Prevenirea Riscului Bancar Prin Aplicarea Reglementarilor de Creditare
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 RISCUL BANCAR, CONCEPT, TIPOLOGIE, MONITORIZARE
1.1. Conceptul de risc bancar
1.2. Tipologia riscurilor
1.3. Managementul identificării riscurilor
1.4. Obiectivele managementului riscurilor
1.5. Organizarea băncilor pentru monitorizarea riscului bancar
1.5.1. Normele și procedurile bancare
1.5.2. Structurile organizatorice
CAPITOLUL 2 PREVENIREA RISCULUI BANCAR PRIN APLICAREA REGLEMENTĂRILOR DE CREDITARE
2.1. Principii si reguli generale privind activitatea de creditare
2.2. Analiza economico – financiară a activității clienților
2.3. Aspecte nefinanciare privind clientii bancii
2.4. Garantiile creditelor
2.5. Asigurarea activelor acceptate în garantie
2.6. Instituții specializate pentru evidența bonității potențialilor clienți
CAPITOLUL 3. CONSIDERAȚII PRIVIND RISCURILE ȘI EFECTELE LOR ASUPRA ACTIVITĂȚII BANCARE
3.1. Standardul de risc asupra băncilor comerciale
3.1.1. Riscurile interne
3.1.2. Riscurile externe
3.2. Indicatori de măsurare a riscurilor
3.2.1. Indicatorii riscului de creditare
3.2.2. Indicatorii riscului de lichiditate
3.2.3. Indicatorii riscului de solvabilitate
3.2.4. Indicatorii riscului ratei dobânzii
3.2.5. Indicatorii riscului valutar
3.3 Aspecte generale referitoare la prevederile acordului Basel II în domeniul riscurilor bancare, în special în domeniul riscului de credit
3.4. Creditele și riscul de credit la nivel național – 2012
3.4.1. Principalele evoluții în plan național
3.4.2. Date privind calitatea creditelor. Evaluarea calității creditelor din perspectivă prudențială
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ: FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE CREDITARE A UNEI SOCIETĂȚI COMERCIALE
4.1. Propunerea de creditare, atribuția serviciului de creditare
4.2. Analiza activității clienților băncii Studiu de caz : S.C. ANTECO S.A . PLOIESTI
4.2.1. Analiza documentelor de creditare
4.2.2 Prezentarea S.C. ANTECO S.A. PLOIESTI
4.2.3. Analiza bonității la S.C. ANTECO S.A.
4.2.4. Analiza efectivă a solicitării de credit
4.2.5. Adoptarea deciziei de creditare pe termen scurt
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În condițiile amplificării schimburilor comerciale, dezvoltării inter-relațiilor economice între state și în special datorită avântului fără precedent luat de tehnologia informațională în ultimele decenii, rolul băncilor a crescut substanțional atât în ansamblurile economice naționale, cât și la nivel zonal și mondial.
Trebuie făcută discuție în ceea ce privește rolul și funcțiile băncilor private, pe de o parte ca elemente ale unui sistem coordonat de banca centrală,iar pe de altă parte ca entități economice independente, indiferent de tipologia în care se încadrează acestea. Atunci când vorbim de bănci ca societăți comerciale, rolul este clar , acela de multiplicare a capitalului proprietarilor prin realizarea de profituri maxime în condiții de risc minim (această restricție explicită decurgând din necesitatea de minimizare a riscului, tipică băncilor, unde, spre deosebire de societățile subbancare, volatilitatea externă a materiei prime utilizata de acestea-banii-impune constituirea unor adevărate strategii manageriale, de protecție impotriva diverselor riscuri de pierdere).
Odată cu apariția băncilor centrale ca organisme administrative cu rol de emisiune monetară și coordonare a politicilor monetare, băncile au fost incluse într-un sistem din ce în ce mai coerent,aflat sub coordonarea, la început dedusă iar mai apoi determinată, a băncii centrale. Rolul băncilor ca elemente ale acestui sistem constă în acela că, alături de alte instituții financiare care au căpătat importanță din ce în ce mai mare în ultimele decenii, se constituie în canalele prin care banca centrală aplică măsurile de politică monetară, băncile asigurând funcțiile esențiale pentru circulația valorilor în economie, de intermediere între depozitari și împrumutați și, pe de altă parte, de mijloc de realizare a transferurilor de bani în economie.
Acest rol al entităților bancare incluse în sistem s-a amplificat în ultimele decenii în condițiile în care au apărut o serie de mutații în structura, forma, direcția și viteza fluxurilor de mărfuri financiare și informaționale, naționale și internaționale.
Piața financiară mondială nu mai este în prezent dependentă de piața mărfurilor, fluxurile financiare au alte direcții și alte localizări temporale decât cele materiale, noile instrumente financiare permițând decalaje în timp față de mișcările de mărfuri. Se efectuează azi tranzacții pur financiare- bursele de valori opereză după criterii ce nu au legătură directă cu concretul economic, piața valutară funcționează în condiții de independență, funcționând în baza unor variabile ce depind mai degrabă de evenimente aleatorii (politici sociale sau chiar naturale). Pe de altă parte, tehnologia informatică a pus la dispoziția operatorilor financiari mecanisme de evidență și instrumente ce tind să înlocuiască documentele financiare cu informații financiare și banii cu atestări ale banilor. Operațiile de cont devin regulă,iar cele cu numerar se fac numai în tranzacții cu amănuntul.
Băncile prin care se derulează cea mai mare parte a operațiunilor financiare devin din ce în ce mai importante în cadrul sistemului economic național și internațional.
Funcțiilor fundamentale ale sistemului bancar,de intermediar financiar și de transfer, li se adaugă alta în prezent, datorită creșterii rolului băncilor în cadrul politicilor monetare ale statelor : aceea de factor de atragere și menținerea nivelului resurselor financiare naționale în cadrul mișcărilor internaționale de fonduri, prin aceasta băncile asigurând echilibrul monetar relativ, element considerat esențial în realizarea echilibrului economic.
Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziție, se constituie ca subsistem al macrosistemului economic-social.
Sistemul bancar se află într-o continuă interacțiune cu mediul economic, din care preia « intrări » sub diverse forme (resurse umane, materiale, financiare, informații), pe care le prelucrează în vederea obținerii « ieșirilor » (produse și servicii bancare,informații financiar-bancare).
Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis și își reglază activitatea prin conexiune inversă (feed-back), fiind capabil de autoreglare.
Anvergura activității bancare, în special a activității de creditare generează atât riscul de bancă cât și riscul de credit.
Activitatea de management al riscurilor a înregistrat o evoluție crescândă în ultimul deceniu. Riscul de credit estee mult mai amplu decât o simplă operație de împrumut. El cuprinde în sfera lui de preocupări trei faze ale procesului creditării, și anume: faza luării deciziei de creditare, procesul vieții creditului și managementul portofoliului de credite.
Se impune astfel un management exigent al riscului de credit existent și potențial înerentee activității de creditare impune o serie de măsuri de contracarare a acestori riscuri prin politicile de gestionare a riscului de credit.
Setul de politici trebuie să cuprindă:
Politici asupra concentrării și expunerilor mari prin supravegherea expunerilor la risc;
Politici care presupun evaluarea capacității de rambursare a portofoliului de credite și a altor instrumente de credit, inclusiv dobânzile neîncasate care expun riscul;
Politici privind provizionarea pierderilor pentru a absorbi pierderile anticipate la nivelul portofoliului de credite
Managementul riscului utilizat în cadrul instituțiilor financiare reprezintă ansamblul politicilor și procedurilor pe care instituțiile financiare le aplica pentru a gestiona expunerea lor la risc.
Riscurile creditului pot fi generate atât de insolvabilitatea debitorilor cât și de conjuctura economică care poate întreține o stare de risc.
Prevenirea riscului pe linia creditării presupune informații pertinente asupra situației patrimoniale și financiare a debitorilor.
Obiectivul principal al politicilor bancare este acela de minimizare a pierderilor, a cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.
Gestionarea riscurilor bancare și preocuparea permanentă a băncilor cu privire la comportamentul salariaților care trebuie să devină riguroși, mai bine pregătiți profesional în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu.
O gestiune eficace a riscurilor bancare contribuie și la imaginea băncii atât în interior cât și în exterior. Clienții doresc o bancă sigură cu servicii de calitate, moderne.
Lucrarea a fost structurată pe patru capitole, evidențiind atât riscurile de creditare a clienților cât și riscurile de lichiditate ale băncilor.
În primul capitol am tratat problematica riscului bancar din punct de vedere a conceptului, tipologiei și managememntului riscurilor bancare.
În cel de-al doilea capitol am prezentat principiile și regulile generale privind activitatea de creditare,elementele de analiză a indicatorilor de performanță a solicitanților, precum și garantarea creditelor și asigurarea activelor acceptate în garanție.
În cel de-al treilea capitol am tratat riscurile bancare, din punct de vedere al băncilor comerciale, principalii indicatori de măsurare al riscurilor, precum și evoluția activității de creditare la nivel național pentru perioada 2008 – 2012.
În cadrul studiului de caz am prezentat analiza cererii de creditare a S.C. Anteco Ploiești pe baza datelor de bilanț și a indicatorilor de performanță.
CAPITOLUL 1 RISCUL BANCAR, CONCEPT, TIPOLOGIE, MONITORIZARE
1.1. Conceptul de risc bancar
Orice organizație economică sau financiară are un statut propriu, care consfințește sfera de activitate în mod direct, îi definește personalitatea și specificul afacerilor. Aceste organizații și instituții au ceva special în comun și anume obiectivul de a-și finaliza acțiunile proprii cu profit.
În această categorie intră și băncile, activitatea specifică acestora constând în atragerea de disponibilități de pe piața și împreună cu capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune că băncile sunt în măsură să asigure prețul resurselor atrase de pe piață dar și cheltuielile de funcționare proprii și să obțină și un profit convenabil.
Orice activitate bancară comportă un risc. Riscul există permanent. El însoțește toate afacerile băncii, se produce sau nu, în funcție de condițiile ce i se creează. Cel Simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție financiară să nu se obțină profitul estimat, ba chiar să apară o pierdere.
Activitatea cotidiană într-o bancă se caracterizează prin existența unor riscuri. Aceasta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile aparute. Trebuie ca ele să fie identificate, să fie cunoscute și folosite instrumente, tehnici și metode specifice de diminuare cuevitarea influenței negative asupra activității bancare.
Evoluția economiei mondiale în această etapă, dar și evoluția actuală a economiei României obligă la o politică de măsurare a riscurilor, pentru a obține profituri acceptabile în viitor.
Totodată în atenția băncilor trebuie să stea evaluarea performanțelor anterioare, ca un pas obligatoriu pentru proiectarea unei activități viitoare adecvate.
Așadar, putem spune că riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare determinat de deteriorarea calității afacerilor, generând pierderi și afectendând activitatea băncii.
1.2. Tipologia riscurilor
Băncile comerciale se confruntă zilnic cu o diversitate de situații care privesc atât activitatea curentă cât și situațiile de risc de creditare sau de bancă.
Tipurile de riscuri sunt extrem de diferite, în prezentul capitol încercând să prezentăm o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de specialitate
În funcție de piața care determină apariția riscului, există două tipuri:
I. riscuri determinate de produs și de piața produsului;
II. riscuri determinate de capital și piat.
În această categorie intră și băncile, activitatea specifică acestora constând în atragerea de disponibilități de pe piața și împreună cu capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune că băncile sunt în măsură să asigure prețul resurselor atrase de pe piață dar și cheltuielile de funcționare proprii și să obțină și un profit convenabil.
Orice activitate bancară comportă un risc. Riscul există permanent. El însoțește toate afacerile băncii, se produce sau nu, în funcție de condițiile ce i se creează. Cel Simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție financiară să nu se obțină profitul estimat, ba chiar să apară o pierdere.
Activitatea cotidiană într-o bancă se caracterizează prin existența unor riscuri. Aceasta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile aparute. Trebuie ca ele să fie identificate, să fie cunoscute și folosite instrumente, tehnici și metode specifice de diminuare cuevitarea influenței negative asupra activității bancare.
Evoluția economiei mondiale în această etapă, dar și evoluția actuală a economiei României obligă la o politică de măsurare a riscurilor, pentru a obține profituri acceptabile în viitor.
Totodată în atenția băncilor trebuie să stea evaluarea performanțelor anterioare, ca un pas obligatoriu pentru proiectarea unei activități viitoare adecvate.
Așadar, putem spune că riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare determinat de deteriorarea calității afacerilor, generând pierderi și afectendând activitatea băncii.
1.2. Tipologia riscurilor
Băncile comerciale se confruntă zilnic cu o diversitate de situații care privesc atât activitatea curentă cât și situațiile de risc de creditare sau de bancă.
Tipurile de riscuri sunt extrem de diferite, în prezentul capitol încercând să prezentăm o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de specialitate
În funcție de piața care determină apariția riscului, există două tipuri:
I. riscuri determinate de produs și de piața produsului;
II. riscuri determinate de capital și piața capitalului.
I. Riscurile de pe piața produsului. Această categorie de riscuri se referă la aspectele și operațiunilele ale gestiunii bancare a veniturilor și cheltuielilor de exploatare.
Riscurile de pe piața produsului cuprind:
Riscul de creditare datorându-se deprecierii valorii, ca o consecință a falimentului și nerambursării împrumutului.
Băncile pot gestiona acest risc prin:
– decizii echilibrate de creditare
– asigurarea unor debitori diverși ca pierderile să nu fie concentrate în timp;
– cumpărarea de garanții de la terți (asigurarea creditelor)
În asumarea unui risc acceptabil, este important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi diminuat la maximum. Aceasta presupune folosirea unui sistem de investigare a componentelor de risc, care se pot împărți în două categorii după cum urmează:
– riscul tranzacției – se referă la aspecte funcționale ale afacerii;
– riscul de credit – se referă la profitabilitatea afacerii.
Riscul tranzacției acoperă atât natura, structura și perioada de risc, cât și implicațiile juridice, politice, economice și practice în relaâia cu cel împrumutat.
Riscul de credit înseamnă estimarea de către bancă a riscului că la data scadentă clientul are capacitatea să-și achite obligațiile angajate față de bancă. Banca urmărește cuantificarea riscului, luând în considerare elemente principale cum ar fi: Structura tranzacției; Structura sursei de rambursare; Calitatea și volumul garanțiilor; Performanța financiară a clientului.
Garanțiile reprezintă sursa de rambursare a datoriei și sunt folosite numai în cazul în care nu există alte posibilități de rambursare și plată a dobânzii.
Riscul de strategie (de afaceri). Acesta este riscul ca linia de afaceri să falimenteze datorită competiției sau uzurii morale.
Un exemplu de risc de strategie este acela în care o bancă nu este pregătită sau nu poate să devină competitivă într-o nouă activitate. Astfel, în activitatea de emitere a cardurilor, unele băncile nu au emis la timp cardurile, nemaiputând obține un avantaj competitiv. Această atitudine conservatoare de a acționa după dezvoltarea pieței reprezintă ea însăși un risc.
Riscul datorat reglementărilor bancare. Instituțiile financiare lucrează ca centre de profit pe baza unor directive,ceea ce poate să conducă la pierderea unor investiții importante
Riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piața produsului, el neputând fi ignorat de instituțiile financiare.
Riscul de marfă. Prețurile mărfurilor pot afecta uneori imprevizibil băncile, dar și pe alți creditori, având efect general asupra economiilor, cât și asupra debitorilor. Așa de pildă,, creșterea prețurilor energiei poate influența inflația, contribuind la creșterea ratelor dobânzii și, în continuare, efectul asupra unor active financiare bazate pe o rată fixă a dobânzii.
Riscul resurselor umane. Reprezintă forma de risc cea mai subtilă, uneori dificil de măsurat, care rezultă din procesul de recrutare, pregătire, motivare și menținere a specialiștilor. Plecarea unor buni specialiști poate duce la diminuarea calității unei activități sau a unui sistem de lucru.
Un risc similar în domeniul personalului este riscul de motivare cel mai adesea neadecvată a salariaților, cu efecte deosebit de mari.
Riscul legal. Acest risc îmbracă două forme, și anume:
Responsabilitatea creditorilor în condițiile în care debitorii susține că falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a specificat că nu va retrage creditul, ba chiar că va acorda credite suplimentare;
Păstrarea în mod corespunzător a ipotecilor pentru a preveni diminuarea subevaluării
Riscul de produs. Aceasta se referă la riscul ca produsele oferite de către o bancă să se uzeze și să devină necompetitive așa cum s-a întâmplat în cazul ATM-urilor .
II. Riscuri determinate de piața de capital. În general, piețele de capital influențează riscurile atât pentru bănci cât și pentru companii întrucât este dificil de făcut o distincție între riscul pieței produsului și a pieței de capital.
Din punct de vedere al pieței de capital, sunt cunoscute următoarele tipuri de risc:
Riscul ratei dobânzii reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar. Fluctuația prețului activelor financiare datorită schimbării ratei dobânzii poate transforma diversele riscuri (ex.: riscul de creditare) într-o amenințare importantă la adresa unei bănci.
Riscul de lichiditate reprezintă cel mai important risc al pieței de capital. El constă în faptul că o bancă nu dispune de lichidități imediate pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat. Riscul lichidității mai ridicat când o bancă nu anticipaeze cererea de noi împrumuturi și nici retragerea de depozite și când nu are acces la surse noi de numerar.
Monitorizarea riscului lichidității presupune pentru lichiditatea generală asigurarea unui nivel favorabil, între 2 și 2,5, iar pentru lichiditatea imediată peste 20%.
Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la cumărările sau vânzările de monedă, altele decât cele care se evidențiază în contabilitate.
Riscul cursului de schimb valutar afectează piața produselor dar și piața de capital. Volatilitatea cursurilor valutare influențează capacitatea debitorilor de a-și plăti împrumuturile.
Modalitățile de evitare a riscului valutar pot fi dezvoltate pe piața derivatelor, prin folosirea unor instrumente de hedging (de neutralizare sau compensare a riscului). Instrumentele derivate sunt to mai mult utilizate pe piața valutară de către bănci.
Pentru acoperirea riscului valutar, sunt utilizate:
Contractele forward ( la orice dată , în orice valută, la un anumit termen);
Operațiuni swap – asigură infuzii de lichiditate în moneda necesară
Riscul de decontare reprezintă o formă particulară a riscului de eroare, presupunând implicarea competitorilor băncii. Aceasta se referă la transferul unor sume între băncile locale și cele internaționale
Riscul de bază este o variantă a riscului ratei dobânzii. Pentru protecția împotriva ratei dobânzii, se pot folosi combinații de tranzacții cu diferite active de bază și urmărindu-se frecvent relația existentă și previzibilă dintre activele de bază.
B. Expunerea la risc a unei societăți bancare ține atât de ansamblul activității sale, dar și de fiecare tip de operațiune efectuată. Se delimitează astfel, expunerea pură la risc (riscuri pure) precum și cea suplimentară (riscuri lucrative).
În acest context, clasificarea riscurilor se face după criteriul activității bancare în:
Riscuri pure;
Riscuri lucrative.
Riscurile pure sunt riscurile cele care apar în urma unor activității bancare curente. Aceste riscuri pot fi de mai multe tipuri:
Riscuri fizice (avarii, accidente etc.);
Riscuri financiare cum ar fi pierderi de date;
Riscuri frauduloase (utilizarea frauduloasă a unor mijloacelor de plată)
Riscuri de răspundere care vizează nerespectarea actelor normative în vigoare, erori de gestiune a conturilor dar și acordări abuzive de credite etc.).
Riscurile lucrative (speculative) apar ca urmare a operațiunilor prin care se încearcă obținerea de profit suplimentar.
C. În funcție de caracteristicile bancare, riscurile se clasifica asfel:
Riscurile financiare;
Riscurile de prestare;
Riscurile ambientale.
Riscuri financiare sunt cele mai importante din această categorie. De fapt, a gestiona incorect riscurile înseamnă a falimenta o societate bancară.
Principalele riscuri care pot afecta o unei societate bancară sunt:
riscul de lichiditate (de finanțare);
riscul de faliment (de capital).
Riscurile de prestare sunt cele care afectează serviciile bancare. Acestea pot fi:
riscul operațional, care arată incapacitatea băncii de a oferi servirea calitativă a clienților;
riscuri generate de introducerea unor noi servicii bancare;
riscul tehnologic, legat de structuria ofertei de produse financiare ;
– riscul strategic, generat de probabilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei (economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice).
Riscuri ambientale se consideră având un puternic impact asupra performaței bancare și asupra cărora societatea bancară are un control limitat. În această categorie se mai cuprind:
– riscul de fraudă (de ordin intern și extern);
riscul economic, generat de evoluția mediului economic în care acționează atât sistemul bancar, cât și clienții;
riscul concurențial, datorită în modificării condițiilor de pe piață, producând schimbarea raportului de forțe între bănci;
riscul legal se referă la activitatea societăților bancare care trebuie să se desfășoare în condiții de deplină legalitate. Acest risc se manifestă în special la incertitudinea evoluției viitoare a legislației, cât și la explozia informațiilor în acest domeniu.
1.3. Managementul identificării riscurilor
Munca de identificare a riscurilor devine foarte importantă într-o societate bancară, în sensul că acesta trebuie să pornească de la principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va adopta.
Identificarea riscurilor și apoi analiza lor devin o doctrină importantă și absolut necesară o data cu schimbările ce apar în activitatea băncii și riscurile rezultate. Astfel, orice nou produs sau serviciu presupune și o noua procedura în depistarea și anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obține cele mai bune metode de tratare a acestora.
Identificarea riscurilor, precum și localizarea lor constituie prima etapa de gestionare globală a riscurilor, în cadrul ei trebuind determinate riscurile asociate fiecărui tip de produs și serviciu bancar. Odată identificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvența și amplitudinea fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs și serviciu bancar, este necesară schițarea unei imagini agregate a influenței factorilor de risc.
Controlul și eliminarea riscului reprezintă a doua etapa a metodei de conducere și supraveghere a riscurilor. Obiectivul acesteia este acela de a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificat de produse și servicii bancare.
Managerii bancari trebuie să determine care sunt principalele tipuri de activități de control pe fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica și evoluția probabilă a acestora. De exemplu, pentru a controla riscul de piață (riscul ratelor dobânzilor, cel valutar etc.), o societate bancara poate folosi o serie de tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare a portofoliului.
O altă problemă abordată ar fi acțiunea de diminuare a riscurilor, evitarea lor, precum și influența factorilor de risc. Acțiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată și/sau, în unele cazuri, evitată, prin cunoașterea și îndepărtarea cauzei care îl produce. În acest scop, este necesară reproiectarea activităților și a fluxurilor de operații. În prezent, unele societăți bancare au adoptat o serie de soluții radicale, mergând chiar pană la a renunța la unele produse/servicii neprofitabile sau generatoare de risc.
Ultima etapă a activității de conducere și supraveghere a riscului bancar o constituie transferul riscului. În practica băncilor, există sistemul de transferare a riscului prin utilizarea instrumentelor derivate, precum și prin sistemul asigurărilor, polița de asigurare fiind considerată ca un mijloc de transferare a riscului.
Cunoașterea tuturor evenimentelor precedente din propria bancă sau alte bănci, care au condus la apariția unor riscuri cu repercusiuni grave asupra băncii în general sau asupra unor activități și servicii bancare, depinde așadar în exclusivitate de managementul fiecăreia.
1.4. Obiectivele managementului riscurilor
Managementul riscurilor într-o bancă este, în primul rând, responsabilitatea conducerii sale superioare și a conducerii executive, care trebuie să îndeplinească directivele conducerii de la vârf.
Conducerea superioară a băncii are ca prim deziderat maximizarea “valorii acționarilor”, dar, în același timp, trebuie să aibă în vedere cerințele clienților, salariaților și societății în coordonarea managementului riscurilor. Pentru a realiza acest deziderat, conducerea băncii trebuie să-și stabilească obiective clare în domeniul gestionarii riscurilor.
Principalele obiective ale unui sistem bun de management al riscurilor vizează:
stabilirea unei definiții comun acceptate a “riscului” și a tipurilor de risc, care să determine elaborarea unei “hărți” a riscurilor băncii;
evaluarea cuprinzătoare și continuă a surselor existente și potențiale de riscuri interne și externe;
stabilirea unor responsabilități clare în domeniul managementului riscurilor (de sus în jos, în ierarhie) și a sistemului de raportare (de jos în sus), pentru a evita confuziile, suprapunerea eforturilor sau pierderea din vedere a unor aspecte importante;
asigurarea unei transparențe, a unui sistem cuprinzător de informare a conducerii și a unui sistem de monitorizare și raportare, care să prezinte, să analizeze și să comunice expunerile efective, câștigurile și pierderile care trebuie cunoscute și stocate pentru referiri viitoare;
elaborarea unui sistem de măsurare a performanței financiare, care să ia în considerare pierderea prevăzută (costul activității), pierderea neprevăzută (măsurarea riscurilor), alocarea de capital pe fiecare risc, acolo unde este posibil, și veniturile ajustate pentru fiecare risc (rentabilitatea capitalului ajustat cu riscurile);
evaluarea în funcție de piață a costului capitalului, a ratei minime a rentabilității și a posibilității și limitelor creșterii organice a expunerilor la risc;
definirea și utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor și de management al portofoliului;
elaborarea unui sistem de clasificare a creditelor pe baza ratei anticipate de neperformantă;
stabilirea prețurilor produselor și serviciilor, luând în considerare toate elementele de mai sus;
identificarea înclinației/toleranței în asumarea riscurilor și stabilirea limitelor de expunere în concordanță;
elaborarea unui cadru conceptual consistent, în cadrul căruia să se stabilească obiectivele și să se evalueze performanțele unităților de activitate, produselor, relațiilor cu clienții și salariații;
instalarea în toate domeniile băncii a unor planuri de recuperare în caz de dezastre și/sau a unor planuri de continuitate a activității, actualizarea și testarea cu regularitate a acestor planuri;
analizarea permanentă a realizărilor și eșecurilor sistemului de management al riscurilor și ajustarea în conformitate a instrumentelor de control;
stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de inițierea și derularea activității;
asigurarea unui nivel profesional și specializat al cunoștințelor salariaților în domeniul neutralizării și controlului diferitelor tipuri de riscuri bancare.
1.5. Organizarea băncilor pentru monitorizarea riscului bancar
În plan general, strategia unei bănci confirmă faptul că structurile organizatorice sunt cele care susțin în mod direct realizarea obiectivelor proprii. Fără structuri adecvate, strategiile și politicile băncii fie că nu au șanse de realizare, fie realizarea lor va fi foarte mult încetinită. Acest lucru este valabil și în domeniul riscului bancar. Banca trebuie să adopte politici corespunzătoare în planul organizării sale, pentru ca și pe aceasta cale să poată monitoriza cum se cuvine riscul în general și fiecare categorie de risc în parte.
Atunci când ne referim la domeniul organizatoric, avem în vedere doua zone distincte: organizarea sistemului propriu de norme și proceduri capabile să creeze cadrul normativ propriu care, aplicat în procesul de derulare a operațiunilor bancare și a afacerilor contractate cu clientela proprie, să evite sau să minimizeze declanșarea riscurilor în niște condiții date și apoi, organigrama băncii, care trebuie să asigure compartimente și departamente adecvate supravegherii și monitorizării riscului bancar.
1.5.1. Normele și procedurile bancare
În mod implicit, toate normele și procedurile băncii care reglementează operațiunile proprii au prevederi subordonate obiectivului de diminuare a riscului, fie că este vorba de activitatea de creditare, de trezorerie sau, într-un termen mai larg, de gestionarea activelor și pasivelor băncii.
Dacă ne referim la activitatea de creditare, în cazul Băncii Comerciale Române, de exemplu, normele care reglementează aprobarea împrumuturilor pentru clienții băncii stabilesc condițiile ce trebuie respectate pentru diminuarea riscurilor.
În general, aceste condiții sunt impuse de normele B.N.R. și preluate automat în normele băncii comerciale sau sunt stabilite direct de banca.
Printre acestea, se rețin următoarele obligații:
împrumuturile acordate de societatea bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulat, conform prevederilor legii, 20% din capitalul și rezervele băncii. În acest caz, capitalul și rezervele băncii includ capitalul propriu și capitalul suplimentar, care se determină potrivit reglementarilor Băncii Naționale;
în cazul regiilor autonome, dacă în cursul unui singur an mijloacele acestora nu sunt suficiente, ele pot contracta credite cu societăți bancare în valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent;
suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii ale băncii, definite așa cum s-a arătat mai sus. Un împrumut este considerat mare atunci când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garanțiilor și a altor angajamente asumate în numele acestuia în lei și valuta, depășește 10% din fondurile proprii ale societății bancare;
toate creditele și scrisorile de garanție și orice alte angajamente în lei și valută pe termen scurt, mediu și lung acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, nu vor putea depăși de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv.
în cazul clienților incluși în programe guvernamentale de restructurare, redresare financiară etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe cu aprobarea și în condițiile stabilite de organele abilitate;
în vederea asigurării și menținerii unui raport minim de solvabilitate de 8%, împrumuturile și garanțiile în lei și valută acordate de bancă nu vor putea depăși de 12,5 ori fondurile proprii ale societății bancare.
Normele băncii stabilesc și restricții, adică interzic acordarea de credite în anumite condiții, prevederi menite să elimine din start riscul în activitatea proprie. Aceste restricții privesc:
agenții economici care înregistrează pierderi și sunt fără perspectiva de redresare, cu excepția cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat altfel;
agenții economici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare;
unitățile economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare judiciară.
Normele bancare mai prevăd și alte măsuri menite să protejeze împotriva riscului.
În general, se poate spune că normele proprii ale băncilor constituie o pârghie fundamentală organizatorică pentru protecția împotriva riscului, mai ales prin caracterul sau preventiv.
1.5.2. Structurile organizatorice
În mod practic, structurile organizatorice trebuie să stea în atenție în mod prioritar în coordonarea responsabilităților în domeniul managementului riscului. În cadrul băncii, responsabilitatea permanentă pentru gestionarea riscurilor revine conducerii executive, care reprezintă consiliul de administrație al băncii între două ședințe ale acestuia.
Succesul monitorizării riscului decurge din modul în care este concepută responsabilitatea riscului, gestionarea fiecărui risc la indivizi sau departamente din structura băncii.
În legătură cu aceasta, există creată o anumită experiență în domeniu, astfel:
responsabilitatea pentru riscul de credite revine comitetului de credite, a cărui menire este și stabilirea de politici, orientări strategice, alocarea și revizuirea portofoliului, monitorizarea expunerilor mari;
la multe bănci se organizează comitete de gestionare a activelor și pasivelor, care au sarcina urmăririi riscului lichidității, a riscului ratei dobânzii și a riscului de preț;
riscul operațional se apreciază că ar trebui să fie în răspunderea unei unități centrale în măsură să rezolve problemele legate de coordonare și consultanță. Pentru aceasta, sunt necesare și unele metodologii, forme de planificare sau sisteme de raportări către consiliul de administrație;
riscul de insolvabilitate care decurge din planificarea și managementul capitalului se împarte, ca responsabilitate, între conducerea executivă generală și coordonatorul executiv al activității financiare.
În legătură cu cele expuse, se pot evidenția, în sinteză, cele trei trepte de monitorizare a riscurilor ce decurg din operațiunile bancare:
T1 – structurile specializate (comitetul de credit, comitetul de gestionare a activelor și pasivelor, structurile pentru planificare de capital);
T2 – comitetul coordonator de gestionare a riscurilor;
T3 – consiliul de administrație.
În cadrul structurilor organizatorice, un rol anume se oferă auditorului intern și extern, care va avea o funcție proprie în afara structurilor amintite mai sus.
Rolul auditului intern și extern ar trebui să fie:
inspectarea evidențelor contabile și verificarea activelor și pasivelor la toate sediile băncii, periodic, la perioade prestabilite;
menținerea unei verificări permanente asupra operațiunilor efective de control al riscurilor din toate domeniile de activitate;
participarea la elaborarea tuturor noilor norme de control (inclusiv pentru noile produse);
menținerea unei baze de date a fraudelor și investigarea tuturor cazurilor importante de fraude și a oricăror alte pierderi neprevăzute, în momentul în care apar;
reprezentarea băncii, împreună cu alte departamente din bancă, în relațiile cu poliția sau serviciile secrete.
În România, băncile au o experiență mai redusă în problema administrării riscului bancar, având fiecare un mod de a aborda problema structurilor organizatorice. Înainte de toate, în România, noua lege bancară reglementează înființarea unor structuri prin care se pot administra riscurile. Acestea sunt:
comitetul de credit;
comitetul de risc;
comitetul de administrare a activelor și pasivelor.
În această perioadă, băncile românești își constituie organismele stabilite prin legea bancară, deși unele dintre acestea au avut constituite comitete asemănătoare.
În ansamblul activității bancare, asigurarea unor structuri adecvate pentru a facilita monitorizarea riscului are importantă deosebită.
CAPITOLUL 2 PREVENIREA RISCULUI BANCAR PRIN APLICAREA REGLEMENTĂRILOR DE CREDITARE
2.1. Principii si reguli generale privind activitatea de creditare
În întreaga activitate de creditare, banca va respecta prevederile Legii nr. 58 / 1997 si a Normelor de creditare privind activitatea bancara, Legii nr. 34 / 1991 privind statutul B.N.R., a normelor, instructiunilor si regulamentelor emise de B.N.R. în calitatea sa de banca centrala cu atributii de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar si de plati, precum si propriile norme si instructiuni de lucru.
Operatiunile de aprobare si acordare a creditelor au la baza prudenta bancara ca principiu fundamental ce caracterizeaza întreaga activitate a bancii.
Activitatea de creditare se bazeaza, în primul rând, pe analiza viabilitatii si realismul afacerilor în vederea identificarii si evaluarii capacitatii de plata a clientilor, respectiv de a genera venituri si lichiditati ca principala sursa de rambursare a creditului si de plata a dobânzii. Determinarea capacitatii de plata a clientilor se face prin analiza aspectelor financiare si nefinanciare ale afacerilor atât din perioadele expirate cât si din cele prognozate.
Acordarea creditelor trebuie sa fie avantajoasa atât pentru banca, deoarece prin extinderea si diversificarea portofoliului de credite poate obtine profit suplimentar, cât si pentru clienti, care pe seama creditelor pot sa-si dezvolte afacerile, sa obtina profit si, pe aceasta baza sa ramburseze împrumuturile si sa-si achite dobânzile. Creditele trebuie sa fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim de garantiilor constituite trebuie sa acopere datoria maxima a împrumutului catre banca, formata din credite si dobânzi.
Creditele, valorile de recuperat, creantele comerciale precum si dobânzile aferente trecute în litigiu sunt considerate creante îndoielnice, si respectiv, dobânzi restante.
Creditele, valorile de recuperat, creantele comerciale, creante restante, precum si dobânzile aferente trecute în litigiu sunt considerate creante îndoielnice, si respectiv, dobânzi îndoielnice.
În vederea administrarii riscului si acoperirii eventualelor pierderi din credite si dobânzi, banca constituie rezerva generala pentru riscul de credit si provizioane specifica de risc pentru credite si dobânzi potrivit legii.
Banca acorda credite pe termen scurt, mediu si lung în lei si valuta pe seama resurselor proprii si a celor atrase, în conformitate cu prevederile din planul de credite si resursele de acoperire ale acestora, aprobat de organele competente.
2.2. Analiza economico – financiară a activității clienților
Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situatiei economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare. Pentru aceasta, analiza economico – financiara se bazeaza pe documentele de sinteza contabila (bilantul contabil si raportul de gestiune, contul de profit si pierdere, raportari contabile periodice etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum si pe analiza fluxului de lichiditati (cash-flow-ului) pentru perioada urmatoare.
Analiza economico-financiara a activitatii clientilor contine :
a) Analiza bilantului contabil, care presupune :
examinarea bilanturilor pe ultimul an încheiat si situatiile financiare cumulate de la începutul anului curent, comparativ cu aceeasi perioada a anului trecut ;
analiza imobilizarilor corporale si necorparale si a surselor de acoperire a acestora ;
analiza decontarilor, prelevarilor, datoriilor si obligatiilor fata de terti ;
analiza costurilor, în vederea dimensionarii corecte a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditarii.
b) Analiza veniturilor, cheltuielilor si contului de profit si pierdere, care presupune :
analiza rezultatelor activitatii si a profitului obtinut pe ultimul an încheiat si, respectiv, pe anul curent ;
analiza repartizarii profitului net ;
analiza pierderilor înregistrate si recuperarea lor.
c) Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, ofera posibilitatea unei mai bune întelegeri, la nivelul fiecarei activitati (exploatare, investitii, financiara), a modului în care au fost generate fondurile (sursele) si utilizarea acestora, precum si impactul asupra disponibilitatilor banesti ale agentului economic, la sfârsitul perioadei analizate.
d) Analiza fluxului de lichiditati pe perioada urmatoare, presupune ca pe baza rezultatelor obtinute anterior si a portofoliului de contracte de aprovizionare, productie, desfacere, a perspectivei variatiei stocurilor etc. sa se evalueze si sa se prognozeze :
posibilitatile clientului de a genera în viitor lichiditati ;
capacitatea clientului de a-si onora obligatiile de plata viitoare.
Sectiunea 1. Analiza structurii si continutului bilantului contabil si a contului de profit si pierdere.
Prudenta bancara presupune, în primul rând, cunoasterea si întelegerea activitatii clientilor bancii. Cunoasterea activitatii desfasurate de client în perioada anterioara, precum si a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea bancii, pe de o parte sa ofere acestuia serviciile si produsele bancare adecvate ; iar pe de alta parte sa ia masuri pentru diminuarea si prevenirea riscului în vederea recuperarii creditelor si a încasarii dobânzilor. În consecinta, în vederea protejarii fondurilor proprii si a celor atrase, banca are datoria de a-si selectiona judicios clientii, deoarece performantele ei depind de eficienta cu care sunt acordate creditele. Atunci când banca acorda un credit ea face, pe baza cunoasterii detaliate a clientului, un act de încredere.
În procesul obtinerii de informatii despre client, o importanta deosebita o are cunoasterea situatiei economico-financiare a acestuia. Analiza financiara are ca punct de plecare bilantul contabil, care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilantul ofera o imagine contabila asupra patrimoniului, situatiei financiare si rezultatelor obtinute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. Pentru obtinerea unei imagini cât mai reale asupra situatiei financiare a clientilor este necesar ca pe baza bilantului sa se elaboreze noi informatii care sa corespunda mai bine necesitatilor de analiza a bancii, respectiv, de diagnostic dar si de evaluare.
De asemenea, pentru analiza financiara a clientului o importanta deosebita o prezinta informatiile furnizate de contul de profit si pierdere, care, ca si în cazul bilantului contabil, vor fi regrupate si prelucrate pentru a oferi o imagine mai clara privind rentabilitatea si eficienta activitatii desfasurate.
A. Prezentarea bilantului contabil
Bilantul contabil întocmit de client contine elementele patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabila, care poate fi diferita de valoarea reala, de piata a acestora.
Pornind de la balanta de verificare lunara, situatiile financiar – contabile periodice si bilantul contabil prezentate de clienti, ofiterii de credit vor proceda la analiza acestora pentru ajustarea si adaptarea lor în vederea obtinerii elementelor si informatiilor care servesc mai bine scopurilor si principiilor de analiza ale bancii.
Utilizarea datelor obtinute este impusa de necesitatea determinarii valorii reale a activului si a întregului patrimoniu si stabilirea cât mai corect posibil a marimii riscului asumat de client (proprietar) în comparatie cu cel al bancii.
B. Prezentarea contului de profit si pierdere
Bilantul contabil exprima starea patrimoniala la care s-a ajuns la o anumita data, respectiv la încheierea exercitiului iar contul de profit si pierdere exprima modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimoniala finala, care au fost fluxurile de venituri si de cheltuieli ce au definit evolutia economico – financiara a agentului economic analizat, de la începutul si pâna la sfârsitul exercitiului. Din multitudinea de activitati economice si financiare pe care le desfasoara un agent economic în vederea atingerii rentabilitatii scontate, ofiterii de credite îsi vor concentra, în principal, atentia asupra acelora care genereaza venituri si respectiv cheltuieli.
Pentru a raspunde mai bine necesitatilor de analiza ale bancii, ofiterii de credite vor prelucra contul de profit si pierdere elaborat de clienti, prin introducerea unor indicatori denumiti solduri intermediare de gestiune (marja comerciala, valoarea adaugat, excedentul / deficitul brut din exploatare, excedentul / deficitul brut financiar, excedentul / deficitul brut exceptional, capacitatea de autofinantare etc.).
Sectiunea 2. Indicatorii de analiza a bonitatii clientilor
Pornind de la continutul bilantului contabil prelucrat (situatiei contabile periodice) si de la contul de profit si pierdere prelucrat, ofiterii de credite vor analiza situatia bonitatii clientilor pe baza unui sistem de indicatori de structura si performanta. Indicatorii care stau la baza analizei si evaluarii bonitatii clientilor pot fi grupati în :
A. Indicatori de nivel si structura
a) cifra de afaceri
b) capitaluri proprii
c) rezultatul exercitiului (profit / pierdere)
d) fondul de rulment
e) necesarul de fond de rulment
f) trezoreria net
g) lichiditatea
lichiditate imediat
lichiditate curent
lichiditate la o data viitoare
h) solvabilitatea
i) gradul de îndatorare
gradul de îndatorare general
gradul de îndatorare financiar
j) viteza de rotatie
rotatia activelor circulante
rotatia stocurilor de materii prime
rotatia stocurilor de produse în curs de fabricatie
rotatia stocurilor de produse finite / marfuri
durata medie de încasare a clientilor
durata medie de plat a furnizorilor
B. Indicatori de performanta
k) rentabilitatea
rentabilitatea de exploatare
brut
net
rentabilitatea economica
rentabilitatea financiara
l) riscul financiar
gradul de acoperire a dobânzii
m) rata valorii adaugate
n) politica de dividende
Pentru a efectua o apreciere final corespunzatoare asupra bonitatii clientilor, ofiterii de credite vor urmari coroborarea rezultatelor si interpretarea tuturor indicatorilor prezentati într-un sistem unitar care sa scoata în evidenta punctele tari si pe cele slabe ale respectivului agent economic, si mai ales sa poata conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate.
2.3. Aspecte nefinanciare privind clientii bancii
Analiza nefinanciara vizeaza credibilitatea clientului ca element psihologic esential cu privire la formarea de catre banca a convingerilor referitoare la calitatile morale si profesionale ale conducatorilor agentilor economici solicitanti de credite, a principalilor asociati si colaboratori precum si a reputatiei privita prin calitatea produselor, serviciilor si a modului de îndeplinire a obligatiilor asumate în relatiile cu partenerii de afaceri
În acest scop, se va face evaluarea cât mai reala a riscului în activitatea de creditare iar banca va analiza atât riscurile financiare, cât si cele nefinanciare la care se expune. Factorii nefinanciari care influenteaza activitatea clientului pot fi interni sau externi.
În fundamentarea deciziei de acordare a unui credit ofiterii de credite vor tine seama suplimentar si de urmatoarele aspecte interne :
a) Conducerea activitatii (managementul) :
pregatirea profesionala, prestigiul si experienta în ramura sau sectorul de activitate ;
experienta în functii de conducere si reputatia echipei manageriale ;
conducerea este asigurata de o echipa sau de catre o singura persoana, cunoscând ca în cele mai multe cazuri conducerea în echipa poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de catre o singura persoana ;
asigurarea succesiunii manageriale ;
gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societatii, fiind de asteptat ca implicarea conducerii sa fie cu atât mai ridicata cu cât gradul de participare la capital este mai mare.
b) Activitatea clientului :
evolutia activitatii si profilul acesteia ;
caracterul activitatii : permanent., sezonier, ciclic :
sfera de activitate : productie, comert, prestari servicii etc. ;
produsele si serviciile sunt : de stricta necesitate / de lux, de serie / unicat, vechi / noi, competitive / mai putin competitive profitabile / neprofitabile ;
importul ;
c) Strategia :
existenta unei strategii pe urmatorii 3-5 ani – daca aceasta este realista, realizabila sau cu risc de esec ;
modalitatile de realizare a strategiei propuse ;
alternative si implicatii în cazul nerealizarii strategiei propuse ;
existenta sau nu a planurilor de restructurare si redresare financiara.
Factorii nefinanciari externi care trebuie avuti în vedere la fundamentarea deciziei de creditare sunt :
a) domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivitatii, profitabilitatii, tehnologizarii, cheltuielilor de capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evolueaza în respectivul domeniu de activitate ;
b) încadrarea activitatii clientului în politica economica generala si în tendintele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate ;
c) impactul legislatiei asupra activitatii clientului ;
d) impactul unor factori macroeconomici asupra activitatii clientului ;
e) dependenta si pozitia geografica fata de sursele de aprovizionare si pietele de desfacere, fata de caile de transport etc. ;
f) caracteristicile sociale ale pietelor de desfacere : obiceiuri alimentare, înclinatia spre un anumit tip de consum, religie etc. ;
Concluziile rezultate din analiza aspectelor nefinanciare privind clientii se vor utiliza de banca la :
fundamentarea deciziei de preluare a unor noi clienti ;
fundamentarea deciziei de creditare ;
situatia clientilor,
analiza calitatii portofoliului de împrumuturi etc.
2.4. Garantiile creditelor
În conformitate cu prevederile Legii privind activitatea bancara nr. 33 / 1991 la acordarea creditelor, societatile bancare vor urmari ca solicitantii sa reprezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadenta, în acest scop, acestea pot cere solicitantilor garantarea împrumutului cu bunuri mobile si imobile. Activitatea de creditare se bazeaza pe viabilitatea planului de afaceri prezentat bancii si pe capacitatea împrumutatului de a genera venituri si, respectiv lichiditati, care constituie principala garantie si sursa de rambursare a creditelor si de plata a dobânzilor.
În raporturile sale cu debitorii, creditorul este expus unor riscuri care impun luarea unor masuri pentru garantarea creantei, în cazul în care în ziua scadentei, debitorul nu îsi poate achita datoriile si nu mai poate sa-si execute obligatia asumata, creditorul daca are garantii constituite în conditiile legii, pe baze contractuale, le poate executa acoperindu-si creanta.
Dupa natura lor, garantiile pot fi :
a) Garantii reale : sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurarii executarii obligatiei asumate.
Garantiile reale confera creditorului garantat :
dreptul de preferinta în temeiul careia, în cadrul executarii silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrala a creditorului garantat si numai ceea ce se prisoseste va servi satisfacerii pretentiilor celorlalti creditori ;
drept de urmarire, în temeiul caruia creditorul va putea urmari bunul în mâinile oricui s-ar afla, în masura necesara satisfacerii creantei garantate.
Garantiile reale sunt :
gajul propriu-zis
ipoteca
b) Garantiile personale : sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin care una sau mai multe persoane se angajeaza printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul sa plateasca acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plati el însusi.
Formele de garantii personale aplicabile sunt :
fideiusiunea (cautiunea)
garantiile prezentate sub forma de scrisori de garantie emise de banci, institutii financiare si autoritati administrative (ministere) ce au aceasta competenta ;
garantiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiaza pe ideea de fideiusiune.
Pentru creditele în lei pe termen scurt, mediu si lung banca solicita suplimentar pe lânga tipurile de garantii prezentate mai sus, si gajul general.
Pe lânga garantiile asiguratorii, la creditele în lei si valuta acordate clientilor sai, banca va solicita suplimentar cesionarea încasarilor din contractele existente.
Constituirea garantiilor se efectueaza având în vedere faptul ca functiile pe care acestea le îndeplinesc sunt urmatoarele :
stimuleaza si asigura respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzator si la termen a obligatiilor asumate de catre împrumutat ;
asigura securitatea creditului prin faptul ca garantia poate fi valorificata de banca în vederea acoperirii creditului nerestiuit si a dobânzilor neachitate de catre debitori ;
asigura economisirea de lichiditati în sensul ca împrumutatul dovedeste ca dispune de lichiditati potentiale.
2.5. Asigurarea activelor acceptate în garantie
În scopul diminuarii riscului în activitatea de creditare, banca va solicita beneficiarilor de credite si scrisori de garantie bancara sa asigure la societati de asigurare – reasigurare bunurile aduse în garantie, în acest sens, dupa semnarea contractului de credite între banca si împrumutat, înainte de a angaja efectiv creditul, împrumutatii vor prezenta bancii politele de asigurare pentru bunurile cu care au garantat creditele obtinute la banca.
Asigurarea bunurilor care se constituie drept garantie a creditelor este facultativa în cazul clientilor din categoriile de performanta economico – financiara A si B si este obligatorie în cazul clientilor din categoriile C, D, si E.
Bunurile vor fi asigurate la valoarea de piata, reala, care trebuie sa fie cel putin la valoarea cu care acestea au fost luate in calculul garantiei creditelor acordate, se cesioneaza în favoarea bancii.
În cazul societatilor comerciale care desfasoara activitati de import-export, ofiterii de credite trebuie sa verifice în functie de conditia de livrare Incoterms, daca bunurile care fac obiectul livrarii sunt asigurate pe toata durata transportului si daca sunt respectate în acest sens prevederile normelor si uzantelor uniforme privind acreditivele documentare, publicatia ICC 500. Acest lucru este absolut necesar în conditiile acordarii unui credit pentru export, deoarece în situatia în care bunurile nu ajung la cumparator, exportatorul nu va încasa contravaloarea marfurilor livrate, ceea ce va afecta rambursarea creditului si a dobânzilor aferente. Cele mai utilizate conditii de livrare sunt :
a) CIF – cost, asigurare si navlu – exportatorul are obligatia sa suporte toate cheltuielile de încarcare, transport, asigurare pâna la portul/aeroportul de destinatie precum si taxele si impozitele pentru exportul marfurilor. Importatorul are obligatia sa acopere cheltuielile de descarcare, taxele de import si celelalte taxe portuare de la portul de destinatie, inclusiv asigurarea bunurilor de la portul de destinatie pâna la destinatia finala.
b) CFR – cost si navlu – aceleasi obligatii pentru exportator si importator ca cu exceptia asigurarii bunurilor de la portul/aeroportul de încarcare pâna la portul/aeroportul de destinatie care revine în acest caz importatorului. Daca conditia de livrare este CFR Landed, cheltuielile de descarcare revin exportatorului.
c) FOB – liber pe bord – exportatorul are obligatia sa suporte toate cheltuielile, taxele si impozitele pentru exportul marfurilor precum si asigurarea marfii pâna în momentul în care acesta a trecut efectiv bordul navei în portul / aeroportul de încarcare. Din acest moment toate cheltuielile de transport, asigurare, descarcare, taxe portuare sunt acoperite de importator.
d) FAS – franco lânga nava – exportatorul suporta toate cheltuielile pâna la livrarea marfii lânga nava, importatorului revenindu-i toate celelalte cheltuieli pâna la destinatia finala
e) EXW – franco fabrica – importatorul suporta toate cheltuielile de transport, asigurare, taxe vamale, alte taxe si impozite din momentul ridicarii marfurilor de la depozitul exportatorului.
La acordarea pentru productia de export si exportul de produse se va solicita împrumutatorilor sa se asigure obligatoriu împotriva riscului de tara si împotriva riscului comercial la orice alta institutie specializata din tara.
Prin asigurarea riscului comercial se acopera : insolvabilitatea cumparatorului, întârzierea prelungita în efectuarea platii dupa expirarea termenului contractual, neacceptarea de catre cumparatorul extern a bunurilor livrate etc..
Riscurile politice au o sfera larga de cuprindere si includ : razboi, razboi civil, actiuni ale guvernelor straine, care împiedica îndeplinirea contractului de export sau determinarea întârzierii în transferul valutei catre creditor, retragerea sau nereînnoirea licentelor de export dupa data producerii riscului, toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legate în tara cumparatorului etc.
Pentru creditele acordate persoanelor fizice autorizate, producatorilor agricoli individuali si populatiei, banca va solicita asigurarea în mod obligatoriu a bunurilor aduse în garantie.
2.6. Instituții specializate pentru evidența bonității potențialilor clienți
A. Centrala Riscurilor de Credit reprezinta o structura specializata în colectarea, stocarea si centralizarea informatiilor privind expunerea fiecarei banci din sistemul bancar românesc fata de acei debitori care au beneficiat de credite al caror nivel depaseste suma limita de raportare. Actuala suma limita de raportare a fost stabilita prin Ordinul Guvernatorului nr. 27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei. Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizata în doua fisiere: 1. Registrul central al creditelor (RCC) si 2. Registrul creditelor restante (RCR)
Registrul central al creditelor (RCC) contine informatii de risc bancar raportate de banci si este actualizat lunar, fluxul transmiterii si înscrierii informatiei de risc bancar. Obligativitatea transmiterii lunare a informatiilor de risc bancar revine bancilor creditoare cu respectarea procedurilor stabilite de Banca Nationala a României si a unei serii de conditii procedurale.
Procedura de raportare a debitorilor este folosita în cazul raportarii pentru prima data la Centrala Riscurilor de Credita unui debitor de catre banca respectiva sau în cazul în care datele de identificare a unor debitori raportati anterior de catre aceeasi banca declaranta au suferit modificari.
Procedura de raportare a riscurilor individuale este folosita în cazul în care debitorul, raportat anterior la Centrala Riscurilor de Credit îndeplineste conditia de risc de a fi raportat.
Procedura de stergere a riscurilor aferente unui debitor este folosita în cazul în care un risc raportat anterior nu mai este înregistrat în evidentele contabile ale bancii creditoare si debitorul respectiv îndeplineste conditia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare. Procedura de stergere a unui debitor trebuie folosita în cazul în care un debitor raportat nu mai îndeplineste conditia de a fi mentinut în baza de date RCC.
Registrul creditelor restante (RCR) contine informatii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare a creditelor contractate de banci din cel mult ultimii sapte ani si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor.
Registrul creditelor restante este creat, gestionat si actualizat conform necesitatilor proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât sa poata evidentia operativ informatiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor, înregistrate de persoanele recenzate fata de întregul sistem bancar din România. Informatiile de risc bancar vor fi mentinute în Registrul central al creditelor si în Registrul creditelor restante pe o perioada de 2 ani de la data înscrierii, dupa care vor fi arhivate.
Utilizatorii informatiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt bancile si Banca Nationala a României.
Schimbul de informatii de risc bancar se realizeaza electronic prin Reteaua de Comunicatii Interbancara organizata la nivelul Bancii Nationale a României.
Raportarile transmise de banci contin informatii despre datele de identificare a debitorilor fata de care banca înregistreaza o expunere mai mare sau egala cu limita de raportare, precum si informatii privind fiecare din creditele si angajamentele de care debitorul beneficiaza: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garantiei, serviciul datoriei, data acordarii si data scadentei, suma acordata, suma datorata la momentul raportarii, suma restanta.
Difuzarea informatiilor de Centrala Riscurilor de Creditcatre banci se face, pe de o parte, prin rapoarte lunare care cuprind informatii privind toti debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectiva, cu toate informatiile disponibile la CRC referitoare la creditele si angajamentele de care acestia au beneficiat de la toate bancile, fara a se preciza identitatea bancilor creditoare. Rapoartele respective reflecta o situatie a riscului global a debitorilor raportati anterior de banca creditoare. Pe de alta parte difuzarea informatiilor se face ca raspuns la interogarile “on line” în care bancile pot solicita prin cereri de consultare doua tipuri de informatii: situatia riscului global si situatia creditelor restante, aceasta din urma pe o perioada de 7 ani anteriori datei interogarii. Pentru debitorii raportati de banca, informatiile sunt furnizate neconditionat, în timp ce, pentru clienti – debitorii potentiali – accesul bancii este conditionat de obtinerea prealabila a acordului clientului respectiv.
Sursa : www.bnro.ro, Reglementarea riscului de credit.
Sisteme similare de gestiune a informatiilor de credit functioneaza cu succes în tari dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franta, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc.
Persoana recenzata este debitorul – persoana fizica sau persoana juridica nonbancara, inscris in baza de date a Centralei Riscurilor Bancare ca urmare a raportarii acestuia de catre persoana declaranta.
Persoanele declarante la Centrala Riscurilor de Creditsunt:
– centralele institutiilor de credit – persoane juridice romane – pentru toate informatiile de risc bancar si informatiile despre fraudele cu carduri colectate din propriile evidente si din cele ale unitatilor lor teritoriale din Romania;
– sucursalele din Romania ale institutiilor de credit straine – pentru toate informatiile de risc bancar si informatiile despre fraudele cu carduri colectate din propriile evidente.
Utilizatorii informatiei de risc bancar si a informatiei despre fraudele cu carduri sunt institutiile de credit si BNR.
Elementele fixe cuprinse in informatia de risc bancar raportata la Centrala Riscurilor de Creditse considera a fi toate elementele de identificare ale debitorului: nume/denumire, codul de identificare al debitorului (/CUI), suma acordata, tipul valutei, data acordarii, data scadentei, codul riscului (garantii, tip credit, termen de acordare, comportament credit).
B. Biroul de Credit
Biroul de Credit a fost infiintat la sfârsitul anului 2003 si înregistrat la Registrul Comertului în data de 16 februarie 2004, fiind o societate pe actiuni care are ca actionari 27 de banci.
Obiectul de activitate al Biroului de Credit se axeaza pe:
Colectare/prelucrare date privind portofoliul de clienti – persoane fizice ai participantilor
Informatii/analize oferite participantilor în scopul:
identificarii si cuantificarii riscului de credit
cresterii calitatii creditelor
diminuarii riscului de frauda si protejarii creditorilor
Stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei (scoring)
Consultanta financiar-bancara
Principiile care stau la baza activitatii Biroului de Credit sunt:
Principiul reciprocitatii – participantii care vor furniza informatii de risc si alte date aferente vor avea acces doar la acea categorie de informatii din baza de date;
Principiul confidentialitatii
Principiul impartialitatii si corectitudinii
Principiul eficientei în functionare
Sunt raportate si înregistrate la Biroul de Credit informatii de natura negativa si pozitiva referitoare la persoanele fizice care au contractat credite si au intârzieri la plata ratelor scadente mai mari de 30 de zile calendaristice, la fraudulenti si declaratii cu inadvertente.
Baza de date a Biroului Român de Credit primeste informatii inclusiv de la societati de leasing, credit ipotecar, firme de asigurari si chiar de la furnizorii de utilitati, urmând ca acest organism sa puna la dispozitie atât informatii privind creditele restante, cât si informatii privind gradul de îndatorare.
Participantii la sistem pot consulta bazele de date ale Biroului de Credit atunci când li se solicita acordarea unui produs de tip credit sau de asigurare sau atunci când monitorizeaza comportamentul propriilor debitori. De asemenea, persoanele fizice care doresc sa cunoasca datele cu care sunt înscrise la Biroul de Credit, pot solicita acestuia eliberarea Situatiei înscrierii.
Biroul de Credit nu poate decide acordarea sau neacordarea unui credit. Raportul de Credit cuprinde informatii detaliate, actualizate si reale, dar analiza facuta de banca pentru a decide acordarea unui credit se bazeaza si pe alte informatii.
Intervalul de timp din trecut pentru care informatiile despre restante sunt afisate în Raportul de Credit este de 5 ani, calculat retroactiv de la data emiterii Raportului de Credit.
Sistemul Biroului de Credit se dezvolta în 3 faze.
În faza I, care a fost pusa în functiune la data de 16 august 2004, participantii transmit zilnic Biroului de Credit, în format electronic, informatii referitoare la:
debitori cu restante la plata mai mari de 30 de zile;
fraudulenti – persoane care au savârsit o infractiune în relatie cu banca, pentru care s-a emis o hotarâre judecatoreasca definitiva;
declaratii cu inadvertente – date neconforme cu realitatea furnizate de persoane fizice la momentul solicitarii creditului.
În cadrul Fazei a II-a de dezvoltare a sistemului, asa numita “faza pozitiva”, operationala din data de 11 iulie 2005, vor fi prelucrate informatiile referitoare la toate produsele de tip credit, similare sau de asigurare acordate persoanelor fizice, informatii provenite de la institutii bancare si non-bancare (societati financiare, de asigurari, de leasing, de telefonie fixa si mobila), participante în Sistemul Biroului de Credit, precum si informatii despre fraudulenti si declaratii cu inadvertente.
Biroul de Credit, prin intermediul serviciului -IT, pune aceste informatii la dispozitia participantilor on-line, atunci cand acestia le solicita în vederea acordarii unui credit sau a monitorizarii creditelor acordate.
Informatia este furnizata, în termen de cateva secunde, sub forma Raportului de Credit.
De asemenea, Biroul de Credit pune la dispozitia persoanelor solicitante, gratuit o data pe an, situatia înscrierii în bazele de date ale Biroului de Credit, informatie care contine inclusiv numele participantului/participantilor la care acestea înregistreaza, eventual, restante.
Raportul de Credit poate contine (o parte din aceste informatii nu sunt în mod obligatoriu transmise de catre participanti si, în consecinta, pot sa nu apara în raportul de Credit) :
Date personale despre titular
Numarul de cont (IBAN), tip cont, data deschiderii contului
Limita de credit acordata, suma acordata, suma restanta, starea contului
Durata contractului, modalitatea de rambursare
Plati si istoricul lor, pe maxim 2 ani în urma
Date de identificare giranti, codebitori sau cosemnatari
Debitele neonorate pentru care participantul s-a îndreptat pentru recuperare catre giranti, cosemnatari sau asiguratori pentru riscul de neplata
Garantii, reesalonari sau rescadentari de plati
Persoanele recenzate cu declaratii cu inadvertente, fraudulenti
Angajatorul principal al titularului, alte informatii
Biroul de Credit, infiintat in februarie 2004, a beneficiat de sprijinul Bancii Nationale a Romaniei (BNR), Asociatiei Romane a Bancilor (), Avocatului Poporului, Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP), precum si al Bancii Mondiale, prin International Finance Corporation ().
Avantajele functionarii si dezvoltarii unei institutii de tipul Biroului de Credit sunt facilitarea procesului de creditare, inclusiv pentru persoanele cu venituri mici, limitarea gradului de indatorare si cunoasterea situatiei personale a solicitantului de credit. Efectele aparitiei Biroului de Credit sunt limitarea caracterului nesigur furnizat de clienti bancilor, dat si cresterea disciplinei consumatorului, care tine de caracterul preventiv al institutiei, a explicat Epure.
Biroul de Credit din Romania functioneaza dupa reguli similare celor din alte tari europene care dispun de astfel de institutii. Astfel, cele 27 de institutii membre ale Asociatiei Europene a Birourilor de Credit au un termen mediu de afisare a datelor de 5,1 ani (cinci ani in Romania), iar majoritatea bancilor furnizeaza informatie negativa in cazul unor restante care depasesc 30 de zile.
CAPITOLUL 3. CONSIDERAȚII PRIVIND RISCURILE ȘI EFECTELE LOR ASUPRA ACTIVITĂȚII BANCARE
3.1. Standardul de risc asupra băncilor comerciale
Managementul resurselor bancare debutează cu identificarea acestora, așa cum s-a prezentat în capitolul anterior. Etapa următoare constă în analiza riscurilor și a efectelor induse, care se realizează în cadrul societăților bancare de către compartimente specializate.
Identificarea și analiza riscurilor devine o necesitate obiectivă, în condițiile unor modificări intervenite în activitatea băncii sau în oferta sa pe piață. Orice produs sau serviciu bancar nou presupune inițierea de proceduri specifice pentru depistarea riscurilor accidentale și gestionarea eficientă a acestora.
Analiza riscurilor este permanentă, în concordantă cu schimbările intervenite în tranzacțiile bancare. Ea începe la nivelul compartimentelor care pot expune banca la riscuri, urmărindu-se depistarea acestora înainte de a deveni o realitate, și continuă cu evaluarea pe baza situațiilor financiare și contabile, care reflectă iminența apariției riscurilor sau eventual producerea lor. Gestionarea eficientă a riscurilor depinde în mare măsură de capacitatea băncii de a reduce perioada de timp dintre momentul apariției și momentul descoperirii acestora.
3.1.1. Riscurile interne
Analiza riscurilor bancare presupune, în primul rând, abordarea cât mai completă a principalelor categorii de riscuri interne, respectiv: riscul de creditare, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul ratei dobânzii, riscul valutar.
Analiza riscului de creditare. Principala operațiune efectuată de către băncile comerciale este acordarea de credite, care se situează, ca pondere, pe primul loc în cadrul plasamentelor totale. Maniera în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influenta, într-un mod hotărâtor, dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice bancă își asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi, atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a managementului bancar este de a controla și analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar.
Este necesară existența unei informări permanente a conducerii băncii despre rezultatele procesului de analiză a calității creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie detectate și corectate (în limita posibilităților) în timp.
Procesul de analiză a calității portofoliului de credite constituie o acțiune care se repetă, parcurgând mai multe momente, dintre care se detașează două:
momentul ce precede acordarea creditului și care include, în principal, analiza financiară a clientului, respectiv analiza internă, la care se aduc în completare și aspecte nefinanciare;
etapa acordării și postacordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele de credit și dobânzile.
Analiza se concentrează, în principal, asupra eventualelor modificări ale calității portofoliului de credite, față de momentul acordării împrumuturilor și condițiile inițiale stabilite de bancă pentru derularea acestora, datorită unor factori imprevizibili.
Înainte de toate, sunt câteva condiții reglementate de care orice bancă trebuie să țină seama permanent. Ele sunt reglementate fie de către Banca Națională, în virtutea funcției sale de supraveghere bancară, fie de propriile norme și proceduri.
Analiza și clasificarea portofoliului se fac având în vedere și evaluarea performantelor financiare ale împrumutatului, precum și serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacității sale de a-și onora datoriile la scadentă.
Agenții economici sunt clasificați în cinci categorii (A, B, C, D, E), în vederea determinării performanțelor lor financiare.
Categoria A – performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată, se prefigurează și menținerea în perspectivă a performanțelor financiare la nivel ridicat.
Categoria B – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectivă mai îndelungată.
Categoria C – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire.
Categoria D – performanta financiară este scăzută și cu o evidentă ciclicitate în intervale scurte de timp.
Categoria E – performanțele financiare arată pierderi și există perspectivă clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.
Această încadrare a agenților economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care, apoi, se coroborează cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile. Serviciul datoriei, potrivit normelor Băncii Comerciale Române – menționând același exemplu – este apreciat astfel:
bun – în situațiile în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;
slab – când ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;
necorespunzător – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.
În politica de creditare, banca utilizează și restricții menite să elimine riscul acestei activități. Astfel, banca nu acorda credite:
agenților economici cu pierderi, fără perspectivă de redresare;
agenților economici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea mijloacelor circulante sau a investițiilor;
unităților economice reorganizate sau lichidate.
În urma analizei performanței financiare și a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel:
standard – acele credite care nu implică deficiențe și riscuri, rambursarea lor făcându-se la timpul și termenele prevăzute, respectiv credite acordate unor clienți solvabili, pentru afaceri bune.
în observație – acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade de timp, întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor aferente. Pentru acești clienți, banca estimează o scădere a profiturilor lor în viitor ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionării tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piață a altor probleme de natură tehnică, organizatorică, de personal.
substandard – sunt creditele care prezintă deficiente și riscuri care periclitează rambursarea datoriei, ele neputând fi recuperate integral în cazul în care deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs.
îndoielnice – sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte.
perdante – sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.
Serviciul datoriei, în combinație cu performantele financiare, permit încadrarea creditului în cele cinci grupe de calitate, astfel:
Expunerea netă se determină diminuând volumul creditelor angajate și al dobânzilor aferente cu valoarea reală a garanțiilor, stabilită în funcție de posibilitatea de valorificare a acestora pe piață, chiar dacă, în unele cazuri, aceasta este diferită de valoarea din evidenta contabilă.
Banca constituie provizioane specifice de risc, în conformitate cu Normele B.N.R. nr. 3/1994, pentru următoarele categorii de credite și dobânzile aferente acestora:
credite “pierderi” – în limita a 100% din soldul acestora;
credite “îndoielnice” – în limita a 50% din soldul acestora;
credite “ sub standard” – în limita a 20% din soldul acestora;
credite “în observație” – în limita a 5% din soldul acestora.
Pentru creditele “standard” nu se constituie provizioane.
Analiza riscului de lichidate. Lichiditatea reprezintă abilitatea băncilor de a-și onora obligațiile financiare asumate; ea exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).
De fapt, lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia însăși a probabilității pierderii capacității de finanțare a operațiunilor curente, aspect de o importanță deosebită pentru bancă, interesată atât de lichiditatea colateralului oferit de debitori, cât și de managementul propriei activități.
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducând profitabilitatea băncii și determinând, în ultimă instanță, insolvabilitatea.
Pe de alta parte, o lichiditate excesivă duce la scăderea rentabilității activelor (profit/active) și, în consecință, la performanțe financiare slabe.
Menținerea unei lichidități adecvate depinde de modul în care piața percepe situația financiară a băncii. Dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiții, banca va putea atrage fonduri de pe piață numai cu costuri foarte mari, înrăutățindu-și astfel și mai mult situația veniturilor.
Ca urmare, o deteriorare a imaginii băncii pe piață poate avea consecințe serioase asupra poziției lichidității.
Principalele cauze care determină apariția riscului de lichiditate sunt următoarele:
situația economiei reale;
indisciplina financiară a agenților economici;
dependența de evoluția pieței financiare;
necorelarea scadențelor la depozite și credite.
Apreciem ca sarcina esențială a managementului bancar este de a estima și acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung, rentabilitatea băncii poate fi afectată negativ dacă banca deține în portofoliu prea multe active financiare lichide față de nevoile sale. Dar, pe de altă parte, prea puține lichidități pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, putând genera chiar falimentul băncii.
Menținerea unui grad adecvat de lichiditate de către toate băncile este, de asemenea, extrem de importanta și pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontările interbancare.
În cadrul direcției de trezorerie din centrala B.C.R., analiza lichidității presupune:
gestionarea poziției monetare;
gestionarea poziției lichidității;
elaborarea și analiza raportului de lichiditate.
Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital. Din punct de vedere contabil, capitalul reprezintă diferența între totalul activelor și totalul obligațiunilor, acesta concretizându-se în valoarea investiției acționarilor. În sectorul bancar, conceptul de capital diferă de cel de capital contabil prin aceea că include anumite surse prevăzute de reglementările bancare internaționale, preluate și în normele nr. 2-4/1994 ale Băncii Naționale a României.
Analiza riscului ratei dobânzii. Modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului său. Depinzând de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii, modificările ratei dobânzii pot determina creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi și a valorii de piață a activelor și pasivelor.
Astfel, dacă ratele dobânzilor cresc peste nivelul așteptat, cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor unei bănci vor crește mai mult decât veniturile din dobânzile aferente activelor, în așa fel încât venitul net din dobânzi și valoarea băncii scad. Daca ratele dobânzilor scad sub nivelul anticipat, diferența dintre venitul din dobânzi și cheltuielile cu dobânzile va fi mai mare și valoarea băncii va crește corespunzător.
Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situației patrimoniale a băncii, sub influența unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piață. De asemenea, putem considera riscul ratei dobânzii ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii.
Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se afla sub influența unor factori endogeni (importanți pentru gestionarea riscului, în sensul că, acționându-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc) și a unor factori exogeni (determinați de evoluția condițiilor macroeconomice).
Exemple de factori endogeni care determina apariția riscului ratei dobânzii sunt:
strategia băncii;
structura activelor și pasivelor bancare;
volumul și valoarea creditelor;
calitatea portofoliului de credite;
eșalonarea scadentelor creditelor;
scadența fondurilor atrase.
Printre factorii exogeni care influențează apariția riscului ratei dobânzii, putem enumera:
mediul economic existent;
politica economica, monetara, financiar-valutară practicată de autorități;
necorelarea politicii băncii centrale cu politica economică a guvernului;
evoluția pieței interbancare;
factori de ordin psihologic.
Astfel, riscul ratei dobânzii are două componente esențiale, și anume:
riscul venitului, care reprezintă riscul realizării unor pierderi în ceea ce privește venitul net din dobânzi, ca urmare a sincronizării imperfecte a mișcării ratelor dobânzilor la împrumuturile contractate, respectiv la împrumuturile acordate;
riscul investiției, care este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca rezultat al unor modificări neașteptate ale ratei dobânzilor.
Analiza riscului valutar. Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului net al băncii sau probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii bancare.
Situația netă pe fiecare valută trebuie revizuită și modificată în funcție de condițiile din economia internațională, urmărindu-se să se evite, pe de o parte, expunerea la riscul valutar datorită necorelării scadențelor activelor cu cele ale pasivelor și, pe de altă parte, situația în care ratele dobânzilor în valută ar putea depăși nivelul pieței.
Considerăm necesar, pentru diminuarea riscului valutar, să se elaboreze prognoze de evoluție, care să permită structurarea adecvată pe valute a activelor și pasivelor în devize pentru asigurarea stabilității de ansamblu a portofoliului de depozite și plasamente valutare ale băncii.
În concluzie, analiza riscului valutar presupune, în principal:
ajustarea periodică a pozițiilor valutare pentru a echilibra pozițiile lungi și scurte;
acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode și tehnici specifice, în special a instrumentelor derivate (hedging), operațiuni ce vor fi prezentate detaliat în capitolul următor.
Pentru realizarea celor doua etape de analiză a riscului trebuie parcurși următorii pași:
definirea și identificarea periodică a tipurilor de expuneri care pot afecta banca;
evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută, în contextul volatilității anticipate a piețelor valutare;
controlul riscului valutar prin: formularea politicii valutare a băncii, desemnarea persoanelor autorizate să angajeze operațiunile valutare, determinarea procedurilor de expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere;
executarea tranzacțiilor propriu-zise.
Analiza standard de risc la Banca Comercială Româna, de exemplu, este un proces continuu, care vizează gestionarea globală a riscurilor, impusă de existența relațiilor de interdependență dintre diferite operațiuni, tranzacții și activități ale băncii, dar și de legăturile – prin cauze și efecte – dintre diferitele tipuri de risc.
3.1.2. Riscurile externe
Analiza riscurilor bancare interne este completată de evaluarea riscurilor externe, cum ar fi cele asociate procesului de livrare a produselor și serviciilor (risc tehnologic, risc de produs) sau mediului de afaceri (risc economic, legislativ, de reglementare, de concurență), asupra cărora băncile au, în cel mai bun caz, un control limitat.
Unul dintre cele mai importante riscuri externe, cu consecințe serioase asupra societăților bancare care efectuează tranzacții internaționale, este riscul de țară. Acesta capătă semnificații deosebite în contextul actual de accentuare a fenomenului de globalizare, motiv pentru care este necesară prezentarea sa detaliata în continuare.
Analiza riscurilor de tara. Pornind de la faptul că toate tranzacțiile economice externe sunt expuse riscului de țară, vom încerca să definim acest tip de risc, să evidențiem aspectele sale fundamentale, cu accent deosebit pe analiză. Specificul acesteia consta în faptul că reflectă întotdeauna poziția creditorului.
Riscul de țară reprezintă expunerea la pierderea unei sume de bani într-o tranzacție economică externă, cauzată de evenimente specifice care sunt, cel puțin parțial, sub controlul guvernului țării partenere. Din punct de vedere bancar, identificarea corectă a riscului de țară relativ la o anumită tranzacție este o condiție esențială pentru stabilirea nivelului optim necesar de protecție a tranzacției respective.
Referitor la un credit, probabilitatea de apariție a riscului de țară depinde de o serie de factori, cum ar fi: perioada pentru care se acorda creditul, scopul acestuia, tipul debitorului și situația țării în care este localizată protecția principală în raport cu rambursarea creditului.
Sunt supuse riscului de țară toate împrumuturile externe către guverne, bănci, întreprinderi private sau persoane fizice. Materializarea riscului de țară este determinată de evenimente care se afla, chiar parțial, sub influența guvernului. De exemplu:
falimentul unei bănci poate fi un risc de țară, dacă este cauzat de conducerea greșită a economiei de către guvern, dar poate fi considerat un risc comercial, dacă este rezultatul managementului defectuos al băncii respective;
catastrofele naturale nu pot fi considerate drept risc de țară dacă nu sunt imprevizibile; dacă se manifestă cu o anumita periodicitate, atunci pot fi tratate drept risc de țară, chiar dacă guvernul respectiv ia masuri pentru limitarea daunelor.
Cele mai frecvente evenimente care pot duce la materializarea riscului de țară sunt de natură:
politică: război, ocupație militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordini cauzate de revendicări teritoriale, conflicte de interese economice, polarizare politică regională;
socială: război civil, revolte și dezordini provocate de diferențe etnice, repartiție inechitabilă a venitului național, sindicalism militant, divizări religioase, antagonisme manifestate între anumite clase sociale;
economică: diminuarea creșterii PIB într-o perioada îndelungată, creșterea mult prea rapidă a costurilor de producție, scăderea accentuată a încasărilor din export, creșteri bruște ale importurilor de produse alimentare și petrol, recesiunea economică.
În practică, riscul de țară poate fi abordat din perspectiva a cel puțin șapte considerente:
natura riscului, respectiv ce anume este supus riscului (împrumut sau investiție directă);
perioada cât durează expunerea la risc (termen scurt, mediu, lung);
tipul debitorului (instituție cu capital majoritar de stat sau privat);
evenimente care pot duce la materializarea riscului (politice, sociale, economice);
probabilitatea evenimentelor menționate anterior;
cuantificarea riscului;
căi de evitare sau minimizare a riscului.
În cadrul categoriei elementelor de risc economic, unul dintre elementele specifice de risc, din grupa relativă la datoria externă, îl reprezintă existența unei datorii mari către bănci comerciale. În această situație, un indicator cantitativ corespunzător este raportul între datoria externă către bănci comerciale și total datorie externă. Dacă țara este importator net de petrol, o creștere a prețului internațional al petrolului ar putea constitui evenimentul care să ducă la materializarea riscului de defecțiune tehnică, în urma apariției incapacității temporare de plată.
Clasamentul de risc, ca produs al analizei riscului de țară, reprezintă o ierarhizare a țărilor supravegheate în funcție de potențialul lor de risc, în scopul fundamentării orientării relațiilor economice externe.
Încadrarea țărilor în clasamentul de risc se realizează după punctajele generale, pe o scară de la 100 la 0 puncte, respectiv de la potențialul de risc minim, la cel maxim.
Funcție de potențialul de risc, pot fi materializate diverse aspecte ale riscului și se pot produce anumite daune. Țări cu punctaje relativ apropiate pot fi confruntate cu riscuri similare, iar prudența bancară impune identificarea acestora și a daunelor. Un astfel de proces ar trebui realizat pentru fiecare țară în parte, identificându-se în același timp limitele expunerii în funcție de serviciul bancar solicitat.
Dacă acest lucru nu se consideră oportun, un compromis acceptabil între utilitate și cost îl poate constitui împărțirea clasamentului pe grupe de țări ale căror punctaje reflectă riscuri potențiale comparabile.
În acest context, trebuie avută în vedere posibilitatea împărțirii țărilor pe clase de risc, pentru a se asigura un cadru general de estimare a potențialului de pierderi în tranzacțiile cu țările supravegheate, fără o particularizare în funcție de caracteristicile afacerii. Se consideră că nu este eficientă utilizarea unui număr prea mare de clase.
Din această perspectivă s-a optat pentru împărțirea în 7 clase de risc, ale căror intervale de punctaj și definiții sunt prezentate în continuare:
*) Grupa de țări ale căror riscuri au potențiale similare, se pot materializa asemănător, iar daunele posibile au extinderi comparabile.
Printre considerentele în virtutea cărora clasamentul de risc ar putea fi utilizat pentru fundamentarea politicii băncii, în general, și a orientării exporturilor, în special, se menționează următoarele:
relațiile economice cu țările din clasa D ar trebui reduse la minimum, deoarece situația generală a acestora este prea deteriorată;
relațiile economice cu țările având punctajul economic inferior valorii de 20 de puncte ar trebui abordate cu maximă prudență deoarece, chiar dacă există voința de a plăti, nu va exista probabil suficientă capacitate de plată;
relațiile economice cu țările având punctajul non-economic inferior valorii de 20 de puncte ar trebui serios diminuate, până când situația politică și/sau socială a acestora se va clarifica deoarece, chiar dacă există capacitatea de plată, probabil voința de a plăti va fi insuficientă.
3.2. Indicatori de măsurare a riscurilor
În cadrul analizei riscurilor bancare, o importanță deosebită revine cuantificării acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statică și dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaționale sau la propria experiență istorică a băncii. Măsurarea riscurilor se relaționează în mod direct cu cea a veniturilor, întrucât, pentru a obține profit, o bancă trebuie să își asume riscuri. În consecință, indicatorii de risc capătă mai multă relevanță într-un context general de apreciere a profitabilității băncii și competitivității sale pe piață, obiectivul final al managementului bancar constând, de altfel, în maximizarea veniturilor acționarilor ajustate cu influența riscurilor.
Literatura de specialitate abordează tema indicatorilor pentru măsurarea riscurilor bancare, propunând diferite variabile asociate, de regulă, principalelor categorii de risc. În continuare, vom prezenta câțiva dintre indicatorii tradiționali, a căror utilitate pentru cuantificarea riscurilor interne a fost confirmată și în practica băncilor românești.
3.2.1. Indicatorii riscului de creditare
Aproape toate băncile, într-o măsură mai mica sau mai mare, își asuma riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei atente a modului în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilității, adecvării capitalului și încrederii generale în banca respectivă. Prin urmare, doi indicatori de referință pentru estimarea riscului de creditare se determină pe baza ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv:
volumul creditelor restante/total credite x 100;
volumul creditelor neperformante/total credite x 100.
În mod cert, este de dorit ca cele doua rapoarte să aibă valori minimale ( tinzând spre 0 în primul caz și situate în jur de 1 în al doilea caz ), creditele restante, dar, mai ales, cele neperformante grevând activitatea și rezultatele financiare ale băncii. Aceste categorii de credite generează una dintre problemele de fond ale sistemului bancar din economiile de tranziție, confruntate cu puternice dezechilibre micro și macroeconomice.
Alți indicatori ai riscului de creditare utilizează în formula de calcul rezervele și provizioanele pe care băncile și le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:
rezerve pentru pierderi din credite/total credite x 100, raport care exprimă sintetic expectațiile manageriale privind evoluția calității portofoliului de împrumuturi;
provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete x 100, raport care reflectă nivelul de prudență adoptat de bancă în politica sa de creditare;
profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite x 100, respectiv costul acoperirii riscului de creditare asumat de bancă.
Indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variațiile veniturilor băncii (lead measures) sunt: concentrarea geografica și pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de creștere a volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.
Deși nici unul din indicatorii menționați nu reprezintă un predictor perfect, putem afirma ca nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia ( sau al mai multora ) constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.
3.2.2. Indicatorii riscului de lichiditate
Interpretarea lichidității bancare pe baza situației fluxului de numerar ( așa cum se practică în cazul firmelor ) este problematică, aceasta reflectând invariabil faptul că banca reușește să își procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piață monetară pentru finanțarea creșterii creditelor pe care le acordă. În caz contrar, banca ar fi trebuit să renunțe la oportunitățile respective de plasament sau să le asigure cu titluri de valoare. În schimb, această situație nu reflectă posibilitatea ca banca să fie obligată a plăti dobânzi mai mari pentru resursele atrase, dacă piața simte că și-a asumat în exces riscuri de lichiditate sau de capital. Datorită limitelor informaționale ale situației fluxului de numerar, analiștii bancari utilizează o serie de indicatori pentru măsurarea lichidității.
Evident, cu cât banca dispune de mai mult numerar ori active interbancare, cu atât mai mare este capacitatea sa de a face față cererilor de retragere a depozitelor, precum și eventualelor întârzieri în rambursarea creditelor. Băncile comerciale păstrează în mod normal între 20 și 30% din depozite sub forma de fonduri lichide.
Principalii indicatori pe care trezoreria îi calculează și analizează pentru analiza lichidității sunt:
lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile;
lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al B.N.R.) de a face față datoriilor pe termen scurt;
lichiditatea în funcție de total depozite, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor;
lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor și al împrumuturilor.
Alți indicatori care se calculează pentru estimarea riscului de lichiditate sunt:
Poziția lichidității, indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, care se calculează pe zile, săptămâni și luni și a cărui optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. În cazul unei poziții negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor, banca trebuind să recurgă la surse urgente de finanțare, cum ar fi: împrumuturi de pe piața interbancară, împrumuturi de la banca centrală sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen. Dacă poziția lichidității este pozitivă, excedentul de lichiditate peste limita admisibilă se plasează pe termen scurt în depozite pe piața interbancară;
Pasivele nete, respectiv diferența între active și pasive clasificate după scadență, un indicator care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate. Pasivele nete simple ( succesive ) se determină pentru fiecare perioadă, ca diferența între activele și pasivele cu aceeași scadență. Pasivele nete cumulate se determină ca diferența între pasivele și activele cumulate, corespunzătoare fiecărei perioade de timp;
Indicele de lichiditate, care reprezintă raportul dintre suma pasivelor și suma activelor, ambele ponderate cu numărul mediu de zile sau cu numărul curent al grupei de scadențe respective. Dacă indicele de lichiditate este:
= 1, atunci banca nu trebuie să facă transformare de scadență;
< 1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, în condițiile curbei crescătoare a dobânzii;
> 1, banca transformă pasivele pe terme lung în active pe termen scurt, rezultând riscul de lichiditate;
Rata lichidității exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară. Aceasta se calculează periodic, în funcție de scadența operațiunilor de împrumut, potrivit formulei: împrumuturi nou contractate / împrumuturi scadențe în aceeași perioada x 100. O rată supraunitară indică scăderea lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare, relația fiind inversă în cazul unei rate subunitare;
Raportul total credite / total depozite reflectă proporția din resursele atrase de la deponenți care este împrumutată altor clienți. Cea mai mare parte a creditelor este lichidă.
3.2.3. Indicatorii riscului de solvabilitate
Adecvarea capitalului a constituit în permanență o preocupare esențială a managementului bancar și a reglementarilor de profil, datorită semnificației sale privind soliditatea băncii și siguranța depozitelor. Mai mult decât atât, adecvarea capitalului are și o importantă dimensiune competitivă, băncile bine capitalizate fiind mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din împrumuturi în condiții avantajoase.
În cursul anilor ‘80, pe fondul unei situații generale de deteriorare a capitalului băncilor, generată de criza împrumuturilor acordate țărilor lumii a treia, s-a simțit nevoia unei întăriri a reglementarilor internaționale privind cerințele de capital, concomitent cu armonizarea diferitelor prevederi naționale. Acordul Basel I, care cuprinde recomandările Băncii Internaționale a Reglementelor în domeniul adecvării capitalului, a fost adoptat în 1988 și implementat în toate țările semnatare în 1993.
Apoi a intrat in aplicare acordul Basel II .
Acordul a fost recunoscut prin directivele Uniunii Europene și legislația S.U.A., lansându-se astfel conceptele de capital de rang I, capital de rang II și active ponderate în funcție de risc, o data cu cuantificarea riscurilor extrabilanțiere.
Potrivit reglementarilor Acordului de la Basel II , băncile trebuie să aibă capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minimum 4%, iar cel de rang II de minimum 8%. În prezent, majoritatea băncilor din țările dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel puțin 10%, cele mai bine capitalizate ajungând la 12%.
Reglementările B.N.R. în domeniul adecvării capitalului prevăd un indice (grad de solvabilitate) minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale băncilor la activele ( bilanțiere și extrabilanțiere ) ponderate în funcție de risc.
Fondurile proprii ale unei societăți bancare sunt formate din următoarele categorii de capital:
capitalul propriu, care se compune din capitalul social vărsat, primele legate de capital, fondul de rezerva, profitul nerepartizat, fondul imobilizărilor corporale, fondul de dezvoltare, alte rezerve;
capitalul suplimentar, care se compune din rezerva generală pentru riscul de credit, împrumuturi subordonate, alte fonduri.
3.2.4. Indicatorii riscului ratei dobânzii
Riscul ratei dobânzii este măsurat, în mod tradițional, fie prin raportul între activele și pasivele sensibile la dobânda, fie prin diferența între acestea. Una dintre problemele pe care o ridică o astfel de practică se referă la dificultatea selectării scadenței care să fie utilizată drept criteriu pentru sensibilitate, preocuparea ca reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid și cuantificabil sensibilitatea la dobânda și eșecul de a aprecia sensibilitatea valorică la modificarea ratelor. Indicatorii mai avansați ai riscului ratei dobânzii includ măsurarea gap – ului la diferite termene de scadență, măsurarea dinamica a gap- ului pe baza unor estimări de reinvestire și rate, măsurarea duratei pentru activele băncii, pasive și elemente extrabilanțiere.
Indicatorii riscului ratei dobânzii utilizați în practica bancară sunt următorii:
Riscul ratei dobânzii, care se determină ca raport între activele productive și pasivele purtătoare de dobânzi. Cu o valoare de 1,11 în anul 2010, B.C.R. se apropie de nivelul standard;
Marja absolută a dobânzii bancare, exprimată prin veniturile nete din dobânzi, reflectă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu dobânzile bonificate la depozite, certificate de depozit, etc. din veniturile obținute prin încasarea dobânzilor la creditele acordate. Marja dobânzii trebuie să fie stabilită astfel încât să asigure susținerea sarcinii bancare (diferența dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare), precum și obținerea unui profit satisfăcător;
Marja procentuală brută a dobânzii bancare, care rezultă din raportarea marjei absolute la activele productive x 100. Corelat cu nivelul dobânzilor active/pasive practicate de bancă, dar și cu volumul realizat de credite/depozite, acest indicator a fost în anul 2010 de 13,78% pentru B.C.R., comparativ cu un nivel standard de 3-10%;
Marja procentuală netă a dobânzii bancare, care se calculează ca raport între nivelul mediu al ratei dobânzii active și nivelul mediu al ratei dobânzii pasive x 100.
Managementul riscurilor financiare acordă o atenție deosebită riscului ratei dobânzii, care se relaționează cu cel valutar pe termen scurt, atunci când există condițiile de paritate. În practică, băncile utilizează simulări pentru a analiza expunerea lor la riscul ratei dobânzii, determinând impactul unor modificări în ratele dobânzilor pe diferite categorii de scadențe asupra profitabilității și valorii de piață.
3.2.5. Indicatorii riscului valutar
Riscul valutar este încadrat de specialiști, de regulă, în categoria așa-numitelor riscuri de piață, fiind determinat de variațiile cursurilor de schimb, deficitelor balanțelor de plați, penuria de lichidități pe plan internațional. Acest risc se amplifică pentru fiecare participant la desfășurarea unei tranzacții economice externe.
Măsurarea acestui tip de risc se realizează pe baza pozițiilor pe care le preiau băncile comerciale, care își stabilesc un plafon de operare în funcție de standingul propriu. Banca ale cărei creanțe depășesc angajamentele sale de plată într-o anumită valută preia o poziție lunga ( “à la hausse”/”long” ), dacă există o probabilitate ridicată ca acea valută să intre intr-un proces de apreciere. În caz contrar, banca preia o poziție scurtă ( “à la baisse”/”short” ).
Datorită contextului economic în care acționează, băncile românești preferă pozițiile lungi indiferent de cursul valutei.
Indicatorii riscului valutar sunt:
poziția valutară individuală, care se determină pentru fiecare valută de gestionat;
poziția valutară globală, care reprezintă soldul net al creanțelor în devize față de pasivele în devize, ambele transformate în moneda de referință, pentru comparabilitate. Acest indicator oferă o imagine generală asupra expunerii valutare a băncii.
Indicatorii utilizați pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri răspund, în principal, unor necesități informaționale în procesul de analiză și management al riscurilor bancare. Problemele discutate în acest subcapitol nu epuizează, în mod cert, gama de indicatori posibil a fi calculați sau care se determină în practica bancară internațională. Ceea ce dorim să subliniem însă, este faptul că relevanța acestor măsuri capătă consistența numai în coroborare cu cele care exprimă performanțele financiare ale fiecărei bănci, relația în sine fiind esențială pentru aprecierea reala a calității deciziilor manageriale. O asemenea idee este susținută chiar de includerea unor indicatori de măsurare a riscurilor în ansamblul parametrilor de evaluare a poziției unei bănci sau a ratingului acordat de agențiile specializate.
3.3 Aspecte generale referitoare la prevederile acordului Basel II în domeniul riscurilor bancare, în special în domeniul riscului de credit
COMITETUL DE LA BASEL DE SUPRAVEGHERE BANCARĂ este un organism internațional format din reprezentanții autorităților de supraveghere bancară și ai băncilor centrale din principalele țări industrializate. Acesta își desfășoară activitatea prin întruniri periodice (la fiecare trei luni) efectuate la sediul Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel (Elveția): Belgia, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Elveția, Anglia și SUA.
În anul 2001, Comitetul a elaborat proiectul unui nou Acord privind capitalul minim al societăților bancare, necesar pentru acoperirea într-o proporție minimă de 8% a expuneri băncilor la principalele riscuri (de credit, de piață și operațional), care în urma consultării cu reprezentanții sectorului bancar și autorităților de supraveghere din întreaga lume a fost revizuit, ultima formă (în proiect) fiind emisă în aprilie 2003.
Acordul încheiat în 1988 a stabilit o limită minimă a capitalului numai prin prisma riscului de credit (riscul cel mai important pentru bănci), chiar dacă s-a presupus că întreg capitalul alocat (nivel minim de 8%) acoperă și celelalte tipuri de riscuri, prin înglobarea acestora în riscul de credit.
Începând cu 1996, riscul de piață a fost tratat separat și, pentru acoperirea acestuia, a fost alocat un anumit nivel al capitalului. În prezent Comitetul elaborează un model din care să rezulte nivelul de capital necesar pentru diverse tipuri de riscuri operaționale, cum ar fi de exemplu riscul pierderilor pentru întreruperea / defectarea rețelei de calculatoare, documentare insuficientă sau fraudă. Majoritatea băncilor de prim rang alocă în prezent peste 20% din capitalul lor riscurilor operaționale.
Abordarea riscurilor operaționale este în continuă dezvoltare, existând trei modalități diferite de tratare a acestora:
1 Indicatorul de bază – presupune folosirea unui singur indicator ce reflectă riscul operațional pentru întreaga activitate a băncii.
2 Indicatorul standard – ce presupune stabilirea unui coeficient diferit pentru diferitele tipuri de activități
3 Metodele interne de evaluare – solicită băncilor să utilizeze normele interne pentru determinarea cerinței minime de capital
Având în vedere lucrările Comitetului până în prezent, se așteaptă ca și sub noul Acord, partea din capital destinată acoperirii riscurilor operaționale să se situeze în jurul valorii de 20%.
Prevederile generale ale acordului Basel II:
Acordul prezintă modul de calcul al indicatorilor de solvabilitate ai băncilor (ratele de adecvare ale capitalului), prin stabilirea unui raport minim de 8% între capital (fondurile proprii) și suma expunerilor la riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional.
Expunerile la risc vor fi evaluate conform unor metode utilizate pe plan internațional de băncile cu reputație, bazate pe observații istorice și pe metode matematice probabilistice și actuariale (Value at Risk – VaR, stabilirea unor indicatori de tipul Probability of Default – PD, Loss Given Default – LDG etc.).
Băncile vor trebui să-ți creeze, până la aplicare, anumite baze de date istorice, care să stea la baza estimării anumitor indicatorii statistici privind probabilitatea de neplată (PD), pierderea dată de neplată (LGD) etc. aferente expunerilor, cu ajutorul cărora se vor evalua expunerile la risc din portofoliul propriu.
Noul Acord de va aplica tuturor băncilor cu activitate internațională la fiecare nivel în cadrul grupului bancar respectiv.
Noul acord este format din trei piloni (segmente):
Cerințe minime de capital
Activitatea de supraveghere bancară
Disciplina de piață
Pilonul numărul 1 : Cerințele minime de capital :
În conformitate cu prevederile noului Acord, băncile trebuie să dețină un volum al capitalului minim care să acopere riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional.
Metodele și cerințele noului Acord referitoare la riscul de credit vizează calculul activelor ponderate cu gradul de risc și concretizate în următoarele variante:
A) Abordarea standardizată – este varianta revizuită dar mult mai complexă a Acordului din 1988, aplicat în prezent și băncilor din România prin Normele B.N.R. nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor care constă în atribuirea fiecărui element de activ bilanțier și din afara bilanțului a anumitor grade de risc, în funcție de tipul entității de risc și garanțiile aferente. Un coeficient de risc de 100% înseamnă că o expunere este luată în considerare la calculul activelor ponderate cu gradul de risc la întreaga ei valoare, care corespunde unui procent al capitalului de 8% din acea valoare.
Comitetul propune ca gradele de risc aferente expunerii băncilor către entități suverane, bănci și agenți economici să se bazeze pe evaluările externe efectuate de agențiile internaționale de rating și de alte instituții de profil.
B) Abordări bazate pe ratingul intern – IRB
de bază
avansată
Reflectă evoluțiile înregistrate de managementului riscului de credit la nivelul sectorului bancar mondial, având în vedere faptul că băncile prestigiu utilizează de mult timp sisteme interne de rating în scopul clasificării expunerilor în clase diferențiate de risc. S-au înregistrat în ultimii ani progrese calitative considerabile, prin utilizarea unor indicatori care exprimă probabilitatea de pierdere aferentă fiecărui tip de credit și contrapartidă, de tipul Probability of Default – PD, Loss given Default – LGD etc.. Acești indicatori sunt calculați pe baza unor observații istorice și pe metode matematice probabilistice și actuariale.
Probabilitatea de neplată (PD) a unui debitor sau a unui grup de debitori este conceptul de bază pe care este construită abordarea IRB. Riscul / probabilitatea de neplată se referă la apariția a cel puțin unuia din evenimentele următoare:
a) atunci când din analiză a reieșit posibilitatea ca debitorul să nu-și plătească obligațiile față de bancă în întregime;
b) atunci când debitorul are restanțe față de bancă mai mari de 90 de zile.
Estimarea probabilității de neplată poate avea la bază trei tehnici: experiența internă utilizarea unor date externe și utilizarea unor modele statistice de neplată. Indiferent de sursa de date utilizată, estimările PD trebuie să aibă la bază o perioadă de observare minimă de 5 ani.
Având în vedere faptul că probabilitatea de neplată aferentă debitorului nu furnizează o imagine completă asupra pierderii potențiale aferentă creditului/facilității respective, băncile vor să măsoare cât de mult vor pierde dacă angajamentele unui client devin restante. Aceasta presupune determinarea a două elemente:
LGD – pierderea aferentă expunerii, respectiv indicatorul pierderea dată de neplată, exprimată ca procent de expunere
EAD – expunerea la neplată. Reprezintă suma cu care banca este expusă față de client în momentul apariției neplății.
Băncile trebuie să clasifice activele bilanțiere în 5 clase, pentru care trebuie calculați distinct acești indicatori, respectiv: expuneri corporate, retail, bănci, suverane și equity, care sunt la rândul lor separate în subclase. Astfel pentru evaluarea expunerii la riscul de credit aferent expunerilor corporate, bănci și suverane, băncile pot utiliza două metode:
Abordarea de bază – în care pot folosii estimările proprii privind probabilitatea de neplată (PD) aferentă debitorului, iar factorii de risc suplimentari (LGR, EAD și M) sunt stabiliți la nivel standard de autoritățile de supraveghere;
Abordarea avansată – în care pot folosii estimările proprii privind toți cei patru indicatori.
Băncile care adoptă abordarea de bază sau cea avansată, trebuie să calculeze indicatorii de solvabilitate atât conform prevederilor noului Acord de la Basel cât și celui aplicat în prezent, pe o perioadă de un an, înainte de implementarea noului acord, la finele anului 2006.
Abordările pe baza ratingurilor nu se bazează pe categorii clasice de ponderi de risc stabilite de autoritățile de supraveghere, dar acestea permit diferențierea mai mare a riscului în funcție de ratingurile stabilite pe plan intern de instituțiile bancare. Gradele de risc aferente abordărilor IRB sunt exprimate în funcție de indicatorii aferenți unei expuneri, pe baza unor formule prin care componentele riscului sunt transformate în ponderi de risc.
Pentru fiecare categorie de expunere, se au în vedere trei elemente importante: componentele riscului, proceduri/funcțiuni de ponderare cu riscul – care transformă componentele riscului în ponderi de risc în vederea utilizării de către bănci la calculul activelor ponderate cu riscul, o serie de cerințe minime pe care o bancă trebuie să le îndeplinească pentru a fi eligibilă pentru utilizarea acestei abordări.
Comitetul propune atât o abordare de bază cât și una avansată pentru estimarea LGD cu privire la expunerile față de corporații, sovereigns și bănci.
Maturitatea (M) este, de asemenea, menționată ca un element important al riscului de credit și de aceea Comitetul a luat în considerare încorporarea maturității ca un element explicit al riscului sub abordare IRB, în funcție de care se pot face anumite ajustări ale expunerii la risc. Maturitatea poate fi calculată astfel:
– în funcție de cash flow-ri după formula:
M = ( t * CFt / ( CFt
Unde: t = perioada; iar CFt = cash flow-ul aferent perioadei t (în principal dobândă și comisioane)
– ca timpul rămas până la scadența contractului.
Cerințele minime pentru aplicarea unei abordări pe baza ratingului intern (IRB)
Pentru a fi eligibilă pentru o abordare IRB, o bancă trebuie să întrunească un set de cerințe minime, unele stabilite încă de la început și altele care trebuie respectate pe parcurs. Acestea privesc integritatea și credibilitatea sistemului de rating al băncii și al proceselor prin intermediul cărora se estimează expunerea la risc.
1 Structura sistemului de rating al băncii.
Băncile care adoptă abordările IRB trebuie să dețină sisteme de rating intern care furnizează evaluări distincte ale debitorului și tranzacției. Băncile trebuie să aibă o distribuție a expunerilor pe grade de rating fără concentrări excesive, atât din punct de vedere al ratingului debitor cât și al ratingului facilităților (produselor). Sistemele de rating performante trebuie să aibă în vedere un set de minim 7 grade de rating pentru clienții performanți (non-defaulted) și un grad pentru clienții neperformanți (defaulted).
2 Gradul de acoperire al ratingului.
Fiecare debitor și facilitate acordată trebuie să primească un rating înainte ca banca să se implice într-un angajament de finanțare. Ratingul de credit al debitorilor trebuie să fie revăzut sau aprobat de o persoană sau o unitate (bancară, departament etc.) care nu beneficiază de atribuirea unui anumit grad de rating. Băncile trebuie să aibă unități/compartimente de control al riscului de credit independente, care să fie responsabile pentru realizarea, implementarea și monitorizarea sistemelor de rating. Se solicită ca o bancă să utilizeze un sistem de rating care răspunde unor cerințe minime cel puțin trei ani înainte să implementeze una din abordările IRB.
3 Expunerea față de segmentul retail.
Comitetul presupune o abordare IRB pentru activitatea retail care este distinctă față de cea aplicabilă portofoliului corporativ, cu privire la elementele luate în calcul, structura gradelor de risc și cerințele minime. Comitetul presupune un tratament bazat pe ratingul intern (IRB) al portofoliului de retail, care reflectă caracteristicile particulare ale acestor expuneri. Una dintre cele mai importante față de segmentul corporate este dată de modul în care băncile diferențiază riscul. Băncile vor trebui să grupeze expunerile retail în segmente determinate la nivel intern în conformitate cu un set de cerințe minime, iar evaluarea componentelor riscului va fi făcută la nivel de segment și nu la nivel de rating așa cum este în cazul expunerii pentru agenții economici, iar băncile trebuie să folosească propriile estimări al indicatorilor PD, LGD și EAD.
Pilonul numărul 2 : Procesul de supraveghere a activității bancare.
Procesul de supraveghere este un element strâns legat de cerințele minime de capital și disciplina de piață.
Considerații ale Comitetului de la Basel:
fiecare bancă trebuie să aibă procese interne performante, capabile să evalueze gradul de adecvare al capitalului propriu pe baza unei evaluări corespunzătoare a riscurilor portofoliului;
autoritățile de supraveghere vor fi responsabile pentru evaluarea gradului în care băncile își estimează nevoile de capital în funcție de riscurile aferente;
se are în vedere îmbunătățirea dialogului între bănci și autoritățile de supraveghere, astfel că atunci când sunt identificate anumite deficiențe să poată fi întreprinse acțiuni prompte care pot fie să reducă riscul, fie să majoreze capitalul.
Pilonul numărul 3 : Disciplina de piață
Comitetul de la Basel subliniază următoarele elemente:
disciplina de piață reprezintă un element important în promovarea siguranței și solidarității băncilor și a sistemului financiar – bancar în ansamblu;
publicarea anumitor informații de către bănci va contribui la informarea mai bună a participanților la piață, investitori, depunători etc. și va facilita realizarea unei discipline de piață eficiente;
frecvența publicării acestor informații este foarte importantă pentru menținerea disciplinei de piață; publicarea anuală a acestor informații este insuficientă, deoarece după un timp, ar putea să nu mai reflecte adevăratul profil de risc al instituției;
noul acord propune ca publicarea acestor informații să se facă de două ori pe an, iar anumite categorii de informații privind anumiți indicatori care se pot degrada rapid în timp, de exemplu expunerea la risc, precum și informațiile privind activitatea băncilor cu activitate internațională să fie publicate trimestrial.
3.4. Creditele și riscul de credit la nivel național – 2012
Raportul privind stabilitatea financiară a României prezentat de BNR în 2012 evidențiază atât evoluția creditului cât și calitatea creditelor din perspectivă prudențială.
3.4.1. Principalele evoluții în plan național
A doua parte a anului 2011 și primele șase luni din anul curent au consemnat reluarea activității de creditare a sectorului real (Grafic 3.23.), fapt ce s-a reflectat în majorarea volumului creditului acordat sectorului privat (cu 6,6 la sută în decembrie 2011 și 6,3 la sută în iunie 2012, ritm anual, termeni nominali). Îmbunătățirea condițiilor macroeconomice interne, respectiv revenirea inflației la o valoare apropiată de intervalul de variație din jurul țintei, a asigurat o dimensiune reală sporită (+3,3 la sută în decembrie 2011 și +4,2 la sută în iunie 2012) creșterii finanțărilor direcționate către sectorul privat.
Dinamica activelor bancare nete s-a menținut la nivelul modest consemnat odată cu debutul efectelor crizei financiare internaționale (la finele anului 2011 creșterea a fost de numai 3,6 la sută în termeni nominali, nivel similar celui aferent anului anterior). În primele luni ale anului 2012, creșterea bilanțului agregat al sistemului bancar a fost superioară (9,5 la sută în iunie 2012, ritm anual, termeni nominali), dar aceasta se datorează cu precădere efectului contabil al trecerii la aplicarea standardelor IFRS ca bază a contabilității (de exemplu, prin modul de constituire a ajustărilor pentru depreciere și, respectiv, majorarea valorii nete a activelor).
În perioada parcursă de la publicarea ultimului Raport, cererea și oferta de credite au fost influențate atât de factori care au generat un efect pozitiv, cât și de factori cu potențial de contracție. Pe partea ofertei de credite, ca factori cu efect negativ consemnăm: (i) menținerea la un nivel redus a apetitului la risc al băncilor (fenomenul având însă o manifestare internațională, respectiv la nivel european);
gradul redus de disponibilitate a resurselor pe termen lung denominate în monedă națională și
persistența problemelor de lichiditate pe piețele financiare internaționale, care afectează în special băncile-mamă ale filialelor din România. Printre determinanții care au produs un efect pozitiv se numără: (i) deciziile de politică monetară ale băncii centrale, precum și (ii) intensificarea competiției între instituțiile de credit. În perioada analizată, standardele și termenii creditării par a fi avut un efect mixt asupra acestei activități, care a parcurs un proces de relaxare până la finele semestrului I 2011, după care se constată o inversare a trendului. Pe partea de cerere, creditul acordat sectorului privat a fost influențat pozitiv de: (i) redresarea activității economice în anul 2011, după doi ani de contracție33;
reluarea creșterii venitului mediu nominal net al populației34; (iii) atenuarea pesimismului legat de așteptările privind evoluția economiei reale35; (iv) efectul statistic favorabil generat de revenirea ratei inflației în apropierea țintei stabilite de banca centrală (după consumarea efectului de runda întâi generat de majorarea cotei standard a TVA în iulie 2010), precum și consolidarea perspectivelor de menținere durabilă a ratei inflației în interiorul intervalului de variație din jurul țintelor anuale, ceea ce creează premise favorabile pentru o creștere economică sustenabilă. Principalul determinant cu efect de contracție îl reprezintă persistența deficitului de cerere agregată. De asemenea, pentru apetența redusă în activitatea de creditare, băncile invocă adesea deficitul de cerere eligibilă.
Totuși, în termeni reali, volumul creditelor în stoc nu a atins nivelul perioadei anterioare manifestării efectelor crizei, în condițiile în care acesta a corespuns ciclului de creștere economică, care a favorizat activitatea de creditare. Ritmul real de creștere a creditului acordat sectorului privat, considerând ca referință luna septembrie 2008 (Grafic 3.25.), relevă încă valori negative, dar în scădere (-5,4 la sută în iulie 2011 și -3 în decembrie 2011 și iunie 2012), având ca singur determinant creditele în valută ce consemnează ritmuri pozitive de creștere în întreaga perioadă (amplificate până la 11,5 la sută în mai 2012 și 10,3 la sută în iunie 2012), cea mai mare parte a variației fiind determinată de efectul deprecierii leului. Componenta denominată în moneda națională continuă să se situeze cu aproximativ 20 la sută sub nivelul de referință, în termeni reali.
Structura pe termene de scadență a componentelor creditului acordat sectorului privat exprimate în funcție de moneda de denominare își menține în linii mari caracteristicile consemnate în perioadele anterioare. Astfel, portofoliile de credite în valută (Grafic 3.29.) continuă să fie dominate de scadențele mai mari de 5 ani (în proporție de peste 65 la sută din total în iunie 2012), dar acestea consemnează o scădere cu aproximativ 1 punct procentual față de situația din iunie 2011, pe seama avansului creditelor acordate pe termen scurt. Portofoliile de credite în lei își mențin structura mai echilibrată pe scadențe (Grafic 3.28.), dar avansul creditelor pe termen scurt este mai vizibil (+5 puncte procentuale comparativ cu luna iunie 2011, ajungând la 40,0 la sută în iunie 2012, pe seama reducerii stocului de credite acordate pe termen lung).
La nivelul portofoliilor de credite și depozite în sold, efectul măsurilor de politică monetară asupra nivelului dobânzilor practicate de bănci este mai puțin vizibil, dată fiind prezența creditelor acordate și a depozitelor atrase anterior (Grafic 3.32.). În perioada iunie 2011 – iunie 2012 se constată următoarele evoluții:
ratele dobânzilor aferente creditelor în lei acordate populației au scăzut cu numai 1 punct procentual în perioada de referință (ajungând la 13 la sută în iunie 2012). Deși nivelul menționat reflectă percepția de risc a băncilor, acesta poate fi considerat ca fiind ridicat în condițiile în care depășește cu aproximativ 8 puncte procentuale rata dobânzii de politică monetară. Clientela reprezentată de companiile nefinanciare accesează finanțările în lei la un cost mai redus datorat capacității superioare de negociere (cuprins între 9 și 10 la sută în perioada de referință), care se află pe un trend ușor descendent în anul 2012 (cu aproximativ 1 punct procentual, până la 7 la sută în iunie 2012);
creditele în valută continuă să se vândă la un cost ce reprezintă 50 la sută din cel aferent creditelor denominate în moneda națională, pe ambele categorii de clientelă, în pofida riscurilor substanțial mai mari comportate de aceste tipuri de credite (ceea ce, în cazul materializării lor, ar mări semnificativ serviciul datoriei ce incumbă respectivilor debitori). Ca tendință, în perioada de referință, se constată scăderea ratelor de dobândă cu aproximativ 8 puncte procentuale comparativ cu iunie 2011 (până la 6,4 la sută în cazul creditelor acordate populației și 5,1 la sută pentru cele direcționate către companiile nefinanciare), situație care reflectă disponibilitatea băncilor către acest tip de creditare;
rata medie a dobânzii plătite pentru depozitele la termen în lei a scăzut cu 1 punct procentual în cazul clienților persoane fizice (până la 5,6 la sută în iunie 2012) și cu 5 puncte procentuale în cel al companiilor nefinanciare (până la 4,9 la sută în iunie 2012), în încercarea de ajustare a costurilor cu finanțarea. Gradul diferit de volatilitate a depozitelor a conservat diferența situată la 1 punct procentual plătită de bănci pentru sursele atrase, în favoarea depozitelor retail;
nu se constată modificări semnificative în politica de preț practicată pentru depozitele în valută, care continuă să fie bonificate cu dobânzi relativ scăzute (în apropierea nivelului de 3 la sută), dar ușor mai ridicate în cazul clienților persoane fizice;
(v) marjele de dobândă între creditele și depozitele în lei se mențin mai ridicate comparativ cu cele calculate pentru componenta în valută, însă la un nivel similar celui calculat pentru luna iunie 2011 (7,5 puncte procentuale pentru clienții persoane fizice și 4,6 puncte procentuale pentru companii în iunie 2012), ca reflectare a costului anticipat al riscului de credit (pentru creditele acordate persoanelor fizice, percepția de risc este mai ridicată). Marjele de dobândă între creditele și depozitele în valută au consemnat o scădere de aproximativ 1 punct procentual în perioada de referință (până la 3,0 puncte procentuale în cazul persoanelor fizice și 2,3 puncte procentuale în cazul companiilor).
3.4.2. Date privind calitatea creditelor. Evaluarea calității creditelor din perspectivă prudențială
Existența în continuare a unor constrângeri asupra situației financiare a clienților, pe fondul unei creșteri economice încă fragile, se asociază continuării procesului de deteriorare a calității portofoliilor de credite existente în bilanțurile băncilor. Banca centrală evaluează calitatea creditelor acordate de bănci pe baze mixte (contabile și prudențiale).
Rata creditelor neperformante42, calculată pe baza raportărilor prudențiale privind clasificarea creditelor43, este utilizată ca principal indicator de evaluare a calității portofoliilor de credite din perspectivă prudențială. Începând cu data de 1 ianuarie 2012, reglementările privind clasificarea creditelor au fost modificate astfel încât să se realizeze trecerea la aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS).
Ordinul BNR nr. 26/9.12.2011 privind unele dispoziții de aplicare a cerințelor de prudență bancară în contextul modificărilor legislative legate de implementarea Standardelor internaționale de raportare financiară la nivel individual ce intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2012 a operat o serie de modificări cu caracter tranzitoriu asupra modalității de realizare a operațiunilor de clasificare a portofoliilor de credite, având în vedere complexitatea metodologică și suportul informatic necesar instituțiilor de credit pentru aplicarea întocmai a prevederilor Regulamentului BNR nr. 11/2011 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și determinarea și utilizarea ajustărilor prudențiale de valoare.
Volumul creanțelor restante de peste 90 de zile și/sau cele în cazul cărora au fost introduse procedurile judiciare față de operațiune sau față de debitor, raportate de instituțiile de credit, a continuat să crească în perioada parcursă de la ultimul Raport, însă ritmul s-a temperat (+28,9 la sută în decembrie 2011, comparativ cu +59,8 la sută în anul 2010 și +77,9 la sută în anul 2008). Cauza principală pentru evoluția menționată a fost reprezentată de existența în continuare a unor constrângeri asupra situației financiare a clienților, în contextul unei creșteri economice aflate mult sub potențial. În consecință, proporția creanțelor neperformante (calculate la expunere brută44 pe baza datelor din raportările prudențiale) în total credite și dobânzi clasificate a urmat în continuare o tendință de creștere (Grafic 3.34.), indicatorul ajungând la nivelul de 14,3 la sută în decembrie 2011 și, respectiv, 16,8 la sută în iunie 2012. Se poate observa totuși că ritmul de deteriorare a indicatorului a continuat tendința de încetinire (în anul 2011, creșterea a fost de puncte procentuale, comparativ cu 4 puncte procentuale în anul 2010 și 5 puncte procentuale în 2009). În anul 2012, creșterea consemnată de rata creditelor neperformante s-a datorat, în parte45, noilor abordări impuse de standardele contabile IFRS (cum ar fi recunoașterea în bilanț a creanțelor înregistrate anterior în conturi în afara bilanțului, în baza unor reglementări specifice, aferent cărora s-au calculat fluxuri de numerar viitoare), dar și situației financiare a clienților. Analizele efectuate la nivelul grupelor de bănci determinate după mărimea activelor (Grafic 3.35.) relevă o calitate mai bună a portofoliilor de credite în cazul băncilor mari.
Cu puține excepții, tendința de deteriorare a calității portofoliilor de credite a continuat să fie o caracteristică comună pentru piața bancară europeană46 în anul 2011 (Grafic 3.36.), în contextul nivelului scăzut al creșterii economice din zonă, situația instituțiilor de credit fiind agravată de pierderile generate de criza datoriilor suverane (scăderea valorii titlurilor emise de statul grec fiind unul dintre elementele care a afectat multe dintre băncile mari cu activitate transfrontalieră)
Cu toate că volumul înalt al creditelor neperformante este preocupant, România se numără printre țările care au consemnat un nivel mediu al ritmului de înrăutățire a calității creditelor în 2011, țări precum Grecia, Bulgaria, Ungaria și Slovenia aflându-se în situații mai puțin favorabile (creșterea proporției creditelor neperformante a fost de 3-4 puncte procentuale în anul 2011, față de 2.5 puncte procentuale în cazul României).
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ: FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE CREDITARE A UNEI SOCIETĂȚI COMERCIALE
4.1. Propunerea de creditare, atribuția serviciului de creditare
Obiective: – să se decidă dacă un credit să fie acordat sau nu;
– să se determine condițiile creditului (durata, valoarea, rata dobânzi, comisioane și garanții, condiții suplimentare);
Toate deciziile referitoare la creditele acordate de o bancă sunt luate, în prealabil, de Comitetul de Analiză a Creditelor existent la nivelul fiecărei sucursale.
Pentru creditele care depășesc componenta de aprobare a Comitetul de Analiză a Creditelor din sucursale, în urma avizului favorabil al acestuia, înaintează întreaga documentație spre aprobarea Direcției Creditare din Centrala băncii respective.
Direcția Creditare, în urma analizei, propune spre aprobare creditul conform componentelor de aprobare ale organelor de decizie existente la nivelul Centralei.
Formularea unei propuneri de credit
Pe baza informațiilor culese, a analizei și aprecierii resurselor, administratorul de credite întocmește un referat de creditare. După însușire și semnare de către șeful compartimentului de creditare și de către juristul unității teritoriale, referatul se prezintă spre aprobare-avizare în Comitetul de Analiză a Creditelor din sucursala.
Comitetul de Control al Calității
Înainte ca propunerea de credit să fie prezentată Comitetul de Credite, administratorul de credite o va prezenta, împreună cu toate informațiile pe care se bazează, Comitetului de Control al Calității (C.C.C.) pentru examinare.
C.C.C. poate examina și cererile de credit care au fost acceptate și care după părerea administratorului de credite – bazată pe informațiile culese și analizate – trebuie să fie respinse. În asemenea situații C.C.C. va hotărî dacă acest caz să fie închis sau nu.
Funcția C.C.C. este de a asigura , printr-o verificare, că numai propunerile de credite viabile vor fi remise Comitetului de Credit.
Membrii C.C.C. vor examina evaluarea entității care urmează a fi finanțată sau nu, și vor verifica în special dacă evaluarea credibilității solicitantului , a situației lui financiare și a capacității de rambursare a creditului, este efectuată cum se cuvine și în conformitate cu acest C.C.C. se va putea întruni de îndată ce un administrator de credite va crede că un caz poate fi remis Comitetului de Analiză a creditelor sau în anumite zile fixate dinainte.
C.C.C. poate decide asupra uneia din cele 3 acțiuni diferite indicate mai jos :
Să închidă cazul – aceasta înseamnă că C.C.C. ,după ce a analizat toate aspectele relevante (eligibilitatea formală, credibilitatea, capacitatea de rambursare, riscurile) , nu este de părere că împrumutul trebuie acordat, cazul este înregistrat în registrul privind „Situația creditelor respinse” și se formulează un răspuns în scris clientului refuzat la finanțare;
Să culeagă sau să verifice mai multe informații – pe baza experienței și calificării lor, membrii C.C.C. pot ridica probleme sau pot vedea riscuri posibile care nu au fost recunoscute de către administratorul de credite care se ocupă de cerere; de fapt, principiul „celor patru (sau mai mulți) ochi” reduce riscul de eroare; într-un asemenea caz administratorul de credite va culege informațiile suplimentare cerute sau va face înregistrările suplimentare necesare și va prezenta din nou cazul la C.C.C., fără întârziere;
Să prezinte propunerea de credit Comitetului de Credite – este cazul în care C.C.C. decide că analiza este completă și exactă și că toate documentele sunt în ordine; administratorul de credit va contacta membrii Comitetului de Credite și va distribui copii ale documentului de credit membrilor acestuia cu cel puțin 24 ore înainte de data ședinței.
Comitetul de Analiză a Creditelor
Comitetul de Analiză a Creditelor este organul în competența căruia se află decizia de a fi sau nu aprobat un credit, dacă aceasta se află în competența acestuia de a aproba sau de a aviza un credit aflat în competența altor organe de a aproba.
Pe lângă aprobarea /avizarea creditelor Comitetul de Analiză a Creditelor are și alte atribuții legate de monitorizarea și supravegherea riscului de credit.
4.2. Analiza activității clienților băncii Studiu de caz : S.C. ANTECO S.A . PLOIESTI
4.2.1. Analiza documentelor de creditare
Persoanele juridice care solicită credite trebuie să depună următoarele documente :
Cerere tip semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant;
Aprobarea organului de conducere potrivit statutului și legilor în vigoare, de exemplu OUG nr.20/2001, art.1, pentru angajarea creditului , constituirea de garanții și persoanele desemnate să angajeze societatea în relația cu banca;
Ultimele două rapoarte contabile (anuale sau semestriale) vizate DGFPCES, însoțite de balanțele de verificare și Raportul Comisiei de Cenzori ( în cazul în care societatea este pe acțiuni), precum și ultima balanță de verificare contabilă, împreună cu „Situația rezultatelor financiare „ și „Situația Patrimoniului”;
Bugetul de venituri și cheltuieli anual cu defalcare pe trimestre pentru toată perioada de creditare (excepție pentru creditele pe documente în curs de încasare și facilități de cont);
Fluxul de numerar pe perioada creditării;
Situația creanțelor și datoriilor curente și restante, în funcție de vechime;
Situația disponibilului și creditelor la alte bănci;
Copii după contractele de credit închiriate cu alte bănci, dacă este cazul;
Planul de afaceri;
Situația clienților cu care societatea se află în litigiu și măsuri de recuperare a creanțelor , dacă este cazul;
Documente privind spațiul în care se desfășoară activitatea pe toată durata creditării;
Contractele de aprovizionare și desfacere, acorduri, înțelegeri etc.(în copie);
Acte de proprietate pentru bunurile aduse în garanție, în copie, pe care se va înscrie conformitatea cu originalul, iar în cazul autovehiculelor luate în garanție se va reține cartea de identitate în original;
Alte documente care se consideră a fi necesare;
Administratorul de credite va consulta dosarul juridic existent și eventual va solicita completare lui.
4.2.2 Prezentarea S.C. ANTECO S.A. PLOIESTI
S.C. ANTECO SA cu sediul în PLOIESTI , str. LAMAITEI ,nr.2, a fost înființată la data de 29.11.1992 cu domeniul principal de activitate – FABRICAREA DE MOBILA – cod CAEN 3109.
A început activitatea pe un teren de 39.000 mpdin cartierul BEREASCA din municipiul PLOIESTI .
Firma are capital integral privat, iar forma de organizare este cu mai multi asociati , iar administrator este domnul ILISIE MIRCEA .
Conform structurii organizatorice firma are 70 de angajati – personal de execuție și administrativ .
Activitatea principală a firmei constă fabricarea de mobila .
Firma a înregistrat în anul :
– 2011 – cifra de afaceri = 3.855.920 lei;
– profit brut = 16.471 lei;
– 2012 – cifra de afaceri = 3.701.904 lei;
– profit brut = 7.774 lei;
Piața
Cerea de mobila – in special scaune – este nelimitată atât la intern cât și la export, iar prioritar este cel care oferă prețul cel mai bun , cu plata la livrare și cumpără cantități importate de marfuri . Potențiali cumpărători sunt unitățile din turism si populatia .
Livrarea se efectuează în baza unor contracte ferme încheiate pe o perioadă de timp determinată , la prețuri foarte bune.
Prețul de achiziție al materiei prime de la centru la centru funcție de prețurile practicate de firmele concurente din zonă, prețul de livrare este obținut de la beneficiari la un nivel stabilit. Când beneficiarul este exportator direct poate acorda prețul maxim în conformitate cu contractele pe care le au în derulare.
Analiza managerială
Structura de conducere a S.C. ANTECO S. A. se prezintă astfel:
Consiliul de administrație
Reprezentanți legali ai societății
Pentru a vedea performanțele echipei manageriale este necesar a fi prezentate valorile înregistrate de principalii indicatori care se regăsesc în cadrul contului de profit și pierderi.
Vom prezenta în continuarea acestui subcapitol fiecare indicator în parte, referitor la evoluția lui.
1. Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de firmă într-o perioadă de timp determinată, dar care nu include veniturile financiare și excepționale.
Interesul oricărui întreprinzător vizează o creștere a cifrei de afaceri pentru obținerea unui profit cât mai mare sau a unuia moderat , dar cu un grad de certitudine în viitor. Evoluția acestui indicator este reliefată prin intermediul graficului :
După cum se poate observa , cifra de afaceri are o evoluție ascendentă în perioada 30.06.2011 – 30.09.2012, după care înregistrează o evoluție descendentă.
Un alt indicator este Rezultatul (Profitul) brut al exploatării, care ca relație de calcul se exprimă astfel :
Rb expl = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare
Acest indicator înregistrează o creștere în perioada 30.06.2011-30.09.2012 , după care , în perioada 30.09.2012-31.03.2013 înregistrează o scădere.
În perioada 30.06.2012-30.09.2012 societatea ANTECO SA a înregistrat profit ca apoi, în perioada 30.09.2012-31.03.2013 să înregistreze o evoluție descendentă datorită unor cheltuieli financiare nejustificate din punct de vedere al rentabilității.
Societatea înregistrează o pierdere excepțională datorită cheltuielilor excepționale care sunt mai mari decât veniturile excepționale.
Societatea a înregistrat o creștere a profitului în perioada 30.06.2012-30.09.2012 cu 51 mil. lei , după care , în perioada 30.09.2012-31.03.2013 a înregistrat o evoluție descendentă datorită cheltuielilor mari efectuate.
În urma aplicării procentului de impozitare și scăderea acestuia din profitul brut a rezultat profitul net al firmei, astfel:
30.06.2012 – PN = 15
30.09.2012 – PN = 40
31.03.2013 – PN = 39
PN = PB – Impozit profit
Atât pe baza rezultatelor obținute în urma calculării indicatorilor, cât și al graficelor de evoluție se constată că echipa managerială a depus eforturi deosebite pentru creșterea rentabilității economice a firmei chiar dacă profitul brut a scăzut în perioada 30.09.2012-31.03.2013.
Analiza economico – financiară a S.C. ANTECO S.A.
Analiza financiară se bazează pe informațiile financiare furnizate de client. Prin aceasta banca urmărește să identifice și să cuantifice riscul performanței clientului, riscul de lichiditate, riscul legat de structura capitalului și riscul finanțării.
Riscul performanței clientului se referă la posibilitatea ca acesta să nu aibă o performanță satisfăcătoare , să nu genereze profituri acceptabile care să-i asigure capacitatea proprie de finanțare.
Analiza financiară a clientului este structurată pe mai multe etape, pe care le vom prezenta în acest subcapitol, astfel:
Analiza ciclului capitalului circulant
Analiza indicatorilor de performanță
Analiza structurii capitalului, a gradului de îndatorare
Analiza lichidității
Analiza ciclului capitalului circulant
Analiza ciclului capitalului circulant este considerată o analiză primară care nu oferă o imagine prea clară asupra situației financiare a clientului , ci mai de grabă o imagine asupra eventualelor probleme pe care le are clientul.
Capitalul circulant este definit ca diferența dintre activele circulante și pasivele curente :
CC = Ac – Pc , unde CC – capital circulant
Ac – active circulante
Pc – pasive curente
Ciclul capitalului circulant este dat de suma dintre :
Perioada creditorilor + perioada de producție + perioada debitorilor + perioada de stocare a materiilor prime + perioada de stocare a produselor finite
În situația S.C. ANTECO S.A.. evoluția capitalului circulant se prezintă astfel:
Tabel nr. 1
Calculul capitalului circulant
În perioada 30.06.2012 – 30.09.2012 s-a înregistrat o evoluție descendentă a capitalului circulant, dar în următoarele 6 luni acesta a avut o creștere spectaculoasă.
Analiza indicatorilor de performanță
Analiza indicatorilor de performanță pornește de la situațiile financiare tradiționale ale clientului (bilanț contabil, contul de profit și pierderi) pentru evaluarea profitabilității clientului.
Orice firmă are inițial la dispoziție un capital pe car-l investește în procurarea spațiului, mijloacelor fixe, materiilor prime, materialelor, forței de muncă, necesare pentru desfășurarea obiectului de activitate propriu.
Prin urmare, profitul obținut de firmă este relevant dacă este comparat cu capitalul utilizat pentru obținere lui.
La S.C. ANTECO SA am determinat ca indicator primar al performanței rentabilitatea capitalului utilizat.
Tabel nr.2 Calculul rentabilității capitalului utilizat
Din tabel rezultă o creștere a acestui indicator în perioada 30.06.2012 – 30.09.2012 , dar în următoarele 6 luni se înregistrează o evoluție descendentă.
Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra analizei rentabilității capitalului utilizat vom urmării evoluția următorilor indicatori:
Marja profitului
Eficiența (rotația) activelor
Marja profitului reflectă profitabilitatea vânzărilor și se calculează conform relației :
Aceasta trebuie să aibă o evoluție ascendentă, în caz contrar indicatorul reflectă probleme în vânzarea produselor.
La S.C. ANTECO SA . situația se prezintă astfel:
Tabel nr.3 Calculul marjei profitului
În perioada 30.06.2012 – 30.09.2012 marja profitului înregistrează o creștere , după care în următoarele 6 luni să înregistreze o descreștere care demonstrează că sunt probleme în domeniul vânzărilor.
Societatea trebuie să acționeze în acest domeniu pentru ca acest indicator să înregistreze din nou o creștere.
Eficiența (rotația) activelor reflectă capacitatea de a genera vânzări și se calculează astfel :
Tabel nr.4 Calculul eficienței activelor
Din tabel rezultă o evoluție ascendentă în perioada 30.09.2012-31.03.2013 ceea ce denotă o scădere a vânzărilor în această perioadă față de perioada anterioară când a fost înregistrată o creștere a eficienței activelor.
Analiza structurii capitalului
În cazul S.C. ANTECO SA situația datoriilor și a gradului de îndatorare se prezintă astfel:
datoriile societății – la bugetul de stat
– alte datorii de valoare și importanță mică
Tabel nr.5 Calculul gradului de îndatorare
Din tabel rezultă o creștere a gradului de îndatorare în perioada 30.09.2012-31.03.2013 ceea față de perioada precedentă ceea ce denotă o creștere a datoriilor pe care le are societatea.
Analiza lichidității
Lichiditatea este foarte importantă atât pentru client cât și pentru bancă.
Studiul lichidității are drept scop aprecierea capacității unui client de a face față datoriilor sale prin transformarea continuă și progresivă a activelor sale circulante.
Relația de calcul a lichidității generale este :
În cazul S.C. ANTECO SA lichiditatea generală se prezintă conform tabelului nr.6
Tabel nr.6 Calculul lichidității generale
Acest indicator înregistrează o creștere în perioada 30.09.2012-31.03.2013 față de perioada precedentă de unde rezultă o creștere a lichidității pe care le deține societatea.
4.2.3. Analiza bonității la S.C. ANTECO S.A.
Conform lucrării „Băncile – mica enciclopedie” – Anton Constantin C. Kirițescu, Emilian M.Dobrescu- moțiunea de bonitate este definită ca o formă a încrederii pe care o reprezintă o persoană juridică sau fizică în momentul încheierii unei operațiuni economico-financiară , în special pe bază de credit.
De altfel, bonitatea cuprinde o serie de indicatori microeconomici, la nivel de firmă, care arată gradul de credibilitate al firmei .
Acești indicatori sunt:
lichiditatea imediată;
solvabilitatea patrimonială;
rata profitului net;
gradul de îndatorare;
gradul de acoperire a dobânzii.
La S.C. ANTECO SA valorile indicatorilor de bonitate se prezintă conform tabelului nr.1.
Tabel nr.1 Valorile indicatorilor de bonitate
Ratingul solvabilității la ultimul bilanț = 4,4
Ratingul solvabilității la ultima balanță = 4,4
Se va prezenta graficul de evoluție a ratingului pentru indicatorii de bonitate.
Ratingul obținut încadrează clientul într-o performanță bună.
INDICATORII DE BONITATE
Indicatorul de lichiditate
Rata lichidității rapide se determină cu ajutorul relației :
unde, RLR = rata lichidității rapide
AC = active circulante
ST = stocuri
DTS = datorii pe termen scurt
Acest indicator arată capacitatea firmei de a face față plăților exigibile prin active cu lichiditate rapidă , sau ce pot fi transformate în lichiditate în termen scurt (maxim o lună). O lichiditate rapidă bună este atunci când indicatorul are o valoare de peste 120%.
În cazul existenței unor clienți incerți, ei trebuie excluși de la numărătorul fracției.
Indicatorul de solvabilitate
Solvabilitatea patrimonială se determină cu ajutorul relației:
unde, SP – solvabilitate patrimonială
CP – capital propriu
TP – total pasiv
Acest indicator reflectă gradul în care agentul economic poate face față obligațiilor de plată din surse proprii, indicând ponderea surselor proprii în total pasiv.
O posibilitate patrimonială bună este atunci când indicatorul are o valoare de peste 50%.
Indicatorul de profitabilitate (rentabilitate)
Rata (marja ) profitului net se determină cu ajutorul relației:
unde, RPN – rata profitului net
PN – profit net
CA – cifra de afaceri
Acest indicator arată în ultimă instanță viabilitatea afacerii , nivelul la care managementul a reușit să pună în valoare afacerea.
O rata a profitului net bună este atunci când indicatorul are o valoare de peste 12%.
Indicatorii de echilibru financiar
Gradul de îndatorare se determină cu ajutorul relației :
unde, GÎ – gradul de îndatorare
DT – datorii totale
TP – total pasiv
Acest indicator arată ponderea datoriilor în totalul resurselor agentului economic, iar un grad de îndatorare bun este atunci când indicatorul are valoarea de sub 30%.
Gradul de acoperire a dobânzii se determină cu ajutorul relației :
unde, GAD – gradul de acoperire a dobânzii
PE – profitul din exploatare
ChD – cheltuieli cu dobânzile
Acest indicator reflectă capacitatea firmei de a face față dobânzii bancare (dobânzile achitate + dobânzile neachitate).
4.2.4. Analiza efectivă a solicitării de credit
1. OBIECTUL CERERII
1.1. Cererea suplimentării liniei de credit , înregistrată la bancă sub nr.2750 / 13.05.2013 a S.C. ANTECO SA cu sediul în PLOIESTI , str. LAMAITEI nr. 2 Reg.Com. J29/96/1991,
Cod Fiscal 1351808.
1.2. Valoarea creditului (liniei de credit) :350.000 lei care 200.000 lei reprezintă linia de credit + 150.000 lei suplimentare.
1.3. Termen de acordare : 6 luni
1.4. Destinația : finanțarea activității curente
2. INFORMAȚII DESPRE CLIENT
2.1. Data începerii activității : 18.05.1991
2.2. Obiectul principal de activitate: fabricarea de mobila CAEN 3109;
2.3. Capitalul social: – subscris 4.093.446 lei
– vărsat 4.093.446 lei
2.4. Structura capitalului social: – privat 100%
– străin – %
– stat – %
2.5. Conducerea unității:
Consiliul de administrație
Reprezentanți legali ai societății
2.6. Competența de aprobare pentru contractarea creditului și pentru constituirea de garanții din patrimoniul societății (conform statutului sau actului constitutiv) o are ILISIE MIRCEA.
2.8. Clientul NU face parte dintr-un grup de persoane fizice sau juridice reprezentând „un singur debitor” (conform normei BNR nr.8/1999).
2.9. Nr.mediu de salariați:70
3. RELAȚIA CU BANCA
3.1. Relația de cont cu BCR
a. data deschiderii contului 01.10.2002
b. rulaj mediu lunar 1.332 mii. lei
c. comisioane încasate : – în anul precedent 7,8 mii lei
– în anul curent 1,3 mii lei
d. comisioane neîncasate (dacă există) 0 mii lei
3.2. Relația de creditare cu BCR
a) Total angajamente anterioare acordate de BCR ( la data analizei):
TOTAL: 230.000 LEI
b) dobânzi încasate: – anul precedent 6,7 mii lei
– anul curent 12,6 mii lei
c) dobânzi neîncasate (dacă există) 0 mii lei
d) situația rescadențărilor / reeșalonărilor / suplimentărilor: NU ARE
Relații de creditare cu alte bănci:NU ARE
Rulaje în conturi curente:
3.5. Disponibilități în lei și valută în conturi la data analizei:
a – la BCR: – în lei 74 mii. lei
– în valută 0 (echiv. Mii. lei)
b – la late bănci (numai pe bază de extrase de cont):
– în lei 0 mii. lei
– în valută 0 (echiv. Mii. lei)
4.DATE PRIVIND ACTIVITATEA CLIENTULUI
4.1. Contul de profit și pierdere:
mii. lei
4.2. Situația patrimoniului
mii. lei
Mii. lei
4.2.1. Analiza stocurilor
Total stocuri . 134 mii. lei, din care :
Mii.lei
NOTĂ : Stocurile în sumă de 134 mii. lei reprezintă materii prime+materiale
4.2.2. Analiza creanțelor
Total creanțe : 53 mii. lei , din care:
Mii.lei
Notă: Alte creanțe în sumă de 53 mii.lei reprezintă creanțe de recuperat de la buget.
Rotația creanțelor = 3 zile
4.2.3. Analiza datoriilor
Total datorii 493 mii.lei, din care :
– total credite bancare: 0 lei
– alte datorii : 493 mii.lei
Alte datorii :
Mii.lei
NOTĂ: Furnizorii interni în sumă de 16 mii.lei reprezintă datoriile de achitat în termen.
Datoriile la buget în sumă de 267 mii. lei sunt reprezentate de :
CASS – 10 mii.lei
Șomaj – 0 mii.lei
Alte impozite și taxe – 29 mii.lei
Impozit pe salarii – 0 mii.lei
Fond de sănătate – 44 mii.lei
Impozit pe profit – 184 mii.lei
Alte datorii în sumă de 50 mii.lei sunt reprezentate de dividendele de plată.
4.3. Analiza bonității și stabilirea ratingului solvabilității :
Ratingul solvabilității la ultimul bilanț = 4,4
Ratingul solvabilității la ultima balanță = 4,4
4.4. Ratingul de creditare și stabilirea comisionului de risc:
Ratingul de solvabilitate la ultima balanță: 4,4
Indicatorul garanției creditului: 3,2
Termenul de acordare : 6 luni
Factori
Ratingul de creditare obținut: 3
Comisionul de risc rezultat: 2,2
4.5. Clientul solicitant nu figurează la data prezentei în fișierul național al CIP conform cererii nr.181/05.05.2013
4.6. Clientul solicitant nu figurează la data prezentei cu sume restante în CRC conform cererii nr.181/05.05.2013.
6. GARANȚII
6.1. Garanții oferite de client:
6.2. În urma verificării faptice din data de 02.05.2013 a bunurilor aduse în garanție au rezultat următoarele: Terenul se află în comuna Valea Călugărească, sat Valea Largă care dispune de următoarele utilități: rețea de apă, energie electrică, 2 puțuri absorbante și cămin apa. Terenul are o suprafață de 4.424 mp, aflându-se în intravilanul comunei Valea Călugărească , iar autoturismul este în perfectă stare de funcționare.
6.3. Evaluarea garanțiilor a fost făcută la data de 02.05.2013 , la valoarea de 776.080 lei.
6.4. Garanții acceptate:
6.5. Gradul de acoperire cu garanții:
Valoarea creditului + dobânzi aferente: 376.250 lei
Valoarea garanțiilor ponderate: 499.340 lei
Gradul de acoperire cu garanții: 133%
6.6. Asigurarea garanțiilor se face înainte de acordarea creditului, iar polițele de asigurare cesionate în favoarea băncii vor fi păstrate la dosarul de credit cu documentele originale.
7. Componența creditului este la nivelul BCR Ploiești.
4.2.5. Adoptarea deciziei de creditare pe termen scurt
În baza analizei efectuate propunem suplimentarea liniei de credit în următoarele condiții :
Valoarea : 350.000.000 lei
Destinația: finanțarea activității curente
Durata : 6 luni
Scadența: 6 luni de la angajarea creditului
Garanții: ipoteca asupra teren situat în Valea Călugărească, sat Valea Largă, jud.PH, în tarlaua 3, parcele 1,3 și 4 , cu proprietate a S.C. ANTECO SA , în valoare de 317.000.000 lei și gaj fără deposedare asupra autoturism Renault Megane Classic, proprietate a domnului Iordache Nicolae, în valoare de 408.080.072 lei
Dobândă de bază propusă: 30% pe an, revizuibilă pe toată perioada
– Comisioane, analiza și instrumentarea documentației la solicitarea creditului = 0,1% din valoare creditului dar nu mai puțin de 500.000 lei
Comisioane de utilizare = 5% pe an, calculată lunar la soldul neangajat di credit
Reeșalonare / rescadențare = 2% din valoarea sumei reeșalonate/rescadențate
Gestionarea creditului = 0,15% aplicat la soldul mediu al creditului din luna precedentă
Comision de risc = 1% aplicat la valoarea creditului
Directorul și administratorul de credite au verificat pe teren afacerea și bunurile aduse în garanție acceptate la valoarea de 499.340.036 lei.
În ședința din data de 15.05.2013 a avizat și a aprobat suplimentarea liniei de credit solicitată de S.C. ANTECO SA –PLOIESTI .
CONCLUZII
Sistemul băncilor comerciale românești s-a format și a început să se consolideze din 1990, legislația în vigoare și contextul macroeconomic favorizând opțiunile strategice pentru profilul de universalitate. Implicarea băncilor în finanțarea unei economii aflate în plin proces de restructurare, ale cărei efecte s-au resorbit de hiperinflație, deficite bugetare și comerciale, depreciere valutară, contractarea consumului de bunuri și servicii, a determinat o permanentă înăsprire a climatului de afaceri și agravarea riscurilor în activitatea curentă.
În consecință, îmbunătățirea managementului riscurilor bancare reprezintă un obiectiv obligatoriu al politicilor de dezvoltare durabilă, atât la nivelul fiecărei bănci în parte, cât și la nivel global. În același timp însă, potențialul încă redus al pieței de capital, al pieței secundare a titlurilor de stat, precum și al piețelor specifice pentru valorificarea garanțiilor, concomitent cu utilizarea incompletă a instrumentelor financiare moderne, limitează foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, făcând necesară aplicarea unor tehnici adaptate situațiilor concrete.
Ca în orice afacere, într-o bancă, managementul riscului este în primul rând responsabilitatea consiliului de administrație și, implicit, a comitetului de direcție, care reprezintă managementul executiv. Obiectivul fundamental al consiliului de administrație vizează tratarea riscurilor într-o manieră care să întărească veniturile acționarilor, concomitent cu minimizarea potențialelor daune, având în vedere în același timp protejarea intereselor clienților și personalului propriu. În egală măsură, consiliul trebuie să se preocupe de asigurarea unui plan operațional de supraviețuire și refacere în cazul producerii unor pagube, indiferent de precauțiile luate. Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor rămâne în sarcina echipei executive.
Considerăm că infrastructura dezirabilă pentru coordonarea procesului de gestionare a riscurilor bancare ar trebui să cuprindă:
pentru riscul de creditare – un comitet de credit care să direcționeze politicile, strategia, structura portofoliului și analiza, respectiv sancționarea expunerilor mari;
pentru riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii și riscul de preț – un comitet de gestionare a activelor și pasivelor;
pentru riscurile de operare – recomandăm crearea unei unități centrale, care să acționeze ca un consultant și coordonator, cu atribuții în domeniul uniformizării metodologice și al raportărilor către consiliul de administrație;
pentru riscul de solvabilitate – apreciem că planificarea și managementul capitalului este o responsabilitate comună a președintelui comitetului de direcție și a șefului departamentului financiar.
Este de dorit, de asemenea, pentru coerența demersului, să se creeze un nivel superior de coordonare, respectiv un comitet de management al riscurilor, menit să supervizeze activitatea celorlalte organisme și să asigure o unică interfață cu consiliul de administrație.
Datorită ponderii semnificative ce revine creditelor în portofoliul băncilor comerciale, putem conchide că riscurile asociate acestora trebuie să focalizeze, în mod deosebit, atenția managerilor bancari. Cunoscând că riscul poate fi identificat, monitorizat și diminuat, dar niciodată eliminat, pentru a se proteja, băncile trebuie să dezvolte un set de politici generale (în funcție de prevederile legale și reglementările băncii centrale), politici specifice (în raport de strategia de dezvoltare a băncii) și politici sectoriale (limite de expuneri pe ramuri și sectoare de activitate, pe zone și unități teritoriale).
Un ultim aspect demn de reținut în contextul concluziilor de față, se referă la necesitatea consolidării continue a capitalurilor proprii, preponderent pe seama creșterii profiturilor. Astfel, pentru desfășurarea unei activități normale de către băncile care operează în economiile de tranziție, este necesară urmărirea realizării unui indice de adecvare a capitalului de minimum 15 – 17%, în condițiile creșterilor de capital cu cele ale activelor riscante.
Pe de altă parte, pentru cunoașterea și evaluarea situației economico-financiare prezente și de perspectivă a clienților săi, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să-și asigure o bază de informații asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze și să o monitorizeze permanent.
Principalele surse de informații folosite de bănci pentru asigurarea bazei de informații, în vederea monitorizării clienților, sunt:
Informații obținute de la client:
din cererea de deschidere de cont, cererea de credit;
din contractul de societate și statutul societății;
din bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, raportările contabile periodice, balanțele de verificare și alte situații financiare.
Informații din evidențele băncii privind:
volumul total de credite aprobat și acordat și duratele de rambursare;
volumul de încasări și plăți lunare;
incidente apărute în derularea operațiunilor de plăți fără numerar, a operațiunilor de creditare;
serviciul datoriei.
Informații din surse exterioare, care por fi obținute de la:
B.N.R.;
Registrul Comerțului;
organisme specializate;
alte bănci și organisme care au relații cu clienții;
Comisia Națională pentru Statistică etc.
Băncile comerciale sunt instituții concepute funcțional pentru gestionarea riscurilor. Acest adevăr, care a căpătat valențe profunde în experiența economiilor de piață din ultimii ani, pe măsură ce fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri și relațiile internaționale, impune băncilor românești adaptări comportamentale în consecință. Managementul riscurilor bancare devine astfel un test de competență și competitivitate pentru integrarea în sistemul financiar mondial.
BIBLIOGRAFIE
Andronache G., Belean P. – „Finanțele publice ale României”, Editura Economică, București, 2003;
BANI ȘI BĂNCI, de Nicolae Hoanță;
Basno Cezar, Dardac Nicolae – "Sisteme de plati,compensari si decontari ", Ed.Didactica si Pedagogica, 2003;
Bazno, Cezar, Dardac, Nicolae, Management bancar, Ed. Economică, București, 2002;
BĂNCILE ȘI OPERAȚIUNILE BANCARE, Prof. Dr. Lucian C. Ionescu, Editura Economică.
Badea Mariana, Managementul riscului bancar, Editura Economică, 2010
Badea Leonardo, Adela Socol, Violeta Drăgoi, Imola Drigă, Managementul riscului bancar, Editura Economică, anul 2010
Bran Paul- "Finantele întreprinderii – gestionarea fenomenului microfinanciar", Ed. Economica, 1998
Bratonovic Brajovic, Sonja, Greuning, Hennie, Analiza și managementul riscului bancar, Ed. Irecson, București, 2004;
Căruntu C., Căruntu G. A. – „Analiza economico-financiară a firmei”, Editura Academică Brâncuși, Tg.-Jiu, 2002;
Căruntu C., Mărgulescu D., Mărgulescu S. – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Hermes, București, 1999;
Cerna Silviu – "Banii si creditul în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998
Cerna Silviu – "Sistemul monetar si politici monetare în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti,
Chirițescu D. D., Nedeluț M., Duduială Popescu L. „Monedă și credit”, Editura Academică Brâncuși,Tg.-Jiu, 2003;
Ciutacu Florin – '' Drept bancar '' Ed. Themis Cart 2003 ;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Managementul bancar și analiza de riscîn activitatea de creditare, Ed. UAIC, Iași, 2007;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Tehnica operațiunilor bancare, Ed. UAIC, Iași, 2006;
Dănilă N., Berea A. O. – „Management bancar, fundamente și teorii”, Editura Economică, București, 2003;
Dănilă, N, Managementul lichidității bancare, Ed. Economică, București, 2002;
Dedu V. – „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2003;
Ed.Tribuna economica 2003;
Georgescu Florin -'' Starea economico-sociala a României in anul 2000 '', Ed.Expert 2002;
GHID AL SISTEMULUI BANCAR, elaborat de Asociația Română a Băncilor,1996;
Goringu G. – „Dicționarul complet al economiei de piață”, Editura Danubius, Brăila, 2001;
Hurduc Natalita – ''Optimizarea activitatii bancii de retea'' , Ed. Expert , 2002;
Koch, Timothy, MacDonald, Scott, Bank Managament, Thomson South-Western, USA, 2003;
MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR, de Ion Nițu, Editura Expert;
Maniu, Isaic Măsurarea și analiza statistică a riscului În România
MICĂ ENCICLOPEDIE, de Costin C. Kirițescu, Emilian M. Dobrescu, Editura Expert;
Mihai Gheorghe si A. Imireanu -''Produse si servicii bancare în relatiile de plati
Motocu Marius- "Analiza eficientei economice în cadrul bancilor Comerciale" ,Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
Muresan Maria – Gestionarea patrimoniului agentului economic ,Editura Dacia 2000;
Nițu I. – „Management financiar bancar”, Editura Expert, București, 2000;
Nițu, I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, București, 2000;
Olteanu, Mădălina, Managementul activelor bancare în România-Teză de doctorat, Biblioteca digitală ASE, Busurești, 2005;
Paxino D., Moșteanu N. R. – „Managementului riscurilor valutare și aplicațiile în tranzacțiile internaționale”,. Editura Sylvi, București, 2002;
Roman, Monica, Statistică financiar-bancară, Biblioteca digitală ASE, București, 2005;
Roxin L. – „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997;
si expertiza contabila",Ed. Economica 2004;
Spulbar C. – „Optimizarea managementului bancar”, Editura Universitară, Craiova, 1999;
Spulbăr, Cristi Marcel – Management bancar, Editura Manual universitar Craiova, 2008
Stârcea D., Medar L., Toader C. – „Interoperabilitate Analiză economică, Control și Audit financiar în instituțiile de control și audit”, Editura Universitară, Craiova, 2005;
stefan Craciun – "Auditul financiar si auditul intern -Controlul financiar
Stoica M. – „Managementul bancar”, Editura Economică, București, 1999;
Stoica, Maricica, Gestiune bancară, Ed. Luminalex, București, 2002;
STRATEGIE BANCARĂ, de Aurel Octavian Berea, Editura Expert;
Temes Ioan, – "Contabiliatatea bancara", Ed. Napoca Star, Cluj-Muresan Mariana Napoca, 1998
Todorache D., Rusu L., Târdea P. P., Ivan M. V. – „Management financiar-bancar ”, Editura Cartea Universitară, București, 2004;
Trenca Ioan – "Managementul operatiunilor bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1999
Trenca Ioan – "Tehnica operatiunilor bancare", Univ. Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1990
Trenca Ioan – "Tehnica si operatiuni bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 2003;
Troacă V. – „Management financiar bancar”, Editura Academică Brâncuși, TG.-Jiu, 2002;
Turcu Ioan – "Operatiuni si contracte bancare", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994
Norma BNR numărul 1 din 9 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001
BCR Raport Raport anual 2009 – www.bcr.ro
BNR Raport privind stabilitatea financiară 2012
*** – Dicționarul complet al economiei de piață, București, 1995;
*** – Legea bancară Nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare, privind activitatea bancară;
*** – Normele BNR nr. 17/2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit;
*** – Normele BNR nr. 7/1999, nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, nr. 9/1999, Raport al Direcției de Supraveghere BNR;
*** – Norme Metodologice ale B.C.R., nr. 1/2004 privind creditarea persoanelor juridice;
*** – Revista „Finanțe, bănci, asigurări”, nr. 9/1999, nr. 12/1998, nr. 7 și 8/1998, nr. 7și 8/2001, nr. 10/2001, nr. 12 și 13/2001;
Planul de conturi pentru societati bancare si normele metodologice de utilizare a acestuia, 1997;
Legea bancara nr.58/1998 ;
Normele BNR nr.7/1998 privind evidentierea în contabilitatea bancilor a creditelor si dobânzilor aferente constractelor de credit;
Legea nr.485\2003 "Legea privind activitatea bancara"
O.G.nr.10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul institutiilor de credit aprobata,completata si modificata prin Legea nr.278 din 23 iunie 2004;
Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Bancii Nationale a României ;
Regulamentul 4/2004 privind organizarea si functionarea a României a Centralei Riscurilor Bancare;
BIBLIOGRAFIE
Andronache G., Belean P. – „Finanțele publice ale României”, Editura Economică, București, 2003;
BANI ȘI BĂNCI, de Nicolae Hoanță;
Basno Cezar, Dardac Nicolae – "Sisteme de plati,compensari si decontari ", Ed.Didactica si Pedagogica, 2003;
Bazno, Cezar, Dardac, Nicolae, Management bancar, Ed. Economică, București, 2002;
BĂNCILE ȘI OPERAȚIUNILE BANCARE, Prof. Dr. Lucian C. Ionescu, Editura Economică.
Badea Mariana, Managementul riscului bancar, Editura Economică, 2010
Badea Leonardo, Adela Socol, Violeta Drăgoi, Imola Drigă, Managementul riscului bancar, Editura Economică, anul 2010
Bran Paul- "Finantele întreprinderii – gestionarea fenomenului microfinanciar", Ed. Economica, 1998
Bratonovic Brajovic, Sonja, Greuning, Hennie, Analiza și managementul riscului bancar, Ed. Irecson, București, 2004;
Căruntu C., Căruntu G. A. – „Analiza economico-financiară a firmei”, Editura Academică Brâncuși, Tg.-Jiu, 2002;
Căruntu C., Mărgulescu D., Mărgulescu S. – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Hermes, București, 1999;
Cerna Silviu – "Banii si creditul în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998
Cerna Silviu – "Sistemul monetar si politici monetare în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti,
Chirițescu D. D., Nedeluț M., Duduială Popescu L. „Monedă și credit”, Editura Academică Brâncuși,Tg.-Jiu, 2003;
Ciutacu Florin – '' Drept bancar '' Ed. Themis Cart 2003 ;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Managementul bancar și analiza de riscîn activitatea de creditare, Ed. UAIC, Iași, 2007;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Tehnica operațiunilor bancare, Ed. UAIC, Iași, 2006;
Dănilă N., Berea A. O. – „Management bancar, fundamente și teorii”, Editura Economică, București, 2003;
Dănilă, N, Managementul lichidității bancare, Ed. Economică, București, 2002;
Dedu V. – „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2003;
Ed.Tribuna economica 2003;
Georgescu Florin -'' Starea economico-sociala a României in anul 2000 '', Ed.Expert 2002;
GHID AL SISTEMULUI BANCAR, elaborat de Asociația Română a Băncilor,1996;
Goringu G. – „Dicționarul complet al economiei de piață”, Editura Danubius, Brăila, 2001;
Hurduc Natalita – ''Optimizarea activitatii bancii de retea'' , Ed. Expert , 2002;
Koch, Timothy, MacDonald, Scott, Bank Managament, Thomson South-Western, USA, 2003;
MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR, de Ion Nițu, Editura Expert;
Maniu, Isaic Măsurarea și analiza statistică a riscului În România
MICĂ ENCICLOPEDIE, de Costin C. Kirițescu, Emilian M. Dobrescu, Editura Expert;
Mihai Gheorghe si A. Imireanu -''Produse si servicii bancare în relatiile de plati
Motocu Marius- "Analiza eficientei economice în cadrul bancilor Comerciale" ,Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
Muresan Maria – Gestionarea patrimoniului agentului economic ,Editura Dacia 2000;
Nițu I. – „Management financiar bancar”, Editura Expert, București, 2000;
Nițu, I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, București, 2000;
Olteanu, Mădălina, Managementul activelor bancare în România-Teză de doctorat, Biblioteca digitală ASE, Busurești, 2005;
Paxino D., Moșteanu N. R. – „Managementului riscurilor valutare și aplicațiile în tranzacțiile internaționale”,. Editura Sylvi, București, 2002;
Roman, Monica, Statistică financiar-bancară, Biblioteca digitală ASE, București, 2005;
Roxin L. – „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997;
si expertiza contabila",Ed. Economica 2004;
Spulbar C. – „Optimizarea managementului bancar”, Editura Universitară, Craiova, 1999;
Spulbăr, Cristi Marcel – Management bancar, Editura Manual universitar Craiova, 2008
Stârcea D., Medar L., Toader C. – „Interoperabilitate Analiză economică, Control și Audit financiar în instituțiile de control și audit”, Editura Universitară, Craiova, 2005;
stefan Craciun – "Auditul financiar si auditul intern -Controlul financiar
Stoica M. – „Managementul bancar”, Editura Economică, București, 1999;
Stoica, Maricica, Gestiune bancară, Ed. Luminalex, București, 2002;
STRATEGIE BANCARĂ, de Aurel Octavian Berea, Editura Expert;
Temes Ioan, – "Contabiliatatea bancara", Ed. Napoca Star, Cluj-Muresan Mariana Napoca, 1998
Todorache D., Rusu L., Târdea P. P., Ivan M. V. – „Management financiar-bancar ”, Editura Cartea Universitară, București, 2004;
Trenca Ioan – "Managementul operatiunilor bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1999
Trenca Ioan – "Tehnica operatiunilor bancare", Univ. Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1990
Trenca Ioan – "Tehnica si operatiuni bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 2003;
Troacă V. – „Management financiar bancar”, Editura Academică Brâncuși, TG.-Jiu, 2002;
Turcu Ioan – "Operatiuni si contracte bancare", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994
Norma BNR numărul 1 din 9 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001
BCR Raport Raport anual 2009 – www.bcr.ro
BNR Raport privind stabilitatea financiară 2012
*** – Dicționarul complet al economiei de piață, București, 1995;
*** – Legea bancară Nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare, privind activitatea bancară;
*** – Normele BNR nr. 17/2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit;
*** – Normele BNR nr. 7/1999, nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, nr. 9/1999, Raport al Direcției de Supraveghere BNR;
*** – Norme Metodologice ale B.C.R., nr. 1/2004 privind creditarea persoanelor juridice;
*** – Revista „Finanțe, bănci, asigurări”, nr. 9/1999, nr. 12/1998, nr. 7 și 8/1998, nr. 7și 8/2001, nr. 10/2001, nr. 12 și 13/2001;
Planul de conturi pentru societati bancare si normele metodologice de utilizare a acestuia, 1997;
Legea bancara nr.58/1998 ;
Normele BNR nr.7/1998 privind evidentierea în contabilitatea bancilor a creditelor si dobânzilor aferente constractelor de credit;
Legea nr.485\2003 "Legea privind activitatea bancara"
O.G.nr.10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul institutiilor de credit aprobata,completata si modificata prin Legea nr.278 din 23 iunie 2004;
Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Bancii Nationale a României ;
Regulamentul 4/2004 privind organizarea si functionarea a României a Centralei Riscurilor Bancare;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prevenirea Riscului Bancar Prin Aplicarea Reglementarilor de Creditare (ID: 144891)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.