Prevederi ale Dreptului International Umanitar Privind Folosirea Mediului Inconjurator In Scopuri Ostile

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional

Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional public

Norme ale dreptului internațional aplicabile protecției mediului

Principii generale ale dreptului internațional umanitar aplicabile protecției mediului pe durata conflictelor armate

Interzicerea unor mijloace și metode de luptă ce pot afecta mediul înconjurător

Capitolul II: Protecția mediului înconjurător în acțiuni ostile desfășurate în mediul montan

Mediul montan: Prezentarea conceptului

Tipuri de acțiuni, metode și mijloace folosite în luptă în mediul montan

Protecția mediului montan în dreptul internațional umanitar

Instrumente de combatere a încălcărilor dreptului internațional umanitar

Capitolul 3: Studiu de caz

Introducere

„Importanța apei o vom afla când fântâna va seca.” (Thomas Fuller, 1732)

O chestiune problematică abstractizată asemănătoare ideii prezentate de Thomas Fuller, o reprezintă mediul înconjurător. Importanța mediului înconjurător este o problemă contemporană, care este universal recunoscută de către toate statele lumii. Așa cum Curtea Internațională de Justiție a proclamat în 1996 în Opinia Consultativă asupra Legalității amenințării sau a folosirii armelor nucleare „ …mediul înconjurător nu reprezintă o abstracție, el reprezintă mediul în care trăim, calitatea vieții și chiar sănătatea ființelor umane depind de acesta, incluzând și pe cele ale generațiilor următoare.”

În ciuda protecției acordate mediului înconjurător de câteva instrumente legale internaționale foarte importante, precum Programul de mediu al Națiunilor Unite, Curtea Internațională de Justiție, mediul înconjurător continua să fie o victimă tăcută a conflictelor armate din toată lumea.

Prețul războiului trece dincolo de suferința umana, de afectarea și distrugerea caselor și a infrastructurilor. Atacurile în timp de război au deseori un impact major asupra mediului înconjurător. Programul de mediu al Națiunilor Unite (UNEP) a condus peste 20 de analize ale efectelor conflictelor armate asupra mediului înconjurător. În Afganistan, Fâșia Gaza, Kosovo și Sudan s-a ajuns la concluzia că conflictele armate dăunează grav mediului înconjurător și comunității care depinde de resursele naturale existente în acea zonă. Dăunarea mediului direct sau indirect, cuplat cu colapsul instituțiilor, conduc la anumite riscuri care pot amenința sănătatea oamenilor, stilul de viată a acestora și securitatea, și în ultimă instanță pot submina puterea autorităților de a întreține o acțiune de construire a păcii post-conflict.

Capitolul I

1.Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional

Accepțiunea de a include dreptul internațional umanitar ca parte a dreptului internațional public universal este unanimă. Dreptul internațional public, cunoscut și sub denumirea de jus gentium, reglementează existența într-un spațiu comun a membrilor comunității internaționale, primordial aceea a statelor. Dreptul internațional public este o urmare a acordului din proprie voință a statelor, acestea fiind subiectele de drept, normele sale fundamentale au forță coercitivă pentru toți semnatarii tratativelor, directivelor și normelor care prevăd raporturi juridice internaționale.

Obiectivul principal al dreptului internațional public este de a garanta pacea inter-statală și intra-statală, precum și de a asigura protecția persoanelor într-o ordine internațională echitabilă și de a încuraja progresul social în libertate.

1.1.Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional public

Ecologia a apărut și s-a dezvoltat ca știință de sine stătătoare ca urmare a interesului și nevoilor omului de a înțelege legăturile complexe ce se realizează între formele de viață, între acestea și mediul înconjurător.

O noțiune fundamentală semnificativă pentru baza ecologiei este reprezentată de către noțiunea de mediu, care ulterior a devenit o ramură importantă a dreptului. Mediul este considerat a fi un ansamblu de factori biologici în cadrul cărora intervenția umană a cauzat modificări. Contemporaneitatea evidențiază necesitatea ocrotirii mediului în vederea progresului social.

Protecția mediului reprezintă ocrotirea următorilor factori naturali: apă, aer, sol, subsol, păduri, orice altă vegetație terestră și acvatică și rezervațiile și monumentele naturale. Totuși această enumerare nu limitează factorii naturali care pot fi supuși protecției juridice, sub incidența acestui cadru legal putând intra și alți factori.

Legislația internațională urmărește reglementarea protecției mediului, pe baza anumitor strategii care conduc la o dezvoltare durabilă a societății. Protecția mediului reprezintă este reprezentată de obligațiile structurilor centrale și locale de a acționa în conformitate cu legea în vigoare pentru a sancționa încălcările normelor de protecție ale mediului. Totodată protecția mediului este reprezentată și de obligativitatea fiecărei persoane în parte, fizică sau juridică, de a asigura ocrotirea mediului prin respectarea normelor cutumiare de protecție. Este de datoria autorităților administrației publice de a aloca fonduri pentru programe de protecție a mediului și pentru a susține proiecte în vederea protecției mediului inițiate de către persoane fizice sau juridice.

Mediul înconjurător reprezintă un domeniu de interes internațional, cu efecte directe și indirecte asupra tuturor elementelor sistemului socio-uman. Activitatea de protecție a mediului constă în folosirea rațională a resurselor și în corelarea activităților de sistematizare a instituțiilor administrative teritoriale cu măsurile de protecție a factorilor naturali. De asemenea se dorește implementarea unor tehnologii noi care să reducă poluarea și efectele dăunătoare asupra mediului.

Reglementarea protecției mediului este un obiectiv de interes public major, reglementare care se execută în conformitate cu principiile și elementele strategice care conduc la o dezvoltare durabilă a societății.

Izvoarele dreptului mediului sunt formate din fenomene sociale, împrejurări, situații economice, politice, necesități practice, care determină conturarea substanței, a materiei dreptului mediului. Ramura dreptul mediului este alcătuită din acte normative, conținând norme juridice care reglementează comportarea subiecților de drept în legătura cu conservarea, dezvoltarea și protecția factorilor naturali și antropici ai mediului.

Ținând cont de faptul că protecția și conservarea mediului reprezintă o problemă de interes public, izvoarele dreptului mediului sunt acte normative adoptate de organele fiecărui stat, fiind alcătuite din norme juridice care reglementează relațiile sociale în legătură cu conservarea și protejarea mediului. Izvoare de drept al mediului sunt reprezentate și de unele tratate și convenții internaționale care reglementează relațiile create între state privind conservarea, folosirea și protecția diferitelor componente ale mediului.

2.Norme ale dreptului internațional aplicabile protecției mediului

Baza legilor de luat în considerare într-o analiza a protecției mediului pe durata conflictelor armate este reprezentată de dreptul internațional umanitar. Un set de legi care caută, din motive umanitare, să micșoreze efectele războiului și a conflictelor armate. Dreptul internațional umanitar se axează în principal pe două probleme: Protecția persoanelor care nu fac sau nu mai fac parte din cadrul interior al ostilităților și restricții ale mijloacelor și metodelor de război, incluzând arme și tactici militare. Dreptul internațional umanitar (dreptul care se aplică în caz de conflict armat, cunoscut și sub numele de dreptul războiului sau dreptul conflictelor armate) este o categorie de drept conceput și elaborat pentru a reglementa anumite situații care sunt efecte ale stării de conflict armat sau de război.

Dreptul internațional umanitar dorește sa atenueze efectele și urmările conflictelor armate, inițial folosind forța coercitivă a instituțiilor internaționale pentru a impune limite în modul de a acționa în cadrul conflictelor armate, presupunând alegerea metodelor și mijloacelor pentru ducerea operațiunilor militare și apoi obligând beligeranții la a ocroti și proteja persoanele care nu participă (sau nu mai participă) în operațiunile militare.

Dreptul internațional umanitar se aplică doar în cazul conflictelor armate și nu acoperă tensiunile și distrugerile din interiorul unor state, cum ar fi acte izolate de violență. De asemenea legea se aplică după ce a început conflictul armat, și egal pentru toate părțile, nu mai contează cine a pornit ostilitățile.

Dreptul internațional umanitar face distincția între conflicte armate internaționale, un conflict în care sunt implicate cel puțin două state, și conflicte non-internaționale care sunt restrânse pe teritoriul unui singur stat, care implică forțe armate regulate și o forță nonguvernamentală, sau grupuri armate nonguvernamentale care se luptă reciproc. Conflictele armate internaționale sunt subiectul unei diversități de legi și norme, pe când setul de legi care reglementează conflictele armate interne sunt mult mai limitate.

O discuție cu privire la dreptul conflictelor armate trebuie sa aibă în faza incipientă o examinare a limitelor pe care dreptul războiului le impune statelor, adică obligativitatea statelor de a rezolva diferendele prin mijloace pașnice și de a nu le tranșa prin forță militară. Războiul este interzis de Carta Națiunilor Unite; ea interzice și amenințarea cu întrebuințarea forței împotriva integrității și independenței statelor. Totuși, Carta Națiunilor Unite permite unui stat să se apere prin folosirea forței, utilizând astfel dreptul său la legitimă apărare.

Prin reglementarea războiului, dreptul internațional umanitar nu anulează interdicția generală instituită acestei practici. Un raport între dreptul internațional umanitar și interdicția de a purta război apare în preambulul Protocolului adițional I la Convențiile de la Geneva:

„Înaltele Părți contractante,

Proclamând dorința lor ardentă de a vedea pacea domnind între popoare, amintind că orice stat are obligația, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, de a se abține să recurgă la amenințarea sau la întrebuințarea forței în relațiile internaționale …

Judecând totodată necesar să reafirme și să dezvolte dispozițiile care protejează victimele conflictelor armate și să completeze măsurile proprii întăririi aplicării acestora.

Exprimând convingerea lor că nici o dispoziție a prezentului Protocol sau a Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 nu poate fi interpretată ca legitimând sau autorizând orice act de agresiune sau orice altă întrebuințare a forței incompatibilă cu Carta Națiunilor Unite … .”

Prin urmare, în dreptul internațional umanitar nu sunt incluse condițiile în care un stat poate utiliza forța asupra unui alt stat. El însuși, nu interzice ducerea războiul, intervine în conflictele armate și nu analizează motivele pornirii conflictelor armate.

Starea de război poate surveni chiar și în interiorul granițelor unui stat, vorbind în această situație de război civil. Acest caz intră sub influența afacerilor interne ale respectivului stat și nu i se aplică interdicția generală privind declanșarea războiul, deși foarte des aceste tipuri de conflicte armate sunt duse într-un mod incredibil de inuman.

Acest capitol acordă o vedere asupra extinderii protecției acordate mediului înconjurător de către dreptul internațional umanitar de-a lungul istoriei și o mai bună înțelegere a impedimentelor acestei ramuri a dreptului internațional umanitar, făcând un inventar și analizând cele trei surse principale ale dreptului internațional umanitar.

Convențiile internaționale: Tratate internaționale, protocoale și alte instrumente similare care au fost negociate și ratificate de statele participante, incluzând cele patru Convenții de la Geneva din 1949 și Protocoalele Adiționale I și II din 1977, Convenția ENMOD din 1976 care interzice tehnici de modificare ale mediului, și un număr de alte convenții și protocoale care reglementează diverse aspecte ale războiului, precum limitarea sau interzicerea armelor biologice, chimice sau nucleare.

Dreptul cutumiar: Reguli internaționale răspândite, stabilite prin practica uniformă a statelor, sub credința generală ca obligațiile particulare vor lega toate statele, se află în contrast cu legea reglementată prin convențiile internaționale care se aplică doar statelor care și-au dat consimțământul prin semnarea tratatelor.

Rezoluțiile organizațiilor internaționale guvernamentale, au o valoare de recomandare. Acestea devin izvoare de drept doar în măsura în care contribuie la instituirea unei noi norme și poartă denumirea de pre-drept. Aceste rezoluții dobândesc putere juridică doar în situația în care sunt preluate în tratate internaționale, care sunt supuse ulterior ratificării, aderării, acceptării sau aprobării statelor.

2.1. Principii generale ale dreptului internațional umanitar aplicabile protecției mediului pe durata conflictelor armate

Principiile generale ale dreptului internațional umanitar sunt deseori recunoscute ca fiind un izvor de lege de sine stătător. Ele completează și susțin diversele instrumente ale dreptului internațional umanitar și se aplică tuturor statelor. Prioritar în analiza acestor principii, este notarea importanței clauzei Martens. Aceasta lărgește raza de aplicabilitate a normelor care guvernează acțiunile pe durata războiului susținând: „Până când un set complet de legi va fi elaborat, Înaltele Părți contractante se obligă ca în cazurile neacoperite de tratate sau de dreptul cutumiar, civilii și persoanele combatante rămân sub protecția și autoritatea principiilor dreptului internațional derivate din cutumă, din principiile umanității și din dictatul conștiinței publice.”

Așadar, unde există lacune în legislația internațională care guvernează anumite situații ( incluzând de exemplu, relația dintre conflictele armate și mediu), Clauza Martens stipulează că statele standard minim așa cum este stabilit de principiile de „umanitate” și „conștiință publică” .

Principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar care reglementează protecția mediului sunt: principiul distincției, principiul necesității militare, principiul proporționalității și principiul umanității.

Principiul distincției este primul test care se aplică pe durata războiului, el face distincția între civili și militari și între obiective civile și militare, de asemenea interzice atacuri nediscriminate și directe asupra obiectivelor militare. Articolul 52 din Protocolul Adițional I definește obiectivele militare ca fiind cele care „prin natură, locație, scop sau folosire au o contribuție eficientă în acțiunile militare, și a căror distrugere parțială sau totală, capturare sau neutralizare, oferă un avantaj militar.” În concluzie, fiind dată natura non-militară a celor mai multor zone protejate din mediul înconjurător, angajarea acestor zone ar contracara principiul distincției și prin urmare articolul 52.

În consecință, aplicarea acestui principiu poate fi dificilă, de exemplu luăm în considerare unor fabrici chimice sau de energie electrică, prin a căror distrugere se poate avea un impact major asupra mediului înconjurător dar, totuși este și un obiectiv important care poate decide următoarele acțiuni militare. Dificultățile în interpretarea Articolului 52 subliniază faptul că este necesar de o definire mai clară a ceea ce înseamnă un avantaj militar direct spre deosebire de unul care aduce avantaje operațiunilor militare indirect.

Principiul necesității militare susține că folosirea forței militare trebuie să fie într-un raport cu necesitatea forței pentru a îndeplini obiectivele militare. De asemenea, acest principiu dorește sa interzică acțiuni militare care nu servesc unui scop militar bine definit. Principiul necesitații militare este stipulat în A patra Convenție de la Haga, Articolul 23. Acest principiu are o relevanță majoră asupra protecției mediului deoarece garantează o protecție indirectă a acestuia.

Bazat pe principiul proporționalității care este stipulat în Articolul 57 din Protocolul Adițional I, atacuri disproporționate sunt acelea în care victimele colaterale sunt privite ca fiind excesive în directă legătură avantajul militar direct urmărit. Distrugând un întreg sat sau arzând o pădure întreagă pentru a îndeplini un singur obiectiv minor, de exemplu, este considerată o strategie disproporționată în strânsă legătură cu eventualele succese militare. O opinie împărtășită în cazul poluării masive rezultată din arderea câmpurilor de petrol și a unei cantități foarte mare de petrol deversate deliberat în Marea Golfului pe durata războiului din Golf.

Principiul umanității interzice cauzarea de suferințe, daune sau distrugeri care nu sunt necesare. Conform acestui principiu otrăvirea surselor de apă potabilă și distrugerea agriculturii și a lemnului care contribuie la susținerea vieții populației, așa cum se poate observa în conflictul din Darfur, pot fi considerate ca fiind metode de război inumane. În consecință, Clauza Martens se referă și la legile umanității. Expansiunea acestei clauze pentru a cuprinde și considerente care includ mediul înconjurător, a fost propusă de Uniunea Internațională a Conservării Naturii, care dorește ca pe baza principiului umanității și a conștiinței publice să protejeze mediul în absența unor reglementări specifice a legii în vigoare.

2.2.Interzicerea unor mijloace și metode de luptă ce pot afecta mediul înconjurător

Multe sisteme de armament au puterea de a cauza daune semnificative și de lungă durată mediului înconjurător. Limitarea producerii și folosirii pot de asemenea să influențeze protecția mediului pe durata conflictelor armate. În ceea ce privește interzicerea utilizării anumitor arme, s-a enunțat un principiu general în articolul 22 din Convenția a IV-a de la Haga din 1907 conform căruia „beligeranții nu au un drept nelimitat în privința alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic”.

Câteva dintre cele mai timpurii reguli ale dreptului internațional umanitar au încercat să limiteze metodele de ducere a războiului, exemple notabile ar fi încercările de a interzice arbaleta și folosirea otrăvii. În dreptul internațional modern, deși sunt puține arme care sunt interzise în toate circumstanțele, sunt două principii cheie și limitări în folosirea armelor:

Arme care cauzează rău superfluu și suferință care nu este necesară: Protocolul adițional I de la Convențiile de la Geneva a reglementat o singură regulă cu privire la folosirea armelor; articolul 35 interzice folosirea armelor care cauzează rău superfluu și suferință care nu este necesară.

Arme care nu fac discriminare: Este de asemenea interzisă folosirea armelor care nu fac deosebirea între obiective civile și militare și a căror efecte nu pot fi limitate.

Dreptul internațional umanitar nu s-a adresat în mod direct protecției mediului până la Protocolul Adițional I al Convențiilor de la Geneva 1977. Totuși reglementarea metodelor și mijloacelor de război în Convenția a IV-a de la Geneva 1907 reprezintă o metodă indirectă a protecției mediului.

Spre deosebire de Convențiile de la Geneva și Protocoalele adiționale care au reglementat o serie principii generale, există și anumite convenții care au încercat să interzică anumite tipuri de arme:

Mine anti-personale: Folosirea, producerea, stocarea sau transferul minelor anti-personale este interzisă de către Tratatul de la Ottawa din 1997

Armele biologice și chimice: Folosirea armelor biologice și chimice a fost interzisă de Protocolul de la Geneva din 1925. Acest Protocol este considerat lege internațională cutumiară, așadar toate statele se obligă să respecte reglementările, indiferent dacă l-au semnat sau nu. Aceste interziceri au fost întărite de alte două tratate, Convenția armelor biologice din 1972 și Convenția armelor chimice din 1993.

Armele nucleare: Armele nucleare nu fac discriminare și daunele pe care le pot provoca populației și mediului în care aceasta trăiește sunt imense. Folosirea armelor nucleare este de referință în trei tratate: Tratatul din 1963, interzicerea parțială a testării; Tratatul din 1968 care interzice proliferarea armelor nucleare și Tratatul comprehensiv de interzicere al testărilor nucleare, care a adus la sfârșit toate testările nucleare și alte tipuri de explozii nucleare.

Mijloace și metode de război ecologic: Perfecționările aduse tehnologiei în perioada contemporană au adus în dezbatere un nou criteriu de ilegalizare a armelor periculoase, criteriul ecologic, arme care dăunează echilibrului mediului natural. În Protocolul adițional I al Convenției de la Haga, articolul 35, paragraful 3, se stipulează interzicerea tehnicilor de modificare a mediului natural: „Este interzis să se utilizeze metode și mijloace de război care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aștepta să cauzeze daune întinse, durabile și grave mediului natural”.

În ultimă instanță, un tratat care reglementează comercializarea armamentului de toate tipurile a fost adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în aprilie 2013, acest tratat reprezintă o altă măsură de protecție a mediului natural.

Capitolul II: Protecția mediului înconjurător în acțiuni ostile desfășurate în mediul montan

5. Mediul montan: Prezentarea conceptului

Mediul mоntаn еste rеprеzеntat munții înalți, indiferent de zona climatică, cum ar fi: lanțul Munților Apеnini( Italia), Pirinеi(granița Spaniеi cu Franța), Scandinavi(Suеdia, Norvеgia), Anzi(Amеrica de Sud), Alpi( Elvеția, Austria, Franța), Kеnya, Himalaia, Carpați și Kilimanjaro.

Calotele de gheață pot fi întâlnite și la Ecuator, de exemplu în Munții Kenya și vecinătatea acestora, Munții Kilimanjaro din Africa de Est. Cauza apariției calotelor în regiunile calde este scăderea