Preturile

PRETURILE

2.1 Ce sunt prețurile?

Analiza schimbului l–a condus pe Carl Menger la dezvoltarea teoriei prețurilor.

Spre deosebire de gânditorii anteriori, Menger a considerat că prețul nu constituie elementul esențial al schimbului. După părerea lui, „câștigul de utilitate-valoare din comerț” este problema fundamentală, iar prețul este doar „o derivată vizibilă” a acesteia. Prețul este – mai degrabă – „un simptom al echilibrului între economiile indivizilor”. De aceea – crede el – „nu trebuie să înțelegem greșit schimbul de echivalente”. Fiecare individ va dori să continue schimbul atât timp cât câștigă mai mult decât dă, și îl oprește când câștigul este egal cu pierderea. Schimbul nu presupune – în esența lui – „schimbul de echivalente”, ci „schimbul de valori subiective” care diferă pentru fiecare din părțile coschimbiste.

Teoria prețurilor – aprecia Carl Menger – nu urmărește echivalența schimburilor, ci dorește să explice de ce oamenii dau o anumită cantitate de bunuri (de un anumit tip) pe alta (de alt tip).

Carl Menger a apreciat că există două feluri de schimb:

1. Schimbul „intern”, constând în alegerea pe care consumatorul o face între mai multe tipuri de satisfacții. De exemplu, alegerea pe care o face consumatorul când decide ce aliment să consume, dintre toate pe care le are în propria cămară; sau ce haină decide să îmbrace dintre toate pe care le are la dispoziție; sau, în fine, ce pantofi decide să încalțe dintre toate perechile pe care le deține etc.

2. Schimbul „extern”, sau „propriu–zis”, între mai mulți indivizi. Acum avem de a face cu schimbul de utilități diferite, realizat între parteneri separați, fiecare aducând pe piață utilități diferite de ale celorlalți. Pe piață vânzătorii și cumpărătorii își schimbă între ei, în mod oneros, utilitățile cele mai diverse, cu scopul declarat de a obține – fiecare în parte – cantități suplimentare de utilitate-valoare față de cele deținute înaintea schimburilor reciproce.

2.2 Formarea prețurilor

Cu toate că mobilurile celor două „schimburi” sunt diferite, Carl Menger a prezentat mecanismul evaluării într–o manieră unică. Orice schimb și – deci – evaluare se realizează pe o bază subiectivă.

Schimbul „propriu–zis” constă în cedarea unei cantități din bunul „X”, contra unei cantități din bunul „Y”.

Raportul între cele două cantități constituie valoarea de schimb sau prețul unui bun exprimat în prețul altui bun. Un asemenea demers conduce la căutarea originilor valorii de schimb și a prețurilor, în utilitatea bunurilor.

Schimbul poate avea loc numai dacă utilitatea „obținută” de fiecare partener, este mai mare sau cel puțin egală cu utilitatea „cedată”. La acest nivel, prețul celor două bunuri schimbate este egal.

Această determinare a prețurilor pune în evidență două caracteristici ale demersului marginalist:

1. Prețurile bunurilor schimbate sunt determinate:

direct, de utilitatea bunurilor pentru fiecare individ

invers, de cantitatea disponibilă din fiecare bun.

2. Prețul și cantitatea unui bun se exprimă relativ, în raport de prețul și cantitatea altui bun.

Dar care este nivelul prețului de vânzare–cumpărare?

Pentru ca prețurile „să fie economice” – aprecia Carl Menger – se impune respectarea următoarelor patru „criterii”:

Indivizii să poată să–și protejeze integral propriile interese;

Oamenii să aibă o înțelegere completă a scopurilor lor economice și a mijloacelor de realizare a acestora;

Indivizii să beneficieze de o informare completă asupra pieței (cantitățile vândute, piețele pe care au loc tranzacțiile, prețurile practicate etc.);

Agenții economici să aibă posibilitatea de a acționa liber in propriul interes, în concordanță cu cunoștințele de care dispun.

Aceste „criterii” exprimă, de fapt, condițiile realizării liberei concurențe. În economia reală – consideră Carl Menger – prețurile se abat de la cele „economice”, din cauza manifestării unor situații diverse.

El a distins trei situații de stabilire a prețurilor:

Schimbul izolat.

Înțelegem prin „schimbul izolat”, schimbul unic, fără istorie, nerepetitiv. Întrucât schimbul este întâmplător, fără precedent și cei doi parteneri intră în procesul de vânzare-cumpărare doar cu aprecierile lor individuale nerepetabile, unice, nivelul prețului este complet indeterminat, depinzând de abilitatea sau rezistența fiecăruia dintre parteneri.

Schimbul în cazul monopolului simplu.

Menger a analizat situația monopolului ofertei. În asemenea situații nivelul prețului este parțial indeterminat. Producătorul–vânzător are posibilitatea să acționeze asupra volumului producției și cantității oferită spre vânzare și – prin aceasta – să influențeze prețul în favoarea sa. Prin reducerea cantității de marfă adusă pe piață, el modifică raportul ofertă–cerere în folosul său. Prețurile de vânzare vor urca și profitul producătorului–vânzător va crește. Dar, prin aceasta, are loc și o „selecționare”, o reducere progresivă a numărului de cumpărători. Producătorul–vânzător poate ajunge în situația în care nu mai reușește să vândă o cantitate suficientă de bunuri, pentru a–și putea reface condițiile reproducției simple. Acesta este nivelul superior al prețului pe care îl poate impune, dar care i–ar compromite interesele proprii. Invers, el poate mări oferta până la nivelul la care prețul s–ar apropia de costul efectiv. Aceasta este limita minimă a prețului, care ar avea aceleași efecte. Între cele două limite – apreciază Menger – prețul este indeterminat.

3. Schimbul în condițiile concurenței perfecte

În condițiile concurenței perfecte, există un număr mare de producători–vânzători și consumatori–cumpărători de forță economică egală sau apropiată. De aceea, nici un producător–vânzător nu poate profita de limitarea voluntară a volumului producției și cantității oferită spre vânzare, pentru că alții i se substituie și prețurile nu urcă semnificativ.

La fel, intrarea în piață sau ieșirea din piață a unui consumator–cumpărător nu poate influența semnificativ condițiile comercializării mărfurilor, întrucât alții i se substituie și prețurile nu scad semnificativ.

De această dată, prețurile se stabilesc prin confruntarea, relativ liberă, între producător și cumpărător, la nivelul ofertei făcută de vânzătorul cel mai puțin dispus să vândă și cumpărătorul cel mai puțin presat să cumpere produsul respectiv (dintre cei veniți pe piață).

Economisirea, condiția creșterii economice

Din cauza dilemei ingrate a resurselor limitate – nevoi nelimitate, indivizii sunt nevoiți so își clasifice trebuințele și să își optimizeze resursele. Ameliorarea condiției umane și satisfacerea numeroaselor nevoi ale indivizilor nu se pot realiza fără prezența economisirii, acumulării și a investițiilor. O definiție a economisirii este relatată de Ludwig von Mises după cum urmează: „constituirea de reserve de produse ce permit prelungirea perioadei medii de timp între inițierea procesului de producție și transformarea sa in bunuri de consum”.

Relația dintre economisire și investiții se bazează pe alocarea inter-temporală a resurselor. Această alocare se realizează optim pe o piață liberă, prin intermediul ratei dobânzii, care este ințeleasă ca o expresie a preferinței pentru timp a indivizilor. Dacă nu se dispune de o intervenție, rata dobânzii permite funcționarea unui proces de coordonare între investiții și economisire.

În cazul economiei monetare, o scădere a preferinței pentru timp din care rezultă o reducere a ratei dobânzii, este indicată de decizia indivizilor de a-și reduce consumul și de a mări economisirea. Un lucru foarte important care nu trebuie ignorant este acela că resursele pe care le pot folosi acum întreprinzătorii provin din acele activități conform cărora cererea a cunoscut un regres. Drept urmare, dacă de exemplu, disponibilitățile bănești dintr-o economie au la bază economisirea ca urmare a reducerii consumului de alcool, folosirea lor pentru demararea unui proiect de infrastructură implică o reorientare a resurselor între cele două tipuri de activități. Resursele care sunt angajate in industria producătoare de băuturi alcoolice sunt eliberate, urmând ca ele să fie absorbite de industria constructoare. Aceasta se poate traduce într-o redistribuire a resurselor din industria bunurilor de consum către industria bunurilor de capital.

Motivul pentru care se produce acest transfer de resurse are legătură cu dorința indivizilor de a beneficia, pe baza reducerii consumului curent, de mai multe bunuri de consum viitoare.

Conform celor afirmate de Mihaela Ifrim in cartea „Ciclul economic. Dualismul monetaro-real”(p.164), putem spune că doar economisirea poate asigura resursele necesare unor noi procese productive.

Nu putem spune același lucru despre intervenția statului in scurtarea sacrificiului si așteptării indivizilor. Autoritățile monetare determină o reducere a ratei dobânzii cauzată de oferirea de credite. Din moment ce rata dobânzii este scăzută, indivizii sunt tentați so consume mai mult astfel descurajând economisirea și prin acest lucru apare o competiție pentru resurse. Această competiție cauzeză creșterile salariale, creșterile cererii și deasemenea conturează imaginea unei economii prospere in creștere.

Efectele inflației asupra structurii prețurilor

Fără a evita efectele inflației asupra valorii monedei, asupra puterii de cumpărare a acesteia, un aspect foarte important, deși este neglijat de cele mai multe ori, legat de procesul inflaționist, îl constituie distorsionarea structurii prețurilor.

Recunoașterea faptului că "expansiunea monetară determină creșterea prețurilor" nu ne spune nimic cu privire la modificarea "structurii prețurilor", a prețurilor relative, care perturbă relevanța calculului economic și distorsionează alocarea resurselor în conformitate cu preferințele consumatorilor.

Banii în sine nu sunt consumați, ci doar transferați de la o persoană la alta. Aceasta înseamnă că modificarea (artificială) a stocului monetar alterează alocarea resurselor și realizează redistribuirea (arbitrară) a avuției în societate, deoarece banii injectați/retrași în/din sistemul economic nu afectează toate domeniile (persoanele) în același sens și cu aceeași intensitate. Spre exemplu, expansiunea monetară nu generează beneficii generale (sociale), ci realizează doar redistribuirea resurselor, în diferite grade. Adică avantaje pentru unii – cei care au acces la banii noi la începutul procesului de expansiune monetară, în detrimentul altora – cei care ajung ulterior în posesia monedei suplimentare, după ce a avut loc scăderea puterii de cumpărare a acesteia.

Criza și recesiunea economică au lovit mai cu seamă ca urmare a absenței resurselor reale economisite, cu ajutorul cărora să se ducă la bun sfârșit proiectele investiționale care, după cum a devenit evident, au fost mult prea ambițioase.

Criza este dusă la apogeu de o investiție excesivă („suprainvestiție”) în etapele cele mai îndepărtate de consum, i.e., în industriile bunurilor de capital (software și hardware, instalațiile high-tech din instalațiile de comunicații, furnale, șantiere navale, construcții) și în toate celelalte etape cu o structură amplă a bunurilor de capital. Ea este declanșată, de asemenea, datorită unei penurii relative, concomitente, a investițiilor în industriile cele mai apropiate de consum. Efectul combinat al celor două erori este reprezentat de malinvestiția generalizată a resurselor productive; cu alte cuvinte, o investiție de un tip, o calitate, o cantitate și o distribuție geografică și antreprenorială caracteristică unei situații în care avusese loc mult mai multă economisire voluntară. În câteva cuvinte, antreprenorii au investit un volum inadecvat într-un mod nepotrivit în locuri eronate din structura de producție deoarece aveau impresia, fiind induși în eroare de expansiunea bancară a creditului, că economisirea socială ar fi mult mai amplă.

Modificarea relativa a preturilor va determina o modificare în modul de alocare a resurselor între diferitele procese productive din economie. Industriile ale căror bunuri au înregistrat creșteri relative ale prețurilor vor fi mai atractive pentru întreprinzători, cea ce va presupune creșterea cererii de resurse suplimentare pentru extinderea respectivelor procese productive.

Utilizarea indicelui prețurilor de consum ca instrument țintă pentru inflație este responsabilă pentru neglijarea prețurilor relative și lipsa unei imagini reale privind structura prețurilor dintr-o economie.

Depresiunea este procesul dureros, dar necesar, prin care piața liberă se debarasează de excesele și erorile boom-ului și restabilește funcțiile economiei de piață, care asigură servirea eficientă a masei consumatorilor. Cum prețurile factorilor de producție (pământ, muncă, utilaje, materii prime) au fost supralicitate în industriile bunurilor de capital în timpul perioadei de boom, înseamnă că aceste prețuri trebuie lăsate să scadă în timpul recesiunii, până când sunt reinstaurate adevăratele raporturi de piață pentru prețuri și producție.

Altfel spus, boom-ul inflaționist nu va mări doar prețurile în general, ci va distorsiona de asemenea prețurile relative, adică relațiile unui anumit tip de preț cu un altul. Rezumând, expansiunea inflaționistă a prețurilor va crește toate prețurile; dar prețurile și salariile din industriile bunurilor de capital vor crește mai rapid decât prețurile din industriile bunurilor de consum. Pe scurt, boom-ul va fi mai intens în industriile bunurilor de capital decât în cele ale bunurilor de consum. Pe de altă parte, rolul esențial perioadei de ajustare prin depresiune va fi să scadă prețurile și salariile în industriile bunurilor de capital relativ la cele de consum, pentru a induce reîntoarcerea resurselor de la supradimensionatele industrii ale bunurilor de capital către cele văduvite ale bunurilor de consum. Toate prețurile vor scădea din cauza contracției creditului bancar, dar prețurile și salariile în industriile bunurilor de capital vor scădea mult mai rapid decât în cele ale bunurilor de consum. Concluzionând, atât boom-ul, cât și recesiunea vor fi mai intense în industriile bunurilor de capital decât în cele de consum. 

Teoria ciclului și neutilizarea resurselor. Rolul acestora în etapele boom-ului

De la primele formulări ale teoriei ciclului, elaborate de Mises în anul 1928, s-a plecat de la premisa că, în orice moment dat, poate rămâne nefolosit un volum semnificativ de resurse. În procesele pieței, pentru că antreprenorii pun în aplicare planuri care implică producerea de bunuri de capital eterogene și complementare, se comit în permanență erori și au loc «ambuteiaje» din cauza cărora nu sunt întrebuințați pe deplin toți factorii și resursele productive.

Teoria ciclului afacerilor ne demonstrează tocmai că expansiunea creditului neacoperită de o creștere a economisirii reale va încuraja malinvestirea resurselor productive chiar în situația în care există un volum semnificativ de resurse neutilizate, mai precis, de forță de muncă nefolosită.

Când se inițiază un fals avânt economic, clădit pe expansiunea bancară a creditului, ce realocă mijloace originare de producție anterior neutilizate, se obține doar întreruperea procesului, nefinalizat, de reajustare a acelor factori. În consecință, se suprapune un nou episod de malinvestire generală a resurselor peste cel precedent, care nu a fost complet încheiat și resorbit de piață.

Un alt efect posibil al folosirii resurselor anterior neutilizate, dincolo de aceea că prețul lor nu crește la fel de rapid în termeni absoluți, constă în faptul că poate împiedica pe termen scurt încetinirea producției de bunuri și servicii de consum. Cu toate acestea, are loc o alocare defectuoasă a resurselor, deoarece sunt investite în proiecte nerentabile, iar urmările ciclului vor apărea într-un final, atunci când venitul monetary al mijloacelor originare de producție anterior neutilizate începe să fie cheltuit pe bunuri și servicii de consum. Prețurile relative ale acestor bunuri și servicii sporesc mult mai rapid comparativ cu prețurile produselor din etapele cele mai distanțate de consum, diminuând astfel salariile relative reale și declanșând și alte consecințe care conduc la criză și recesiune.

Creșterea prețului la mijloacele originare de producție

Primul efect de moment al expansiunii creditului este reprezentat de o sporire a prețului relativ al mijloacelor originare de producție (munca și resursele naturale). Această amplificare a prețului provine din două cauze distincte care se potențează reciproc. Pe de o parte, capitaliștii din diferitele etape ale procesului de producție manifestă o cerere mai ridicată în termeni monetari pentru resursele originare, această creștere a cererii fiind posibilă datorită noilor credite acordate de sistemul bancar.

Pe de altă parte, referitor la ofertă, trebuie să avem permanent în vedere faptul că, atunci când se produce expansiunea creditului în absența acoperirii oferite de creșterea anterioară a economisirii, nu este eliberat nici un mijloc originar de producție din etapele cele mai apropiate de consum, după cum se întâmplă în procesul analizat mai înainte, care fusese inițiat de o amplificare reală a economisirii voluntare.

Prin urmare, creșterea cererii de mijloace originare de producție în etapele îndepărtate de consum și absența unei măriri concomitente a ofertei duce în mod inevitabil la o creștere treptată a prețului de piață al factorilor de producție.

Această sporire tinde, în cele din urmă, să se accelereze, datorită competiției dintre antreprenorii ce activează în diferite etape ale procesului de producție. Dorința antreprenorilor de a atrage resurse originare în propriile proiecte îi impulsionează să plătească prețuri din ce în ce mai ridicate pentru aceste resurse, prețuri pe care sunt în măsură să le ofere deoarece ei tocmai au încasat de la bănci lichiditatea nou creată, sub forma creditelor pe care ele le-au creat din nimic.

Creșterea prețului relativ al factorilor originari de producție începe să ridice costul proiectelor de investiții nou lansate peste suma inițial contabilizată.

Criza și recesiunea economică au lovit mai cu seamă ca urmare a absenței resurselor reale economisite, cu ajutorul cărora să se ducă la bun sfârșit proiectele investiționale care, după cum a devenit evident, au fost mult prea ambițioase.

Criza este dusă la apogeu de o investiție excesivă („suprainvestiție”) in etapele cele mai îndepărtate de consum, i.e., în industriile bunurilor de capital (software și hardware, instalațiile high-tech din instalațiile de comunicații, furnale, șantiere navale, construcții) și în toate celelalte etape cu o structură amplă a bunurilor de capital. Ea este declanșată, de asemenea, datorită unei penurii relative, concomitente, a investițiilor în industriile cele mai apropiate de consum. Efectul combinat al celor două erori este reprezentat de malinvestiția generalizată a resurselor productive; cu alte cuvinte, o investiție de un tip, o calitate, o cantitate și o distribuție geografică și antreprenorială caracteristică unei situații în care avusese loc mult mai multă economisire voluntară. În câteva cuvinte, antreprenorii au investit un volum inadecvat într-un mod nepotrivit în locuri eronate din structura de producție deoarece aveau impresia, fiind induși în eroare de expansiunea bancară a creditului, că economisirea socială ar fi mult mai amplă.

Efectele inflației asupra alocării resurselor

Inflația impune anumite costuri sociale asupra societății, împiedică alocarea eficientă a resurselor, astfel făcând dificilă prezicerea schimbărilor prețurilor relative.

In plus, inflația ridicată îi afectează mai mult pe cei săraci decât pe cei bogați. Efectele asupra sărăciei nu există doar pentru a reduce venitul indivizilor. Inflația, se spune că are un efect asupra distribuirii veniturilor. Efectele inflatiei asupra distributiei veniturilor constau, in esential, in deplasarea bogatiei de la creditori la debitori. Individul care a imprumutat bani va observa atunci cand ii primeste ca ceea ce a dat avea mai mare valoare decat ceea ce a primit inapoi. Cei care economisesc sunt pedepsiti cu pierderea valorii fondurilor lor. Cei care au cheltuit mai mult decat veniturile in schimb, primesc un premiu de neprevedere si risipa. In general, toti cei care au un venit fix (pensionarii, proprietarii de titluri cu valoare fixa, proprietarii de locuinte de inchiriat cu contracte neindexate) vor vedea redusa capacitatea de achizitie a veniturilor lor. Cei care trebuie sa plateasca aceste venituri (statul, intreprinderile emitente, chiriasii) vor percepe un nemeritat beneficiu.

Informațiile furnizate anterior explică de ce inflația și deflația sunt considerate, în general, fenomene cu consecințe nedorite. Într-adevăr, există costuri și dezavantaje substanțiale legate de inflație și deflație. Stabilitatea prețurilor împiedică majorarea acestor costuri și aduce avant a je import ante tuturor cetățenilor. Există mai multe modalități prin care stabilitatea prețurilor contribuie la atingerea unor niveluri ridicate de prosperitate economică, de exemplu sub forma unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă. … reducerea incertitudinilor cu privire la evoluția generală a prețurilor și, în consecință, îmbunătățirea transparenței prețurilor relative … În primul rând, stabilitatea prețurilor permite populației să identifice cu ușurință variațiile la nivelul prețurilor bunurilor în raport cu alte bunuri („prețuri relative”), ținând seama de faptul că astfel de variații nu sunt eclipsate de fluctuațiile nivelului general al prețurilor. Să presupunem, de exemplu, că prețul unui anumit produs se majorează cu 3%. Dacă nivelul general al prețurilor este stabil, consumatorii știu că prețul relativ al acestui produs a crescut și pot decide, prin urmare, să cumpere o cantitate mai mică din acesta . Cu toate acestea, dacă se înregistrează un nivel ridicat și instabil al inflației, este mai dificil de calculat prețul relativ, care este posibil să fi scăzut chiar între timp. Într-o astfel de situație, poate fi preferabil ca respectivul consumator să cumpere o cantitate relativ mai mare din produsul al cărui preț a crescut cu „numai” 3%. În cazul unei deflații generale, consumatorii pot să nu realizeze că scăderea nivelului prețului unui singur produs reflectă doar evoluțiile generale ale prețurilor, și nu o scădere a nivelului prețului relativ al acestui produs. Prin urmare, aceștia se pot înșela, cumpărând o cantitate prea mare din produsul respectiv. În consecință, dacă prețurile sunt stabile, întreprinderile și consumatorii nu riscă să interpreteze greșit variațiile nivelului general al prețurilor, considerându-le variații ale prețurilor relative, și pot lua decizii legate de consum și investiții în cunoștință de cauză. De asemenea, incertitudinile legate de rata inflației pot determina întreprinderile să ia decizii eronate cu privire la ocuparea forței de muncă. Pentru a ilustra acest lucru, să presupunem că, într-un mediu caracterizat de o inflație puternică, o întreprindere interpretează greșit majorarea prețurilor de piață ale produselor sale cu, de exemplu, 5% ca o scădere a prețurilor relative, neștiind că rata inflației a scăzut recent de la, să zicem, 6% la 4%. Întreprinderea respectivă poate decide atunci să investească mai puțin și să concedieze lucrători pentru a-și reduce capacitățile de producție, deoarece, în caz contrar, s-ar putea aștepta la pierderi, dată fiind scăderea „percepută” a prețului relativ al bunurilor sale. Totuși, această decizie s-ar dovedi în final eronată, deoarece salariile nominale ale angajaților pot crește cu mai puțin decât a estimat întreprinderea, ca urmare a scăderii inflației.

Economiștii ar descrie acest fenomen ca o „alocare defectuoasă” a resurselor. În esență, aceasta implică irosirea resurselor (capital, forță de muncă etc.), dat fiind faptul că a fost necesară disponibilizarea unor salariați, din cauza gradului de instabilitate asociat evoluției prețurilor. S-ar putea vorbi, de asemenea, despre irosirea resurselor în cazul în care lucrătorii și sindicatele ar avea îndoieli cu privire la inflația viitoare și, prin urmare, ar solicita o majorare considerabilă a salariilor nominale pentru a evita ca o inflație viitoare puternică să conducă la scăderi semnificative ale salariilor reale. Dacă întreprinderile ar avea într-o astfel de situație anticipații inflaționiste inferioare celor ale lucrătorilor/sindicatelor, acestea ar considera o anumită creștere a salariului nominal ca o majorare relativ puternică a salariului real, putând reduce forța de muncă sau, cel puțin, angajând un număr mai mic de lucrători decât în absența acestei majorări puternice „percepute” a salariilor reale.