.pretul Ca Instrument In Practicile Anticoncurentiale
PRETUL CA INTRUMENT IN PRACTICILE
ANTICONCURENTIALE
CAPITOLUL I . ROLUL PREȚULUI ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ
1.1 Conceptul de preț în teoria economica
Prețul reprezintă un important instrument de măsurare economică, fiind cea mai complexă și mai elocventa expresie a consumului de factori de producție. Prețurile sunt un element indispensabil al economiei de piață. Impactul prețurilor asupra tuturor componentelor sistemului economic este imens. Cu ajutorul lor se dirijează cererea, oferta, veniturile, consumul și investițiile. Pe de altă parte, forma și evoluția prețurilor se constituie ca un proces complex care este influențat de factori numeroși, a căror natură este foarte diversă.
Prețul constituie forma monetară cea mai complexă de măsurare a bunurilor care circulă într-o economie de piață. Existența prețurilor nu a implicat întotdeauna existența monedei; prețul a apărut înaintea banilor, în condițiile schimbului direct, când a reprezentat cantitatea dintr-o marfă obținută în schimbul altei mărfi.
Problema naturii esenței prețului nu este nici nouă și nici unitară. Aristotel a constatat că prețul exprimă comensurabilitatea mărfurilor în procesul schimbului, dar nu a reușit să explice cum se poate pune semnul egalității între mărfuri atât de diferite din punct de vedere calitativ, nu și-a putut explica, deci egalitatea a două bunuri eterogene.
Școala clasică a economiei politice a găsit raspunsul la nedumerirea lui Aristotel. A existat o largă apreciere că baza obiectivă a prețului reprezintă valoarea, prețul fiind expresia în bani a valorii, iar mărfurile care se schimbă între ele, deși deosebite din punct de vedere calitativ, au ca element comun si omogen valoarea creată de munca omenească.
Conform teoriei obiective a valorii-muncă, valoarea este expresia cheltuielilor sociale de muncă vie și materializată în marfă, concepție elaborată de W. Petty.
Același preț real reprezintă întotdeauna aceeași valoare, susținea Adam Smith în lucrarea “Avuția națiunilor”, în care subliniază că munca este măsura reala a valorii de schimb a mărfurilor.
David Ricardo consolidează acest punct de vedere precizând că substanța comună a tuturor mărfurilor o reprezintă valoarea-muncă.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, teoria valorii muncă a început să fie tot mai des contestata de câtre școala marginalistă, care a fundamentat valoarea pe utilitatea bunurilor și a susținut că egalitatea prețului a două mărfuri diferite are la bază egalitatea utilității acestor mărfuri.
Teoria marginalistă contemporană neagă complet existența valorii, indiferent care ar fi suportul acesteia. Valoarea este considerată o ficțiune creată de imaginația economiștilor clasici, iar prețul nu este legat de valoare. În teoria prețului fără valoare, prețul este considerat ca fiind singura categorie reală cunoscută pe piață; el este determinat exclusiv de dinamica cererii și a ofertei. În această optică, prețul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea unor bunuri materiale și servicii, în cadrul tranzacțiilor bilaterale pe piață, cantitate determinată de raportul existent în acel moment între cererea și oferta respectivelor bunuri.
Teoriile contemporane despre natura prețului oricât ar fi de diverse și de nuanțate, au câteva elemente comune: pun accent pe pragmatismul demersului theoretic încercând să ancoreze teoria în realitățile pieței concurențiale; susțin că prețurile au același conținut, aceeași structură, care este dată în esență de cheltuilile materiale, salarii si profit; consideră că mecanismul formării prețurilor este expresia acțiunii complexe și a ofertei în cadrul diferitelor tipuri de piață concurențială.
Sistemul economic actual reprezintă o combinație între piață și dirijism. Implicit prețurile sunt o reflectare atât a relațiilor economice care se referă la vânzarea-cumpărarea de bunuri cât și a schimburilor de influență și putere.
În cadrul economiei de piață locul și rolul prețurilor decurge din faptul că permit informarea operativă a agenților economici despre activitățile remunerabile și îi orientează spre desfășurarea unor activități rentabile.
Prețurile oferă posibilitatea reglării activității productive și alocării resurselor în conformitate cu nevoia socială. Agenții economici care nu reușesc să răspundă acestor două imperative înseamnă că desfășoară o activitate neprofitabilă și sunt eliminați din mecanismul economico-social, dând faliment.
În cadrul structurii prețurilor un rol important îl are profitul, acesta fiind un element determinant ce asigură alocarea resurselor de muncă și capital, în conformitate cu necesitațile fiecărui agent economic si ale economiei în ansamblul său.
1.2 Legitățile de formare și funcționare a prețurilor în
economia de piață contemporană
Prin mecanism economic se ințelege totalitatea mijloacelor de reglare și autoreglare a vieții economice. În funcție de dominația unuia sau altuia din cele două elemente, există două tipuri de mecanisme în economie:
a) Mecanismul administrativ – în care domina elementele bazate pe reglare și în care prețurile se formează pe baza unor reglementări, norme, în cadrul unui plan;
b) Mecanismul spontan de piață – în care domină mecanismele bazate pe autoreglare. Este mecanismul cel mai viabil. Deși domină elementele bazate pe autoreglare, și în cadrul acestui mecanism exista elemente de reglare, dar acestea au un caracter orientativ, indicativ, nu obligatoriu ca în cazul primului mecanism.
În economia de piață există o stransă interdependentă între cerere, ofertă si prețuri. Cererea si oferta pot influenta pretul, dar si pretul influenteaza, la randul sau cererea si oferta.
Prețurile sunt nu numai un instrument al funcționării pieței , ci și consecințe ale acesteia. În procesul concurenței și sub acțiunea cererii și a ofertei, pe piață se delimitează nivelul prețului, care este unul al pieței, adică un preț de echilibru ce se formează prin intermediul pieței în care se confruntă voluntar ofertele cu cererile de bunuri și servicii. Acest mecanism de echilibrare a cererii și ofertei are loc sub acțiunea influențelor reciproce dintre agregatele economice implicate și cererea si oferta, pe de o parte, influențează prețul, iar acestea din urmă influențează cererea și oferta. Aceste interacțiuni reciproce se impun cu necesitate, acționează ca legi naturale, ce determină formarea prețurilor pentru oricare bun sau serviciu. Formarea prețurilor este, deci, guvernată de anumite legități.
Prima legitate arată influența cererii si ofertei asupra prețului: prețul este efectul modificării raportului dintre cererea și oferta unui bun. Pornind de la prețurile date, dacă cererea crește, iar oferta rămâne neschimbată, atunci prețurile cresc. Dacă crește oferta, cererea rămânând neschimbată, atunci prețurile vor scădea. Cererea și oferta pot avea și o influență opusă să scadă cererea și să scadă și oferta, împrejurare în care prețurile vor avea și ele o evoluție diferită de cea prezentată anterior. În concluzie, evoluția cererii într-un sens sau altul determină la nivelul prețurilor, o evoluție de același sens, pe când evoluția ofertei conduce la o mișcare de sens invers în nivelul prețurilor: crește oferta, scade prețul; scade oferta, crește prețul.
A doua legitate arată influența prețurilor asupra cererii și ofertei: modificarea prețurilor unui bun devine cauza modificării cererii și ofertei acelui bun. Atunci când prețul crește, cererea, ca tendință, se restrânge, adică vor fi mai puțini cei dispuși să cumpere și invers, la o creștere a prețului, oferta tinde să crească. În situația opusă, dacă prețurile scad, cererea de bunuri și servicii va crește, în schimb oferta se reduce, fiind puțini cei care vor dori să vândă la un preț reduc. Forma de acțiune a acestei legități este opusă celeilalte.
A treia legitate arată că schimbul vânzare-cumparare de bunuri și servicii are loc când cererea și oferta la un anumit bun coincid, ca mărime și tind spre echilibru. El multumește și producătorul și cumpărătorul și asigură efectuarea celor mai numeroase tranzacții.
A patra legitate se referă la interdependența prețurilor diferitelor bunuri: modificarea cererii, ofertei și prețului unui bun oarecare atrage după sine modificarea cererii, ofertei și prețului la celelalte bunuri. Relația este directă, pentru bunurile complementare si substituibile, precum și pentru bunurile și serviciile de producție ca elemente componente în producerea altor bunuri; ea reflectă solidaritatea prețurilor tuturor bunurilor de pe piață.
Mecanismul formării prețurilor în economia concurențială se află sub acțiunea conjugată a celor patru legități.
Interacțiunea dintre cerere, ofertă si prețuri poate fi reprezentată grafic astfel:
C
oferta
P L
cererea
O M cantitate
La un preț egal cu OC nu există vânzări.
Dacă prețul scade, atunci se vor gasi cumpărători, iar cantitatea vândută va fi mai mare.
Nivelul prețului de echilibru este dat de punctul L în care se intersectează cererea și oferta.
Formarea prețului de echilibru este consecința schimbărilor în nivelul prețului și a ofertei, în timp ce toate celelate condiții rămân neschimbate; se face abstracție de influența celorlalți factori.
Această situație este caracteristică concurenței pure, perfecte. Este o formă în care prețurile ce se fixează pe piață nu pot fi alese liber de producători sau consumatori, ei trebuind să le accepte; ceea ce pot agentii economici să aleagă sunt cantitățile pe care le vor vinde (cumpăra) la prețul curent al pieței.
În realitate, concurența perfectă nu există. Dar formarea prețului de echilibru pe piață are caracter logic și prețurile rezultatedin funcționarea acestui mecanism sunt prețuri libere.
Cele patru legi prezentate acționează și explică formarea prețurilor pe piață.. prima lege actionează invariabil ăe orice piață și oricând.
În economia concurențială contemporană, formarea prețurilor este influențată și de intervenția statului. Acestea se adaugă jocului liber al concurenței pentru a dirija nivelul producției, al prețurilor și restabilirea echilibrului pieței cu ajutorul prețului, a impozitului indirect sau al subvenției.
1.2.1. Formarea prețurilor pe piața cu concurență perfectă
În cadrul concurenței perfecte (liberei concurențe) prețul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre cerere si ofertă. Pe o anumită piață și pentru un anumit serviciu, sub acțiunea legilor cererii și ofertei, se ajunge la o situație sau la un anumit punct în care acestea sunt în echilibru, stabilind nivelul prețului. Acest preț este unic pentru aceeași marfă pe întreaga piață.
Interdependența sintre forțele pieței cu concurență perfecă și nivelul prețului, ca expresie a acțiunii legii cererii și a ofertei, se pot sintetiza în următoarele cazuri:
a) Când oferta unui produs rămâne constantă, iar cererea curentă crește în raport cu cererea inițială, are loc o creștere a prețului
P
oferta
P1 cerere curenta
P0 cerere initiala
Q
b) Când oferta rămâne constantă, iar cererea curentă scade în raport cu cererea inițială, are loc scăderea prețului
P oferta
P0 cerere initiala
P1 cerere curenta
Q
c Q
c) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă crește în raport cu oferta inițială, prețul scade
P
cererea
oferta initiala
oferta curenta
P0
P1
Q
d) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă scade în raport cu oferta inițială, prețul crește
P
cererea
oferta curenta
oferta initiala
P1
P0
Q
e) La creșterea egală a cererii și a ofertei și la scăderea egală a cererii și a ofertei, prețul rămâne neschimbat
cerere curentă
ofertă inițială
ofertă curentă
P0=P1
cerere inițială
Q
cerere inițială
ofertă curentă
ofertă inițială
P0=P1
cerere curentă
Q
f) Când cererea și oferta se modifică simultan și în mărimi diferite, prețul variază în funcție de factorul cu intensitatea cea mai mare.
Pretul de echilibru ce se formeaza pe o piata cu concurenta perfecta are urmatoarele particularitati:
1) Orice agent economic poate sa vanda intreaga cantitate dintr-un produs, o parte din aceasta cantitate sau poate sa nu vanda nimic, fara ca prin aceasta sa influenteze nivelul pretului de echilibru;
2) Echilibrul pretului se formeaza in mod spontan, in mod liber, atunci cand exista egalitate intre cerere si oferta;
3) Echilibrul pretului nu inseamna un imobilism al pietei, acesta deoarece pretul pietei se poate modifica la intervale scurte de timp fata de pretul de echilibru;
4) Pretul de echilibru al unui bun este in functie de preturile de echilibru ale altor bunuri, formate pe diferite preturi;
5) Agentii economici stabilesc numai cantitatile dintr-un bun ce pot fi cumparate, respectiv vandute, nu si pretul acestora, care se formeaza in mod liber pe piata.
Formarea pretului în condițiile piaței de monopol
Piața monopolist-oligopolistă desemnează acea situație în care, într-un domeniui, există fie un singur mare producător, fie un număr redus de mari producători, fie o uniune de mari producători, care dispun de întreaga ofertă din acel domeniu de activitate, deci realizează dominația absolută a pieței.
În condițiile monopolului și a oligopolului, prețurile nu mai reprezintă un factor exogen firmei, ca în cazul concurenței perfecte. Dimpotrivă, marile firme fixează prețurile, dar nu o fac în mod arbitrar, ci ținând seama de prețul pieței pentru produsul de același fel, de prețul tuturor celorlalte mărfuri și, în același timp, de situația pieței și de starea acesteia.
Monopolurile au posibilitatea reglării ofertei totale, și în funcșie de acestea reglează nivelul prețurilor, pentru obținerea prețurilor ridicate.
Prețurile fixate de marile firme sunt prețuri teoretice stabilite pe cale administrativă, dar devin prețuri efective, reale, numai după ce sunt verificate pe piață, iar dacă sunt supuse concurenței nu au șanse să devină prețuri reale.
Dominând oferta, monopolurile nu pot influența direct cererea. Ele trebuie, în mod necesar, să țină seama de evoluția cererii pornind de la recunoașterea legității potrivit căreia sporirea prețului peste o anumită limită diminuează cererea, micșoreză cantitatea de mărfuri vândute și venitul marginal. De aceea dominația monopolurilor și a oligopolurilor asupra prețului nu este absolută. Caracterul relativ al dominației monopolurilor asupra prețurilor rezultă și din existența înlocuitorilor pentru produsul respectiv, precum și a unor bunuri similare produse de firme străine.
Formarea preturilor în cadrul concurenței imperfecta
Piața contemporană este o piață cu concurență imperfectă, caracterizată prin existența unor unități economice eterogene și integrale ca putere economică, tehnologii de producție și eficientă prin rolul activ al statului în economie, prin influențarea pieței de către marile companii. În consecință, obiectivul tranzacțiilor de piață este alcătuit, atât din bunurile propriu-zise, cât și din mijloacele de influență și putere. Această structură a relațiilor de piață nu poate să nu afecteze și mecanismul formării prețurilor.
Prețurile din cadrul pieței cu concurență imperfectă nu sunt nici de echilibru și, nici prețuri pure de monopol. Formarea liberă a prețurilor este stânjenită de puterea de concurență a monopolurilor si oligopolurilor, a monopsonurilor și a oligopsonurilor.
Marile corporații îți stabilesc prețurile proprii, iar cu cât o corporație este mai mare, cu atât ea are o putere mai mare asupra prețurilor. Prețurile marilor corporații devin prețuri lider pentru firmele mici și mijlocii din ramura respectivă. De asemenea se stabilesc convenții internaționale între marile firme privind controlul pieței unor produse și politica prețurilor. Au apărut, deci, prețurile administrate de către marile firme care se sustrag o perioadă îndelungată fluctuațiilor cererii și ofertei. Ele se formează prin întelegeri private între câteva firme dominate de fiecare ramură, prin întelegeri private avizate de guvern si prin acorduri internaționale.
1.4. Prețurile în tranzacțiile internaționale
Pricipalele categorii de preturi practicate in schimbul international
Cotatiile la bursele internationale de marfuri. Acestea sunt preturi care se formeaza in urma tranzactiilor bursiere si sunt utilizate in marea majoritate a contractelor internationale ca valoare de referinta.
Cotatiile pot fi efective incheiate pe baza tranzactiilor din perioada respectiva sau pe baza unor tranzactii selectionate si nominale determinate pe baza tranzactiilor anterioare fara a se tine seama de tranzactiile din perioada curenta.
Dupa modul in care se formeaza pot fi:
medii : determinate ca medie a tranzactiilor incheiate intr-o anumita perioada sau ca medie a preturilor oferite si cerute in acea perioada;
limita: fie ca medie a preturilor maxime, fie ca cotatie a preturilor minime;
de lichidare: care se utilizeaza pt lichidarea tranzactiilor la termen.
Pretul de monopol : este pretul practicat pe pietele mondiale ca urmare a influentei si pozitiei dominante pe care unele firme le detin. El urmareste obtinerea unor profituri ridicate de monopol.
Preturile de licitatie : sunt utilizate in cadrul licitatiilor pt anumite produse sau lucrari (materii prime, materiale,mijloace de transport,etc). ele se determina in urma selectiei ofertei celei mai avantajoase pt organizator din cadrul ofertelor depuse de participanti.
Pretul de tranzactie : este pretul negociat intre partenerii externi importatori si exportatori, care se in scrie in contractul international. Ca valoare acest pret se situeaza la nivelul cotatiilor la bursa.
Pretul de lista sau de catalog se practica pt produsele fabricate intr-o gama larga de sortimente si tipo-dimensiuni si are la baza costul de productie si preturile concurentei.
Pretul de acord este pretul acordurilor internationale incheiate in cadrul marilor zone de comert ( acordul GATT) si functioneaza ca un pret de monopol. Acest pret ia in considerare si unele rabaturi cunoscute sub denumirea de contingente.
PRETURILE LA PRODUSELE EXPORTATE SI IMPORTATE
Preturile la export
in stabilirea preturilor de export se tine seama de conditiile interne de productie, de preturile mondiale si de realizarea unei eficiente a activitatii de export.
Cel mai utilizat pret de export, intitulat “Pretul intern complet de export” (PICE) – are in structura sa urmatoarele :
cheltuieli materiale cu materii prime, materiale, combustibil, energie, apa (CM) ;
cheltuieli cu salariile (S)
contributiile la asig. Soc., aj. De somaj si alte cheltuieli cu salariile (CAS si AS)
impozite si taxe prevazute de legislatia interna (I)
profitul producatorului intern (PER)
cheltuieli suplimentare de efort in care sunt evidentiate separat cele pana la frontiera, cheltuieli cu ambalarea si preambalarea in export (CSE)
PICE = (CM + S + CAS + AS + I + PR) + CSE
PICE = PI + CSE
PICE reprezinta un important element de masurare a eficientei operatiilor de comert exterior.
Un alt pret utilizat pentru exportul produselor este pretul extern de export (PEE) – acesta rezulta in urma negocierii dintre exportator si importator si este inscris in contractul international.
Un important factor de influenta al marimii pretului de export il reprezinta conditia de transport sau cauzele, care se negociaza intre tarile partenere.
Principalele cauze sunt:
franco-frontiera romana (FFR) – conform careia vanzatorul suporta transportul intern pana la frontiera tarii;
clauza FOB – conform careia mf. Devine proprietatea cumparatorului dupa ce a fost incarcata la bordul vasului de transport, acesta suportand transportul extern si asigurarea marfii.
Clauza CIF – vanzatorul suporta si asigurarea marfii.
CAF – vanzatorul suporta cheltuielile de transport.
Indiferent de conditiile de livrare utilizate, cauzele de eficienta a activitatii de export se realizeaza tinand seama de PEE, FOB (cu conditia FOB).
Transporturile pe termen lung, pentru a preintampina pierderile datorate modificarilor de pret de la o perioada la alta, se utilizeaza urmatoarele metode:
prima metoda presupune includerea in pretul de oferta si in contractul extern a unei marje asiguratorii, aceasta urmareste realizarea in timp a echivalentului dintre cheltuielile efectuate si veniturile incasate dupa anumita perioada.
Marja asiguratorie are in vedere factorul de actualizare a capitalului si rata inflatiei.
a doua metoda presupune includerea in contractul extern a unor clauze de revizuire sau ajustare a preturilor. De exemplu, conectarea pretului de oferta cu un indice care arata modificarea in timp a pretului la materiile prime.
PEE1 – PEE0 * Ipm
Ipm = * 100
O alta varianta a acestei metode presupune utilizarea ratei medii de crestere a pretului la produsul care se exporta.
PEE1 = PEE0 (1+)t
– ritmul mediu anual al sporului pretului
– nr de ani dintre momentul incheierii si incasarii cantractului .
(1+) – arata ritmul mediu anual de crestere a pretului
se considera ca activitatea de export este eficienta de raportul dintre PICE – exprimat in moneda nationala si PEE- exprimat in valuta este cursul valutei respective.
Preturile produselor importate.
Pt produsele importate se utilizeaza urmatoarele preturi:
1) pretul cu ridicata la intern, care se formeaza tinand cont de anumite particularitati:
– la materiile prime, la materiale, combustibil, energie, ansamble, subansamble, echipamente, care sunt destinate productiei si sunt nominalizate in liste ale Guvernului, pretul cu ridicata se calculeaza pe baza pretului extern francofrontiera romana.
PEFFR transformat in lei la cursul in vigoare, dupa caz, acestuia i se poate adauga un comision al activitatii de import-export.
– la celelalte materiale – care nu sunt nominalizate in lista Guvernului, pretul cu ridicata se formeaza pe baza PEFFR transformarea in lei la cursul in vigoare, la care se adauga taxele vamale, TVA, comisionul vamal, co0misionul societatii de import-export.
2) pretul de comercializare la import se stabileste pe baza PEFFR transformat conform cursului in vigoare, la care se adauga taxele vamale, TVA, comision vamal, comisionul societatii import-export, adaosul comercial al firmelor care vand cu amanuntul.
2.1. Tipuri de practici anticoncurențiale
Practici anticoncurențiale
Practicile anticoncurențiale interzise sunt nule de drept și se referă, pe de o parte, la înțelegerile exprese sau tacite dintre agenții economici sau asociațiile de agenți economici, la orice decizii luate de asociații de agenți economici sau practici concertate între aceștia1, iar pe de altă parte, la folosirea abuzivă a unei poziții dominante deținută de către unul sau mai mulți agenți economici, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale2.
Referindu-ne la primul aspect, practicile anticoncurențiale, sub forma înțelegerilor secrete între agenți economici, având ca scop majorarea sau stabilirea prețurilor și reducerea producției sunt considerate de majoritatea autorităților ca singura încălcare mai serioasă a legilor concurenței. Cazurile analizate din diverse țări relevă că înțelegerea secretă poate fi realizată formal, ca « gentlemen’s agreement », în care respectul reciproc, convențiile sociale și contactele personale sunt suficiente pentru a garanta respectarea prețurilor de înțelegere și a practicilor de afaceri conexe.
Înțelegerile secrete nu implică în mod necesar un acord explicit sau o comunicare între agenți economici. În industriile oligopoliste, agenții economici își stabilesc prețurile și nivelul producției, în mod intercondiționat, astfel încât acțiunile fiecărui agent economic să aibă impact și să determine reacția celorlalți agenți, pe piață.
În aceste condiții, membrii unui oligopol pot lua în considerare acțiunile concurenților pe piață și să își coordoneze acțiunile ca și cum ar forma un cartel, neavând la bază o înțelegere explicită și clară. Un astfel de comportament este numit, deseori, « înțelegere secretă tacită » sau paralelism conștient.
Referitor la cel de-al doilea aspect enumerate anterior, se definește poziția dominantă, ca fiind: ‘‘situația în care un agent economic este capabil, într-o masură apreciabilă, să se comporte independent față de clienții și concurenții săi de pe această piață’’. Poziția dominantă nu contravine legii prin ea însăși, fiind sancționat numai abuzul de poziție dominantă.
De asemenea, sunt interzise orice acțiuni ale organelor administrației publice centrale sau locale, care pot conduce la restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, fie prin luarea unor decizii care limitează libertatea comerțului sau autonomia agenților economici, fie prin stabilirea unor condiții discriminatorii pentru activitatea acestora.
Tipurile de practici anticoncurențiale ce încalcă Legea concurenței diferă de la o jurisdicție la alta, fiind examinate ca ilegale per se (prin definiție) sau supuse regulii argumentării. În acest sens, practicile referitoare la prețuri, tarife, acorduri de partajare a pieței sau participarea cu oferte trucate la licitații sau alte forme de concurs de oferte sunt interzise și sancționate, indiferent de mărimea agenților economici implicați.3 Înțelegerile între agenți economici pot fi clasificate în înțelegeri pe orizontală (între agenți economici concurenți ce acționează pe aceeași piață) și înțelegeri verticale, între agenți economici ce operează în diferite stadii de producție (de exemplu, între producători și distribuitori).
În urma analizei noilor politici comunitare în domeniul înțelegerilor verticale și a acordurilor orizontale, s-a luat în considerare necesitatea transpunerii acestora în legislația românească, în vederea consolidării mediului concurențial și a creșterii capacității economiei românești pentru a face față forțelor pieței și presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană.
Pentru asigurarea funcționării eficiente a pieței din cadrul sectoarelor în care au loc comportamente îndoielnice, elaborarea unor criterii specifice pentru detectarea practicilor anticoncurențiale prezintă importanță deosebită.
Dată fiind diversitatea practicilor anticoncurențiale, se impun anumite particularități în ceea ce privește mijloacele și metodele utilizate în descoperirea ei:
Detectarea înțelegerilor secrete concertate pentru ofertanții la licitații, prin: examinarea pe termen lung a nivelurilor de preț de ofertă la licitații consecutive, analiza atentă a periodicității în care agenții economici depun oferte câștigătoare la licitații, examinarea unei serii de oferte ale
aceluiași ofertant, observarea cotațiilor de preț înaintate de aceleași firme pentru diferite licitații succesive și nu în ultimul rând, investigarea localizării licitanților câștigători, într-o serie de licitații succesive;
Detectarea impunerii prețului de revânzare, dată fiind uniformitatea acestora, între diferiți comercianți angrosiști sau detailiști;
Detectarea cumpărării legate, a negocierii exclusive și a restricțiilor verticale, prin examinarea sistematică a contractelor încheiate între producători și distribuitori, inclusiv a contractelor de licență cu partenerii străini;
Detectarea cartelurilor, ce presupune cunoașterea mediului de funcționare a acestuia, a problemelor cu care se confruntă, sub cele trei aspecte: atragerea firmelor în cartel, încheierea înțelegerii, respectiv supravegherea firmelor membre ale cartelului.
Cartelurile, pentru a avea succes, fie ele private sau publice, necesită «conlucrare», «coordonare» și «conformare » între membrii.
Cartel
Reprezintă un acord prin care un grup de agenți economici producători sau distribuitori ai aceluiași produs fixează anumite prețuri sau își împart piața. În practică, aceste aranjamente constau, în general, în fixarea prețurilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, alocarea clienților sau teritoriilor, licitații trucate sau combinații ale acestora.
În înțeles larg, cartelul este sinonim cu o formă explicită de înțelegere secretă, analiza efectelor economice ale cartelurilor având ca bază teoria oligopolului cooperativ.
În funcție de obiective și de piața pe care acționează, sunt definite patru forme de cartel:
1. Cartelul național: atunci când doi sau mai mulți agenți economici încheie un acord în scopul controlării lanțului de producție/distibuție și a rețelei de servicii pot vânzare pentru un produs, la nivelul piței unei țări. Cartelurile naționale au un puternic efect restrictive asupra importurilor.
2. Cartelul internațional: atunci când doi sau mai mulți agenți economici din țări diferite se înțeleg pentru a fixa prețurile și a-și împărți piața sau pentru a prelua pe rând comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate.
3. Cartelul de import: reprezintă o înțelegere între agenți economici care cumpără centralizat o materie primă pentru a o furniza unei ramuri industriale, având uneori ca obiectiv contrabalansarea puterii de piață a cartelurilor de export.
4. Cartelul de export: reprezintă un accord între agenți economici de a stabili un anumit preț de export și/sau de a împărți piețele de export. Legislația cu privire la protecția concurenței din diferite țări poate excepta în mod expres asemenea carteluri, dacă ele nu produc efecte anticoncurențiale pe piața internă.
Rațiunea acceptării cartelurilor de export este facilitarea pătrunderii pe piețele străine (externe), transferarea veniturilor de la consumatorii străini la producătorii interni și efectele favorabile asupra balanței comerciale.
Este necesar să se facă distincție între cartelurile publice și cele private. În cazul cartelurilor publice, guvernul poate stabili și aplica reglementări referitoare la prețuri, volumul producției, etc. Spre exemplu, în SUA, în timpul depresiunii din anii ’30 au fost permise cartelurile publice, continuând să existe și după cel de-al doilea război mondial în industrii ca cea a cărbunelui și cea a extracției petrolului. Și în Gemania cartelurile publice au jucat un rol important în perioada inter și postbelică.
Înțelegeri internaționale privind unele produse precum cafeaua, zahărul, zincul sau petrolul (OPEC) sunt doar câteva exemple de carteluri internaționale ce au determinat înțelegeri între diverse guverne.
Au existat așa numitele “carteluri de criză”, organizate de guverne pentru diferite industrii sau produse, în perioade de penurii acute, în scopul fixării prețurilor și raționalizării producției și distribuției.
Spre deosebire de acestea, cartelurile private presupun înțelegeri privind condițiile prin care membrii obțin avantaje reciproce, dar care nu sunt cunoscute și este puțin probabil că ar putea fi detectate de către terți. Drept urmare, cartelurile private sunt considerate în majoritatea jurisdicțiilor ca fiind ilegale și încălcând legile antitrust.
3. Concentrări economice. Fuziuni
În concepția legislației românești în domeniul concurenței, în sfera noțiunii de concentrare economică sunt incluse trei mari categorii de operațiuni: fuziunile, achizițiile prin dobândirea controlului și crearea de societăți în comun concentrative. Fuziunile pot avea loc prin:
• Contopire: atunci când doi sau mai mulți agenți economici se reunesc într-un nou agent economic și încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;
• Absorbție: atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta din firmă păstrându-și personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca persoană juridică;
• Fuziune de facto: atunci când doi sau mai mulți agenți economici independenți, deși își păstrează personalitatea juridică, își combină activitățile, creând un grup care se manifestă concurențial ca o singură entitate economică, în absența unui act juridic legal.
Fuziunile se sprijină pe diferite rațiuni, spre exemplu, creșterea eficienței economice sau dobândirea puterii de piață, diversificarea, extinderea pe diferite piețe geografice, promovarea mecanismelor financiare și de cercetare-dezvoltare.
Fuziunile sunt clasificate în trei categorii: fuziuni orizontale, fuziuni verticale și fuziuni conglomerate.
Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenți economici concurenți (care produc și comecializează aceleași produse pe piața relevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale pot reduce concurența pe piață, fiind deseori sub supravegherea autorităților de concurență.
Fuziunea verticală are loc între agenți economici care operează la nivelul diferitelor stadii de producție, de la materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de distribuție (spre exemplu o fuziune între un agent economic ce operează pe piața serviciilor de foraj-sonde și un agent economic ce activează în sectorul de rafinare a petrolului). Efectul acestora se concretizează, de obicei, în creșterea eficienței economice, deși uneori pot avea un impact anticoncurențial.
Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenți economici aflați în sectoare neînrudite (spre exemplu între un producător de produse alimentare și un producător de utilaje pentru industria energetică).
O fuziune poate crea sau consolida puterea de piață sau poate înlesni exercitarea ei numai dacă ea sporește semnificativ gradul de concentrare a pieței și dacă are ca effect o piață concentrată, definită și măsurată corect. Fuziunile, care fie nu măresc semnificativ gradul de concentrare a pieței, fie nu duc la acest rezultat nu necesită de obicei continuarea analizei.
4. Bariere la intrare
Au rolul de a împiedica sau întârzia intrarea noilor agenți economici (concurenți potențiali) pe o piață dată, rezultând fie dintr-o structură de piață specială (spre exemplu, costurile irecuperabile sau loialitatea față de marcă a consumatorilor dintr-o anumită ramură de activitate), fie din comportamentul agenților economici existenți pe piață. Subliniem faptul că și guvernele pot fi sursa barierelor la intrare, prin impunerea unor condiții de autorizare sau prin reglementările emise.
Barierele la intrare pot fi clasificate în două mari categorii,: bariere structurale și strategice, deseori numite bariere economice și de comportament.
Barierele structurale la intrare provin din caracteristicile de bază ale industriei, precum : tehnologie, costuri și cerere, implicând diferențierea produselor (diferențiere fizică sau numai în percepția consumatorului, ceea ce îl determină să prefere un produs altuia), avantaje absolute de costuri ale celor deja aflați pe piață, economii de scară (prin repartizarea costurilor fixe asupra unei producții mai mari), respectiv costurile irecuperabile (sunt acele costuri angajate pentru a pătrunde sau a deveni activ pe o piață, dar care se pierd atunci când agentul economic părăsește piața respectivă. Exemplificăm aici prin cheltuielile de publicitate, de cercetaredezvoltare, investițiile în echipamente care nu pot permite fabricarea decât a unui anumit produs). În situația în care distribuitorii sunt legați de producători printr-o clauză de nonconcurență, efectul de închidere a pieței va fi mai puternic dacă stabilirea distribuitorilor proprii impune costuri de intrare irecuperabile pentru potențialii intrați. Barierele strategice la intrare apar din comportamentul celor care se află deja pe piață, împiedicarea strategică a intrării implicând deseori un comportament preventiv din partea agenților economici existenți (spre exemplu, un agent economic poate suprainvesti în capacități de producție pentru a amenința concurenții potențiali cu un război al prețurilor). Statul, deasemenea, prin intermediul licențelor sau a reglementărilor emise, poate fi sursa unor astfel de bariere la intrare.
5. Monopol
Se caracterizează prin existența unui singur agent economic pe piață. Nici un alt agent economic nu are posibilitatea de a intra pe piața produsului respectiv, aceasta din considerente economice sau datorită unor restricții impuse de legi. Dacă în cazul concurenței perfecte agentul economic nu putea stabili prețul de vânzare a produsului oferit, în schimb, monopolistul este liber să își fixeze prețul, neputănd impune însă cantitățile ce vor fi cumpărate la acest preț. Aceasta presupune existența unui transfer de venit de la consumatori la monopolist, consumatorii confruntându-se cu un preț mai mare, ceea ce va avea ca efect o scădere a bunăstării. Nivelul prețului de monopol depinde de gradul de integrare, raza de acțiune a diferitelor firme de monopol, posibilitatea de substituire a bunurilor. Deși sunt călăuzite de mobilul speculației, prețurile de monopol nu se pot sustrage totuși legității costurilor. Argumentele precedente sunt pur statice în realitate și constituie numai o parte din răul posibil carerezultă din monopol. Uneori, se argumentează că monopoliștii, având imunitate crescută față de presiunile concurențiale, nu vor avea stimulentul adecvat pentru a minimaliza costurile și îmbunătăți calitatea tehnologică. Mai mult decât atât, resursele pot fi irosite în tentative de a obține o poziție de monopol. Totuși, un contraargument ce a fost avansat este acela că, un anumit grad de putere de monopol este necesar pentru a câștiga profituri mai ridicate cu scopul de a crea stimulente pentru inovații.
Monopolul trebuie deosebit de puterea de piață. Cel din urmă este un termen care se referă la toate situațiile în care firmele se confruntă cu curbe ale cererii descendente și pot ridica prețul în mod profitabil deasupra nivelului concurențial. Puterea de piață apare nu numai când există monopol, dar și în cazurile de oligopol, concurență monopolistă sau de firmă dominantă.
Existența monopolurilor este condiționată de prezența barierelor la intrare. Barierele care susțin monopolurile sunt deseori asociate cu protecția legală creată prin patente și francize de monopol. Totuși, unele monopoluri sunt create și susținute prin comportamentul strategic și economiile de scară. Acestea din urmă sunt monopoluri naturale, care deseori sunt caracterizate printr-o reducere abruptă, pe termen lung, a costurilor medii și marginale, iar piața este astfel dimensionată încât este loc numai pentru un singur agent economic care să exploateze economiile de scară disponibile. Diferitele legislații abordează monopolul în diverse moduri, în funcție de criteriul cotei de piață.
6. Monopol natural
Un monopol natural există pe o piață specifică dacă o singură firmă poate deserve acea piață la costuri mai scăzute decât orice combinație de două sau mai multe firme. Monopolul natural apare ca urmare a deținerii de tehnologie productivă, deseori asociată cu cererea pieței și nu din activitățile guvernamentale sau cele ale concurenților.
În general, monopolurile naturale sunt caracterizate prin curbe ale costurilor medii și marginale cu o pantă puternic descendentă, pe perioade îndelungate, astfel încât nu există loc decât pentru un singur agent economic să exploateze deplin economiile de scară disponibile și să aprovizioneze piața. De aceea, deseori formează subiectul tipic al reglementărilor guvernamentale, referitoare la prețuri, calitate și condiții de intrare. În esență, monopolurile naturale există datorită economiilor de scară și de gamă, fiind semnificative în relația cu cererea pieței. Sunt frecvent întâlnite în sectoare industriale, spre exemplu, în electricitate, căi ferate, gaze naturale și telecomunicații.
2.3.2. Practicile anticoncurențiale în legislația românească
În cazurile practice din domeniul legislației concurenței sunt prezentate o mare diversitate de practici anticoncurențiale, care pot fi folosite de către agenții economci în încercarea de a obține avantaje concurențiale. De regulă, întreprinderile mari recurg mai repede la o serie de practici anticoncurențiale, cum ar fi înțelegerile între agenții economici sau abuzul de poziție dominantă, decât cele de mărime medie sau mică. Dar nu întotdeauna aceste întreprinderi dețin și puterea de piață, deoarece în cadrul pieței respective există și alți competitori care acționează în sensul maximizării profiturilor. De multe ori, pentru a crea bariere la intrarea unor potențiali concurenți pe o piață, agenții economici recurg la o serie de “arme concurențiale” care însă sunt văzute, în principal, ca procedee anticoncurențiale (de exemplu prețul de ruinare, prețurile de discriminare, contractele de distribuție exclusivă dintre vânzători sau distribuitori și altele).
Datorită complexității economiei de piață și a confuziilor care pot apărea în tratarea corectă din punct de vedere juridic a comportamentelor agenților economici au fost stabilite un set de reguli ce se regăsesc în principiile de bază ale politicii concurenței.
Legea Concurenței din România armonizată cu legislația europeană în domeniu tratează pe larg, în cadrul art.5 din Legea Concurenței nr.21/1996, următoarele tipuri de practici anticoncurențiale: înțelegerile între întreprinderi și abuzul de poziție dominantă.
Referitor la înțelegerile între întreprinderi, privite din punct de vedere juridic, există două categorii de înțelegeri:
– cele structurate juridic, care se referă la acordurile exprese sau tacite încheiate între agenții economici;
– cele nestructurate juridic, care includ practicile concertate constând în comportamentul agenților economici de adaptare la mediul concurențial.
Practicile anticoncurențiale interzise și care sunt menționate în art.5 din Legea Concurenței se referă la:
fixarea concertată în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale inechitabile;
limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor;
împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii;
aplicarea în privința partenerilor comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj în poziția concurențială;
condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau orice alte forme de concurs de oferte;
eliminarea de pe piață a unor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.
Aceste practici concurențiale pot fi săvârșite numai cu intenție și atunci intră sub incidența legii. Există situații când ele pot fi săvârșite din culpă, cum este cazul limitării producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor (art.5 alin.(1) lit.b)). Dacă aceste practici nu afectează semnificativ mediul concurențial, atunci nu sunt interzise.
Înțelegerile intre doi sau mai mulți agenți economici se pot referi la activitatea de aprovizionare cu materii prime, la condițiile de producție, la activitățile comerciale sau la orice alt element legat de piață. Aceste înțelegeri vor urmări creșterea profiturilor pe seama eliminării concurenței între participanți prin restrângerea producției, creșterea prețurilor, împărțirea zonelor de desfacere etc. Desigur că tentația recurgerii la astfel de practici anticoncurențiale are ca justificare creșterea eficienței întreprinderii prin realizarea unor economii de scară datorită standardizării produselor, reducerea riscurilor legate de crearea de noi produse sau de pătrunderea pe noi piețe, dar această justificare nu are și o bază etică, legală.
Înțelegerile pot fi exprese, când sunt constatate printr-un înscris sau tacite, când nu există un înscris.
Prin practică concertată se definește manifestarea agenților economici concurenți care adoptă un comportament similar pe piața relevantă având ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, neexistând o înțelegere prealabilă între aceștia. În practică, o înțelegere expresă între agenții economici dintr-un domeniu de activitate poate lua forma unui cartel, care are ca scop maximizarea profiturilor prin controlul nivelului producției fiecărei întreprinderi și al prețului de vânzare. După obiectivul urmărit, cartelurile pot fi de împărțire a pieței sau de impunere a prețului.
Din punct de vedere economic, înțelegerile pot fi pe orizontală sau pe verticală.
Înțelegerile pe orizontală sunt realizate între agenții economici concurenți care activează pe aceeași piață sau pe același segment de piață (de exemplu, acordurile între producători).
Înțelegerile pe verticală sunt cele realizate între agenții economici care activează pe piețe diferite sau segmente diferite ale aceleiași piețe (de exemplu, acordurile între producătorii și distribuitorii aceluiași produs).
De regulă, înțelegerile pe orizontală pot afecta mai puternic mediul concurențial normal decât cele verticale, care pot avea și efecte proconcurențiale, cum ar fi creșterea eficienței economice. De asemenea, aceste înțelegeri verticale pot avea efecte benefice asupra consumatorilor și ca urmare, dacă sunt constatate, înțelegerile, deciziile de asociere sau practicile concertate se încadrează în categoriile exceptate de la aplicarea art.5 alin.(1) din Legea Concurenței.
Categoriile de înțelegeri exceptate de la prevederile art.5 alin.(1) au în vedere următoarele:
acorduri pentru distribuție exclusivă;
acorduri pentru cumpărare exclusivă;
acorduri de cercetare-dezvoltare;
acorduri de specializare;
acorduri pentru transfer de tehnologie și/sau know-how;
acorduri de franciză;
acorduri de distribuție, service și piese de schimb în perioada de garanție și post garanție pentru autovehicule;
acorduri în domeniul asigurărilor.
Pe piața românească, astfel de încălcări ale Legii Concurenței referitoare la înțelegerile exprese sau tacite între producători sunt destul de frecvente. Câteva cazuri de înțelegeri între agenții economici au fost înregistrate pe piața produselor zaharoase.
S.C. Kraft Jacobs Suchard România S.A. Brașov a încălcat prevederile at.5 alin.(1) lit.a.), b.), g.), cazul fiind considerat o înțelegere verticală pe piața românească a produselor zaharoase, la nivelul producției și distribuției, ceea ce a condus la restricționarea concurenței la nivelul distribuției. Firma a încheiat și derulat în anul 1997 contracte de distribuție exclusivă teritorială cu 39 de distribuitori, ceea ce a afectat mediul concurențial.13
S.C. Kandia S.A. Timișoara a încălcat prevederile art.5 alin. (1) lit. a.), b.), c.), cazul fiind considerat o înțelegere verticală pe piața românească a produselor zaharoase la nivelul producției și distribuției, care restricționează concurența la nivelul de distribuție. Firma a încheiat și derulat 28 de contracte de distribuție exclusivă teritorială cu impunerea prețului de vânzare.14
Cel mai spectaculos caz de practică anticoncurențială a fost înregistrat pe piața românească a telefoniei mobile. Totul a început odată cu “războiul ofertelor” de abonamente dintre Connex și Orange. La sfârșitul anului 1999 – începutul lui 2000 cele două companii lansează pe piață abonamente ieftine, de 5$ (Connex) și de 4$ (Orange). Această strategie se dovedește a fi foarte avantajoasă pentru abonați, dar nerentabilă pentru operatori, care ulterior renunță la ofertă.
În octombrie 2000 Mobifon oferă acces Internet gratuit abonaților săi, ceea ce constituie o concurență neloială pentru Orange.
În ianuarie 2001 ambii concurenți lansează, la interval de doar două zile, taxarea convorbirilor la secundă, după primul minut de convorbire așa numitul “război al secundei”.
Urmează strategia unor oferte speciale pentru trei numere preferențiale la Orange și pentru cinci numere preferențiale la Connex.
Următoarea mișcare strategică din anul 2002 și poate cea mai evidentă de încălcare a Legii Concurenței este oferta Orange care acordă abonaților Connex cu vechime mai mare de 1 an bonusuri lunare de fidelitate în schimbul deconectării de la operatorul curent. Aceasta este o ofertă de ademenire a clienților fideli ai concurenței, care în esență se constituie într-un comportament anticoncurențial (art.5 alin. (1) lit. g).15
Un alt exemplu semnificativ se referă la decizia a 28 de companii de taximetre din București, care doreau să stabilească un tarif unic de 6000 lei/km, cu scopul de a elimina concurenții ce își desfășoară activitatea pe cont propriu. Dar acest tarif unic contravine legii deoarece asocierile între agenții economici sau practicile concertate ale acestora nu sunt permise, ele având ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piață. Această practică anticoncurențială ar conduce la formarea unui cartel de preț care afectează grav mediul concurențial și deci încalcă prevederile Legii Concurenței art.5 alin. (1) lit. a).16
Abuzul de poziție dominantă reprezintă o practică anticoncurențială gravă, cu o mare varietate a formelor de manifestare (impunerea de preț, utilizarea unor prețuri de ruinare sau de discriminare, stabilirea de condiții inegale la prestații echivalente), adoptată de către agenții economici cu o putere mare de piață și care urmăresc eliminarea concurenților direcți.
Noțiunea de poziție dominantă a fost definită în cadrul Regulamentului pentru aplicarea prevederilor art.5 și 6 din Legea Concurenței nr.21/1996 privind practicile anticoncurențiale astfel: “situația în care un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent față de concurenții și clienții săi de pe această piață. Între concurenți se vor include și concurenții potențiali, adică agenții economici care, în circumstanțele economice date, au capacitatea de a intra pe piața relevantă cu produse de pe alte arii geografice, inclusiv din import, sau prin adaptarea rapidă a capacităților de producție de care dispun, în condiții acceptabile de eficiență.”
Curtea de Justiție a Comunității Europene a definit poziția dominantă ca o “poziție de forță economică deținută de o întreprindere, care îi dă posibilitatea să împiedice menținerea concurenței efective pe piața relevantă, dându-i astfel puterea de a se comporta independent de concurenții săi, de clienții săi și în cele din urmă față de consumatori.”
Câștigarea unei poziții importante pe o piață constituie un obiectiv strategic deosebit de important pentru mulți competitori, obiectiv ce poate fi atins prin adoptarea unei strategii de marketing adecvate. Odată câștigată această poziție prin tactici de marketing consecvente și corespunzătoare strategiei de marketing, se poate ajunge într-o situație de dominare a pieței. Dar această poziție dominantă, deținută de un agent economic pe o piață, nu contravine legii prin ea însăși; legea sancționează numai abuzul de poziție dominantă. Desigur că, deținând o poziție dominantă, agentul economic respectiv va fi tentat să-l speculeze, adoptând un anumit comportament concurențial. Dacă ceilalți competitori vor fi capabili să contracareze acțiunile acestuia, prin acțiuni de marketing bine gândite, atunci poziția dominantă nu va mai fi deținută de agentul economic în cauză.
Ca practică anticoncurențială, abuzul de poziție dominantă poate fi săvârșită dacă sunt îndeplinite următoarele două condiții cumulativ:
unul sau mai mulți agenți economici să dețină o poziție dominantă pe piața relevantă;
agentul economic sau agenții economici să folosească abuziv puterea pe care o are pe piața relevantă sau pe o parte substanțială a acesteia, afectând mediul concurențial normal și prejudiciind consumatorii.
Existența unei poziții dominante se stabilește numai pe piața relevantă a produsului (serviciului) și pe piața geografică relevantă.
Pe lângă definirea pieței relevante mai sunt necesare și alte elemente pentru a stabili existența unei poziții dominante, ca de exemplu cota de piață deținută de agenții economici respectivi, sistemul de distribuție utilizat, barierele la intrare pe piața relevantă, comportamentul agentului economic ce deține poziția dominantă. În cazul cotei de piață deținutã de către un agent economic, Curtea Europeană de Justiție consideră că o valoare a acesteia de cel puțin 75%, menținută pe o perioadă mai mare de timp, este suficientă pentru a stabili existența unei poziții dominante, în timp ce o valoare cuprinsă între '340% și 75% necesită existența și a altor elemente pentru a stabili un abuz de poziție dominantă.
Legea Concurenței în art.6 lit. a).-g). prevede următoarele forme de abuz de poziție dominantă, care pot afecta comerțul sau prejudicia consumatorii:
impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori beneficiari;
limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;
aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;
condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnicocomerciale uzuale, în cazul produselor și serviciilor care determină nivelul prețurilor și tarifelor în economie;
practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturãrii concurenților sau vânzarea la export sub costul producției, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;
exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client sau un furnizor față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.
Trebuie menționat că o analiză a acestor practici anticoncurențiale referitoare la abuzul de poziție dominantă nu poate fi făcută decât cu foarte multă atenție și ținând cont de fiecare caz în parte. Dacă privim dintr-o perspectivă de marketing, multe situații existente pe piață pot fi considerate justificabile. De exemplu, refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari poate fi considerat justificat dacă acesta este raportat la politica de marketing, în sensul că se urmărește fie obținerea unor materii prime cu standarde ridicate de calitate de la anumiți furnizori selectați, fie alegerea unor beneficiari distribuitori cu renume în domeniu.
La ora actuală, devine din ce în ce mai evident că marketingul reprezintă pentru un agent economic o “cheie spre succes”. În încercarea de a satisface cât mai bine nevoile consumatorilor și de a fideliza clienții, întreprinderile pot recurge la o serie de acțiuni care au în vedere, spre exemplu, formarea unor sisteme de distribuție sau stabilirea anumitor condiții de comercializare.
În multe situații, distribuția exclusivă, care pe de o parte este considerată practică anticoncurențială, iar pe de altă parte reprezintă o variantă strategică adoptată în funcție de criteriul amploarea distribuției, poate avea efecte proconcurențiale dacă se are în vedere doar “calitatea” distribuitorului exclusiv. De asemenea, din dorința de a oferi consumatorilor servicii de calitate se pot stabili anumite criterii de comercializare, cum ar fi: capacitatea de a expune marfa, oferirea de mostre, realizarea unor demonstrații, consilierea clienților etc., acestea neafectând mediul concurențial. Dacă un distribuitor nu dispune de aceste condiții el poate fi refuzat fără a se încălca legea.
Concurența prin preț a reprezentat mult timp o strategie a marilor întreprinderi, care urmăreau câștigarea unui segment important din piață. Întreprinderile se angajau într-un “război al prețurilor” pe o perioadă determinată de timp, ceea ce avea ca efect eliminarea concurenților.
În unele situații, stabilirea unui preț sub costuri poate fi o variantă strategică urmărită atunci când se dorește pătrunderea pe o nouă piață, atragerea unui segment de consumatori, eliminarea stocului de produse, realizarea unor campanii promoționale etc.
De regulă, prețul de ruinare este practicat de către un agent economic cu poziție dominantă pe piața relevantă, care urmărește să elimine un concurent și implică, fie reduceri selective de prețuri, fie impunerea unui preț care nu este profitabil.
O altă situație discutabilă se referă la vânzările condiționate, atunci când vânzare unui produs este condiționată de cumpărarea altui produs ce ar putea fi achiziționat în condiții mai avantajoase de la alt furnizor sau când prestarea unui serviciu este condiționată de achiziționarea unui produs sau prestarea altui serviciu. (art.6 lit.d)). Un exemplu este cazul companiei Microsoft, care a fost acuzată de condiționarea vânzării browser-ului Internet Explorer în același pachet cu ultima versiune Windows ’95. Intenția a fost de a elimina produsul concurent Netscape Navigator, care se vindea separat.
Ceea ce trebuie reținut este gravitatea practicii de abuz de poziție dominantă, ceea ce se reflectă în Legea Concurenței prin neacordarea unei excepții de la aplicarea dispozițiilor art.6, spre deosebire de excepțiile de la aplicarea art.5 referitor la înțelegerile dintre agenții economici.
2.2. Abordarea concurenței si anticoncurenței la nivel european
Legea concurenței și înțelegerile dintre antreprenori
Partea legislativă care reglementează concurența la nivel Comunitar este cuprinsă în Titlul VI – Reguli comune referitoare la concurență, taxe și interpretarea legislației, Capitolul 1 – Reguli referitoare la Concurență, al Tratatului de Fundamentare al Uniunii Europene.
Tratatul stabilește ceea ce este incompatibil, în viziunea legiuitorului, cu Piața Comună și anume acele înțelegeri dintre agenții economici, înțelegeri între asociații ale acestora precum și practici concertate de natură a afecta comerțul între Statele Membre ale Uniunii Europene și care au drept principal obiectiv prevenirea, restricțiile sau distorsionarea concurenței.
Următoarele vor fi interzise sau incompatibile cu Piața Comună: toate înțelegerile dintre antreprenori, decizii ale asociațiilor de antreprenori și practici concertate care ar putea afecta comerțul dintre Statele Membre și care au drept obiect sau efect prevenirea, restrângerea sau îngrădirea concurenței pe Piața Comună, și în particular cele care:
a) în mod direct sau indirect fixează prețurile de vânzare sau de cumpărare sau alte astfel de condiții de comerț;
b) limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnică sau investițiile;
c) împart piețele sau sursele de aprovizionare;
d) aplica condiții diferite pentru tranzacții similare cu alți parteneri de afaceri, prin care aceștia sunt planați automat într-un dezavantaj comparativ;
e) includerea în anumite contracte a unor clauze de acceptare de către cealaltă parte a unor obligații adiționale care, prin natura lor sau ca urmare a uzanțelor comerciale, nu au nici o conexiune cu subiectul contractului.
Sancțiunea pe care legiuitorul european o prevede pentru încălcarea prevederilor art. 81 este nulitatea de drept a oricăror acțiuni de natură a intra in conflict cu reglementările acestuia.
Totuși aceste prevederi cuprinse în cadrul art. 81 pot fi declarate inaplicabile în următoarele cazuri:
înțelegeri sau categorii de înțelegeri între antreprenori,
decizii sau categorii de decizii ale asociaților de antreprenori;
orice practică concertată sau categorii de practici concertate, care contribuie la îmbunătățirea producției și distribuției de bunuri sau care promovează progresul tehnic și economic, în timp ce permit consumatorilor accesul la o parte corectă de beneficii, și care, în schimb:
nu impun antreprenorilor implicați restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea obiectivului propus;
nu oferă acestora posibilitatea de a elimina concurența aferentă unei părți substanțiale din producția respectivă.
Aceste prevederi trebuiesc interpretate în sensul extinctiv întrucât Tratatul vine numai să puncteze principiile generale care stau la baza realizării obiectivelor fundamentale comunitare.
În acest sens și în baza prevederilor Tratatului, prin „înțelegeri”, ca termen generic, vom cuprinde nu numai contractele – în sensul legal al cuvântului – care se realizează între diferite părți participante la procesele economice, ci și înțelegerile de tipul „gentlemen’s agreement” sau pur și simpla înțelegere de a acționa într-un anumit sens. O astfel de convenție poate intra în vigoare și poate fi tratată ca atare și în cazul în care o parte a aderat involuntar.
Deciziile cuprind rezoluții sau recomandări ale asociațiilor de comerț emise către membrii acestora, indiferent dacă ne referim la membri cu drepturi legale sau numai la membri care acționează în sensul sprijinirii politicii economice a asociației, fără a fi membri efectivi statutari ai acesteia și indiferent dacă ne referim la asociații legal constituite, cu statute și personalitate juridică, sau asociații existente fără personalitate juridică.
Astfel, următoarele decizii au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 85 (I):
fixarea unei reduceri de către o asociație de antreprenori;
recomandări de prețuri și clauze contractuale restrictive în scopul protejării interesului comercianților;
în cazul Van Landewyck, asociația comercianților de tutun și de țigări din Belgia și Luxemburg a luat o serie de decizii și au emis recomandări pentru membrii săi referitoare la gruparea comercianților cu ridicata și a celor cu bucata, menținerea prețurilor de vânzare, restricții referitoare la vânzări, etc. Toate aceste măsuri erau obligatorii pentru membrii asociației, în conformitate cu statutul acesteia și trebuiau duse la îndeplinire. Ezitarea unui membru în a aplica aceste reglementări și de a accepta respectivele restricții, nu îl exonera pe acesta de responsabilitatea încălcării legislației comunitare. Nici faptul că asociația era constituită ca o asociație non-profit și fără scop comercial nu a avut nici un efect în susținerea legalității deciziei, conform pledoariei apărării.
Practicile concertate au fost definite de către Curtea Europeană de Justiție ca fiind „o formă de coordonare între întreprinderi care nu a atins încă punctul din care există un contract în sensul adevărat al cuvântului, dar care, în practică, se substituie cu succes…”.
Tillotson, referindu-se concret la practicile concertate, afirma că acestea sunt „acțiuni coordonate între antreprenori, care fără să fie înțelegeri, se substituie cooperării pentru concurență”.
Organisme care reglementează concurența la nivelul economiei naționale
Legea concurentei nr. 21/1996, publicata în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996, a fost modificata si completata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 121/2003 (publicata in M.Of. 875/10.12.2003), aprobata prin Legea nr. 184/17.05.2004 (publicata in M.Of. nr. 461 din data de 24.05.2004).
Adoptarea Legii concurentei nr.21/1996, in vigoare de la 1 februarie 1997, a reprezentat un pas decisiv in normalizarea comportamentelor in economie prin definirea regulilor de comportament si stabilirea modalitatilor de aparare.
Prin Legea nr. 21/1996 si prin legislatia secundara emisa in aplicarea acesteia, România si-a indeplinit obligatiile prevazute în Acordul de Asociere încheiat între România si Uniunea Europeana privind politica in domeniul concurentei, asigurandu-se un grad inalt de compatibilitate referitor la modul de tratare si reglementare a intelegerilor, practicilor concertate, abuzului de pozitie dominanta si controlului concentrarilor economice. Legislatia privind concurenta a urmat, in general, linia legislatiei Comunitatii. Prevederile art. 81 si 82 din Tratatul de la Amsterdam (inclusiv Regulamentul nr. 1/2003 privind aplicarea acestor articole) se regasesc in art. 5 si 6 din Legea nr. 21/1996. Prevederile Regulamentului CEE 4064/1989 si 3384/1994 privind controlul concentrarilor economice sunt preluate de Regulamentul privind autorizarea concentrarilor economice adoptat de Consiliul Concurentei. Au fost, de asemenea, adoptate de Consiliul Concurentei, in acelasi spirit, si alte regulamente si instructiuni.
Scopul Legii concurentei este acela de a proteja, mentine si stimula concurenta în beneficiul consumatorilor si pentru crearea conditiilor de analiza pe baza unor principii uniforme a comportamentului agentilor economici.
Se impune precizarea ca legea asigura protectia concurentei, nu a concurentilor (protejarea concurentei conduce la avantaje pentru consumatori si pentru firmele eficiente, in timp ce protejarea concurentilor conduce la ineficienta alocativa). Incidenta reglementarilor este generala si nediscriminatorie. Legea se aplica agentilor economici, definiti, in sens larg, "persoane fizice sau juridice- de cetatenie, respectiv nationalitate romana sau straina", indiferent de forma de organizare sau de natura capitalului social al acestora. De asemenea, legea se aplica organelor administratiei publice centrale si locale in masura in care acestea intervin in operatiuni de piata, influentand direct sau indirect concurenta.
Legea concurentei interzice practicile anticoncurentiale care inglobeaza comportamentele monopoliste, respectiv:
– "orice intelegeri exprese sau tacite intre agentii economici sau asociatii de agenti economici, orice decizii luate de asociatiile de agenti economici si orice practici concertate, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrangerea, impiedicarea ori denaturarea concurentei pe piata romaneasca sau pe o parte a acesteia" si
– "folosirea in mod abuziv a unei pozitii dominante detinute de catre unul sau mai multi agenti economici pe piata romaneasca ori pe o parte substantiala a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurentiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comertului ori prejudicierea consumatorilor".
Legea concurentei interzice, de asemenea, "concentrarile economice care, avand ca efect crearea sau consolidarea unei pozitii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrangerea, inlaturarea sau denaturarea semnificativa a concurentei pe piata romaneasca sau pe o parte a acesteia". Plecand de la principiul interesului economic general, care primeaza, legea acorda exceptii pe criterii care pun in balanta efectele anticoncurentiale si cele benefice consumatorului si economiei nationale, atat in ceea ce priveste acordurile si intelegerile, cat si concentrarile economice.
Se impune precizarea ca nu toate intelegerile sau practicile concertate sunt prin ele insele ilegale sau generatoare de prejudicii, unele dintre acestea putand beneficia de exceptari de la interdictia prevazuta ca regula generala, deoarece pot contribui la ameliorarea productiei ori distributiei, la promovarea progresului tehnic, imbunatatirea calitatii produselor si a gradului de competitivitate a acestora pe piata interna si externa, intarirea pozitiilor concurentiale ale intreprinderilor mici si mijlocii. Subliniem, de asemenea, ca detinerea unei pozitii dominante pe piata romaneasca nu este prohibita.
Agentii economici care detin o pozitie dominanta pe piata relevanta intra sub incidenta legii numai daca abuzeaza de aceasta pozitie prin recurgerea la fapte anticoncurentiale, care au ca obiect sau efect afectarea comertului ori prejudicierea consumatorilor. Concentrarile economice, care se pot realiza pe calea fuzionarii ori a dobandirii direct sau indirect a controlului unuia sau mai multor agenti economici, sunt interzise numai in masura in care, avand ca efect crearea sau consolidarea unor pozitii dominante, conduc sau ar putea conduce la afectarea concurentei pe piata romaneasca sau pe o parte a acesteia.
Daca in urma analizei documentatiei depusa de agentii economici implicati intr-o concentrare economica reiese ca sunt indeplinite cumulativ conditiile prevazute de lege (cresterea eficientei economice si a competitivitatii la export, asigurarea de avantaje de care sa beneficieze si consumatorii prin preturi reale mai reduse) si pe baza criteriilor stabilite de lege se apreciaza ca o concentrare economica este compatibila cu un climat concurential normal, aceasta poate fi admisa. Dispozitiile privind practicile anticoncurentiale si concentrarile economice nu se aplica agentilor economici a caror cifra de afaceri, respectiv cota de piata se situeaza sub nivelul prevazut de lege. Sunt exceptate de la aceasta regula practicile anticoncurentiale care privesc preturi, tarife, acorduri de partajare a pietei si licitatiile, care sunt considerate nocive mediului concurential prin ele insele, indiferent de nivelul cifrei de afaceri sau cotei de piata detinuta de agentii economici care savarsesc faptele.
Modificarile si completarile aduse Legii concurentei prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 121/2003 vizeaza, in principal:
Renuntarea la obligativitatea notificarii intelegerilor, deciziilor asociatiilor de agenti economici si practicilor concertate care se incadreaza in categoriile exceptate. Astfel de practici sunt considerate legale, fara obligatia notificarii sau obtinerii unei decizii din partea Consiliului Concurentei, dar agentii economici care invoca beneficiul exceptarii pe categorii sunt tinuti sa faca dovada indeplinirii conditiilor si criteriilor prevazute de lege.
Noi reglementari privind pragurile de minimis pentru intelegeri anticoncurentiale, dar nivelul acestora este mai redus decat in UE, asigurand un control mai riguros al respectarii regulilor concurentei.
Actul normativ prevede diferentierea conditiei privind cota de piata detinuta de agentii economici concurenti, de cea detinuta de agentii economici care nu sunt concurenti, astfel:
– cota de piata totala a agentilor economici implicati in intelegerea, decizia asociatiei de agenti economici sau practica concertata nu depaseste 5% pe nici una dintre pietele relevante afectate, in cazul intelegerilor, deciziilor luate de asociatiile de agenti economici sau practicilor concertate dintre agentii economici concurenti sau
– cota de piata a fiecarui agent economic implicat in intelegerea, decizia asociatiei de agenti economici sau practica concertata nu depaseste 10% pe nici una dintre pietele relevante afectate, in cazul intelegerilor, deciziilor luate de asociatiile de agenti economici sau practicilor concertate dintre agentii economici care nu sunt concurenti.
Majorarea pragurilor sub care nu exista obligativitatea notificarii concentrarilor economice, respectiv dispozitiile privind concentrarile economice nu se aplica: "atunci cand cifra de afaceri cumulata a agentilor economici implicati nu depaseste echivalentul in lei a 10.000.000 EURO si nu exista cel putin doi agenti economici implicati in operatiune care sa realizeze pe teritoriul Romaniei, fiecare in parte, o cifra de afaceri mai mare decat echivalentul in lei a 4.000.000 EURO.
Amenzi descurajante pentru cei care incalca dipozitiile legii.
Actul normativ prevede "amenda de pana la 1% din cifra de afaceri totala din anul financiar anterior sanctionarii", pentru contraventiile prevazute de art.55 si "amenda de pana la 10% din cifra de afaceri totala din anul financiar anterior sanctionarii", pentru contraventiile prevazute de art.56. De asemenea, actul normativ prevede modificarea amenzilor cominatorii, care sunt "in suma de pana la 5% din cifra de afaceri zilnica medie din anul financiar anterior sanctionarii, pentru fiecare zi de intarziere". Actul normativ atribuie competenta Consiliului Concurentei sa stabileasca, prin instructiuni, conditiile si criteriile de aplicare a unei politici de clementa, care poate merge pana la absolvire de raspundere pecuniara.
Promovarea si sustinerea regulilor de concurenta, inclusiv prin actele normative care reglementeaza alte domenii. Intre atributiile Consiliului Concurentei se regaseste si aceea de a "emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurential si propune modificarea acelora care au un asemenea efect";
Obligativitatea publicarii deciziilor emise de Consiliul Concurentei;
Stabilirea unor termene speciale de prescriptie a dreptului autoritatii de concurenta de a aplica sanctiuni pentru incalcarea prevederilor Legii concurentei;
Imbunatatirea capacitatii administrative prin existenta unei singure institutii responsabila cu administrarea legislatiei in domeniul concurentei si ajutorului de stat.
In luna noiembrie a anului 2004, a fost adoptata Legea nr. 538 privind modificarea si completarea Legii concurentei nr.21/1996, publicata in M.Of. nr.1130 din data de 30.11.2004. Demersurile legislative ale Consiliului Concurentei au avut in vedere preluarea recomandarilor formulate de Comisia Uniunii Europene, in scopul armonizarii cu legislatia europeana.
Au fost aduse modificari esentiale Legii concurentei ce au condus la eliminarea tratamentului diferentiat pentru regiile autonome si societatile comerciale cu capital majoritar de stat, fata de ceilalti agenti economici. Astfel, au fost abrogate prevederile art. 6 lit. e) si a art. 7 alin. (4) si (6).
In anul 2004, Consiliul Concurentei a elaborat si a adoptat, cu avizul Consiliului Legislativ, un set important de noi regulamente si instructiuni si a amendat sau, dupa caz, a abrogat unele dintre regulamentele si instructiunile existente. Astfel, tinand seama de evolutia acquis-ului comunitar si de noile reglementari prevazute de Legea concurentei, Consiliul Concurentei a adoptat 18 regulamente si 10 instructiuni.
Consiliul Concurentei a fost infiintat prin Legea concurentei nr. 21/1996, modificata si completata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 121/2003.
Consiliul Concurentei reprezinta România în relatiile cu organizatiile si institutiile internationale de profil si coopereaza cu autoritatile de concurenta comunitare si extracomunitare. Ca urmare, Consiliul Concurentei a fost desemnat de Guvernul României sa coordoneze negocierea Capitolului 6 "Politica concurentei" în procesul de aderare a României la Uniunea Europeana.
Rolul Consiliului Concurentei în calitate de autoritate administrativa autonoma are doua dimensiuni: una corectiva privind restabilirea si mentinerea un mediu competitiv normal, iar cealalta, dimensiunea preventiva de monitorizare a pietelor si supravegherea actorilor pe aceste piete.
În conformitate cu prevederile Legii concurentei, Consiliul Concurentei are drept scop protejarea si stimularea concurentei pentru asigurarea unui mediu concurential normal, in vederea promovarii intereselor consumatorilor.
Consiliul Concurentei este format din 7 membri: un presedinte (a carui functie este asimilata celei de ministru), 2 vicepresedinti (a caror functie este asimilata celei de secretar de stat) si 4 consilieri de concurenta (a caror functie este asimilata celei de subsecretar de stat). Membrii Consiliului Concurentei sunt numiti în functie de catre Presedintele României, la propunerea Guvernului. Durata mandatului membrilor Consiliului Concurentei este de 5 ani, acestia putând fi reinvestiti de cel mult inca o data (un urma modificarii Legii concurentei nr. 21/1996, un vicepresedinte si doi consilieri de concurenta au mandat de 2 ani si jumatate numai la numirea primului plen).
Calitatea de membru al Consiliului Concurentei este incompatibila cu exercitarea oricarei alte activitati profesionale sau de consultanta, cu participarea la conducerea sau administrareae unor entitati publice ori private sau cu detinerea de functii sau demnitati publice, cu exceptia activitatii didactice din învatamântul superior.
Membrii plenului Consiliului Concurentei nu pot fi desemnati experti sau arbitri, nici de parti si nici de instanta judecatoreasca sau de catre o alta institutie. Membrii plenului Consiliului Concurentei nu reprezinta autoritatea care i-a numit si sunt independenti în luarea deciziilor.
Membrii Consiliului Concurentei si inspectorii de concurenta nu pot face parte din partide sau alte formatiuni politice.
Inspectorii de concurenta din cadrul Consiliului Concurentei, cu exceptia debutantilor, au fost abilitati, prin lege, cu puteri speciale de inspectie pentru investigarea incalcarii prevederilor Legii concurentei nr. 21/1996, cu modificarile si completarile ulterioare si ale Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Consiliul Concurentei îsi desfasoara activitatea si delibereaza în plen si în comisii.
Fiecare comisie este formata din 2 consilieri de concurenta în componenta stabilita de presedintele Consiliului Concurentei, pentru fiecare caz în parte, si este condusa de catre un vicepresedinte al Consiliului Concurentei.
Presedintele Consiliului Concurentei ordona efectuarea de investigatii si desemneaza raportorul pentru fiecare investigatie.
Consiliul Concurentei examineaza în plen:
– rapoartele de investigatie, cu eventualele obiectii formulate la acestea, si decide asupra masurilor de luat;
– autorizarea concentrarilor economice;
– sesizarea instantelor judecatoresti în aplicarea prevederilor Legii concurentei;
– punctele de vedere, recomandarile si avizele de formulat în aplicarea dispozitiilor Legii concurentei;
– categoriile de întelegeri, decizii de asociere si practici concertate propuse pentru exceptare;
– proiectele de reglementari propuse spre adoptare;
– raportul anual asupra situatiei concurentei;
– analiza incalcarii prevederilor "
În formatiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de egalitate de voturi, solutia votata de presedinte prevaleaza.
Structura organizatorica si de personal, precum si procedurile de functionare ale Consiliului Concurentei sunt stabilite prin Regulamentul de organizare, functionare si procedura al Consiliului Concurentei.
Consiliul Concurentei îsi întocmeste proiectul de buget propriu, care se prevede distinct în bugetul de stat.
Consiliul Concurentei are urmatoarele atributii in domeniul concurentei:
– ia decizii pentru cazurile de incalcare a prevederilor Legii concurentei; certifica, la cererea agentilor economici sau a asociatiilor de agenti economici pe baza investigatiilor efectuate si pe baza dovezilor prezentate, ca nu exista temei pentru interventia sa în conformitate cu prevederile Legii concurentei;
– ia decizii de acordare a dispenselor de exceptari individuale de întelegeri, decizii luate de asociatiile de agenti economici sau practici concertate, precum si decizii in cazurile de concentrari economice; asigura aplicarea efectiva a deciziilor proprii;
– efectueaza, din proprie initiativa, investigatii utile pentru cunoasterea pietei; sesizeaza Guvernul asupra existentei unei situatii de monopol sau a altor cazuri care cad sub incidenta legii si propune luarea masurilor considerate necesare pentru remedierea disfunctionalitatilor constatate;
– sesizeaza instantele judecatoresti asupra cazurilor în care acestea sunt competente; urmareste aplicarea dispozitiilor legale si a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al Legii concurentei;
– sesizeaza Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administratiei publice centrale si locale în aplicarea Legii concurentei;
– emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurential si propune modificarea acelora care au un asemenea efect;
– face recomandari Guvernului si organelor administratiei publice locale pentru adoptarea de masuri care sa faciliteze dezvoltarea pietei si a concurentei;
– propune Guvernului si organelor administratiei publice locale luarea de masuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respecta dispozitiile obligatorii ale Consiliului Concurentei; realizeaza studii si întocmeste rapoarte privind domeniul sau de activitate si furnizeaza Guvernului, publicului si organizatiilor internationale specializate informatii privind aceasta activitate;
– reprezinta România si promoveaza schimbul de informatii si de experienta în relatiile cu organizatiile si institutiile internationale de profil si coopereaza cu autoritatile de concurenta straine si comunitare;
– stabileste si aproba misiunea, strategia generala si programele de activitate ale autoritatii de concurenta.
Consiliul Concurentei va comunica punctul sau de vedere asupra oricarui aspect în domeniul politicii concurentiale, la cererea:
– Presedintelui României; comisiilor parlamentare, senatorilor si deputatilor; organelor administratiei publice centrale si locale;
– organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, incluzând printre acestea si Camera de Comert si Industrie a României;
– organizatiilor pentru protectia consumatorilor; instantelor judecatoresti si parchetelor.
Consiliul Concurentei întocmeste anual un raport privind activitatea sa si modul în care agentii economici si autoritatile publice respecta regulile concurentei, potrivit prezentei legi. Raportul se adopta în plenul Consiliului Concurentei si se da publicitatii.
2.3.2. Practicile anticoncurențiale în legislația românească
În cazurile practice din domeniul legislației concurenței sunt prezentate o mare diversitate de practici anticoncurențiale, care pot fi folosite de către agenții economci în încercarea de a obține avantaje concurențiale. De regulă, întreprinderile mari recurg mai repede la o serie de practici anticoncurențiale, cum ar fi înțelegerile între agenții economici sau abuzul de poziție dominantă, decât cele de mărime medie sau mică. Dar nu întotdeauna aceste întreprinderi dețin și puterea de piață, deoarece în cadrul pieței respective există și alți competitori care acționează în sensul maximizării profiturilor. De multe ori, pentru a crea bariere la intrarea unor potențiali concurenți pe o piață, agenții economici recurg la o serie de “arme concurențiale” care însă sunt văzute, în principal, ca procedee anticoncurențiale (de exemplu prețul de ruinare, prețurile de discriminare, contractele de distribuție exclusivă dintre vânzători sau distribuitori și altele).
Datorită complexității economiei de piață și a confuziilor care pot apărea în tratarea corectă din punct de vedere juridic a comportamentelor agenților economici au fost stabilite un set de reguli ce se regăsesc în principiile de bază ale politicii concurenței.
Legea Concurenței din România armonizată cu legislația europeană în domeniu tratează pe larg, în cadrul art.5 din Legea Concurenței nr.21/1996, următoarele tipuri de practici anticoncurențiale: înțelegerile între întreprinderi și abuzul de poziție dominantă.
Referitor la înțelegerile între întreprinderi, privite din punct de vedere juridic, există două categorii de înțelegeri:
– cele structurate juridic, care se referă la acordurile exprese sau tacite încheiate între agenții economici;
– cele nestructurate juridic, care includ practicile concertate constând în comportamentul agenților economici de adaptare la mediul concurențial.
Practicile anticoncurențiale interzise și care sunt menționate în art.5 din Legea Concurenței se referă la:
fixarea concertată în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale inechitabile;
limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor;
împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii;
aplicarea în privința partenerilor comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj în poziția concurențială;
condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau orice alte forme de concurs de oferte;
eliminarea de pe piață a unor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.
Aceste practici concurențiale pot fi săvârșite numai cu intenție și atunci intră sub incidența legii. Există situații când ele pot fi săvârșite din culpă, cum este cazul limitării producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor (art.5 alin.(1) lit.b)). Dacă aceste practici nu afectează semnificativ mediul concurențial, atunci nu sunt interzise.
Înțelegerile intre doi sau mai mulți agenți economici se pot referi la activitatea de aprovizionare cu materii prime, la condițiile de producție, la activitățile comerciale sau la orice alt element legat de piață. Aceste înțelegeri vor urmări creșterea profiturilor pe seama eliminării concurenței între participanți prin restrângerea producției, creșterea prețurilor, împărțirea zonelor de desfacere etc. Desigur că tentația recurgerii la astfel de practici anticoncurențiale are ca justificare creșterea eficienței întreprinderii prin realizarea unor economii de scară datorită standardizării produselor, reducerea riscurilor legate de crearea de noi produse sau de pătrunderea pe noi piețe, dar această justificare nu are și o bază etică, legală.
Înțelegerile pot fi exprese, când sunt constatate printr-un înscris sau tacite, când nu există un înscris.
Prin practică concertată se definește manifestarea agenților economici concurenți care adoptă un comportament similar pe piața relevantă având ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, neexistând o înțelegere prealabilă între aceștia. În practică, o înțelegere expresă între agenții economici dintr-un domeniu de activitate poate lua forma unui cartel, care are ca scop maximizarea profiturilor prin controlul nivelului producției fiecărei întreprinderi și al prețului de vânzare. După obiectivul urmărit, cartelurile pot fi de împărțire a pieței sau de impunere a prețului.
Din punct de vedere economic, înțelegerile pot fi pe orizontală sau pe verticală.
Înțelegerile pe orizontală sunt realizate între agenții economici concurenți care activează pe aceeași piață sau pe același segment de piață (de exemplu, acordurile între producători).
Înțelegerile pe verticală sunt cele realizate între agenții economici care activează pe piețe diferite sau segmente diferite ale aceleiași piețe (de exemplu, acordurile între producătorii și distribuitorii aceluiași produs).
De regulă, înțelegerile pe orizontală pot afecta mai puternic mediul concurențial normal decât cele verticale, care pot avea și efecte proconcurențiale, cum ar fi creșterea eficienței economice. De asemenea, aceste înțelegeri verticale pot avea efecte benefice asupra consumatorilor și ca urmare, dacă sunt constatate, înțelegerile, deciziile de asociere sau practicile concertate se încadrează în categoriile exceptate de la aplicarea art.5 alin.(1) din Legea Concurenței.
Categoriile de înțelegeri exceptate de la prevederile art.5 alin.(1) au în vedere următoarele:
acorduri pentru distribuție exclusivă;
acorduri pentru cumpărare exclusivă;
acorduri de cercetare-dezvoltare;
acorduri de specializare;
acorduri pentru transfer de tehnologie și/sau know-how;
acorduri de franciză;
acorduri de distribuție, service și piese de schimb în perioada de garanție și post garanție pentru autovehicule;
acorduri în domeniul asigurărilor.
Pe piața românească, astfel de încălcări ale Legii Concurenței referitoare la înțelegerile exprese sau tacite între producători sunt destul de frecvente. Câteva cazuri de înțelegeri între agenții economici au fost înregistrate pe piața produselor zaharoase.
S.C. Kraft Jacobs Suchard România S.A. Brașov a încălcat prevederile at.5 alin.(1) lit.a.), b.), g.), cazul fiind considerat o înțelegere verticală pe piața românească a produselor zaharoase, la nivelul producției și distribuției, ceea ce a condus la restricționarea concurenței la nivelul distribuției. Firma a încheiat și derulat în anul 1997 contracte de distribuție exclusivă teritorială cu 39 de distribuitori, ceea ce a afectat mediul concurențial.13
S.C. Kandia S.A. Timișoara a încălcat prevederile art.5 alin. (1) lit. a.), b.), c.), cazul fiind considerat o înțelegere verticală pe piața românească a produselor zaharoase la nivelul producției și distribuției, care restricționează concurența la nivelul de distribuție. Firma a încheiat și derulat 28 de contracte de distribuție exclusivă teritorială cu impunerea prețului de vânzare.14
Cel mai spectaculos caz de practică anticoncurențială a fost înregistrat pe piața românească a telefoniei mobile. Totul a început odată cu “războiul ofertelor” de abonamente dintre Connex și Orange. La sfârșitul anului 1999 – începutul lui 2000 cele două companii lansează pe piață abonamente ieftine, de 5$ (Connex) și de 4$ (Orange). Această strategie se dovedește a fi foarte avantajoasă pentru abonați, dar nerentabilă pentru operatori, care ulterior renunță la ofertă.
În octombrie 2000 Mobifon oferă acces Internet gratuit abonaților săi, ceea ce constituie o concurență neloială pentru Orange.
În ianuarie 2001 ambii concurenți lansează, la interval de doar două zile, taxarea convorbirilor la secundă, după primul minut de convorbire așa numitul “război al secundei”.
Urmează strategia unor oferte speciale pentru trei numere preferențiale la Orange și pentru cinci numere preferențiale la Connex.
Următoarea mișcare strategică din anul 2002 și poate cea mai evidentă de încălcare a Legii Concurenței este oferta Orange care acordă abonaților Connex cu vechime mai mare de 1 an bonusuri lunare de fidelitate în schimbul deconectării de la operatorul curent. Aceasta este o ofertă de ademenire a clienților fideli ai concurenței, care în esență se constituie într-un comportament anticoncurențial (art.5 alin. (1) lit. g).15
Un alt exemplu semnificativ se referă la decizia a 28 de companii de taximetre din București, care doreau să stabilească un tarif unic de 6000 lei/km, cu scopul de a elimina concurenții ce își desfășoară activitatea pe cont propriu. Dar acest tarif unic contravine legii deoarece asocierile între agenții economici sau practicile concertate ale acestora nu sunt permise, ele având ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piață. Această practică anticoncurențială ar conduce la formarea unui cartel de preț care afectează grav mediul concurențial și deci încalcă prevederile Legii Concurenței art.5 alin. (1) lit. a).16
Abuzul de poziție dominantă reprezintă o practică anticoncurențială gravă, cu o mare varietate a formelor de manifestare (impunerea de preț, utilizarea unor prețuri de ruinare sau de discriminare, stabilirea de condiții inegale la prestații echivalente), adoptată de către agenții economici cu o putere mare de piață și care urmăresc eliminarea concurenților direcți.
Noțiunea de poziție dominantă a fost definită în cadrul Regulamentului pentru aplicarea prevederilor art.5 și 6 din Legea Concurenței nr.21/1996 privind practicile anticoncurențiale astfel: “situația în care un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent față de concurenții și clienții săi de pe această piață. Între concurenți se vor include și concurenții potențiali, adică agenții economici care, în circumstanțele economice date, au capacitatea de a intra pe piața relevantă cu produse de pe alte arii geografice, inclusiv din import, sau prin adaptarea rapidă a capacităților de producție de care dispun, în condiții acceptabile de eficiență.”
Curtea de Justiție a Comunității Europene a definit poziția dominantă ca o “poziție de forță economică deținută de o întreprindere, care îi dă posibilitatea să împiedice menținerea concurenței efective pe piața relevantă, dându-i astfel puterea de a se comporta independent de concurenții săi, de clienții săi și în cele din urmă față de consumatori.”
Câștigarea unei poziții importante pe o piață constituie un obiectiv strategic deosebit de important pentru mulți competitori, obiectiv ce poate fi atins prin adoptarea unei strategii de marketing adecvate. Odată câștigată această poziție prin tactici de marketing consecvente și corespunzătoare strategiei de marketing, se poate ajunge într-o situație de dominare a pieței. Dar această poziție dominantă, deținută de un agent economic pe o piață, nu contravine legii prin ea însăși; legea sancționează numai abuzul de poziție dominantă. Desigur că, deținând o poziție dominantă, agentul economic respectiv va fi tentat să-l speculeze, adoptând un anumit comportament concurențial. Dacă ceilalți competitori vor fi capabili să contracareze acțiunile acestuia, prin acțiuni de marketing bine gândite, atunci poziția dominantă nu va mai fi deținută de agentul economic în cauză.
Ca practică anticoncurențială, abuzul de poziție dominantă poate fi săvârșită dacă sunt îndeplinite următoarele două condiții cumulativ:
unul sau mai mulți agenți economici să dețină o poziție dominantă pe piața relevantă;
agentul economic sau agenții economici să folosească abuziv puterea pe care o are pe piața relevantă sau pe o parte substanțială a acesteia, afectând mediul concurențial normal și prejudiciind consumatorii.
Existența unei poziții dominante se stabilește numai pe piața relevantă a produsului (serviciului) și pe piața geografică relevantă.
Pe lângă definirea pieței relevante mai sunt necesare și alte elemente pentru a stabili existența unei poziții dominante, ca de exemplu cota de piață deținută de agenții economici respectivi, sistemul de distribuție utilizat, barierele la intrare pe piața relevantă, comportamentul agentului economic ce deține poziția dominantă. În cazul cotei de piață deținutã de către un agent economic, Curtea Europeană de Justiție consideră că o valoare a acesteia de cel puțin 75%, menținută pe o perioadă mai mare de timp, este suficientă pentru a stabili existența unei poziții dominante, în timp ce o valoare cuprinsă între '340% și 75% necesită existența și a altor elemente pentru a stabili un abuz de poziție dominantă.
Legea Concurenței în art.6 lit. a).-g). prevede următoarele forme de abuz de poziție dominantă, care pot afecta comerțul sau prejudicia consumatorii:
impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori beneficiari;
limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;
aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;
condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnicocomerciale uzuale, în cazul produselor și serviciilor care determină nivelul prețurilor și tarifelor în economie;
practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturãrii concurenților sau vânzarea la export sub costul producției, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;
exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client sau un furnizor față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.
Trebuie menționat că o analiză a acestor practici anticoncurențiale referitoare la abuzul de poziție dominantă nu poate fi făcută decât cu foarte multă atenție și ținând cont de fiecare caz în parte. Dacă privim dintr-o perspectivă de marketing, multe situații existente pe piață pot fi considerate justificabile. De exemplu, refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari poate fi considerat justificat dacă acesta este raportat la politica de marketing, în sensul că se urmărește fie obținerea unor materii prime cu standarde ridicate de calitate de la anumiți furnizori selectați, fie alegerea unor beneficiari distribuitori cu renume în domeniu.
La ora actuală, devine din ce în ce mai evident că marketingul reprezintă pentru un agent economic o “cheie spre succes”. În încercarea de a satisface cât mai bine nevoile consumatorilor și de a fideliza clienții, întreprinderile pot recurge la o serie de acțiuni care au în vedere, spre exemplu, formarea unor sisteme de distribuție sau stabilirea anumitor condiții de comercializare.
În multe situații, distribuția exclusivă, care pe de o parte este considerată practică anticoncurențială, iar pe de altă parte reprezintă o variantă strategică adoptată în funcție de criteriul amploarea distribuției, poate avea efecte proconcurențiale dacă se are în vedere doar “calitatea” distribuitorului exclusiv. De asemenea, din dorința de a oferi consumatorilor servicii de calitate se pot stabili anumite criterii de comercializare, cum ar fi: capacitatea de a expune marfa, oferirea de mostre, realizarea unor demonstrații, consilierea clienților etc., acestea neafectând mediul concurențial. Dacă un distribuitor nu dispune de aceste condiții el poate fi refuzat fără a se încălca legea.
Concurența prin preț a reprezentat mult timp o strategie a marilor întreprinderi, care urmăreau câștigarea unui segment important din piață. Întreprinderile se angajau într-un “război al prețurilor” pe o perioadă determinată de timp, ceea ce avea ca efect eliminarea concurenților.
În unele situații, stabilirea unui preț sub costuri poate fi o variantă strategică urmărită atunci când se dorește pătrunderea pe o nouă piață, atragerea unui segment de consumatori, eliminarea stocului de produse, realizarea unor campanii promoționale etc.
De regulă, prețul de ruinare este practicat de către un agent economic cu poziție dominantă pe piața relevantă, care urmărește să elimine un concurent și implică, fie reduceri selective de prețuri, fie impunerea unui preț care nu este profitabil.
O altă situație discutabilă se referă la vânzările condiționate, atunci când vânzare unui produs este condiționată de cumpărarea altui produs ce ar putea fi achiziționat în condiții mai avantajoase de la alt furnizor sau când prestarea unui serviciu este condiționată de achiziționarea unui produs sau prestarea altui serviciu. (art.6 lit.d). Un exemplu este cazul companiei Microsoft, care a fost acuzată de condiționarea vânzării browser-ului Internet Explorer în același pachet cu ultima versiune Windows ’95. Intenția a fost de a elimina produsul concurent Netscape Navigator, care se vindea separat.
Ceea ce trebuie reținut este gravitatea practicii de abuz de poziție dominantă, ceea ce se reflectă în Legea Concurenței prin neacordarea unei excepții de la aplicarea dispozițiilor art.6, spre deosebire de excepțiile de la aplicarea art.5 referitor la înțelegerile dintre agenții economici.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .pretul Ca Instrument In Practicile Anticoncurentiale (ID: 133242)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.