, cât și cu diriginții claselor în care activează aceștia, în scopul identificării de modalități de prevenire a delincvenței juvenile;
Sfătuirea părinților minorilor, în vederea evitării unui comportament deviant al acestora, să comunice cu copiii, să manifeste fermitate, iar nu agresivitate față de aceștia, să asigure în cadrul familiei o atmosferă plăcută, să se intereseze în permanență de situația școlară a copiilor, să implice copiii în rezolvarea treburilor casnice, ceea ce le-ar devolta simțul responsabilității și al utilității, iar, în ipoteza în care constată modificări în sens negativ în comportamentul copiilor, să se adreseze cadrelor didactice, psihologilor, poliției sau unor organizații neguvernamentale, în vederea primirii de ajutor și consiliere în soluționarea problemelor cu care se confruntă;
Identificarea familiilor dezorganizate (părinți care nu se înțeleg sau care își abuzează copiii, absența unuia dintre părinți, părinți bolnavi) ori sărace, în cadrul cărora minorul ar putea să dezvolte un comportament delincvent, purtarea de discuții cu părinții și luarea măsurilor necesare în vederea eradicării fenomenului de delincvență juvenilă;
Crearea unor asociații constituite din tineri și adulți, prin care se urmărește realizarea unei interacțiuni naturale și constructive între tinerii delincvenți, aparținând unor bande sau grupuri stradale, proveniți din familii în care tatăl este absent sau oferă modele negative, cu adulți responsabili, un rol important fiind acordat acțiunilor sportive, luând ființă ligi și cluburi sportive, cu acțiuni și reguli, programe și orare de antrenament și competiții, minimalizând influența nocivă exercitată de bande asupra tinerilor. Alături de activități sportive, se acordă importanță dezvoltării activităților recreative, prin mobilizarea voluntarilor adulți, utilizarea facilităților comunității și obținerea sprijinului moral și financiar din partea comunității locale.
În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, se impune a se cumula eforturile directorilor unităților de învățământ, ale consiliului local, ale psihologilor, ale reprezentanților Direcției Generale de Poliție Județene și ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, temenul fiind permanent.
Asigurarea ordinii și siguranței publice la nivelul școlilor, dar și al comunității locale, acest obiectiv urmând a fi atins prin următoarele măsuri:
Includerea în activitățile de prevenire a delincvenței juvenile atât a cadrelor didactice, cât și a psihopedagogilor;
La nivelul fiecări unități școlare se va ține o evidență a infracțiunilor comise de minorii ce au calitatea de elevi în cadrul respectivei unități de învățământ, situația familială și școlară a acestor minori, condițiile care au determinat săvârșirea faptelor antisociale, măsurile luate în vederea evitării unor astfel de incidente de către conducerea unității școlare, acțiunile de prevenire a delincvenței juvenile realizate;
Identificarea acelor grupuri de minori sau a așa-ziselor „găști de cartier” care se fac vinovate de tulburarea liniștii publice, a procesului de învățare, de agresarea elevilor și a cadrelor didactice și descurajarea lor;
Polițiștii se vor ocupa de menținerea ordinii publice, intervenind ori de câte ori se produce un eveniment în perimetrul unităților de învățământ;
Unitățile școlare, mai ales cele care prezintă un risc criminogen crescut, vor fi incluse în itinerariile de patrulare ale polițiștilor și jandarmilor, aceștia fiind obligați să supravegheze aceste obiective, în mod deosebit în intervalele orare de venire și de plecare a copiilor.
Pentru realizarea acestor măsuri, este necesară coroborarea eforturilor directorilor unităților de învățământ, ale consilierilor psihopedagogi și ale reprezentanților Direcției Generale de Poliție Județene, temenul fiind permanent.
Adoptarea unei reglementări speciale pentru minori și tineri, atât sub aspectul dreptului material, cât și a celui procesual penal, sens în care se vor adopta următoarele măsuri:
Ședințele de judecată trebuie să aibă caracter nepublic, programarea acestora urmând să se facă în zile în care are loc judecarea exclusivă a cauzelor cu minori;
Formarea de complete speciale pentru cauzele cu minori la nivelul tuturor instanțelor și asigurarea posibilității formării unei cariere pe linie de minori;
Formarea unei echipe speciale pentru instrumentarea cauzelor cu minori atât la poliție, cât și la prachet;
Specializarea tuturor celor care instrumentează cauze cu minori: polițiști, procurori, judecători, dar și a consilierilor de probațiune. O soluție optimă ar fi constituirea unor echipe multidisciplinare alcătuite din polițiști, psihologi și asistenți sociali, care să preia un minor din momentul identificării lui ca autor al unei infracțiuni și să se ocupe de el pe traseul presupus de anchetarea și judecarea unei infracțiuni;
Mărirea numărului consilierilor de probațiune și mărirea resurselor bugetare a acestor servicii;
Crearea unui sistem de monitorizare a evoluției în timp a fiecărui minor delincvent intrat în sistemul de justiție sau de protecție a minorului aflat în dificultate;
Realizarea unor manuale de îndrumare practică a polițiștilor, procurorilor, judecătorilor și lucrătorilor sociali implicați în sistemul judiciar penal juvenil;
Durata și desfășurarea procedurii judiciare și aplicarea sancțiunilor minorilor trebuie să se întemeieze pe principiul interesului superior al copilului, iar măsurile de încarcerare a acestora trebuie luate numai în ultimă instanță.
În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, vor colabora organele de cerecetare penală, magistrați, psihologi, consilierii de probațiune, termenul fiind de 5 ani.
Reorganizarea centrelor de reeducare și a centrelor de detenție, acestea urmând a fi dotate cu infrastructura necesară și cu personal calificat, în vederea îndeplinirii rolului pentru care au fost înființate de resocializare și reinserție educațională și profesională a delincvenților juvenili. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, Administrația Națională a Penitenciarelor va avea un rol important, termenul fiind de 1 an.
4.3. Strategia la nivelul unității de învățământ privind delincvența juvenilă
Strategia la nivelul unității de învățământ privind prevenirea și combaterea delincvenței juvenile ar trebui să își propună satisfacerea următoarelor obective:
Stabilirea dimensiunii fenomenului de delincvență juvenilă în unitatea școlară și în zona adiacentă a acesteia, în acest sens urmând a fi luate unele măsuri precum:
Realizarea unei baze de date, în care să se păstreze evidența infracțiunilor săvârșite de minorii care au calitatea de elevi în cadrul școlii respective, care s-au înregistrat la nivelul unității de învățământ, în mediul proxim al acesteia, în spațiul public ori în cadrul familiei;
Supravegherea tuturor elevilor implicați în incidente infracționale, în context social, familial și educațional, psihologului școlii revenindu-i sarcina de a întocmi fișele individuale psihopedagogice, colaborând în acest sens cu diriginele clasei, cu familia fiecăruia dintre elevi, dar și cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului;
Identificarea factorilor de risc care au generat un comportament delincvent în rândul elevilor unității de învățământ și luarea măsurilor ce se impun în vederea eradicării cauzelor criminalității.
În vederea realizării acestor măsuri vor colabora directorul unității de învățământ, psihologul acesteia, Inspectoratul Școlar Județean, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Direcția Generală de Poliție Județeană și familiile elevilor implicați în săvârșirea de infracțiuni, termenul de îndeplinire a obiectivului fiind finalului fiecărui an școlar.
Asigurarea siguranței spațiale și materiale a clădirii în care se desfășoară procesul educațional, a curții școlii și a altor spații adiacente cum sunt sălile de sport, în ideea realizării acestui obiectiv urmând a fi efectuate următoarele acțiuni:
Realizarea împrejmuirilor, căilor de acces, a sistemelor de pază și supraveghere, controlul accesului în școală, în special al persoanelor din exterior; sistemele video din interiorul școlii pot contribui la monitorizarea accesului în incinta școlii, a comportamentului copiilor în pauze, împiedicarea acțiunilor de perturbare a activităților cadrelor didactice de către alte persoane. În același timp, prezența camerelor video în incinta școlii descurajează manifestările violente, prevenind astfel încălcarea regulamentului de ordine interioară, iar, practic, înregistrările oferă dovezi incontestabile ale faptelor comise și ajută la luarea unor măsuri imediate, nepermițând agravarea conflictelor;
Colaborarea cu autoritățile locale pentru ca și zona adiacentă școlii să fie „sigură”, conform prevederilor legale;
Cooperarea cu poliția, jandarmeria și pompierii pentru evaluarea măsurilor de siguranță luate la nivelul școlii, dar și pentru semnalizarea oricăror influențe externe care ar putea aduce atingere măsurilor de siguranță luate.
Îndeplinirea acestui obiectiv impune antrenarea eforturilor conjugate ale directorului unității de învățământ, ale autorirăților locale, ale poliției, jandarmeriei și pompierilor, termenul fiind permanent.
Crearea unui cadru optim intern penrru facilitarea proceselor educaționale, activităților curriculare și extra-curriculare, în scopul satisfacerii acestui obiectiv fiind adoptate următoarele măsuri:
Aducerea la cunoștința elevilor și a părinților acestora a Regulamentului de ordine interioară, prin intermediul căruia se stabilesc sancțiuni disciplinare în cazul în care se constată săvârșirea unor infracțiuni de către elevii școlii, sancțiuni care pot fi scăderea notei la purtare sau chiar exmatricularea;
Elaborarea unui cod deontologic la nivelul școlii, ale cărui norme să fie agreate de elevi, părinți și cadrele didactice, norme prin care elevii să fie atrași în crearea cadrului optim al procesului educațional.
Pentru atingerea acestui obiectiv, se vor implica directorul unității de învățământ, cadrele didactice, elevii și părinții, termenul fiind permanent.
Implicarea elevilor, cadrelor didactice, directorilor, părinților, consilierilor școlari în prevenirea și combaterea fenomenului delincvenței juveniale, activitățile prin care aceste persoane vor fi sensibilizate fiind:
Organizarea, în cursul orelor de dirigenție, a unor dezbateri privind legislația în domeniu, Regulamentul de ordine interioară sau codul deontologic al școlii;
Susținerea de către elevi, în cursul acelorași ore, a unor referate, eseuri, studii de caz având ca tematică delincvența juvenilă;
Întocmirea de către elevi a unor pliante pe tema delincvenței juvenile, pliante care vor fi împărțite atât celorlalți elevi ai școlii, cât și părinților acestora, dar și în zonele limitrofe unității de învățământ;
Stimularea elevilor în asumarea rolului de mediator în neînțelegeri și formarea unor grupuri care să intervină în ipoteza generării unui conflict;
Încurajarea, în mod deosebit, a elevilor care prezintă un potențial violent să participe la acțiunile de prevenire și combatere a delincvenței juvenile, mizându-se astfel pe conștientizarea de către aceștia a consecințelor unor eventuale fapte antisociale și stoparea din fașă a manifestării unui comportament infracțional dn partea acestora;
Participarea cadrelor didactice și a consilierilor școlari la un seminar de formare și informare cu privire la delincvența juvenilă, seminar organizat la nivelul școlii, în această acțiune fiind atrași specialiști în domeniu care să le explice învățătorilor/profesorilor unele modalități de recunoaștere a elevilor care prezintă un potențial comportament delincvent, cu identificarea factorilor de risc care au contribuit la dezvoltarea unei astfel de conduite, unele modalități de identificare a măsurilor de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în funcție de profilul psihologic al minorului, dar și de cauzele care stau la baza formării personalității sale, precum și modalitățile de atragere a părinților elevilor și a comunității în acțiunile de prevenire și combatere a delincvenței juvenile;
Desfășurarea unor ședințe organizate de diriginții fiecărei clase, la care să participe elevii, părinții, cadrele didactice, dar și consilierii școlari, în cadrul cărora să fie dezbătute percepțiile învățătorilor/profesorilor în legătură cu manifestarea delincvenței juvenile în cadrul școlii și al societății, să fie puse în discuție cazurile de infracționalitate juvenilă recent apărute la nivelul unității de învățământ, să fie propuse soluții de prevenire și combatere a acestui fenomen;
Organizarea unor activități extrașcolare în vederea reducerii dimensiunilor fenomenului;
Implicarea directorului unității școlare în identificarea problemelor școlii care contribuie la dezvoltarea comportamentului delincvent al minorilor și a inconvenientelor de ordin comnicațional la nivelul școlii;
Inserarea unei strategii de prevenire și combatere a delincvenței juvenile în cadrul planului de dezvoltare a școlii;
Formarea la nivelul școlii a unui grup de lucru, căruia îi revine sarcina coordonării, monitorizării și evaluării acțiunilor pe care le presupune strategia de prevenire și combatere a delincvenței juvenile;
Constituirea unui grup de părinți care să se implice în elaborarea și implementarea strategiei de prevenire și combatere a delicvenței juvenile;
Întocmirea de către consilierii școlari a unui program de asistență, care are ca scop conștientizarea de către minori, dar și de către părinții lor a efectelor pe care le-ar avea comiterea unor infracțiuni, prevenirea producerii dispozițiilor emoționale negative, dezvoltarea autonomiei și autocontrolului, apreciindu-se că impulsivitatea copilului poate fi redusă prin folosirea unor tehnici cunoscute care țin de abilitățile de instruire. Ar trebui pus accentul, în mod deosebit, pe necesitatea de a schimba modul de gândire al tinerilor, copiii care prezintă un comportament deviant trebuind să se oprească și să se gândească înainte de a acționa, să ia în calcul consecințele comportamentului lor, să recunoască faptul că există moduri alternative de rezolvare a problemelor lor, iar, înainte de a comite fapta, să se gândească la impactul acesteia asupra altei persoane.
În vederea realizării activităților pe care le implică îndeplinirea acestui obiectiv, este necesară depunerea de eforturi din partea elevilor, cadrelor didactice, directorilor, părinților, consilierilor școlari, specialiștilor în domeniu, termenul fiind permanent.
CONCLUZII
Fenomenul delincvenței juvenile continuă să se manifeste la un nivel îngrijorător în țara noastră. Datele statistice furnizate de instituțiile de specialitate reflectă faptul că, în cursul anului 2014, din totalul de 50342 de inculpați persoane fizice trimiși în judecată, 2966 sunt minori, reprezentând un procent de 5,9%. Se constată că principalele categorii de infracțiuni săvârșite de minori sunt reprezentate de infracțiunile contra persoanei, un număr de 481 de minori comițând astfel de infracțiuni în anul 2014 (16,22%), și infracțiunile contra patrimoniului, 2154 de minori fiind trimiși în judecată în cursul anului 2014 din cauza săvârșirii unor asemenea infracțiuni (72,62%).
Ca și in cazul infractorului adult, profilul psihologic al personalității delincventului juvenil include o serie de trăsături specifice, care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea, și anume: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, sensibilitatea deosebită, duplicitatea comportamentului, imaturitatea intelectuală, imaturitatea afectivă, frustrarea, complexul de inferioritate, egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferența afectivă.
Copiii care comit infracțiuni provin, de regulă, din familii dezorganizate, sărace, numeroase, familii în care părinții sunt consumatori de alcool sau droguri, familii care procedează la educarea lor prin apelarea la violență, familii în care părinții au plecat în străinătate în căutarea unei surse de venit, familii în care părinții au antecedente penale. Faptele antisociale săvârșite de minori sunt generate, cel mai adesea, de modalitățile educative necorespunzătoare care le-au fost aplicate și care au lăsat urme adânci în procesul de formare a personalității lor.
Prevenirea delincvenței juvenile reprezintă o activitate complexă, a cărei realizare nu implică activități izolate, pe care o anumită instituție le declanșează într-un anumit interval de timp, ci, pentru a avea eficacitate, trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acțiune coerentă, susținută și pe termen lung, diferite instituții, începând cu cele educative, familia, școala, comunitatea, continuând cu cele de asistență socială și cu cele sancționatoare, ca poliția și justiția. O astfel de activitate cere coroborarea autorităților publice cu comunitatea și organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent și realist.
Sancționarea minorului delincvent cu o măsură neprivativă de libertate, dublată de sprijinul acordat de familie, determină șanse mai mari de resocializare și reinserție socială a acestuia.
Existența unei strategii de prevenire și combatere a fenomenului delincvenței juvenile, strategie coerentă și realistă, poate contribui la diminuarea infracțiunilor comise de minori și la reintegrarea socială a celor care au săvârșit fapte antisociale.
BIBLIOGRAFIE
I. Legislație
Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
Vechiul Cod penal
Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010
Noul Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009
Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune
H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, modificată și completată
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York
II. Doctrină și jurisprudență
Aura Preda, Criminologie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011, p.22, pp.81-105
Gheorghe Nistoreanu, Gheorghe Costache, Elemente de criminologie, Editura Sitech, Craiova, 2005, pp.25-27, 85-86, 144-160
Tudor Amza, Criminologie, Suport de curs pentru învățământul deschis la distanță (I.D.), Universitatea „Hyperion” din București, 2011, pp.10–15, 57-59, 92-111
Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009, pp.51-54
Emilian Stănișor, Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2004, pp.54-59, 75-76, 209-216
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Drepturile copilului și tânărului, București, 1998, pp.9-33
Ecaterina Balica, Pascal Décarpes, Violence and crime in Europe. Social Interventions and Research Methods, Editura Ars Docendi, 2012, pp.131-140, 151-188
Teodor Dascăl, Minori. Aplicarea legii penale mai favorabile. Noul Cod penal, Revista de drept penal, nr. 2, 2010, pp.107–119
Daniel Soare, Subiecții infracțiunii. Referințe de drept comparat, Revista de drept penal, nr. 3, 2010, pp.138–148
Petre Dungan, Regimul răspunderii penale a minorului în noul Cod penal, Revista de drept penal, nr. 4, 2011, pp.52–57
Camelia Șerban Morăreanu, Protecția minorilor prin dispozițiile noului Cod de procedură penală, Revista de drept penal, nr. 2, 2012, pp.102–107
Versavia Brutaru, Tratamentul minorului infractor în documentele internaționale, Revista de drept penal, nr. 2, 2012, pp.161–176
Maria Dorina Pașca, Profilul psihologic al infractorului minor, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 1, 2007, pp.2-7
Doina Ștefana Săucan, Mihai Micle, Aurora Liiceanu, Încălcarea legii ca stil de viață. Vulnerabilitatea adolescenților la criminalitate (prezentarea lucrării), Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 2, 2009, pp.54-62
Florentina Marin, Despre activitatea Biroului Protecției Copilului Delincvent și Predelincvent, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 3, 2009, pp.100-101
Cristin Pripp, Baza de date a sistemului penitenciar ca sursă de analiză a infracționalității săvârșite de minori și tineri, în perioada 1999-2008, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 3, 2009, pp.167-173
Nora Fraj-Bouslimani, Delincvența juvenilă și crizele periferiilor, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 2, 2010, pp.42-49
Szilvia Gyurkó, György Virág, Reprezentarea copiilor și a infracțiunilor în mass-media, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 1, 2011, pp.18-19
Judecătoria Ploiești, Secția Penală, Sentința penală nr. 2992/17.10.2014
Judecătoria Ploiești, Secția Penală, Sentința penală nr. 103/20.01.2015
Judecătoria Sinaia, Sentința penală nr. 57/24.06.2014
Judecătoria Sinaia, Sentința penală nr. 104/28.10.2014
Florentina Rusan, Alina Milena Moisescu, Valentina Vasile, Cornelia Dumitru, Adolphus van Veen, Marij Bosdriesz, Manual privind prevenirea delincvenței juvenile în sistem integrat în unitățile de învățământ preuniversitar și în zona adiacentă acestora/www.ccdis.ro
Liliana Foca, Alexandru Gulei, Adela Serea, Metode și tehnici de prevenire a delincvenței juvenile, material realizat în cadrul proiectului Reducerea vulnerabilității copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă în străinătate, proiect derulat de către Asociația Alternative Sociale în 2006 și finanțat de European Children’s Help Organisation (E.C.H.O.) Marea Britanie/www.singuracasa.ro
Practici și norme privind sistemul de justiție juvenilă din România, proiect realizat cu sprijinul Reprezentanței UNICEF în România în parteneriat cu Ministerul Justiției/www.unicef.org
www.mpublic.ro
www.politiaromana.ro
http://anp.gov.ro
www.criminologie.ro
www.juridice.ro
www.avocatnet.ro
https://denisapatrascu.wordpress.com/…/studiu-criminologic-privind-cauzele-delicven-tei-juvenile
destepti.ro/personalitatea-criminala-jean-pinatel
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/prevenirea-criminali-tatii-criminologia-preventiva
ANEXE
Fig. nr. 1. ROLUL MEDIULUI FAMILIAL ÎN ETIOLOGIA DELINCVENȚEI JUVENILE
Fig. nr. 2. EVOLUȚIA NUMĂRULUI MINORILOR TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU SĂVÂRȘIREA DE INFRACȚIUNI ÎN INTERVALUL 2010 – 2014
Fig. nr. 3. SITUAȚIA MINORILOR PRIVAȚI DE LIBERTATE ÎNSCRIȘI LA CURSURI DE INSTRUIRE ȘCOLARĂ ÎN CADRUL UNITĂȚILOR PENITENCIARE ÎN PERIOADA 2010 -2014
Fig. nr. 4. INCULPAȚI PERSOANE FIZICE TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ ÎN ANUL 2014
Fig. nr. 4. INCULPAȚI MINORI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ ÎN ANUL 2014 – SITUAȚIA PE JUDEȚE
BIBLIOGRAFIE
I. Legislație
Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
Vechiul Cod penal
Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010
Noul Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009
Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune
H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, modificată și completată
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York
II. Doctrină și jurisprudență
Aura Preda, Criminologie, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011, p.22, pp.81-105
Gheorghe Nistoreanu, Gheorghe Costache, Elemente de criminologie, Editura Sitech, Craiova, 2005, pp.25-27, 85-86, 144-160
Tudor Amza, Criminologie, Suport de curs pentru învățământul deschis la distanță (I.D.), Universitatea „Hyperion” din București, 2011, pp.10–15, 57-59, 92-111
Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009, pp.51-54
Emilian Stănișor, Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2004, pp.54-59, 75-76, 209-216
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Drepturile copilului și tânărului, București, 1998, pp.9-33
Ecaterina Balica, Pascal Décarpes, Violence and crime in Europe. Social Interventions and Research Methods, Editura Ars Docendi, 2012, pp.131-140, 151-188
Teodor Dascăl, Minori. Aplicarea legii penale mai favorabile. Noul Cod penal, Revista de drept penal, nr. 2, 2010, pp.107–119
Daniel Soare, Subiecții infracțiunii. Referințe de drept comparat, Revista de drept penal, nr. 3, 2010, pp.138–148
Petre Dungan, Regimul răspunderii penale a minorului în noul Cod penal, Revista de drept penal, nr. 4, 2011, pp.52–57
Camelia Șerban Morăreanu, Protecția minorilor prin dispozițiile noului Cod de procedură penală, Revista de drept penal, nr. 2, 2012, pp.102–107
Versavia Brutaru, Tratamentul minorului infractor în documentele internaționale, Revista de drept penal, nr. 2, 2012, pp.161–176
Maria Dorina Pașca, Profilul psihologic al infractorului minor, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 1, 2007, pp.2-7
Doina Ștefana Săucan, Mihai Micle, Aurora Liiceanu, Încălcarea legii ca stil de viață. Vulnerabilitatea adolescenților la criminalitate (prezentarea lucrării), Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 2, 2009, pp.54-62
Florentina Marin, Despre activitatea Biroului Protecției Copilului Delincvent și Predelincvent, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 3, 2009, pp.100-101
Cristin Pripp, Baza de date a sistemului penitenciar ca sursă de analiză a infracționalității săvârșite de minori și tineri, în perioada 1999-2008, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 3, 2009, pp.167-173
Nora Fraj-Bouslimani, Delincvența juvenilă și crizele periferiilor, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 2, 2010, pp.42-49
Szilvia Gyurkó, György Virág, Reprezentarea copiilor și a infracțiunilor în mass-media, Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie, nr. 1, 2011, pp.18-19
Judecătoria Ploiești, Secția Penală, Sentința penală nr. 2992/17.10.2014
Judecătoria Ploiești, Secția Penală, Sentința penală nr. 103/20.01.2015
Judecătoria Sinaia, Sentința penală nr. 57/24.06.2014
Judecătoria Sinaia, Sentința penală nr. 104/28.10.2014
Florentina Rusan, Alina Milena Moisescu, Valentina Vasile, Cornelia Dumitru, Adolphus van Veen, Marij Bosdriesz, Manual privind prevenirea delincvenței juvenile în sistem integrat în unitățile de învățământ preuniversitar și în zona adiacentă acestora/www.ccdis.ro
Liliana Foca, Alexandru Gulei, Adela Serea, Metode și tehnici de prevenire a delincvenței juvenile, material realizat în cadrul proiectului Reducerea vulnerabilității copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă în străinătate, proiect derulat de către Asociația Alternative Sociale în 2006 și finanțat de European Children’s Help Organisation (E.C.H.O.) Marea Britanie/www.singuracasa.ro
Practici și norme privind sistemul de justiție juvenilă din România, proiect realizat cu sprijinul Reprezentanței UNICEF în România în parteneriat cu Ministerul Justiției/www.unicef.org
www.mpublic.ro
www.politiaromana.ro
http://anp.gov.ro
www.criminologie.ro
www.juridice.ro
www.avocatnet.ro
https://denisapatrascu.wordpress.com/…/studiu-criminologic-privind-cauzele-delicven-tei-juvenile
destepti.ro/personalitatea-criminala-jean-pinatel
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/criminologie/prevenirea-criminali-tatii-criminologia-preventiva
ANEXE
Fig. nr. 1. ROLUL MEDIULUI FAMILIAL ÎN ETIOLOGIA DELINCVENȚEI JUVENILE
Fig. nr. 2. EVOLUȚIA NUMĂRULUI MINORILOR TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU SĂVÂRȘIREA DE INFRACȚIUNI ÎN INTERVALUL 2010 – 2014
Fig. nr. 3. SITUAȚIA MINORILOR PRIVAȚI DE LIBERTATE ÎNSCRIȘI LA CURSURI DE INSTRUIRE ȘCOLARĂ ÎN CADRUL UNITĂȚILOR PENITENCIARE ÎN PERIOADA 2010 -2014
Fig. nr. 4. INCULPAȚI PERSOANE FIZICE TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ ÎN ANUL 2014
Fig. nr. 4. INCULPAȚI MINORI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ ÎN ANUL 2014 – SITUAȚIA PE JUDEȚE
s
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prevenirea Si Combaterea Delincventei Juvenile (ID: 129036)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.