Prevenirea Conflictelor Si Managementul Crizelor In Viziunea Nato

In contextul actualelor conflicte de pe plan international, dar mai ales ale celor din tarile vecine cu Romania, este imperios necesar sa abordam cu seriozitate problemele de securitate ale Romaniei, precum si cele de pe plan international.

Tema aleasa are relevanta in domeniul de specializare, deoarece crizele pe care le manageriaza NATO sunt crize de securitate care imbraca diferite forme: terorism, insusirea unor teritorii (vezi Crimeea), etc.

NATO se ocupa cu managementul conflictelor izbucnite pe plan mondial, conflicte care tin de securitatea internationala, dar un rol important pe care Alianta il are este acele de prevenire a conflictelor inca de la faza incipienta. Alianta, pentru a preveni sau a tine sub control crizele aparute, la inmtervale de timp stabilite organizeaza summit-uri, intruniri, intalniri, congrese.

Experienta NATO in domeniul prevenirii conflictelor si al managementului crizelor

In decursul anilor, NATO a dobandit o experienta aparte in domeniul prevenirii conflictelor si al managementului crizelor. Ea a fost nevoita sa faca fata unor diversitati de crize de mai multe tipuri. Insa, pentru membrii Aliantei, crizele apareau si se abordau din perspectiva „razboiului rece”. Prevenirea crizelor de catre alianta se baza pe crearea unor mecanisme institutionale care „faceau ca amenintarile deliberate la adresa sistemului bipolar sa devina potential foarte costisitoare”[1].

In epoca nucleara, prevenirea conflictelor a ajuns sa fie de o importanta deosebita pentru managementul crizelor. O lectie pe care au invatat-o toti in urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul ca managementul crizelor actuale este, in mod inevitabil, insotita de incertitudini. Saturata de ostilitate ideologica si insotita de un arsenal conventional si nuclear formidabil, managementul crizelor a capatat o dimensiune caracterizata prin descurajare si intimidare. Si cum crizele apareau aproape intotdeauna pe scena Europei Centrale – Berlin (1953 si 1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varsovia (1956 si 1981) – NATO avea la dispozitie doar mijloace limitate de raspuns[2].

Confirmata prin strategia NATO de 'raspuns flexibil' (care a aparut in anii 1960 si care, intr-un fel, inca mai sta la baza pozitiei strategice a NATO), descurajarea se putea realiza pentru a acoperi o gama larga de actiuni de agresiune, pornind de la provocari de nivel redus si mergand pana la un atac la scara larga impotriva Europei Occidentale din partea fortelor armate ale statelor Pactului de la Varsovia. Tocmai aceasta trecere de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor a creat probleme pentru teoreticieni si analisti. A „gestiona” o criza putea insemna o incrucisare diplomatica de sabii, incheierea unei crize printr-o combinatie de purtare a razboiului si limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobandi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul in care erau percepute incertitudinile, o data ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor (descurajare) si managementul crizelor (conflict cert).

Desi vor exista intotdeauna teritorii nationale ale membrilor NATO care vor trebui aparate, fata de cine va mai trebui sa se practice descurajarea? Un atac impotriva teritoriilor nationale – cel putin din partea unor forte potential superioare din punct de vedere al echipamentelor majore si al categoriilor de resurse, operand sub forma unui atac surpriza – este considerat a fi foarte putin probabil acum, cand s-a incheiat razboiul rece. In schimb, un termen vehiculat in ultima perioada este acela de „raspuns la criza” sau managementul crizelor, unde, pe langa rolul sau traditional de aparare prin descurajare, alianta ar trebui sa-si asume noi roluri in zona Europei Centrale si de Est, mergand de la prevenirea si managementul razboaielor civile la monitorizarea controlului armamentelor sau a acordurilor de dezarmare[3].

Este meritul aliantei de a fi reactionat la schimbarile conditiilor politico-militare. Prin declaratiile sefilor de stat si guvern NATO au fost adoptate o serie de principii, pornind de la Conceptul cuprinzator privind controlul armamentelor si dezarmarea (mai 1989); Declaratia de la Londra privind o Alianta Nord-Atlantica in schimbare (iulie 1990); Noul Concept Strategic si Declaratia de la Roma privind pacea si cooperarea (Roma 1991); Conceptul Strategic si Declaratia de la Washington din 1999; Declaratia Summit-ului de la Praga din 2002.

Toate acestea reflecta preocuparile aliantei de a crea punti de legatura intre capacitatile militare inca robuste ale aliantei si incercarea sa de a se adapta, din punct de vedere politic, militar si institutional, la mediul politico-militar in schimbare, despre care s-a vorbit anterior. Concluzia la care se ajunge este ca:

– abordarea prevenirii conflictelor de catre NATO depaseste in mod esential functiile de baza de aparare si descurajare;

– ramane sa fie definita limita implicarii aliantei in prevenirea conflictelor;

– indiferent cum se defineste aceasta limita in viitorul apropiat si tinand cont de dezbaterile care inca se desfasoara pe aceasta tema in cadrul aliantei, aceasta va avea un rol de sprijin fata de alte institutii in ceea ce priveste implicarea sa in prevenirea conflictelor.

Managementul crizelor si prevenirea conflictelor, inclusiv operatiile de raspuns la crize de tip non-Art. 5, au constituit preocupari majore in continua adaptate a aliantei la mediul de securitate din perioada post razboi rece. Noul Concept Strategic adoptat la Roma la data de 8 Noiembrie 1991, sublinia importanta managementului crizelor, stipuland: “succesul politicii aliantei va necesita o conceptie coerenta a autoritatilor politice pentru coordonarea masurilor potrivite de management al crizelor, bazata pe o gama larga de instrumente politice sau de alta natura, inclusiv militara ”[4].

De asemenea, Conceptul Strategic lansat la Roma subliniaza importanta prevenirii conflictelor: “in conditiile noului mediu de securitate din Europa, succesul politicii aliantei de mentinere a pacii si de prevenire a razboiului depinde, chiar mai mult decat in trecut, de eficienta diplomatiei preventive si de succesul managementului crizelor care afecteaza securitatea propriilor membri In aceste noi circumstante exista oportunitati sporite pentru succesul stoparii crizelor inca din primele faze”[5].

Mai mult, Conceptul Strategic adoptat in 1991 reitereaza necesitatea dialogului cu OSCE, precum si cu alte institutii, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea aliantei este inseparabil legata de toate statele din Europa”[6].

Conceptul Strategic adoptat la Washington la data de 24 Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de Securitate”[7], prevede noi masuri pentru managementul crizelor si prevenirea conflictelor, astfel: “pentru imbunatatirea securitatii si stabilitatii in zona euroatlantica, managementul crizelor inseamna a fi gata, de la caz la caz, prin consens, in conformitate cu articolul 7 al Tratatului de la Washington, pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor si angajarea activa in managementul crizelor, inclusiv in operatii de raspuns la crize”[8]. Acelasi Concept Strategic reafirma necesitatea “capacitatilor militare complete, ca mijloace de baza pentru abilitatea aliantei de a contribui la prevenirea conflictelor si managementul crizelor prin operatii de tip non-art. 5 de raspuns la crize”[9]. Aliatii au fost de acord ca pregatirea NATO pentru astfel de operatii sprijina obiectivele de intarire si extindere a stabilitatii implicand chiar si participarea partenerilor. Acest lucru face posibila promovarea totala a parteneriatului, cooperarii si dialogului, precum si a legaturilor NATO cu alte organizatii cu rol in prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

Fundamentele prevenirii conflictelor si managementului crizelor in viziune NATO

Carta ONU reprezinta documentul de baza pentru actele constitutive ale multor organizatii internationale. Articolul 1 al acesteia subliniaza clar principalul rol al ONU – “mentinerea pacii si securitatii internationale”, de la crearea sa, organizatia fiind chemata sa previna disputele ce s-ar fi putut transforma in conflicte armate, sa convinga partile opozante sa foloseasca masa de discutii si nu forta armata sau sa ajute la restabilirea pacii in cazul declansarii vreunui conflict.

De la principiile Cartei ONU a pornit si crearea Tratatului de la Washington. In baza acestuia, NATO s-a implicat in prevenirea conflictelor si managementul crizelor inca de la inceput. Desi aceasta terminologie nu era folosita la acea vreme, exista ideea consultarilor in spiritul articolului 4, atunci cand o tara aliata receptioneaza o amenintare la adresa securitatii, suveranitatii sau integritatii teritoriale, si in spiritul articolului 5, referitor la faptul ca un atac impotriva uneia sau mai multor state aliate va fi perceput ca un atac impotriva tuturor. Acestea reprezinta, de fapt, fundamentele pentru actualul sistem NATO de management al crizelor.

Sefii de stat si de guvern aliati au declansat explicit consultari importante, in spiritul articolului 4, in cadrul Conceptului Strategic din 1999, care identifica procesul consultarilor ca fiind a doua sarcina fundamentala a aliantei.

Acelasi articol 4 se reflecta si in cadrul invitatiei la Parteneriatul pentru Pace, care stipuleaza: “NATO se va consulta cu fiecare participant activ in cadrul PfP care percepe o amenintare directa la adresa integritatii sale teritoriale, a independentei politice si securitatii proprii”[10].

Articolul 5, al doilea element esential pentru managementul crizelor NATO, contine doua parti:

1. angajamentul de a interpreta atacul impotriva unuia ca atac impotriva tuturor;

2. angajamentul de a sprijini in comun asemenea actiuni, cand este necesar.

Articolul 5 poate fi cel mai bine inteles ca o declaratie de descurajare pentru asemenea atacuri, o declaratie credibila, in ciuda lipsei de consistenta despre existenta capabilitatilor necesare (reflectate in structura militara integrata, angajamentul fortelor si nivelul pregatirii de lupta) si vointa politica de a raspunde la asemenea atacuri.

In viziunea NATO nu exista o definitie clara a conceptului de „criza”, asa cum de altfel am mentionat deja. Exista totusi incercari privind clarificarea acestui concept. Astfel, un subcomitet NATO insarcinat cu probleme de cercetare in domeniul operatiilor, a dezvoltat o definitie a crizei, care, desi nu este in totalitate acceptata, s-a dovedit a fi totusi utila.

Aceasta definitie sugereaza ca o criza poate fi inteleasa ca “o situatie interna sau internationala in care exista o amenintare la adresa intereselor, valorilor sau telurilor fundamentale”[11].

Aceasta definitie este suficient de cuprinzatoare pentru a acoperi toate categoriile de crize la care NATO ar trebui sa raspunda: aparare colectiva, securitate colectiva (pentru care pot fi necesare operatii de raspuns la crize), sau crize umanitare, tehnologice sau naturale.

Unul din aspectele pozitive pe care definitia il sugereaza este ca, in mod obisnuit, crizele se afla in atentia NATO, iar complexitatea procesului de management al acestora rezida in interpretarea lor; ceea ce pentru un stat aliat poate fi interpretat ca fiind o stare de criza, pentru un alt stat aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criza. De aceea procesul consultarilor dintre aliati este unul foarte important, cu implicatii majore in prevenirea conflictelor si managementul crizelor[12].

Referitor la “conflict”, atentia NATO se concentreaza pe prevenirea si stingerea celor armate, percepute ca parte a unui spectru mai larg al crizelor, pornind de la escaladare pana la detensionarea situatiei, de la pace la dispute, de la conflicte armate si pana la construirea noii stabilitati.

Pentru managementul crizelor este foarte important sa se inteleaga organizarea, procedurile si aranjamentele de control al crizei si influentarea evolutiei acesteia. De aceea consideram ca elementele-cheie ale definitiei prezentate mai sus sunt:

1. plasarea crizelor sub controlul sistemelor de management al crizelor;

2. posibilitatile sistemelor de management al crizelor de influentare a evolutiilor acestora.

Managementul crizelor cuprinde o gama larga de activitati, de la informare, evaluare si analiza a situatiei de criza la stabilirea scopurilor, dezvoltarea optiunilor de raspuns si compararea, selectarea si implementarea optiunilor de raspuns, inclusiv optiunile militare cand este necesar si, desigur, analiza postactiune a acestor optiuni.

Evolutia procesului NATO de management al crizelor

Ca urmare a schimbarii mediului de securitate, a tipurilor de criza pe care aliatii au convenit sa le gestioneze si tipurile de conflicte care trebuie prevenite, NATO a dezvoltat instrumentele necesare in acest sens. De asemenea, modalitatile de cooperare a NATO cu alte organizatii internationale cu rol in asigurarea pacii si securitatii mondiale si regionale, in special ONU, UE si OSCE, s-au diversificat.

In perioada razboiului rece, tipurile de crize cu care alianta s-a confruntat au fost diversificate si nu au fost doar de natura militara si, ca urmare, sistemul NATO de management al crizelor a fost pe masura. Ceea ce se intelegea insa prin procesul NATO de management al crizelor s-a transformat radical ca urmare a faptului ca atat sursele, cat si natura crizelor s-au transformat. In perioada post razboi rece, atentia s-a concentrat pe crizele rezultate din tensiuni si antagonisme generate de conflictele etnice, nationalismul extremist, conflictele politice dintre state, schimbarile politice neadecvate sau falimentare si problemele economice majore, iar dupa 11 septembrie 2001, terorismul si amenintarea armelor de nimicire in masa.

O noua viziune a fost promovata inca din 1991 la Roma, ca parte a Conceptului Strategic lansat atunci. Noua conceptie cuprindea o viziune mai larga asupra securitatii si oportunitati mai mari de indeplinire a obiectivelor pe termen lung cu mijloace preponderent politice.

Aspectele esentiale ale noii conceptii au cuprins:

– folosirea mai larga a mijloacelor politice si diplomatice;

– o cooperare mai stransa cu alte organizatii internationale;

– schimbari semnificative in structura de comanda si in structura fortelor NATO.

Urmatoarele schimbari semnificative in domeniul prevenirii conflictelor si managementului crizelor au avut loc la Summit-ul de la Washington, in aprilie 1999. Conceptul Strategic si Declaratia de la Washington au cuprins masuri politice si militare suplimentare si au subliniat importanta cooperarii cu alte state si organizatii internationale care promoveaza aceleasi valori ale pacii si securitatii regionale si mondiale. Unul dintre aspectele esentiale l-a constituit, fara indoiala, dezvoltarea ESDI in cadrul NATO.

S-a apreciat ca: “o conceptie coerenta a managementului crizelor, ca si folosirea fortei, de altfel, va necesita ca autoritatile politice NATO sa aleaga si sa coordoneze un raspuns potrivit, cuprinzand intreaga gama de masuri politice si militare si controlul politic al tuturor etapelor crizelor”[13].

Aliatii au stabilit de asemenea ca, tinand cont de natura specifica prevenirii conflictelor, caracteristicile operatiilor de raspuns la crize, si de necesitatea realizarii coeziunii fortelor, alianta va folosi aceeasi structura de comanda si aceleasi proceduri ca in cazul operatiilor de tip art. 5, pentru managementul situatiilor de tip non-art. 5. Ei au cazut de acord asupra unui numar de masuri, pentru a se asigura ca NATO va avea capabilitatile militare pentru indeplinirea tuturor misiunilor, inclusiv a celor de prevenire a conflictelor si de management al crizelor.

Masurile adoptate la Summit-ul de la Praga privitoare la largirea NATO, PCC, NRF si restructurarea sistemului de comanda pot fi interpretate ca noi instrumente, ce definesc capacitatea NATO de a contribui la prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

Aliatii au acordat, de asemenea, o atentie deosebita imbunatatirii cooperarii cu UE in domeniul managementului crizelor, precum si in alte domenii, precizand ca: “evenimentele de la 11 septembrie 2001 si cele ulterioare subliniaza importanta unei mai bune si mai transparente cooperari intre organizatiile noastre, in interesul nostru comun referitor la securitate, aparare si managementul crizelor, deci pentru asigurarea celui mai potrivit management sau celui mai potrivit raspuns militar”[14].

Obiectivele, principiile si organizarea sistemului NATO de management al crizelor

In ciuda lipsei unei definitii clare a conceptului de criza, NATO a fixat totusi obiectivele pentru managementul crizelor. In general, aceste obiective urmaresc:

1. reducerea tensiunilor si inlaturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni crize;

2. managementul crizelor si inlaturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni conflicte armate;

3. asigurarea timpului necesar pentru interventia civila sau militara in diferite etape ale crizei;

4. adoptarea masurilor de raspuns, daca ostilitatile au degenerat, prevenirea escaladarii conflictului si convingerea oricarui agresor sa inceteze atacul declansat si sa se retraga de pe teritoriul aliat;

5. detensionarea si restabilirea situatiei normale, cand escaladarea conflictului sau desfasurarea ostilitatilor au incetat sau sunt sub control.

In plus, un alt obiectiv, mai putin subliniat de documentele aliantei, este acela de a analiza orice criza sau exercitiu de management al crizelor din perspectiva lectiilor ce trebuie invatate

Masurile specifice pentru managementul crizelor includ:

– masuri preventive cu caracter diplomatic, economic si militar;

– o gama larga de optiuni de raspuns cu caracter militar;

– un spectru larg de masuri preventive.

Aplicarea acestor masuri depinde foarte mult de modul in care ele sunt percepute pentru o criza in desfasurare.

Masurile preventive pot include: mesaje, restrictionarea comertului, exprimarea sprijinului pentru statele amenintate, inchiderea porturilor, aeroporturilor sau adoptarea de programe speciale in sprijinul statelor amenintate.

Masurile de raspuns militar pot include: intreruperea cooperarii militare, consultari militare confidentiale, vizite de inspectie si evaluare, supraveghere, cresterea capacitatii de lupta si activarea fortelor. De asemenea, exista o multitudine de planuri operationale alternative ce pot fi folosite in cazul in care este nevoie de o planificare detaliata a operatiilor militare.

Optiunile preventive sunt destinate pentru imbunatatirea managementului crizelor si prevenirii conflictelor prin asistarea NAC in interpretarile acestuia cu privire la existenta pericolului unei crize.

Masurile de raspuns la crize au scopul de a asigura pregatirea reactiei aliantei la intreaga gama de crize potentiale.

Sistemul de informare si avertizare NATO

Una dintre multele lectii invatate de catre NATO in operatiile conduse in Balcani a fost aceea a importantei existentei unui sistem propriu de avertizare timpurie despre posibilitatile de prevenire a conflictelor si de management al crizelor. Avertizarea timpurie ofera mai mult timp pentru analiza, planificare si pregatire a unui raspuns, iar, in cazul unei interventii, mareste probabilitatea de succes.

Avertizarea timpurie poate contribui, de asemenea, la imbunatatirea intregului ciclu decizional privind managementul crizelor, incepand cu stabilirea obiectivelor de indeplinit, dezvoltarea cursurilor de actiune si compararea acestora, eventual implementarea unuia dintre acestea si in final analiza actiunii si readaptarea ei cand este cazul

Strategia de informare publica

Un alt domeniu de schimbari esentiale, ca urmare a lectiilor invatate din operatiile NATO din Balcani, a fost conceptia NATO privind informatiile publice si relatiile cu mass media.

In timpul campaniei aeriene din Kosovo, NATO a fost coplesit de intrebari ale mass media cu privire la actiunea desfasurata, si la care nu a fost in masura sa raspunda efectiv. Astfel ca nevoia de a avea o strategie proprie de informare publica, total integrata sistemului de management al crizelor, a fost foarte clara. S-a recunoscut astfel faptul ca modul de comunicare cu mass media poate avea un impact critic asupra opiniei publice.

Printre altele, au fost considerate necesare urmatoarele:

– o strategie proactiva dezvoltata, ca parte a procesului de planificare operationala;

– coordonarea exacta intre NATO si structurile nationale specifice;

– organizarea unui centru de management al informatiilor publice pe timpul desfasurarii crizelor;

– stabilirea procedurilor de operare standard pentru buna functionare a Centrului de Informare Publica (Public Information Center – PIC);

– stabilirea unui singur purtator de cuvant al aliantei sau realizarea unei stranse coordonari a purtatorilor de cuvant;

– stabilirea purtatorilor de cuvant militari si civili in masura sa raspunda rapid si cu acuratete la intrebarile mass media.

Relatia NATO – Uniunea Europeana

Un alt aspect important, dar oarecum complicat pentru contributia NATO la managementul crizelor si prevenirea conflictelor, este progresul facut in dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Uniunea Europeana “pentru punerea in comun a mijloacelor disponibile in scopul intaririi pacii si securitatii”[15].

Analizand relatiile NATO – UE, consideram ca este util sa ne reamintim doua dintre aprecierile facute la adresa acesteia de catre Jolyon Howorth si John T.S. Keeler, care aratau ca:

1. relatia NATO – UE “reprezinta un pilon de reechilibrare sau intarire a NATO prin dezvoltarea unui pilon european”;

2.relatia NATO – UE “reprezinta un numar de inovatii institutionale ce arata efortul crescand pentru autonomia europeana”[16].

In plus, imbunatatirea capabilitatilor UE fiind interpretata ca o crestere de ansamblu a eficacitatii NATO, si sprijinul UE de catre NATO este interpretat ca o alternativa pentru actiunile aliantei.

Un alt rationament al sprijinului NATO pentru UE a fost acela ca UE va solicita mijloacele NATO (pentru punctele de comanda dislocabile, mijloace de transport strategic, acces la informatiile satelit etc.) pentru operatii militare de intensitate mai mare.

In sfarsit, un asemenea sprijin a fost vazut ca benefic pentru intarirea parteneriatului transatlantic.

Experienta in cadrul ONU – NATO si in cadrul operatiilor conduse de NATO in Balcani au demonstrat dependenta europeana fata de SUA si au declansat ambitiile Europei pentru adoptarea unei politici proprii de securitate si aparare (European Security Defence Policy – ESDP), cu mijloace proprii pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

NATO a fost de acord cu sprijinul operatiilor conduse de UE, atunci cand alianta nu este implicata in alte operatii, avand la baza mecanismele de cooperare dintre NATO si Uniunea Europei Occidentale (West European Union – WEU).

Concluzii

O data cu incheierea razboiului rece, NATO si-a concentrat din ce in ce mai mult atentia asupra prevenirii conflictelor si managementul crizelor si si-a perfectionat structurile, procedurile si instrumentele de lucru in acest sens.

NATO Response Force – NRF, Prague Commitment Capabilities – PCC si noile aranjamente privind structurile de comanda NATO arata preocuparile pentru intensificarea procesului de transformare a capacitatilor militare NATO si asigurarea structurii de comanda capabile sa asigure dislocarea fortelor, executarea operatiilor de mare intensitate oriunde si oricand este nevoie.

Esential pentru succesul NATO in prevenirea conflictelor si managementul crizelor este vointa politica a aliatilor. Chiar daca NATO dezvolta instrumente si proceduri de nivel inalt pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor, acestea nu vor duce la cresterea eficacitatii in plan actional fara acordul tuturor aliatilor in timp util pentru folosirea lor. Aliatii se pare ca au invatat acest lucru din operatiile desfasurate in Balcani, si anume ca angajamentul rapid avand la baza vointa comuna este mult mai eficient. Acestea au fost probleme complexe si uneori destul de sensibile, dar aliatii au fost in masura sa depaseasca situatiile create, chiar daca presiunile au fost semnificative.

Un alt factor complicat pentru procesul decizional NATO in sensul prevenirii conflictelor si managementului crizelor poate fi reprezentat de cerintele constitutionale ale unor state aliate, care au nevoie de aprobari parlamentare pentru dislocarea fortelor in asemenea structuri.

Referitor la relatiile NATO – UE, in ciuda progresului semnificativ inregistrat in prevenirea conflictului in sudul Serbiei si in Macedonia, exista totusi suspiciuni politice serioase in dezvoltarea acestor relatii. Tensiunile aparute in toamna anului 2003 cu privire la infiintarea unei celule proprii de planificare operationala in cadrul UE si schimbarea opiniilor Marii Britanii in sensul includerii a ceea ce se numeste “cooperarea structurata” au fost reflectate in declaratia ambasadorului american Nicholas Burns, chemat la o intalnire a NAC, ocazie cu care a spus ca planurile UE reprezinta cel mai mare pericol pentru legatura transatlantica.

Ramane totusi de vazut cum aceste diferende se vor reflecta in cooperarea pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

Bibliografie:

[1] Phil WILLIAMS, “Crisis Management in Europe; Old Mechanism and New Problems”, in: Alexander L. GEORGE (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 1991, p. 503.

[2] Vasile POPA, „Integrarea euro-atlantica si europeana si proiectia stabilitatii in plan regional”, in: Impact Strategic, CSSAS, nr. 2/2004 (11), Editura Universitatii Nationale de Aparare „Carol I”, Bucuresti, pp. 47-53.

[3] David ABSHIRE, James WOOLSEY, Richard BURT, “The Atlantic Alliance Transformed”, Center for Strategic and International Studies, Washington, 1992.

[4] “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de sefii de stat si de guvern la Roma, la data de 09 Noiembrie 1991, para. 32.

[5] Ibidem, para. 31 si 32.

[6] Ibidem, para. 33.

[7] “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de sefii de stat si de guvern la Washington la data de24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental Security Tasks”.

[8] “The Alliances’s New Strategic Concept”, Press Release NAC-S(99)65, 24 Apr. 1999, para. 10.

[9] Ibidem, para 29.

[10] NATO Partnership for Peace: Framework Document, adoptat la intalnirea ministeriala a Consiliului Nord Atlantic, Brusseles, 10-11 ianuarie 1994.

[11] Aceasta definitie a fost dezvoltata de catre “Ad Hoc Working Group” in cadrul panelului VII al “Defence Research Group” – NATO’s role in Conflict Prevention;

[12] Nicolae DOLGHIN, “Raspunsul la crize – noua responsabilitate a NATO”, in “Romania – membru al Aliantei Nord-Atlantice”, CSSAS, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2004, pp. 92-96;

[13] “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de sefii de stat si de guvern la Washington la data de 24 aprilie 1999, para 32.

[14] Prague Summit Declaration, 21 noiembrie 2002, para. 11.

[15] “NATO After Prague: New Members, new Capabilities, New Relations”, NATO Office of Press and Information.

[16] Jolyon HOWORTH and John T.S. KEELER (eds), “Defending Europe: The EU, NATO and the Quest for European Autonomy”, Palgrave Macmillan, 2003, p. 4.