Prevenirea Riscului Victimaldocx
=== Prevenirea riscului victimal ===
CUPRINS
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AGRESORUL ȘI VICTIMA
1.1 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE………………………………………………………8
1.2 SUBIECȚII INFRACȚIUNII 11
1.2.1 Subiectul activ persoana fizică 12
1.2.2 Subiectul pasiv al infracțiunii 15
CAPITOLUL II
2.1 NOȚIUNE,CARACTERIZARE ȘI CLASIFICARE PRIVIND AGRESORUL ȘI VICTIMA 18
2.2 CAUZE,EFECTE,CONSECINȚE ALE VICTIMIZĂRII 28
2.2.1 Victimizarea femeii 31
2.2.2 Victimizarea copilului 34
2.2.3 Victimizarea persoanelor în vârstă 35
2.2.4 Victimizarea străinilor 37
2.3 PERSONALITATEA AGRESORULUI ȘI VICTIMEI 37
CAPITOLUL III
PREVENIREA RISCULUI VICTIMAL
3.1 ORGANIZAREA ȘI EXECUTAREA ACTIVITĂȚILOR POLIȚIENEȘTI PENTRU PREVENIREA RISCULUI VICTIMAL 49
3.2 ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII FORMAȚIUNILOR DE INVESTIGAȚII CRIMINALE, ÎN VEDEREA PREVENIRII Șl COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE FURT DIN LOCUINȚE 50
3.3 PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA FURTURILOR DIN BUZUNARE ȘI POȘETE 55
3.4. ACTIVITĂȚI INFORMATIV – OPERATIVE SPECIFICE, DESFĂȘURATE DE POLIȚIE PENTRU PREVENIREA FURTURILOR DIN AUTOVEHICULE 57
3.5 ACTIVITATEA DE PREVENIRE ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE 61
3.6 ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII SPECIFICE PENTRU IDENTIFICAREA ȘI CERCETAREA FĂPTUITORILOR ÎN CAUZELE DE PEDOFILIE 64
CAPITOLUL IV
ACTIVITĂȚI SPECIFICE DESFĂȘURATE DE OFIȚERII DE POLIȚIE PENTRU DESCOPERIREA AGRESORILOR INFRACȚIUNILOR DE NATURĂ JUDICIARĂ
4.1. PRIMIREA PLÂNGERILOR ȘI DENUNȚURILOR 70
4.2 VERIFICAREA AUTENTICITĂȚII CELOR SESIZATE SI RAPORTAREA EVENIMENTELOR 71
4.3. ÎNREGISTRAREA SESIZĂRILOR PRIMITE 72
CAPITOLUL V
STATISTICA PRIVIND INFRACȚIONALITATEA 84
CAPITOLUL VI
CONCLUZII PRIVIND PREVENIREA RISCULUI VICTIMAL 87
BIBLIOGRAFIE 88
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AGRESORUL ȘI VICTIMA
Orice ființă, în orice colț al naturii, atunci când se simte amenințată reacționează și opune rezistență datorită instinctului de conservare care-1 caracterizează.
Această atitudine depresivă de apărare a victimelor durează atât cât dăinuiește răul ce o amenință. În același timp victima păstrează amintirea pericolului sau vătămărilor suferite. Această amintire naște sentimente de teamă și ură în mintea victimei în sensul că pe de o parte se teme că actul de agresiune s-ar putea repeta, iar pe de altă parte are un sentiment de frica fiindcă în orice agresor victima vede un dușman. Astfel, teama și ura împing victima dincolo de limitele apărării imediate trecându-se de multe ori de la reacția de apărare la o atitudine de reprimare.
De aceea, când autoritatea publică era încă în formă embrionară sau chiar inexistentă, elaborarea unor reguli de drept nu aparținea încă unei puteri publice, ci fiecărui individ în parte sau unui grup mai restrâns.
Ceea ce nu trebuie uitat și ceea ce deosebește reacția victimei de o simplă răzbunare, este faptul că dreptul există sub formă de obiceiuri și că victima care își făcea dreptate singură o făcea în virtutea unui drept. Căci, cum ne demonstrează Ihering, numai atunci putea victima să invoce sprijinul familiei sau a întregii colectivități chiar; în caz contrar, familia victimei sau colectivitatea interveneau spre a pedepsi pe autorul actului abuziv de justiția privată. Iată începutul justiției sociale. Dar această justiție privată, prin spontaneitatea sa și prin pericolul de arbitrar, era generatoare de abuzuri. Se putea ca acela care își făcea dreptate singur, să nu fie în dreptul său sau să o facă din răzbunare. În mod natural, răzbunarea a fost prima formă de reacție represivă din partea unei victime față de cel care i-a pricinuit o vătămare.
Răzbunarea nefiind supusă nici unei reglementări ea nu avea limită, decât în ceea ce privește posibilitățile fizice, iscusința și curajul fiecărui individ sau fiecărui grup.
Fenomenul justiției private din perioada inexistenței unor reglementări juridice îl găsim la toate popoarele vechi și chiar la popoarele barbare din evul mediu și uneori chiar în zilele noastre. Explicația este că dreptul, trebuind să se realizeze într-un fel sau altul, în lipsa autorității publice, victima își face singură dreptate. Și ceea ce se întâmpla în societățile primitive când nu existau autorități constituite se va întâmpla și în epocile mai înaintate când statul este dezorganizat și nu poate face față obligației de a apăra ordinea juridică. De aceea asistăm la o renaștere a justiției private în timpul evului mediu când din cauza fărâmițării marilor impresii si anarhiei feudale, puterea publică este slăbită și fiecare victimă își face singură dreptate.
Din această reînviere a justiției private rezultă nenumărate abuzuri și evul mediu se caracterizează prin domnia așa-ziselor „războaie private". Atunci au intervenit diferite autorități care s-au întărit încetul cu încetul cum ar fi biserica și suveranii. Este epoca „păcilor lui Dumnezeu" prin care se interzice războiul privat în anumite zile. Cu timpul, statul își redobândește autoritatea și atunci iarăși vedem dispărând justiția privată în fața justiției publice.
Așadar, ultima formă a constrângerii este aceea în care statul își arogă monopolul justiției. Iată cele trei faze prin care a trecut justiția la toate popoarele. Le găsim atât în dreptul civil, cât și în dreptul penal. În dreptul penal vedem cum la origine victima unui delict sau un membru al familiei sale avea dreptul să se răzbune (vindicta privată).
Nașterea victimologiei a repus în drepturi interesul pentru victimele infracțiunilor de drept comun. Renumitul victimolog Hans von Hemtig s-a preocupat în mod special de această categorie de victime, a analizat fenomenul concret stabilind pre-noțiuni și concepte utilizate în victimologie, evidențiind posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă, precum și rolul victimei în desfășurarea acțiunii infracționale.
Condiția este ca victima să depună plângere pentru că sunt numeroase cazurile în care multe victime nu pot sau nu vor să sesizeze organele judiciare împotriva celor care le-au creat prejudicii în cazuri de infracțiuni contra persoanei, furturi, infracțiuni economice și financiare.
Infracțiuni contra persoanei
Acest tip de infracțiuni este reglementat în Noul Cod Penal român la Titlul II din partea specială. Urmare a acestei categorii de fapte în România se înregistrează cele mai multe victime. Infracțiunile contra persoanei au fost împărțite în noua grupe de infracțiuni:
– Infracțiuni contra vieții;
– Infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății;
– Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie;
– Agresiuni asupra fătului;
– Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie;
– Infracțiuni contra libertății persoanei;
– Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;
– Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale;
– Infracțiuni ce aduc atingere domicliului și vieții private;
Victima este subiectul pasiv al tuturor infracțiunilor sus-amintite pentru că ea este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, astfel că ea participă în procesul penal în calitatea ei procesuală de parte vătămată conform art. 3 alin. 1 N C.pr.pen.
În virtutea respectării principiului rolului activ al organelor judiciare penale, acestea au obligația să cheme persoana vătămată prin infracțiune și să o întrebe dacă se constituie parte vătămată ori parte civilă.
În cazul infracțiunilor de omucidere s-a observat că acestea predomină în zonele urbanizate, iar cauzele care duc la victimele acestor infracțiuni sunt diverse, ca de exemplu: omorul pentru reglări de conturi, omorul în scopul procurării de bani sau obiecte de valoare, omor din cauza alcoolismului, demenței, pasiunii sau mobilului sexual, cauze rasiale sau politice etc.
Infracțiunile contra persoanei reprezintă aproape o treime din fenomenul criminogen din "aria noastră predominând vătămările corporale, urmate de amenințări, calomnii, violări de domiciliu, șantaje, sechestrări de persoane”.
Regăsim la aceasta categorie de infracțiuni o formă particulară de criminalitate, grupurile rackeți, care reprezintă o componentă a criminalității organizate din fostele state sovietice care, uzând de arme de foc, acționează cu precădere împotriva unor conaționali aflați în interes de afaceri sau ca turiști pe teritoriul României, blocându-le în locuri mai izolate autocarele sau autoturismele cu care călătoresc. Prin șantaj sau violență rackeții îi determină pe pasageri să le predea importante sume de bani ori alte bunuri, motivându-și acțiunile ca „taxe de protecție" împotriva răufăcătorilor. La cele de mai sus, pe lângă victimele infracțiunilor de furt, distrugere, se adaugă victimele lumii moderne, victimele civilizației, respectiv victimele infracțiunilor economice și financiare. Această grupă de infracțiuni reprezintă 1/8 din ansamblul fenomenului criminogen
Normele de conduită nu trebuie să fie produsul unui anumit grup, unei anumite culturi sau unei structuri politice distincte pentru că astfel s-ar ajunge la un conflict normativ, între reguli divergente. Omuciderea, incestul sau violul întrunesc, de exemplu, un consens normativ, în aproape toate societățile, fiind privite ca acte deviante extrem de grave care atentează la exigențele ordinii sociale. În schimb, actele sexuale care intră în sfera devianței heterosexuale (masturbarea, contactul sexual oral sau anal) sunt apreciate ca „devianță normală", întrucât nu intră în conflict cu normele societății și, în plus, o parte importantă a populației le acceptă și chiar le practică. Pe de altă parte, nu tot ceea ce este înregistrat în statisticile criminalității este identic cu nivelul criminalității „totale".
Sistemele penale sunt departe de a fi perfecte și ele operează, adeseori, în mod selectiv, atunci când judecă și sancționează anumite fapte. Infracțiunile comise de către „gulerele albe" (demnitarii sau oficialii guvernamentali, în primul rând) sunt, de cele mai multe ori, omise sau pedepsite mai puțin sever. Aceasta face ca, adeseori, definiția unui comportament infracțional să depindă de alți factori decât comportamentul însuși.
1.1 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE
Noțiunea generală de infracțiune ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare, care pot constitui fie contravenții, fie abateri disciplinare. Noțiunea de infracțiune provine din substantivul latinesc „infractio” care inseamnă spargere, frângere, iar in sensul ei larg, reprezintă un act de conduit exterioară al persoanei, care după vătămarea unei anumite valori sociale este supus sancțiunii penale.
Noul Cod Penal al României adoptat prin Legea 286/2009 prin asumarea răspunderii de către Guvern se situează și el pe poziția necesității unei definiții a infracțiunii printre dispozițiile codului penal adoptând însă o definiție formală a infracțiunii în acest fel noul cod penal se deosebește de codul penal anterior, care cuprindea o definiție substanțială (sau semisubstanțială) a infracțiunii.
În viziunea doctrinei române, infracțiunea este un segment de viață, o manifestare umană episodică care s-a produs cândva și s-ar putea să se mai producă, pe care legiuitorul o evaluează în raport cu criterii proprii ca prezentând un pericol pentru ordinea socială impunându-se împiedicarea, repetării ei prin folosirea constrângerii (adică a pedepsei). Dacă ar fi să reducem infracțiunea la forma cea mai simplă și mai schematică de exprimare am spune că infracțiunea este o ciocnire de voințe: aceea a făptuitorului și aceea a legiuitorului, precum și rezultatul acestei ciocniri, anume înfrângerea (prin săvârșirea infracțiunii) a voinței legiuitorului.
Noua reglementare are urmatoarea formulare, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o (art.15 al.l.C.pen.). Conceperea în acest mod a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii reprezintă o noutate în raport cu reglementarea codului penal adoptat prin Legea nr. 301/2004, care definea infracțiunea ca fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție. În această formulare sunt evidențiate cele patru trăsături esențiale și comune tuturor infracțiunilor: fapta să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârșită cu vinovăție, fapta să fie nejustificată și fapta sa poată fi atribuită persoanei care a săvârșit-o. Aceste trăsături esențiale nu trebuiesc confundate cu cu acele elemente constitutive ale oricarei infracțiuni: exemplu când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură esențială nu poate constitui o infracțiune deoarece pierde caracterul penal, iar când faptei îi lipsește un element constitutiv al unei anumite infracțiuni poate constitui eventual o altă infracțiune pastrând caracterul penal.
Aceasă deosebire între trăsăturile esențiale și elementele constitutive, pe care noul Cod penal o consacră în reglementarea fiecărei infracțiuni, prezintă o reală importanță teoretică și practică, fiindca face posibilă o îndoită verificare în stabilirea existenței, în concret a infracțiunilor, una generică privind prezența trăsăturilor esențiale și alta specifică privind întrunirea elementelor constitutive, ambele relevante pentru asigurarea respectării legalității .
Această nouă abordare dă naștere unor principii generale cum ar fi principiul că nu există infracțiune și nici răspundere penală dacă fapta nu este incriminată de lege, un alt principiu ar fi că nu există infracțiune fără vinovăție și nici răspundere penală obiectivă sau că nu există infracțiune dacă fapta a fost săvârșită în condițiile permise de lege.
Fenomenul infracțional imbraca urmatoarele aspecte: material, uman, moral, politic și juridic:
– aspectul material este evidențiat prin faptul ca infracțiunea este un act de conduită exterioară, prin manifestarea de energie fizică ce produce modificări în lumea obiectivă;
– aspectul uman ce pune în evidență actul de conduită al unei persoane fizice, un act conștient reprezentând expresia personalității făptuitorului;
– aspectul social: fapta săvârșită de o persoana este periculoasă sau vătămătoare pentru o anumită valoare socială ocrotită de lege;
-aspectul moral și politic țin de atitudinea făptuitorului față de valorile sociale;
-aspectul juridic reflectă din încălcarea unei obligații de conformare prevăzută de o normă incriminatoare
Noua definiție abandonează ideea că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, satisfăcând astfel cerințele doctrinei de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, ceea ce o situează pe pozițiile unei concepții formale asupra definiției infracțiunii.
Noua definiție abandonează ideea că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, actualizând astfel cerințele doctrinei de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, ceea ce o situează pe pozițiile unei concepții formale asupra definiției infracțiunii. De asemenea, în noua reglementare nu s-a renunțat numai la elementul de pericol social, ci și la definirea scopului legii penale. S-a considerat, că textul la care s-a renunțat nu cuprinde o reglementare anumită ci este mai mult o expunere de principii, expunere care este și incompletă deoarece nu enumeră toate valorile sociale apărate de legea penală împotriva infracțiunilor ci numai pe cele mai importante, celelalte fiind cuprinse sub o formulă globală “întreaga ordine de drept’’. Asadar noua definiție constituie un pas înainte și apropie doctrina penală română de celelalte doctrine care definesc în acest mod infracțiunea (infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu vinovăție).
În această nouă viziune, prima trăsătură esențială a infracțiunii este aceea ca fapta să fie prevăzută de legea penală, această trăsătură esențială având prioritate și pe care o regăsim și în Codul penal anterior, dar pe o altă poziție decât cea prioritară. Se confirmă astfel, ideea exprimată și de profesorul Vintilă Dongoroz după care norma creează infracțiunea, ea constituie haina juridică a faptei, cadrul legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea penală: în lipsa ei este de la sine înțeles că nu se poate vorbi de infracțiune deoarece nu există incriminare.
O anumită ambiguitate pe care o provoacă totuși prima trăsătură esențială a infracțiunii este vorba de înțelesul noțiunii de faptă, a fost clarificată în doctrina penală.
S-a argumentat în mod corect că în măsura în care legea folosește noțiunea de faptă într-un mod generic, fără a preciza dacă este vorba de faptă concretă sau de faptă descrisă în norma de încriminare, trebuie să admitem că fapta prevăzută de legea penală nu poate fi decât o faptă concretă, deoarece numai o atare faptă ar putea să se raporteze la norma de incriminare pentru a constitui infracțiune. Fapta concretă nu se identifică niciodată cu fapta descrisă în norma ci numai se compară cu aceasta, verificându-se dacă trăsăturile faptei concrete corespund descrierii din textele incriminatorii.
Noua definiție, a infracțiunii menționează vinovăția, socotită ca a doua trăsătură esențială a infracțiunii, sistematizați cum este firesc, după trăsătura privitoare la fapta prevăzută de legea penală; spre deosebire de legea anterioară, care situa vinovăția înainte de cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Noua sistematizare care dă prioritate cerinței ca fapta să fie prevăzută de legea penală în raport cu vinovăția a fost convingător justificată în doctrina penală. S-a motivat că organele judiciare în practică se preocupă mai întâi de existența unei norme de incriminare care să prevadă fapta cu care au fost sesizate și numai după aceasta verifică dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită cu vinovație.
1.2 SUBIECȚII INFRACȚIUNII
Se constituie subiect al infracțiunii, conform Noului Cod Penal persoana fizică sau juridică care a săvârșit sau a participat la săvârșirea infracțiunii, respectiv persoana asupra căreia se răsfrânge urmarea infracțiunii.
Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii fie ca subiecți activi, prin săvârșirea infracțiunii sau fie ca subiecți pasivi, fiind partea care suportă consecințele infracțiunii. Astfel vom avea ca subiecți ai infracțiunii persoanele fizice care nu și-au respectat obligația din cadrul raportului juridic penal de conformare și au săvârșit fapta interzisă, și persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea faptei interzise suportă consecințele acestei fapte.
Noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de subiecți de drept penal ce desemnează persoanele între care există raporturi juridice penale de conformare (cooperare) și cele de conflict (de contradicție, represiune, răspundere, constrângere) . Sub acest aspect se poate observa că sfera noțiunii de subiecți de drept este mai întinsă, ea cuprinzând și persoanele neimplicate în săvârșirea unei infracțiuni, decât sfera noțiunii de subiecți ai infracțiunii. Subiecții de drept penal prin implicarea lor în săvârșirea unei infracțiuni devin subiecți ai infracțiunii. Altfel spus toți subiecții infracțiunii sunt și subiecți de drept penal, dar nu toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii.
Subiecții infracțiunilor se clasifică, după participarea fizico-afectivă direct în realizarea acțiunii-inacțiunii infracționale și dupa consecințele suferite prin infracțiune, în subiecți activi și subiecți pasivi. Calitatea de subiecți activi derivă din atitudinea, energia activă a persoanei care săvârșește infracțiunea iar calitatea de subiecți pasivi derivă din suferința de origine fizică, psihică sau materială suportată de o persoană considerată victimă a faptei infracționale. Rezultă că, în orice raport juridic penal se disting două atitudini: atitudinea agresivă, ostilă, amenințătoare, nocivă având caracter periculos prin rezultatul vătămărilor față de relația socială, atitudine manifestată de subiectul activ și, o atitudine de apărare pe plan fizic, moral și material tinzând să evite rezultatul socialmente periculos al infracțiunii, atitudine manifestată de subiectul pasiv. Efortul depus în sensul realizării unor cerințe individuale cu un character socialmente periculos califică atitudinea subiectului active, iar efortul depus pentru împiedicarea unui rezultat infracțional precum si suferirea unor vătămări fizice, psihice sau material califică atitudinea subiectului pasiv.
1.2.1 SUBIECTUL ACTIV PERSOANA FIZICĂ
Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică sau juridică care a săvârșit sau a participat la săvârșirea unei infracțiuni: astfel va fi subiect activ al infracțiunii nu numai autorul acesteia, ci și coautorii, complicii ori instigatorii. Autorul este subiect activ al unei infracțiuni dar nu orice subiect activ este și autorul infracțiunii.
Pentru a fi considerat subiect activ al infracțiunii, omul (persoana fizică) trebuie să îndeplinească mai multe condiții generale și, uneori, anumite condiții speciale. Condițiile generale sunt: capacitatea juridică (vârsta și discernământul), responsabilitatea și libertatea de voință.
În anumite situații, din considerente de politică penală sau datorită particularităților unor categorii de subiecți activi ai infracțiunii, legiuitorul prevede în conținutul infracțiunii anumite condiții (calități) speciale referitoare la subiectul activ al infracțiunii, având rolul unor cerințe esențiale sau al unor elemente circumstanțiale de calificare (agravante sau atenuante).
Persoana fizică, subiect activ al infracțiunii:
persoana care a împlinit vârsta de 14 ani, este responsabilă și a acționat în mod liber;
nu răspund penal minorii: sub 14 ani, precum si minorii cu vârsta între 14 și 16 ani care au acționat fără discernământ;
iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a persoanei care, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cause, este lipsită de capacitatea de a își da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau de urmarile acestora (factor intelictiv) ori de capacitatea de a fi stăpână pee le (factorul volitiv) – în cazul in care se reține iresponsabilitatea făptuitorului, fapta va fi tipică, însă nu va fi imputabilă
Discernământul si libertatea de voință și acțiune nu apar ca elemente ale tipicității, ci sunt elemente legate de imputabilitate, ca trăsătura generală a infracțiunii. Acest lucru este relevant de împrejurarea că și o persoană lipsită de discernământ poate comite o faptă tipică și nejustificată și pe cale de consecință, se paote lua față de ea o măsură de siguranță (spre exemplu, internarea medicală)
Subiectul activ general și subiectul activ special
În raport de subiectul activ, infracțiunile se clasifică în infracțiuni cu subiect activ general și infracțiuni cu subiect activ special.
Infracțiunile cu subiect activ general sunt cele care pot fi comise de orice persoană potrivit normei de incriminare, fără sa i se ceară o calitate specială. Exemplu de infracțiuni cu subiect activ general: omorul, furtul ele putând fi săvârșite de catre orice persoană.
Infracțiunile cu subiect activ special sunt infracțiuni care nu pot fi comise decât de o persoană care deține o anumită calitate ce este prevăzută în norma de incriminare. Exemplu de infracțiuni cu subiect activ special: dezertarea este o infracțiune ce nu poate fi săvârșită decât de un militar, ori delapidarea care poate fi comisă doar de catre o persoană ce are calitatea de funcționar public care administrează sau gestionează bunuri.
Uneori infracțiunile cu subiect activ special sunt la rândul lor clasificate in infracțiuni proprii și improprii. Sunt infracțiuni cu subiect activ special proprii cele in cazul cărora absența calității prevăzute de lege face ca fapta să fie irelevantă din punct de vedere penal. Fac parte din această categorie incestul, divulgarea secretului professional, luarea de mită, fapte care, în absența calității speciale nu corespund niciunei incriminări-tip. Spre exemplu, raportul sexual consimțit nu are relevanță penală în măsura în care persoanele în cauză nu au calitatea de rude în linie dreaptă sau frați
Infracțiunile cu subiect special improprii sunt cele în cazul cărora calitatea specială determină o atenuare sau agravare a răspunderii penale, fapta constituind însă infracțiune și în absența acestei calități. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de purtare abuzivă [art. 296 alin. (2) N.C.pen.], dacă lipsește calitatea de funcționar public a subiectului activ, vom avea o infracțiune de amenințare sau lovire, după caz.
Distincția între subiectul activ general și subiectul activ special privește deopotrivă persoana fizică și persoana juridică. Cel mai adesea, legiuitorul are în vedere o calitate a unei persoane fizice atunci când instituie o incriminare cu subiect activ special (cetățean, funcționar public, militar, membru de familie), nu sunt excluse nici situațiile in care o persoană juridică să dețină calitatea cerută de textul de incriminare. Exemplu: infracțiunea de gestiune frauduloasă (art. 242 N.C pen.) este o infracțiune cu subiect activ special, putând fi comisă doar de câtre cel care are calitatea de administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia, însă administrator sau gestionar al acestor bunuri poate fi și o persoană juridică, ea devenind astfel subiect activ al infracțiunii; sau constituie infracțiune fapta persoanei autorizate de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu cale ferată, calitatea de persoană autorizată de către administratorul căii ferate poate fi deținută atât de o persoană fizică cât și de o persoană juridică.
1.2.2 SUBIECTUL PASIV AL INFRACȚIUNII
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana titulară a valorii sociale care constituie obiectu juridic al infracțiunii.
Subiectul pasiv poate fi o persoană fizică,o personă juridică, inclusiv persoanele juridice care nu pot avea calitatea de subiect activ ( Statul, autoritățile publice etc.), sau chiar societatea.
În ceea ce privește Statul, în doctrină se consideră de către unii autori că acesta apare întotdeauna cel puțin în calitate de subiect pasiv general și mediat, dat fiind faptul că orice infracțiune aduce atingere societății, reprezentată de stat . În această calitate, Statului îi este recunoscută calitatea de titular al acțiunii penale, chiar și exercitarea de către stat a acțiunii penale este consecința apartenenței dreptului penal la dreptul public, și nu a calității statului de subiect pasiv indirect.
Subiect pasiv al infracțiunii poate fi chiar o persoană concepută și nenăscută, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de avort sau al celei de vătămare a fătului.
Nu poate fi subiect pasiv al unei infracțiuni un animal, chiar în situația în care legea incriminează maltratarea acestuia. În această ipoteză suntem în prezența unei infracțiuni contra ordinii publice, subiectul pasiv fiind societatea.
Subiectul pasiv nu trebuie confundat cu persoana prejudiciată, noțiune care desemnează orice persoană care în urma comiterii unei infracțiuni a suferit un prejudiciu. De cele mai multe ori, calitatea de subiect pasiv și persoană prejudiciată se întrunesc în aceeași persoană, așa cum se întâmplă în cazul furtului, alteori însă cele două calități aparțin unor persoane diferite. În cazul omorului, subiectul pasiv al infracțiunii este persoana ucisă, în vreme ce persoanele prejudiciate sunt persoanele aflate în întreținerea victimei.
Categorii de subiecți pasivi:
subiect pasiv general (mediat) – este statul ca reprezentant al societății
Sunt infracțiuni cu subiect pasiv general acele infracțiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparține oricărei persoane, astfel că oricine poate fi subiect pasiv: exemplu în cazul furtului, omorului, violului, avem infracțiuni cu subiect pasiv general. Această calificare nu este afectată de faptul că anumite valori sociale nu pot aparține decât persoanelor fizice. În măsura în care subiect pasiv al omorului poate fi orice persoană fizică, vom fi în prezența unei infracțiuni cu subiect pasiv general .
subiect pasiv special (imediat) – este persoana vătămată direct prin infracțiune (exemplu: proprietarul bunului furat)
Sunt infracțiuni cu subiect pasiv special acele infracțiuni în cazul cărora legea prevede o anumită calitate specială a subiectului pasiv. Această calitate poate determina însăși existența infracțiunii – în absența ei fapta fiind licită – , așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor, sau poate fi cauză de agravare a răspunderii penale, spre exemplu, în cazul infracțiunii de omor comis asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g) N.C.pen.].
subiectul pasiv calificat – este subiectul pasiv pentru care legea impune îndeplinirea unei anumite calități (exemplu: funcționarul public care exercită atribuții, implică exercițiul autorității de stat în cazul infracțiunii de ultraj, sau copilul nou-născut în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă).
subiectul pasiv principal – este persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în principal prin norma de incriminare (exemplu: statul în cazul infracțiunii de ultraj)
subiect pasiv secundar – este persoana ale cărei interese sunt ocrotite, în subsidiar, prin norma de incriminare (exemplu: funcționarul în cazul infracțiunii de ultraj)
Analiza subiectului pasiv al infracțiunii prezintă importanță în procesul penal spre exemplu:
pentru stabilirea încadrării juridice (exemplu: atunci când subiectul pasiv este calificat);
constatarea existenței caracterului continuat al infracțiunii (NCP introducând condiția unității de subiect pasiv);
stabilirea în cursul procesului penal a persoanei vătămate pentru a-i fi comunicate drepturile, ori pentru a i se aduce la cunoștință posibilitatea de a se constitui parte civilă ori pentru a se determina admisibilitatea unor acte procesuale ale acesteia; deopotrivă persoana vătămată poate retrage plangerea prealabilă sau proceda la împăcarea ori la încheierea unui contract de mediere.
În funcție de modul de delimitare a sferei subiecților pasivi în conținutul infracțiunii, doctrina distinge între infracțiuni cu subiect pasiv determinat și subiect pasiv indeterminat. Sunt infracțiuni cu subiect pasiv determiant cele în cazul cărora poate fi identificată o persoană fizică sau juridică în calitate de titular al valorii sociale lezate (exemplu: furtul,violul, omorul) și sunt infracțiuni cu subiect pasiv indeterminat cele care protejează o valoare socială ce aparține unei sfere nedeterminate de persoane (exemplu: cazul infracțiunilor contra siguranței circulației rutiere sau feroviare, subiectul pasiv este indeterminat).
Caracteristici ale subiectului pasiv al infracțiunii:
nu există infracțiuni fără subiect pasiv;
subiectul pasiv nu se confundă cu persoana prejudiciată prin infracțiune;
nu poate fi subiect pasiv o persoană decedată (exemplu: infracțiunea de profanare de morminte) sau un animal;
vârsta subiectului pasiv al infracțiunii poate prezenta importanță pentru reținerea comiterii unor infracțiuni (exemplu: actul sexual cu un minor, relele tratamente aplicate minorului, corupția sexuală etc.) ori în ipoteza reținerii unor variante agravante ale unor infracțiuni.
O infracțiune poate avea un subiect pasiv unic sau o pluralitate de subiecți pasivi. Este infracțiune cu subiect pasiv unic omorul, violul, furtul când prin comiterea faptei se aduce atingere unui singur subiect pasiv. Este infracțiune cu subiect pasiv multiplu cazul tâlhăriei, când după sustragerea bunului aparținând unei persoane infractorul lovește o altă persoană care dorea să-l împiedice să plece cu bunul sustras. Tot astfel, în cazul ultrajului ( art. 257 N.C. pen.), avem un subiect pasiv principal – Statul, ca titular al autorității- și un subiect pasiv secundar funcționarul insultat sau lovit. În mod similar, există o pluralitate de subiecți pasivi în cazul omorului sau uciderii din culpă comise asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. (f) și art. 192 alin. (3) N.C.pen.] ori în cazul violării de domiciliu, atunci când spațiul în cauză era folosit de mai multe persoane.
Importanța studiului subiectului pasiv al infracțiunii se relevă în raport cu numeroase instituții ale dreptului penal: subiectul pasiv este persoana îndreptățită să depună plângere prealabilă sau să se împace cu inculpatul; unitatea sau pluralitatea subiecților pasivi poate influența unitatea sau pluralitatea de infracțiuni; consimțământul persoanei vătămate – indiferent dacă apare ca o cauză justificativă sau ca o împrejurare care înlătură tipicitatea – se raportează tot la subiectul pasivș eroarea asupra calității subiectului pasiv înlătură aplicarea agravantei atrase de această calitate.
CAPITOLUL II
2.1 NOȚIUNE, CARACTERIZARE ȘI CLASIFICARE PRIVIND VICTIMA ȘI AGRESORUL
Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificații: persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societății etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeițe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noțiunii, indiferent de disciplina care o abordează – consecința negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite – victimologia are propria ei definiție prin care explică noțiunea supusă analizei de față. Astfel, prin victimă se înțelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. Analizând definiția se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă poate fi doar o ființă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau instituțiile prejudiciate de activitățile acestora. Însă nu orice ființă umană care suferă o consecință a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiție: persoana care a suferit consecința să nu își fi asumat conștient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime polițiștii, care sunt răniți sau își pierd viața în misiunile specifice, militari, pompieri, inițiatorul actului criminal sau infractorul care își pierd viața în urma derulării lui, etc.
Pe de altă parte definiția introduce o serie de elemente prețioase pentru înțelegerea fenomenului victimal, precizând pe lângă consecințele directe și pe cele indirecte, pe lângă consecințele fizice sau materiale și pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilității ca totul să se realizeze și ca urmare a unei inactivități de tip criminal.
Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un sistem de compensații și răscumpărări cu scopul de a menține echilibrul între situația înfractorului și a victimei. Ulterior justiția va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura perfecționării ei, figura centrală devenind infractorul. Legea urmărește în cea mai mare parte depistarea și pedepsirea infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se constituie ca parte vătămată.
Cea mai mare parte a delictelor și infracțiunilor, așa cum evidențiază statisticile penale, sunt comise de amatori (neprofesioniști), care utilizează un model de criminalitate sporadică, neregulată. În această categorie se includ o serie de fapte, cum sunt vandalismul, conducerea mașinii fără permis sau în stare de ebrietate, încălcarea unor reguli de circulație, ultrajul adus autorităților, înșelătoria, falsul intelectual, furtul operat de angajatul unei instituții etc. De asemenea, infracțiunile neprofesioniste pot include acte comise neintenționat, din neglijență, care nu au o motivație criminală anume, ci se datorează unei acțiuni nedeliberate. Ele se includ, totuși, în sfera legii penale, întrucât pot reprezenta o amenințare pentru public sau o încălcare a ordinii publice.
În ceea ce privește falsul, acesta nu este comis numai de infractori profesioniști, dar și de către persoane necalificate, care nu au niciun contact cu aceștia din urmă.
Referindu-se, de pildă, la falsificatorii de cărți de credite, Edwin Lemert a observat că majoritatea provin din medii sociale favorizate, se confruntă cu dificultăți financiare temporare și sunt caracterizați de un anumit grad de izolare socială și de o anumită „închidere" a alternativelor de conduită. Comportamentul lor este, adeseori, naiv, deoarece utilizează cărți de credit falsificate pentru a obține diverse bunuri, iar aceste cărți de credit nu sunt garantate și de fonduri financiare suficiente existente la bancă, lucru care se poate ușor verifica.
Furtul din magazine, deosebit de răspândit în Occident, în pofida sistemelor din ce în ce mai sofisticate de securitate a mărfurilor, sunt comise de persoane din toate categoriile sociale. Observațiile făcute de criminologi au arătat că cel mai adesea, hoții de bunuri din magazine sunt persoane tinere sau persoane cu ocupații respectabile care își pot permite să cumpere mărfurile pe care le fură. Tentația riscului și capriciul obținerii ilicite a unui bun par să reprezinte cele mai obișnuite motivării ale acestor persoane, care nu-și reprezintă actele lor ca infracțiuni.
De aceea, ele recurg la raționalizări de genul „lucrul pe care l-am luat nu costă mai nimic" sau „un asemenea magazin își poate permite să se lipsească de acest obiect modest" etc. Motivații relativ similare sunt declarate și în cazul celor care fură de la locul de muncă, ce „identifică", adeseori, proprietatea întreprinderii unde lucrează cu propria lor proprietate. Aceste motivații confirmă teza susținută de către G. Sykes și D. Matza conform cărora un infractor sau un delincvent nu este, obligatoriu, un individ deviant, deoarece mulți infractori pot accepta normele și valorile societății legitime, numai că nu le pot aplica în practică, adoptând atitudini care servesc la neutralizarea acestor norme și valori, în calitatea lor de piedici impuse conduitei dorite. Negarea responsabilității este tehnica de neutralizare cea mai frecvent folosită.
Spre deosebire de infractorii amatori (neprofesioniști), cei profesioniști sunt caracterizați atât de gradul lor de specializare în domeniul unei categorii de infracțiuni, cât și de reiterarea (recidiva) faptelor penale comise, în așa fel încât antecedentele lor le conferă statutul de „infractori de carieră". O lucrare de pionierat în privința acestei categorii de infractori o reprezintă cartea Hoțul profesionist, scrisă în anul 1937 de către celebrul criminolog Edwin Sutherland în colaborare cu un hoț de carieră. Lucrarea a combătut imaginea stereotipă, tradițională, în virtutea căreia un hoț profesionist este, obligatoriu, un individ psihopat (sociopat), needucat și caracterizat de tendințe violente. Dimpotrivă, așa cum a arătat Sutherland, această categorie de infractori este formată din indivizi inteligenți, îndemânatici, cărora le repugnă folosirea mijloacelor violente și a căror conduită este definită de un spirit de „fair-play" în relațiile cu ceilalți hoți, de un cod de „deontologie" profesională și de un sistem normativ strict reglementat.
Profesia de hoț, a arătat Sutherland, poate fi caracterizată de cinci caracteristici principale:
a) deprinderile (abilitățile) – complexul de tehnici care permit comiterea delictului. In pofida a ceea ce se crede, de obicei, dexteritatea manuală și forța fizică nu sunt decât elemente minore în cadrul acestor tehnici. Elementele de bază sunt,de fapt, istețimea, îndrăzneala și limbajul abil;
statusul profesional – prestigiul deosebit în lumea infractorilor. Acest status este determinat atât de câștigurile financiare ilicit obținute, cât și de deprinderile tehnice, informațiile avute la dispoziție, legăturile cu persoane importante din universul infracțional sau aparținând poliției etc. Nu toți hoții profesioniști posedă același status profesional, unii bucurându-se de un prestigiu mai mic decât alții;
consensul – ansamblul valorilor, credințelor și atitudinilor împărtășite în comun de către hoții profesioniști în legătură cu victimele flirturilor, poliție, trăsăturile societății convenționale (legitime) etc. Considerându-se respinși de către această societate, ei își elaborează propria lor subcultură, formată din norme și valori specifice, și propriul lor cod de etică, pentru a-și reglementa relațiile și a se proteja contra unor acțiuni nocive, pentru grup, cum este cazul „turnătoriei";
asocierea diferențială – asocierea cu alți infractori profesioniști prin intermediul cărora profesia de hoț este învățată ca oricare altă profesiune. Statutul de hoț profesionist este acordat numai celor cărora li se recunosc calitățile și deprinderile necesare practicării profesiei. De aceea, hoții profesioniști privesc cu compătimire pe infractorii neprofesioniști sau amatori;
modul de organizare – ansamblul de activități profesionale organizate într-un sistem de „reciprocități", informații, cunoștințe, deprinderi și rețele de sprijin. Aceasta conferă profesiei de hoț caracterul unei adevărate organizații colective bazată pe selecție, educație (învățarea tehnicilor infracțiunii și tutela novicilor).
În ansamblul lor, infractorii profesioniști sunt angajați în tot felul de activități bine specializate cum sunt escrocheria sau furtul de buzunare, furtul din magazine, din bănci, hoteluri sau alte instituții, falsul, contrafacerea, jaful, spargerea etc.
Fiecare dintre aceste infracțiuni solicită abilități specifice și un proces de socializare profesională în cadrul căruia infractorii învață tehnicile și deprinderile necesare, codul profesional, capacitatea de a exploata diferitele ocazii infracționale, de a scăpa din situații dificile, de a valorifica bunurile furate, de a utiliza diferite relații și legături etc. Tot în cadrul acestui proces, care începe o dată cu recrutarea sa ca viitor infractor profesionist, specializat într-o activitate bine determinată, individul (cel mai adesea un tânăr cu „calități" în domeniu) învață și argoul profesiei, limbajul special care caracterizează orice profesie și care se transmite din generație în generație. „Acest limbaj nu este folosit pentru a ascunde ceva, pentru că utilizarea lui în public ar atrage atenția. El oferă unitate grupului și servește ca un limbaj specializat pentru activități „specializate". Termeni cum sunt „boschetar" (hoț), „șmenar" (traficant de valută), „a da o gaură" (a fura, a sparge, a jefui) sunt numai câțiva din termenii care caracterizează, în limba română, acest limbaj specializat.
Lumea crimei profesioniste este caracterizată de ierarhii bine stabilite, de la infractori mărunți, hoți de buzunare, până la mari infractori care pun la cale mari „lovituri" care le aduc beneficii însemnate.
Crirninologii disting și o altă categorie de infractori care se situează între categoria profesioniștilor și amatorilor, motiv pentru care sunt considerați semiprofesioniști. Aceștia nu sunt specializați într-o clasă de infracțiuni anume și sunt implicați în mai multe activități. În limbajul specializat, ei sunt desemnați, adeseori, prin apelativul delincvent „bun la toate", care fură tot ceea ce îi pică sub mână. Caracteristica lor principală o reprezintă naivitatea în comiterea infracțiunii și lipsa de aptitudini (deprinderi) ceea ce îi face vulnerabili. Arestarea lor frecventă de către organele de poliție și statutul lor profesional scăzut determină pe infractorii profesioniști să nu-i admită în lumea lor. Studiile și cercetările criminologice arată că lumea infractorilor este extrem de diversă și chiar în schimbare, asimilând, tot mai mult, valențele modelului delincvent „bun la toate", care operează singur și nu este constrâns de exigențele unui cod normativ sau de cerințele unei deontologii profesionale stricte.
Sesizând această tendință de schimbare, încă de acum două decenii, Donald Cressey a calificat pe profesioniști ca „infractori demodați" voind să accentueze faptul că vechile tehnici și coduri de onoare ale acestei categorii sunt demodate. Conform altor clasificări efectuate de către sociologii și criminologii americani în funcție de alte criterii combinate pot fi distinse următoarele categorii de infracțiuni :
Infracțiuni stradale tradiționale – cuprind infracțiuni comise fie prin violență, fie împotriva proprietarii, de către infractori primari (ocazionali și accidentali) și infractori recidiviști, angajați în cariere infracționale persistente și bine structurate. Recidiviștii alcătuiesc majoritatea celor implicări în infracțiunile menționate;
Infracțiuni contra ordinii morale – includ infracțiuni cum sunt vagabondajul juvenil, jocurile de noroc, beția în public, consumul de droguri, prostituția, pornografia și homosexualitatea. Uneori aceste infracțiuni mai sunt denumite „crime fără victime", întrucât deși ofensează sentimentele colectivității, ele nu aduc daune sau prejudicii altor persoane, ci, poate, numai celor ce le comit. Majoritatea acestor infracțiuni aduc beneficii organelor de politie și justiție, care evită să accepte mită de la hoți sau ucigași, dar pot primi bunuri și servicii de la patronii jocurilor de noroc, prostituate etc., în schimbul protejării activității lor;
Infracțiuni ale „gulerelor albe" – se referă la actele ilicite comise de către factorii cu rol de răspundere în conducerea unor activități economice, funcționarii, autoritățile publice și demnitarii statului și administrației.
Printre ele se numără furturile economice, frauda, corupția, evaziunea fiscală, falsul etc. Costurile acestor infracțiuni, comise de persoane „respectabile" în legătură cu atribuțiile de serviciu pe care le au, sunt extrem de mari, iar sancțiunile împotriva lor sunt, de cele mai multe ori, modice sau chiar inexistente. Cea mai mare parte din infracțiunile „gulerelor albe" rămâne nedetectată și ascunsă opiniei publice datorită statutului social ridicat al persoanelor care le comit;
Infracțiunile corporative – vizează actele ilegale săvârșite în interesul afacerilor unor companii sau corporații economice: publicitate falsă, practici de activitate necinstite; încălcarea legilor privind securitatea angajaților, fixarea prețurilor, manipularea bunurilor, furtul unor patente sau secrete industriale.
Legislația românească mai prevede, de asemenea, alte categorii cum sunt: infracțiunile contra autorității (ultrajul), infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (ultrajul contra bunurilor moravuri), infracțiunile la regimul circulației pe drumurile publice etc.
Crima organizată – cuprinde actele ilegale comise de către organizațiile criminale al căror scop îl reprezintă, organizații care beneficiază de sprijinul unor persoane din vârful piramidei sociale, care dețin funcții de răspundere în aparatul de stat;
Delincvența juvenilă – care se referă la acele acte de încălcare a legii penale de către minorii și tinerii care nu au atins încă vârsta de 18 ani.
Încercările de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de dificultăți care pot fi sistematizate astfel:
marea diversitate a infracțiunilor și, în consecință, a categoriilor de victime;
practic, victimele aparțin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.;
diferențele mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce privește responsabilitățile și rolul jucat în comiterea infracțiunii.
Cu toate acestea, diverși autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcție de o serie de criterii. Un prim criteriu îl constituie, desigur, categoria infracțională, în urma căreia o persoană sau mai multe sunt victimizate.
Astfel, putem diferenția:
a) victime ale infracțiunii de omor;
b) victime ale infracțiunii de vătămare corporală;
c) victime ale infracțiunii lovitură cauzatoare de moarte;
d) victime ale infracțiunii de viol;
victime ale infracțiunii de tâlhărie;
victime ale infracțiunii de furt etc.
Folosind relativ aceleași criterii, A. Karmen diferențiază următoarele categorii de victime:
copii dispăruți;
copii maltratați fizic și sexual;
persoane în vârstă – victime ale crimei;
femei maltratate;
victime ale atacului sexual;
victime ale șoferilor în stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificări însă iau în atenție criteriul privind gradul de implicare si de responsabilitate al victimelor în comiterea infracțiunii. Astfel, Mendelsohn diferențiază următoarele categorii:
complet inocent;
având o vinovăție minoră;
la fel de vinovat ca și infractorul;
mai vinovat decât infractorul;
cel mai vinovat, responsabilitatea totală în comiterea infracțiunii;
simulant sau confabulator.
După cum se poate observa, această tipologie folosește practic o scală gradată privitoare la comiterea infracțiunii. La o extremitate a ei se află nevinovăția, iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei. Este deosebit de interesant, din punct de vedere psihologic și psihosocial, faptul că pe parcursul scalei se întâlnesc cazuri în care responsabilitatea victimei este „împărțită" cu cea a infractorului, culminând cu situația în care, dacă responsabilitatea aparține în întregime victimei, în mod paradoxal, infractorul apare ca fiind inocent, nevinovat.
În 1967, Fattah diferențiază următoarele categorii de victime, ținând seama de gradul de participare și de implicare în comiterea actelor infracționale:
non-participare;
latent;
predispus;
provocator;
participant;
fals.
Aproximativ tot în baza acestui criteriu, Lamborn (1968) evidențiază câteva categorii de victime, subliniind în special tipuri de „întâlnire" victimă – infractor:
inițiere;
facilitare;
provocare;
comitere;
săvârșire;
cooperare;
instigare.
O foarte interesantă clasificare o realizează Sheley:
infractor activ – victimă;
infractor activ – victimă semi-activă;
infractor activ – victimă activă;
infractor semipasiv – victimă activă;
infractor pasiv – victimă activă. Această tipologie scoate în evidență mult mai clar care este rolul pe care îl poate juca, ca membru al cuplului penal în comiterea infracțiunii.
De altfel, încercările de clasificare a victimelor nu sunt foarte noi, ele fiind inițiate chiar de către „părintele" victimologiei, Hans von Hentig. Plecând de la diferențierea victimei înnăscute (born victims), de victimele societății (socicty – made victims), în ultimele sale lucrări utilizând drept criterii: factori psihologici, biologici și sociali, conturează 11 categorii de victime:
Victimele nevârstnice, constituie o categorie care se pune ușor la îndemâna agresorilor. Fiind neevoluați fizic, naivi și fără experiență sub aspect mintal, copiii pot fi ușor victimizați. Printre cele mai frecvente forme de victimizare, Hentig menționează: răpirea mai ales dacă părinții sunt bogați sau dacă au asigurarea de viață; utilizarea lor de către infractori adulți drept complici la diferite infracțiuni; maltratarea și abuzul sexual.
Femeile ca victimă, apar mai ales în cazul infracțiunilor de ordin sexual. Desigur, această situație este valabilă în primul rând pentru femeile tinere. În cazul femeilor în vârstă, mai ales dacă acestea au un statut economic ridicat, devin victime ale unor acțiuni infracționale motivate material.
Vârstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, îi bănuiesc că au o anumită avere (bani adunați pentru „zile negre") și pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică și de imposibilitatea de apărare.
Consumatorii de alcool și de stupefiante, față de alte categorii de victime, sunt in cea mai mare măsură expuși. Astfel, autorul arată că, din totalul bărbaților asasinați într-o anumită perioada 66,6% erau alcoolici.
Foarte frecvent, consumatorii de alcool, mai ales, cei expuși acțiunilor victimizante ale hoților de buzunare, cartoforilor etc, iar consumatorii de droguri sunt expuși, în special, pericolului de autovictimizare.
Imigranții pot să cadă ușor pradă victimizării, deoarece imigrația constituie o reducere temporară – la un grad extrem de neajutorare – în domeniul relațiilor umane .Ignorarea limbii în noua „patrie", lipsa de mijloace materiale, ca și ostilitatea băștinașilor constituie un complex ce reprezintă o atractivitatc pentru infractori, care exploatează credulitate a noului venit.
Minoritățile etnice pot apare în calitate de victime, mai ales datorită activității bazata pe discriminare rasială.
Indivizii normali, dar cu o inteligență redusă, în concepția lui Hentig, sunt înnăscuți spre a fi victime, deoarece stupizenia victimelor și nu mintea briliantă a escrocilor face să se succeadă manevrele lor în fond foarte transparente.
Indivizii (temporar) deprimați, datorită nivelului scăzut al reactivității fizice psihice, pot să cadă ușor pradă victimizării.
Indivizii destrăbălați și desfrânați sunt cei care, din pricina indiferenței și a disprețului față de legi, devin foarte vulnerabili față de manevrele iscusite ale infractorilor.
Indivizii singuratici și cu „inima zdrobită" sunt vulnerabili la victimizare deoarece cu greu pot suporta singurătatea și frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a supus viața. Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la multiple pericole de victimizare, precum: furturi, fraude, înșelătorii și chiar crime.
Chinuitorii sunt cei care, în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, ajung jertfa reacțiilor agresive ale acestora. De exemplu, un tată care, alcoolic fiind, își chinuise familia multă vreme până când, în cele din urmă, a ajuns să fie asasinat de propriul său fiu.
Indivizii „blocați" și cei „nesupuși". Individul blocat este cel încurcat în fel de fel de datorii. Este cazul oamenilor de afaceri sau bancherilor faliți care nu mai pot face față situației lor pe căi legale și foarte ușor cad victme unor „binevoitori" care le oferă „soluții", în categoria celor nesupuși intră aceia care, atacați fiind, nu se lasă lesne victimizați, astfel incât constituie o grupă de victime dificile față de cei care se lasă victimizați cu ușurință -victime ușoare.
Una dintre clasificările cele mai valoroase și mai utile din punct de vedere științific este cea a lui Stephen Schafer (1977). Folosind drept criteriu gradul de participare și, desigur, de răspundere a victimei în comiterea infracțiunii, Schafer diferențiază următoarele 7 criterii de victime:
1. Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul.Întâlnirea dintre victimă și infractor la locul infracțiunii este totalmente întâmplătoare. Este cazul funcționarului de la ghișeul unei bănci care cade victimă unui infractor.
Victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva, conștient sau inconștient, față de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se comportă arogant față de viitorul infractor, sau dacă nu-și ține o promisiune dată solemn ori dacă intră în legături amoroase cu iubita infractorului etc.
3. Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, deși între ei nu a existat niciodată nici o legătură.
Astfel, ca exemple, se pot cita: persoana care trântește portiera mașinii, dar uită s-o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puțin frecventate cu costumație provocatoare etc.
4. Victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor care prezintă slăbiciuni din punct de vedere psihic sau fizic și, din această cauză, sunt ușor victimizate. Dacă totuși se pune problema vinovăției, răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate să supravegheze și să le asigure paza juridică (rude, îngrijitori, surori de caritate etc).
5. Victime slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de către comunitate. Fără să aibă nici un fel de vină, asemenea persoane pot să cadă frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanții comunității.
6. Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană. Drogomaniile, suicidul, cartoforia, inversiunile sexuale etc sunt acele acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal, cât și pe cel de victimă.
7. Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor care nu trebuie să se materializeze neapărat în acțiuni.
2.2 CAUZE, EFECTE, CONSECINȚE ALE VICTIMIZĂRII
Situația psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acțiunii infracționale, direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De aici rezultă noțiunea de potențial de receptivitate victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracțiuni.
O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul și tinuta eleganta pe care unii o afiseaza, acordandu-le credit moral. De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru și determină victima să participe în mod activ la acțiunea infracțională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta, pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situatie penibilă.
Contribuția victimei la savarșirea unei infracțiuni, nu se rezuma numai la provocare, ci ea consta din orice act care, direct sau indirect, antreneaza un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intra intempestiv și total neglijent în fața unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în relațiile sociale, de familie ori de munca și care atrag indignare, cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simț, în toate asemenea situații este posibil ca persoana vizată să reacționeze impulsiv și să săvârșeasca acte grave de violență care, privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicatie. Interesul pentru studiul victimei este cu atat mai mare, cu cât orice persoana poate deveni victima unei infracțiuni.
Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:
a) factori personali: varstă, sex, pregatire socio-culturală, inteligență, aspect bio-constituțional, caracteristici psiho-comportamentale, calitați morale, atitudini (infatuarea, aroganța, neglijența, indiferența, naivitatea) s.a.
b) factori situaționali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice, jocurile de noroc, relațiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
Realitatea confirma că un numar insemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor și femeilor.
Copiii prezinta o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul forțelor fizice si psihice, au o capacitate redusa de anticipare a actiunii agresorilor, imaturitate în aprecierea oamenilor și situațiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi utilizeaza pe copii drept complici la diverse acțiuni.
Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul, tâlharia etc. Persoanele în varsta prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forța fizica si psihica este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficiențe senzoriale și motorii, dificultăi la nivelul activitații intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure și în locuri mai izolate. Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul apropiat (prieteni, vecini, persoane care le ingrijesc etc.) sau din cei “specializati” in acest gen de infracțiuni. Formele cele mai frecvente de acțiune sunt: furtul, talharia, violul, omorul, infractorii căutând să-și însușească valorile materiale pe care victimele le dețin (bani, valuta, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic, imbrăcăminte etc.).
Prezentăm un caz ce evidențiaza că victimizarea femeilor în vârstă care locuiesc singure, poate avea un mobil de ordin sexual:
În dimineața zilei de 1 septembrie 2007, într-o localitate din județul Cluj a fost găsită decedată în locuința sa numita C.F. în vârstă de 85 de ani. A fost anunțată fiica victimei. Leziunile de pe gatul mamei sale au dus-o la ideea că aceasta fiind în vârstă, a cazut, s-a lovit si a decedat. Nici rudele venite in graba pentru pregatirile de inmormantare nu s-au gandit că ar fi vorba de o crimă. Fiind în vârstă si bolnavă, toți se așteptau din moment în moment la moartea ei. Dar, un nepot al victimei, văzând numărul mare de leziuni de pe torace și gât, a intrat la bănuieli. Moartea mătușii, fiind suspectă, a sesizat poliția și procurorul criminalist. Până la venirea lor, rudele au făcut curățenie în camera în care se afla decedată. Criminaliștii nu au găsit nici o urmă prin care să depisteze făptuitorul. La autopsia cadavrului, din vaginul victimei s-au recoltat câteva fire de păr.
În urma cercetărilor întreprinse, printre suspecți a fost inclus și văcarul comunei, I.I. în vârstă de 23 de ani. Acesta a fost supus imediat unei testări cu poligraful (“detectorul de minciuni”). Chiar în timpul testării suspectul I.I. a recunoscut că el este autorul crimei. Din declarațiile acestuia a rezultat că în seara zilei de 31 august 1993, după ce a adus cireada de vite în comuna, I.I. a consumat (pe la mai multe baruri din localitate) o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice. Trecând pe lângă casa bătrânei C.F., pe care o cunoștea de mult, i-a venit ideea să intre la aceasta. Știa că locuiește singură în casă pentru că de multe ori a ajutat-o la unele activități gospodărești. De fiecare dată femeia l-a servit cu un pahar de țuică și i-a plătit pentru munca efectuată. Era seara târziu și afară ploua. Bătrâna se culcase, neașteptând un asemenea “musafir”. Cunoscând casa, I.I. a deschis ușa de la intrare în camera și a pătruns pe întuneric în încăpere. Cu toată opunerea victimei, prin forță, violatorul a întreținut raporturi sexuale cu aceasta. După realizarea violului, când să părăseasca locuința, bătrăna l-a recunoscut și l-a amenințat că îl reclamă la poliție. Infractorul, pentru a nu fi descoperit, s-a intors la victimă și a sugrumat-o cu ambele măini, aceasta decedând. Criminalul a părăsit în grabă casă. După două zile a fost arestat. La examinările de laborator, pe imbrăcămintea autorului s-au găsit urme de sânge, ce aparțineau victimei.
În final, instanța l-a condamnat la 22 de ani închisoare.
O categorie specială a acestui gen de infracțiuni este maltratarea persoanelor în vârstă. Aceasta are loc în familie sau în instituțiile de asistență sociala, fiind înfăptuită în diverse forme: agresiune fizică și psihică, deposedare de bunuri prin minciună și înșelăciune, privare de hrană și medicamente, izolare socială etc. Toate acestea sunt fapte greu de stabilit, iar prevenirea și combaterea lor se realizează cu dificultate.
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularități psihologice proprii: sensibilitate, gingășie, finețe, aspect fizic plăcut, fortă fizică redusă, uneori credulitate, aroganță, indiferență, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea fiind abil exploatate de infractori. Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forței fizice sau a presiunii psihologice.
Pentru ilustrare prezentăm un caz:
În perioada 2006-2009 la Poliția Cluj s-au prezentat mai multe femei tinere, majoritatea studente și eleve, care reclamau faptul că au fost victimele unor infracțiuni de tâlhărie și viol comise în zona pădurii Hoia de către un bărbat în vârstă de aproximativ 45 de ani. După semnalmentele oferite de victime și modul de operare al infractorului, s-a stabilit că în toate cazurile este vorba de același autor. Victimele erau acostate dimineața în zona centrală a municipiului Cluj-Napoca, de obicei, în momentul când acestea priveau vitrinele unor magazine. Foarte politicos, infractorul intra în vorbă cu viitoarele victime, spunându-le că le poate procura îmbrăcăminte (în special incălțaminte) la un preț avantajos. De asemenea lăsa să se ințeleagă că prin “relațiile” pe care le are, poate să le rezolve un loc de munca. Dacă acceptau, le conducea la o așa-zisa soră, șefa de unitate, la Cheile Baciului, unde are depozitată “marfa” și unde le poate perfecta angajarea. Din zona centrală a orașului tinerele (nu mai puțin de 11 – care au reclamat ) erau conduse, de cele mai multe ori mergând pe jos, cațiva kilometri buni, până în zona pădurii Hoia. Când ajungea într-un loc mai izolat, infractorul, dintr-o persoana amabilă, chiar docilă, se transforma brusc intr-o persoană dura, deosebit de agresivă. Prin amenințare și lovire viola victima și apoi o talhărea, deposedând-o de bijuterii, obiecte de valoare și chiar de îmbrăcăminte (unei victime i-a luat și cizmele din picioare). După comiterea faptelor acesta dispărea în padure abandonandu-și victima.
După activități complexe de investigare și supraveghere, întocmirea portretului robot și testarea la poligraf a unui număr mare de suspecți, s-a ajuns la identificarea acestui periculos infractor, în persoana lui S.G. în vârstă de 45 de ani, de profesie strungar,divorțat.
2.2.1 Victimizarea femeii
Femeia face parte din categoria persoanelor (împreună cu copiii și cei foarte în vârstă ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale constituționale și psihocomportamentale. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare, și chiar maltratare și cu toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate și promovate de grupurile și macrogrupurile de apartenență. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură alta, de la o etapă la alta, de la forme mai ușor agresive până la forme violente, fizice și pshihice traumatizante.
Desigur că, de-a lungul timpului, transformările sociale și modificările în plan cultural au acționat profund asupra feminității și, respectiv, asupra schimbării rolului femeii în societate, precum și a raporturilor dintre feminitate și masculinitate. Cucerirea unor drepturi egale cu bărbatul, accesul femeilor la școlarizare și cultură, exercitarea de profesii și asumarea unor roluri care aparțineau bărbaților, au redus distanțele și divergențele dintre feminitate masculinitate, în sensul că feminitatea a câștigat și câștigă pe linia unor caracteristi comportamentale: inițiativă, independență, spirit de organizare, îndrăzneală, forță, atitudini aptitudini de conducere etc.
În cadrul unei cercetări efectuate în țara noastră s-a plecat de la constatarea că în ultimele decenii s-au produs mutații în structura psihocomportamentală a femeilor în sensul creșterii tendinței lor spre masculinizare. Asemenea tendințe nevalorificate în suficientă măsuri în plan social (cultural-educațional-productiv) pot favoriza apariția unor conduite deviante inclusiv a celor grave, antisociale. Plecând de la aceste considerații s-a formulat ca ipoteză de lucru existența unei corelații semnificative între criminalitatea feminină și tendințele marcante spre masculinitate.
Acest gen de cercetări atrag atenția asupra faptului că este necesară abordarea cuplului penal infractor-victimă, în care fiecare membru sau amândoi sunt femei dintr-o nouă perspectivă, femeia manifestând un rol mult mai activ în plan social și psihorelațional. De asemenea, trebuie reconsiderate modalitățile de evaluare a gradului de răspundere a femeii victimă în comiterea actelor infracționale. După definiția dată de Gustav Nass , putem vorbi de viol atunci când o persoană, prin aplicarea forței fizice sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de apărare a demnității sexuale a altei ființe și prin aceasta face posibilă agresarea sexuală a victimei. Așadar, violul constituie un raport sexual cu o parteneră, prin constrângere sau profitând imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima dorința. În unele cazuri, violul este însoțit de acte de cruzime, ce se încadrează în actele sadice. Actualmente, violul este considerat infracțiune și se pedepsește conform dispozițiilor Codului penal.
Dincolo de diversitatea de percepții sociale privind categoriile de acte victimizante comise asupra femeii, în practic toate societățile care s-au perindat în istoria omenirii, o faptă a fost și este considerată ca fiind cea mai odioasă acțiune agresivă îndreptată împotriva femeii, deși există unele diferențe în ceea ce privește calificarea juridică, violul este considerat cea mai gravă formă de agresare a femeii. Legea penală română definea violul ca fiind „Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi" (art. 218 C.pen). În dreptul românesc, agresiunea sexuală a femeii a fost incriminată încă din primele legiuiri, pedepsele în cazurile respective fiind foarte aspre. Astfel, pravilele lui Matei Basarab menționau ca delicte sexuale: siluirea, „rușinarea", violul, siluirea se execută asupra fecioarei, atentatul la pudoare se exercită nu atât asupra femeii măritate sau văduvei, cât asupra fecioarei. Siluirea fecioarei era pedepsită foarte dur, „acela ce va face sila vreunei fecioare și-i va strica fecioria, să-și piardă jumătate din averea lui, iar de va fi sărac, să-1 bată și să-I izgonească din locul lui". Pravila bisericească spunea: „cel ce va strica o copilă mai înainte până nu va ajunge la vârsta ei prin lege, aceluia să i se taie nasul". Dacă era logodită, pedeapsa creștea, iar dacă violatorul era tatăl fecioarei, ispășirea pedepsei se făcea prin moartea autorului (1359).
În prezent, violul nu prezintă interes numai pentru știința penală, ci și pentru alte ramuri științifice, aceasta deoarece se încearcă descoperirea cauzelor violului, cercetarea efectelor acestuia, precum și tratamentul consecințelor (mai ales psihologice) ale violului.
În ce priveste cauzele violului, acestea pot fi clasificate în două categorii:
1. cauze exterioare victimei:
ce țin de persoana agresorului – existența unor tulburări psihice de natură patologică sau accidentale, intoxicație alcoolică, furie;
ce țin de mediu – locuri pustii sau întunecoase, absența forțelor polițienești;
2. cauze imputabile victimei:
• ținuta provocatoare, ignorarea potențialului victimizant al unor locuri sau împrejurări, atitudine ofensatoare sau provocatoare etc.
Din acest punct de vedere este posibilă și o clasificare a victimelor violului:
victima propriu-zisă (total nevinovată). Situație tip: străin pândind în umbra unei alei întunecate;
victima care consimte (parțial vinovată). Situație tip: o femeie întâlnește un bărbat într-un bar, consimte să fie dusă acasă cu mașina, iar apoi declară că a fost violată. Este vorba de așa-numitul viol „prietenos".
cazul „femeii răzbunătoare". Situație tip: o femeie plictisită de partenerul său dorește să „scape" de aceste și își convinge fiica să declare că au fost violate de cel în cauză.
Indiferent de statutul social al victimei sau de nivelul de pregătire al acesteia, violul este resimțit ca o adevărată dramă, în primul rând datorită efectelor traumatizante ale faptei antisociale. Efectele violului pot fi cuprinse în 3 categorii:
1.Efecte biologice:
moartea victimei – aceasta poate rezulta fie ca o consecință directă a agresiunii, dacă aceasta a fost comisă cu violență, fie ca un efect tardiv sub forma suicidului, victima neputând să învingă trauma psihică consecutivă violului;
instalarea stării de graviditate – violatorii nu folosesc mijloace anticoncepționale: victima ezită în aplicarea unor mijloace contraceptive;
producerea unui avort accidental;
prezentarea unor leziuni corporale (escoriații, hematoame, contuzii) în situația în care victima a opus rezistență sau violatorul a folosit mijloace pentru a reduce capacitatea de apărare a victimei.
2.Efecte sociale:
reacția socială în legătură cu persoana agresorului. În marea majoritate a cazurilor, grupul social va manifesta reacții de respingere, declarate punitive (mai ales când, de exemplu, victima face parte din categorii limită de vârstă – foarte tinere sau foarte bătrâne) sau reacții de teamă (când, de exemplu, se comit așa-numitele violuri „în serie" cu autor necunoscut);
reacție socială în legătură cu victima – în majoritatea situațiilor, grupul social se va solidariza cu victima solicitând alături de aceasta descoperirea și pedepsirea aspră a violatorilor, în cazuri puțin numeroase, grupul social va manifesta o atitudine indiferentă față de situația victimei (atunci când aceasta este cunoscută ca având o viață mai puțin „onorabilă": consumatoare de alcool, frecventează baruri etc.) sau chiar o reacție de respingere a victimei (când, de exemplu, este notorie practicarea anumitor „profesii": prostituție, animatoare etc.)
3. Efecte psihologice la nivelul persoanei victimei,
În principiu, consecințele psihologice ale victimizării prin viol pot fi cuprinse în două mari categorii:
consecințe pe termen scurt – anxietate, depresie, sentimente de furie sau teamă, insomnie. În general, tulburările psihice cu durată scurtă sau medie pot fi introduse în categoria tulburărilor efective, având o intensitate mare, dar cu o perioadă de vindecare mai redusă;
consecințe pe termen lung – manifestarea unui comportament simulat, reacții isterice, modificarea pragurilor emoționale, sentimente de autoacuzare în legătură cu comiterea faptei, sentimente de teamă și furie, dorința de răzbunare, misondrie, subapreciere, tulburarea modului de relaționare socială, instalarea unor complexe. Un studiu efectuat asupra victimelor violului a relevat următoarele12: sindromul traumatic post-victimal este faza acută și procesul îndelungat de reorganizare ce se petrece ca urmare a unui viol comis cu violență sau a unei tentative de viol brutal. Acest sindrom, alcătuit din diverse reacții comportamentale, somatice și psihologice este, de fapt, o reacție acută de stres la o situație de viață ce comportă un pericol.
2.2.2 Victimizarea copilului
Copilul face parte, de asemenea, din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice: lipsit aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special a adulților, capacitatea redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, capacitatea redusă empatică, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate și al credulității, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor etc.
Datorită acestor caracteristici, ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizatoare pentru ei, pot fi manevrați, mințiți, determinați să comită acte ale căror consecințe negative pentru alții și pentru ei nu pot să le prevadă.
Formele foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc, din nefericire, în cadrul familiei, cum ar fi bătaia și incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvolatre și maturizare psihocomportamentală a acestuia.
În ceea ce privește bătaia, cei mai ardenți „teoreticieni" susțin că această metodă are o dublă valoare: retroactivă – durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită și provocativa, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.
Violența manifestată în cadrul familiei și mai ales asupra copiilor a atras mai demult atenția specialiștilor care, la rândul lor, au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele și dispozitivele motivaționale care susțin asemenea forme de conduită, consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătății fizice și psihice a copiilor supuși unui asemenea tratament. Astfel, autorii s-au străduit să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor evidențiând urmatoarele tipuri:
Tipul I – Părinți ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, ce se manifestă continuu, uneori fiind clar concentrată și focalizată, alteori însă nu. Supărarea și enervarea lor scapă controlului, fiind nevoie de o minimală acțiune stimulativă iritativă.
Tipul II – Părinții sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv și, după modul în care procedează în interacțiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi.
Tipul III – Părintii sunt persoane pasive și dependente. Ei sunt oameni modești și reticenți și, totodată, șovăielnici în a exprima sentimentele și dorințele lor. Aparent apar ca fiind foarte neagresivi, dar adesea intră în competiție cu copiii pentru a câștiga atenția soțului, fiind de obicei depresivi, imaturi și capricioși.
Tipul IV – Acești părinți sunt persoane frustrate, de obicei tați foarte tineri, fie oameni inteligenți, dar care au anumite dizabilități fizice care-i împiedică în a sprijini propria familie
2.2.3 Victimizarea persoanelor în vârstă
Persoanele în vârstă prezintă, de asemenea, un grad înalt de vulnerabilitate victimală. Bătrânețea, etapă finală a vieții omului, care începe aproximativ pe la vârsta de 65-70 de ani, cuprinde următoarele etape:
între 65-70 de ani: perioada de trecere și adaptare;
între 70-80 de ani: bătrânețea propriu-zisă;
între 80-90 de ani: bătrânețea avansată;
după 90 de ani: marea bătrânețe.
Spre deosebire de perioadele de vârstă anterioare, bătrânețea prezintă o serie de caracteristici specifice:
predominarea proceselor involuntive, reducerea treptată a potențialului energetic și capacității vitale, adaptative;
diminuarea capacității de efort fizic, a rezistenței la suprasolicitare și la acțiunea factorilor perturbatori din mediul extern;
accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilității funcționale a organelor de simț și a sistemului nervos, a mobilității și rapidității mișcărilor.
Din punct de vedere psihologic, bătrânețea prezintă dezorganizări mai puțin ample de cele în plan bio-fiziologic, și aici, mai ales, în cadrul funcțiilor ce sunt direct legate de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuroendocrin.
Bătrânii pot să trăiască separat de urmașii lor, având casă și bunuri proprii sau pot și să locuiască împreună cu alte persoane, fie descendenților, fie persoane ce nu se află în rudenie cu ei, dar care îi îngrijesc. Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenență, cei care îi victimizează fiind rude sau persoanele străine ce le poartă de grija, sau în afara acestuia, inițiatorii acțiunii victimizante fiind de cele mai multe ori infractori. Aceștia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum și de alte caracteristici psihocomportamentale specifice ale acestora (credulitate, neglijență, uitare, confuzie etc), pot comite acte infracționale grave, inclusiv crime. Printre cele mai frecvente motive se numără jaful. În unele situații infractorii cunosc direct sau indirect bunurile și valorile pe care le posedă unii bătrâni, în altele ei acționează în baza presupunerii că aceștia dețin bani sau bunuri adunate pe parcursul vieții sau păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viață și chiar pentru înmormântare, cazuri mai frecvent întâlnite fiind în mediu rural, unde persoanele în vârstă își pregătesc din timp tot ce este necesar, inclusiv bani.
În ultimii ani, cercetătorii insistă tot mai mult privind departajarea a două categorii de victimizare a persoanelor în vârstă:
crime de stradă, comise de persoane total străine;
maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute.
În prima categorie regăsim infracțiunile de furt și tâlhărie, având ca obiectiv principal jefuirea victimei.
În a doua categorie intră diferite forme de maltratare a bătrânilor, de altfel, cea de-a treia formă de violență manifestată în familie (primele două fiind maltratarea soției și copilului).
2.2.4 Victimizarea străinilor
Prin străin înțelegem fie persoana aflată temporar pe teritoriul unui stat și venită cu diferite scopuri (turism, afaceri, vizite), fie persoana intrată pe teritoriul unui stat străin cu scopul de a-și stabili acolo reședința și de a desfășura o activitate cu caracter oneros (nu are importanță dacă intrarea este sau nu legală).
Din însăși definiția pe care o dăm, rezultă principalele caracteristici – cauze ale victimizării străinilor:
caracterul temporar al șederii pe teritoriul altui stat;
atenția concentrată maximal spre îndeplinirea anumitor scopuri;
concurența pe care o exercită asupra forței de muncă indigene. La aceste cauze se adaugă și:
slaba cunoaștere a limbii și obiceiurilor locale;
sumele destul de mari de bani aflate asupra lor, de obicei sub formă de valută forte;
lipsa timpului necesar pentru a rezolva problemele legate de victimizare;
•posibilitățile reduse de a colabora în mod eficient cu forțele de ordine pentru a-și asigura protecția sau pentru a ajuta la prinderea și pedepsirea agresorilor.
Consecințele victimizării sunt, în general, comune cu cele ale victimizării în statele de origine. Unele nuanțări sunt totuși posibile în ce privește consecințele psihologice:
modificarea modului de receptare a calității și defectelor proprii membrilor unei națiuni, de obicei în sens negativ („sunt niște hoți, niște tâlhari");
sentimente de teamă, ură și dispreț fată de reprezentanții națiunilor în cauză (o notă aparte trebuie făcută în legătură cu reprezentanții națiunilor ce trăiesc ca minorități pe teritoriul statului victimei);
inducerea unor sentimente de inferioritate sau superioritate vis-â-vis de calitățile morale ale membrilor naționalitățior respective.
2.3 PERSONALITATEA AGRESORULUI ȘI VICTIMEI
Prin personalitate înțelegem, în general, individul uman considerat în ansamblul trăsăturilor sale bio-psiho-sociale caracterizate prin sincretism și printr-o stabilitate relativă.
Numărul trăsăturilor biologice, psihologice și sociale posibile ale unei persoane este extrem de mare, iar gradul de dezvoltare, de asemenea, așa încât fiecărui individ uman îi corespunde o personalitate care se deosebește, mai mult sau mai puțin, de oricare alta.
Una dintre preocupările celor care au încercat să descifreze tainele personalității a fost aceea de a-i dezvălui esența, adică a stabili care este elementul determinant, cel mai caracteristic al acesteia. De-a lungul istoriei, din antichitate și până în zilele noastre, răspunsurile care s-au dat acestei întrebări au fost foarte diferite, astfel istoricul grec Aristotel a considerat că esența umană constă în capacitatea individului de a-și produce mijloace de trai (de a fi un homo-economicus). Gânditorul iluminist american Benjamin Franklin a văzut esența umană în capacitatea omului de a fabrica și utiliza unelte (homo-faber). Au considerat, pe rând, că reprezentând esența personalității umane o serie de însușiri cum sunt capacitatea individului de a avea un limbaj, aceea de a utiliza simboluri sau aceea de a fi dotat cu cultură.
Datorită faptului că formarea personalității, în general, este un proces îndelungat și deosebit de complex și a faptului că personalitatea fiecărui individ constituie o parte originală a unei mari varietăți de trăsături bio-psihice și sociale (printre care și cele care a contribuit la săvârșirea faptelor infracționale), nu se poate afirma că personalitatea infractorului ar reprezenta un nou tip sau o nouă varietate de personalitate umană, o varietate a lui homo-sapiens, ci o personalitate obișnuită, care într-o mai mică sau mai mai mare măsură, pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt, se particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice.
Dacă s-ar admite ideea că personalitatea infractorului constituie un tip sau o varietate aparte de personalitate umană, s-ar admite implicit ideea caracterului înnăscut și iremediabil al comportamentului infracțional.În consecință, și în psihologia judiciară prin expresia „personalitate criminală" se înțelege nu un tip aparte de personalitate (personalitate infracțională), ci individul privit cu toate particularitățile sale bio-psihice și, mai ales sociale, general umane și cu toate caracteristicile care au putut determina sau influența într-un fel oarecare intrarea temporarii acestuia sub incidența legii penale.
Dacă în procesul de formare a omului, a personalității sale, elementul natural este necesar și primordial, elementul mediu social este necesar și decisiv, într- adevar indiferent de mărimea și valoarea „zestrei ereditare" cu care vine omul pe lume, indiferent de dotarea naturală primordială, acesta va deveni om, în adevăratul înțeles al cuvântului, numai ca urmare a influenței formative concentrice concomitente ori succesiv dar în tot cazul, multilaterale și îndelungate, pe care o va exercita asupra lui mediul social, îndeosebi condițiile vieții materiale în care se va dezvolta, respectiv educația pe care o va primi în familie, în școală, în practica efectivă a vieții sociale, în ansamblul său și mai cu seamă, în cadrul relațiilor de muncă, de inter-comunicare umană și de consum.
Există mai multe păreri cu privire la momentul în care se poate considera că personalitatea individului este formată pe deplin. Toți specialiștii par de acord cu ideea că procesul de formare a personalității începe odată cu primele clipe ale vieții, că este deosebit de complicat și că, practic, durează toată viața. Nu este însă mai puțin adevărat că anumite etape (copilăria, adolescența, tinerețea) trebuie să fie considerate cu totul hotărâtoare în acest sens, în timp ce altele (maturitatea, vârsta a IlI-a) au în această privință un rol secundar, fiind mai degrabă perioade de afirmare deplină și echilibrată a unei personalități deja formate.
În formarea personalității o contribuție esențială o au educația în familie, educația școlară și educația primită în activitatea școlară practică, micromediul specific fiecărui individ, precum și o întreagă societate în ansamblul ei, care, prin mii și mii de căi directe sau indirecte, exercită asupra individului o influență formativă neîntreruptă, covârșitoare, de-a lungul întregii sale vieți. Se poate spune că nu numai prin structura sa bio-psihică, dar mai ales prin trăsăturile sale sociale, omul este produsul cel mai complex, cel mai sofisticat și mai valoros în același timp al evoluției întregii lumi materiale cunoscute până în prezent .. Descifrarea „tainelor" formării personalității umane și găsirea căilor și mijloacelor celor mai eficente de influențare pozitivă a acestui proces constituie o preocupare multi-milenară și universală a societății omenești.
Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relative neizbutite, necesare sau întâmplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la formarea sa, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte, dizarmonice, care întâmpină dificultăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate. Nici în această privință nu există rețete precise, formule de dezadaptare, de deviere de la regulile de comportare în societate, putând să nu apară, în prezența oricăror deficiențe și dificultăți întâmpinate de individ în societate (sau de îmbinări de astfel de deficiențe și dificultăți), după cum este posibil să apară în situațiile în care, cel puțin în aparență nici unul dintre factorii sociali de influențare nu prezintă nici un fel de carențe.
Corecta apreciere a personalității criminale, în general a fiecărui individ infractor, nu poate fi realizată decât prin luarea în considerare a caracterului complex bio-psiho-social al individului uman, pe de o parte, a îmbinării și întrepătrunderii strânse între acești factori și a preponderenței, a rolului decisiv pe care îl au, în acest ansamblu, elementele de natură socială,pe de altă parte.
Iată de ce, în studierea acestor factori, care se analizează în tot atâtea coordonate orientative, nu se poate recurge de la divizarea și analiza lor mecanică, scolastică, în factori biologici, factori psihici (sau mai corect spus, factori bio-psihici) și respectiv, factori sociali, fiind absolut necesar – ca fără a se pierde din vedere ordinea naturală, firească de mai sus să se ia în considerare toți principalii parametri bio-psiho-sociali care caracterizează individul uman în general, precum și pe fiecare individ în parte, dar nu izolat ci într-o strânsă îmbinare prin aprecierea corectă a ponderii reale pe care îl are sau poate să îl aiba fiecare aceștia și mai ales a rolului decisiv pe care îl au, asupra formării lor, influențele exteriore, sociale, în ansamblu.
Astfel, pentru a da câteva exemple, dacă se analizează individul uman din punct de vedere al vârstei sale (a vârstei biologice, dar și a vârstei „de dezvoltare") se va ține cont de faptul că cel puțin tot atât de important că vârsta determină în mare măsură și poziția individului în societate (în familie, în producție, în viața citadină) și, că la rândul său, dezvoltarea bio-psihică și socială a individului nu este determinată numai de vârsta în sine ca determinantă biologică – ci și de mediul extern social, în felul acesta element aparent biologic, ni se înfățișează și ca un element de natură socială, o coordondată socială individului. Tot astfel, starea de sănătate mintală a individului nu este determinată numai de elemente de natură biologică, ci și de factori de mediu extern social, cum sunt conditiile igienico-sanitare în care trăiește acesta, modul în care se hrănește și locuiește, activitățile pe care le desfășoară micro-mediul natural și social în care viețuiește, „accidentele" de tot felul pe care i le oferă viața etc.
În sfârșit, despre locul pe care îl ocupă un individ în societate – stare inițială, profesie funcție etc, nu se poate spune că nu este influențat de dezvoltarea bio-psihică generală acesteia, dar în același timp este mai mult decât evident că el este decis, în ultimă instanță și dezvoltarea bio-psihică generală de altfel, de factori de mediu social, respectiv de condiții materiale de existență, de educație, de natura și particularitățile micromediului social,orânduirii sociale, în general etc.
Se impune în mod imperios o prezentare a principalelor coordonate bio-psiho-socialea personalității infractorului:
• Vârsta infractorului – constituie una din trăsăturile individuale ale personalității care , în principiu, ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului.
Prin urmare, luarea în considerare a vârstei infractorului atât a celei criminologice, cât si a celei mentale, poate contribui nu numai la explicarea unui anumit comportament (în cazul nostru, cel infracțional), ci și la găsirea celor mai potrivite căi și mijloace de dirijare a acestuia în viitor, în conformitate cu cerințele vieții sociale, precum și în criminologie, ca de altfel și în multe alte științe.
Personalitatea infractorului este studiată de o serie întreagă de discipline nejudiciare (de ex. sociologia, psihologia și psihiatria) sau judiciare (de ex. dreptul penal și știința dreptului penal). Nici una dintre acestea nu își propune însă studierea completă din toate punctele de vedere a personalității criminale.
Astfel, psihologia și psihiatria studiază ansamblul trasaturilor psihice, precum și anomaliile și bolile psihice. În același timp, dreptul penal și știința dreptului penal se preocupă, în special de unele aspecte ale personalității individului infractor, cum ar fi: sexul, starea de responsabilitate sau de iresponsabilitate, îndeplinirea condițiilor necesare pentru a putea fi considerat subiect special al unei infracțiuni etc.
Nici una dintre disciplinele amintite nu studiază toate aspectele personalității la un loc și, mai ales, nu studiază totalitatea trăsăturilor de natură socială ale individului, formarea acestora și implicațiile pe care le au în general, și evoluția comportamentului infracțional, în special.
Importanța deosebită pe care o are pentru psihologie studierea personalității criminale, abordarea și studierea acesteia din toate unghiurile de vedere posibile, constituie una din particularitățile de bază ale acestei discipline, fapt care rezultă, printre altele, din următoarele:
a) Criminalitatea ca fenomen social negativ de masă, deosebit de dăunător și de periculos, este alcătuită din totalitatea infracțiunilor săvârșite într-o perioadă de timp și într-o arie geografică determinată. Fiecare infracțiune este rezultatul concret al unei fapte umane. În consecință, pentru a cunoaște cauzele, condițiile și particularitățile fiecărei infracțiuni concrete și pornind de la aceasta prin abstractizări și generalizări, cauzele, condițiile și particularitățile fenomenului infracțional în ansamblu – ca fenomen aritmetică a infracțiunilor pe care le include – este absolut necesar să se analizeze aspectele sale „agentul" (individul uman) care o provoacă în mod direct.
Studierea personalității criminale, activitate care include întregul complex de factori care au contribuit la formarea personalității individului în cauză, permite să se facă unele distinctii nu numai între individul neinfractor și cel infractor, ci și între diferitele categorii de infractorii.
b) Cunoașterea cauzelor și condițiilor infracțiunii concrete ca și în ansamblu, și deci cunoașterea și a personalității infractorului este absolut indispensabil pentru a putea alege căile și mijloacele cele mai potrivite de combatere a acestui fenomen,atât în unele cazuri izolate – în cazul infracțiunilor concrete – cât și în ansamblu la nivelul întregii societăți, al întregii infracționalități. Acțiunea socială împotriva criminalității, activitate care se desfășoară printr-o foarte largă gamă de mijloace de ordin economico-social general, cultural, educativ, organizatorico-administrativ, juridic, medical etc. – este și va rămâne întotdeauna o acțiune asupra omului în general, asupra personalității infractorului, devenit sau potențial în special.
c) Nici o predicție, evaluare și intervenție corectivă, nu devine serioasă fără ca algoritmul infracțional să nu cuprindă și victima.
Psihicul sau viața psihică cum i se mai spune constituie o latură dintre cele mai importante a personalității în general, a personalității infractorului în special. Iată deci, studierea psihologiei, în general, și nu numai a psihologiei judiciare, constituie pentru fiecare jurist una din cele mai înalte îndatoriri profesionale și morale. Cunoașterea temeinică a particularităților psihice ale indivizilor care vin în conflict cu legea penală, are o importanță deosebită pentru asigurarea succesului umanității în lupta împotriva infracționalității.
Într-adevăr, cunoașterea în întregime a cauzelor fiecărei infracțiuni și organizarea concretă a luptei împotriva acesteia – a infracționalității în general – poate fi realizată, nu reușita, numai prin studierea aspectelor obiective ale fiecărei infracțiuni și prin luarea în considerație a împrejurărilor concrete de viată în care aceasta a germinat și a fost săvârșită, ci prin luarea în considerare a tuturor însușirilor și particularităților psihice ale individului și individualizarea măsurilor legale de sancționare, în funcție de aceste particularități. Pentru caracterizarea personalității pot fi luate în considerare un număr mare de trăsături psihice ale individului. În psihologie, sunt luate în calcul și studiate mai ales, temperamentul, aptitudinile și caracterul, deoarece acestea fiind considerate ca adevărate unități de bază ale personalității unui infractor sau presupus infractor, pot astfel contribui în cea mai mare măsură la explicarea și înțelegerea faptei concrete săvârșite și prin aceasta la stabilirea celor mai adecvate măsuri de corectare ce vor fi luate față de persoana în cauză.
Temperamentul este ansamblul de particularități ale psihicului, determinate și condiționate, în concepția pavloviană, de tipul de activitate nervoasă superioară a individului în cauză. Printre particularitățile care contribuie și caracterizează temperamentul figurează și cele care determină ceea ce, sintetic, constituie așa numita fire a individului, felul în care acesta răspunde sau rezistă la stimulii exteriori, capacitatea de încordare sau concentrare nervoasă, susceptibilitate și impulsivitate, calm sau stăpânire de sine etc.
Se consideră temperamentul (având o proveniență în mare măsură ereditară) „latura dinamico-energetică" a activității nervoase și a comportamentului, fundamentul psihico-fiziologic al aptitudinilor și caracterului și, în consecință, una dintre particularitățile distinctive ale fiecărui individ.
Cea mai veche clasificare a tipurilor de temperament este cea a lui Hipocrat, „părintele medicinii" (sec. IV î.e.n.) în: coleric (puternic excitabil, exploziv, nestăpânit), sangvin (vioi, mobil, dar și echilibrat), flegmatic (lent, rezistent, capabil de multă stăpânire) și melancolic (sensibil). Psihologia modernă a completat această clasificare, prea generală și îngustă, iar din îmbinarea tipurilor amintite, a tuturor tipurilor de emotivitate și afectivitate umană, a dedus existența mai multor tipuri de comportamente amorf, nervos, sangvin, coleric, apatic, sentimental, flegmatic, pasionat.
Aptitudinile, în general, reprezintă acele însușiri ale individului care condiționează reușita sau a căror lipsă poate explica nereușita, în efectuarea unor activități fizice sau intelectuale. Aptitudinile se formează sub influența condițiilor de mediu. Cu toate acestea, în formarea lor factorul ereditar este, ca și în cazul temperamentului, puternic implicat, de la antecesorii săi individul putând „moșteni" anumite particularități sau mai puțin favorabile dezvoltării unor aptitudini.
Prin caracter se înțelege ansamblul însușirilor psihice și morale ale individului manifestate în comportamentul și acțiunile sale, în atitudinile și pozitia sa față de sine, față de alții, față de societate și de valorile unanim recunoscute ale acesteia.
Datorită importanței sale, caracterul este considerat un adevărat „nucleu" al personalității, o categorie sintetică, în care se concentrează întreaga activitate publică și morală persoanei.
După modul în care trăsăturile de caracter se manifestă sau nu în exterior, se face distincție între caracterul extravertit (exteriorizat) și cel introvertit (interiorizat).
Personalitatea extravertitului se caracterizează prin aceea că este „orientată precumpănitor spre lume, atașată de obiecte și de oameni, deschisă pentru o cât mai activă comun care cu cei din jur, de unde și o mai facilă adaptare la mediu", în timp ce personalitatea introvertitului se conturează prin „orientarea tipică a conștiinței către propriul eu" cu tendința „de a se închide în sine, neglijând lumea exterioară".
Nu se poate spune cu certitudine că unul sau celălalt dintre aceste tipuri de caracter este mai înclinat sau, dimpotrivă, mai puțin înclinat să săvârșească fapte antisociale. Situații extreme pot fi însă dătătoare de seamă în ceea ce privește sănătatea psihică a persoanei. Importanța și implicațiile de natură morală și socială ale caracterului în general, sunt sugerate de împrejurarea că, în mod obișnuit, despre individul imoral se spune că este lipsit de caracter.
Caracterul, în general, este influențat de temperament și aptitudini — în formarea cărora ereditatea își are locul ei – dar este determinant, în mod decisiv, de condițiile și factorii de mediu în care trăiește și se formează individul. Dintre acești factori, un loc important în formarea caracterului îl ocupă, ca de altfel în determinarea conținutului întregii vieți psihice a omului, familia, școala, așa-numita educație spontană, locul de muncă, societatea în general. Concluziile privitoare la corelația temperament – aptitudini – caracter este că între aceste coordonate psiho-morale fundamentale ale personalității, există, din foarte multe puncte de vedere, o strânsă și permanentă interacțiune și intercondiționare.
Din punct de vedere al psihologiei juridice este necesar ca dintre multiplele aspecte ale acestei conexiuni să se rețină faptul că, deși este adevărat că o personalitate armonios dezvoltată – și în consecință, prezentând mai multe garanții de respectare a legalității – va fi aceea de a poseda un grad adecvat de dezvoltare a tuturor acestor coordonate, latura dominantă, hotărâtoare a personalității o constituie caracterul. Acest lucru este cu totul vizibil și demonstrabil. Într-adevăr, experiența, viața, ne arată că dacă există indivizi, având același caracter, vor acționa în anumite condiții concret identice în mod diferit, în funcție de temperament sau chiar de aptitudini, este mai adevărat – aceasta constituind regula – că indivizii având caracter în care domină trăsăturile pozitive vor acționa corect, legal și moral, în orice împrejurare, indiferent de temperament sau aptitudini, în timp ce aceia care au un „caracter rău" vor acționa, în general, în mod incorect în situații ideatice, indiferent de temperament sau aptitudini. Mai mult decât atât, un anumit tip de temperament (chiar dintre cele mai favorabile) sau o aptitudine (fizică sau intelectuală) va fi utilizată de către cei „fără caracter" ca instrument pentru realizarea unor scopuri antisociale.
Orice investigație vom face, la nivelul actual al cunoștințelor noastre științifice, cu orice metode vom încerca să abordăm problema, nu vom reuși să descoperim între delincvenți, diferențe de „specie", așa cum credea pe vremuri Lombroso. Nici cei ce merg pe linie biologizantă ca și Lombroso, ca de pildă, Kretschmer sau Hooton și mai ales Sheldon, nu reușesc să deceleze diferențe hotărâtoare constituționale anatomo-morfologice sau fiziologice.
În mod vizibil, diferența constă mai ales în comportament, în modul de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu. Delincventul nu este deci un astfel de om, ci un om altfel educat, adică altfel condiționat, fără a ține seama de condiționabilitatea lui, care se prezintă ca o personalitate deformată – am putea spune caricatural formată – ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Studiind diferitele categorii de infractori sub aspectul particularităților lor psihologice, vom reuși să stabilim unele caracteristici care se regăsesc la majoritatea celor ce încalcă în mod frecvent legea.
a) Una din cele mai frecvente particularități psihice ale delincvenților – și în special a delincvenților minori – este instabilitatea emotiv-acțională.
Trebuie să susținem, deci, că la omul normal reacțiile emotiv-active sunt relativ stabilite, în sensul că aceste reacții sunt rezultante determinate în parte de ambianță și de sistemul de valori etico-sociale. „Stabilitatea" omului normal (nedelincvent) se realizeaza prin durata reacțiilor sale reglate voit și conștient, prin continuitatea acestor reacții, prin oscilații excesive și prin constanța acestor reacții care rămân, calitativ și cantitativ, reacții identice în raport cu stimulii declanșatori.
În opoziție cu aceasta, datorită experienței negative a educației deficiente, deprinderilor și practicilor antisociale, delincventul este un instabil emotiv-activ, un element care în reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli, inconstanță de origine endogenă specifică.
Considerăm că această instabilitate este o trăsătură esențială a personalității deformate a delincventului adult sau minor, ca fiind o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul competenței ei cognitive.
b) Legat de cele precedente este evident că orice infractor în fond este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a efectuat în condiții neprielnice, în mod nesatisfăcător. De aceea anamnezele făcute la infractori arată că, în majoritatea cazurilor, infractorii sunt proveniți din familii dezorganizate (orfani, semi-orfani, părinți divorțați, părinți infractori, părinți alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocupare corespunzătoare pentru educația copiilor.
Acțiunea de educare are ca urmare – pe lângă altele – canalizarea în sens social și instinctelor omului. Educarea proceselor de cunoaștere la copil, concomitentă cu elaborarea unor forme de conduită adecvate conviețuirii sociale, presupune în orice moment formarea unor deprinderi utile și trainice care să-i permită încadrarea în viața socială. De aceea, nu întâmplător unii cercetători consideră că devianța începe acolo unde copilul greșește voit împotriva regulilor igienei elementare. Acolo unde nivelul părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, acolo se pun pe nesimțite bazele unei inadaptări.
Formele de nutriție organizată, care impun o ritmicitate vieții copilului, educându-1 spre stăpânirea nevoii de hrană, pe de o parte, iar pe de alta, sistemul de deprinderi în scopul realizării normei regimului zilnic, sunt primele elemente necesare adaptării sociale.
Alături de aceasta, într-o etapă mai avansată, când copilul depășește faza exclusivă a necesităților imediate biologice și se directivează spre mediul nemijlocit, raporturile ce se stabilesc între el și anturaj (format de părinți, frați, vecini etc.) devin de asemenea, mai importante în comanda adaptării. Însăși existența acestor relații comportă germenele unor situatii conflictuale, care trebuie rezolvate de la inceput în direcție socială.
Atitudinile antisociale rezultate din greșita influență în această perioadă (sub forma unor deformate atitudini egoiste exagerate), dacă nu sunt combătute de forța unei educații nuanțate, la înrădăcinarea acelor deprinderi negative care, pe urmă, actualizate de condiții social-economice și ocazii nefavorabile, pot duce la devianță și apoi la infracțiune. Lipsa influențării educative se mai manifestă și prin neasigurarea stabilității neatenției în îndrumare. Dacă în perioada preșcolară și cea școlară copilul are libertatea să devină vagabond, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluția infracțională aproape banală care merge de la micile hoții necesare susținerii acestei vieți și până la crime violente, agresive. Vagabondajul este terenul propice al lor. De aceea, evolutia criminală individuală este o formă concretă a inadaptării și o cale, un mijloc sigur provenită din adâncire și din fixare a deprinderilor legate de inadaptare. Lipsa domiciliului permanent inseamnă sustragerea tânărului de influențarea pozitivă susținută a mediului familial, precum și o raliere necesară la forme organizate de bande de infractori.
c) Căutarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiune. Acțiunea infracțională, pe lângă faptul că e nocivă societății, și pe lângă faptul că, etiologic, reprezintă un simptom de inadaptare, iar psihologic o reacție atipică, se mai caracterizează și prin aceea că, sub toate formele ei, aduce un anumit folos infractorului, îl favorizează într-o anumită măsură pe linie materială sau morală. În această regulă — caracteristică pentru orice infractor normal — putem include unele caracteristici psihice ale infractorilor. Anume că diferiți excitanți din mediul ambiant exercită supra lor o stimulare spre acțiune cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce da caracterul atipic al reacțiunilor.
Această stimulare excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului, cât si din puterea specifică a stimulentului și, în special, din lipsa existenței unor forme de suită adecvată, în ultimă instanță, unui sistem de inhibiții elaborate pe linie socială. De aceea, trebuie să înțelegem că lipsa de inhibiție este rezultatul formării și elaborării lor în direcție antisociala. Înspre atingerea acestui interes – indiferent de consecințe – sau în pofida eventualelor consecințe, infractorul își mobilizează toate resursele psihice care, de cele mai multe ori, pot fi și sunt considerabile.
d) 0 altă caracteristică a comportamentului infractorului este duplicitatea lui de caracterul socialmente destructiv al actului, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în genere, și a autoritaritaților,în special.
Strădania obsesivă a evitării de a fi descoperit, prin puterea ei deosebită, face ca în ori caz infracțional să existe un hiat în plan sau o greșeală trădătoare în executare. Frica dominantă inhibă deci parțial instanța superioară corticală în funcționarea căreia se vor ivi lacune, greșeli care dau posibilitatea organelor juridice să-1 identifice și să-1 depisteze pe infractor.
Duplicitatea infractorului este a doua lui natură. El nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului cinstit, al omului cu preocupări cu totul deosebite decât cele ale specialității infracționale. Acest joc dă artificialitate întregului comportament al infractorului, îi denaturează chiar și acele faptele obișnuite, cotidiene, ceea ce îl face ușor depistabil pentru un bun observator.
e) Reîntoarcerea la locul infracțiunii ni se pare că se explică prin fenomenul amnezie postinfracțională. Având în vedere solicitarea deosebită a instanței subcorticale timpul infracțiunii, aceasta cauzează probabil lacunele memoriale din perioada postinfracțională. Dominanta defensivă puternică, acționând acum din plin după consumarea faptului, provoacă neliniște generală din cauza lacunelor memoriale. Infractorul nu se simte în siguranță, nu-și poate aminti bine dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a facut greșeala fatală trădătoare. Din acest motiv, cu greu poate rezista impulsului imperativ de a-l reîntoarce la locul infracțiunii, întoarcere care îi este fatală în cele mai multe cazuri.
Puterea dominantei defensive este așa de mare încât uneori infractorul ajunge chiar să automutileze spre a se asigura de impunitate.
Necesitatea tăinuirii, a vieții duble, îi formează infractorului deprinderi care sapă o mare prăpastie între el și societate. Începând cu utilizarea timpului – care este în mod firesc deosebit de cel al omului obișnuit – și până la limbaj, infractorul are o sumedenie caracteristici specifice.
f) Problema aceasta a limbajului infractorilor este cunoscută; se știe de existența unui jargon specific infracțional care dă un pitoresc literar deosebit al vieții lor. Limbajul infractorului a fost studiat din punct de vedere lingvistic. Nu s-a studiat încă problema gândirii infractorului, așa cum ea se oglindește în acest limbaj. Un asemenea studiu ar putea să aducă o lumină nouă în problema psihologiei infractorilor. În treacăt, amintim numai că așa cum reiese din cărțile lui Damon Runyon, gangsterii profesioniști, în limbajul lor, nu folosesc alt timp decât cel prezent. Tot atât de caracteristic găsim că este faptul că în argoul infractorilor noștri (și al celor din Paris), pluralul este mereu înlocuit cu singularul.
Interesant este de remarcat că în sfera cunoștințelor de ordin moral, delincvenții examinați cu ocazia unei cercetări au prezentat unele particularități care merită a fi subliniate3.
„Am cerut unui grup de delincvenți minori și unui grup echivalent de elevi nedelincvenți să definească noțiunea de minciună și apoi să indice condițiile în care minciuna poate fi considerată ca admisibilă. Rezultatele obținute cu ocazia acestei anchete pot părea surprinzătoare: ele demonstrează superioritatea netă a grupului de delincvenți. Exactitatea definițiilor, condițiile enumerate în care minciuna poate fi scuzată etc. erau surprinzătoare la delincvenți, am putea spune, citind răspunsurile lor, fără a cunoaște autorii, că lucrările delincvenților au avut o ..ținută morală" superioară.. Concluzia la care trebuie să ajungem aici este că delincvenții nu au o altă etică, ci o altă practică, și că încălcările continue a normelor de conduită morală provin în cea mai mare măsură din nesocotirea acestor norme, din necunoașterea valabilității lor aplicate la propria persoană".
CAPITOLUL III
PREVENIREA RISCULUI VICTIMAL
În sfera de activitate a poliției de investigații criminale, conceptul de prevenire cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru împiedicarea săvârșirii unor infracțiuni de natură judiciară, pentru reducerea continuă a numărului celor care pot fi antrenați în săvârșirea acestui gen de infracțiuni, pentru pregătirea antiinfracțională a populației, precum și pentru sprijinirea agenților economici în organizarea și desfășurarea activității de apărare și pază.
În acest context se poate afirma că prevenirea, ca un concept general, cuprinde un ansamblu de măsuri juridice, economice, organizatorice, educative și administrative menite să ducă la perfecționarea continuă a relațiilor sociale și înlăturarea cauzelor care generează, sau a împrejurărilor care favorizează săvârșirea oricăror fapte ori fenomene dăunătoare interesului societății și membrilor ei, precum și la împiedicarea oricăror încercări de a săvârși asemenea fapte. Prevenirea a reprezentat dintotdeauna una din problemele importante ale poliției, în lupta pe care aceste organe de aplicare a legii, o duc cu eradicarea fenomenului criminalității. Interesul pentru prevenirea, după o evoluție sinuoasă, tinde să devină în ultima perioada prioritară.
3.1 ORGANIZAREA ȘI EXECUTAREA ACTIVITĂȚILOR POLIȚIENEȘTI PENTRU PREVENIREA RISCULUI VICTIMAL
Prevenirea faptelor antisociale a fost o preocupare veche a oamenilor, și putem spune că prevenirea criminalității a apărut odată cu prima pedeapsă din lume.
Astfel, ideea prevenirii prin instituirea unor pedepse foarte severe s-a perpetuat până în prezent, și a atins cote înalte în perioada Evului Mediu, când inchiziția spaniolă a inventat cele mai înspăimântătoare forme ale pedepsei cunoscute vreodată în lume.
Prejudiciul imens pe care îl implică săvârșirea unei infracțiuni – pierderi de vieți omenești, de bunuri, cheltuieli pentru organizarea descoperirii, tragerii la răspundere și executarea pedepselor de către cei vinovați și pentru reintegrarea lor socială dar și redusă eficiența acestor măsuri, sporirea pericolului social pe care-1 prezintă persoana eliberată din penitenciar, a impus atenției necesitatea organizării unui sistem de prevenire a criminalității paralel și totodată complementar celui existent până in prezent57.
Activitatea de prevenire cuprinde „totalitatea măsurilor luate de organele poliției pentru împiedicarea săvârșirii de infracțiuni și alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului celor care pot fi antrenați la încălcarea legilor și normelor de conviețuire socială, pentru pregătirea antiinfracțională a populației și pentru sprijinirea unităților economice în organizarea și desfășurarea activității de pază și păstrarea bunurilor proprii .
Activitatea de prevenire a criminalității face parte dintr-o sferă vastă de preocupări ale statului de drept, incluzând activități de prevenire a încălcării regulilor morale (nescrise) și a legilor, în general, iar în cadrul acesteia a încălcării legilor penale, în special.
3.2 ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII FORMAȚIUNILOR DE INVESTIGAȚII CRIMINALE, ÎN VEDEREA PREVENIRII Șl COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE FURT DIN LOCUINȚE
Pe linia furturilor prin spargere și chei potrivite își găsesc deplina aplicare toate cele trei aspecte componente ale prevenirii, respectiv:
determinarea sau împiedicarea persoanelor predispuse de a săvârși infracțiuni;
descoperirea operativă a autorilor furturilor din locuințe;
pregătirea antiinfracțională a populației, care include și sprijinirea agenților economici în organizarea și desfășurarea activității de apărare și pază.
Activitățile de prevenire au eficiența scontată numai dacă sunt organizate și se desfășoară în conformitate cu nivelul și tendințele fenomenului infracțional. În consecință, prevenirea trebuie să aibă la bază cunoașterea situației operative, a condițiilor și împrejurărilor favorizatoare comiterii infracțiunilor, formațiunile poliției judiciare având astfel posibilitatea de a alege și perfecționa cele mai adecvate forme și metode de muncă.
Combaterea criminalității constituie o latură complementară a prevenirii și se manifestă printr-un ansamblu de măsuri juridico -penale luate de organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal și anume, constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată penal potrivit vinovăției sale, împiedicând-o în acest mod să mai săvârșească alte fapte. Cu acest înțeles, combaterea criminalității se relevă a fi doar o dimensiune, o modalitate specifică, o forță într-un poligon de forțe, care înmănunchează măsuri speciale, puse în slujba activității de prevenire pe termen lung a criminalității.
Unitatea de scop a activității de prevenire cu cea a activității de combatere, interacțiunea acestor activități obligă a le considera laturi ale unui proces unitar procesual al luptei contra criminalității. Evaluarea fiecăreia dintre aceste activități, stabilirea priorităților, conținutului și modalităților generale și speciale în înfăptuirea lor este o problemă de politică penală.
Prin asigurarea cunoașterii permanente a situației operative se creează condițiile pentru aprecierea reală a tendințelor și nivelului acesteia cu scopul prevederii și luării celor mai eficiente măsuri.
Specific activităților de prevenire pe linia poliției de investigații criminale este identificarea și supravegherea persoanelor predispuse a săvârși infracțiuni prin spargere și chei potrivite. Formațiunile de Investigații Criminale au în vedere următoarele criterii de identificare:
existența antecedentelor penale;
comportamentul în penitenciar și după liberare;
lipsa unei ocupații utile coroborate cu informații din care rezultă prezența în anturajul unor spărgători;
existența unor semnalări de la rețeaua informativă sau de la alte surse din care rezultă că dețin, au încercat sau au valorificat obiecte ce pot proveni din furturi prin spargere sau chei potrivite;
existența unor date și indicii obținute cu ocazia cercetării la fața locului, a primelor investigații și verificări efectuate în cauze cu autori necunoscuți;
depistarea în locuri favorabile și găsirea asupra lor a unor instrumente, obiecte, seturi de chei ce pot fi folosite la comiterea unor furturi prin spargere sau chei potrivite.
În cadrul activității de identificare a persoanelor predispuse se folosește o gamă largă de modalități, cum ar fi:
studierea comunicărilor primite de la penitenciare;
organizarea de acțiuni, controale și razii în locurile și mediile de interes operativ, la gazdele de infractori, în stațiile și pe traseele C.F.R., R.A.T.B și METROU, pe arterele de circulație, în punctele de intrare/ieșire din localități pentru a identifica elementele infractoare voiajoare și a le împiedica deplasările nejustificate în alte localități;
executarea unor controale la domiciliile infractorilor, cămine de nefamiliști și internate, cămine studențești, hoteluri, cabane, campinguri;
cercetarea persoanelor depistate și a infractorilor prinși pentru a obține date cu privire la alte persoane potențial infractoare în vederea luării măsurilor de supraveghere calificată.
Pe linia furturilor prin spargere și chei potrivite prezintă un interes general recidiviștii și alte persoane cu antecedente penale pentru comiterea unor asemenea infracțiuni sau despre care s-au primit informări că pregătesc ori au comis furturi prin spargere sau chei potrivite, persoanele al căror anturaj, mod de viață și preocupări îi predispun să săvârșească asemenea fapte sau să favorizeze comiterea acestora.
Verificarea operativă a tuturor informațiilor primite este una din cele mai importante activități ce se întreprind pe linia prevenirii. Verificarea trebuie făcută indiferent de valoarea aparentă a informațiilor. De multe ori, valoarea informațiilor crește atunci când sunt analizate în ansamblul lor. De aici rezultă obligația lucrătorilor operativi de a le prezenta șefului de formațiune, urmând ca la acest nivel să fie analizate în scopul stabilirii unor măsuri optime de verificare și exploatare. O direcție importantă pe linia prevenirii este reprezentată de necesitatea cunoașterii directe a infractorilor și modurilor de operare folosite pentru comiterea furturilor, de către mai multe persoane (polițiști, vecini, colegi de muncă). Suspectul trebuie să fie convins că este supravegheat în permanența și că polițistul are posibilitatea și timpul necesar să facă acest lucru. Pentru realizarea unei supravegheri permanente la domiciliu, loc de muncă, locuri frecventate, trebuie să se apeleze nu numai la informatori, ci și la orice alte persoane dispuse să furnizeze informații, indiferent de motivul care le determină să facă acest lucru.
Măiestria ofițerului de la investigații criminale constă tocmai în identificarea și folosirea unor surse care pot într-adevăr să asigure o supraveghere permanentă și calificată. Identificarea unor asemenea surse ține de capacitatea investigativa și de perseverența polițistului, dublate de capacitatea de convingere a persoanelor ce au posibilități de informare, de a furniza datele de care avem nevoie.
Printre vecini putem identifica fel de fel de oameni care, chiar dacă nu pot fi recrutați ca informatori, pot furniza date și informații interesante despre suspect. Identificarea unor asemenea persoane și determinarea lor de a ne ajuta în supraveghere, se poate realiza printr-o muncă perseverentă și prin prezența repetată a ofițerului de investigații criminale în zonă.
Chiar dacă informațiile furnizate nu se referă la fapte antisociale, demonstrând suspectului că noi cunoaștem în permanență ce face, îl obligăm, îl intimidăm, determinându-1 să renunțe la intențiile infracționale. Este adevărat că sunt multe elemente înrăite care, constatând că activitatea lor este cunoscută în permanență, părăsesc domiciliul și comit infracțiuni în alte localități, dar de cele mai multe ori, infractorii recidivează pentru că realizează că poliția este ineficientă și nu are nici mijloace și nici forțele necesare pentru realizarea supravegherii, riscurile de a fi descoperiți și prinși fiind minime.
Ideal este ca activitățile executate pe linia prevenirii să fie astfel alese și executate în asemenea manieră încât să creeze convingerea persoanelor predispune, că dacă au săvârșit ori vor săvârși furturi prin spargere și chei potrivite vor fi descopente imediat chiar dacă, după săvârșirea faptelor vor părăsi localitatea sau dacă vor săvârși fapte de acest fel în alte localități.
O altă direcție de acțiune în domeniul activității de prevenire o constituie creșterea continuă a contribuției rețelei informative2 iar această activitate pentru acoperirea informativă corespunzătoare a tuturor obiectivelor, locurilor și mediilor de interes operativ pentru sesizarea apariției persoanelor predispuse, a infractorilor și urmăriților, sesizarea unor activități pe linia confecționării unor instrumente de forțare sau deschidere a încuietorilor (pontoarcă) ori valorificării unor obiecte provenite din infracțiuni, sesizarea unor deficiențe în sistemele de pază. Este imperativ necesară încadrarea informativă a tuturor persoanelor predispuse pentru a putea lua măsuri de prevenire sau de prindere operativă în cazul comiterii unor furturi din locuințe. Pentru realizarea eficientă a activității de prevenire se impune atât instruirea agenturii, cât și a cadrelor de poliție, indiferent de formațiunea din care fac parte pentru a semnala aspecte ce prezintă interes operativ pe linia prevenirii furturilor din locuințe, atât sub aspectul identificării condițiilor și împrejurărilor favorizatoare, cât și prin prisma suplimentării activității de supraveghere a acțiunilor elementelor suspecte.
Tot în scopul prevenirii comiterii unor infracțiuni din această categorie, formațiunile de investigații criminale pot și trebuie să acorde sprijin agenților economici la întărirea și perfecționarea sistemelor de securitate, pază și alarmare la magazine, muzee, biserici și mănăstiri deținătoare de obiecte de valoare, la restaurante, baruri, consignații etc. Desfășurarea unor acțiuni permanente pentru îngustarea și lichidarea canalelor de valorificare a bunurilor provenite din furturi, reprezintă o cerință a muncii de prevenire.
La ora actuală, în condițiile în care, pe de o parte poliția nu are dotarea și nici efectivele necesare, iar pe de altă parte, numărul căilor de valorificare ilicită a bunurilor nu numai că a crescut, dar unele căi au intrat chiar în legalitate, această cerință reprezintă un deziderat destul de dificil de realizat.
Trebuie să recunoaștem cu amărăciune că o activitate de căutare a unor bunuri furate la consignațiile existente, la multitudinea caselor de amanet, necesită ceva timp și forțe. Asta ca să nu mai vorbim că ar trebui verificate și persoanele care, în mod repetat, oferă spre vânzare bunuri prin anunțuri la multitudinea de publicații apărute, sau fac aceste lucruri în talciocuri și piețe.
Un aspect deosebit de important al activităților de prevenire a comiterii furturilor prin spargere și chei potrivite îl constituie organizarea unor activități pe linia pregătirii antiinfracționale a populației.
Activitatea de pregătire anti infracțională a populației vizează:
informarea cetățenilor cu privire la condițiile și împrejurările care-1 favorizează pe infractori;
necesitatea depunerii valorilor monetare la bănci;
asigurarea locuințelor cu sisteme de închidere eficace;
popularizarea cazurilor de furturi din locuință și tâlhărie;
educarea comportamentului membrilor de familie.
În această ultimă direcție se are în vedere pe cine invită în casă, afișarea bijuteriilor de către persoanele de sex feminin, modul de asigurare a locuințelor la plecarea în concediu, lăsarea de bilete la ușă cu tot felul de indicații, modul de comportare în situația în care persoane necunoscute sub diferite pretexte încearcă să pătrundă în locuințe ori să obțină informații privind programul locatarilor, modul de educare a copiilor, atitudinea față de ironii. Este necesar să se explice populației necesitatea și importanța pentru formațiunile de investigații criminale, a cunoașterii seriilor și a celorlalte caracteristici de individualizare a obiectelor de valoare și chiar marcarea lor. Toate aceste activități trebuie făcute în colaborare cu presa. Este indicată folosirea acestor mijloace infractorilor prinși deoarece, aceștia, de cele mai multe ori, odată ce au certitudinea că faptele lor sunt dovedite și că vor fi condamnați, pot fi determinați să relateze tot ce știu cu privire la modurile de operare folosite și la locurile unde fură frecvent. Totul depinde de măiestria cu care anchetatorul știe să dirijeze cercetările, întrucât întrebările lui să pară ca fiind puse numai din simplă curiozitate profesională, acesta putând chiar să-și manifeste o admirație față de abilitatea și perfecțiunea „stilului" celui cu care vorbește.
În această direcție trebuie remarcat un singur mod de operare , și anume, acela de a se oferi să ajute, în special pe străini , la transportarea bagajelor până la primul autobuz, troleibuz sau tramvai. În situația în care nu găsește un moment prielnic să dispară cu bagajele în drumul spre stația autobuzului sau troleibuzului, atunci când ajung în stație, lasă pe proprietarul bagajelor să urce primul, iar ei rămân în stație cu bagajele până la plecarea mijloacelor de transport, simulând că nu pot urca din cauza aglomerației.
3.3 PREVENIREA ȘI DESCOPERIREA FURTURILOR DIN BUZUNARE ȘI POȘETE
Din studierea fenomenului infracțional, pe linia furturilor din buzunare și poșete, a rezultat o trăsătură generală pentru toți infractorii hoți din buzunare și de bagaje și anume că sunt foarte greu de reeducat. Aceștia, de cele mai multe ori, imediat după ce ies din penitenciare comit iarăși infracțiuni. Furtul din buzunare devine pentru cei mai mulți un viciu, un obicei pe care simt nevoia să îl practice de câte ori ajung într-o aglomerație.
Practic, activitatea hoților din buzunare nu poate fi prevenită, cel mult îngreunată. Din acest motiv principala măsură de prevenire indicata si foarte eficace este de a-i supraveghea pe infractori încă de la punerea in libertate pentru a-i prinde în flagrant după săvârșirea primelor fapte.
Activitățile preventive desfășurate de politie se împart în două mari categorii:
a) împiedicarea celor predispuși a săvârși infracțiuni
Această activitate se desfășoară prin:
•Cunoașterea celor predispuși a săvârși acest gen de infracțiuni de către lucrătorii de poliție, cât și de către populație, cu ajutorul albumelor foto;
Încadrarea informativă; înregistrarea pe casete video;
Verificare periodică și descinderi la domiciliu;
• Acțiuni în locuri favorabile comiterii furtului din buzunare și din poșete și în locurile frecventate de persoanele predispuse la săvârșirea acestor infracțiuni;
• Împiedicarea părăsirii localității;
• Crearea convingerii acestora că sunt în permanență urmăriți (supravegheați) de către organele de poliție;
• Punerea în urmărire informativă și filaj
• Schimb permanent între Serviciul de Investigații Criminale și secțiile de poliție despre mișcările hoților în teren.
b) Propaganda juridică și pregătirea antiinfracțională a populației.
Cum să nu devină copiii infractori;
Cum să nu cadă victimă ale hoților;
Cum să acționeze în cazul surprinderii unui infractor.
Majoritatea polițiștilor trebuie să cunoască hoții, să știe cum acționează, cum pot fi urmăriți și prinși și cum trebuie să acționeze pentru a nu deveni victimele acestora. Pentru combaterea furturilor din buzunare și poșete, la nivelul fiecărei formațiuni de Investigații Criminale există linia de muncă „Furturi” comise prin urmatoarele moduri de operare:
tăierea buzunarului, poșetei ori a mânerelor poșetei cu lama;
furtul comis prin metoda „împrietenirii" cu victima, aceasta lasă bagajul în grija infractorului, sau este ajutat la transportarea bagajelor,
• folosirea de geamantane fără fund, cu care se acoperă bagajele ce urmează a fi furate;
• furtul comis la vagoanele de dormit sau cușeta prin metoda „capra";
• servirea victimei cu băuturi alcoolice, răcoritoare, ness sau cafea in care au fost dizolvate medicamente sau substanțe cu efecte tranchilizante;
• folosirea forței fizice, a armelor albe sau spray-urilor cu efect iritant-lacrimogen ori paralizant;
• înșelăciuni prin metoda „șmen";
• amenințarea cu acte de violență ori folosirea violenței sau a spray-urilor paralizante;
• furtul comis prin sistemul „CARTELA".
• în aeroporturi au fost întâlnite cazuri în care angajații au sustras bunuri importante în timpul manevrării bagajului de cală. Aceste furturi au putut fi probate numai după desfășurarea unor activități informativ-operative complexe.
Activități specifice desfășurate de Poliția transporturi pentru prevenirea și descoperirea forturilor din buzunare, poșete și de bagaje
cunoașterea elementelor infractoare care se ocupă cu furtul din buzunare, poșete și de bagaje de la călători prin supraveghere informativă, verificarea în evidențele poliției, investigații la domiciliu și filaj;
colaborarea intensă între inspectoratele poliției transporturi și subunitățile acestora și celelalte unități de poliție teritoriale, în vederea stabilirii activității infracționale și deplasările hoților, schimb de albume foto cu infractorii cercetați;
cooperarea cu personalul C.F.R., taxatori de peron, casiere, conductori de tren, impiegați de mișcare, revizori tehnici de vagoane precum și cu salariații diferitelor societăți comerciale, cu obiect de activitate în stațiile C.F.R.;
întocmirea de albume foto și reactualizarea acestora cu fotografiile hoților depistați;
cercetarea amănunțită a elementelor infractoare pentru documentarea acțiuni, întregii activități infracționale, prezentarea albumelor foto cu infractori cunoscuți pentru recunoașterea acestora de către victime, specificându-se in procesul-verbal dacă a fost sau nu recunoscut infractorul;
identificarea elementelor parazite, cerșetori, prostituate și luarea lor în atenție, posibil fiind faptul ca aceștia să comită furturi sau să fie complici ai infractorilor;
verificarea persoanelor cu multe amenzi pe C.F.R. pentru călătorie frauduloasă și cercetarea acestora privind eventualele infracțiuni comise, in special cele cu autori necunoscuți din evidență;
constituirea de echipaje pentru prinderea elementelor infractoare cunoscute și lucrate informativ, în flagrant;
instruirea cadrelor de poliție cu privire la moduri de acțiune, psihologia infractorilor, prezentarea albumelor foto și a buletinelor informative cu ocazia intrării în serviciu;
analiza lucrărilor cu autori necunoscuți din evidență și întocmirea unor planuri de măsuri informativ-operative cu sarcini concrete, care să fie executate de colectivul desemnat să soluționeze cauza;
întocmirea cu profesionalism a actelor de cercetare penală, de calitatea acestora depinzând timpul și efectivele alocate soluționării cauzei;
Atunci când s-a reușit prinderea infractorilor, primul lucru este de a li se efectua percheziție corporală amănunțită apoi de a stabili domiciliul și cercul de prieteni pentru a efectua urgent percheziții domiciliare. În funcție de rezultatele acestor activități se va proceda la extinderea cercetărilor în scopul aflării și documentării întregii activități infracționale.
3.4. ACTIVITĂȚI INFORMATIV – OPERATIVE SPECIFICE, DESFĂȘURATE DE POLIȚIE PENTRU PREVENIREA FURTURILOR DIN AUTOVEHICULE
Prevenirea furturilor din autovehicule
Activitatea de prevenire cuprinde totalitatea măsurilor luate de organele de poliție pentru împiedicarea săvârșirii de infracțiuni și alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului celor care pot fi antrenați la încălcarea legilor și normelor de conviețuire socială, pentru pregătirea anti infracțională a populației și pentru sprijinirea unităților economice în organizarea și desfășurarea activității de pază și păstrarea bunurilor proprii.
Punctul de plecare în organizarea muncii de poliție și în orientarea eforturilor pentru realizarea sarcinilor de serviciu îl constituie cunoașterea și analiza situației operative de pe teritoriul de competență, evoluția, tendințele și formele de manifestare a fenomenului infracțional, locurile și zonele unde se înregistrează frecvent acte de încălcare a legilor.
În vederea stabilirii măsurilor ce trebuiesc luate în direcția prevenirii furturilor din autovehicule, se impune în mod obligatoriu cunoașterea temeinică a situației operative, a nivelului și tendințelor fenomenului infracțional din raza de competență, urmând ca pe această bază să se aleagă și să se perfecționeze cele mai adecvate forme și metode de muncă.
Așadar, cunoașterea și analiza situației operative atât la nivelul unității de poliție, cât și a formațiunilor ce o compun, trebuie făcută permanent pentru obținerea de date concrete și realiste privind schimbările survenite, tendințele, structura și dinamica elementelor ce o compun,în vederea actualizării și eficientizării (anticipării) măsurilor ce trebuiesc întreprinse.
Astfel, în urma concluziilor desprinse cu ocazia analizării situației operative, organele de poliție, și în special formațiunile de investigații criminale, sunt chemate să ia o serie de măsuri informativ-operative cu caracter permanent pentru prevenirea furturilor din autovehicule. Ca în orice linie a muncii de poliție, și în cazul furturilor de acest gen activitatea de prevenire are la bază trei piloni:
•determinarea sau împiedicarea persoanelor predispuse a săvârși infracțiuni de acest tip;
descoperirea operativă a autorilor furturilor;
pregătirea antiinfracțională a populației.
Din punct de vedere strict profesional, activitățile de prevenire și combatere a furturilor din autovehicule impun în mod absolut din partea lucrătorilor de poliție din această linie de muncă o temeinică cunoaștere a situației operative, populației și a teritoriului, și totodată realizarea unei rețele informative eficiente cu un real potențial informativ.
În aceeași idee, cu ocazia analizării situației operative trebuie să se stabilească condițiile și împrejurările favorabile comiterii furturilor din autovehicule, locurile și mediile de interes operativ, persoanele pretabile să comită astfel de fapte, modurile de operare folosite de infractori etc. Încercându-se pe cât posibil să se anticipeze tendințele acestui fenomen infracțional pentru a se interveni din timp cu cele mai eficiente mijloace si măsuri de prevenire și combatere.
Formațiunile de investigații criminale realizează prevenirea și descoperirea furturilor de autovehicule și prin antrenarea la aceste activități a forțelor ajutătoare (ex. persoane de sprijin, voluntari) și, îndeosebi, a conducătorilor auto, a controlorilor de trafic de la marile unități deținătoare de parc auto, a șoferilor de pe autovehiculele destinate asistenței medicale de urgență, taximetre, autobuze sau care efectuează curse interurbane, vânzătorilor de la stațiile PECO, de la hoteluri, barierele de cale ferată și locurile de parcare de la hoteluri, moteluri, campinguri, președinților și membrilor comitetelor asociaților de locatari.
Antrenarea forțelor ajutătoare la activitățile de prevenire și combatere a furturilor de autovehicule se realizează, în principal, prin instruirea temeinică și operativă a acestora cu privire la caracteristicile de identificare a autovehiculelor recent furate (tip, marcă, culoare, număr de înmatriculare și alte detalii), pentru sesizarea lor în trafic sau a locurilor în care sunt ascunse ori abandonate, precum și cu privire la semnalmentele autorilor.
Din expunerea problemelor este important să se rețină că activitatea lucrătorilor din formațiunile de investigații criminale în acest domeniu trebuie axată în primul rând pe prevenirea furturilor de autovehicule, iar în al doilea rând, atunci când totuși s-au comis asemenea infracțiuni, pe intervenția operativă a acestora, cu utilizarea întregii game de metode și mijloace ale muncii de poliție în vederea identificării autorilor și găsirii autovehiculelor.
Mijloace mecanice de prevenire a furturilor de autovehicule
Toate mijloacele mecanice de protecție blochează un anumit dispozitiv de comandă al mașinii. Sortimentul acestor dispozitive este destul de mare: lacăt de volan, lacăt la roata de cârmă și pedale, lacăt la două pedale. În ultimul timp se bucură de popularitate lacăt ce blochează maneta de comutare a vitezelor MUI-T-LOSC (Israel) și AUTO GEAR SHIRT LOSC (Taiwan).
În condiții obișnuite, materialul din care sunt confecționate lacătele ce blochează maneta de comutare a vitezelor nu poate fi tăiat cu ferestrăul.
În principiu, mijloacele tehnice de protecție antifurt pot fi împărțite în două marii clase:
mijloace de protecție contra răpirilor;
2. mijloace de urmărire a autovehiculelor furate.
Chiar și în cazul unei aplicări masive a celor dintâi, numărul de furturi practic nu scade, utilizarea mijloacelor tehnice de căutare este o condiție necesară de ridicare a eficienței preîntâmpinării furturilor. Cu atât mai mult cu cât astfel de mijloace sunt aplicate de organele de drept, fapt care asigură o combatere calificată din punct de vedere juridic și operativ, a infracțiunilor de acest tip.
Unul din neajunsurile serioase ale codificării antifurt, care limitează eficacitatea ei, este faptul că automobilul furat poate fi identificat numai în cazul descoperirii lui, fie și dintr-o simplă bănuială. În acest sens, codificarea este o metodă nu atât de urmărire, cât de identificare a automobilului furat.
Un interes aparte prezintă, sistemul LO JÁCK (SVA). În cazul aplicării acestui sistem se reduce considerabil imprecizia locului de aflare a automobilului furat .Probabilitatea descoperirii automobilului, dotat cu sistemul Lo Jack, sub aspect tehnic se dovedește a fi de la șase până la câteva zeci de ori mai mare față de posibilitățile de acțiune ale unor sisteme analogice. Se reduce respectiv timpul de căutare a automobilului și crește probabilitatea de reținere a răpitorului.
Mai sunt, încă, o serie de sisteme care au scopul de a preveni răpirea sau furtul mijloacelor de transport, cum ar fi:
TRACKER – un aspect important al sistemului îl constituie plasarea in automobil a unui emițător ascuns de radio prin impulsuri. Toate serviciile polițienești din Anglia sunt dotate cu radioreceptoare care citesc informația de la emițător și identifică automobilul răpit.
TRACK BACK – sistemul emite un semnal radio la încercarea de a mișca din loc automobilul. Cu ajutorul radioreceptorului, de exemplu. „Alfarari", posesorul automobilului este informat despre faptul că acesta trebuie să confirme răpirea. Din acest moment serviciul local al poliției urmărește deplasarea automobilului pe harta computerizată și recepționează toată informația necesară.
DEMOISKEN – aici, de asemenea, la încercarea de a mișca din loc automobilul se emite un semnal. Cu ajutorul receptorului instalat în automobilul poliției, acesta este pus la curent cu trecerea automobilului pe lângă post. Omul legii poate descoperi autoturismul după sirena din automobilul polițienesc, după indicatorul luminos: de asemenea, el poate micșora viteza automobilului răpit cu ajutorul dispozitivului de telecomandă.
VOLBACK – la posturile de poliție sunt instalate scanere, la automobile există radioemițătoare cu impulsuri. Când se recepționeaza semnalul de răpire a automobilului, emițătorul începe să funcționeze: semnalele sunt recepționate de scanere și la poliție se transmite informația despre locul de aflare a automobilului furat. Acest serviciu este propus de o firmă particulară. La urmărirea automobilelor participă chiar și unii cetățeni particulari care vând companiilor de asigurare informația obținută.
3.5 ACTIVITATEA DE PREVENIRE ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE
Prevenirea tâlhăriilor este un atribut al tuturor cadrelor de poliție, ordinele și instrucțiunile în vigoare stabilind sarcini specifice pentru fiecare formațiune în parte. Practic, poliția poate apela la toate mijloacele și metodele prevăzute de lege pentru a imprima activității de prevenire un caracter cât mai eficient.
Principalele mijloace și metode folosite de poliție pentru activitatea de prevenire a tâlhăriilor sunt următoarele:
Prezența activă în teren pentru prevenire și combatere
a) Pentru asigurarea protecției persoanelor juridice, polițiștii au obligația:
să acorde sprijin și îndrumare unităților economice și oricăror instituții financiare și bugetare în vederea organizării sistemelor de pază alarmare;
să verifice și să dea avizul numai pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a ocupa funcția de paznic;
să instruiască paznicii și tot personalul care are atribuții de pază;
să controleze modul de funcționare a sistemelor de paza și alarmare;
– să controleze și sancționeze pe cei care nu respectă prevederile legale referitoare la depozitarea și transportarea valorilor monetare;
– să asigure la solicitare paza unor obiective importante sau însoțirea unor autovehicule cu care se transportă valori monetare deosebite;
b) Pentru asigurarea unui climat de siguranță civică, polițiștii trebuie ;
să-și facă simțită prezența în teren în acele locuri și în acele perioade de timp in care se comit frecvent tâlhării;
să acționeze cu mult curaj și fermitate ori de câte ori se sesizează sau sunt sesizați de prezența în zona de competență a unor infractori voiajori etc.;
să inițieze măsuri de pregătire anti-infracțională a populației (în cadrul organizat sau ori de câte ori este nevoie).
În acest sens, la nivelul organului de poliție, ofițeri anume desemnați se deplasează în teren la societăți comerciale (cu personal preponderent feminin), la școli, asociații de proprietari și alte instituții de unde provin sau pot proveni victime ale tâlhăriilor și asigură o pregătire anti-infracțională prin prezentarea unor cazuri concrete și analiza comportamentului neindicat al victimei.
Pregătirea anti-infracțională se poate realiza și individual, de la caz la caz, în funcție de constatările făcute în teren ori la solicitarea cetățenilor.
Se acordă atenție deosebită persoanelor, în special bătrânilor care locuiesc singuri, în imobile izolate, persoanelor care consumă în mod frecvent băuturi alcoolice, părinților ai căror copii se joacă ori se plimbă în locuri unde se comit frecvent tâlhării.
Identificarea, cunoașterea și asigurarea supravegherii calificate a persoanelor predispuse să săvârșească tâlhării constituie cheia problematicii
prevenirii și soluționării cazurilor de tâlhărie. Aceasta presupune conjugarea tuturor polițiștilor pe linia culegerii de informații și cunoașterea populației.
Identificarea persoanelor predispuse se realizează prin exploatarea unor evidențe și cartoteci (persoanele cu antecedente penale în materie), prin activitatea directă sau în teren, prin investigații și prin orice alte mijloace și metode.Se au în vedere cei cu antecedente penale pentru săvârșirea de tâlhării sau alte infracțiuni cu violență, persoanele din anturajul acestora, precum și orice alte persoane despre care se obțin informații că intenționează, pregătesc, comit ori au comis tâlhării.
Cunoașterea persoanei predispuse se realizează în cele mai bune condiții prin activitatea proprie a polițistului, și anume: investigații, supravegherea operativă a domiciliului, a locului unde se află suspectul, a altor adrese pe care le frecventează suspectul. În multe situații, activitățile de verificare a informațiilor de primă sesizare executate direct de polițist se soldează cu identificarea și strângerea unor probe care să permită începerea urmăririi penale și reținerea sau arestarea autorilor unor tâlhării.
Alegerea și recrutarea informatorilor, ori identificarea sau determinarea altor surse să asigure supravegherea informativă persoanelor predispuse la comiterea de infracțiuni depind de pregătirea profesională, capacitatea investigative, perseverența și dorința polițistului de a face un lucru bun.
Supravegherea operativă a teritoriului: Presupune în primul rând identificarea obiectelor, locurilor de interes operativ și mediilor infracționale din care pot proveni ori în care pot apărea persoane predispuse să săvârșească tâlhării.
Supravegherea operativă are scop multiplu, și anume: – identificarea condițiilor și împrejurărilor care pot determina ori favoriza săvârșirea tâlhăriilor;
Principalele obiective, locuri și medii care trebuie acoperite operativ sunt:
sediile băncilor și filialelor acestora;
casieriile marilor întreprinderi și instituții;
localurile de alimentație publică (restaurante, baruri, bodegi, etc);
discoteci, videoteci, săli de jocuri mecanice, de noroc;
bâlciuri, târguri, talciocuri, și alte locuri sau zone comerciale unde se valorifică neorganizat produse infracțiunilor;
parcuri, zone turistice și de agrement;
locuințele gazdelor de infractori ori unde se practică ilegal jocuri de
noroc;
h)mediile bișnițarilor, traficanților de valută, proxeneților și
prostituatelor, mediile țigănești;
i)zona blocurilor unde se comit frecvent infracțiuni cu violență,
j)case de schimb valutar și amanet etc.
Persoane care pot ajuta organele de poliție pot fi găsite în rândul persoanelor care își desfășoară activitatea ori își au domiciliul în aceste zone și din rândul persoanelor care apar frecvent în aceste locuri și medii.
Un bun polițist își poate recruta sursele de informare atât din rândul oamenilor cinstiți, cât și din categoria celor care au antecedente penale (material compromițător). Se știe că există o rivalitate între infractori, cei care comit infracțiuni ce nu presupun folosirea forței fiind convinși să dea informații despre tâlhari. De asemenea, identificând relațiile conftictuale dintre diverși indivizi ori dintre grupuri se pot afla informații valoroase care să furnizeze date cu privire la pregătirea sau săvârșirea tâlhăriilor.
Intervenția operativă și eficiența în scopul prevenirii rămânerii cauzelor cu autori necunoscuți
În cazul activității de prevenire, descoperirea operativă și tragerea la răspundere a autorilor constituie un element esențial al prevenției speciale. Intervenția operativă și eficientă la eveniment, identificarea și arestarea făptuitorilor nu se pot realiza în condiții optime, chiar în condițiile existenței unei dozări tehnice și unor forțe suficiente dacă activitățile cu caracter preventiv, enumerate anterior nu se execută la parametri calitativi necesari.
Dacă polițiștii cunosc populația, cunosc persoanele predispuse și mișcarea acestora, intervenția operativă la evenimente și cercetarea calificată a operării faptei în atare situații pot duce la identificarea și reținerea autorilor.
Practica a demonstrat că experiența polițiștilor și cunoașterea persoanelor predispuse pot permite identificarea autorilor încă din timpul cercetării la fața locului, plecând de la modul de operare ori de la semnalmente.
Prevenirea prin descoperire, mai ales în condițiile recrudescenței fenomenului infracțional, se recomandă ca o sarcină prioritară a tuturor cadrelor de poliție. În funcție de elementele situației operative din fiecare localitate se pot organiza și executa și alte activități cu caracter preventiv.
De regulă, aceste activități vin să completeze pregătirea anti-infracțională a populației, popularizarea legislației, atragerea atenției asupra comportamentului neindicat al victimei potențiale și în general, identificarea acelor cauze și condiții care determină sau favorizează săvârșirea tâlhăriilor.
De asemenea, procesele cu publicitate lărgită (urmate de obicei de aplicarea unor pedepse exemplare pentru autori) au un efect benefic în activitatea de prevenție generală. În cazul infractorilor fără antecedente penale (minori, tineri), metoda destrămării grupurilor sau compromiterii leader-ul ui conduce la prevenirea săvârșii unor tâlhării sau întreruperea activității infracționale. De asemenea, se vor executa controale periodice la domiciliu, acțiuni, controale și razii în locurile de interes operativ, organizarea periodică a schimbului de informații între șefii birourilor și serviciilor de Investigații Criminale etc.
3.6 ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII SPECIFICE PENTRU IDENTIFICAREA ȘI CERCETAREA FĂPTUITORILOR ÎN CAUZELE DE PEDOFILIE
O problemă majoră de care se lovesc serviciile de poliție, când este vorba de infracțiunile comise la adresa copiilor – subliniază într-una dintre lucrările sale R.J. McLachlman, detectiv inspector șef în cadrul grupului „Crimă organizată" al Poliției Metropolitane din Londra, este aceea de a ști cine le comite, ce comite și de ce.
Având în vedere consecințele deosebite ale faptelor de pedofilie, credem că prevenirea lor trebuie să constituie o maximă preocupare a polițiștilor, în general și, în special, a ofițerilor din cadrul formațiunilor de investigare a criminalității. Considerăm că pentru a putea desfășura o activitate eficientă în scopul prevenirii abuzurilor sexuale împotriva minorilor este necesară realizarea și aplicarea unui program complex de activități preventive ce necesită cooperarea unităților și subunităților de poliție la nivel local, național și internațional, cât și colaborarea permanentă cu instituțiile guvernamentale ce au preocupări în acest domeniu.
Având în vedere proliferarea în ultima perioadă de timp a infracțiunilor privitoare la viața sexuală, comise asupra minorilor, cuprinse generic în conceptul de „pedofilie", din care unele au fost comise și de cetățeni străini, urmează a se executa următoarele măsuri pentru prevenirea acestor fapte :
Actualizarea evidențelor și albumelor foto cu persoane ce au fost cercetate și condamnate pentru săvârșirea infracțiunilor asimilate pedofiliei și abuzului sexual, în care vor fi cuprinse și indivizi predispuși la asemenea fapte (viol, actul sexual cu un minor, perversiunea sexuală, corupția sexuala, incest, prostituție, proxenetism, trafic de copii, răspândirea de materiale obscene). În acest scop, se va coopera în mod organizat cu personalul didactic din instituții de învățământ, centrele de primire, cadre medicale din unități spitalicești, inclusiv cele de la dispensarele teritoriale care, prin activitatea lor au posibilitatea să constate direct aspecte de această natură, atât despre autori, cât și despre victime. La întocmirea evidențelor trebuie să se aibă în vedere semnalmentele și grupa sangvină, iar albumele să cuprindă fotografii în picioare, față și profil.
Verificarea situației actuale a tuturor persoanelor pretabile și, în funcție de concluziile desprinse, se va dispune luarea în atenție și supraveghere a acestora în dosare de urmărire informativă , ori a bănuitului , activitate la care vor fi angrenați polițiști de la formațiunea de investigații criminale, ordine publică și posturi comunale de poliție.
Stabilirea locurilor și mediilor favorabile săvârșirii actelor da pedofilie – în aceste locuri se vor dispune măsuri de încadrare cu informatori.
Totodată, întregul efectiv va dirija rețeaua informativă existentă, pentru culegerea de informații, instruită să semnaleze apariția în locuri de interes operativ a unor persoane predispuse la astfel de fapte.
Locurile și mediile favorabile acostării și consumării actelor de pedofilie sunt:
zonele de trafic intens ale marilor aglomerații urbane (stații feroviare și de metrou, autogări, piețe agroalimentare etc);
centre rezidențiale de ocrotire sau reeducare a minorilor (case de copii, centre de primire și triere, internate școlare etc);
locuri de cazare în comun, publice sau private (unități turistice sau sociale, cămine de nefamiliști etc);
locuințe închiriate de către cetățeni români sau străini cu sau fără forme legale, frecventate de către minori aflați în dificultate;
unele spații comerciale cu profil de alimentație sau divertisment (baruri, restaurante, săli de jocuri mecanice), unități igienico-sanitare (băi publice, saune, ștranduri) sau de întreținere și sport (săli de masaj, baze sportive etc).
Acțiuni directe, supraveghere operativa, razii și controale documentate în prealabil. Acestea se vor face în funcție de situația operativă, de informațiile primite de la informatori sau de la surse ocazionale.
Acțiunile directe constau în intervenția organizată a forțelor polițienești în obiectivele, locurile și mediile de interes polițienesc unde se consumă fapte de pedofilie, pentru identificarea și prinderea autorilor acestor infracțiuni și tragerea lor la răspundere.
Supravegherea operativă (filajul) este un mijloc al activității informative care constă în urmărirea directă, continuă, pe o perioadă de timp limitată, a pedofilului, ori în supravegherea unor imobile, locuri sau medii de interes polițienesc, folosindu-se în acest scop procedee și activități specifice, în vederea culegerii sau verificării unor date și informații.
Asigurarea prezenței active in teren a polițiștilor
Prezența în teren poate fi asigurată prin cuprinderea in itinerariile de patrulare ale polițiștilor a locurilor și mediilor în care pot fi racolate eventual victime, prin supravegherea categoriilor de persoane pretabile la săvârftna faptelor de pedofilie.
În cazul în care în anumite zone sau locații riscul unor acțiuni întreprinse de psihopați sexuali, pe lângă îndrumarea părinților și a copiilor, a cadrelor didactice din școli și grădinițe, se impun și măsuri de supraveghere specială a zonelor pretabile de apariție a infractorilor, însoțirea copiilor minori de membri majori ai familiei, circulația minorilor în grup, supravegherea copiilor în locurile de joacă, interzicerea îndepărtării lor de casă înspre orele serii.
Educarea moral-juridică a cetățenilor. Această activitate cuprinde o paletă largă de activități desfășurate la diverse niveluri ale organismului social, care se bazează pe popularizarea normelor juridice penale de interes cetățenesc prin folosirea unei diversități de metode și mijloace apte să formeze convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conștiente a dispozițiilor legale.
Propaganda juridică presupune informarea publicului cu privire la prevederile legale, la consecințele juridice la care se supun cei ce comit infractiuni circumscrise pedofiliei. Pregătirea anti infracțională a populației constă în informarea publicului asupra procedeelor folosite de agresorii sexuali, asupra unor comportamente riscante. Un rol foarte important în acest caz 1-a avut în practică, prezentarea unor cazuri reale, individuale, despre comiterea unor astfel de fapte.
Alte măsuri ce se pot lua de către polițiști pentru identificarea și prinderea pedofililor, în urma analizei situației operativa existente:
identificarea din timp a unor victime potențiale – îndeosebi prin posibilitățile de cunoaștere ale organelor judiciare – și promovarea unor măsuri de protecție sau autoprotecție ale acestora;
urmărirea, depistarea și reinternarea minorilor fugiți din centrele de reeducare;
identificarea familiilor care au carențe în educarea copiilor, acelor în criză sau dezorganizate și îndrumarea acestora pentru îndeplinirea obligațiilor ce le revin față de minorii ce îi au în îngrijire;
stabilirea minorilor cu comportament deviant, a celor lipsiți de supraveghere și descurajarea lor în adoptarea unor conduite neconforme normelor de conviețuire socială;
îndrumarea minorilor rămași singuri la domiciliu să nu deschidă ușa și să nu primească în locuință persoane străine, indiferent de motivul invocat;
instruirea copiilor, ca în zonele unde se joacă sau în vecinătatea școlilor să nu accepte relații ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferă dulciuri, prăjituri sau jucării, îi invită la plimbare în parc sau în pădure, ori chiar se autoinvită la domiciliul copilului sub diferite pretexte (de cele mai multe ori, aceste elemente fac parte din categoria psihopaților sexuali periculoși sau chiar a hoților).
colaborarea poliției cu organisme neguvernamentale de ocrotire a minorilor;
sesizarea imediată a comisiei locale pentru ocrotirea unor categorii de minori în vederea luării măsurilor corespunzătoare de creștere și educare într-un climat moral, etic și sănătos frecventate de persoanele predispuse a comite astfel de fapte. Se vor folosi ca surse de informare în acest scop atât surse ocazionale, cât și membrii componenței ai rețelei informative, instruiți să semnaleze apariția sau gruparea în locuri de interes operativ a unor persoane predispuse a comite violuri, precum și manifestări, atitudini sau intenții ale unor asemenea elemente.
Acțiuni directe
Organizarea acțiunilor directe se face în raport de situația operativă, informațiile primite de la rețeaua informativă sau de la alte surse și vizează locurile unde s-au comis abuzuri sexuale ori acele locuri unde sunt semnalări că sunt frecvente acostări de persoane ori se grupează elemente pretabile la asemenea fapte.
Forțele participante trebuie să acționeze de așa manieră încât să-și asigure superioritatea numerică, fizică și din punct de vedere al dotării, întrucât persoanele ce fac obiectul depistării sunt de regulă recalcitrante, violente și se impune intimidarea lor prin forță sau, dacă este cazul, chiar imobilizarea.
Persoanele depistate în locurile favorabile ca fiind predispuse la comiterea de abuzuri sexuale sunt legitimate, conduse la sediul poliției unde sunt cercetate în legătură cu justificarea prezenței în grupul și locul respectiv, sunt amprentate, fotografiate și se iau măsuri de influențarea lor, iar dacă se stabilește că sunt autori ai unor fapte penale sau contravenționale se aplică legile respective. Cu ocazia unor asemenea acțiuni pot fi găsite în locurile respective și anumite cupluri de îndrăgostiți sau femei singure cărora va trebuie să le atragem atenția cu privire la riscurile la care se expun.
Destrămarea grupurilor de persoane predispuse la comiterea unor astfel de fapte
Despre constituirea unor grupuri de persoane predispuse a comite abuzuri sexuale, poliția poate fi informată de către informatori special instruiți, dar și prin sesizări oficiale primite din partea Asociațiilor de locatari, școlilor sau de către părinți. Destrămarea unui astfel de grup constă în influențarea prin activități specifice în funcție de particularitățile de caracter și educație a acestuia astfel încât să se creeze între ei neînțelegeri care să ducă la dezbinare. Concomitent, membrii grupului vor fi conștientizați asupra consecințelor sociale riscului moral și penal la care se expun, creându-le convingerea că atitudinile pe care le manifestă pot genera fapte antisociale cu grave consecințe juridice și astfel să evite gruparea.
În activitatea de prevenire trebuie avut în vedere faptul că familia este un factor principal de educație etico-morală a tinerilor.
Propaganda juridică
Propaganda juridică este o activitate cu caracter preventiv care constă în
informarea publicului cu privire la prevederile legale, la conținutul infracțiunii de viol și la consecințele juridice la care se expun cei ce comit asemenea fapte. Cu această ocazie are loc și pregătirea antiinfracțională, care constă în informarea publicului (în special femeile) asupra procedeelor folosite de infractori pentru acostarea și comiterea acestor fapte, asupra unor comportamente riscante etc.
În practică, alegerea și prezentarea unor cazuri reale, dintre cele mai semnificative în astfel de situații, s-au dovedit a fi foarte eficiente în plan educativ, au constituit o veritabilă pregătire antiinfracțională. Pregătirea antiinfracțională pe această linie se execută în special în colectivele de femei, cum sunt în cămine (internate), în licee, în facultăți etc.
Asigurarea prezenței în teren a polițiștilor
În urma analizei situației operative, polițistul stabilește care sunt locurile și perioadele în care se comit asemenea infracțiuni. Pentru a preveni astfel de fapte propune, pe lângă organizarea unor acțiuni directe și alte modalități de asigurare a prezenței polițistului în teren. Prezența în teritoriu poate fi asigurată prin cuprinderea în itinerariile de patrulare a locurilor favorabile, precum și prin înființarea unor posturi de pază temporară în locurile respective.
În legătură cu activitatea de prevenire a infracțiunilor de abuz sexual, în afara celor menționate, mai trebuie precizate următoarele:
activitățile informativ-operative pentru prevenirea abuzurilor sexuale
nu trebuie executate izolat, ci îmbinate, în concordanță unele cu altele,
onferindu-se astfel un permanent spirit ofensiv muncii de prevenire;
CAPITOLUL IV
ACTIVITĂȚI SPECIFICE DESFĂȘURATE DE OFIȚERII DE POLIȚIE PENTRU DESCOPERIREA AGRESORILOR INFRACȚIUNILOR DE NATURĂ JUDICIARĂ
Principala direcție de acțiune a poliției este prevenirea comiterii faptelor penale, antisociale, în care sens desfășoară o serie de activități specifice.
În situația comiterii unor fapte ilegale, poliția are sarcina descoperirii operative a autorilor sau a faptelor infracționale și asigurarea condițiilor necesare aplicării legii penale și procesual penale.
Persoanele care au avut de suferit de pe urma unei fapte antiinfractionale, interesate să depună plângere sau să facă denunțuri, se pot adresa poliției folosind unul din modurile legale de sesizare: în scris sau oral, fie direct prin prezentarea la sediul poliției, ori in teren adresându-se lucrătorului de poliție competent teritorial și pe linia de muncă, fie indirect, prin folosirea telefonului sau serviciului poștal (poșta electronică).
Pentru rezolvarea cât mai corecta și operativă a plângerilor și denunțurilor cetățenilor, prin practica organelor de poliție și ordinele conducerii Ministerului Afacerilor și Internelor în vigoare s-a stabilit următoarea metodologie:
4.1. PRIMIREA PLÂNGERILOR ȘI DENUNȚURILOR
La unitățile de poliție județene, municipale și orășenești, primirea plângerilor și a denunțurilor se realizează de către ofițerul de serviciu pe unitate în afara orelor de program, dar și direct de lucrători abilitați cu rezolvarea anumitor segmente ale muncii de poliție. La postul de poliție vor fi primite de șeful de post și, în lipsa acestuia, de ceilalți lucrători.
În situația sesizării directe a evenimentului prin prezentarea petiționarului la camera ofițerului de serviciu, acesta va proceda la legitimarea respectivului, ascultarea și primirea sesizării, astfel:
a) când sesizarea este scrisă, se va verifica dacă aceasta cuprinde:
numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului:
timpul, locul și fapta comisă;
urmările faptei, victime, bunurile care au făcut obiectul faptei cu indicarea caracteristicilor acestora;
indicarea făptuitorului sau a unor date care să ducă la identificarea acestuia, când sunt cunoscute;
semnătura;
informații utile în rezolvarea cazului.
Când sesizarea nu este completă se va cere petiționarului să o completeze. Dacă depunătorul reclamatiei a fost victima unei agresiuni, având deci posibilitatea să redea cât mai în amănunt date despre agresor, se va insista în acest sens, fiind audiat separat.
b) în situația în care persoana care s-a prezentat la camera ofițerului de serviciu face sesizarea verbal, i se va cere să o materializeze în scris. Dacă
persoana respectivă refuză sau nu poate scrie, ofițerul sau agentul de poliție
care a primit sesizarea o va legitima și asculta, iar apoi va materializa sesizarea
în procesul-verbal de sesizare urmărind să cuprindă datele menționate la
aliniatul precedent. În plus, va urmări să cuprindă și alte date referitoare la
mijloacele de probă, posibilitățile de identificare a autorilor, prejudiciul cauzat
și alte mențiuni utile cazului.
În situația primirii sesizării indirecte, prin telefon, acesta va fi materializată în procesul-verbal de sesizare, așa cum am arătat anterior.
Dacă persoana care a făcut sesizarea nu vrea să-și prezinte identitatea, trebuie acționat cu mult tact pentru identificarea acestuia sau obținerea unor date care să ducă la identificare și se va acționa astfel avandu-se în vedere posibilitatea obținerii unor date suplimentare prin audierea amănunțită a acesteia.
4.2 VERIFICAREA AUTENTICITĂȚII CELOR SESIZATE SI RAPORTAREA EVENIMENTELOR
După primirea sesizării, șeful de tură al dispeceratului sau ofițerul de serviciu, de îndată, va da dispoziții, după caz, patrulei de pază generală sau echipajului de circulație aflat în teren mai aproape de locul evenimentului, pentru a se deplasa la fața locului faptei și luării primelor măsuri până la sosirea celor competenți să efectueze cercetarea.
Imediat raportează șefului unității de poliție, înlocuitorului la comandă sau celui aflat în continuitate în cazul evenimentelor grave și foarte grave ce impun cercetarea la fața locului și anunță echipa de cercetare pentru a se deplasa la fața locului. În cazul celorlalte evenimente, va anunța ofițerul sau subofițerul competent să efectueze cercetarea ori pe șeful compartimentului din care acesta face parte.
În cazul infracțiunilor în care ancheta este obligatorie, anunță procurorul de serviciu și îi furnizează datele din conținutul sesizării. Când acesta nu se poate deplasa la locul săvârșirii faptei, se va proceda la efectuarea cercetării cu încuviințarea acestuia, dar când condițiile impun cercetarea operativă se va proceda în consecință fără consimțământul procurorului.
În situația comiterii unor infracțiuni pe raza postului de poliție, șeful de post sau ajutorii șefului vor verifica autenticitatea celor sesizate și, apoi, imediat vor raporta șefului eșalonului superior în cazul comiterii unor infracțiuni ce cad în competența acestora, după care vor asigura paza locului faptei până la sosirea echipei de cercetare, iar apoi vor sprijini și executa ordinele șefului de echipă. În cazul celorlalte infracțiuni ce cad în competența șefului postului de poliție, vor lua măsuri de verificare a autenticități sesizării și de cercetare, urmând ca raportarea să se facă prin notă telefonică. Cei care vor ajunge primii la fața locului trebuie să ia următoarele măsuri:
– salvarea victimei, când este cazul;
– verificarea autenticității celor semnalate și identificarea celui care a făcut sesizarea, când nu și-a prezentat identitatea, pentru a obține date suplimentare;
– identificarea martorilor;
– identificarea și prinderea făptuitorilor când apar date in acest sens;
– raportarea celor constatate. În situația în care un ofițer, maistru militar sau subofițer, aflându-se în teren este sesizat de comiterea unei infracțiuni, se impune, chiar în afara orelor de program ori a atribuțiilor de serviciu, să ia de urgență măsurile indicate și, în plus:
– va sesiza imediat unitatea de poliție competentă și va asigura paza locului până la sosirea echipei de cercetare sau a celor în drept să preia paza locului;
– va aduce la cunoștința șefului echipei cele constatate, măsurile luate, datele culese pe durata pazei și va da explicațiile solicitate. Pentru realizarea sarcinilor menționate, cadrele de poliție pot apela, atunci când este cazul la concursul celor aflați în apropiere, militari, paznici, membrii grupărilor de sprijin și alte persoane care prezintă încredere.
4.3. ÎNREGISTRAREA SESIZĂRILOR PRIMITE
Toate sesizările primite de organele de poliție vor fi prezentate șefului unității (subunității) de poliție, care va dispune repartizarea acestora în funcție de competența formațiunilor operative, stabilind totodată măsurile acestora în funcție de competența formațiunilor operative, stabilind totodată măsurile legale de rezolvare.
În funcție de caracterul lor, sesizările primite direct de organele poliției vor fi înregistrate în registrele de lucrări cu A.C. respectiv A.N., utilizând în acest scop registrele existente și acordându-se numere în continuare. După înregistrate, sesizările vor fi predate șefului formațiunii stabilite de cel competent prin rezoluție, pe bază de condică.
Șeful formațiunii le repartizează pe lucrători, luând măsuri de întocmire a adresei scrise către unitatea de parchet și de completare a fișei infracțiunii sesizate. Adresa de solicitare a acordării numărului unic va purta numărul de înregistrare a sesizării din registrul de lucrări penale cu A.C, sau A.N. După completarea fișei infracțiunii sesizate și a adresei de înaintare la parchet, șeful formațiunii operative va preda pe bază de condică, la secretariat, sesizarea împreună cu documentele mai sus arătate. Personalul desemnat să efectueze curieratul (unul din agenții procedurali) va preda pe bază de condică la parchetul competent sesizările, în vederea obținerii numărului unic. Același lucrător va prelua de la organele de parchet sesizările cărora le-a fost atribuit număr unic și le va preda la secretariatul subunității de poliție. În funcție de caracterul lucrării (cu A.C, sau A.N.), la locul unde se ține (unul din cele două registre) se vor face mențiuni în dreptul numărului alocat cu privire la numărul unic acordat de unitatea de parchet. După efectuarea mențiunilor în registre, sesizările vor fi predate pe bază de condică la formațiunea operativă stabilită, pentru soluționare.
Dacă sesizările cuprind date certe cu privire la existența faptei reclamate și nu necesită efectuarea de acte premergătoare, acestea se repartizează direct formațiunilor de cercetare penală sau polițiștilor cu atribuții de cercetare penală, spre soluționare.
Lucrătorul formațiunii operative, după primirea sesizării, va verifica dacă pe aceasta și pe fișa infracțiunii sesizate este menționat numărul unic. În situația în care este menționat numai pe unul din cele două documente, va proceda la efectuarea mențiunii numărului unic și pe documentul pe care lipsește.
După primirea sesizării, lucrătorul operativ va efectua acte premergătoare, iar la finalizarea acestora va face propuneri de începere sau neînceperea urmăririi penale, după caz. Șeful unității de poliție va examina cu atenție conținutul sesizării, stabilește repartizarea pe formațiuni în raport de competența materială. Totodată hotărăște măsurile concrete de soluționare, de identificare a autorului, responsabilitățile și termenele de executare, în acest sens, vor exista două situații:
a) Când din conținutul sesizării există date care permit aprecierea că fapta constituie infracțiune, autorii sunt cunoscuți cu date de identificare, nu sunt dispăruți, iar verificările se pot face prin activități specifice de cercetare penală, vor fi repartizare direct la formațiunile de cercetare penală și vor fi înregistrate in "Registrul penal – autori cunoscuți''.
Lucrătorii de la formațiunea cercetări penale au sarcina de a extinde cercetările cu privire la alte fapte și autori.
Lucrătorii din formațiunile investigarea criminalității, investigarea fraudelor, ordine publică, transporturi, poliție rutieră, arme, muniții, materiale explozive, criminalistică și de la posturile de poliție au sarcina de a sprijini direct prin toate mijloacele specifice muncii, documentarea întregii activități infracționale și identificarea tuturor participanților la comiterea faptelor.
b) în situația în care plângerile, denunțurile și sesizările din oficiu se referă la infracțiuni cu autori necunoscuți, acestea, împreună cu actele procedurale întocmite cu ocazia primelor activități polițienești, se prezintă șefului unității de poliție sau înlocuitorului la comandă care, după ce le examinează, va dispune repartizarea lor pe formațiuni, în raport de competența materială. Totodată va indica în scris măsurile ce urmează a fi executate pentru rezolvarea cauzei, după care lucrarea se înregistrează la formațiunea cazier judiciar și evidență operative. După înregistrarea lucrării în evidența operativă, rămâne in lucru la formațiunea sau la lucrătorul de poliție numit de șeful unității de poliție. De la evidența operativă, după înregistrare, aceste lucrări revin asupra formațiunii competente pe bază de semnătură în condică.
Personalul desemnat să efectueze curieratul (unul din agenții procedurali) va preda pe bază de condică la parchetul competent sesizările în vederea obținerii numărului unic. Același lucrător va prelua de la organele de parchet sesizările cărora le-a fost atribuit număr unic și le va preda la secretariatul subunității de poliție. În funcție de caracterul lucrării (cu A.C. sau A.N.), la locul unde se ține (unul din cele două registre) se vor face mențiuni în dreptul numărului alocat cu privire la numărul unic acordat de unitatea de parchet. După efectuarea mențiunilor în registre, sesizările vor fi predate pe bază de condică la formațiunea operativa stabilită, pentru soluționare. Lucrătorul formațiunii operative, după primirea sesizării, va verifica dacă pe aceasta este menționat numărul unic. În situația în care este menționat numai pe unul din cele două documente, va proceda la efectuarea mențiunii numărului unic si pe documentul pe care lipsește. După primirea sesizării, lucrătorul operativ va efectua acte premergătoare, iar la finalizarea acestora va face propuneri de începere sau neîncepere a urmăririi penale, după caz. În urma sesizării unor infracțiuni cu un pericol social mai redus, lucrările stive vor fi date spre soluționare direct unor ofițeri sau agenți de poliție. Pentru soluționarea plângerilor, denunțurilor sau sesizărilor din oficiu, urmează ca în raport de fiecare faptă sesizată să se dispună cele mai indicate măsuri din rândul celor menționate în continuare.
a) Cercetarea la fața locului
Este cea mai importantă activitate care, după ce se execută cu responsabilitate și profesionalism, asigură peste 50% posibilitățile de identificare ale autorilor. Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală inițială care are ca scop perceperea nemijlocită a locului in care s-a săvârșit o infracțiune, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor create prin activitatea infracțională, precum și a stabilirii mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării autorului.
Pe bună dreptate se apreciază că omisiunile sau greșelile comise în cercetările la fața locul sunt, de regulă, ireparabile. Chiar și conceptul așa zisei „infracțiuni perfecte" este determinat în esență de calitatea cercetării. Impasul în care uneori verificările se datorează greșelilor săvârșite în investigarea locului cercetarea criminalistica, și mai puțin altor cauze. Nu există infracțiune perfectă, ci imperfecțiuni la cercetarea câmpului infracțional. Constatările cu acest prilej, urmele și obiectele descoperite și ridicate, datele stabilite prin investigații, reprezintă date obiective din contactul nemijlocit al autorului cu locul faptei și deci cheia succesului în descoperirea autorului.
Echipa operativă constituită la nivelul poliției județene, municipale (de sector) sau oraș va trebui să se deplaseze la fața locului în cel mai scurt timp și să procedeze la efectuarea cercetării după metodica și tactica statuate în cursul de criminalistică și instrucțiunile elaborate în materie. La posturile de poliție, cercetarea la fața locului se va efectua în cauzele ce cad în competența acestuia de către șeful de post sau acela care ține loc la comandă, împreună cu subofițerul criminalist și ceitalți ajutori șefi de post. În cazul celorlalte fapte date în competența eșaloanelor superioare, cercetarea se va efectua de către echipa operativă constituită la nivelul organului respectiv, șeful de post și cu ajutoarele sale în astfel de situații au sarcina de a asigura paza locului faptei, de a sprijini echipa operativă și să furnizeze informațiile și datele solicitate.
În cazul infracțiunilor în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror și cercetarea la fața locului se efectuează de către acesta, în aceste cauze vor fi antrenate și organele de poliție dat fiind sarcinile pe care le au în continuare de descoperire a autorului (activități criminalistice, investigații, câine serviciu etc.)
Prin cercetarea la fața locului, din punct de vedere operativ, se urmărește a se stabili:
– existența sau inexistența infracțiunii;
– stabilirea modului de operare și al mobilului
– descoperirea, fixarea, relevarea, ridicarea, conservarea și ambalarea urmelor, precum și a obiectelor cu valoare operativă;
– examinarea urmelor și altor mijloace materiale de probă găsite la fața locului;
– stabilirea bunurilor, obiectelor sau a valorilor sustrase (caracteristicile acestora);
– stabilirea semnalmentelor autorului (de individualizare); identificarea martorilor oculari care pot sprijini activitatea de descoperire a autorilor;
– stabilirea faptului dacă locul unde s-a făcut constatarea
– efectuarea de fotografii judiciare;
– executarea de măsurători și folosirea câinelui de urmărire;
Rezultatul cercetării la fața locului se materializează într-un proces-verbal întocmit de organele de poliție cu ocazia efectuării acestei activități, la care se anexează schița locului faptei și fotografiile judiciare făcute la fața locului.
b) Audierea amănunțită a victimei, când este posibil, a părții vătămate sau a celui care a făcut sesizarea
Încă de la început, victima sau partea vătămată poate prezenta date legate de faptă, făptuitor, mișcarea infractorului (infractorilor) în câmpul infracțional și respectiv a urmelor lăsate încă din primul moment.
Se va insista pe: timpul, locul și împrejurările comiterii faptei; identificarea autorului când nu este cunoscut după semnalmentele acestuia prin folosirea metodei „portretului vorbit și eventual semne de individualizare; caracteristicile bunurilor care au făcut obiectul infracțiunilor printr-o descriere amănunțită și relevarea aspectelor de particularitate, ca: seria acestora, inscripții, dedicații, înfrumusețare și îmbunătățiri aduse, stricăciuni cauzate etc. care creează posibilitatea diferențierii de celelalte din aceeași categorie și oferă posibilitatea recunoașterii. Cu această ocazie avem posibilitatea verificării primelor date prezentate și în continuare folosirea metodelor și a mijloacelor de identificare a autorului sau de formare a portretului acestuia, după cum urmează:
– prezentarea albumelor cu fotografiile infractorilor cunoscuți ca autori ai unor fapte asemănătoare.
Din practica judiciară rezultă că folosirea acestora a dat rezultate bune în identificarea infractorului când acesta a venit în contact direct cu victima sau cu o altă persoană care a reușit să-i rețină bine semnalmentele, așa cum se întâmplă în cazul înșelăciunilor, violurilor, tâlhăriilor etc.
Important este ca albumele să cuprindă fotografiile cele mai recente ale elementelor infractoare în mai multe poziții (față, profil, picioare), iar când aceștia poartă ochelari, perciuni, obișnuiesc să se travestească sau să se deghizeze, să fie fotografiați în acest fel. Se impune a nu se neglija completarea acestora cu noile elemente infractoare.
formarea portretului autorului
Atunci când victima, partea vătămata sau cel care a făcut sesizarea, nu a recunoscut infractorul în albumul cu fotografii, se va recurge la aceste mijloace criminalistice pentru realizarea portretului autorului.
– folosirea fotografiei unei persoane asemănătoare cu fața autorului;
c) Darea în urmărire a obiectelor și a persoanelor care prezintă importanță în cauză.
Urmărirea reprezintă o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică și de cercetare penală care se organizează la nivelul tuturor organelor judecătorești. Activitatea de dare în urmărire nu se va mai realiza ca acțiune organizată la nivel local.
Persoanele pentru care se vor stabili probe sau indicii temeinice că au săvârșit infracțiunea în cauză vor fi date imediat în urmărire prin telex. În acest sens, se vor folosi datele de identificare ale persoanei sau semnalmentele acesteia după metoda portretului vorbit. Fac obiectul urmăririi, următoarele categorii de persoane:
persoanele împotriva cărora au fost emise mandate de executare a pedepsei închisorii și care se sustrag aducerii lor la îndeplinire;
persoanele împotriva cărora au fost emise mandate de arestare preventivă și care se sustrag acestei măsuri;
c) evadații din starea legală de reținere sau deținere;
persoanele care se sustrag de la executarea măsurii internării într-un centru de reeducare, dispusă prin hotărâre judecătorească, măsurii internării medicale și măsurii expulzării;
persoanele care au fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea din care executau măsura internării medicale;
Activitatea de urmărire se desfășoară la nivel național, de către toate formațiunile cu atribuții în domeniu, sub coordonarea structurilor de investigații criminale și presupune identificarea, căutarea, localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești. Activitatea de dare în urmărire nu se va mai realiza ca acțiune organizată la nivel local.
Înainte de darea în urmărire polițiștii de la formațiunile specializate vor desfășura de îndată următoarele activități preliminare obligatorii:
a) verificări în baza centrală de evidență a persoanelor în vederea
stabilirii datelor corecte de stare civilă;
b) verificări în aplicația «încarcerați» și în evidențele
Administrației Naționale a Penitenciarelor, pentru a stabili dacă persoana
nu este încarcerată/arestată în altă cauză;
verificări la serviciile publice comunitare pentru eliberarea pașapoartelor – pentru cetățenii români și în evidențele Autorității pentru Străini – în cazul cetățenilor străini;
verificări în evidențe privind traficul de frontieră
e) verificări în aplicația «Urmăriți»;
O verificare a conținutului de fond și formă al actului procedural, pentru a stabili dacă poate fi adus la îndeplinire sau este necesară retrimiterea la organul emitent pentru îndreptarea eventualelor erori materiale;
f) verificări și investigații la domiciliu, reședință, loc de muncă, sau în locuri/medii unde se dețin date că persoana s-ar putea afla.
În vederea depistării și clarificării situației persoanei urmărite, polițiștii cu atribuții de punere în aplicare a ordinului de urmărire vor executa atât activitățile specifice fazei de urmărire locală, cât și cele din faza de urmărire generală prevăzute de unele norme in vigoare.
De asemenea vor fi puse în urmărire obiectele sustrase prin comiterea infracțiunii sau care au servit la săvârșirea acesteia. Vor fi date în urmărire acele obiecte care au caracteristici de individualizare (serii, inscripții, dedicații, rupturi, adăugiri, particularitate de fabricație etc.) ce le fac proprii identificării lor dintre altele de aceiași gen și respectiv întocmirea fișei obiectului urmărit, implementându-se în calculatorul existent la Institutul de Criminalistică. Obiectele cu valoare deosebită sau provenite din infracțiuni grave vor fi date direct în urmărire generală prin Direcția de Investigații Criminale din Inspectoratul General al Poliției Române. De asemenea se vor da direct în urmărire generală articolele furate. Toate aceste obiecte, bunuri puse în urmărire generală vor fi implementate pe calculatorul aflat la Inspectoratul General al Poliției Române – Institutul de Criminalistică.
În executarea urmăririi vor fi antrenate toate forțele polițienești la nivelul județului, în cazul urmăririi locale și la nivelul țării în cazul urmăririi generale. Se vor folosi toate mijloacele muncii informativ-operative.
g) Participarea la efectuarea constatării medico-legale sau autopsiei Atunci când victimei i s-a cauzat o vătămare corporală, se impune efectuarea unei constatări medico-legale pentru a se stabili gravitatea acesteia, agentul vulnerant folosit și, respectiv, dacă i-a fost pusă viața în pericol.
Când victima a fost omorâtă se impune efectuarea autopsiei. Participarea ofițerului la această activitate trebuie să fie activă pentru a desprinde din discuțiile purtate cu medicul legist, mecanismul producerii leziunilor, agentul vulnerant folosit, numărul agresorilor, data și cauza morții, alte date cu valoare operativă.
În situația în care autorul a suferit unele leziuni ca urmare a acțiunii de apărare a victimei se impune ca imediat ce sunt identificați suspecții să fie supuși constatării medico-legale în vederea fixării leziunilor respective, explicării științifice a modalității producerii lor și respectiv apartenenței la acțiunea de apărare a victimei, a producerii leziunilor în împrejurările reclamate.
h) Exploatarea urmelor și obiectelor ridicate de la fața locului prezintă importanță foarte mare deoarece atât urmele, cât și obiectele ridicate de la fața locului reprezintă contactul direct al autorului cu obiectul respectiv, deci cu locul faptei și astfel oferă posibilitatea identificării făptuitorului, precum și a dovedirii științifice a comiterii infracțiunii. Multitudinea de urme ce se pot găsi la locul faptei constituie urme în litigiu și urmează a fî exploatate prin examinarea comparativă cu banca de urme din cartotecile criminalistice sau în cele ridicate de la suspecți în mod direct, conspirat sau secret.
În acest sens, urmează să se procedeze la:
– folosirea cartotecilor de identificare criminalistică locală si centrală
Imediat după cercetarea la fața locului, urmele digitale și palmare ridicate care au clar imprimat nucleul desenului papilar vor fi lipite pe imprimate tip cu toate rubricile completate, vor fi înaintate la cartoteca centrală pentru comparare cu cele existente la formulele corespunzătoare.
Urmele care nu au clar imprimat nucleul, dar sunt apte pentru verificări dactiloscopicc vor fi depuse la cartotecile locale pentru a fi comparate cu cele existente precum și cu cele ale persoanelor incluse în cercul de suspecți.
În situația falsurilor de monedă ori a găsirii și ridicării de la fața locului a unor urme ale împușcării, se va proceda în același fel, respectiv vor fi înaintate la Institutul de Criminalistică în vederea examinării de laborator.
Imediat după terminarea cercetării la fața locului, audierea amănunțită a victimei sau alte activități care dau posibilitatea stabilirii cât mai exacte a modului de operare, se va completa într-un singur exemplar "Fisa infracțiunii rămase cu autori neidentificați" și se va trimite la Institutul de Criminalistică pentru obținerea cercului de suspecți, atunci când se impune.
– folosirea urmelor în litigii în procesul muncii informativ-operative. În acest sens, activitatea polițiștilor va fi orientată către identificarea factorului care le-a creat (om, animale, vegetale, obiecte diferite fenomene) asigurându-se astfel posibilitatea soluționării cauzei.
În situația identificării la fața locului a unor obiecte folosite de infractori la comiterea faptei, se poate dispune asupra acestora constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice, chimice, fizice, balistice etc. pentru a stabili apartenența. În acest sens, se vor ridica probe de comparat de la suspecți. De asemenea, aceste obiecte pot fi supuse recunoașterii de către martori ca aparținând suspectului sau pot face obiectul examinării, găsirii și ridicării de pe ele a unor urme digitale, biologice etc., care în continuare să fie comparate cu cele ridicate de la suspecți.
Pentru obținerea unor rezultate superioare în exploatarea urmelor și obiectelor ridicate de la fața locului, în afara regulilor procedurale și criminalistice, de relevare, ridicare, conservare, ambalare și transportare, se impune respectarea cu strictețe și a următoarelor exigențe desprinse din practica muncii operative în cauzele cu autori nedescoperiți, cum sunt:
– operativitatea dispunerii constatărilor tehnico științifice și expertizelor criminalistice pentru înlăturarea greutăților ce pot apărea în exploatarea acestora, evitarea degradării;
– valorificarea multilaterală a fiecărei urme sau obiect ridicat de la fața locului, prin folosirea la maxim a posibilităților științei și tehnicii moderne;
– promovarea în primul rând a metodelor de examinare nedistructive și numai ulterior, dacă nu sunt alte posibilități, a celor de naturii distructivă;
– examinarea urmelor și a obiectelor ridicate de la fața locului să se facă de către laboratoarele care au competență legală;
– să se dispună reverificarea în problemele cheie, atunci când sunt
Îndoieli sau contradicții, ori nu s-au examinat complet problemele.
– instruirea lucrătorilor de poliție se realizează în raport cu ordinele date de șeful echipei de cercetare la fața locului sau al colectivului de soluționare a cazului, urmând ca această instruire să se facă direct pe caz, la nivelul formațiunii judiciare și a altor formațiuni orășenești, municipale, fie prin prelucrarea zilnică a evenimentelor.
Prin această instruire se urmărește antrenarea efectivelor la soluționarea cauzei. În acest sens, ofițerii vor proceda la:
– prezentarea datelor cunoscute despre elementele avute în lucru, care prezintă suspiciuni în cauza respectivă; prezentarea datelor stabilite din activitatea operativă zilnică ce prezintă interes în cauză;
– instruirea agenturii proprii în vederea obținerii unor date referitoare la faptă, obiecte corp delict, făptuitor sau alte aspecte cu valoare operativă.
Toate aceste date vor fi prezentate colectivului de soluționare a cazului în vederea valorificării lor.
i) Investigații și verificări
În cauzele cu autori necunoscuți, investigația și verificarea încep să fie efectuate din faza de cercetare la fața locului și se vor desfășura în continuare pe tot parcursul activității operative pană la definitivarea completă a cauzei, întâlnind în practică următoarele situații de mai jos.
Atunci când victima trăiește și vătămările suferite îi permit, poate furniza date care să orienteze asupra locurilor și mediilor unde trebuie efectuate investigații sau cu referire la persoanele care prezintă interes în cauză și în jurul cărora se impune efectuarea de investigații. De asemenea, partea vătămată sau persoana care a sesizat cazul în anumite situații pot observa anumite aspecte sau cunosc date care pot orienta investigațiile.
În situația în care nu sunt astfel de posibilități de date sau situația impune, se va proceda astfel:
– după cercetarea la fața locului, investigațiile pot fi extinse pe o anumită zonă în jurul acestuia;
– se poate dispune efectuarea investigațiilor pe traseul folosit de victimă;
– pe traseul sau locul unde a fost văzută ultima dată victima;
– locurile și mediile frecventate de victimă;
– locurile și mediile frecventate de elementele infractoare cu mod de
operare asemănător celui folosit în cauza de rezolvat;
– locurile unde se valorifică sau se consumă produsul infracțiunii;
– locuințele gazdelor de infractori, plasatorilor de bunuri provenite din
infracțiuni, proxeneților și prostituatelor;
– în jurul victimei și a rudelor apropiate acesteia;
– asupra suspecților;
– asupra altor persoane care prezintă interes în cauză.
Prin investigațiile efectuate, în principal, se urmărește a se stabili:
date despre faptă cu valoare operativă în descoperirea autorului;
orientarea ofițerului asupra persoanelor care au putut săvârși fapta prin stabilirea:
relațiilor victimei, a stărilor conflictuale, a geloziei etc.
celor care au amenințat victima sau celor care au manifestat în sensul comiterii faptei;
celor care s-au interesat de victimă sau de partea vătămată;
celor care au avut o comportare suspectă după comiterea faptei sau interes manifestat despre mersul cercetărilor ori au dispărut de la domiciliu.
– persoanele care au fost văzute împreună cu victima înainte de comiterea faptei;
– persoanele cu semnalmente asemănătoare celor cunoscute despre autor;
– persoanele semnalate că au deținut, folosit sau valorificat bunuri de natura celor care au făcut obiectul infracțiunii, ori bunuri de valoare care pot fi folosite la recuperarea prejudiciului;
– persoanele care prin manifestările și comportamentul lor (boli psihice) sau prin discuțiile pe care le-au purtat creează suspiciuni în cauză și altele;
Stabilirea unor date sau stări de fapt în obiective, locuri, medii care interesează organele de poliție; împrejurări favorizatoare în comiterea infracțiunilor; activitatea unei persoane într-o zi sau într-o perioadă.
Ascultarea persoanelor identificate încă de la primele măsuri informativ-operative întreprinse se urmărește identificarea și ascultarea persoanelor care cunosc anumite aspecte legate de faptă, făptuitor, complici, organizatori, bunurile care au făcut obiectul infracțiunii, sau alte aspecte care pot ajuta la soluționarea cauzei.
O importanță deosebită o prezintă martorii oculari care ne pot furniza date concrete asupra modului în care s-a comis fapta și respectiv semnalmentele infractorului. În continuare, aceștia, ca și victimele care au venit în contact cu autorul, pot fi folosiți la recunoașterea acestuia sau la formarea portretului cu ajutorului identikitului, minicompozitorului sau creionării. După identificarea și prinderea autorului se pot efectua recunoașteri din grup și confruntări cu ajutorul acestor martori
j) Controale, acțiuni și razii polițienești
Controalelele se vor efectua la gazdele de infractori, la plasatorii da bunuri din infracțiuni, la proxeneți și prostituatele cunoscute că au legături cu tâlharii, hoții, excrocii etc. precum și alte locuri unde se ascund infractori, se depozitează bunuri provenite din infracțiuni sau se comit fapte ilegale, urmărindu-se depistarea acestora.
Raziile se execută de obicei pe anumite zone sau cartiere din localități, iar acțiunile în locurile frecventate de elementele infractoare, locurile unde se valorifică bunurile provenite din infracțiuni și unde se cosumâ produsul acestor fapte, cum sunt: restaurante, baruri, discoteci, hoteluri, moteluri, campinguri, zone de agrement, parcuri distractive, târguri, talciocuri, piețe zone comerciale, magazine, consignații etc.
k) Pânda polițienească
În situația comiterii unor fapte repetate în anumite locuri se recomandă efectuarea pândei pentru prinderea autorilor când vor comite o altă infracțiune.
În practica judiciară s-a înscris cu rezultate mai bune pânda-capcană respectiv crearea unor situații similare comiterii anterior a unei infracțiuni. Se pot folosi ofițeri sau agenți de poliție travestiți în femei, sau chiar ofițeri sau agenți de poliție femei. Și într-o situație și în cealaltă trebuie asigurată o supraveghere atentă, bine dispusa, care să poată acționa prompt în momentul declanșării/comiterii infracțiunii și să prindă pe infractor imediat fără a avea posibilitatea să cauzeze vreo vătămare presupusei victime sau să fugă, să dispară.
l) Cercetarea persoanelor suspecte depistate și a infractorilor depistați în alte cauze.
Cu ocazia controalelor, acțiunilor, raziilor, precum și cu ocazia activității operative în teren, lucrătorii de poliție au posibilitatea depistării unor persoane care prezintă suspiciuni în cauză.
De asemenea, după comiterea faptei, infractorul neprins are posibilitatea să comită alte infracțiuni chiar și pe raza altor organe de poliție. Astfel, există și posibilitatea prinderii cu ocazia dispunerii măsurilor operative în alte cauze.
Aceasta impune studierea permenentă a buletinelor de evenimente și de urmărire a unor făptuitori care au comis fapte asemănătoare cu același mod de operare. Atât elementele depistate, cât și infractorii identificați în alte cauze trebuie cercetați pentru a stabili dacă nu sunt autorii și ai faptei pe care o investighează ori pentru obținerea unor date care să ne ajute în identificarea autorului.
m) Verificarea suspecților stabiliți în cauză
Prin dispunerea măsurilor informativ-operative menționate, în cele mai multe cazuri, una din ele sau chiar mai multe pot conduce către o persoană ca autor al faptei. Într-o astfel de situație de stabilire a unuia sau mai multor suspecți în cauză se impune verificarea persoanelor respective, a datelor de suspiciune, pentru a se stabili dacă a comis fapta și respectiv a se dovedi vinovăția sau, în situația în care nu a comis-o, să se înlăture orice bănuială ar putea plana asupra ei.
CAPITOLUL V
STATISTICA PRIVIND INFRACȚIONALITATEA
Statisticile pe plan mondial evidențiază faptul că, în fiecare an, în întreaga lume, se pierd sute de mii de vieți umane, ca urmare a infracțiunilor comise prin violență și milioane de oameni sunt afectați din punct de vedere economic în urma infracțiunilor și delictelor comise contra proprietății. Pentru a nu oferi decât un exemplu, preluat dintr-o țară cu vechi „tradiții" în domeniul criminalității, în S.U.A., statisticile F.B.I.-ului au indicat că în anul 2008 o infracțiune gravă s-a produs la fiecare trei secunde, iar o infracțiune violentă a apărut la fiecare 25 secunde. S-a înregistrat un număr de 19.000 omucideri și 87.000 violuri, identificându-se 500.000 indivizi implicați în acte de tâlhărie, 725.000 maltratări sau violatori, 1 milion hoți de mașini, 3 milioane de spărgători și 7 milioane de hoți. Numai în orașul Chicago, există mai mulți spărgători decât în întreaga Japonie.
La sfârșitul lunii iunie 2008, existau în închisorile din S.U.A. 12.851 deținuți, femeile reprezentând o proporție de 6,1%. Crima în America, au subliniat o serie de criminologi este un veritabil „mod de viață" (way of life).
În România, unde criminalitatea se manifestă mai „modest", în 2008 de exemplu, pentru a lua numai acest an în analiză comparativ cu S.U.A, s-au produs, în medie, circa 381,6 infracțiuni pe zi față de 268,1 în anul 2007. Dintre ele, furturile au reprezentat aproximativ 55%(2007) – 57%( 2008), iar infracțiunile prin violență circa 6,3%( 2007) – 6,7%( 2008).
În același an, au fost implicate în diferite acte penale, în medie, pe zi, un număr de 266,4 persoane, față de 154,2 persoane în anul 1999. În medie, pe zi, în 2007 s-au aplicat 5971,6 sancțiuni contravenționale, față de 2623,4 în anul 1999, valoarea zilnică a amenzilor fiind de circa 4 milioane lei în 20008, față de 900. În ceea ce privește criminalitatea (infracționalitatea) judecată, datele existente pentru anii 2007 și 2008 arată că ponderea cea mai mare a inculpaților o dețineau cei care au săvârșit infracțiuni contra avutului privat și public.
Tabelul evidențiază principalele tendințe ale criminalității.
Sursa: www.polițiaromână.ro
În anul 2011 în top 20 state din Europa cu cei mai mulți deținuți, România ocupa locul 20 cu o populație de 21.49 milioane și un număr de 124 de deținuți la 100.000 de cetățeni. Primul loc fiind ocupat de Rusia cu o populație de 141.83 milioane și un număr de 629 de deținuți la 100.000 de cetățeni.
În România perioadei comuniste, de exemplu, trecerea frauduloasă a frontierei era considerată ca o infracțiune contra autorității, fiind pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Ea era însă privită cu înțelegere de către populație și chiar aprobată ca un mijloc de a scăpa de „binefacerile" regimului comunist.
Această percepție a „normalității" infracțiunii introduce, de cele mai multe ori, dezorientări normative, întrucât legea nu mai reprezintă o expresie a voinței generale, ci a voinței unor grupuri interesate (în cazul citat, a voinței autorităților comuniste). În aceste condiții, legea nu mai se sprijină pe normele larg împărtășite de membrii societății, iar respectarea normei este motivată, mai degrabă, de teama de sancțiune, decât de obligația morală a indivizilor. Din acest punct de vedere, individul se comportă ca un „egoist rațional" care se conformează normelor numai pentru a evita sancțiunile sau numai dacă va obține un beneficiu din această conformare. Sistemele penale sunt departe de a fi perfecte și ele operează, adeseori, în mod selectiv, atunci când judecă și sancționează anumite fapte. Infracțiunile comise de către „gulerele albe" (demnitarii sau oficialii guvernamentali, în primul rând) sunt, de cele mai multe ori, omise sau pedepsite mai puțin sever. Aceasta face ca, adeseori, definiția unui comportament infracțional să depindă de alți factori decât comportamentul însuși. Reprezentanții teoriei „conflictului social” consideră, astfel, că ceea ce este privit ca infracțiune este, în majoritatea cazurilor, o conduită care se află în conflict cu interesele acelor segmente (grupuri) sociale care au puterea de a manipula politica penală.
Se poate conchide, deci, că definițiile juridice acordate infracțiunilor sunt caracterizate atât de relativitate în timp și în spațiu, cât și de relativitate în ceea ce privește aplicarea lor corectă în practica penală.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII PRIVIND PREVENIREA RISCULUI VICTIMAL
Recrudescența criminalității internaționale cunoaște o expansiune continuă manifestându-se ca un flagel care efectează aprope toate statele lumii și îngrijorează opinia publică internațională.
Principalele forme ale criminalității se manifestă în special prin infracțiuni contra persoanei,contra avutului privat precum și infracțiuni de crimă organizată cum ar fi traficul de persoane,trafic de droguri ,trafic cu mașini furate ,cu arme si explozivi , prin spălarea banilor proveniți din infracțiuni,taxele de protecție si alte infracțiuni de tip mafiot.
Acest pericol al criminalității impune organismelor naționale și internaționale adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru a apăra societatea de acțiunile criminale și de a contribui eficient la asigurarea climatului de siguranță civică și respectarea drepturilor și libertaților fundamentale ale persoanelor.
Statele lumii pot și trebuie să realizeze o colaborare mai strânsă pentru prevenirea și combaterea formelor de criminalitate, în conformitate cu legislația lor internă și folosind mecanismele internaționale pentru culegerea de informații și de date necesare instituțiilor abilitate și guvernelor de a preveni și elimina aceste infracțiuni , de a urmări și extrăda pe autorii lor.
Dezvoltarea și extinderea formelor criminalității și globalizării acesteia impun din partea statelor și organizațiilor interguvernamentale adoptarea unor instrumente juridice cu caracter internațional care să facă posibilă salvagardarea probelor , a elemetelor de probă și transferul rapid al acestora către autoritățile judiciare care instrumenteză cauzele penale, în vederea administrării mijloacelor de probă și tragerii la răspundere a făptuitorilor.
În opinia mea, prevenirea și reprimarea criminalității trebuie să aibă în vedere conexiunea ei cu cauzele adiacente ,care sunt complementare și se exclud reciproc. Studiind aceste cauze, comunitatea internațională are obligația să ia măsuri în vederea eliminării lor și să adopte în continuare măsuri practice pentru stoparea flagelului criminalității.
Este o realitate pe care nu o putem ignora, faptul că in România se produce o profesionalizare a mediilor criminale ,o consolidare a structurilor de tip mafiot și o amplificare a cazurilor tipice de crimă organizată.
BIBLIOGRAFIE:
Alexandru M -Violența intrafamilială, Analele Academiei de Poliție „Al.I.Cuza , București, 1994
Pascu I. – Noul cod penal comentat, 2012
Udroiu M. – Fișe de drept penal, Partea Generală, 2014
Streteanu F., Nițu D. – Drept Penal Partea Generală, 2014
Bocancia Cristian, Neamțu George – Elemente de existență socială, Ed. Polirom, Iași, 1999.
Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1994
Bogdan T,- Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. — Serviciul editorial șicinematografic, București, 1983
Bogdan T., Sântea I. — Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar,
Banciu D., Rădulescu S. – Corupția și crima organizată în România, Ed. Continent XXI, București, 1994
Mitrofan N., Butoi T., Zdrenghea V. – Psihologia judiciară, Ed. Șansa S.R.L., București,1992
Dongoroz V. – Tratat de drept penal, Ed. Academiei R.S.R., București, 1939
Dragomirescu V.T. – Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică,București, 1996
Fattah E. – Toward a criminological clasification of victims, International Criminal Police Review, 1997
Hurdubaie I., Pele G. – Interpolul și criminalitatea internațională, Serviciul editorial șicinematografic al I.G.M., București, 1998
LeBon G. – Psihologia maselor, Ed. Științifică, București, 2001
Mitrache C-tin -Dreptpenal. Partea generală, Ed. Șansa S.R.L., București, 1995
Molnar I. – Protecția victimei prin justiția penală, Analele Academiei de Poliție„Al-LCuza",an 2, București, 1994
Mitrofan N. – Noi puncte de vedere privind etiologia psihosocială a deviației la femei,
Nistoreanu H Păun, G. – Criminologie, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1995
Neagu I. – Drept penal procesual, Ed. Academiei Romane, București, 1998
Neagu I. – Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997
Neagu I- Drept penal, Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002
Oancea I. – Probleme de criminologie, Ed. ALL, București, 1995
Quinney R. – Criminology, 2nd edition, Little Brown & Co., Boston, 1999
Stănoiu R. – Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Print, București, 1994
Staocin V.V. – La criminalité a Paris, CNRS, Paris, 2008
Tănăsescu Ioncu, Criminologie, Editura INS Brâncuși, Craiova, 1995
M. Grawitz, Méthodes des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1997 ;
K. Greenwalt, Conflicts of Law and Morality, New York, Oxford y 1989 ;
L. Grunberg, Axiologia și condiția umană, Ed. Politică, București, 1972 ;
G. Gurvitch, Problèmes de sociologie du droit, Presses Universitaires de France, Parish 2006;
D. Gusti, Sociologie juridică (Culegere de texte. Studiul introductiv, selectarea și sistematizarea textelor de I. Vlăduț), Ed. Didactică și Pedagogică, 1997;
G. Haarscher, Philosophie des droits de 1 homme , Bruxelles, 1981 ;
J. Habermas , The Theory of comunicative action, Mc Carthy, Beacon Press, Boston, 1991 ;
O.HeJmer, N. Rescher, On the epistemology of the inexact science, Santa Monica, 1960;
L. Humă, Dreptul, Iași, 1995 ;
E. Husserl, Filosofîa ca știință riguroasă, Ed. Paideia, București, 1994 ;
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Ed. Nemira, București, 1996 ;
G.Issac, Droit communautaire general, Paris, 1991 ;
Curs Poliție Judiciară, vol. I, Editura M.A.I., București, 1996,
H. Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Parisul2002;
G. King, R. Keohane, S: Verba, Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, lași, 2000;
Leș, Sisteme judiciare comparate, Ed. ALLBeck, București, 2002;
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. ALL, București, 1996;
M. Manolescu, Teme pentru o metodologie juridică privită ca disciplină autonomă, Fundația Regele Mihai I, București,1 946 ;
R. Martin, Theorie generale du proces (Droit processuel), E.J.T., Semuren -Auxios, 1983;
Gh. Mateuț, A. Mihăilă, Logica juridică Ed. Lumina Lex, București,1998;
D. Mazilu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Mărginean, Proiectarea cercetării Sociologice, Ed: Polirom, Iași, 2000;
Gh. Mihai, Elemente constructive de argumentare juridică, Bucuresti, 1982;
Gh. Mihai, RJ. Motica, Fundamentele dreptului, București 1997;
Gh. Perelman, Droit morale et philosophie, Paris, Dalloz, 1968;
N. Popa, Prelegeri de sociologie juridică, București,1983
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prevenirea Riscului Victimaldocx (ID: 119292)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.