Prevenirea, Corectarea Tulburarilor de Limba la Copiii Prescolari
Fiecare părinte își consideră copilul perfect. Dar chiar și în această perfecțiune îi place să intervină și să facă unele retușuri. Logopedia îi ajuta pe copii să-și corecteze micile defecte de vorbire.
Dacă merg la logoped nu înseamnă că ei nu mai sunt aceiași copii perfecți și
minunați pentru părinți.Este o minune faptul că ne naștem, creștem și ne dezvoltăm aproape din nimic…adică din doua celule unite de la mama și de la tata care formează așa numita celulă zigot. Aceasta, dupa complexe și tulburătoare transformări, ajunge să creeze un copil. De aceea le și spunem copiilor ,, minuni ale lumii’’, pentru că ei sunt ceva cu totul și cu totul deosebiti.
De copii trebuie să ne ocupăm permanent. Părinții au obligația și menirea de a se ocupa de copiii aduși pe lume: să-i crească bine, sănătos, armonios și în concordanță cu dorințele lor. Și, cu toate că îi considerăm perfecți și minunați, ne ocupăm toată viața de educația și formarea lor. Îi hrănim, îi spălăm, îi îmbrăcăm, îi iubim și îi alintăm.
Le dăm sfaturi și le spunem ce este bine și ce nu este bine. Îi învățăm cum trebuie să se comporte acasă, la școală sau în societate. Educația dată de părinți trebuie completată și de cea a educatorilor specializați de la grădiniță și de la scoală.
Vorbitul este un dar minunat care se dezvoltă la om fără lecții sau teme. Gângurim de la naștere, treptat scoatem mai multe sunete, pentru ca apoi, spre vârsta de un an, să începem să scoatem sunete mai articulate sau cuvinte scurte. Cât de bucuroși suntem când copilul spune pentru prima oară „mama”!
Dar dacă primele cuvinte le articulăm spontan, nu același lucru putem să-l spunem despre limbaj. Acesta se formează treptat, pe parcursul anilor. De aceea este important să le spunem copiilor cât mai multe cuvinte, să le pronunțăm cât mai clar pentru ca ei să ne copieze și să le articuleze cât mai bine.
Capitolul I
Prezentare generală
1.1 Despre limbaj
Limbajul este un fenomen deosebit de complex care a preocupat de multă vreme pe oamenii de știință din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelență psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de cercetare al psihologiei.
Constituind una din manifestările esențiale ale vieții psihice a omului, limbajul este totodată una din trăsăturile sale caracteristice, distinctive, în raport cu celelalte viețuitoare. Omul este singura ființă vorbitoare. Fără limbaj nu poate fi concepută nici existența omului ca ființă socială, nici existența societății însăși.
În procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care sunt neverbale (acțiuni concrete cu obiectele, gesturile și mimica), iar altele verbale (sonore, grafice). Mijloacele verbale (și în primul rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limbă care este prezent numai în societatea umană.
Limbajul este o formă specifică de activitate umană prin care se realizează comunicarea dintre oameni. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. În accepția sa strictă, termenul de limbaj se referă la comunicarea verbală.
În terminologia științifică, acest termen desemnează capacitatea cu care este înzestrată orice ființă umană normală, constituită de a învăța și de a folosi unul sau mai multe sisteme de semne verbale pentru a comunica cu semenii săi, de a-și reprezenta lumea. În concepția lui Jacques Piaget (1946) ființa umană este înzestrată cu puternice capacități funcționale ce fac posibilă emergența unei funcții simbolice generale, din care limbajul nu ar fi decât un aspect.
Limbajul este o activitate umană de comunicare prin intermediul limbii. Dar natura limbajului, respectiv a limbii, nu poate fi elucidată fără să se precizeze care este conținutul comunicării verbale. Deși limbajul se află în relații strânse cu toate procesele și însușirile psihice ale omului, inclusiv cu cele mai simple (senzațiile și percepțiile), totuși cercetările psihologice au stabilit de multă vreme că principalul conținut al comunicării verbale îl formează gândirea.
1.2 Cunoștințe introductive despre logopedie
Logopedia, ca știință, s-a constituit atât din rațiuni practice, cât și teoretice, extinzându-și sfera de acțiune de la cercetarea limbajului și comunicării, în relație cu evoluția personalității, la formularea unor legi și metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultăților verbale și la stimularea comportamentelor verbale.
Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o dișciplină psihopedagogică teoretică, izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viața psihică și în structurarea personalității fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunțat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, înțelegerii și restabilirea relațiilor specific umane. Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamnă cuvânt, și „paideia”, care înseamnă educație. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea și dezvoltarea limbajului, cu prevenirea și corectarea tulburărilor acestuia. Din câte se știe, primul care utilizează termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 î.e.n.). În definirea logopediei ca știință, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: „o știință pedagogică specială, despre prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire”, „o știință despre fiziologia și patologia procesului de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea și tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înțelegerii și comunicării”.
Practica logopedică se bazează pe cunoașterea particularităților psihologice ale formării și evoluției limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltării psihismului și activității educative cu diferite categorii de persoane cu dizabilități, a implicațiilor deprivării senzoriale și mentale asupra psihologiei individului și limbajului, cunoașterea structurii și organizării aparatului fonoarticulator, a poziției și formei corecte în emisia verbală, a regulilor gramaticale și stilistice ale elaborării scris-cititului. La rândul său, logopedia pune la dispoziția acestor științe informații utile cu privire la prevenirea, formarea și corectarea limbajului tulburat, teoretizează pe baza activității concrete și îmbogățește metodologia de formare a vorbirii, de stimulare a înțelegerii comunicării și de dezvoltare a personalității armonioase.
Preocupări legate de formarea vorbirii coerente, corecte și de înlăturarea unor eventuale handicapuri au existat din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire și oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv și cât mai pe înțelesul auditorului, ceea ce a ridicat vorbirea la un rang de cinste, asigurând oratorului o poziție socială favorabilă. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat conțin considerații interesante cu privire la preocupările societății antice de a forma și dezvolta, la toți membrii ei, o vorbire cât mai agreabilă și mai inteligibilă. Descrierea pe care o face Plutarh, în „Vieți paralele”, lui Demostene, ilustrează strălucit posibilitățile de modelare a vorbirii sub influența unor exerciții și a psihoterapiei. Rezultă că Demostene suferea de o bâlbâială accentuată, cu implicații în planul interior, marcându-l ca timid, centrat pe sine, necomunicativ, nesociabil, negativist, irascibil; prin voință și exerciții sistematice de vorbire ajunge nu numai să scape de handicapul respectiv, dar și să-și modifice comportamentul și să-și transforme întreaga personalitate, cu dominarea trăsăturilor pozitive, devenind astfel marele orator al Antichității.
Aceeași prețuire o găsim, mai târziu, la romani prin glasul lui Cicero, care în lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm și să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai înalte”. Ulterior, în Evul Mediu, cu toate oprimările la care este supusă știința, se evidențiază unele idei pozitive. Astfel, în „Canonul medicinei”, Avicena notează o serie de exerciții utilizate în scopul reglării respirației și vocii, adoptate și în prezent în corectarea bâlbâielii.
Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Deși preocupările în direcția tulburărilor de limbaj se făceau tot mai simțite, logopedia s-a constituit, ca știință, abia în prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea și aplicarea la realitățile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului și a tulburărilor de vorbire, care apăreau, mai mult sau mai puțin sporadic, într-o serie de domenii apropiate logopediei.
Logopedia contemporană își definește, în prezent, menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, la prevenirea și studierea lor; ea are în vedere educarea și restabilirea echilibrului psiho-fizic și dezvoltărea unei integre personalități, studierea comportamentului verbal și a relației acestuia cu personalitatea umană.
În țara noastră, o cronică din 1835 vorbește de „vindecarea gângăviei”, dar practica logopedică s-a legalizat mult mai târziu, în 1949 și apoi a fost întărită printr-o nouă legiferare, în 1957. Mai întâi, iau ființă cabinete logopedice în policlinici și în unele spitale de neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interșcolare și cabinete logopedice pe lângă unele grădinițe și unitățile speciale pentru copiii cu dizabilități. După 1990, la acestea se adaugă cabinetele logopedice particulare.
În prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburărilor de limbaj, inclusiv asupra celor de voce, ca și asupra studiului comunicării în cadrul relațiilor interumane pentru dezvoltarea personalității și comportamentelor adaptabile.
Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire și înlăturare a tulburărilor de limbaj în vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relațiile cu semenii săi, de a facilita inserția în comunitate, de a se forma și dezvolta pe măsura disponibilităților sale. Activitatea logopedică este centrată, în special, asupra copiilor nu numai din cauza frecvenței mai mari a tulburărilor de limbaj, dar și pentru faptul că la aceștia vorbirea este în continuă structurare și dezvoltare, iar dereglările apărute au tendința, ca odată cu trecerea timpului, să se consolideze și agraveze sub forma unor deprinderi deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor.
Logopedia are, în primul rând, un scop educativ; ea contribuie la formarea omului, îl ajută pe copil să depășească dificultățile școlare și de adaptare. Din aceeași perspectivă, sunt, în egală măsură, semnificative demersurile pentru prevenirea tulburărilor de limbaj și terapia lor. Vârstele preșcolară și școlară mică sunt cele mai favorabile pentru o acțiune logopedică eficace. Desigur că tulburările de limbaj pot și trebuie să fie corectate și la vârstele adulte, mai cu seamă că ele duc la dezadaptabilități sociale, la tulburări de personalitate și pot perturba poziția socială a persoanei.
Din punct de vedere teoretic, logopedia acumulează un bogat material informativ cu privire la psihologia limbajului și comunicării, la pedagogia curativă, material obținut prin decelarea unor variabile de tipul experimentului natural provocat de situația critică a logopatului.
1.3 Definirea logopediei ca știință
Poate cea mai completă definiției a logopediei a fost dată de M. Sovak: „Știința despre fiziologia și patologia proceselor de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea șatore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm și să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai înalte”. Ulterior, în Evul Mediu, cu toate oprimările la care este supusă știința, se evidențiază unele idei pozitive. Astfel, în „Canonul medicinei”, Avicena notează o serie de exerciții utilizate în scopul reglării respirației și vocii, adoptate și în prezent în corectarea bâlbâielii.
Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Deși preocupările în direcția tulburărilor de limbaj se făceau tot mai simțite, logopedia s-a constituit, ca știință, abia în prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea și aplicarea la realitățile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului și a tulburărilor de vorbire, care apăreau, mai mult sau mai puțin sporadic, într-o serie de domenii apropiate logopediei.
Logopedia contemporană își definește, în prezent, menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, la prevenirea și studierea lor; ea are în vedere educarea și restabilirea echilibrului psiho-fizic și dezvoltărea unei integre personalități, studierea comportamentului verbal și a relației acestuia cu personalitatea umană.
În țara noastră, o cronică din 1835 vorbește de „vindecarea gângăviei”, dar practica logopedică s-a legalizat mult mai târziu, în 1949 și apoi a fost întărită printr-o nouă legiferare, în 1957. Mai întâi, iau ființă cabinete logopedice în policlinici și în unele spitale de neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interșcolare și cabinete logopedice pe lângă unele grădinițe și unitățile speciale pentru copiii cu dizabilități. După 1990, la acestea se adaugă cabinetele logopedice particulare.
În prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburărilor de limbaj, inclusiv asupra celor de voce, ca și asupra studiului comunicării în cadrul relațiilor interumane pentru dezvoltarea personalității și comportamentelor adaptabile.
Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire și înlăturare a tulburărilor de limbaj în vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relațiile cu semenii săi, de a facilita inserția în comunitate, de a se forma și dezvolta pe măsura disponibilităților sale. Activitatea logopedică este centrată, în special, asupra copiilor nu numai din cauza frecvenței mai mari a tulburărilor de limbaj, dar și pentru faptul că la aceștia vorbirea este în continuă structurare și dezvoltare, iar dereglările apărute au tendința, ca odată cu trecerea timpului, să se consolideze și agraveze sub forma unor deprinderi deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor.
Logopedia are, în primul rând, un scop educativ; ea contribuie la formarea omului, îl ajută pe copil să depășească dificultățile școlare și de adaptare. Din aceeași perspectivă, sunt, în egală măsură, semnificative demersurile pentru prevenirea tulburărilor de limbaj și terapia lor. Vârstele preșcolară și școlară mică sunt cele mai favorabile pentru o acțiune logopedică eficace. Desigur că tulburările de limbaj pot și trebuie să fie corectate și la vârstele adulte, mai cu seamă că ele duc la dezadaptabilități sociale, la tulburări de personalitate și pot perturba poziția socială a persoanei.
Din punct de vedere teoretic, logopedia acumulează un bogat material informativ cu privire la psihologia limbajului și comunicării, la pedagogia curativă, material obținut prin decelarea unor variabile de tipul experimentului natural provocat de situația critică a logopatului.
1.3 Definirea logopediei ca știință
Poate cea mai completă definiției a logopediei a fost dată de M. Sovak: „Știința despre fiziologia și patologia proceselor de înțelegere, de comunicare, despre prevenirea și tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înțelegerii comunicării”.
Logopedia, știință născută din rațiuni teoretice și practice, născută la intersecția altor științe ( psihologia, psihopatologia, anatomia și fiziologia omului, psiholingvistica, pedagogia etc), cu legi și principii proprii, cu obiective, metode și mijloace proprii, este atât o știință ce se poate aplica preventiv în cadrul educației timpurii și profilactic ( începând cu 4 ani, când coordonarea motrică a organelor fonatorii se maturizează , când capacitatea de a fi atent o perioadă mai mare de timp crește și ea ) în scopul îmbunătățirii pronunției, dezvoltării abilităților de comunicare care implică emisie și recepție de mesaje, optimizării capacităților de scris-citit. Sarcina prioritară a actului logopedic este remedierea tulburărilor de vorbire și stimularea comportamentului verbal astfel încât personalitatea să nu fie destructurată.
Problemele complexe ce se pot ivi în sfera limbajului au etiologii diverse și simptomatologii diverse. Recuperarea este importantă pentru evoluția psihică în parametrii normali, formarea unui limbaj standard acceptat de comunitate și necesar înțelegerii.
Tulburările la nivelul emisiei și recepției mesajelor au implicații serioase asupra sferei intelectuale a limbajului, cu un ecou profund la nivelul sferei afective și comportamentale. Un copil care prezintă la intrarea în școală tulburări dismaturative va avea dificultăți de adaptare și integrare în comunitate și o stimă de sine știrbită.
1.4 Raport logopedie și alte științe
Logopedia are multiple raporturi cu o serie de științe și se înscrie în sistemul de conexiuni al diferitelor domenii aplicative și teoretice.
În cercetarea problemelor limbajului și a tulburărilor sale există multe zone de intersecție între logopedie și alte științe, precum psihologia, medicina, foniatria, lingvistica, dar ele nu se confundă. Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoașterea etapelor de dezvoltare și manifestare psiho-comportamentale, prin enunțarea posibilităților de evoluție în raport de condițiile instructiv-educative și de capacitățile interne ale fiecărei persoane. Aceste cunoștințe sunt întregite prin dinamica și mecanismele dezvoltării, în cazul diferitelor deficiențe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienților și pedagogia acestora. Psihologia generală face posibilă cunoașterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a funcțiilor sale și a rolului acestora în viața psihică. Cunoștințele din medicină, dar mai cu seamă cele din psihologia medicală, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie, creează un tablou complex al înțelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonatoare și al implicațiilor acestora asupra formării și evoluției limbajului.
De asemenea, aceste discipline fac posibilă înțelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos în ameliorarea vieții psihice și a recuperării fizice, facilitând, astfel, acțiunile educative. La rândul său, logopedia pune la dispoziția acestor științe o serie de date de un interes deosebit pentru înțelegerea etiologiei și simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a mecanismelor și dinamicii formării vorbirii corecte sub influența acțiunii educative, a rolului jucat de emisia-recepția corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei persoane și pentru adaptarea sa la mediul social.
1.5 Logopedul
Logopedul este specialistul care posedă cunoștințe din domeniile psihologiei, în primul rând al psihologiei copilului, psihoterapiei, psihopatologiei, foniatriei, foneticii, psihodiagnozei, laringologiei, rinologiei.
Ceea ce face logopedul – din domeniul școlar sau de sănătate- pornind de la prima etapă –depistarea-, trecând spre o următoare etapă și anume acomodarea cu actul terapeutic și persoana adultă, apoi stabilirea clară a diagnosticului, prognosticului, și conceperea planului personalizat de intervenție, urmând apoi etapele de emisie, fixare, consolidare și automatizare a sunetului poate fi o muncă de durată sau una scurtă. Sunt multe variabile care intră în ecuația timpului de restabilire a limbajului, dar poate cea mai importantă este echipa : copil – logoped-părinte- cadrul didactic ( și dacă e necesar și un medic de specialitate ).
Cele mai dificile diagnostice sunt sindroamele atetozice, redarea limbajului bolnavilor laringectomizați, afazicilor, malformațiilor congenitale, alaliilor, surdo-mutitatea, limbajul deteriorat al autiștilor sau intervenția în ADHD. Cele mai frecvente diagnostice sunt dislaliile, bâlbâiala, tulburările de scris-citit.
Logopedul este persoana care aplică terapia logopedica printr-un program diferențiat necesar fiecaruia în parte. Este persoana care oferă sprijin, dar evident logopedul nu lucreaza în locul lor… aceasta terapie, ca multe altele, necesită colaborare, responsabilitate și implicare.
1.6 Care sunt sarcinile logopedului?
Terapia Tulburărilor de Limbaj este o propunere de cadru metodologic și o însumare de programe corespunzând principalelor dezordini de limbaj.
Iată câteva din atribuțiile logopedului evidențiate în fișa postului a logopedului:
Depistarea și diagnosticarea elevilor (copiilor). Practic prima vizită la logoped constă în testarea copilului, ca logopedul să depisteze problema. Dupa o primă constatare a tulburărilor de limbaj, copiii logopați sunt programați pentru terapia logopedica. Primul moment al terapiei tulburărilor de limbaj îl constituie examinarea complexă a copilului depistat.
Altă sarcină la fel de importantă în terapia logopedică este elaborarea și aplicarea programelor de recuperare și terapie logopedică în funcție de diagnostic.
De asemenea, logopedul stabilește diagnosticul și supervizează activitățile de terapie cognitivă, ludoterapie, terapia psihomotricității și abilitate manuală, organizarea și formarea autonomiei personale și sociale.
1.7 Ce tratează logopedul?
Tulburări de pronunție:
– dislalie;
– disartrie;
– rinolalie.
Tulburări de ritm și fluență a vorbirii:
– bâlbâiala;
– logonevroza;
– tahi/bradilalie, etc.
Tulburări de voce:
– afonie;
– disfonie;
– fonastenie.
Tulburări ale limbajului citit-scris;
– dislexie-alexie;
– disgrafie-agrafie.
Tulburări polimorfe:
– afazie-alalie
Tulburări de dezvoltare a limbajului:
– mutism psihogen-electiv sau voluntar;
– retard în dezvoltarea generala a vorbirii.
Tulburări ale limbajului pe baza unor disfuncții psihice:
– dislogii;
– ecolali;
– jargonofazii;
– bradifazii,
În funcție de tulburările pe care le depistează logopedul, acesta intervine cu un program terapeutic specific tulburării de limbaj.
1.8 Cât dureaza terapia?
Un aspect important în derularea terapiei este timpul. Durata procesului de recuperare depinde de mai mulți factori ( nivelul dezvoltării intelctuale, vârsta, implicarea activă a părinților în procesul logopedic, gradul de implicare a copilului în realizarea terapiei, etc). Astfel, terapia poate dura de la câteva săptamâni, luni la câțiva ani întregi.
Cert este că tulburările de limbaj nu dispar de la sine (doar în cazul unor cauze fiziologice – nematurizarea aparatului fonoarticulator și a sistemelor cerebrale implicate în vorbire care se recuperează de la sine la copii, pâna în vârsta de 3 ani) de aceea este necesar un tratament logopedic. De reținut este faptul că ceea ce se lucrează în cabinetul de logopedie trebuie repetat și acasă. Este foarte important ca și părinții să colaboreze cu logopedul pentru ca rezultatele terapiei să fie rapide și evidente.
Există un program anumit de recuperare pentru fiecare tulburare în parte, de aceea se recomandă intervenția specializată a logopedului în recuperarea limbajului.
Iată cateva răspunsuri la cele mai frecvente întrebari puse despre logoped și logopedie:
Când ne adresăm unui logoped ?
Mergem la logoped în cazul în care sesizăm că este ceva în neregulă cu limbajul copilului.
Fără a avea cunoștințe de specialitate, părinții observă cu ușurință anumite probleme cum ar fi:
– pronunțarea incorectă sau omiterea unuia sau mai multor sunete;
– vorbirea nazală;
– articularea defectuoasă a cuvintelor;
– repetarea sau prelungirea unor sunete, silabe sau cuvinte;
– apariția unor blocaje sau spasme la rostirea unor cuvinte;
– vorbirea rapidă;
– vorbirea lenta;
– pierderea vocii;
– vocabular foarte redus (4-5 cuvinte);
– dificultăți de scris și citit;
– întârzieri în dezvoltarea vorbirii;
Care este vârsta recomandată pentru terapia tulburărilor de limbaj?
Vârsta recomandată pentru a începe terapia este 4-5 ani, vârsta la care limbajul ar trebui să fie structurat și consolidat.
Există și excepții?
În cazul în care copilul are și alte probleme (deficiente de auz, autism, sindrom Down), care ar impiedica apariția sau dezvoltarea normala a limbajului este indicat să se intervină de la o vârstă mai mică.
Cât durează o ședința logopedică?
Durata unei ședinte este de 35-40 minute. Lucrând individual, copilul este foarte solicitat, obosește și nu mai dă randament.
Câte ședințe se fac pe săptămână/ lună?
Pentru ca intervenția logopedică să fie cât mai eficientă se recomandă 2 vizite la logoped pe săptămână și exersarea zilnică acasă. Nu trebuie să se înțeleagă că dacă se efectuează 2 ședințe pe săptămână deficiența se corectează de 2 ori mai repede. Dacă nu se exersează acasă rezultatele apar greu, rolul părintelui fiind foarte important în fixarea programului terapeutic indicat de către logoped.
În cât timp se poate corecta un sunet?
Nu se poate vorbi despre o perioada exactă în care se corectează un sunet. Aceasta depinde de mai multi factori: vârsta copilului, gradul de implicare, nivelul de dezvoltare al auzului fonematic, mobilitatea aparatului fonoarticulator și, nu în ultimul rând, de tipul sunetului. Exemplu: «R» este sunetul care se obține cel mai
greu, perioada variind de la câteva luni până la 1-2 ani.
În ce constă o sedință logopedică?
O ședința logopedică presupune implicarea copilului în diverse activități specifice vârstei ce constau în repetarea unor silabe, cuvinte, propoziții, jocuri educative, asamblarea de puzzle-uri, rezolvarea unor fise, alcătuirea de propoziții după imagini; activități distractive și captivante care fac ca vizita la logoped să nu fie resimțită negativ de către copil.
1.9 Etiologia și clasificarea tulburărilor de limbaj
Nu totdeauna se pot stabili, cu exactitate, cauzele care au provocat o tulburare sau alta de limbaj iar, de cele mai multe ori la baza unei dereglări sau nedezvoltări normale se află un complex de cauze. Prin urmare, tulburările de limbaj apar prin acțiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul nașterii sau după naștere. La aceste cauze generale, ce pot fi incriminate în toate tulburările de limbaj, se adaugă altele specifice unei categorii date și la care ne vom mai referi atunci când vom analiza tulburările respective.
Dintre cauzele care pot acționa în timpul sarcinii, citez: diferitele intoxicații și infecții, bolile infecțioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carențele nutritive, traumele mecanice care lezează fizic organismul fătului, traumele psihice suferite de gravidă, începând cu neacceptarea psihică a sarcinii și terminând cu trăirea unor stresuri, frământări interioare, spaime care își pun pecetea asupra dezvoltării funcționale a fătului.
Din categoria cauzelor care acționează în perioada nașterii le menționez pe următoarele: nașterile grele și prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoarței cerebrale, diferitele traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice ș.a. În fine, a treia categorie o constituie cauzele care acționează după naștere; ele alcătuiesc grupa cea mai mare.
Acestea pot fi împărțite în patru categorii:
-cauze organice, ce pot fi de natură centrală sau periferică. Avem în vedere diferitele traumatisme mecanice care influențează negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afectează nemijlocit, auzul și organele fonoarticulatorii. În cazul unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte tulburări, disfuncții ale limbajului ce au o mare varietate, cu cât zona lezată este mai întinsă sau mai profundă, cu atât tulburările sunt mai ample și cu un înalt grad de complexitate pentru că, de cele mai multe ori, sunt atinși mai mulți centri corticali implicați în realizarea diferitelor funcții psihice. Așa spre exemplu, lezarea timpanului împiedică recepția corectă a limbajului și emiterea normală a sunetelor, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizată a tuturor elementelor necesare realizării procesului vorbirii. O asemenea situație are loc și în prognatism și progenie ca și în macroglosie sau microglosie. O anumită frecvență o au infecțiile și intoxicațiile cu substanțe chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau funcțional, mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Și unele boli ale primei copilării, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul ș.a. pot determina tulburări de limbaj atât pe cale centrală, cât și periferică.
– cauze funcționale. Aceste cauze pot produce tulburări ale limbajului care privesc atât sfera senzorială (receptoare), cât și cea motorie (efectoare). Cauzele funcționale pot afecta oricare din componentele pronunțării: expirație, fonație, articulație. Astfel, apar dereglări ale proceselor de excitație și inhibiție, de nutriție la nivelul cortexului, insuficiențe funcționale la nivelul sistemului nervos central, insuficiențe ale auzului fonematic, putând încetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultăți în parcurgerea traseului normal al limbajului.
-cauze psiho-neurologice care influențează, mai cu seamă, pe acei subiecți care congenital au o construcție anatomo-fiziologică fragilă sau cu tendințe patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecții cu handicap mintal, la alienații mintal, la cei cu tulburări de memorie și de atenție, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice și acustice. Din această categorie fac parte și subiecții care se supraapreciază – infatuații, aceste manifestări influențând negativ structurarea personalității și a limbajului.
– cauze psiho-sociale. Deși în literatura de specialitate se insistă mai puțin asupra lor, ele nu sunt lipsite de importanță. La o analiză mai atentă vom constata că acestea au o frecvență relativ mare, iar efectele lor negative impietează nu numai asupra dezvoltării limbajului, ci și asupra întregii dezvoltări psihice a omului. Din această categorie fac parte unele metode greșite, în educație (iatrogeniile și didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului în ontogeneza timpurie, încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul părinților (adulților), ce duc la formarea unor obișnuințe deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada constituirii limbajului, trăirea unor stări conflictuale, stresante, suprasolicitările, care favorizează oboseala excesivă (bilingvismul), obligarea copilului să învețe o limbă străină înainte de a-și forma deprinderile necesare comunicării în limba maternă .
Cea mai utilizată clasificare a tulburărilor de limbaj ține seama de mai multe criterii în același timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic și psihologic, respectiv se rezumă la următoarele categorii de tulburări de limbaj:
-tulburări de pronunție (dislalia, rinolalia, disartria);
-tulburări de ritm și fluență a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);
-tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia, mutația patologică);
-tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia și disgrafia – agrafia);
-tulburările polimorfe (afazia și alalia);
-tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncțiile verbale din autismul infantil-de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect etc.
-tulburări ale limbajului bazat pe disfuncțiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia )
O asemenea clasificare este importantă nu numai pentru activitatea de cunoaștere și terapie logopedică, dar și pentru diagnoza și prognoza tulburărilor de limbaj. În activitatea de corectare, diagnosticul diferențial corect înlesnește stabilirea metodologiei de lucru și fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează în raport de diagnosticul diferențial, de particularitățile psihice ale persoanei, de vârsta cronologică și mintală, de condițiile de educație, de sex.
1.9.1 Cum recunoaștem dificultățile limbajului oral și scris?
Creșterea alarmantă a numarului de copii cu tulburări de limbaj și mai ales a celor cu mutism electiv impune adoptarea unor măsuri de prevenție și de intervenție. Din păcate, lipsa de informație este un fenomen des întalnit, așadar activitatea logopedului este adesea ingreunata de obstacole mai ales în ceea ce privește acordul cadrelor didactice și, uneori al părinților ca elevul sau copilul să participe la ședințele de logopedie. Este necesară informarea prin toate mijloacele posibile a scopurilor activitătilor logopedice. În acest sens, colaborarea logopedului cu cadrul didactic se definește ca vitală pentru corectarea defectelor, atât de vorbire, cât și a problemelor lexico-grafice.
Dacă educatorul învață copilul să exploreze minunățiile naturii și fenomenele acesteia absolut superbe, logopedul are nevoie de sprijinul acestuia pentru a-l face pe copil să înțeleagă utilitatea explorării propriului organism și a fenomenului tainic reprezentat de „limbaj”.
Ajutat de educator și de părinți, și nu numai, logopedul ajută copilul să deschidă cutia cu cuvinte și sunete, ceea ce va ușura munca educatorului la grupă, fiindcă acel copil va fi capabil să înteleagă sensuri și semnificații diverse.
Particularitățile vorbirii individuale nu sunt numai înnăscute, ci ele se formează treptat din primii ani de viața, prin educație și învătare.
Copilul posedă, de la naștere anumite structuri morfo-funcționale, care alcătuiesc sub forma “potențială” mecanismele sale verbale, dar, învată efectiv să vorbească numai pe baza modelelor lingvistice receptionate din ambianța socială. Copilul își însusește vorbirea de la adult. În primul an de viața copilul are un limbaj pasiv.
Treptat, prin intermediul adulților, el trece la limbajul activ. Învătarea vorbirii durează de la naștere până în jurul vârstei de un an jumătate. Copilul își ușurează procesul educațional și al instrucției datorită limbajului. Prin limbaj se dirijează comportamentul copilului și se acționează asupra dezvoltării sale psihice.
Mediul social poate influența dinamica tulburărilor de limbaj prin cantitatea stimulilor verbali, care reprezintă “baia de vorbire”.
Numeroase tulburari de limbaj pot fi prevenite de către părinți și profesori dacă
aceștia posedă unele noțiuni elementare despre particularitățile fiziologice și defectologice ale vorbirii copiilor până la vârsta de 5 ani.
La marea majoritate a copiilor, vârsta de 4-5 ani este aceea care marchează definitivarea procesului de perfectionare a pronunției, încheierea sistemului fonetic al limbii materne. La această vârstă copilul poate articula corect toate sunetele vorbirii, poate distinge și diferenția cu ușurința fonemele din cuvinte. Nu mai confundă sunetele asemănătoare, nu mai înlocuiește silabele din cuvinte, nu le inversează și nu mai comprimă diftongii.
Copiii își însușesc, în jurul vârstei de 4-5 ani lexicul de bază și structura gramaticală. Ei pot fi îndrumați să se exprime închegat, complet, pentru ca în felul acesta se dezvoltă și gândirea lor.
În intervalul 4-7 ani, în condiții normale de educație, se formează așa-zisul “simț al limbii”, modalităti constante de vorbire proprie, stil de vorbire personală. Copilul preșcolar mare are preocupări pentru corectitudinea și frumusețea vorbirii sale, dar și a celor din preajma sa, pentru expresivitatea vorbirii lui (intonație, accent, intensitate, voce, gesturi ca mijloace ajutatoare), și legarea ei de conținutul vorbirii. Mediul social în care trăiește copilul influențează formarea unei vorbiri expresive.
Limite :
Se constată, pe teren, o atitudine de pasivitate, de minimalizare a acțiunilor educative cu caracter preventiv din cauza:
– necunoașterii cauzelor tulburărilor de limbaj;
– necunoașterii efectelor tulburărilor de limbaj asupra conduitei persoanei afectate;
– supraaprecierii rolului factorilor de natură ereditara;
– supraaprecierii aptitudinilor înnăscute pentru vorbire.
Necunoașterea de către părinți a măsurilor profilactice ce trebuie luate pentru dezvoltarea normală a organelor de vorbire:
– igiena urechii, pentru a evita procesele inflamatorii;
– igiena cavitătii bucale, nazale pentru a preveni infecțiile și deformările de organe;
– protejarea auzului împotriva zgomotelor puternice și de durată (Sunt recomandate parcurile, spațiile verzi pentru a reduce zgomotul);
– prevenirea deformărilor în dezvoltarea organelor periferice ale vorbirii prin suptul biberoanelor, al degetelor.
Există o nesiguranță și o întârziere în ceea ce privește articularea unor sunete noi în cuvinte lungi și puțin întelese, în discriminarea lor auditiva (Jurcau, 1989, 1999). Schema sonoră nu se sprijină, întotdeauna, pe semnificația cuvintelor.
Omisiunile, inversiunile, când apar în cuvinte uzuale, constituie o tulburare defectologică gravă; întârzieri în însușirea structurii gramaticale și a vocabularului. În procesul de însușire a structurii gramaticale există stadii intermediare în care greșelile, formulările neadecvate sunt frecvente. Aceste greșeli, neânlăturate la timp, frânează dezvoltarea gândirii. Expresivitatea vorbirii este limitată de un mediu social poluant (vorbire cu voce răstită, pițigăiată).
1.9.2 Profilaxia prin imitarea unui model corect (0-5 ani), (Verza, 1982 Vrasmas, 1997).
Sunt multe posibilități de prevenire a tulburărilor de limbaj de la naștere până la vârsta de 4-5 ani, vârsta de grădinită pentru a imita natural, treptat un model.
1. Stimularea rațională a strigătelor
Strigătele sunt “germenii vorbirii” pentru că ele antrenează, natural, musculatura organelor vorbirii. Primele sunete apar din ansamblul de scancete, țipete, strigăte.
2. Alimentarea gânguritului
Gânguritul este perioada intermediară dintre sunetul nearticulat și vocea umană, este perioada sunetelor disparate, când apar vocalele. Gânguritul este “un joc vocalic”, cel mai colorat limbaj din lume, este universal și este specific și surdului.
3. Țipetele și gânguritul contribuie la dezvoltarea naturală a motricității articulatorii prin ritmoterapie. Sunt antrenate natural și ritmat mișcările labiale, mandibulare, linguale, palatale, ele pregatind mio-gimnastica necesară în pronunție. Gânguritul se încurajează prin mimica de bucurie și în special prin prezența mamei în câmpul vizual al copilului, care creează un tonus afectiv pozitiv prin care se pun în mișcare și organele vorbirii.
Vocalele emise prin gângurit au anumite modulații care reprezintă o imitare a muzicalității vorbirii umane.
4. Impregnarea cu material verbal dezvoltă atenția auditivă prin folosirea
onomatopeelor, în special. Părinții sunt încurajați să vorbească cât mai mult cu copilul, pentru a-i trezi acestuia interesul pentru vorbire. Vorbirea adultului capătă o semnificație emoțională, devine un mijloc de legătură afectivă.
5. Formarea la copil a deprinderii de a privi fața interlocutorului asigură însușirea corectă a mișcărilor articulatorii și se stimuleazș siguranța în vorbire.
6. Stimularea vizuală a copilului prin mimica facială asigură observarea mimicii adultului și prin metoda de imitație, încearcă să le reproducă.
Stimularea vizuală a creat posibilitatea apariției la început a bilabialelor, mai ușor de reprodus prin imitatie optică.
7. Utilizarea de către părinți a unei vorbiri expresive, calme, clare, intonate, ritmate, îl ajută pe copil să recepționeze, prin imitație, mai ușor și mai corect.
O cerință de bază în profilaxie este prezentarea unor modele corecte de vorbire.
Acestea sunt recepționate auditiv de către copii și pe baza impresiilor acustice își formează reprezentări auditive verbale, care stau la baza formării deprinderilor de vorbire corectă.
Modelele de vorbire corectă sporesc posibilitatea copilului de a recepționa și de a imita corect limbajul acestora.
Stimularea analizatorului auditiv prin utilizarea unor jucării sonore simple.
Copilul se bucură la auzul sunetelor înalte. Muzica declanșeaza emoții pozitive care pun în mișcare și organele de vorbire.
Muzica este un antrenament al auzului fonematic, în special pentru diferențierea sunetelor.
Muzica de la radio echilibrată sau jucăriile sonore sunt bine venite și pot declanșa starea de bucurie pentru copil. Această atmosferă relaxantă este bună, predispune la vorbire.
11 Legarea obiectului de semnificația lui. Orice activitate trebuie verbalizată. Copilul vorbește gândind și gândește acționând. Obiectele din imediata apropiere a copilului trebuie să fie denumite și cunoscute. Legarea cuvântului de obiect și acțiune ajută la ințelegerea semnificației lui și deci la utilizarea lui.
Copilul își îmbogățește fondul de cuvinte, numai prin întelegerea lor și înțelegându-le el le poate și folosi și rosti.
12 Cunoasterea de către părinți și educatori a procesului de dezvoltare a mecanismelor de vorbire, pentru a putea ajuta copilul la nevoie cu un model, un sfat competent.
Limite:
Dacă perioada de până la 5 ani se pierde atunci se pierde perioada maximei receptivități, plasticități a sistemului nervos central, a modelării pe cale naturală.
Părinții care înăbușesc aceste antrenamente, pentru a face liniște, priveaza copilul de antrenamentul motric incipient. Absența, un timp, a mamei din câmpul vizual al copilului împiedică desfășurarea normală a stărilor de bună dispoziție redate prin gângurit.
Copiii la care întarzie gânguritul și se prelungește perioada de strigăte au o rămânere în urmă în dezvoltarea psihică. Singurătatea copilului este dăunătoare dezvoltării vorbirii.
Copiii nevăzători întampină greutăți. La aceia care nu au vedere din naștere, vorbirea se dezvoltă mai târziu. Vorbirea răstită, iritată influențează negativ inițiativa copilului de a vorbi. Imitarea vorbirii infantile de către adulți, chiar cu titlul de amuzament, este contraindicată pentru că stagnează dezvoltarea psihică, limitează posibilitățile de comunicare. Unele persoane adulte prezintă tulburări de limbaj; ele nu pot constitui modele de vorbire.
Diminutivele folosite în relațiile cu copii, sunt mai greoaie sub aspect fonetic decât formele de bază, de aceea se însușesc mai greu. Vorbirea eliptică impiedică formarea imaginii sonore. Zgomotul obosește, și-l îndeamnă pe copil la pasivitate, la o activitate nonverbală.
Materialul verbal utilizat de către adulți uneori este abstract și greoi în înțelegerea semnificației lui. De aceea acest material nu este imitat de către copil sau îl imita cu imperfectiuni. Există la unii copii un decalaj între capacitatea de pronunție și dorința de exprimare concretizat în: nesiguranța, întreruperi, repetiții.
Sumar :
• Un copil care la vârsta de 4 ani nu pronunța corect sunetele și nu vorbește în propoziții este considerat a avea dificultăți de vorbire.
• Copilul care vorbește prea repede/ prea rar sau repeta anumite sunete/silabe/cuvinte prezintă tulburări de ritm și fluența ale vorbirii.
• Copilul care nu utilizează corect și eficient fluxul expirator în vorbire.
• Copilul care evită să vorbească în anumite situații sau în prezența anumitor persoane.
• Copilul care are rezultate scazute la disciplinele scolare, îndeosebi la citire și scriere.
• Prezintă tulburări de scris- citit copiii care:
– omit/ inversează/ substituie/ adauga litere și silabe atunci când scriu sau citesc, copiii care nu citesc fluent, corect și conștient,
– copiii care scriu cu gre;eli de ortografie.
1.9.3 Logopedia aplicată copiilor non verbali
Procesul demutizării (asimilarea limbajului receptiv, expresiv sau a unei forme adecvate de comunicare) face parte dintr-un proces terapeutic complex, aplicat copiilor cu autism, mutism, sindroame genetice. Așadar, logopedia nu înseamna doar corectarea limbajului, ci și însușirea lui. În cazul copiilor non verbali, este recomandat ca logopedia să se îmbine cu alte forme de terapie (terapie comportamentală, terapie ocupațională, art terapie etc) deoarece o singură ora de logopedie pe săptămână nu poate asigura toate informațiile necesare și nu poate forma abilitățile care se impun în însușirea limbajului.
Organizarea timpului și activităților copilului constituie primul pas în orice forma de terapie: copiii pot învăța într-un mediu de joacă structurat, prin imitarea adulților sau altor copii, sau într-un cadru de lecție propriu-zis. Nu pot asimila informații de la televizor sau alergând prin casă. Dacă există însă un orar al activităților lipit pe perete, copilul va reuși în timp să se obișnuiască cu ideea sarcinilor care-i revin pe parcursul zilei. În felul acesta va deveni mai organizat, responsabil și veti putea evita o parte din protestele sau refuzurile copilului de a face ce i se spune.
Stabilirea unor obiective exacte și realiste: scopurile exacte ajută atât terapeuții, cât și părinții să etapizeze procesul de învățare și de însușire a limbajului. Trebuie să știm ce și cum să-i învățăm pe copii, astfel încât să ajungem la rezultatul final. Stabilirea unor obiective realiste oferă motivație pe parcursul terapiei și elimină frustrările. Nu ne putem aștepta ca un copil să învețe să vorbească după o lună de terapie și nici să vedem progrese fantastice dupa trei zile. Etapele procesului de demutizare sunt: formarea capacității de a imita mișcări grosiere și fine; exerciții ale aparatului fono-articulator, exerciții de respiratie, stimularea dezvoltării limbajului receptiv/ expresiv, imitație verbală, corectarea pronunției. În funcție de nivelul copilului, fiecare etapă la care s-a ajuns trebuie să aibă obiective și exerciții specifice și impune consecvență și multă răbdare.
Logopedia, ca orice altă formă de terapie, este aplicată în momentul în care părinții observă orice problemă gravă sau minoră în limbajul copilului, fie ca este o problemă de înțelegere a ceea ce i se spune, fie că este o problema ce vizează capacitatea de a se exprima. Nu există bariere de vârstă, însă se știe că orice copil are o capacitate de asimilare a informațiilor mult mai mare între 2 ani si 6 ani decât mai târziu. În ceea ce prinvește problemele logopedice, orice formă de pronunție deficitară și orice problemă minoră este bine să fie corectată atunci când apare sau când este sesizată, astfel încât să nu se stabilizeze ca formă verbală. Orice cuvânt greșit sau deformat ca pronunție, acceptat în limbajul copilului va fi întărit prin repetare și mult mai greu de corectat.
Timpul liber pe care părintele îl petrecece cu copilul poate fi structurat în jocuri și activități simple în care pot fi strecurate exerciții amuzante de logopedie, exerciții de imitație sau pentru motricitatea fină. Așadar părinții pot face următoarele:
– Încurajarea comunicării – oferind recompense sau laude atunci când copilul arată ce vrea, cere frumos un obiect, folosește corect un cuvânt, ascultă cuminte o poezie sau o poveste îi va oferi o motivație în plus pentru a repeta acțiunea sau activitatea respectivă.
– Dezvoltarea limbajului copilului – petrecând 30 de minute în fiecare zi, aproximativ la aceeasi ora, răsfoind o carte sau o revistă împreună cu copilul îl poate ajuta să învețe o mulțime de lucruri noi. Folosind onomatopee și cuvinte simple,să arate împreună animale ,sau obiecte din carte, să lipească abțibilduri, să învețe să le denumească, să pună întrebări sau să răspundă la întrebările copilului,să povestească împreună sau repovestească, copilul poate învăta poezii, ghicitori, cântecele, să inventeze povești scurte sau jocuri pe baza celor citite. etc. Tot ceea ce este necesar în lucrul cu copilul este imaginația.
– Miogimnastica – copilul poate fi amuzat de folosirea rujului, a baloanelor de săpun, a acadelelor și de activitatea propusă. Faptul că se strambă în oglindă sau față în fata sub forma de joacă poate încuraja copilul să exerseze aceste mișcări mult mai mult decât atunci când stă pe scaun, la ora de logopedie, cu o persoană mai puțin cunoscută. Mișcările buzelor și limbii prin imitație vor ajuta mult în procesul însușire și corectare a limbajului. Să facă întrecere de suflat într-un obiect ușor (o hârtie pe masa, o barcută în apa etc), învingătorul primind un premiu la final, să imite sunete din mediu (vâjjjj, brrrr, poc, miauuu, mmmm, oooo), însoțite de mișcări ample ale buzelor, gesturi sau acțiuni etc.
– Imitația motorie – Dezvoltarea motricității se face în sensul creșterii preciziei mișcărilor (ele sunt mai fine, complexe și mai sigure) și dezvoltării echilibrului. Dezvoltarea motricității duce la sporirea autonomiei, pe de o parte, dar și la o dezvoltare psihică superioară. Jocurile de mișcare, de construcție, desenul, modelarea plastilinei sunt activități care stau la baza dezvoltării abilitaților intelectuale, cu alte cuvinte potentează dezvoltarea cognitivă. Jocul este legat de obiecte și de manipularea lor. Interesul copilului pentru adulți, pentru interrelaționarea cu ei da naștere la forme noi ale activității ludice. Copilul copiază situații și conduite umane și le reproduce în jocul cu subiect și rol, devenind pe rând medic, profesor etc. În multe din aceste jocuri imitația ocupă un rol important.
1.9.4. Terapia dislaliei
1. Principiile terapiei logopedice:
– respectarea particularităților de vârstă ale copilului, ale tipului și gradului de
deficiență, precum și ale nivelului de școlarizare atins;
– respectarea caracterului unitar în intervenție (prin corelarea cu demersurile medicale,
pedagogice sau de psihodiagnoză);
– respectarea succesiunii etapelor de corectare, conform cu structurile fonetice tot mai
complexe în care sunetul este integrat;
– trecerea în cursul corectării prin planuri acționale diferite (de la imagine la fonem, de la fonem la grafem și viceversa);
– folosirea jocului didactic în orice etapă a programului de intervenție logopedică;
exersarea permanentă a noilor achiziții fono-articulatorii în contexte de comunicare normale;
– folosirea psihoterapiei ca mijloc de sprijin pe tot parcursul programului de intervenție logopedică;
– asigurarea continuității în activitatea corectiv – recuperatorie prin implicarea familiei, a cadrului didactic, a prietenilor copilului.
2. Metode și procedee
În virtutea principiilor sus amintite metodele și procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca și a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate și adaptate specificului fiecărei tulburări și copil în parte. Dacă dislalia este severă și dacă sunt și alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective , atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciții suplimentare.
În corectarea dislaliei se aplică, la început, o serie de metode cu caracter general în funcție de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească și să faciliteze aplicarea metodelor și procedeelor logopedice individualizate în funcție de caz și de natura dislaliei.
În categoria metodelor și procedeelor generale sunt cuprinse:
– gimnastica și miogimnastica corpului și a organelor care participă la realizarea pronunției;
– educarea respirației și a echilibrului dintre inspir și expir;
– educarea auzului fonematic;
– educarea personalității, înlăturarea negativismului față de vorbire și a unor tulburări comportamentale.
Pentru îmbunătățirea motricității generale și a mișcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciții care au o importanță deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului, dar și pentru sănătatea organismului. Exercițiile fizice generale au rolul de a ușura desfășurarea unor mișcări complexe ale diferitelor grupe de mușchi care iau parte la activitatea de respirație și la funcționarea aparatului fonoarticulator.
Din acest punct de vedere sunt importante în primul rând exercițiile generale care fortifică organismul (membrele, trunchiul, gâtul). Este bine ca aceste exerciții să fie asociate cu cele de respirație, pentru a facilita mișcările complexe ale grupelor de mușchi ce participă la respirație și la activitatea aparatului fonoarticulator în timpul emisiei verbale. Aceasta, deoarece în pronunțarea oricărui sunet sau cuvânt trunchiul, gâtul, membrele iau o anumită poziție, de relaxare ori de încordare. Încordările și relaxările imprimă o anumită postură întregului corp, postură care este diferită la persoanele valide față de cele cu tulburări de limbaj. De exemplu, la logopați cu probleme de pronunție se produce o încordare a mușchilor aparatului fonoarticulator, a limbii, a buzelor pe porțiuni nespecifice, ceea ce determină nu numai accentuarea afectării pronunției, dar și a dicției, a timbrului și intensității vocii.
Se disting două categorii mari de exerciții și anume: unele cu scopul de a relaxa organismul și musculatura aparatului de emisie, exerciții utile în pronunțarea majorității sunetelor limbii române, și altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunțării sunetelor surde și a cuvintelor mai complicate.
Disfuncțiile hipo sau hiperkinetice ale tonusului neuro – muscular constituie un mare impediment pentru însușirea unei pronunții corecte , realizată printr-o succesiune rapidă de tensiune, încordare și de relaxare a organelor de vorbire. Tulburările dislalice sunt adeseori condiționate de o concentrare și o localizare greșită a tensiunii organelor fonoarticulatorii. Concentrarea tensiunii musculare, de exemplu, în cavitatea laringiană produce o voce răgușită, iar concentrarea ei la rădăcina limbii produce falsetul. O încordare exagerată a organelor de articulație produce desonorizarea consoanelor sonore. Dimpotrivă, consoanele afonice se sonorizează prin relaxare. Confundarea sunetelor perechi p-b, t-d, c-g, s-z, etc. și chiar a unor vocale i-e, o-u, rezidă sub aspect motric, în nediferențierea nuanțelor extrem de fine ale tensiunii musculare prin care ele se articulează.
Dar nu numai pronunția sunetelor, ci și elementele prozodice (silabă, accent, intonație) și chiar forma cântată a vorbirii sunt dependente de succesiunea corectă a organelor de articulație. Astfel, dacă fonemul de la sfârșitul unei silabe se pronunță prea încordat, el se disociază și se alătură în mod greșit silabei care urmează. Exercițiile de sesizare kinestezică a succesiunii nuanțelor de tensiune articulatorie, mai puternică la începutul silabei decât la sfârșitul ei, constituie și un mijloc eficace pentru însușirea de către copii a despărțirii corecte a cuvintelor în silabe.
La cei cu defecte de vorbire o deosebită importanță trebuie acordată exercițiilor de relaxare. În mod obișnuit ei pronunță fonemele prea forțat. În pronunția lor ele apar încordate și prea rigide. De aceea, pornind de la influența exercițiilor fizice generale asupra procesului de mișcare a organelor de vorbire, musculatura acestora trebuie sa fie întărită și relaxată prin exerciții speciale.
1.9.4.1Metode și procedee generale de corectare a sunetelor
Contribuind la accelerarea procesului de dispariție treptată a dislaliei (treptată, dar nu totală), metodele și procedeele din prima categorie, care se aplică încă din perioada preșcolară, înlesnesc acțiunea metodelor de corectare. Specialiștii subliniază cu tarie rolul deosebit de important pe care îl are acțiunea profilactică sprijinită pe promovarea metodelor pedagogice adecvate, acțiune de care logopezii nu trebuie să uite nici un moment.
Persistența dislaliei până la intrarea copilului în școală poate avea efecte negative pentru viitorul școlar, întrucât dislaliile pot provoca, mai cu seama la copiii mai sensibili, tulburări de personalitate care, la rândul lor, pot cauza eșecul școlar, ca urmarea inhibitiei, reținerii, negativismului, dificultăților de integrare în activitatea școlară în colectivitatea clasei. Mai mult, la copilul de vârstă școlară mică, dislalia se poate combina cu alte tulburări de limbaj, ca bâlbâiala, dislexie, disgrafie.
La pledoaria pentru tratamentul timpuriu se mai adaugă un argument. În raport cu preșcolarul, școlarul are mai puțin timp liber și mai multe sarcini de îndeplinit, ceea ce-l face să treaca pe planul secund problema pronunției sale corecte.
Dintre metodele din prima categorie, cele cu caracter profilactic, în cabinetul logopedic pot fi utilizate următoarele: gimnastica generală, gimnastica fonoarticulatorie, educarea echilibrului dintre inspir și expir, educarea auzului fonematic, educarea personalității . Ne vom opri, pe scurt, la fiecare in parte.
Gimnastica generală, al carei rol este subliniat de numeroși autori, influențează dezvoltarea limbajului și contribuie, cum bine este știut, la menținerea sănătății organismului. Exercitiile fizice generale intaresc si relaxeaza musculatura organelor vorbirii. De un real folos s-au dovedit a fi in munca logopedului o serie de exerciții fizice simple, ca: rotirea brațelor (“moara de vant”), rotirea capului, aplecarea capului în fața și în spate, aplaudatul, imitarea spălatului mâinilor, închiderea și deschiderea pumnului, aratarea fiecarui deget în parte etc.
Gimnastica fonoarticulatorie se realizează prin mai multe serii de exerciții, ca exercițiile de gimnastică facială, linguală, mandibulară, velo-palatală și labială. Din seria exercițiilor de gimnastică facială și linguală care pot fi utilizate cu bune rezultate amintim: deschiderea și inchiderea gurii, umflarea obrajilor, rictusul și tuguierea buzelor (sau “zâmbetul și pupicul la mamica”); prinderea buzei inferioare cu dinții superiori (“fâșâitul frunzelor”: fff, apoi vvv); cu gura deschisă, limba se ridică sus-jos, în spatele incisivilor, limba lățită și ascuțită; șanțul lingual; cupa cu ceșcuța linguală; limba se proiectează și apoi se retrage puternic în fundul gurii; cu limba ghemuită în fundul gurii se pronunță c c c (se ajuta cu spatula sau, în lipsa ei, cu degetul, dezinfectat în prealabil); lipirea limbii de palat astfel ca la dezlipire sa se audă un pocnet; cu limba asezată în spatele incisivilor inferiori și colțurile gurii puternic retrase se produce un suflu: sss (se simte aer rece pe mână); din aceeași pozitie se pronunța zzz (“albina”); mișcarea opusă: limba este ridicată sus înspre mijlocul palatului, gura rotunjită și se pronunță s-s-s (“vine trenul”), sss (“vântul lin”, în pumn se simte aer cald), apoi: jjj (“vântul puternic”); vibrarea buzelor (“sforaitul calului”); vibrarea limbii între buze (“motocicleta”), vibrarea limbii în spatele incisivilor superiori tr tr tr (“ceasul deșteptător”), br br br (“ciobanul mână oile”), pr pr pr (“se rup lemnele”).
Importante s-au dovedit a fi, de asemenea, exercițiile de gimnasticș labialș, absolut necesare copiilor cu dislalie audiogenă, cu anomalii ale buzelor (pareze, despicături de buze, rigiditatea buzelor) întrucat ele contribuie la întarirea musculaturii labiale, facilitează mișcările complexe de articulație a sunetelor, ajută la perceperea vorbirii prin labio-lectură. Din categoria acestor exerciții amintim: vibrarea buzelor (imitarea sforăitului calului) și umflarea buzelor cu reținerea aerului în gură.
Toate aceste exerciții cu caracter general se individualizează în funcție de natură dislaliei. Astfel, expresivitatea facială trebuie exersată în mod special la copii cu pareze, iar motricitatea linguală la dislalicii cu hipotonie linguală. Exercițiile de dezvoltare a mobilitatii mandibulare se aplică în mod special la copiii cu malocluziuni sau la cei care au suferit traumatisme maxilo-faciale. Sunt recomandate astfel de exerciții și dislalicilor care au mandibula rigidă, din care cauză aceasta (mandibulă) nu poate contribui suficient la modelarea orificiului bucal. Vorbirea, în acest caz, este ștearsă, inexpresivă.
La copii cu o vorbire nazală, sunt indicate exercițtiile de dezvoltare a motricității velo-palatine. Ele contribuie la ridicarea valului palatin, facând posibilă vorbirea orală. Exercițiile de autocontrol și de diferențiere a vorbirii orale de cea nazală se pot face cu ajutorul unui dispozitiv format dintr-un tub stetoscop, tub ale cărui capete se fixează unul într-o nară, iar celalalt în ureche.La rostirea sunetelor nazale, n (de pildă), copilul aude un zgomot în ureche. Menținerea zgomotului în ureche și la rostirea altor sunete este o dovadă sigură a nazalizării acestora.
Este important ca toate categoriile de exerciții despre care am vorbit până acum, în cadrul celor doua metode generale (gimnastica generală și gimnastica fonoarticulatorie) să se execute ritmic, întru-cât ele au menirea și de a introduce ritmul în vorbirea copiilor.
Educarea echilibrului dintre inspir și expir sau, cum i se mai spune, gimnastica respiratorie este o altă metodă de tratare a dislaliei. S-a observat că la unii copii respirația este disritmică. La copiii cu tulburări de limbaj aceste disritmii sunt mai accentuate. Expirul și inspirul sunt neregulate, scurte, iar vorbirea acestor copii este foarte intreruptă. Unii vorbesc și pe inspir. Pentru reglarea inspir-expirului se utilizează numeroase procedee, ca: suflarea într-o lumanare aprinsă, umflarea balonului, aburirea unei oglinzi (alternativ, cu nasul și cu gura), formarea de valuri într-un vas cu apa (prin suflare), suflarea în diferite instrumente muzicale, iar la scolari se pot utiliza și spirometrele. În cadrul exercițiilor de gimnastică respiratorie, care se pot desfăsura în grup sau individual, și pot fi verbale și nonverbale, trebuie să se acorde o importanța foarte mare expirației lungi, relaxate. La exercițiile izolate de respirație, durata expirului trebuie să fie cel putin de doua ori mai mare decât durata inspirului. În cazul respirației nonverbale, atât expirul cât și inspirul se pot face cel mai bine pe nas, cu gura închisă. Respirația trebuie să fie lipsită de zgomot. Urmează apoi în sirul exercițiilor cele de inspir pe o singură nară, inspir pe nas și expir cu gura larg deschisă, inspir pe gură și expir pe nas, inspir adânc pe gura și expir pe gură.
Educarea auzului fonematic este indispensabilă în tratarea dislaliei, ea înscriindu-se în rândul metodelor generale. Tulburările auzului fonematic pot merge de la incapacitatea de diferențiere a unor sunete (ex.: siflantele între ele, siflantele de suieratoare . ) până la incapacitatea perceperii sunetelor, a silabelor sau chiar a cuvintelor. Dezvoltarea auzului fonematic determină cresterea capacității de diferențiere fonematică, întrucât, după cum am aratat mai înainte, între auzul fonematic și mișcările articulatorii, adică între percepția auditivă și articulație există o legatura indisolubilă.
Copilul dislalic cu atât pronunță mai greșit, cu cât aude mai slab și cu cât pronunța mai greșit cu atât i se dezvoltă mai puțin capacitatea de diferențiere fonematică. Deficiențele de auz fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv. De aceea, la începutul corectării dislalicul se servește de modelul corect motrico-kinestezic oferit de logoped.
Exersarea acestui model (motrico-kinestezic) stimulează dezvoltarea percepției fonematice, contribuind totodată la limpezirea ei, între articulația sunetelor și percepția lor existând, după cum am vazut o legatură intimă. Programa activităților din gradinită ofera suficient material pentru dezvoltarea auzului fonematic. Intrucat întreaga metodică de corectare a dislaliei este axata pe joc, dezvoltarea auzului fonematic se poate face și sub forma unor jocuri, ca: “Spune cum face” (se imită sunetele produse de diferite animale); “Repetă dupa mine”; “Ghicește vocea care te strigă” etc.
Educarea personalității, ca o metoda generală de tratare a dislaliei, este impusă de constatarea ca la copiii care au pronunția deficitară se semnalează diferite complicatii neuropsihice, tulburări de conduită și de personalitate. La instalarea lor contribuie, pe lângă sensibilitatea mărita a acestor copii, și atitudinea celor din jur, care fie ca pretind copilului să vorbeasca corect, fie că-l ironizează și îl ridiculizează pentru tulburarea lui de limbaj.
Tabloul complicațiilor neuropsihice secundare este foarte complex, el putându-se manifesta sub forma închiderii în sine, timidității, negativismului, complexului de inferioritate, insuccesului școlar, devierilor de conduită, iritabilității mărite, inapetenței verbale.
Din cauza cortegiului de necazuri care îl însoțesc pe dislalic, se impune cu necesitate aplicarea metodei de educare a personalității copilului deficient, chiar de la începutul procesului de corectare. Dintre procedeele folosite în aplicarea acestor metode amintim: înregistrarea vorbirii dislalicului pe banda de magnetofon, la începutul tratamentului, iar apoi periodic. Procesele înregistrate de copilul dislalic ies în evidență prin compararea vorbirii sale de la prima înregistrare cu vorbirea sa de la înregistrarile urmatoare sau prin raportarea ei la vorbirea unui copil dislalic aflat în faza incipientă a tratamentului logopedic.Constatarea progreselor făcute au pentru copil un puternic efect stimulativ .
Psihoterapia, unul din procedeele cele mai eficiente în educarea personalității dislalicului, are drept scop înlaturarea stărilor apăsătoare, dureroase, conflictuale care au pus stăpânire pe viata psihică a copilului și restabilirea echilibrului psihic al acestuia. La începutul tratamentului logopedic ea se aplică individual, iar pe parcurs se poate aplica și în grup, sub formă de convorbiri prin care se urmareste stimularea interesului copiilor pentru o vorbire corectă și frumoasă. Reusita actiunii psiho-terapeutice depinde în foarte mare masură, ca de altfel reusita tuturor activitătilor logopedice, de priceperea celui care o efectuează. Logopedul (ca și ceilalti factori educogeni: educatoarele, învațătorii și părinții) trebuie să țină mereu seama de amorul propriu al copilului, să-l apere pe acesta de ironii și umiliri, să-i înlature sentimentul copleșitor al nimicniciei sale (al umilinței lui scăzute), să-i cultive încrederea în forțele proprii, în reușita lui deplină, în încununarea cu succes a eforturilor pe care le depune.
Practicile copiilor cu tulburări de limbaj pot fi atât pozitive cât și negative. În primul caz, cel de dorit, copilul se situează pe o poziție de atac, de căutare a unui mijloc de afirmare, de compensare a deficienței sale, de dobândire a unui sentiment de siguranță și superioritate (cazul lui Demostene). În cel de-al doilea caz, atitudinea copilului este de evitare și retragere în fața greutăților, de eludare a tratamentului logopedic, care i se pare rușinos, pentru ca nu-și da seama de rostul lui. Frica, timiditatea, sensibilitatea mărita la observațiile celor din jur, neîncrederea, bănuiala sunt doar câțiva dintre factorii care-l vor face pe copilul dislalic să evite colectivitatea, să se închidă în sine, să piardă pofta de a conversa. Iată de ce întregul evantai de metode și procedee, din care doar o parte am prezentat aici, trebuie aplicate de la caz la caz.
Cunoașterea și aplicarea în practica logopedică a metodelor și procedeelor generale, cu caracter profilactic este o necesitate impusă de generalizarea învatamantului preșcolar, învatamant chemat să pregătească copilul pentru școală sub toate aspectele. Profilaxia tulburarilor de limbaj se inscrie printre cerințele noii orientări logopedice, și anume aceea de a le preveni și corecta cât mai de timpuriu și în mediul de viața al copilului.
1.9.4.2 Metode și procedee specifice de corectare a sunetului
Formele mai persistente de dislalie, care nu cedează în urma utilizării metodelor generale-prezentate în subcapitolul precedent-necesită aplicarea unor metode specifice de corectare. Succinta lor prezentare o voi face parcurgând etapele prin care trebuie să treacă procesul de corectare a sunetelor, și anume: emiterea, consolidarea, diferențierea și automatizarea.
În etapa emiterii sunetului se recurge în mod curent la metoda demonstrației articulatorii în fața oglinzii logopedice, la exerciții (articulatorii și fonatorii), la comparație, precum și la metoda derivării sunetului nou din sunete corect emise anterior.
Metoda demonstrației articulatorii. Emiterea sunetului nou se face, la început, numai cu concursul analizatorilor vizuali kinestezic, logopedul folosindu-se de unul din materialele sale de baza – oglinda logopedică. În fața ei, el demonstrează copilului care este poziția corectă a organelor articulatorii participante la elaborarea sunetului în cauză și îi explică modul de execuție al mișcărilor, punând un accent particular pe poziția limbii, buzelor, dinților și maxilarelor. În timpul demonstrației, profesorul logoped se folosește și de palatograme (care sunt reprezentări grafice ale suprafeței palatului atinse de limba în timpul emiterii sunetelor). Îi sunt, de asemenea, de un real folos gesturile evocatoare, cu care îl familiarizează pe copil, gesturi care indică locul de articulare a sunetului respectiv (ex.: în cazul sunetului ,,s’’ arătătorul mâinii drepte va fi îndreptat în jos, indicând locul de articulare a acestui sunet; poziția degetului va fi inversă in cazul lui,, ș’’, care este un sunet prepalatal). Dupa ce a urmărit atent demonstrația logopedului, copilul repetă singur în fața oglinzii toate mișcările articulatorii, pâna ajunge la fixarea lor kinestezică-tactilă. La pronunțarea sunetului, în scopul deprinderii dislalicului cu aspectul sau acustic se trece numai dupa ce copilul a ajuns la deplina stapanire a sunetului din punct de vedere motric. Pentru aceasta, logopedul pronunța sunetul în șoaptă, dislalicul repetă dupa el, iar în final copilul pronunță singur, dupa modelul oferit. Totul are loc în fața oglinzii. Antrenarea analizatorului acustic în procesul complex de elaborare a sunetului este facilitată de efectuarea unor exerciții de imitare a sunetelor din natura (onomatopee). Acestea vor fi selecționate in asa fel încât între ele și sunetul-problemă al copilului dislalic să existe o legatură directă. Exercițiile cu onomatopee – atractive si placute copiilor – joaca un rol însemnat în dezvoltarea auzului fonematic, între care si articulație exista o indisolubila legatura. Pentru a fi mai ușor de emis, onomatopeele se pot introduce prin scurte povestioare.
Vocalele se pronunța astfel:
A: cu gura mare
E și I: cu buzele întinse, ca la zâmbet
O și U: cu gura rotundă
Sunetul se consideră a fi elaborat numai atunci cand copilul îl stăpânește deplin, atat motric cât și acustic, între cele doua laturi existând strânse raporturi de interdependență.
În practica logopedică se întalnesc cazuri când datorită unei hipotonii musculare sau unor disabilități motorii, copilul dislalic nu-și poate coordona singur mișcările organelor de articulație (limba, buza palat). În astfel de cazuri, logopedul este nevoit să folosească și mijloace auxiliare mecanice, ca sonde, spatule etc. Recurgerea la ele se face însă numai dupa epuizarea tuturor celorlalte posibilitați de care dispune logopedul, deoarece – dupa opinia majoritatii specialistilor -; utilizarea mijloacelor auxiliare mecanice înseamnă de cele mai multe ori o investitie brutală asupra organelor vorbirii.
Metoda exercițiilor. Elaborarea sunetului corect este rezultatul efectuării unui mare numar de exerciții fonoarticulatorii, care se realizează diferențiat în funcție de forma dislaliei și de particularitățile organelor de vorbire. Nu se poate lucra dupa un model unic la corectarea unor, dislalii manifestate prin distorsiunea, prin omiterea sau prin substituirea sunetului, a vibrantei r, de pildă, pentru că, în acest caz, deși este vorba de același sunet, avem de-a face cu trei lucruri diferite. În cazul mai sus-citat, sarcina cea mai dificila o constituie corectarea pronuntiei distorsionate, datorita interventiei binecunoscutului fenomen al transferului negativ (al interferenței)
Pentru a asigura formarea percepțiilor auditive cât mai clare se utilizează procedeul verbo-tonal, care pune pe prim plan valoarea analizatorului auditiv în elaborarea sunetului nou. Logopedul poate folosi în acest scop aparatul de diferențiere fonematică, cu ajutorul căruia copilul dislalic exersează acomodarea organelor sale de vorbire dupa modelul corect, oferit de terapeut. În afara acestui procedeu, metoda exercițiilor mai cuprinde si procedeul imitației plurisenzoriale, al excluderii unor analizatori (mai ales în faza incipientă de insusire a pronunției), precum si folosirea unei largi game de material auxiliar: oglinda logopedica, profile de pronunțare, scheme, palatograme.
Metoda comparației oferă copilului dislalic posibilitatea raportării stadiului în care se află procesul de corectare a tulburarii sale de limbaj cu stadii anterioare și, în felul acesta, a înregistrării progreselor realizate. Prin raportarea copilului în primul rând la el însuși și apoi la cei din preajmă (logoped, careîi oferă modele de pronunție, adulții din mediul ambiental, colegii săi etc. ), raportare care presupune mult tact, copilului i se potențează mobilurile interioare, dorința de autodepășire.
Metoda derivării sunetelor afectate din sunete ce sunt corect emise și care se aseamănă cu ele prin execuția lor motrico-kinestezică, ca și prin forma lor acustica are, de asemenea, o largă aplicare în practica logopedică. Sunetele afectate se pot obține prin derivare nu numai din sunete apropiate, ci și din sunetele care le preced în ontogeneza.
Etapa consolidării sunetelor, de-acum emise, presupune, așa cum arată și denumirea sa, efectuarea repetată a unei serii de exerciții cât mai variate, menite a contribui la statornicia deprinderilor de pronunție corectă.
Metoda exercițiilor, metodă pe care o vom întalni și în celelalte etape ale corectării pronunției, contribuie la consolidarea sunetului, în cele mai diverse combinații articulatorii: silabe directe, indirecte, intermediare, logatomi (cuvinte artificiale, monosilabice, fără semnificație, formate din trei sunete: consoană -; vocală – consoană), grupe consonantice, cuvinte monosilabice, bisilabice, polisilabice. Toate acestea trebuie să aibă sunetul-problemă pozitionat diferit: initial, median și final. Se trece apoi la propoziții simple, propoziții dezvoltate, fraze, respectand principiul efortului minim. Pentru a ușura analiza și sinteza fonematica sonora și scrisa, se foloseste cu succes abacul si albumul logopedic.
Metoda comparațiilor este și ea o metodă cu o largă arie de utilizare in procesul correctării sunetelor. Ea oferă copilului posibilitatea raportării modului său de pronunție la modelul corect. De un real folos îi sunt logopedului pentru punerea în aplicare a acestei metode, oglindă logopedică și înregistrările pe banda de magnetofon, mijloace auxiliare care contribuie la sporirea eficienței muncii terapeutice. În oglindă, copilul compară propriul sau mod de pronunțare cu modelul oferit de logoped, iar banda de magnetofon îi ofera posibilitatea să se raporteze la vorbirea corecta a altor copii sau la propria sa vorbire în etapele anterioare, pentru a vedea ce progrese a facut.
Etapa de consolidare a pronunției corecte reprezintă momentul introducerii sunetului nou în vorbirea curenta a copilului..
1.9.4.3 Ecolalia
Se disting două forme de ecolalie: imediată și tardivă (specifică tulburării autiste). O anormalitate comportamentală frecventă a copiilor cu autism este imitarea in ecou – ecolalia. Cel puțin trei sferturi dintre copiii cu autism prezintă această disfuncție a limbajului. Ca simptom, poate fi observată și în alte sindroame, cum ar fi cele asociate problemelor cerebrale, disfaziei. De asemenea, apare și în vorbirea copiilor normali, însă doar la vârsta mică și este depășită relativ repede.
Abilitatea de a reproduce, imita fragmente de vorbire lungi sau scurte necesită un mare grad de experiență în procesarea aspectelor fonologice și prozodice ale limbii; necesită abilitatea de a centra atenția doar pe vorbire, în detrimentul altor sunete din mediu.
Repetarea sunetelor non-verbale (zgomote de obiecte, etc) nu a fost evidențiată la copiii cu autism. Observațiile arată că este repetată semnificativ mai des vorbirea adresată direct copilului cu autism decât cea adresată altora.
De mulți ani, diverși cercetători au început să analizeze limbajul autist folosind drept schemă de referire procesele normale de achiziționare a limbajului. S-a ajuns astfel la o nouă conceptualizare din partea multor autori a asupra utilității sau posibilei funcții comunicative pe care ecolalia o îndeplinește la autiști. Cercetătorii încep să privească asemănările și relațiile între ecolalia autistă și imitarea verbală a copiilor normali în dezvoltarea limbajului.
Philips și Dyer (1977) au comparat ecolalia autistă și imitația verbală la copiii mici, sugerând că ecolalia nu este altceva decât o apariție mai întârziată a imitației verbale normale. Prizant (1983) a realizat o confruntare asemănătoare și a pornit de la premisa că ecolalia imediată reprezintă o formă extremă a utilizării globale, aproape nediferențiat, a limbajului și a imitației, care se poate observa la copiii normali (Nelson, 1981, ,,Pentru stilurile elaborării limbajului’’). El a sugerat că din cauza unor deficiențe lingvistice și a preferinței pentru un stil de utilizare globală a limbajului, copiii autiști trebuie adesea să se încreadă expresiilor verbale împrumutate de la alții pentru a se putea exprima. Tipic acestui stil global este să nu analizăm astfel de expresii și nici nu le înțelegem pe deplin.
Bazându-se pe acest argument, Pizant și Duchan (1981) au analizat limbajul ecolalic a patru copii autiști, încercând să desprindă valoarea funcțională (încercând să înțeleagă la ce servea ecolalia). Înainte de acest studiu, alți cercetători sugeraseră ideea că ecolalia avea o valoare practică pentru copilul autist. Fay (1973) a lansat ipoteza că ecolalia putea să fie un mod folosit de copilul autist pentru a prelungi interacțiunea socială. Kanner (1946) a atribuit o funcție mai specifică ecolaliei imediate, afirmând că, în unele cazuri, este o formă de răspuns afirmativ prin repetare. Prizant și Duchan (1981) au identificat șapte categorii principale ale ecolaliei imediate.
1.9.4.4 Categoriile funcționale ale ecolaliei imediate
Conform lui Prizant, (1983) există șapte categorii ale ecolaliei imediate acestea fiind:
1. ne-intențională– expresii ecolalice produse fără o intenție aparentă și adesea în stare de activare emoțională ridicată (durere, frică, etc.).
2. conversațională – expresii ecolalice utilizate pentru a „umple” rândul său în cadrul unei interacțiuni verbale, pentru „a spune totuși ceva” fără să înțeleagă bine întrebarea celuilalt.
3. declarativă – expresii ecolalice folosite pentru a denumi obiecte, acțiuni sau locații însoțite de gesturi demonstrative).
4. reiterativă (repetitivă) – expresii ecolalice folosite ca ajutor pentru activitățile de elaborare mentală a informațiilor, urmate de o frază sau de o acțiune indicând înțelegerea reală a expresiei repetate.
5. auto- reglatoare – expresii ecolalice care servesc la reglarea propriilor acțiuni;
produse deci, în sincronie cu activitatea motorie.
6. afirmativă – expresii ecolalice folosite pentru a comunica un răspuns afirmativ la o
frază precedentă.
7. de cerere – expresii ecolalice folosite pentru a cere obiecte sau acțiunea altor persoane; de obicei, implică o ecolalie mai redusă.
Aceste funcții au fost identificate prin observația folosirii comportamentelor para-lingvistice ale copilului, gesturilor ca orientarea privirii, indicatul sau atinsul obiectelor în timpul ecolaliei, sau prin analizarea diverselor expresii sau dovezilor evidente de înțelegere. Conform lui Prizant și Duchan, copiii studiați în cercetarea lor foloseau cele șapte funcții în procente foarte diverse. O subdividere pe categorii funcționale a episoadelor de ecolalie, arată că doar 4% din ecolalia imediată observată se încadra în categoria ne-intențională. Restul de 96% reprezenta câteva forme de interacțiune socială și demonstra o formă de înțelegere.
Ecolalia este adesea prima formă lingvistică care apare la copilul autist. Dacă ecolalia
imediată reprezintă efectiv o strategie lingvistică utilă, aceasta poate facilita ulterior o dezvoltare comunicativă. Prin folosirea ecolaliei imediate, copilul autist poate avea ocazia de a achiziționa forme mai sofisticate de limbaj.
Frecvența ecolaliei și în același fel a funcției sale practice, ar trebui, deci să varieze cu nivelul de dezvoltare lingvistică. S-a afirmat că o cantitate de ecolalie imediată ar trebui să scadă decisiv odată cu creșterea abilităților lingvistice (Fay și Butler, 1968).
Howlin (1982) a obținut rezultate asemănătoare când a împărțit copiii autiști în trei grupuri după nivelul fiecăruia de dezvoltare lingvistică. Copiii cu abilitățile de limbaj mai puțin dezvoltate prezentau un procent mai ridicat de ecolalie în producțiile lor verbale.
Dar aceste studii nu au găsit totuși o confirmare într-un studiu realizat de Baker, Cantwell, Rutter și Bartak (1979). În acest ultim studiu, cantitatea de limbaj ecolalic era mai mare într-un grup de copii autiști cu bune abilități lingvistice în raport cu un alt grup cu abilități mai limitate.
Diferințele acestor rezultate pot depinde de modul în care s-au adunat datele. Frecvența ecolaliei imediate la copiii autiști poate varia după nivelul de achiziție a limbajului, dar nu în mod monoton și regulat așa cum au sugerat unii. O evoluție curbilinie poate să surprindă mai bine această relație, dat fiind că atât copiii cu un nivel ridicat cât și cei cu un nivel scăzut de abilități lingvistice au manifestat puține cazuri de ecolalie.
Copiii cu abilități lingvistice reduse au manifestat o ecolalie scăzută deoarece ei nu înțelegeau și nici nu produceau cantități mari de limbaj. Cei cu abilități lingvistice ridicate puteau să aibă dezvoltate abilități comunicative mai complexe și mai utile în raport cu expresia ecolalică. Copiii cu un nivel mediu de competență lingvistică au recurs, în schimb, mai frecvent la ecolalie folosind-o ca mod de comunicare și ca mod de completare a unor abilități lingvistice ulterioare.În opoziție cu frecvența absolută a ecolaliei, procentul expresiilor ecolalice în repertoriul lingvistic ar trebui să scadă linear odată cu creșterea competenței lingvistice, în favoarea unor forme mai evoluate de comunicare. Copilul autist cu abilități lingvistice reduse emite fraze puține, dar un procent ridicat dintre acestea sunt ecolalice, întrucât copilul nu posedă abilitățile necesare producerii cuvintelor spontan.
Odată cu dobândirea treptată de către copil a unor abilități lingvistice mai mari, el poate fi capabil să spună un număr mai mare de cuvinte spontan și proporția limbajului ecolalic în raport cu totalul expresiei verbale ar trebui, prin urmare, să scadă.
Dacă ecolalia imediată este funcțională, cum au propus Prizant și Duchan (1981), ar trebui să ne așteptăm ca autiștii să se diversifice în raport cu numărul de funcții comunicative pe care aceștia le activează prin ecolalie. Nu toți copiii autiști vor folosi expresia ecolalică cu toate funcțiile identificate de Prizant și Duchan. Prizant (1983) a enunțat ipoteza că numărul funcțiilor desfășurate de ecolalie crește până la un anumit punct, după care scade în mod monoton cu timpul.
Numărul funcțiilor desfășurate poate varia cu nivelul de achiziție lingvistică a copilului. Copiii autiști cu un nivel mediu de abilitate lingvistică sunt cei care ar trebui să utilizeze ecolalia pentru un număr mai mare de funcții, dat fiind că ecolalia ar putea să reprezinte principala strategie comunicativă pentru acești copii la un moment dat. copiii cu abilități lingvistice reduse ar trebui, în schimb, să prezinte numai anumite funcții limitate (ne-intențională, conversațională, declarativă) și cei cu abilități lingvistice mult mai dezvoltate nu ar trebui să folosească ecolalia imediată pentru a îndeplini multe funcții,întrucât dispun de diverse strategii alternative mult mai eficiente pentru a comunica.
1.10 Înțegrarea copiilor cu dizabilități
Importanța înțelegerii copiilor,disponibilitatea și interesul cadrelor didactice de a susține învățământul integrat prin activitățile desfășurate cu colectivul claselor pe care le au în primire;
Acceptul părinților care au copii în clasele unde se practică integrarea- acest fapt evită posibile stări de tensiune sau conflict care se pot ivi pe parcurs;
Actuala structură numerică a claselor din învățământul de masă permite integrarea ?
Poate cadrul didactic să facă față unei abordări diferențiate a categoriilor de copii din clasă?
Însă, orice educator care-și centrează activitatea pe copil, nu trebuie să uite că:
• Fiecare copil este important pentru societate.
• Fiecare copil are nevoi speciale.
• Fiecare copil ae particularități specifice.
• Fiecare copil este unic.
• Cu toate că sunt diferiți , toți copiii sunt egali în drepturi
1.11 Tulburările de limbaj
În parcurgerea drumului spre comunicarea prin intermediul limbajului, într-o plinã etapã, copiii rãspund semnalelor verbale variate din partea celor din jur, fãrã sã articuleze vorbe, doar cu ajutorul ochilor, al degetelor, al mâinilor. Câstigând experiențã, formuleazã ei înșiși semnale verbale „ma-ma, ta-ta…”, dupã care la semnale verbale, ei rãspund și cu ajutorul cuvintelor rostite; mai stângaci la început, dar progresând destul de accelerat în pronunțarea lor corectã.
Atunci când vrem ceva trebuie sã cerem. Dar pentru a ajunge la stadiul de a formula o cerere, de a ne face înțeleși este necesar sã trecem printr-un proces de însușire a limbajului – activitate ce presupune efort îndelungat din partea individului.
Cu toate eforturile depuse de unii copii, vorba lor este pelticã, greu de înțeles, ceea ce poate duce în timp, dacã nu se intervine în vederea prevenirii și corectãrii, la crearea unor complexe de inferioritate, izolare sau eșec școlar.
Copiii cu unele deficiențe de vorbire, de pronunție datorate fie unor particularitãți anatomice ale organelor vorbirii sau a unor neajunsuri auditive, fie specificului graiului local, vor fi supuși unui tratament special de corectare a greșelilor respective de exprimare. Acest lucru se poate face chiar de cãtre educator; în cazul unor tulburãri mai grave, se apeleazã cãtre specialiști în logopedie.
Pentru a reuși sã prevenim sau sã corectãm tulburãrile de limbaj este necesar sã le cunoaștem.
În categoria tulburãrilor de limbaj sunt cuprinse toate deficiențele de înțelegere și exprimare oralã, de scriere și citire, de mimicã și articulare.
Ponderea ce mai mare în rândul tulburãrilor de vorbire o au: dislalia, moghilalia și paralalia sunetelor (93.7 % din copiii cu vârsta preșcolarã cu tulburari de limbaj și 89 % din școlarii mici din aceeași categorie). Pe primul loc în rândul acestor tulburãri, sub aspectul frecvenței cu care apare, se situeazã rotacismul și pararotacismul, iar pe ultimul loc betacismul.
Un defect de vorbire întâlnit destul de frecvent în mediul preșcolar și școlar este bâlbâiala. Ea se manifestã mai ales când copilul încearcã sã exprime un conținut complex sau idei care nu-i sunt suficient de clare și precise; poate fi determinatã de o stare emoționalã puternicã, prelungitã.
Pentru a combate bâlbâiala copiilor, ei trebuie sã-și reprezinte clar ce au de spus, sã-și precizeze gândurile, sã foloseascã imagini concrete pe care sã le exprime apoi verbal, trecând astfel spre un conținut mai abstract al vorbirii. De asemenea, este recomandat sã repete unele fraze formulate, sã vorbeascã mai lent, sã-și formuleze frazele în gând, înainte de a le pronunța.
Dislalia – cea mai rãspânditã formã de manifestare a tulburãrilor de pronunție ce se manifestã prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor.
Este bine ca exercițiul sã înceapã cu corectarea sunetelor mai puțin dificile deoarece, succesele imediate vor alimenta dorința copilului de a exersa, în timp ce insuccesele duc la disconfort psihic. La copiii care au pronunția deficitarã pot sã aparã: timiditatea, negativismul, nervozitate, insucces școlar etc. Procedeele și metodele folosite în corectarea dislaliei pot fi:
Gimnastica generalã (exerciții fizice: rotirea brațelor – morișca, rotirea capului, aplaudatul, imitarea spãlatului mâinilor, închiderea și deschiderea pumnului etc.);
Gimnastica fonoarticulatorie (exerciții de gimnasticã facialã: „fâsâitul frunzelor- fff”, limba cupã „pisicuța bea lãptic”, vibrarea limbii între buze „motocicleta”, etc);
Gimnastica respiratorie (exerciții: suflarea într-o lumânare aprinsã, umflarea balonului, suflarea în diferite instrumente muzicale etc.);
Educarea auzului fonematic (exerciții – joc: „Spune cum face…diferite animale”, „Repetã dupã mine” , „Deschide urechea bine” etc.).
Tahilalia – caracterizatã printr-o vorbire exegerat de rapidã și apare la cei cu instabilitate nervoasã.
Rinolalia (rinos-nas, lalie-vorbire) – formã asemãnãtoare dislaliei la baza cãreia stau o serie de malformații ce sunt localizate la nivelul vãlului palatin, polipii.
Rotacism și pararotacism constã în deformarea, inversiunea și înlocuirea sunetului r. Aceastã consoanã apare de obicei în vorbirea copilului în urma sunetelor șuierãtoare, iar emisiunea ei corectã presupune o anumitã dezvoltare a aparatului fonoarticular.
Cu o frecvențã mai micã au loc tuburãri ale altor sunete: lambdacism (afectarea sunetului l), betacism și parabetacism (sunetul b), capacism și paracapacism (sunetul c), sigmatismul etc.
Exemple de pronunțare corectã au loc la toate disciplinele și în diverse situații de comunicare. Iatã câteva obiective care stau la baza cultivãrii capacitãții de exprimare ale copiilor:
a) exersarea organului fonator al vorbirii în vederea pronunțãrii clare a cuvintelor;
b) corectarea exprimãrii;
c) dezvoltarea vocabularului și transformarea lui în instrument de comunicare corectã;
d) activizarea și perfecționarea exprimãrii orale ca mijloc de însusire a cunoștințelor;
e) cultivarea expresivitãții vorbirii;
f) dezvoltarea proceselor psihice de cunoaștere și exprimare prin limbaj a trãirilor afective.
Pronunțarea corectã a sunetelor se poate obține atunci când se oferã copiilor modele ireproșabile însoțite de explicații verbale cu privire la modul în care folosesc organele vorbirii, la felul în care se emite fiecare sunet. Prin mișcarile de articulare lente și precis conturate, copiii vor reuși pe baza imitației și a explicațiilor verbale sã-și însușeascã o pronunție corectã.
1.12 Activități de învățare în logopedie
A. Formarea abilităților de comunicare nonverbală și verbală:
– familiarizarea cu unele procedee figurative (semne, gesturi)- jocuri de imitare a
unor gesturi, semne (refuzul acceptul ,prezența-absența, solicitarea unui obiect anume etc.);- jocuri de imitație și tematice;- jocuri cu text, melodie și ritm.
– dezvoltarea mobilității fono –articulatorii- jocuri de imitare a tusei, căscatului, sforăitului etc.;- jocuri cu onomatopee.
– dezvoltarea auzului fonematic – jocuri cu onomatopee;- jocuri cu silabe duble(ga-ga, ta-ta, ma-ma);- jocuri cu text, melodie și ritm.
– pronunțarea corectă a sunetelor,silabelor și a cuvintelor;- jocuri pentru pronunțarea corectă a unor sunete,silabe;- jocuri pentru pronunțarea corectă a unor cuvinte;- jocuri cu text, melodie și ritm
– formarea/dezvoltarea abilităților de percepție a unor structuri verbale de bază și de arăspunde prin reacții adecvate
– formarea abilităților de percepție(vizuală, auditiv-vizuală, auditivă) a unor structuri verbale de bază- exerciții de percepție vizuală, auditiv-vizuală,auditivă;- jocuri cu text, melodie și ritm.
– dezvoltarea unor structuri verbale de bază.Exerciții și jocuri pentru:- exersarea salutului;- solicitarea unui obiect;- denumirea unor obiecte și fenomene;- denumirea unor acțiuni simple;- denumirea unor însușiri ale obiectelor cu care vin încontact.
– formarea/dezvoltarea abilităților de a răspunde prin reacții adecvate la stimuli externi- exerciții de identificare/denumire a diferitelor stăriemoționale (râs, plâns, vesel, trist etc.);- jocuri de imitare;- jocuri de rol.
B. Alternativa educațională de pedagogie curativă,stimularea capacității de participare activă și pasivă într-un grup, pe o sarcină dată :
– utilizarea în comunicare a unor cuvinte sau propoziții simple- jocuri didactice de identificare a singularului și pluralului, a pronumelui personal și posesiv;- jocuri de rol.
– descrierea unor imagini prin cuvinte semnificative sau propoziții- jocuri realizate pe baza conținuturilor basmelor povestite.
– stimularea participării la activitățilecomune desfășurate- jocuri de rol;- jocuri pe perechi;- dramatizări.
1.12.1 Eficiența exercițiilor logopedice
Copiii cu tulburări de limbaj se înscriu printre cei a caror școlarizare este amânată până înspre vârsta de șapte – opt ani, datorita eșecului școlar care îi amenință pe aceștia mai ales în prima clasă a ciclului primar.
Abordarea timpurie și în echipa (logoped, O. R. L. – ist, pediatru, neurolog etc. ) a tulburărilor accentuate de limbaj asigură acestei categorii de copii pregatirea necesară pentru activitatea lor ulterioara în școala de masă, terapia logopedică la vârstele mici dovedindu-se a fi una din măsurile utile de prevenire a insuccesului școlar.
La preșcolari, formarea corectă a sunetelor se poate face sub forma de joc antrenant, cu subiect vesel, în timpul căreia copiii învață să indice singuri locul corect de articulare a sunetelor.
Un exemplu: “Intr-o zi de vară, cu soare dogorator, am pornit la plimbare prin pădure. Vântul adia ușor, mișca încet frunzele copacilor (sss). Nici n-am observat când cerul s-a înnorat. Vântul a început să sufle din ce în ce mai tare (vjjj-vjjj) și s-a pornit furtuna. Dar, vara, ploaia trece repede, soarele străluceste din nou, iar păsările voioase își continuă cantecul (cip-cip-cirip). În drumul nostru am întâlnit un urs, care ieșea mormăind dintr-un zmeuris (morrr-morrr). La marginea pădurii, lângă o baltă, am asistat la un concert de broaste (oac-oac), de gâște (ga-ga) și de gânsaci (s-s-s). Ne-am întors acasă de-abia seara. Sunetul soneriei (z-z-z) a adus-o în prag pe mama, care ne aștepta nerăbdătoare”.
Programul activităților instructiv-educative din grădinițele de copii oferă educatoarelor posibilitatea folosirii unei game largi de mijloace indirecte pentru profilaxia tulburarilor de limbaj.
Valoarea mijloacelor indirecte de profilaxie a tulburărilor de limbaj nu este deloc neglijabilă întrucat ele pregătesc suportul psihologic necesar în munca de corectare, stimulează la copii interesul pentru o vorbire corectă, expresivă, frumoasă.
Există un numar apreciabil de tulburări dislalice care nu pot fi corecte la vârsta preșcolară, din mai multe cazuri:
• nefrecventarea grădiniței de către unii copii printre care se gasesc și cei cu tulburări de limbaj;
• frecventarea de către copiii cu tulburari de limbaj numai a grupei mari, ceea ce este insuficient pentru formarea deprinderilor de vorbire corectă;
• influența negativă a modelelor greșite de educație;
• tratamentul medical la care trebuie supuși unii dintre copiii cu deficiențe de limbaj depăseste, uneori, granițele vârstei prescolare.
Această categorie de copii, ajunși la vârsta școlaritații trebuie să stea în centrul atenției logopedului, tratarea lor facându-se la cabinet, unde se lucrează pe grupe de tulburări, efectivul grupelor variind între 1-6 copii, în funcție de gradul de dificultate a tulburărilor de limbaj.
1.12.2 Terapia tulburărilor dislalice
Terapia tulburarilor dislalice se realizează în două direcții principale:
-utilizarea unor metode si procedee cu caracter general, având o acțiune
-indirecta, de profilaxie a dislaliei;
-metode si procedee specifice terapiei logopedice propriuzise.
Educarea motricității generale influențiază dezvoltarea limbajului, exercițiilor fizice contribuind la întărirea și relaxarea mușchilor organelor implicate în realizarea vorbirii: gimnastica brațelor și a mâinilor, gimnastica mușchilor gâtului, a toracelui, abdomenului.
Gimnastica brațelor și a mâinilor:
-rotiri ale brațelor
-,, moara de vânt’’
-aplaudatul, imitarea spălatului pe mâini
-închiderea/ deschiderea pumnului
-opunerea degetelor
-gimnastica capului și gâtului:
-rotirea capului în ambele sensuri
-aplecarea capului înainte-înapoi
-aplecarea capului pe umărul stâng-drept
Gimnastica fonoarticulatorie are ca obiectiv dezvoltarea mobilității fonoarticulatorie, prin exerciții care vizeaza: gimnastica facială, gimnastica labiala( a buzelor), gimnastica linguală, gimnastica mandibulară și gimnastica velo palatală.
Aceste exerciții și-au dovedit eficiența în cazuri cu anomalii ale buzelor( pareze, rigidități)
Educarea mișcărilor articulatorii cuprinde:
1. Antrenarea motricității faciale ( gimnastica facială)
– clipirea pleopelor concomitant/alternative
– umflarea alternativă a obrajilor
– umflarea si retragerea simultană a obrajilor( gras-slab)
– umflăm obrajii și spargem baloane
– încrețirea-descrețirea feței ( mirat-încruntat)
– imitarea surâsului( surâdem sau dăm pupici)
– trecerea aerului dintr-o parte ]n alta a obrajilor.
2. Antrenarea motricitații labiale
– întindem buzele( iiiiiii…….)
– rotunjim buzele( uuuuuuuuuuuu……………..ooooooooooo……….)
– prinderea buzei inferioare cu dinții de sus ( ffff…….,vvvvvvv……..)
– acoperirea unei buze cu cealalta alternativ
– vibrarea buzelor ( moare motorul)
3. Antrenarea motricității linguale:
– îndreptam vârful limbii în sus înspre nas și în jos înspre bărbie
– mișcări ritmice de scoatere și retragere a limbii
– mișcarea limbii dreapta stânga( prin bătaie în masă)
– imitarea plescăitului ( calul)
– ștergerea dinților, pe dinafară, cu vârful limbii
– ștergerea dinților pe dinăuntru, cu vârful limbii-
– limba săgeată
– limba lopată
– alternarea limbii,, săgeată’’ lopată
– limba ,,bomboană’’ (vârful limbii încordate împinge obrajii înafară)
– ,,impiedica’’varful limbii în dinții de sus
– jgheabul’’ limbii
– atigrea dinților de sus și de jos cu vârful limbii
– în spatele incisivilor limba lopată alternând cu săgeată
– limba se proiectează spre exterior și apoi se retrage puternic în fundul gurii
– cu limba ghemuită în fundul gurii se pronunța ccccccccc……..
– limba așezată în spatele incisivilor inferiori-colțurilor buzelor/se produce un suflu sssss….( aer rece), șșșșșșș……( aer cald)
– invers- limba se ridica spre mijlocul palatului( în spatele incisivilor superiori)- buzele rotunjite/ suflu de aer cald șșșșșșșș……
– vibrarea limbii între dinți ( motocicleta)
– vibrarea limbii în spatele incisivilor superiori tr-tr-tr-tr…….( ceasul deșteptător); ciobanul mână oile br-br-br-br…; pr-pr-pr-pr…. se rup lemnele
4 Antrenarea mișcărilor mandibulei:
– ridicarea și coborârea ridmică a mandibulei
– mișcări spre dreapta și spre stânga a mandibulei
– mișcări înainte și înapoi ale mandibulei
– imitarea rumegatului animalelor
Toate aceste exerciții se realizează ușor, fără a se forța efectuarea lor!!
5. Antrenarea mișcărilor valului palatin:
– imitarea tusei
– imitarea căscatului
– mișcări de deglutiție
– pronunția prelungă a lirerei ,,a”
1.12.3 Antrenarea respirației
Actul respirator constituie una dintre funcțiile vitale ale organismului. Vorbirea clară și expresivă depinde de o respirație corectă cu o puternică undă expiratorie orală și o bună capacitate de dozare a acesteia. Exercițiile respiratorii se vor structura pe doua nivele:
Dezvoltarea respirației generale sau nonverbale
Exercitii pentru expirație:
– cânta la diverse instrumente muzicale de suflat
– sulfă nasul în batistă
– sulfă aerul pe dosul mâinii
– sulfă în morișcă
– ținerea unui fulg, lucru ușor în aer
– stinge lumânarea
– umflăm mingea, balonul
– realizarea baloanelor de săpun și ținerea lor în aer
– suflarea într-un pai pentru a face valuri în apa
– suflarea mingilor mici, creioanelor pe o suprafața plana
Exerciții pentru inspirație:
– mirositul florilor sau a altor obiecte placut mirositoare
-imitatul câinelui care adulmeca vânatul
Dezvoltarea respiratiei diferențiate:
– inspiră pe nas, expiră normal pe gură
– inspiră pe nas, expiră prelungit pe gură
– inspiră pe gură, expiră normal pe gură
– inspiră pe gură, expiră prelungit pe gură
– inspiră pe gură, expiră normal pe nas
Exerciții însoțite de mișcări:
– copiii țin o minge ( un băț, o jucărie) în mâini pe care în timpul inspiratului o ridică deasupra capului și în expir o lasă în jos/ ating cu ea podeaua. Exercițiul se reia de 4-5 ori și poate fi efectuat cu viteze diferite.
– la fel, doar că trebuie ca din poziția în picioare să se aplece într-o parte de 4-5 ori, apoi în cealaltă parte.
Dezvoltarea respirației de tip verbal:
Jocuri care antrenează respirația în emiterea unor sunete imitative ( sunetele se emit prelung si constant):
– imitarea unor stări sufletesti: eee! ( mirare)
ooo! ( admirație)
auuu! ( durere)
– strigătul cu mâinile făcute pâlnie: o!o!o!
u!u!u!
– emiterea unor sunete onomatopeice: vjjjj! (vântul)
șșșș! ( curgerea apei)
uuu! ( sirena)
rrr! ( soneria)
– imitarea animalelor: câine, oaie,pisică, albină…
Exerciții de pronunție:
– a vocalelor, prelung, rar, fară efort în timpul unei expirații( a,e,u….)
– a unei consoane într-o expirație( f,v,z,j,s…)
– consoane cu vocale pe durata unei expirații( ba, be, bi, bo, bu,..)
Exerciții ridmice de respirație însoțite de mișcări și cântec:
– mersul numărat
– mersul cu cântec
– mersul cu poezie
– ghicitori
– proverbe
1.12.4 Educarea auzului fonematic
Imitarea sunetelor din natura si pronuntie de onomatopee:
Trenul: ș-ș-ș-ș-ș-ș ( ritm staccato, prelungit, șoptit)
Șarpele: s-s-s-s ( prelungit)
Sirena: z-z-z-z-z ( alternative, încet și tare)
Albina: bâzzzzzzzz-bâzzzzzzzz ( b accentuat, si z prelung)
Roata: scarrrrrt- scarrrrrrt ( r accentuat și prelung)
Șoricelul: chiț-chiț ( executarea in ritm rapid a grupelor de câte trei silabe)
Greierele: târrrrr-târrrrrr ( se prelungește r și se face pauză după fiecare grup de sunete)
Vrabia: cirip/cip- cirip/cip
Vântul: vâjjjj-vâjjjj ( j se prelungește și se accentueaza )
Telefonul: zurr-zurr
Clopotul: bing-bang ( n se prelungește și se accentueaza)
Oaia: beee-beeee
Vaietul: vai-vai
Oftatul: of-of-of
Cucul: cu-cu, cu-cu
Cocoșul: cucuriguuuuuuu
Gaina: cot-cot-codaaac
Puii: piu-piu-piu
Gâsca: ga-ga-gaaaaa
Broasca: oac-oac-oac
Ceasul: tic-tac
Claxonul: tu-tu-tuuuuuuuuu
Rața: mac-mac-mac
Vaca: muuu-muuu
Ursul: morrr-morrr
Uleiul încins pe tigaie: sfârrrrrrr-sfârrrrrr
Măgarul: i-ha,i-ha, i-ha ( sunetul i se pronunță cu aspirarea forțată a aerului)
1.12.5 Tulburări de pronunție ale sunetului R
Sunt cele mai frecvente tulburări de pronunție din seria consoanelor din limba Româna.Din cauza complexității sale articulatorii sunetul R apare la copii mai tarziu decât alte sunete si este cea mai supusă la deformari;
Este sunetul asupra căruia creșterea în etate a copiilor exercită cea mai mica influență;
În comparație cu alte tulburări, rotacismul cedează mai greu la tratamentul logopedic;
Sunetul r ocupă locul al doilea ca frecvență în seria consoanelor din limba română și locul al cincilea (dupa vocalele i, e, a, si consoana n) între sunetele limbii noastre. De notat, în legatura cu acest din urma motiv, că statisticile „fonetice” diferă puțin de la un autor la altul.
Forme:
-rotacism (distorsiuni ale pronunției)
-para-rotcism ( înlocuirea lui R cu alt sunet)
Cele mai frecvente distorsiuni se manifestă prin:
– pronunție labială (cu buzele)
– pronuntie velară (prin vibrarea uvulei)
Cele mai frecvente înlocuiri sunt:
– înlocuire cu I
– înlocuire cu L
– înlocuire cu V
– înlocuire cu H
– înlocuire cu U
Pronunția corecta: limba lățită, vârful limbii se sprijină pe aleolele incisivilor superiori și vibrează sub influența curentului de aer expirat puternic
Prevenirea și corectarea tulburărilor de pronunție ale sunetului R prin:
– dezvoltarea motricității articulatorii ( ,,grimase’’, onomaopee)
– dezvoltarea capacității de diferentiere auditivă
– oferirea unui model de vorbire correct
– exerciți speciale pentru emiterea consolidarea si automatizarea sunetului R
Pentru emitere:
– onomatopee ca: brrrrr.brrr….br…rrrrrr( frig), prrrr…prr…pr…rrrr( oprim caii), trrrrr…trr…tr…rrr ( trompeta), drrrr…drrr…drr…dr…rrr (motorul)
– pronunția rapida, cu gura deschisă a sunetului dddddddddddd(miraliera)
– pronunția alternativă, cu gura deschisă: ttt ddd ttt dddd tttt dddd, cu suflu puternic
– diferențierea auditivă ( între R si L, sau între pronunția corectă și cea distorsionată).
Pentru consolidare ( numai dacă are un R izolat corect!):
a)silabe:
dra…dre…dri…dro…dru…
adra…edra…edri…odor
tra…tre…tri
atra…etre…itri
ra…re…ri…ro
a-ra…e-re
ar…er…ir…or
b)cuvinte (susținute de imagini)
-R combinat cu B,P,D,T
tren priză prune trandafir
-R la început de cuvânt
ren rac
-R la mijlocul cuvântului
ju-că-rii ma-re pa-ră
-R la sfârșit de cuvânt
-penar far
Pentru automatizare:
-propoziții cu cuvintele pe care le-a spus corect la consolidare
-poezioare
-zicale
-povestiri bazate pe imagini
Diferențiere în pronuție, dacă a fost înlocuire: R-L:
-silabe: re-la, re-le, ri-li,…
-cuvinte, paronime: ramă-lamă, var-val, coroană-coloană
-cuvinte ce includ R și L: ro-le, flu-ier, ca-len-dar
1.12.6 Emiterea și fixarea în cuvânt a sunetului S
1.Exerciții pentru realizarea emisiei:
-plasarea limbii la nivelul incisivilor inferiori;
-formarea șanțului median al limbii pentru scurgerea suflului de aer;
-marginile limbii apropiate de dinții arcadei inferioare;
-concentrarea sufllui de aer spre incisivi
-realizarea distanței între dinți de 2 mm;
-buzele deschise cu colțurile restranse în părți (zâmbind)
-exersarea pozițiilor coercte în fata oglinzii;
-sesizarea aerului rece cu dosul palmei, la emiterea sunetului;
2.Repetiții cu copilul:
a)Onomatopee:
șarpele: sssssssssssss………..
liniște: ssssssssssssss………
gascan: ssssssssssss………….
Silabe:
sa, se,si,so,su, să,sî
as,es,is,os,us,ăs,îs
asa,ese,isi,oso,usu,ăsă,,îsî
sasa,sese,sisi,soso,susu,săsă,sîsî
sas,ses,sis,sos,sus,săs
b) Cuvinte care contin S
-S initial cu vocale:
sac, sat,sapă,sală,sanie,sabie, salată, salam
salopetă, salut, Sanda, Sandu, sec, senat, secat, secol
seundă, senin, semafor, sifon, sirop, Sile, silitor
silueta, singur, simpatic, sobă, sodă, sonerie, somn
sun, sub, sud, suferă, subiect, suveică, sănstate
sărac, sărut, strâmbat, sârmă
sanie sonerie salată
c) S median cu vocale
masă, casă, vase, oase, tuse, pisică, usucă, măsea
pasăre, fasole, desen, nisip, musafir, meserie
pisică casă fasole masă barză
d) S final cu vocale
pas, vas, nas, pis, cos, fus, pus, pufos, noros, miros, rămas, compas, voios, cactus
compas nas cactus
e) S initial:
spate, spadă, spanac, spală, sperie, spital, spion, spune, sport, spre, sprinten
stau, stea, steag, stilou, sticla, strop, stomac, stup, stuf
sfat, sferă, sfoară, sfărâmat, sfârșit
slab, slip, slugă, slănină
scump, scoaică, scutur, scăldat,
smoc, smerit, smarald, Smaranda, smochină, smântână,
stradă, strugure, stropitoare, strigă, strâmt, strănut,
castel castravete castron mască muscă usturoi
f) S final cu consoană:
muls, fals, vals, întors, vărs, uns, plâns
g) S interconsonatic:
institut, transpirat, înscris, instruit, înstărit
instrument, inspector
h) S aflat de doua ori in cuvânt
sosit, sănatos, serios, scos, scris, somnoros setos
scrisoare, înscris.
1.12.7 Emiterea și fixarea în cuvânt a sunetelor Ș, J
Ș – buzele ușor rotunjite și scoase înainte, dinții sunt ușor întredeschiși
– limba ia forma unei lingurițe ( cupe), cu vârful ridicat spre partea anterioara a palatului dur, fără să-l atingă și cu marginile lipite de molarii superiori
– coardele vocale nu vibrează
– aerul iese cald
J – organele fonoarticulatorii au aceeași poziție ca la ,,ș”
– coardele vocale vibrează
Exersare in silabe:
-silabe directe: șa,șe,și,șo,șu,șă,șî / ja,je,ji,jo,ju,jă,jî
-poziție intervocalică: așa,eșe,iși,ușu,ășă,îșî / aja,eje,iji,ojo,ăjă,îjî
-silabe inverse: aș,eș,iș,uș,ăș,îș / aj,ej,ij,uj,ăj,îj
-silabe închise: șoș,șuș,șaș,șeș,șiș,șăș,șîș / jaj,jej,jij,juj,jăj,jîj
-combinații consonantice: șpa,șpe,șpi,șpo,șpu,șpă,șpî / jma,jme,jmi,jmo,jmu,jmă,jmî
Exersare în cuvinte:
-in poziție inițială:
monosilabice: și,șoc,șut,șah/ joi,joc
bisilabice: șură,șurub / jalon,jeleu
polisilabice: șopârlă, șoricel/ judecător, jetoane
-în poziție mediană:
monosilabice: coji
bisilabice: ușor,roșu / coajă,grijă
polisilabice: luișor, mașină / pijama, îngrijorat
-în poziție finală:
monosilabice: papanaș, gălbenuș / canotaj, pilotaj
Exersarea în propoziții:
simple: Ștefan este poștaș. / Bujor dirijează
dezvoltate: În tufiș e un cocoș roși. / Jean a fost la Blaj, Cluj și lugoj.
Exersare în cuvinte paronime:
Cos-coș jir-șir
Pașnic-paznic jale-zale
Diferențieri:
s-ș șa-sa aș-as așa-asa șaș-sas
ș-j șa-ja așa-aja șaș-jaj
j-z ja-za aj-az aja-aza jaj-zaz
La ș și j intordeauna se rotunjește gura.
La s se zâmnește cu dinții inchiși.
1.12.8 Emiterea și fixarea în cuvinte a sunetelor Ț, CE,CI,GE,GI
Emiterea consoanei Ț
-limba se plasează cu vârful la incisivii superiori ( ca și pentru T)
-buzele întinse ca și pentru zâmbet
-dinții apropiați ( aproximativ 3 mm)
-la trecerea suflului exterior limba coboară la nivelul incisivilor inferiori
Corectarea pronunției sunetului Ț presupune articularea corecta a sunetelor T si S
Se repetă cu copilul:
-unirea sunetelor componente până la dispariția progresivă a pauzei:
t…………s , t……….s , t…….s, t…..s , t…s , t..s , ts, ts, ts
– silabele:
țe,ți,ță,țâ
eț,iț,ăț,âț
cu vocale diferite: ațe, ițe…
-logatomi: țeț,țiț
-diferențiere t-ț, ț-ș
-te-țe, ti-ți, tă-ță, ta-ța
Cuvinte cu Ț in pozițoe inițială: țepi, țes,țărm
Cuvinte cu Ț în poziție mediană: poți,moți,rațe
Cuvinte cu ț în poziție finală: yaț, laț, struț
Prepoziții:
-prepoziții simple: Lenuța țipă. Țicu are vițel. Țineți hoțul
-prepoziții dezvoltate: Lîngă găț sunt mulți țânțari. Danuț e un băiețel draguț.
Cuvinte paronime: ațe-ace, ține-sine, țel-cel, țeapă-ceapă
Emiterea sunetelor ce și ci se realizează după modelul sunetelor t și s ( ts,ts,ts repede)
-vârful limbii atinge palatul dur
-marginile linbii ating molarii superiori
-buzele sunt rotunjite si proeminente
-la ieșirea suflului expirator limba se desprinde brusc de palat
Emiterea sunetelor ge ș gi se realizeză asemanator cu a sunetelor ce și ci, diferența constând în realizarea sonorizării, fapt evidențiat prin vibrarea coardelor vocale 8are se palpează).
1.12.9 Bâlbâiala
Cum corectezi bâlbâiala copilului .Statisticile spun ca aproximativ 20% dintre copii se vor bâlbâi la un moment dat. Majoritatea copiilor depășesc momentul bâlbâielilor și ajung să vorbească perfect fluent. Desi bâlbâiala la copii nu este o afectiune gravă și nu are întotdeauna legatură cu modul în care copilul va vorbi mai târziu, părinții se îngrijorează atunci când încep să observe acest fenomen la copiii lor. Bâlbâiala poate fi cronica la 1% din copiii mici. Cu cat părinții așteptă mai mult, cu atât va fi mai dificil să elimine cu succes bâlbâiala din vorbirea și viata copilului său.
În primul rând, este foarte important că atunci când copilul începe să se bâlbâie să nu îi atragă atenția asupra acestui lucru și să mergă la un logoped fără copil prima dată. Părintele îi va spune logopedului ce îl îngrijorează și dacă este cazul, acesta va dori să stabilească o consultație, pentru a putea evalua corect copilul. Această întâlnire va fi una informală, în felul acesta evitandu-se anxietatea copilului. Terapia în sine nu este realizata direct de logoped, ci mai mult de către părinții copilului. Schimbările ușoare în vorbirea și comportamentul părinților pot crește încrederea în sine a copilului și abilitatea de a vorbi fluent. Logopedul poate îndruma părinții pe drumul către obținerea unei vorbiri fluente.
– Cum abordăm bâlbâiala?
– În primul rând, nu uita ca nu esti vinovată pentru bâlbâiala copilului! Poți ajuta la diminuarea sau chiar eliminarea bâlbâielii copilului modificând uțor felul în care vorbesti. Îți poți ajuta copilul aratându-i cât de mult crezi în el. Comunicarea este foarte importantă și în ceea ce privește relația părinte-copil. Tăcerea conspirativă trebuie evitată. Atunci când un copil se bâlbâie, părinții și ceilalți membri ai familiei sunt adeseori jenați și pretind că nu se întâmplă nimic cu copilul lor. Acesta este modul în care fac copilul să se simtă neajutorat și singur cu bâlbâiala lui, iar aceste stări îi înrăutățesc vorbirea. Ar trebui să vorbeascî cu copilul despre bâlbâiala. Să poarte o conversație normală, relaxată, pe această temă, și să încerce să aflate ce simte el, dar împărtășindu-le și sentimentele lor. Nu trebuie aratat copilului teama lor. Cand vorbesc cu copilul, trebuie evitate cuvinte ca "bâlbâit", "bâlbâiala" sau altele asemenea. Un copil nu poate înțelege semnificația acestor cuvinte și le va percepe ca înfricoșătoare.
Folosirea acestor cuvinte va face copilul să fie conștient de tulburarea lui de vorbire și acest lucru nu este necesar. În locul acestor cuvinte pot folosi expresii care includ cuvinte din vocabularul copilului, ba chiar pot să folosească sintagme amuzante, cum ar fi "cuvinte împiedicate" sau "cuvinte întepenite". Nu trebuie repetat în continuu copilului să vorbească mai rar sau să tragă aer în piept atunci când se bâlbâie.
Dacă fac acest lucru, copilul își va pierde încrederea în sine și bâlbâiala se va accentua.Părinții sau cei din jurul lor ar trebui să vorbească mai rar, fără grabă. Copiii tind să imite comportamentul și, mai ales, vorbirea adulților; dacă voi vorbiți mai rar și copilul va vorbi mai rar. Trebuie folosite propoziții scurte, în așa fel încât copilul să înțeleagă ușor. Atunci când copilul pune o întrebare, trebuie făcută o pauză de câteva secunde înainte de a raspunde. Și in acest caz, copilul va imita și va face și el pauze înainte de a vorbi. Atunci când copilul vorbește, privițil și acordați-i întreaga voastră atenție. Bâlbâiala se accentuează atunci când copilul are senzația că nu este ascultat.
Trebuie folosită mimica pentru a-i confirma că îl ascultați și că mesajul lui este perceput corect. Mentineți contactul vizual cu copilul, chiar și atunci când se bâlbâie. Fiti rabdatori cu copilul vostru. Nu trebuie aratat că sunteși supărat sau îngrijorat în ceea ce priveste bâlbâiala lui.Aratați-i copilului vostru că îl acceptați și îl iubiți așa cum este. Nu întrerupeți copilul atunci când vorbește. Un copil este mult mai relaxat și se va bâlbâi mai puțin dacă știe că nu va fi întrerupt ori de câte ori încearcă să va spună ceva. Încercați să impuneți aceasta modalitate de comunicare (pe rând, fără întreruperi) și celorlalți membri ai familiei. Unui copil, cu atât mai mult unui copil care se bâlbâie, nu îi face plăcere să fie sâcâit cu întrebari. Evitați să îi puneți copilului multe întrebări și lăsați-l cât mai des să vorbească despre ceea ce vrea și îl interesează. Laudați copilul de fiecare dată când face ceva bine. În acest fel veți creste încrederea copilului în sine și în timp, bâlbâiala va înceta.
Capitolul II
2.1 Educarea personalității copiilor cu tulburări de limbaj
Educarea personalității trebuie să urmărească :
a) redarea încrederii în propriile posibilități;
b) crearea convingerii că tulburarea de limbaj nu presupune un deficit intelectual;
c) crearea convingerii că este o tulburare pasageră care poate fi corectată;
d) crearea încrederii în logoped;
e) înlăturarea negativismului și redarea optimismului.
Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiționată nu numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci și de o serie de factori ce țin de particularitățile psihoindividuale ale tulburărilor de limbaj. Rezultatele cele mai bune în educarea personalității le are psihoterapia.
Psihoterapia folosește o serie de metode și tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să șteargă din mintea copilului cauzele care au declanșat tulburarea de limbaj, să înlăture și să prevină unele simptome creînd în felul acesta, condiții favorabile pentru acțiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex.
Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmărește întărirea personalității , întărirea conștiinței și îmbogățirea afectivă.
În practica logopedică, psihoterapia urmărește restabilirea psihicului logopatului prin :
1) educarea personalității;
2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect și al mediului social;
3) influențarea micromediului social.
Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influențarea diferitelor verigi perturbate ale unității biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj și restructurarea personalității.
Pentru a realiza aceasta este necesar :
-să se explice logopatului cauzele și condițiile conflictelor pentru ca, prin ridicarea acestora la nivelul conștiinței, ele să dispară;
-rezolvarea relațiilor negative (copil – mediu, copil – copil, copil – profesor, copil– părinte etc.);
-acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului.
Familia logopatului , prin manifestările de neîncredere și de reținere, constituie un obstacol, uneori dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinților tulburarea de limbaj de care suferă copilul, cauzele declanșării, comportarea față de copil, cum se desfășoară terapia complexă, care este rolul părinților în terapie și cum să asigure regimul de viață propriilor copii logopați.
Modificarea concepției,a opticii și a modalităților comportamentale trebuie să ducă la înlăturea tensiunii intrafamiliale. Acestea se realizează prin :
– cunoașterea personalității părinților, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu, discuții diferite în grupul de părinți;
– restructurarea atitudinii părinților, atât în cursul ședințelor individuale, cât și în cadrul ședințelor colective. În cursul ședințelor colective este posibilă cunoașterea relațiilor dintre părinți și copil, cât și optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului.
Se va iniția un proces de reconsiderare a greșelilor educative, descoperirea propriilor greșeli și eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element principal psihoterapeutic și logopedic, prin organizarea regimului de viață al copilului în familie, organizarea activității logopedice și urmărirea rezultatelor.
Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice, prin cuvintele și prin acțiunile sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui grup, să atenueze suferința unei persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă. În câmpul vast al psihoterapiilor specialiștii utilizează, adeseori prin conjugare, metodele psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologică, socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile ocupaționale, artterapia (care, în funcție de criteriile de clasificare se întrepătrund).
Din această diversitate sunt folosite acele metode și procedee adecvate specificului tulburării de limbaj, vârstei, sexului, particularităților psihologice ale copilului logopat. Se poate evidenția importanța psihoterapiilor ocupaționale și socioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaționale fac parte ergoterapia, artterapia și ludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza și efectua și în grupuri terapeutice fiind astfel direct legată de socioterapie. Ea constă în desfășurarea unor practici, până la activități de tip creativ (cum sunt modelajul).
Totodată, prin ergoterapie se avantajează detașarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experiențele negative parcurse și împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relații psihosociale și adaptarea la contextele social-umane.
Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate și de categoria socioterapiilor în condițiile în care subiecții acționează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiției psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acțiunilor de socioterapie se extind interrelațiile și interacțiunile în grup, dându-le, totodată, participanților sentimentul de independență, de echilibru și libertate în acțiune, stimulându-le și capacitatea de inițiativă. Caracteristicile, principiile și scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât și ca mijloc de cunoaștere a
subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispozițiile care-l ajută să-și formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului și particularitățile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenți.
Modalitățile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuți. În general, se lucrează cu 4-5 copii de același sex și de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare și neutru pentru manifestarea copiilor și fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaților), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar și o improvizație a copiilor participanți. Rolurile le împarte terapeutul sau și le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanții putând introduce improvizațiile de text, mimică, gestică, mișcare pe care le doresc.
În psihodramă copilul își revede conflictele în formă de joc, și le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conștientă îl ajută să se cunoască mai bine și să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianță de joc, desfășurarea afectivă; permite relații intersubiective, interpersonale și o comunicare simbolică cu valoare de catharsis.
În concluzie, psihoterapia urmărește să formeze o atitudine pozitivă față de comunicare și față de sine însuși ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă și anxietate, pentru a experimenta cu succes situațiile de vorbire trebuie ca logopatul să-și dezvolte o atitudine pozitivă față de el însuși ca vorbitor.
Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activități/tehnici :
-încurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic; cântatul, recitatul, desenatul, ce contribuie la desfășurarea cu plăcere a terapiei.
-inițierea și menținerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilitățile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
-terapeutul să încurajeze discuția deschisă despre tulburarea de limbaj și să reducă “conspirația tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuția va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influența estimarea proprie a copilului.
-activitățile despre “cum poți deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbește cineva este important și “ce” are de spus.
-discutarea atribuțiilor globale ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influența discuțiilor cu sine asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea discuției negative cu sine într-o conversație pozitivă cu sine sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât și pentru copil.
Se poate evidenția importanța psihoterapiilor ocupaționale șisocioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaționale fac parte ergoterapia, artterapia șiludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza și efectua și în grupuri terapeutice fiind astfel direct
legată de socioterapie. Ea constă în desfășurarea unor practici, până la activități de tip
creativ (cum sunt modelajul).
Totodată, prin ergoterapie se avantajează detașarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experiențele negative parcurse și împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relații psihosociale și adaptarea la contextele social-umane.
Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate și de categoria socioterapiilor în condițiile în care subiecții acționează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiției psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acțiunilor de socioterapie se extind interrelațiile și interacțiunile în grup, dându-le, totodată, participanților sentimentul de independență, de echilibru și libertate în acțiune, stimulându-le și capacitatea de inițiativă.
Caracteristicile, principiile și scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât și ca mijloc de cunoaștere a
subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispozițiile etc. care-l ajută să-și formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului și particularitățile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenți.
Modalitățile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuți. În general, se lucrează cu 4-5 copii de același sex și de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare și neutru pentru manifestarea copiilor și fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaților), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar și o improvizație a copiilor participanți. Rolurile le împarte terapeutul sau și le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanții putând introduce improvizațiile de text, mimică, gestică, mișcare pe care le doresc.
În psihodramă copilul își revede conflictele în formă de joc, și le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conștientă îl ajută să se cunoască mai bine și să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianță de joc, desfășurarea afectivă; permite relații intersubiective, interpersonale și o comunicare simbolică cu valoare de catharsis.
În concluzie, psihoterapia urmărește să formeze o atitudine pozitivă față de comunicare și față de sine însuși ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă și anxietate, pentru a experimenta cu succes situațiile de vorbire trebuie ca logopatul să-și dezvolte o atitudine pozitivă față de el însuși ca vorbitor.
43
Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activități/tehnici :
1)Încurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic; cântatul, recitatul,
desenatul etc. ce contribuie la desfășurarea cu plăcere a terapiei.
2) Inițierea și menținerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilitățile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
3) Terapeutul să încurajeze discuția deschisă despre tulburarea de limbaj și să reducă “conspirația tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuția va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influența estimarea proprie a copilului.
4) Activitățile despre “cum poți deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbește cineva este important și “ce” are de spus.
5) Discutarea “atribuțiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influența “discuțiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuției negative cu sine “ într-o “conversație pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât și pentru copil.
Se poate evidenția importanța psihoterapiilor ocupaționale șisocioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaționale fac parte ergoterapia, artterapia șiludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza și efectua și în grupuri terapeutice fiind astfel direct
legată de socioterapie. Ea constă în desfășurarea unor practici, până la activități de tip
creativ (cum sunt modelajul).
Totodată, prin ergoterapie se avantajează detașarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experiențele negative parcurse și împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relații psihosociale și adaptarea la contextele social-umane.
Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate și de categoria socioterapiilor în condițiile în care subiecții acționează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiției psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acțiunilor de socioterapie se extind interrelațiile și interacțiunile în grup, dându-le, totodată, participanților sentimentul de independență, de echilibru și libertate în acțiune, stimulându-le și capacitatea de inițiativă.
Caracteristicile, principiile și scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât și ca mijloc de cunoaștere a
subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispozițiile etc. care-l ajută să-și formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului și particularitățile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenți.
Modalitățile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuți. În general, se lucrează cu 4-5 copii de același sex și de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare și neutru pentru manifestarea copiilor și fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaților), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar și o improvizație a copiilor participanți. Rolurile le împarte terapeutul sau și le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanții putând introduce improvizațiile de text, mimică, gestică, mișcare pe care le doresc.
În psihodramă copilul își revede conflictele în formă de joc, și le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conștientă îl ajută să se cunoască mai bine și să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianță de joc, desfășurarea afectivă; permite relații intersubiective, interpersonale și o comunicare simbolică cu valoare de catharsis.
În concluzie, psihoterapia urmărește să formeze o atitudine pozitivă față de comunicare și față de sine însuși ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă și anxietate, pentru a experimenta cu succes situațiile de vorbire trebuie ca logopatul să-și dezvolte o atitudine pozitivă față de el însuși ca vorbitor.
43
Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activități/tehnici :
1)Încurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic; cântatul, recitatul,
desenatul etc. ce contribuie la desfășurarea cu plăcere a terapiei.
2) Inițierea și menținerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilitățile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
3) Terapeutul să încurajeze discuția deschisă despre tulburarea de limbaj și să reducă “conspirația tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuția va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influența estimarea proprie a copilului.
4) Activitățile despre “cum poți deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbește cineva este important și “ce” are de spus.
5) Discutarea “atribuțiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influența “discuțiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuției negative cu sine “ într-o “conversație pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât și pentru copil.
Se poate evidenția importanța psihoterapiilor ocupaționale șisocioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaționale fac parte ergoterapia, artterapia șiludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza și efectua și în grupuri terapeutice fiind astfel direct
legată de socioterapie. Ea constă în desfășurarea unor practici, până la activități de tip
creativ (cum sunt modelajul).
Totodată, prin ergoterapie se avantajează detașarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experiențele negative parcurse și împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relații psihosociale și adaptarea la contextele social-umane.
Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate și de categoria socioterapiilor în condițiile în care subiecții acționează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiției psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acțiunilor de socioterapie se extind interrelațiile și interacțiunile în grup, dându-le, totodată, participanților sentimentul de independență, de echilibru și libertate în acțiune, stimulându-le și capacitatea de inițiativă.
Caracteristicile, principiile și scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât și ca mijloc de cunoaștere a
subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispozițiile etc. care-l ajută să-și formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului și particularitățile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenți.
Modalitățile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuți. În general, se lucrează cu 4-5 copii de același sex și de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare și neutru pentru manifestarea copiilor și fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaților), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar și o improvizație a copiilor participanți. Rolurile le împarte terapeutul sau și le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanții putând introduce improvizațiile de text, mimică, gestică, mișcare pe care le doresc.
În psihodramă copilul își revede conflictele în formă de joc, și le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conștientă îl ajută să se cunoască mai bine și să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianță de joc, desfășurarea afectivă; permite relații intersubiective, interpersonale și o comunicare simbolică cu valoare de catharsis.
În concluzie, psihoterapia urmărește să formeze o atitudine pozitivă față de comunicare și față de sine însuși ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă și anxietate, pentru a experimenta cu succes situațiile de vorbire trebuie ca logopatul să-și dezvolte o atitudine pozitivă față de el însuși ca vorbitor.
43
Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activități/tehnici :
1)Încurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic; cântatul, recitatul,
desenatul etc. ce contribuie la desfășurarea cu plăcere a terapiei.
2) Inițierea și menținerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilitățile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
3) Terapeutul să încurajeze discuția deschisă despre tulburarea de limbaj și să reducă “conspirația tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuția va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influența estimarea proprie a copilului.
4) Activitățile despre “cum poți deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbește cineva este important și “ce” are de spus.
5) Discutarea “atribuțiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influența “discuțiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuției negative cu sine “ într-o “conversație pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât și pentru copil.
Se poate evidenția importanța psihoterapiilor ocupaționale șisocioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaționale fac parte ergoterapia, artterapia șiludoterapia.
Ergoterapia se poate organiza și efectua și în grupuri terapeutice fiind astfel direct
legată de socioterapie. Ea constă în desfășurarea unor practici, până la activități de tip
creativ (cum sunt modelajul).
Totodată, prin ergoterapie se avantajează detașarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experiențele negative parcurse și împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relații psihosociale și adaptarea la contextele social-umane.
Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate și de categoria socioterapiilor în condițiile în care subiecții acționează în comun.
Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiției psihologice normale a
subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acțiunilor de socioterapie se extind interrelațiile și interacțiunile în grup, dându-le, totodată, participanților sentimentul de independență, de echilibru și libertate în acțiune, stimulându-le și capacitatea de inițiativă.
Caracteristicile, principiile și scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare.
Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât și ca mijloc de cunoaștere a
subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispozițiile etc. care-l ajută să-și formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului și particularitățile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenți.
Modalitățile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuți. În general, se lucrează cu 4-5 copii de același sex și de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare și neutru pentru manifestarea copiilor și fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaților), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar și o improvizație a copiilor participanți. Rolurile le împarte terapeutul sau și le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanții putând introduce improvizațiile de text, mimică, gestică, mișcare pe care le doresc.
În psihodramă copilul își revede conflictele în formă de joc, și le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conștientă îl ajută să se cunoască mai bine și să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianță de joc, desfășurarea afectivă; permite relații intersubiective, interpersonale și o comunicare simbolică cu valoare de catharsis.
În concluzie, psihoterapia urmărește să formeze o atitudine pozitivă față de comunicare și față de sine însuși ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă și anxietate, pentru a experimenta cu succes situațiile de vorbire trebuie ca logopatul să-și dezvolte o atitudine pozitivă față de el însuși ca vorbitor.
43
Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activități/tehnici :
1)Încurajarea și consolidarea activităților cu caracter artistic; cântatul, recitatul,
desenatul etc. ce contribuie la desfășurarea cu plăcere a terapiei.
2) Inițierea și menținerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilitățile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.
3) Terapeutul să încurajeze discuția deschisă despre tulburarea de limbaj și să reducă “conspirația tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuția va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influența estimarea proprie a copilului.
4) Activitățile despre “cum poți deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbește cineva este important și “ce” are de spus.
5) Discutarea “atribuțiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influența “discuțiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuției negative cu sine “ într-o “conversație pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât și pentru copil.
individuală).La maxilare se pune în evidență forma mandibulei, forma arcurilor maxilarelor, existența prognatismului inferior sau superior. În ceea ce privește limba, logopedul trebuie să observe în examinare: forma, mobilitatea pe plan transversal și longitudinal, mărimea, fixarea ei, frenul. Palatul dur este examinat ca formă, amplitudinea bolții. Palatul moale interesează ca mobilitate, formă și mărime. Logopedul trebuie să observe și omușorul (mobilitate, integritate, mărime, așezare) și sistemul nazal (inflamări acute sau cronice, dureri de sept, malformații).
Examinarea articulării propriu-zise
După ce s-a sesizat starea aparatului articulator, examinăm capacitatea articulatorie. Important în această etapă este ca obrazul copiluluisă fie luminat și să fie la aceeași înălțime cu obrazul examinatorului.
Se vor urmări următoarele aspecte:
Capacitatea de redare prin imitație (vorbirea reflectată)
La acest nivel examinatorul pronunță sunetele alfabetului în ordinea dificultăților. Se cere logopatului să repete și el. Apoi se pronunță silabe directe și inverse cu sunetele respective, solicitând pronunția copilului.
Se pronunță apoicuvinte în care sunetele la care se observă deformări se găsesc în poziție inițială, de mijloc și finală, La sfârșit se pronunțăpropozițiicare conțin sunete deficitare (de 2-3 ori) pentru a se evidenția clar tulburarea. Se examinează șicombinații
de consoane sau de vocale în diferite cuvinte.
La baza alcătuirii unui astfel de instrument trebuie să fie următoarele principii :
cuvintele să fie uzuale, să poată fi înțelese și de copiii care dispun de un vocabular sărac;
să poată fi ușor ilustrate cu imagini;
sunetul să apară în diferite combinații; articulare ușoară și dificilă, la început, la mijloc și
la sfârșit.
Vorbirea independentă
Pentru examinarea capacității de pronunție în vorbirea independentă se pot folosi : alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziții diferite (început, mijloc, sfârșit).
Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustrații, recitarea, cântecul, povestirea liberă. După acestea, examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăți, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respirația în timpul recitării și cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esențialului, respectarea structurii logice a povestirii.
d.
Examenul vocii.
Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanță cu dezvoltarea
fizică și cu conformația fiziologică a copilului. Se urmărește :
sonoritatea ;
tonalitatea ;
valoarea ;
nuanța ;
răgușeala ;
astenia vocală ;
9
rezonanța ;
disfonia, la pubertate (rareori înainte) ;
rinolalia ;
intensitatea vocii ;
melodicitatea vorbirii ;
vorbirea sacadată.
Examinarea structurii gramaticale
Se realizează observând formarea propozițiilor simple (2-4 cuvinte) corecte în vorbirea spontană sau reprodusă ; folosirea corectă a singularului și plurarulului (acord, număr-gen, la substantive cunoscute și noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea corectă a unor relații temporale simple; folosirea corectă a pronumelui personal și a celui demonstrativ.
f.
Examinarea vocabularului activ
Se realizează prin observarea volumului de cuvinte folosite în povestire și
vorbirea independeentă a substantivelor, verbelor și adjectivelor.
g.
Examinarea formelor de limbaj verbal poate evidenția :
Dialogul de scurtă durată – telegrafic axat pe obiecte și pe evenimente de tip situativ, în
funcție de anumite împrejurări, evenimente, sarcini concrete.
4. Examenul lexic și grafic
Dacă examenul vorbirii se face de la 5 ani în sus, examenul limbajului scris, se realizează în cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a și a III-a de studiu.Există și o diagnosticare precoce a tulburărilor limbajului scris, care se efectuează de la vârstele mici și terapia va cuprinde antrenarea capacităților psiho-motrice specifice pentru scris și citit.
Pentru o examinare corectă a tulburărilor intervenite în scris și citit. este necesar ca înanamnez ă să se stabilească anumite elemente precum : întârzieri în apariția vorbirii, dislalii polimorfe sau fiziologice prelungite, bilingvismul, întreruperi de școlaritate, exigențele familiei asupra copilului, exersarea scris-cititului acasă. Examinarea lexiei și grafiei trebuie să cuprindă imaginea schemei corporale, a lateralității, a motricității fine. Se pot folosi :probe pentru determinarea orientării spațiale, proba pentru determinarea
sincineziilor digitale, proba pentru determinarea lateralității, testul OSERETSKI, proba
LIEBMANN etc.
După rezolvarea acestor probe este examinată direct lexia și grafia logopatului prin intermediul unor probe specifice în care se verifică : literele, silabele, cuvintele, analiza și sinteza lexico-grafică, propozițiile și micile texte. Este folosită copierea și dictarea, citirea de pe carte și de pe caiet și se aplică o fișă de evaluare a greșelilor tipice pentru fiecare copil.
5. Examinarea motricității
testul OSERETSKI
motricitatea organelor fonatorii
10
examenul de praxie
examenul lateralității
examenul de ritm
Conform indicațiilor lui Oseretski începem exercițiile la nivelul vârstei cronologice și coborâm sau urcăm până unde ne permite capacitatea copilului . În cazul copiilor cu deficiențe de vorbire, e bine să începem aplicarea testului cu un an minus față de vârsta cronologică, experiența indicând în toate deficiențele de vorbire o rămânere în urmă a dezvoltării motorii. Începem examenul cu o categorie de vârstă sub vârsta cronologică și pentru a stimula copilul prin performanțe proprii.
6. Examinarea dezvoltării mintale
Se pot folosi :
desenul omulețului, pomului și al casei;
matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);
proba comparării de noțiuni;
proba definirii de noțiuni;
proba de completare a lacunelor.
7. Examenul personalității
Probele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume școlare sau familiale. Indicate sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.
8. Examenul medical
Se recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-
psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică și hormonală.
9. Examinarea rezultatelor activității școlare este de o mare importanță în alcătuirea
unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare școlară a copilului sau integrare în viața grupului școlar se poate examina nu numai prin înregistarea principalelor rezultate în activitatea de învățare dar și cu asistențe ale logopedului la lecții, convorbiri cu educatoarea (învățătorul) și chiar cu ceilalți copiii.
10. Consemnarea rezultatelor examinăriise face în mod detaliat în Fișa Logopedică ,
urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul și la sfârșitul acesteia.
2.1. DIAGNOSTIC ȘI EVALUARE LOGOPEDICĂ
Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai puțin probabilă care se cere mereu verificată. El nu se rezumă la încadrarea într-o categorie nosografică care pare mai apropiată. În urma efectuării examenului complex în care au fost cunoscute anamneza subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial și extrafamilial se poate stabili un diagnostic prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei.
Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifestă diferit în funcție de situația și mediul în care se află. De aceea, este necesară observarea lui în timp, comportamentul în joc, discuții și corelarea observațiilor cu cele ale persoanelor care se ocupă de copil.
Pentru stabilirea corectă a diagnosticului sunt necesare și o serie de cunoștințe de
anatomie și fiziologie a limbajului, particularitățile evoluției normale a limbajului și a
11
abaterilor de la normalitate, formele de manifestare ale diferitelor tulburări cu aspecte particulare între diferitele tulburări care pot determina confuzii de diagnostic, evoluția tulburării în timp etc.
Fără acest volum de informații erorile se pot strecura ușor atât la tulburările severe de limbaj, dar și la formele ușoare. Cunoașterea particularităților de vârstă și a abaterilor de la evoluția normală a limbajului va evita confuziile între fiziologic și patologic și sesizarea abaterilor încă din primele luni de viață ale copilului.
În stabilirea diagnosticului trebuie să se țină seama de o serie de factori endogeni și exogeni pentru evitarea confuziilor : vârsta cronologică a copilului, dezvoltarea intelectuală, afectivitatea, comportamentul, motivația, temperamentul, caracterul, componența psiho-socială a familiei, climatul educativ, condițiile școlarizării etc.
Diagnosticul diferențial trebuie stabilt atât în cadrul aceleași tulburări cât și între diversele tulburări cu care se pot confunda. În primul rând trebuie diferențiate tulburările dismaturative de cele patologice. Deși au pentru început multe elemente comune diferă atât ca etiologie cât și ca evoluție. Tulburările dismaturative, spre deosebire de cele patologice, sunt determinate în general de un ritm propriu de dezvoltare, factorii somatici, afectivi, sociali având un rol determinant în majoritatea cazurilor și pot să dispară și fără intervenție logopedică.
După fixarea diagnosticului logopedic se face o evaluare preterapeutică, continuând cu o serie de evaluări la sfârșitul fiecărei etape terapeutice și terminând cu o evaluare finală. Aceste evaluări trebuie concepute în unitatea lor și în strânsă legătură cu obiectivele urmărite în terapie. Evaluarea preterapeutică are loc la începutul terapiei logopedice și are rolul de a stabili cu exactitate care este nivelul achizițiilor verbale raportat la vârsta cronologică și care sunt abaterile de la evoluția normală a limbajului. Pe baza evaluării se va stabili programul de recuperare și se poate elabora un prognostic privind posibilitățile de corectare a tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat în parte.
La sfârșitul fiecărei etape evaluarea va urmări performanțele obținute, eșecurile înregistrate, prevenirea altor eșecuri, stabilirea dificultăților, lacunelor, erorilor, reușita obiectivelor propuse în celelalte etape. În funcție de ce va evidenția această evaluare, strategia terapeutică, poate fi reevaluată, se pot introduce noi activități specfice înlăturării tulburărilor de limbaj.
Evaluarea postterapeutică va stabili nivelul comportamentului verbal realizat în
raport cu obiectivele propuse.
2.2. FIȘA LOGOPEDICĂ
Rezultatele examinării sunt consemnate în fișa logopedică. Aceasta se completează :
– în momentul cunoașterii copilului (examinarea primară);
– pe parcursul întregii activități terapeutice.
Există mai multe modele din care terapeutul poate să-și aleagă modul de consemnare al examenelor efectuate asupra logopatului și al efectelor terapiei logopedice. Important este ca fișa să oglindească corect atât imaginea de început a logopatiei cât și evoluția corectării acesteia. Este indicat ca rezultatele unei diagnosticări complexe să se facă în
12
mod detaliat în fișă, urmărindu-se evaluarea tulburărilor de la începutul terapiei până la
sfârșitul acesteia.
Fișa de examinare complexă și evoluție logopedică trebuie să cuprindă următoarele
aspecte :
FIȘA DE EXAMINARE COMPLEXĂ
Nr.
fișei_______________________
ȘI EVOLUȚIE LOGOPEDICĂ
Întocmit
de____________________
Data
emiterii___________________
I. Date generale
Numele și prenumele____________________________data
nașterii____________________
_______vârsta___________locul
nașterii__________________________________________
adresa_________________________________________________școala______
__________clas a___________învățător_______________________________.
II. Date familiale
Numele
tatălui___________________________vârsta_____________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcția_________________ Numele
mamei__________________________vârsta______________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcția_________________ starea materială_________.
Starea locuinței________________________________________ numărul
fraților_____ al câtelea copil este______________. Relațiile între
părinți__________________________________Atitudinea familiei față de
logopat_______________________________________________________________
____________________________________________________________________
_____________ Tulburările de limbaj existente în famillie
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
______________
III. Examen psihofizic
Sarcina___________________________________nașterea________________________
___
greutatea________________________alimentația_______________________________
____
Antecedente
pre-peri
și
postnatale________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
13
________
Antecedente
colaterale_________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
Inteligența_______________________________________________________________
____
Memoria________________________________________________________________
____
Imaginația_______________________________________________________________
____
Atenția__________________________________________________________________
___
Afectivitatea_____________________________________________________________
____
Voința__________________________________________________________________
____
Lateralitatea______________________________________________________________
___
Comportamentul__________________________________________________________
____
-în
familie__________________________________________________________________
_
-în
colectiv_________________________________________________________________
_
Trăsături
de
personalitate
(pozitive,
negative)_______________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
IV Examen logopedic :
a. Integritatea anatomo-funcțională a aparatului fonoarticulator
aparatul respirator_________________________________________________________
-particularități
fonatorii
(voce,
mutație
vocală,
puritatea
vocii)___________________________________________________________________
___________________
-aparatul
articulator___________________________________________________________
b.Sistemul labio-comisural
aparatul
dental______________________________________________________________
–
maxilarele_______________________________________________________________
__
–
limba___________________________________________________________________
__
-palatul
14
dur__________________________________________________________________
-omușorul_______________________________________________________________
____
-cavitatea
nazală_____________________________________________________________
c. Funcția auditivă de ansamblu:
acuitatea
auditivă____________________________________________________________
–
controlul
auditiv
al vorbirii____________________________________________________ – autocontrolul auditiv al vorbirii_________________________________________________
d. Apariția tulburărilor de limbaj_________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________
cauze___________________________________________________________________
__ _________________________________________________________
– pronunțarea reflectată a sunetului______________________________________ – –
pronunțarea independentă a sunetului___________________________________
– sunete afectate______________________________________________________ e.
Înțelegerea cuvintelor
cuvinte
denumiri____________________________________________________________
cuvinte
însușiri______________________________________________________________
– cuvinte de
relație____________________________________________________________
-cuvinte
acțiuni_______________________________________________________________
f. Formularea și înțelegerea propozițiilor
cu conținut
familiar__________________________________________________________
– cu conținut
nou_____________________________________________________________
g. Vocabularul și structura
gramaticală____________________________________________
____________________________________________________________________
_______
h. Particularități
narative_______________________________________________________
____________________________________________________________________
_______
i. Elemente prozodice ale vorbiriii
spontane________________________________________
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
______________
1. Citirea
15
raportul fonem-grafem______________________________________________ citirea pe silabe_____________________________________________________ citirea pe text cunoscut_______________________________________________ citirea pe text nou___________________________________________________
ritmul
citirii_________________________________________________________
dislexia____________________________________________________________
2.Scrierea
analiza literelor separate______________________________________________ sinteza
în silabe și cuvinte (omisiuni, înlocuiri, inversiuni)___________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________
acordul
cuvintelor____________________________________________________
dificultăți
ortografice_________________________________________________
dizortografii_________________________________________________________
discaligrafii_____________________________________________________
V. Concluzii diagnostice și prognostice___________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________
VI.
Evoluția
copilului
pe
parcursul
terapiei
logopedice
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
______________________
2.3. METODOLOGIA STUDIERII TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
Dacă metodele și procedeele de corectare sunt specifice fiecărei categorii de tulburări în parte, studierea tuturor tulburărilor de limbaj au la bază o serie de metode comune.
2.2 Evaluarea logopedică
Sarcina evaluării copiilor cu dizabilități nu este una ușoară. Rolul evaluatorului este să știe exact ce este dizabilitatea, care sunt consecințele sale, dar și s-o recunoască ca experiență unică, ca o dimensiune a diversității umane. Numai astfel se poate aprecia corect dacă serviciile și programele de intervenție și sprijin pe care le propune și le evaluează răspund necesităților celor cărora le sunt adresate.
Evaluarea trebuie să se realizeze într-un cadru empatic și de pe poziții de compatibilitate culturală cu beneficiarii ei. Aceasta presupune facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități și participarea acestora și a reprezentanților legali la toate nivelurile evaluării. Parteneriatul în evaluare este esential; părinții au dreptul să fie consultați, să participe la luarea deciziilor consecutive evaluării, să cunoască planurile și programele de intervenție și progresele pe care le realizează copilul.
Evaluarea este un act de mare responsabilitate pentru toți factorii implicați: copii, părinți, specialiști evaluatori. De aceea, nu este lipsit de importanță să notăm existența unor atitudini greșite, discriminatorii în abordarea evaluării, care trebuie evitate:
a) Evaluarea orientată spre descoperirea unei dizabilități a copilului, din perspectiva predominant medicală, defectologică sau psihologică. În practica evaluarii, adesea, singurele instrumente de care dispun evaluatorii sunt testele psihologice și cele medicale de laborator și paraclinice și, în consecință, dificultățile cu care se confrunta copilul la un moment dat sunt atribuite exclusiv unor disfuncții somatice sau psihice, ignorandu-se posibilitatea inducerii lor pe cale educațională; de exemplu, lipsa de stimulare, metode pedagogice greșite.
b) Evaluarea conceputa ca diagnoză sau redusă doar la valențele sale diagnostice.
Evaluarea nu inseamna numai diagnoză, constatare, clasificare și nu este o etichetă, uneori definitivă, pe un destin. Cunoaștem copiii pentru a le întelege și stimula dezvoltarea prin intervenții adecvate și nu pentru a-i eticheta.
c) Evaluarea tardivă.
Se resimte acut nevoia unor instrumente de identificare a decalajelor în dezvoltarea copilului, de tip screening, cât mai devreme posibil, care să evalueze principalii parametri ai dezvoltării și să dea posibilitatea specialiștilor, educatorilor și părinților să intervină pe segmente cu deficit de dezvoltare cât mai timpuriu. Trebuie promovate activ depistarea precoce și intervenția timpurie.
d) Evaluarea părtinitoare, în raport cu statutul economico-social al familiei copilului cu
dizabilități, fiind semnalate cazuri de evaluare incorecta a copiilor proveniți din medii
defavorizate.
Stilul inadecvat al unora dintre evaluatori în administrarea instrumentelor de investigare,
cum ar fi: asumarea rolului de persoană inaccesibilă, judecător și arbitru al destinului copilului, nu se admite accesul părintilor la evaluare; nu se motivează suficient copilul în vederea anihilării inhibițiilor, inerente situației de evaluare; atitudini manipulatorii; timp redus de evaluare.
e) Capacitatea de redare prin imitatie(vorbirea reflectată)
La acest nivel logopedul începe prin a pronunța sunetele alfabetului în ordinea dificultăților. Se cere logopatului să repete și el .Apoi se pronunță silabe directe și inverse cu sunetele respective,cerându-se pronunția lor de către copil.
Se pronunță apoi cuvinte în care sunetele la care se observă deformări se găsesc în poziție inițială, mediană și finală.În final se pronunță propoziții care conțin sunete deficitare,pentru a se evidenția clar tulburarea.Examinatorul notează dacă sunetul este omis,greșit pronunțat sau înlocuit cu altul.Se examinează și combinații de consoană sau de vocale în diferite cuvinte.
La baza alcătuirii unui astfel de instrument trebuie să se afle urmatoarele principii:
cuvintele să fie uzuale, să poată fi întelese și de copiii care dispun de un vocabular sărac.Să poată fi ușor ilustrate cu imagini.Sunetul să apară în diferite combinații: la început,la mijloc și la sfârșit.
f) Vorbirea independentă.Pentru examinarea capacității de pronunție în vorbirea independentă se pot folosi: alfabetul ilustrat,tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziții diferite(început, mijloc, sfârșit).
Se vor folosi ca procedee: citirea de ilustrații, recitarea, cântecul, povestirea liberă. După acestea,logopedul notează sunetele în pronunția cărora copilul întâmpină greutăți, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respirației în timpul recitării și cântecului, dacă poate povesti,surprinderea esențialului, respectarea structurii logice a povestirii. Se notează,de asemenea, modul cum copilul se antrenează în activitate, cum salută, cum vorbește cu ceilalți copii.
2.3 Evaluarea proces continuu
Reforma din protecția copilului, educație și sănătate atinge în desfășurarea ei și domeniul evaluării copiilor. Trebuie reconsiderat actul evaluării, din perspectiva necesității includerii și a unor grupuri vulnerabile de copii în actiunea evaluativa.
Evaluarea trebuie privită ca un proces complex, continuu, dinamic, de cunoaștere și estimare cantitativă și calitativă a particularităților dezvoltării și a capacității de învățare a copilului.
Evaluarea presupune colectarea de informații complete, interpretarea de date, punerea și rezolvarea de probleme în scopul orientării deciziei și intervenției.Evaluarea este o parte dintr-un proces și nu un demers ulterior și exterior diverselor tipuri de intervenții: educaționale, de protecție, de tratament și recuperare. Demersul evaluativ nu se rezumă la o activitate constatativă, ci investighează potențialul de dezvoltare și învatare și sugerează programe ameliorativ-formative pe anumite paliere de dezvoltare.
Evaluarea statică, în care se punea accent pe ceea ce poate face efectiv copilul, pe abilitățile pe care le are la un moment dat și nu pe capacitățile sale de dezvoltare, a fost înlocuită cu evaluarea dinamică, prin care se estimează potențialul de învățare în scopul folosirii lui ca suport în formarea abilităților necesare dezvoltării plenare a copilului.
Probele și testele de evaluare nu mai au drept obiectiv evidențierea deficienței și a blocajelor pe care aceasta le determină în dezvoltare, ci determinarea abilităților și a disponibilităților imediate pentru dezvoltare. O asemenea abordare exclude definitiv teza "caracterului irecuperabil" al copilului cu dizabilități.
Evaluarea stabilește elementele pozitive din dezvoltarea copilului, care vor constitui punctul de plecare în activitatea de recuperare. Evaluarea fără măsuri de intervenție este un nonsens. Sistemul de intervenție în care este cuprins copilul cu dizabilități trebuie să cuprindă obligatoriu următorii pași: identificare – diagnoză – orientare – măsuri și servicii de intervenție (de exemplu recuperare și reabilitare) și suport – reevaluare – integrare și includere socială.În consecință, evaluarea este un proces continuu, de planificare și programare care orientează elaborarea planului de servicii personalizate și programele de intervenții personalizate.
Evaluarea parametrică implica utilizarea unor teste sau probe. Însă evaluarea trebuie să includă și observația directă și sistematică, istoricul dezvoltării copilului (anamneza), date socio-culturale, analiza produselor activității, analiza erorilor, analiza de sarcini, inventarele de abilități, chestionare, interviul, dialogul cu parintii etc. Aceste metode de evaluare permit monitorizarea copilului în contexte naturale de viață, iar informațiile culese prin intermediul lor ne oferă o adevarată "hartă" a evoluției copilului și a comportamentelor sale în domenii fundamentale, precum relațiile cu activitatea și cu mediul, relațiile cu ceilalți, relațiile cu sine.
2.4 Diagnostic și evaluare logopedică
Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai puțin probabilă care se cere mereu verificată. El nu se rezumă la încadrarea într-o categorie nosografică care pare mai apropiată. În urma efectuării examenului complex în care au fost cunoscute anamneza subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial și extrafamilial se poate stabili un diagnostic prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei.
Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifestă diferit în funcție de situația și mediul în care se află. De aceea, este necesară observarea lui în timp, comportamentul în joc, discuții și corelarea observațiilor cu cele ale persoanelor care se ocupă de copil.
Pentru stabilirea corectă a diagnosticului sunt necesare și o serie de cunoștințe de
anatomie și fiziologie a limbajului, particularitățile evoluției normale a limbajului și a abaterilor de la normalitate, formele de manifestare ale diferitelor tulburări cu aspecte particulare între diferitele tulburări care pot determina confuzii de diagnostic, evoluția tulburării în timp. Fără acest volum de informații erorile se pot strecura ușor atât la tulburările severe de limbaj, dar și la formele ușoare. Cunoașterea particularităților de vârstă și a abaterilor de la evoluția normală a limbajului va evita confuziile între fiziologic și patologic și sesizarea abaterilor încă din primele luni de viață ale copilului.
În stabilirea diagnosticului trebuie să se țină seama de o serie de factori endogeni și exogeni pentru evitarea confuziilor : vârsta cronologică a copilului, dezvoltarea intelectuală, afectivitatea, comportamentul, motivația, temperamentul, caracterul, componența psiho-socială a familiei, climatul educativ, condițiile școlarizării.
Diagnosticul diferențial trebuie stabilt atât în cadrul aceleași tulburări cât și între diversele tulburări cu care se pot confunda. În primul rând trebuie diferențiate tulburările dismaturative de cele patologice. Deși au pentru început multe elemente comune diferă atât ca etiologie cât și ca evoluție. Tulburările dismaturative, spre deosebire de cele patologice, sunt determinate în general de un ritm propriu de dezvoltare, factorii somatici, afectivi, sociali având un rol determinant în majoritatea cazurilor și pot să dispară și fără intervenție logopedică.
După fixarea diagnosticului logopedic se face o evaluare preterapeutică, continuând cu o serie de evaluări la sfârșitul fiecărei etape terapeutice și terminând cu o evaluare finală. Aceste evaluări trebuie concepute în unitatea lor și în strânsă legătură cu obiectivele urmărite în terapie. Evaluarea preterapeutică are loc la începutul terapiei logopedice și are rolul de a stabili cu exactitate care este nivelul achizițiilor verbale raportat la vârsta cronologică și care sunt abaterile de la evoluția normală a limbajului. Pe baza evaluării se va stabili programul de recuperare și se poate elabora un prognostic privind posibilitățile de corectare a tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat în parte.
La sfârșitul fiecărei etape evaluarea va urmări performanțele obținute, eșecurile înregistrate, prevenirea altor eșecuri, stabilirea dificultăților, lacunelor, erorilor, reușita obiectivelor propuse în celelalte etape. În funcție de ce va evidenția această evaluare, strategia terapeutică, poate fi reevaluată, se pot introduce noi activități specfice înlăturării tulburărilor de limbaj.
Evaluarea postterapeutică va stabili nivelul comportamentului verbal realizat în raport cu obiectivele propuse.
Diagnosticul se precizează prin examinarea :
– nivelului de dezvoltare somatică
– stării organelor periferice ale vorbirii;
– stării auzului;
– nivelului dezvoltării psihice;
– stării vorbirii
-pronunția izolată a sunetelor;
– pronunția sunetelor în silabe, cuvinte, propoziții;
– vocabular;
– structura gramaticală a limbii
2.5 Principiile evaluării copilului cu dizabilități
1. Evaluarea trebuie să fie subordonată interesului superior al copilului – cresterea
nivelului de "funcționalitate", de implicare activă în planul vieții individuale și sociale.
2. Evaluarea trebuie axată pe potențialul de dezvoltare a copilului.
3.Evaluarea necesită o abordare complexă și completă a elementelor relevante (sănătate, nivel de instrucție și educație, grad de adaptare psiho-socială, situație economică s.a.) precum și a interacțiunii dintre acestea.
4. Evaluarea trebuie să fie unitară, să urmarească și să opereze cu aceleași obiective,criterii,
metodologii, pentru toți copiii.
5.Evaluarea trebuie să aibă un caracter multidimensional, altfel spus să determine nivelul actual
de dezvoltare, pentru a oferi un pronostic și recomandări privind dezvoltarea viitoare a
copilului, în integralitatea sa.
6.Evaluarea presupune o munca în echipă, cu participarea activă și responsabilizarea tuturor
specialiștilor implicați (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, sociologi, asistenți
sociali, logopezi).
7.Evaluarea se bazeaza pe un parteneriat autentic cu beneficiarii direcți ai acestei activități:
copilul și persoanele care îl au în ocrotire.
2.6 Tipuri de abordări ale evaluării
În definirea indicatorilor care structurează tipul de evaluare a nevoilor și progreselor în dezvoltarea copilului există trei abordări majore: abordarea prin raportare la standarde, abordarea prin raportare la criterii și abordarea prin raportarea la individ.
1. Evaluarea prin raportare la standarde sau norme:
Aceasta măsoară performanțele unui copil într-o anume arie de dezvoltare, pornind de la un standard stabilit prin testarea unui eșantion reprezentativ pentru copii. Fiecare copil evaluat este comparat cu standardul aplicat, de regulă cu punctajul mediu, și astfel se poate determina performanța particulară a copilului respectiv. Un exemplu ilustrativ de măsurare a performanțelor pe baza unor standarde prestabilite este coeficientul de inteligență.
Pentru a include în evaluare și alte perspective asupra dezvoltării individuale a fiecarui copil (de exemplu, perspectiva holistică), specialiștii apelează din ce în ce mai mult la acele abordări care nu se mai bazează exclusiv pe teste și raportare la standarde. S-a pus problema dacă, prin definiție, acest tip de abordare, prin comparație cu performanțe standard, nu conduce de fapt la etichetarea copiilor cu dizabilități ca fiind copii cu deficiențe sau anomalii și dacă nu reproduce stereotipurile culturale ale dizabilității.
În concluzie, evaluările prin raportare la standarde sunt adecvate pentru a compara un anume copil cu un grup standard, prestabilit, cu scopul de a determina o întarziere sau o neconcordanță față de respectivul standard. De asemenea, aceste măsurători sunt adecvate și pentru a determina alegerea sprijinului și a serviciilor necesare.
2. Evaluarea prin raportare la criterii:
Aceasta este utilizată pentru a determina punctele forte și punctele slabe ale unui copil, nu prin a-l compara cu alți copii, ci prin raportare la un set de deprinderi prestabilite și validate, presupuse a fi esențiale pentru dezvoltarea plenară a copilului. Avantajul acestor abordări constă în utilitatea lor ca instrumente de documentare a progresului realizat de copil, stabilind eficiența intervențiilor și pregătind terenul pentru însușirea unor deprinderi ulterioare. Un exemplu al acestui tip de abordare îl constituie evaluarea prin raportare la curriculum. Aceasta folosește obiectivele curriculare ca bază de evaluare, respectiv ce anume se predă la clasă. Accentul se pune, în cea mai mare măsură, pe deprinderile de studiu teoretic și de citit. Astfel, activitățile curriculare funcționează ca obiective ale instrucției, precum și ca evaluări care privesc stadiul și progresul.
Deși testele prin raportare la criterii nu compară copiii cu nici un standard, ci stabilesc deprinderi și comportamente-țintă, pe care copiii urmează să le realizeze, se creează, totuși, ca și în cazul evaluării prin raportare la standarde, aceeași dilemă: stabilirea de criterii sau norme de dezvoltare care nu permit măsurarea unui proces de dezvoltare individual, unic și divers.
În concluzie, evaluările prin raportare la criterii sunt adecvate pentru evaluarea punctelor forte și a deprinderilor unui copil, precum și pentru identificarea nevoilor acestuia. Pot ajuta la elaborarea planului de servicii personalizat, precum și a diverselor planuri de intervenție personalizate.
3. Evaluarea prin raportare la individ
Aceasta măsoară progresul copilului pe parcursul procesului său unic de dezvoltare și învățare. Evaluarile pornesc de la a recunoaște că orice copil se modelează prin interacțiunea dintre aspectele biologice și cele de mediu, precum și prin ceea ce așteaptă ceilalți de la viața și viitorul său. Evaluările se fac în contextul particular de viața și în funcție de calitățile unice ale copilului. Nu se urmarește numai simpla evaluare a copilului, ci și calitatea relațiilor acestuia cu ceilalți, modul în care dezvoltarea sa este influențată și modelată de familie, școală, servicii de sprijin, comunitate, precum și de valorile culturale, legile și politicile sociale dominante.Deși acest tip de abordare oferă posibilități de depasire a dilemelor ridicate de cele expuse anterior, chiar și acestea pot fi restrictive, dacă setul inițial de obiective este stabilit prin raportare la standarde sau la criterii și nu la abilitățile și potențialul unic al copilului. Însă, dacă aceste obiective se stabilesc pentru fiecare copil în parte, se va putea determina în ce măsură intervențiile ajută copilul să-și dezvolte potențialul individual, sprijină ajustarea intervențiilor pentru a satisface cel mai bine necesitățile acelui copil.
Totodată se poate face o analiză a punctajelor individuale pentru a stabili unde se situează fiecare individ sau subgrup de indivizi, comparativ cu restul copiilor evaluați. În acest fel, se pot identifica și corecta problemele sistematice care îi aduc pe unii copii sau grupuri de copii în dezavantaj.
De asemenea, evaluările prin raportare la individ sunt adecvate pentru implicarea familiei în luarea deciziei privind necesitatea, tipul și eficiența intervenției și modul în care familia este mulțumită de respectiva interventie, cât și pentru îmbunătățirea comunicării cu părinții și a colaborării cu profesioniștii.
În concluzie, evaluarea are multiple și diverse obiective, toate însă cu scopul final al includerii sociale a copilului cu dizabilități:
– pentru a stabili cele mai potrivite servicii de terapie, educație și recuperare;
– pentru a acorda drepturile și serviciile necesare, potrivit legislației în vigoare;
– pentru a stabili compatibilitatea între cerințele speciale ale copilului și profilul asistentului
personal;
– pentru a stabili cerințele educative speciale ale copilului cu dizabilități;
– pentru a decide ce tip de servicii de asistență socială necesită o persoană: în mediu deschis
sau în institutie;
– pentru a organiza mediul de viața din instituțiile de protecție socială, ținând cont de aspecte
psihologice și compatibilități ;
– pentru a stabili progresele efectuate în recuperare, educație;
– pentru a evalua eficiența serviciilor, strategiilor, metodelor, fenomenelor și procedurilor și
pentru a le ameliora;
-pentru a produce informații pentru administrație, pentru angajații serviciilor sociale și de
educație.
2.7 Demersul evaluativ în cazul copiilor cu dizabilități
1. Evaluare initială – constatativă, ale carei obiective sunt:
– identificarea, inventarierea, clasificarea, diagnosticarea;
– stabilirea nivelului de performanțe sau potențialul actual al copilului;
– estimarea/prognoza dezvoltării ulterioare, bazată pe potențialul individual și integrat al copilului;
– stabilirea încadrării: pe grad sau nivel educațional etc.;
– stabilirea parametrilor programului de intervenție personalizată.
2. Evaluarea formativă este un tip de evaluare continuă care evidentiază nivelul
potențial al dezvoltării și urmărește inițierea unor programe de antrenament a operațiilor
mintale. Ea nu este centrată pe deficit, ci evidentiază ceea ce știe și ce poate copilul, ce
deprinderi și abilități are într-o anumită etapa a dezvoltării sale.
3. Evaluarea finală are ca obiective:
– estimarea eficacității intervenției sau a programului;
– modificarea planului sau a programului, în raport de constatări;
– reevaluarea copilului și reconsiderarea deciziei.
Evaluarea trebuie să fie complexă și să evite formalismul. Evaluarea complexă presupune o abordare multidisciplinară – medicală, psihologică, pedagogică și socială – complementară, uneori inter-institutională, iar din analiza și sinteza tuturor datelor rezultate reies și trebuie să se propună soluții de orientare a copiilor către serviciile adecvate.
2.8 Evaluarea logopedică proces complex
Evaluarea și diagnosticarea tulburărilor de limbaj se integrează tabloului dezvoltării psihice generale a copilului, precum și interdependenței cu mediul social în care acesta trăiește. Examinarea complexă trebuie să urmărească: aprecierea posibilităților de comunicare de care dispune logopatul și stabilirea diagnosticului, precum și a prognosticului;elaborarea proiectului de terapie;cunoașterea dezvoltării intelectuale și a trăsăturilor de personalitate.
Evaluarea se face din punct de vedere pedagogic prin aplicarea metodei convorbirii cu logopatul, cu familia și cu factorii educativi implicați, prin aplicarea de probe și teste specializate, prin folosirea observației permanente în activitatea de grupă, prin consemnarea rezultatelor .
Momentul de examinare trebuie să țină seama de o serie de principii :
-crearea unei atmosfere destinse, stenice, încurajatoare;
-folosirea unor probe care să evidențieze clar deficitul de limbaj și deficiențele asociate;
-legătura logopedului cu familia copilului pentru încadrarea clară a elementelor de anamneză;
-legătura logopedului cu defectologul (profesorul de educație specială) și educatoarea pentru cunoașterea clară a relațiilor logopat-activitate din grupa;
-evidențierea diagnosticului, a etiologiei deficienței și stabilirea unei prognoze de început, precum și a unei colaborări permanente cu copilul, cu familia și cu școala.
1. Înregistrarea cazului
Este realizată în urma perioadei de depistare a tulburărilor de limabaj. Depistarea se face în urma unui examen sumar prin care se evidențiază deficiențele grave, dar și prin semnalarea de către familie și de cadrele didactice a cazurilor problemă. Momentul depistării este foarte important, iar problemele aplicate variază în funcție de logoped și de experiența pe care acesta o posedă. În general munca logopedică impune ca depistarea să se realizeze la fiecare început de an școlar de la 15 septembrie la 15 octombrie.
2. Anamneza.
Anamneza se consemnează în urma convorbirii cu unul din părinți (de preferință mama) și făcând apel la fișa medicală a copilului. Este important, la acest nivel, să se evidențieze : bolile ereditare, malformațiile, nașterea, bolile infecțioase care au lăsat urmări, dezvoltarea afectivității, dezvoltarea relațiilor intrafamiliale, integrarea copilului în familie, momentele de progres psiho-fizic, traume sau accidente, tot ceea ce este legat de apariția și evoluția limbajului (când și cum a început să vorbească, primele cuvinte, primele propoziții etc.).
3. Evaluarea limbajului rostit :
a) evaluarea nivelului de înțelegere a vorbirii se realizează în funcție de vârsta cronologică, nivel școlar și prezența tulburărilor psihice. Se cere copilului să indicepovestea care i-a plăcut cel mai mult, i-o citim cu voce tare și îl rugăm să explice sensul unor cuvinte din vocabularul acesteia. La copiii din grupa mare, școlari mici și copii cu probleme speciale în educație, se pot aplica o serie de probe ca : proba de înțelegere verbală și de de completare a unor lacune după Alice Descoeudres. Până la vârsta de 6 ani și la copiii cu nevoi speciale în educație, ce prezintă întârzieri în dezvoltarea mintală sau deficit mintal, înțelegerea vorbirii se testează, în genere, pe obiecte concrete.
b) Evaluarea auzului.
Este bine ca în cazul evidențierii clare a acuității auditive indicăm examenul audiometric efectuat la medicul de specialitate. În cazurile de alalie, când audiograma nu reușește prea bine sau în cazurile în care copilul nu înțelege vorbirea la nivelul elaborării unor răspunsuri, se poate apela și la proteza auditivă.
Nivelul dezvoltării auzului se evidențiază prin :
– probele de înțelegere a vorbirii;
– observații asupra conduitei : copilul repetă întrebările în timp ce-i dăm îndrumări, caracterul întrebărilor puse de copil.
Procedeul este următorul :
-in prima etap cpilul care nu vorbește deloc este examinat prin probe de înțelegere, iar
sarcinile i se dau cu glas când tare, când încet.
-în a doua etapa dacă copilul nu reacționează, trebuie stabilit dacă nu aude sau nu înțelege
(exemplu : îi dăm o jucărie cu vocea în șoaptă; lăsăm să cadă o legătură de chei și observăm reacția la zgomot, la o sonerie etc.)
-în etapa a treia dacă reacționează la zgomote și poate repeta cuvintele spuse de noi, îl așezăm într-o poziție în care să nu vadă buzele examinatorului și acoperim pe rând câte o ureche (examen monoauricular). Cuvintele le șoptim și copilul trebuie să la repete. După clasificarea Gleitz neînțelegerea vorbirii în șoaptă până la 4-6 m are valoarea unei ușoare hipoacuzii (sau apraxie auditivă); până la 1-4 m este o hipoacuzie de gravitate medie, iar când copilul nu aude la 1 m. hipoacuzia este gravă.
Coordonatele funcției auditive examinate sunt :
-acuitatea auditivă -distanța perceperii vocii în șoaptă, redarea unor structuri ritmice percepute auditiv, discriminarea și localizarea analitică a surselor sonore;
– înțelegerea vorbirii în ansamblu;
– recunoașterea și reproducerea sunetelor perechi opuse; sunete izolate; silabe; cuvinte s-z; t-d; ta-da; pot-pod;
-controlul auditiv al vorbirii;
– autocontrolul în circuitul fonator normal (vorbește gradat de la șoaptă la strigăt, la cerere);
– autocontrolul auditiv în corectarea defectelor de articulare (de exemplu : înregistrarea pe bandă de magnetofon a rotacismului)
c) Evaluarea articulării verbale se referă la aparatul articulator, la articularea (pronunția) propriu-zisă. Examinarea aparatului articulator cuprinde următoarele aspecte :
-Integritatea funcțională în ansamblu. Aici se are în vedere în primul rând sistemul labio-
comisural (simetria, integritatea, mobilitatea și forța). Apoi se evidențiază aparatul dental (integritatea, forma, mușcătură, forma dentală )
Pentru evaluarea capacității de pronunție în vorbirea independentă se pot folosi : tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziții diferite (început, mijloc, sfârșit).
Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustrații, recitarea, cântecul, povestirea liberă. După acestea, evaluatorul notează sunetele care întâmpină greutăți, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respirația în timpul recitării și cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esențialului, respectarea structurii logice a povestirii.
d) Evaluarea vocii.
Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanță cu dezvoltarea fizică și cu conformația fiziologică a copilului.
Se urmărește :
-sonoritatea ;
-tonalitatea ;
-valoarea ;
-nuanța ;
-răgușeala ;
-astenia vocală ;
-rezonanța ;
-rinolalia ;
-intensitatea vocii ;
-melodicitatea vorbirii ;
-vorbirea sacadată.
e) Evaluarea structurii gramaticale
Se realizează observând formarea propozițiilor simple (2-4 cuvinte) corecte în vorbirea spontană sau reprodusă ; folosirea corectă a singularului și plurarulului (acord, număr-gen, la substantive cunoscute și noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea corectă a unor relații temporale simple; folosirea corectă a pronumelui personal și a celui demonstrativ.
f) Evaluarea vocabularului activ.
Se realizează prin observarea volumului de cuvinte folosite în povestire și vorbirea independeentă a substantivelor, verbelor și adjectivelor.
g) Evaluarea formelor de limbaj verbal poate evidenția :
Dialogul de scurtă durată – telegrafic axat pe obiecte și pe evenimente de tip situativ, în funcție de anumite împrejurări, evenimente, sarcini concrete.
4. Evaluare lexică și grafică
Dacă examenul vorbirii se face de la 5 ani în sus, examenul limbajului scris, se realizează în cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a și a III-a de studiu.Există și o diagnosticare precoce a tulburărilor limbajului scris, care se efectuează de la vârstele mici și terapia va cuprinde antrenarea capacităților psiho-motrice specifice pentru scris și citit.
Pentru o examinare corectă a tulburărilor intervenite în scris și citit. este necesar ca înanamneză să se stabilească anumite elemente precum : întârzieri în apariția vorbirii, dislalii polimorfe sau fiziologice prelungite, bilingvismul, întreruperi de școlaritate, exigențele familiei asupra copilului, exersarea scris-cititului acasă. Examinarea lexiei și grafiei trebuie să cuprindă imaginea schemei corporale, a lateralității, a motricității fine. Se pot folosi :probe pentru determinarea orientării spațiale, proba pentru determinarea sincineziilor digitale, proba pentru determinarea lateralității, testul Oseretski, proba Libemann.
5. Evaluarea motricității testul Oseretski, motricitatea organelor fonatorii,examenul de praxie,examenul lateralității,examenul de ritm
Conform indicațiilor lui Oseretski începem exercițiile la nivelul vârstei cronologice și coborâm sau urcăm până unde ne permite capacitatea copilului . În cazul copiilor cu deficiențe de vorbire, e bine să începem aplicarea testului cu un an minus față de vârsta cronologică, experiența indicând în toate deficiențele de vorbire o rămânere în urmă a dezvoltării motorii. Începem examenul cu o categorie de vârstă sub vârsta cronologică și pentru a stimula copilul prin performanțe proprii.
6. Evaluarea dezvoltării mintale
Se pot folosi :desenul omulețului, pomului și al casei;matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);proba comparării de noțiuni;proba definirii de noțiuni;proba de completare a lacunelor.
7. Evaluarea personalității
Probele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume școlare sau familiale. Indicate sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.
8. Evaluarea medicală
Se recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică și hormonală.
9. Evaluarea rezultatelor activității de grupa este de o mare importanță în alcătuirea unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare școlară a copilului sau integrare în viața grupului in gradiniță se poate examina nu numai prin înregistarea principalelor rezultate în activitatea de învățare dar și cu asistențe ale logopedului la lecții, convorbiri cu educatoarea (și chiar cu ceilalți copiii).
10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fișa Logopedică (Anexa1.), urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul și la sfârșitul acesteia.
2.9 Consilierea logopedică și psihologică a părinților
Părinții trebuie implicați direct în procesul de tratare și evaluare logopedică, aceștia trebuie informați în legătură cu planul de intervenție, cu obiectivele stabilite atât pe termen lung cât și pe termen scurt raportate la nevoile copilului, să li se prezinte modelele și tehnicile de lucru acasă, să li se prezinte activitățile copilului raportate la programul terapeutic, să li se ofere sugestii referitoare la observațiile comportamentale ale copilului în timpul programului și prezentarea evaluărilor împreună cu echipa terapeutică. Părinții trebuie să își înțeleagă copiii, să stăpânească toate informațiile legate de diagnostic și să devină coterapeuți.
Părinții acestor copii sunt sprijinul de bază în viața lor, încă de la primirea diagnosticului, trec prin sentimente complexe , de teamă, de negare, șoc, depresie, anxietate.Cele mai multe temeri ale părinților sunt legate de posibilitatea ca, copilul autist să nu poată fi cu adevărat independent niciodată. Părinții acestor copii au nevoie la rândul lor de ajutor și sprijin.
Pentru a obține informațiile necesare pentru aflarea a cât mai multor informații despre copil logopedul folosește diferite tehnici de evaluare printre care se află testul de întrebări M-CHAT.
M-CHAT – este special realizat pentru detectarea tulburărilor din spectrul autist, în cazul copiilor mici (de la 12 luni, ideal peste 18 luni). Părinții pot completa acești itemi în mod individual.
Această evaluare necesită observarea din partea unui clinician, având o specificitate foarte bună însă o fidelitate slabă.
Testul conține urmatoarele întrebari, întrebări la care părintele trebuie să răspundă cu da sau nu.
De obicei, copilul dvs. agreează să fie legănat sau săltat pe genunchi?
Își manifestă interesul față de alți copii?
Îi place să se cațere pe diverse lucruri, ca de exemplu să urce scările?
Îi place să se joace de-a "Cucu-Bau" sau "De-a v-ați ascunselea"?
S-a jucat vreodată pretinzând că vorbește la telefon, sau că are grijă de o papușă, sau pretinzând alte acțiuni?
Folosește degetul arătător pentru a indica lucruri sau pentru a atenționa?
Folosește degetul arătător pentru a manifesta interes față de ceva anume?
Se poate juca în mod adecvat cu jucăriile (ex.: mașini sau cuburi), fără să le introducă în gură, să le scape pe jos, sau să se joace intr-un mod fără rost?
Obișnuiește să vă aducă obiecte pentru a vă arăta ceva anume?
Vă privește în ochi pentru mai mult de o secundă-două?
Este hipersensibil la sunete, zgomote? (ex.: căști de urechi)
Vă răspunde printr-un zâmbet la zâmbetul sau chipul dvs.?
Vă imită gesturile? (ex.: vă strâmbați, el face la fel?)
Răspunde atunci când îl strigați pe nume?
Dacă îi indicați cu degetul o jucărie din partea cealaltă a camerei, se uită la ea?
Copilul dvs. poate merge?
Se uită și el la lucruri la care va uitați dvs.?
Face mișcări neobișnuite cu mâinile sau degetele, în apropierea feței?
Încearcă să vă atragă atenția asupra propriei lui activități?
V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva copilul dvs. este surd?
Intelege ceea ce spun alte persoane ?
Uneori se uită în gol sau să se miște fără un scop?
Se uită la fața dvs. pentru a vă vedea reacția, în momentul în care este pus în fața unui eveniment nefamiliar?
Dacă răspunsurile la aceste intrebări sunt majoritate da atunci există posibilitatea ca copilul să aibă o tulburare pervazivă de dezvoltare, însă dacă răspunsurile sunt în majoritate nu atunci riscul este major ca coplilul să sufere de o tulburare pervazivă de dezvoltare.
2.10 Evaluarea în terapia dislexiei și disgrafiei
Dislexia,ca dificultate de a citi datorită tulburărilor perceptive auditive,optice și kinestezice , ca și disgrafia , în care tulburările privesc actul grafic , reprezinta un segment al activității terapeutice logopedice .
Sindromul dislexico/disgrafic reunește arii din cele doua tipuri de tulburări ale limbajului scris-citit , amintind astfel de
– dislexo-disgrafia specifică ( inabilitatea de a citi sau scrie )
– dislexo-disgrafia de evoluție ( se pare ca are cauze genetice și se manifestă prin
disortografie și incapacitatea de a înțelege sensurile grafice )
– dislexo-disgrafia spațio-temporală ( scriere și citire în diagonală )
– dislexo-disgrafia pură ( pe fondul alaliei,afaziei,hipoacuziei )
– dislexo-disgrafia liniară ( rărirea rândurilor atât la scris,cât și la citit )
– dislexo-disgrafia motrică
Matricele de evaluare folosite în terapia logopedica încearca să pună în evidența nivelul de formare a deprinderilor de a se exprima corect oral și scris , dezvoltarea abilității de a recepta mesajul oral sau scris,formarea acelor competențe necesare însușirii scris – cititului.
În funcție de aceste matrice care pun în evidență competențele ce trebuie formate în activitatea terapeutică se pot preciza descriptorii de performanță ce vor viza evaluarea și aprecierea deprinderilor integratoare specifice însușirii limbii române.
De la nivelul fonem-grafemului,la nivelul silabelor,de la diferențierea fonemelor și grafemelor,până la nivelul cuvântului,și de aici la elaborarea enunțului și formarea lexiei și grafiei optimale este un drum anevoios în care este nevoie de parteneriat în cadrul triadei logoped – părinte – cadru didactic.Cele două tipuri de tulburări nu se pot aborda separat.
Adaptarea terapiei logopedice se va face în funcție de nivelul dezvoltării psihice a fiecărui copil, de ritmul de lucru al fiecăruia, de tipul și gradul tulburării pe care o prezintă. Important este crearea acelui fond motivațional care să conducă la depășirea barierelor existente.
Materialele folosite trebuie să fie cât mai diverse, simple , concrete, aproape de sufletul copilului dislexico-disgrafic. În terapia sindromului dislexico-disgrafic trebuie antrenate toate acele segmente ale actului perceptiv – vizual,auditiv , kinestezic , iar terapia trebuie să fie precedată de dezvoltarea abilității de operare cu simboluri , punându-se totodată în evidență fondul lingvistic de care dispune copilul .
2.10.1 Probe de evaluare a lexiei
1. Probe de conștientizare fonologică
Recunoașterea rimelor (8 itemi)
Se cere copilului să găsească din 2 cuvinte date, cuvântul care rimează, cu un cuvânt "țintă". Ex: se dă cuvântul țintă avion și alte 2 cuvinte: pantalon, portocala(se dau imagini).
Spune cum se numesc obiectele din imagine și care dintre acestea rimează cu AVION.
Numărarea silabelor (8 itemi)
Copilul trebuie să spună sau să arate cu degetele numărul de silabe al unor cuvinte.
Citește cuvintele de mai jos și desparte în silabe separând cu o linie bulinele de sub imagine.
Lac Rac Mac
Casă Mama Copac
Cadouri Citește Zâmbete
3) Eliminarea silabică (12 itemi)
Îndepărtează mintal……..și spune ce-a rămas din cuvânt.
4) Identificarea consoanelor (8 itemi)
Se cere copilului să găsească pe o fișă în care sunt 3 cuvinte (imagini), cuvântul care nu începe cu aceeași literă ca și cuvântul "țintă".
Ex: se dau cuvintele: pară, pâine, coș iar cuvantul țintă este "pat".
Găsește cuvântul care nu are aceeași literă ca și cuvântul “pat”
5) Numirea consoanei inițiale (8 itemi)
Se cere copilului să identifice litera inițială a unui cuvânt și să pronunțe cuvântul respectiv.
Subliniază cu o linie litera inițială și pronunță cuvântul.
6) Eliminarea fonemelor (8 itemi)
Citește cuvântul apoi taie cu o linie primul sunet și citește ce a rămas.
Se cere copilului să suprime primul sunet din cuvânt și să spună ce-a rămas.
Ex: brațe – _rate.
2.10.2 Probe de evaluare a dislexiei
1. Numără silabele și spune (sau arată pe degete) câte a găsit.
Se vor folosi imagini sau cuvinte indicate verbal de către adult – 8 itemi.
2. Identifică prima consoană din cuvânt.
Se va cere identificarea cuvântului care începe cu același sunet ca în modelul dat
(ex.: casă, măr, cal)
Se vor folosi imagini adecvate sau cuvinte (indicate verbal) – 8 itemi.
3. Numește prima consoană din cuvânt.
Se vor folosi imagini sau cuvinte indicate verbal – 8 itemi.
Se va cere copilului să redea sunetul inițial – izolat.
4. Suprimă consoana inițială, apoi găsește cuvântul format.
Exemple: m(are), s(apă), s(oare), c(lamă), p(lasă), b(loc), r(ac), t(ren).
5. Suprimă o silabă, apoi găsește cuvântul format.
Suprimarea primei silabe: spa(ghete), mă(mică), șo(sete), în(cepe), pe(pene), șa(cal).
Suprimarea ultimei silabe: (carte)lă, (cer)cei, (hai)nă, (pom)pă, (supă)rat, (lup)te.
6. Găsește, din 3 exemple, cuvântul care rimează cu modelul dat:
Piscină / avion, găină, castel.
Copac / băiat, pantof, gândac.
7. Găsește sunetele ce alcătuiesc scurte pseudo-cuvinte:
moz, pli, unc, arg, zata, sot….etc
Se poate aplica prin scris-citit, la copiii de clasa I.
8. Proba de numire rapidă a obiectelor (rapid naming test).
Se folosește o fișă special concepută
2.10.3 Studiu de caz
Testul omului
“Nu știm artă care să solicite mai multă inteligență decât desenul”.
Desenul constituie o modalitate a funcțiilor de simbolizare în cadrul procesului de comunicare făcând parte din structura și funcționalitatea limbajului; este anterior limbajului oral și a constituit prima modalitate de comunicare între indivizi a unui conținut de reprezentări, sentimente, credințe, temeri aparținând grotelor din istoria umanității .
Andre Levaj–Gauvhaine: bazat pe o bogată documentație arheologică și antropologică, psihologică, stabilește că: “ Seriile ritmice de bastoane sau puncte se pot urmări în existența lor cam la sfârșitul paleoliticului superior; paralel cu incașii Amgarieni către 30. 000 ani î.e.n. se adaugă primele figuri; acestea sunt cele mai vechi opere de artă din toată istoria umanității și se observă că implicarea în conținutul lor a unei conversații inseparabile de concepte cu un mare grad de organizare prin limbaj.
Acest mod de comunicare grafică este rezultatul maturizării structurilor integratoare senzorio- motorii (atât la omul preistoric cât și la copil). Din studiile comparative se pare că executarea acelorasi “mâzgâleli de bază“ este mai îndelungată pe scara genetică. Studiul lui Pbode Bellog asupra dezvoltării mintale a copiilor pe baza desenelor făcute de ei oferă posibilitatea unei comparații subiective între desenul copilului preșcolar, adultul primitiv și adultul preistoric. H. Wallon; a studiat biodinamica brațului în spațiul grafic în funcție de maturizarea actului funcțional vizo- motor, cu implicațiile sistemului de self- control. L. Lucost: reușește să stabilească relația între vizo-motricitatea copilului în evoluție în spațiul grafic raport care stă la baza activității perfectibile a grafismului infantil;W. Stern-A. Gessel: au demonstrat o strânsă corelație a evoluției formelor grafice realizate de către copil cu etapa sa de dezvoltare neuromotorie și psihointelectuală. Studiile referitoare la relația dintre dezvoltarea grafică (“vârsta grafică“) și dezvoltarea mintală pot stabili etapele de evoluție ale desenului pe grupe de vârstă; ele reflectă că vârsta grafică nu este similară cu cea cronologică fiind deci necesară o încadrare de dezvoltare grafică cu intervale mai largi ale vârstei cronologice.
Evoluția pe grupe de vârstă a desenului:
– Între 1-2 ani: faza mâzgâlelilor (se operează o coordonare a elementelor posturale și vizuale);
– Între 2-5 ani: se observă o definire a mâzgâlelilor în sensul apariției liniei ca modalitate de exprimare grafică a formelor geometrice de bază. Mâzgâlitura devine cerc sau spirală divizată (C.Pîrlog) la care sunt antrenate mișcări de finețe (R. Zazzo) ceea ce demostrează evoluția procesului de maturizare neuropsihică. Este faza de imitație a gestului grafic de multe ori fără să se înțeleagă sensul; în jurul vârstei de 3 ani apar primele trasee intenționale copilul putând desena un Om sub forma unui cerc și a liniei. Până la 4 ani finalitatea actului grafic rămâne plăcere ludică sau motorie imitativă (după Ch. Buchler) 50% din copiii de 4 ½ ani simbolizează ochii prin două puncte iar capul printr-un cerc ce este unit cu trunchiul ce este la rândul său unit cu linii descendente (membrele inferioare); în această etapă desenul începe să devină reprezentativ prin juxtapunerea schemelor; unii autori subliniază apariția unui proces simplu de comparare sau preferință pentru culori.
– Între 5-6 ani: una din etapele de salt calitativ al grafismului; începând cu 5 ani se de-finește fenomenul denumit “schematism” care până la 8 ani se transformă în simbolism grafic; apar formele geometrice: pătratul, triunghiul; apare trunchiul omului, corpul prezentat complet; între 5-6 ani se produce o asamblare articulată a corpului uman; există o tendință sintetică cu neglijarea amănuntelor și detaliilor. Funcția de reprezentare se evidențiază în elementele de perspectivă și de invenție creatoare. Trebuie subliniată corelația existentă, gradul de dezvoltare la această vârstă și dezvoltarea funcției de abstractizare manifestă în desen.
– Între 6-7 ani: deși planul realității și al imaginarului nu se separă net, apar elemente de precizie executorie și disciplină în redare; se profilează sensuri de ritm grafic și elemente caracteristice generale ale sexului pe care îl reprezintă.
– Între 8-9 ani: apare modalitatea grafică numită “realism vizual”; apar cu insistență detaliile și conținutul obiectelor; în reprezentarea omului apar articulațiile membrelor superioare.
– Între 9-10 ani: spațiul capătă semnificație și este redat ca o structură în care există o variație (copilul descrie grafic) și elemente de ordonare centrală.
– Între 10-11 ani: se intensifică procesul de structurare spațială în interordonarea spa-țiului local la spațiul general, iar în cadrul perspectivei apare raportarea la o scară de mărime.
Pierre G. Weill demonstrează că testul omului poate constitui un control simplu și rapid al cunoașterii mentale. Imaginea corporală, simbolizând Eul proiectat în propria conștiință și apoi transpus în desen poate dezvălui stările conflictuale intra sau interpersonale; stabilind o relație simbolică între imaginea corporală și un arbore sau o casă cu o mare inventivitate interpretativă s-au elaborat și experimentat o serie de teste pro-iective de desen.D. Wiedlacher emite ipoteza că la copil desenul este un sistem de simboluri, “semio-logie” în sens lingvistic; fiecare desen e un mod specific de codare transmițând o cantitate de informație.
Interpretarea rezultatelor
Funcția inteligenței e prezentă oriunde în desen.
Categoria A Puncte
Omulețul este de neidentificat…0 puncte
Există un control și o ordonare a liniilor, cerc, triunghi, dreptunghi, spirală…1 punct
Obs.: Dacă elementele sunt recunoscute ca părți ale corpului se încadrează în categoria B.
Categoria B
1. prezența capului…1 punct
2. prezența picioarelor…1 punct
3. prezența brațelor chiar dacă e lăsat spațiu între ele și corp…1punct
4a. prezența trunchiului…1 punct
4b. lungimea mai mare decât lățimea trunchiului…1 punct
4c. figurarea umerilor…1 punct
5a. brațele și picioarele tangente la corp…1 punct
5b. brațele și picioarele atașate chiar dacă sunt amplasate incorrect…1 punct
6a. prezența gâtului…1 punct
6b. conturul gâtului este o linie continuă între trunchi și cap…1 punct
7a. prezența ochilor (un singur ochi când capul este desenat în profil) …1 punct
7b. prezența nasului…1 punct
7c. prezența gurii…1 punct
7d. nasul și gura sunt realizate corect (buzele sunt reprezentate prin două linii) …1 punct
7e. prezența narinelor…1 punct
8a. prezența părului…1 punct
8b. părul bine plasat; capul nu este reprezentat prin intermediul transparenței…1 punct
9a. prezența hainelor; prima reprezentare a acestora sunt nasturii dar se admite și o simplă hașurare…1 punct
9b. lipsa transparenței și cel puțin două elemente vestimentare…1 punct
9c. desenul complet al hainelor; prezența a cel puțin patru piese vestimentare: cravată, vestă, bască, pălărie etc. …1 punct
9d. costumul desenat corect, fără omisiuni (prezența manșetelor) …1 punct
10a. prezența degetelor…1 punct
10b. numărul corect al degetelor…1 punct
10c. detalii corecte la nivelul degetelor…1 punct
10d. opoziția policarului…1 punct
10e. desenarea palmei între degete și brațe…1 punct
11a. brațele articulate la umeri, la coate…1 punct
11b. articularea gambelor la genunchi și /sau la coapse…1 punct
12a. proporția capului (mai mic decât ½ din trunchi și mai mare decât 1/10 din corp) …1 punct
12b. proporția brațelor (egale în lungime cu trunchiul sau puțin mai lungi dar să nu ajungă la nivelul genunchiului) …1 punct
12c. proporția gambelor (inegale în lungime în raport cu corpul sau puțin mai scurte) …1 punct
12d. proporția picioarelor (lungimea lor să fie mai mare decât lățimea și mai mare decât înălțimea corpului lui; să nu depășească dublul gambei) …1 punct
12e. prezența a două gambe și a două brațe (articularea mâinii și a picioarelor) …1 punct
13. prezența călcâiului…1 punct
14a. coordonarea motrică a conturului…1 punct
14b. coordonarea motrică a articulațiilor…1 punct
14c. coordonarea motrică a articulațiilor capului…1 punct
14d. coordonarea motrică a brațelor și a gambelor…1 punct
14e. coordonarea motrică a fizionomiei…1 punct
14f. coordonarea motrică a articulației trunchiului
15a. prezența urechilor…1 punct
15b. poziția și proporția corectă a urechilor…1 punct
16a. detalii oculare (gene, sprâncene) …1 punct
16b. detalii oculare (pupilele) …1 punct
16c. detalii oculare (proporția corectă a orbitelor) …1 punct
16d. detalii oculare (strălucirea lor) …1 punct
17a. prezența bărbiei și a frunții…1 punct
17b. bărbia net distinctă față de buza inferioară
18a. capul, trunchiul și picioarele în profil…1 punct
18b. profilul perfect (fără transparențe sau poziție) …1 punct
TOTAL: 51 puncte
Tabel pentru nivelurile de vârstă
Q.I. se obțin prin raportarea vârstei mentale la vârsta reală. La copiii cu sindrom de nedezvoltare a vorbirii s-a constatat o diferernță între rezultatele obținute la testul de desen și testul Dearborn (Q.I. la desen> Q.I. de la Dearborn; există un limbaj intern mai dezvoltat).
Am realizat studiul de caz pe doi copii ai gradiniței ,,Motanul Încălțat” Galați, asistată de logopedul local. Am pus copiii să deseneze pe o coală de hârtie A4 un omuleț asa cum le place lor. Admosfera în care s-a desfășurat activitatea a fost de liniște, încăpere aerisită, iar înainte de începere am realizat cu ei exercițiile de încălzire a degetilor exemplu( ne spalam pe mâini, picură, vine ploaia, tună, bate vântu, se-nvârtesc moriștele etc)
Numele copiilor au fost schimbate pentru a păstra confidențialitatea acestora. Informațiile despre ei le-am obținut prin observarea directa a acestora, prin interviul luat parințiilor precum și din discuțiile avute cu logopedul și cadru didactic.
A. Cazul I
Nume subiect : Budai Emilian
Vârstă : 6 ani și 11 luni
Grupa: pregătitoare
Nevoia specială :
– Retard de limbaj – dislalie; tahilalie
I. Definirea problemei :
Modul de manifestare a subiectului în viața cotidiană:
– Este un copil prietenos, sociabil. Prezintă interes pentru activități în aer liber. Îi plac diferite jocuri sportive, drumețiile.
– Energic, sensibilitate bine camuflată.
– Calități de lider.
Date despre mediul familial:
– Copil provenit dintr-o familie defavorizată, cu părinți alcoolici și iresponsabili social. Este cel mai mic dintre cei cinci frați.
– De la vârsta de un an și cinci luni, în urma anchetei sociale, este dat în plasament într-o familie de ocrotire.
Familia de ocrotire :
Mama Ioana – 34 de ani – asistent maternal
Tatăl Andrei – 38 de ani – tâmplar liber profesionist
Sora Diana – 11 ani – elevă
Familie cu o situație materială decentă, viață armonioasă, se respectă unii pe alții, preocupați de educația copiilor. Sunt căsătoriți de 14 ani. Le acordă o atenție deosebită, oferindu-le un climat afectiv și educațional propice unei evoluții psiho-comportamentale benefice. Colaborarea cu mediul educațional școlar frecventat de băiat este bună.
Date despre starea sănătății :
– La naștere, a primit o notă foarte bună..
– Evoluție relativ normală pănă la această vârstă, în ciuda faptului că în momentul când a fost dat în grija familiei de ocrotire, Emilian prezenta urmele unui abuz psihoafectiv evident: nu pronunța decât un singur cuvânt mama , plângea până leșina.
– Astm bronșic cronic ameliorabil.
– Emilian a vorbit târziu.
– La momentul actual, în urma unor verificări efectuate de către specialiști, copilul a fost diagnosticat cu deficiență de limbaj recuperabilă.
Date despre dezvoltarea personalității:
Intelectual
– Părinții ocrotitori s-au atașat de Emilian foarte repede datorită faptului că este un băiețel vesel, optimist, inventiv – deși nu articula cuvintele, găsea modalități foarte expresive de a se exprima, de a se face înțeles.
– Are o față foarte mobilă, ochii mari și foarte expresivi – un mic mim.
– Inteligență elementară, gândire practică și creativă.
– O memorie bună, e foarte atent la ceea ce îi prezintă interes – jocuri de mișcare, afective; monotonia îl plictisește.
Afectiv
– Conduita emoțională normală, în condițiile unor tare psihoafective.
– Manifestă pasiune în activitățile care presupun mișcare, zgomot, creativitate.
– Ceea ce nu-i prezintă interes tratează cu indiferență, nerăbdare, enervându-și uneori părinții, sora și colegii de clasă.
– Un copil cu o sensibilitate mascată, un adevărat luptător, un supraviețuitor.
Volitiv – este ambițios dacă își propune ceva sau dacă ceea ce are de făcut îi place. Puțin egoist.
Temperament- dinamic, afectuos cu părinții ocrotitori, sora Diana.
Caracter – puternic, dominator, încăpățânat, manifestă mici accese de gelozie (este posibil și datorită faptului că a simțit că i se acordă anumite privilegii)
Aptitudinile intelectuale nu sunt încă bine conturate. Din acest punct de vedere, Emilian este instabil. Îi plac jocurile de construcție dar odată descoperită taina jocului nu mai manifestă interes – se plictisește.
Comportament
– Puțin agresiv, orgolios, lingușitor.
– A fost diagnosticat la 3 ani cu un sindrom hiperkinestezic recuperabil în măsura în care superenergia îi va fi canalizată spre activități atrăgătoare, neplictisitoare.
II. Relații în grup
– În general, Emilian se adaptează ușor. Are calități de lider. Își mai enervează colegii de joacă iscându-se unele conflicte.
– Nu are încă prieteni, dar este o fire sociabilă.
III. Date pedagogice
– Evoluție promițătoare privind asimilarea unor cunoștințe, dezvoltarea unor atitudini și aptitudini.
– Participă entuziast la activitățile artistice organizate la școală.
– Îi place să cînte, să recite poezii.
– Rezolvă cu ușurință exerciții de matematică.
IV. Nevoia specială – retard de limbaj – dislalie – tahilalie
– Familia de ocrotire nu a fost la început alarmată de faptul că Emilian nu vorbește bine; posibil să fi fost puțin neglijenți în această privință.
– Băiatul nu poate pronunța anumite consoane corect, le substituie, se grăbește să spună ceva, pentru că are multe de exprimat. Face asocieri între obiecte și cuvintele corespunzătoare mai greu. Probabil, o instabilitate în puterea de concentrare.
V. Obiective
Împreună cu părinții ocrotitori sau schițat următoarele obiective pentru o conduită instrucțională pozitivă :
– Identificarea clară a nevoilor subiectului;
-Orientarea efectivă spre activități care să-i facă plăcere, să-i stârnească interesul, curiozitatea.
-Conceperea unui program de recuperare a deficiențelor de limbaj, apelând la serviciile unui logoped profesionist.
-Colaborarea cu familia de ocrotire, educarea acestora pentru a asigura continuitatea demersurilor de recuperare.
VII Total la testul omului de 14 puncte ceea ce inseamna ca vârsta mintala este de 6 ani.
Budai Emilian
Cazul II
Date de identificare:
Nume si prenume : Septar Melda
Varsta : 6 ani
Sex: feminine
Nationalitatea: room
Grupa:pregătitoare
Date familiale:
Tatal are vârsta dfe 37 de ani este instalator, mama are 34 de ani este vanzătoare. Bugetul familiei este mediu. Condițiile de locuit sunt bune, apartament cu doua camere. Structura familiei este una organizată. Componenta familiei : un frate 10 ani și 3 luni. Relații familiale sunt încordate o vină avand-o cinduita morala a tatălui acesta fiind alcoolic. Atitudinea familiei față de copil -tatal autoritar. Starea de sănătate a familiei și copilului este relativ bună.
Date despre sănătate:
Sarcina a evoluat normal.
Nașterea a fost la termen și fără complicații.
Copilul s- a născut cu o malformație a bolții și a valului palatin.
Până la vârsta de 5 ani a avut o intervenție chirurgicală pentru remedierea suturarea malformației.
Definirea problemei :
Evoluția limbajului și a vorbirii a fost marcată de tulburarea organică a copilului. Gânguritul a aparut cu întarziere și s-a manifestat prin sunete fără rezonanță orala.Emisiile consonantice erau inexistente ,putând pronunța numai vocale.Primele greutați au aparut odată cu emisia consoanelor labiale, linguo-palatală și linguo-velare.Primele cuvinte au fost pronunțate defectuos datorită imposibilității articularii majorității sunetelor. Vocabularul pasiv a crescut mai rapid decât cel folosit, mijloacele de comunicare verbală fiind înlocuite cu gesturi, mimica și emisii verbale greu de codificat.
Din punct de vedere somatic și psihic, copilul este dezvoltat normal.Din punct de vedere al dezvoltării limbajului, prezintă o întarziere în dezvoltarea limbajului oral sub aspectul achiziției și folosirii vocabularului și sub aspectul executării fono- articulatorii.Înțelegerea este bine conservată .Se observă o discrepanță între posibilitățile intelectuale și insuficiența verbalizării.Este un copil timid, retras, cu complexe de inferioritate fața de colegii de clasa.
Dezvoltarea limbajului și a vorbirii sunt foarte limitate datorită modificărilor aparatului fono-articulator. Malformațiile bolții ți valului palatin îl împiedica pe copil în executia corecta a sunetelor.Copilul nu poate pronunța consoanele: l, r, t, t, n, d, s, x., țn schimb poate pronunța nazalizat toate vocalele. Sunetele : ce, ci, ge, gi sunt afectate fiind înlocuite cu un suflu nazal.Auzul fonematic nu este afectat.Atenția auditiva este foarte buna. Vorbirea expresivă este limitată și deformată. Vocabularul activ este redus, capacitatea de evocare a cuvintelor este redusă, fiind preferate mimica și gesturile.
Diagnostic logopedic
Dislalie polimorfă datorata despicaturii velo-palatine.
Prognostic logopedic
Evolutie lenta pe toate palierele limbajului.
V. Obiective
Împreună cu părinții s-a schițat următoarele obiective pentru o conduită instrucțională pozitivă :
– Identificarea clară a nevoilor subiectului;
-Orientarea efectivă spre activități care să-i facă plăcere, să-i stârnească interesul, curiozitatea.
-Conceperea unui program de recuperare a deficiențelor de limbaj, apelând la serviciile unui logoped profesionist.
-Colaborarea cu familia de ocrotire, educarea acestora pentru a asigura continuitatea demersurilor de recuperare
VI Total de puncte 8 ceea ce înseamna că vârsta mintală este de 4 ani și jumătate.
Lăcătuș Samuela
Anexa 1.
Fisa logopedica
I.DATE GENERALE:
Numele si prenumele_______________________________________________________________
data nasterii______________________________________________________________________
domiciliul_____________str.__________________nr.___et.____ap.___tel.___________________
II.ANAMNEZA FAMILIALA:
TATA_____________________varsta___________studii_________________________ locul de
munca_______________________________functia_____________________________________
MAMA____________________varsta___________studii_________________________ locul de
munca_______________________________functia_____________________________________
TIPUL DE FAMILIE_____________________________________________________________
STRUCTURA FAMILIEI_____________________________RANGUL_____________________
BOLI___________________________________________________________________________
ATITUDINEA PARINTILOR FATA DE LIMBAJUL COPIILOR____________
________________________________________________________________________________
STIMULAREA SOCIALA SILINGVISTICA___________________________________________
III.ANAMNEZA PERSONALA
Sarcina____________________nastere___________________apgar_____greutate_____boli_____
_______________________________________________________________________________________________________________________________________tratamente_______________________________________________________________alimentatia_______________________________ridica capul_______merge sustinut____________merge independent _________________
______________________________controlul sfincterian__________________________________
IV.EXAMENE MEDICALE
PEDIATRIE_____________________________________________________________________
O.R.L.FONIATRIE_______________________________________________________________
OFTALMOLOGIE_______________________________________________________________
STOMATOLOGIE_______________________________________________________________
NEURO-PSIHIATRIE_____________________________________________________________
ENDOCRINOLOGIE______________________________________________________________
V. EXAMENE PSIHOLOGICE
INTELECT_____________________________________________________________________
MEMORIA______________________________________________________________________
ATENTIA_______________________________________________________________________
AFECTIVITATEA________________________________________________________________
SCHEMA CORPORALA___________________________________________________________
ORGANIZAREA SPATIALA_______________________________________________________
ORGANIZAREA TEMPORALA_____________________________________________________
LATERALITATEA:mana___________picior__________ochi_______ureche_________________
COMPORTAMENTUL____________________________________________________________
________________________________________________________________________________
VI. ALTE PARTICULARITATI
________________________________________________________________________________
VII. EVOLUTIA VORBIRII
Ganguritul________lalatiunea__________primul cuvant___________prima propozitie__________
______ritmul vorbirii_________limba materna___________________limba mediului
inconjurator_________________________________atitudinea copilului fata de voirbire________
________________________________________________________________________ _______
VIII. EXAMEN ANATOMO-FUNCTIONAL AL APARATULUI FONO-ARTICULAR
1.Malformatii_____________________________________________________________________
2.Sistemul labio-comisural__________________________________________________________
3.Maxilar________________________________________________________________________
4.Limba_________________________________________________________________________
5.Palatul dur______________________________________________________________________
6.Palatul moale___________________________________________________________________
7.Uvula_________________________________________________________________________
8.Sistemul nazal___________________________________________________________________
9.Deglutitia______________________________________________________________________
10.Respiratia_____________________________________________________________________
11.Intelegerea vorbirii interlocutorului-acuitatea auditiva__________________________________
_______________________________________________________________________________
12.Recunoasterea si reproducerea sunetelor perechi______________________________ sunete
izolate________________silabecuvinte________________________________________________
13.Autocontrolul auditiv_______________________confuzii______________________________
_______________________________________________________________________________
IX. EXAMENUL VORBIRII ARTICULATE PROFILUL LOGOPEDIC AL VOCALELOR
I.EMISE________________________________________________________________________
II.NECONSOLIDATE_____________________________________________________________
III.INLOCUITE__________________________________________________________________
IV.OMISE_______________________________________________________________________
V.DEFORMATE__________________________________________________________________
VI.NEEMISE____________________________________________________________ ________
X. EXAMENUL LIMBAJULUI
VARSTA PSIHOLOGICA A LIMBAJULUI-VPL_______________________________________
VORBIREA REFLECTATA________________________________________________________
VORBIREA INDEPENDENTA_____________________________________________________
SUNETELE AFECTATE___________________________________________________________
STRUCTURA GRAMATICALA_____________________________________________________
XI. DIAGNOSTIC LOGOPEDIC INITIAL
ACTUAL________________________________________________________________________
FINAL__________________________________________________________________________
XII. PROGNOZA________________________________________________________________
XIII.OBIECTIVELE TERAPIEI LOGOPEDICE
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul III
3.Concluzii și recomandări
Sesizarea și corectarea dificultățiilor în limbajul oral și scris se face urmând etapele:
1. Evaluarea și diagnosticarea copilului de către specialiști.
2. Participarea activă a copilului și implicarea în terapia tulburării de limbaj diagnosticate.
3. Colaborarea dintre copil– părinte– logoped– cadru didactic în sprijinul remedierii deficitelor.
Observatie: Prin cadru didactic se întelege echipa formată din logoped, psiholog/ consilier/ psihiatru, profesor de sprijin, educator/ învătător/ diriginte/ profesori.
Problemele de vorbire, scriere, citire sau exprimare ale copiilor se rezolvă dacă știm să le identificăm cât mai devreme și dacă folosim metode adecvate specificului dificultății.
În general, copiii încep să rostească clar cuvintele de la un an, iar propoziții de la doi ani. Dacă se sesizează anumite probleme trebuie mers la logoped. El poate spune dacă este cazul să se începă un program special și ce exerciții trebuie realizate.
Nu trebuie amânată rezolvarea problemelor în speranța că acestea se vor rezolva de la sine pe măsură ce copilul crește. Se riscă agravarea acestora și efortul pentru recuperare va fi mult mai mare.Logopedul poate fi consultat pentru a examina copilul, pentru stabilirea obiectivelor și a metodelor celor mai adecvate de corectare.
Orice intervenție logopedică începe de la identificarea cauzelor, de aceea trebuie o bună colaborare cu logopedul, observat copilul și discutat împreună pentru a le stabili corect, ținând seama de dezvoltarea și evoluția copilului.
Trebuie să fie cunoscute etapele urmărite de intervenția logopedică, ca și progresele obținute. Acestea vor fi criterii de observare și evaluare a limbajului la copilul respectiv. Depășirea dificultăților depinde de părinți, educatori și logoped.
Toți trebuie să lucreze în echipă. Prin colaborare, prin direcționarea eforturilor spre aceleași obiective și adoptarea unei atitudini comune, pozitive și flexibile, copilul va beneficia de un ajutor eficient și va face progrese stabile în ritmul propriu.
Nu trebuie să uitam că fiecare copil este unic. Ritmul său, stilul său de a învăța, modul său de a reacționa la conflicte și la probleme este diferit. Trebuie să avem răbdare și să orientam dezvoltarea lui într-o manieră pozitivă.
Nu trebuie să manifestăm iritare sau nerăbdare fața de nereușitele copilului. De multe ori trebuie să ne asumăm aceste nereușite, pentru că noi, adulții, suntem cei care îl creștem, îl sprijinim și-l îngrijim. Numai întelegând nevoile copilului ne vom apropia de universul lui real și vom putea să-l ajutăm.
Dezvoltarea copilului depinde în primul rând de mediul în care trăiește. Un climat în care îi sunt asigurate protecția și afectiunea este absolut necesar pentru o evoluție normală. Numai într-un mediu securizant se pot stabili relații de comunicare firești.
Parinții nu trebuie să uite faptul că colaborarea lor cu logopedul este un model de viață din care copilul poate învata.
Bibliografie:
"Tratat de logopedie" – Emil Verza 2003, Editura Humanitas 2003
"Logopedie" – Maria Anca, Editura Presa Universitară Clujană 2002
"Terapia tulburărilor de limbaj" – Ecaterina Vrajmaș, C. Stănică, Editura Didactică și
Pedagogică R.A 1997
,,Învățăm să vorbim corect’’- JURCAU, E., Ed. Printex, Cluj- Napoca (1998)
,,Semiologia dislexiei – disgrafiei si terapia ei”- Veronica Bilbie, EdituraPim, 2010
,, Educatia copilului prescolar”-, Ecaterina Vrăjmas, Editura Pro Humanitate, 1999
,,Conduita verbal a scolarilor mici”- Emil Verza, Editura Didactică și Pedagogică,
1973
,,Să învățăm cu plăcere”- Ecaterina Vrăjmas, Viorica Oprea
" Tulburările limbajului scris – citit”- Georgeta Burlea, Editura Polirom, 2007
,,Pentru remedierea dislaliei" – Ecaterina Vrãsmaº (coord.) 2009
,,Limbaj si intellect”- Constantin Paunescu, Editura Stiintifica, 1973
"Bazele defectologiei" – Cristian B. Buică,2004
,,Sa invatam cu… placere, Fise de exercitii logopedice in comunitatea orala si scrisa” – Ecaterina Vrasmas, Viorica Oprea, Ana Stoica, Adriana Stancu, Sorina Niculescu, Elena Liliana Galbinasu, Supliment al revistei Invatamantul Prescolar, 2007
,,Program de exercitii logopedice pentru remedierea dislaliei”- Ecaterina Vrasmas, Viorica Oprea, Adriana Stancu, Sorina Niculescu, Ana Stoica, Valeria Parsan, Florentina Galbinasu, Iuliana Barbuceanu, Supliment al revistei Invatamantului Prescolar, 2009
www.logoped.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prevenirea, Corectarea Tulburarilor de Limba la Copiii Prescolari (ID: 160304)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.