Presiunea Fiscala Si Implicatiile Economice Si Sociale ale Acesteia

CUPRINS

INTRODUCERE

"Spiritul unui popor, nivelul cultural, structura socială, faptele politice, toate acestea și încă multe altele se pot regăsi în istoria sa fiscală …. Cel care știe să asculte acest mesaj va înțelege mult mai bine frământările istoriei omenirii."

Societatea nu poate exista în absența impozitelor, a căror necesitate este, pe de o parte, statuată prin Constituție și, pe de altă parte, demonstrată de realitatea istorică. Urmarea firească a instituirii impozitelor este resimțirea presiunii fiscale de către toți contribuabilii.

Impozitele au apărut odată cu statul, ca principală sursă de formare a veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor efectuate în vederea îndeplinirea funcțiilor sale. Nivelul fiscalității este determinat de mai mulți factori, precum: performanțele economiei, eficiența folosirii cheltuielilor publice finanțate din impozite, structura proprietății, necesitățile publice stabilite prin politica guvernamentală, gradul de înțelegere de către contribuabili a necesităților bugetare și de adeziune la politica guvernului, eficiența și capacitatea de colectare a creanțelor fiscale la bugetul de stat.

O presiune fiscală ridicată, ce depășește un anumit "prag", începe să apese asupra economiei și are consecințe negative economice, sociale și psihologice în societate, fără a aduce resurse suplimentare bugetelor publice. Fiscalitatea exagerată determină încetinirea activității economice, atrăgând diminuarea bazei impozabile și, în consecință, a veniturilor publice. În același timp, stimulează munca la negru și dezvoltarea economiei subterane.

Indiferent de termenii utilizați: povară fiscală, presiune fiscală, coeficient fiscal, rata prelevărilor obligatorii, etc. (unele încercând chiar să atenueze prin exprimare conotațiile negative), ideea generală este aceea a obligației față de stat și a diminuării/amputării veniturilor particulare.

Tema abordată în cadrul prezentului proiect de cercetare, presiunea fiscală și implicațiile economice și sociale ale acesteia, este una care a stârnit de-a lungul timpului un mare interes din partea economiștilor preocupați de problemele macroeconomice. Totodată, trebuie menționat că această temă prezintă un interes deosebit pentru economia românească, care s-a confruntat o perioada îndelungată cu o criză profundă manifestată prin numeroase dezechilibre macroeconomice și chiar dacă a cunoscut în ultima perioadă o creștere importantă, ea rămâne încă o economie fragilă pândită de numeroase pericole. De aceea, în acest context, trebuie găsite și aplicate politici economice optime, care să permită realizarea unui echilibru macroeconomic stabil și o creștere economică susținută care să dea posibilitatea României să ajungă din urmă țările din Uniunea Europeană într-un timp relativ scurt.

Dată fiind vastitatea problemelor ce trebuie avute în vedere pentru tratarea acestui subiect, precum și faptul că teoriile emise în acest domeniu sunt greu de verificat în practică, subiectul s-a dovedit de-a lungul timpului unul destul de complex și controversat.

În primul capitol al proiectului am încercat o prezentare a ceea ce înseamnă presiunea fiscală, abordarea și analiza acesteia, dar și implicațiile economico-sociale pe care le poate avea presiunea fiscală asupra unei societăți.

Pentru că presiunea fiscală este în strânsă legătură cu obținerea de venituri la bugetul de stat în vederea acoperirii cheltuielilor publice, în cel de-al doilea capitol am ales prezentarea pârghiilor politicii fiscale și bugetare, deoarece bugetul statului influențează economia prin soldul său care exprimă în caz de deficit un dezechilibru între venituri și cheltuieli. În acest sens după o prezentare a politicii fiscale și bugetare, a funcțiilor impozitelor și a pârghiilor și principiilor politicii fiscale, am prezentat rolul politicii fiscale de atenuare a ciclurilor economice și posibilitățile de acțiune a politicii fiscale în scopul relansării economice, realizând și o prezentare a ceea ce înseamnă creșterea economică.

Cel de-al treilea capitol al prezentului proiect de cercetare este alocat studiului de caz asupra efectelor presiunii fiscale asupra economiei și societății românești. În acest sens am realizat un istoric al creșterii economice din România din anul 1990 până în prezent prin prezentarea deficitului bugetar printr-o abordare de ansamblu a veniturilor și cheltuielilor bugetare, mecanismului de finanțare al acestuia și problema datoriei publice.

În continuare am realizat o prezentare a evoluției presiunii fiscale din România pe perioada anilor 2000-2008, corelând această evoluție a presiunii fiscale cu creșterea economică și cu ponderea sectorului public în economia României.

Pentru că începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit membră a Uniunii Europene, am considerat oportună prezentarea rolului politicii fiscale în realizarea convergenței cu țările Uniunii Europene.

Analiza realizată în prezentul proiect a încercat să se concentreze asupra realităților actuale din România, asupra obiectivelor strategice ale țării noastre, care trebuie să fie susținute și prin politica ei fiscală, respectiv prin dimensionarea corectă a presiunii fiscale.

CAPITOLUL I.

PRESIUNEA FISCALĂ

1.1. Delimitări conceptuale

Termenul de presiune fiscală este folosit pe larg în literatura de specialitate și în politica fiscală pentru a desemna amploarea redistribuirii venitului național (a produsului intern brut sau chiar a produsului național brut) prin intermediul plății/încasării impozitelor. Uneori se face abstracție de calitatea plătitorilor de impozite (gospodării individuale, firme particular private, firme de stat, societăți mixte). Alteori, presiunea fiscală se delimitează doar la contribuabilii individuali, plătitori de impozite directe. Sunt situații, când în aprecierea acestei presiuni se iau în considerație toate genurile de încasări ale statului, toate sursele veniturilor bugetare (impozite directe și indirecte, accize, taxe de toate felurile).

În S.U.A., de pildă, presiunea fiscală la nivel federal se determină prin luarea în considerație a următoarelor: impozitele pe veniturile individuale, impozitele pe vânzarea mărfurilor și accizele, impozitele pentru asigurări sociale, impozitele pe profit, impozitele pe valoarea adăugată. Pentru calcularea presiunii fiscale, în general, inclusiv la nivelul statelor federale, se ține seama și de impozitele și taxele plătite către acestea, cum sunt: impozitele pe proprietăți, impozitele pe moșteniri, anumite impozite pe vânzarea mărfurilor, impozite pe "vicii", etc. În practica și statistica fiscală din unele țări vest-europene se folosește coeficientul fiscal sau presiunea fiscală prin luarea în calcul a încasărilor fiscale de stat și de colectivitățile locale provenite din: impozitele legate de producție și de import, impozitele pe venit și pe patrimoniu, impozitele pe capital. În consecință, presiunea fiscală exprimă și măsoară ponderea impozitelor plătite/încasate în raport cu masa valorii adăugate brute în țară într-un orizont de timp, de regulă un an (Presiunea fiscală = Încasările fiscale / PIB).

În Franța se face distincție între acest indicator și indicatorul mai general care include și cotizațiile sociale. Acest din urmă indicator măsoară partea din venitul național care se folosește în mod social sau cu scopuri sociale. Acesta se calculează prin raportarea impozitelor și a cotizațiilor sociale la produsul intern brut, el exprimând procentajul prelevărilor obligatorii în sens larg (în virtutea legii), prelevări destinate acoperirii nevoilor cu caracter social ale populației. În ultimii ani în Franța presiunea fiscală a fost de circa 25%, iar cotizațiile sociale au însumat aproape 20% din produsul intern brut.

Într-un sens general, presiunea fiscală este un termen specializat prin care se exprimă intensitatea medie a sarcinii sau obligației tuturor contribuabililor de a plăti impozite către puterea publică centrală și către autoritățile locale. Relația respectivă mai este denumită și coeficient fiscal, care se calculează ca raport procentual între plățile/încasările de impozite și produsul intern brut sau un raport de alt indicator macroeconomic de rezultate (produsul național brut, produsul intern brut, venitul național).

Amploarea și dinamica presiunii fiscale se măsoară și se apreciază prin rata de impunere fiscală. Mărimea acestei rate arată cota parte din venitul național preluată de către stat, mărime stabilită prin legi sau reglementări fiscale. O formă specială a ratei respective este rata marginală de impunere fiscală, care constă în raportul dintre creșterea obligațiilor fiscale ale contribuabililor și creșterea venitului național. Aceasta poate fi mai mare, egală sau mai mică decât rata medie fiscală anterioară.

Atât rata medie de impunere fiscală, cât și cea marginală au o mare importanță. Mărimile și dinamicile lor sunt integrate în fundamentarea strategiei de creștere economică și de dezvoltare socială, în politicile de asigurare a stabilității economice și a promovării justiției sociale. În raport, mediile acestor rate pe termen relativ lung într-o anumită țară sau în grupe de țări, ca și ratele medii existente la un moment dat (într-o perioadă dată) în țările aflate în topul economiei mondiale, pot exista. Se pot practica: rate slabe (scăzute), rate ridicate și rate optime.

Rata slabă de impunere fiscală presupune o presiune scăzută asupra contribuabililor, deci încasări relativ reduse la bugetul de stat și la bugetele administrațiilor locale. În concepția unor autori de orientare neoliberală, o astfel de rată de impunere fiscală poate să stimuleze efortul general pentru obținerea unei stabilități a venitului național disponibil, pentru o accelerare a creșterii economice și, deci, pentru o mărire a încasărilor fiscale la buget.

Rata ridicată a impunerii, îndeosebi o rată marginală de impunere în creștere, ar putea genera evaziune fiscală, fraudă fiscală, o diminuare a produsului intern brut, deci, în ultimă instanță, o scădere a încasărilor de impozite la bugetul de stat.

Rata optimă de impunere fiscală sau de presiune fiscală constă din acel prag de impunere până la care și dincolo de care încasările fiscale sunt mai mici.

Instrumentul analitic cu ajutorul căruia se prezintă rata optimă a impunerii fiscale este Curba Laffer, după numele profesorului american care a explicat relația optimă dintre rata de impozitare și mărimea veniturilor colectate la bugetul de stat. Profesorul american Arthur Laffer a insistat asupra faptului conform căruia o rată care depășește nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor și salariaților.

1.2. Unghiuri de abordare și de analiză a presiunii fiscale

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem și necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri. Astfel, presiunea fiscală este aprofundată prin luarea în considerație a diferitelor ei planuri de manifestare la nivel național, la nivelul contribuabililor individuali, la nivelul agenților economici.

1.2.1. Presiunea fiscală la nivel național

Presiunea fiscală la nivel național are în primul rând în vedere necesitatea strângerii resurselor pentru acoperirea cheltuielilor publice. Presiunea fiscală este reprezentată de către rata fiscalității, care se calculează ca raport între totalul resurselor financiare publice, obținute de către stat sub formă de impozite și taxe de natură fiscală, și un indicator macroeconomic de rezultate (de regulă, indicatorul utilizat este produsul intern brut). Formula de calcul este următoarea:

, unde:

rf – rata fiscalității

Rfp – resursele financiare publice de natură fiscală

PIB – produsul intern brut

În totalul resurselor financiare prelevate de către stat sunt incluse alături de impozite și taxe de natură fiscală și contribuțiile obligatorii plătite de către angajatori și angajați în vjați în vederea formării fondurilor pentru susținerea acțiunilor de securitate socială.

La nivel național se folosesc și alți indicatori derivați de măsurare a presiunii fiscale, dintre care putem aminti:

Rata fiscalității consolidate elimină anumite prelevări cu caracter redundant, pentru a exprima mai corect partea din veniturile fiscale care este destinată finanțării activității administrațiilor publice;

Rata fiscalității nete se calculează eliminând din prelevările obligatorii partea redistribuită direct agenților economici, sub formă de prestații sociale pentru familii și de subvenții pentru întreprinderi;

Rata fiscalității lărgite ia în calcul și alte surse de finanțare a cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii.

Alături de cele trei tipuri de rate ale fiscalității mai există și altele, care se alcătuiesc din diferite combinații ale criteriilor de definire ale numărătorului relației prin care se calculează rata fiscalității.

Mărimea presiunii fiscale diferă de la stat la stat în funcție de mărimea fondurilor financiare necesare respectivului stat pentru exercitarea funcțiilor sale, într-un anumit moment, dar și de o serie de factori care pot să conducă la, creșterea sau scăderea acestei rate. Dintre factorii care pot influența presiunea fiscală putem aminti:

factori interni, care sunt specifici țării respective;

factori externi, care depind de mediul existent în țările vecine, respectiv în zonele în care țara în cauză are interese economice.

Unul dintre cei mai importanți factori externi este reprezentat de către fiscalitatea redusă în țările învecinate, apropiate sau în cele cu care statul are relații economice extinse. Combinația dintre o fiscalitate redusă în alte țări și fiscalitate ridicată în țara de referință conduce la o mișcare a capitalurilor către statele în care, în mod evident, fiscalitatea este mai redusă. Această deplasare a capitalurilor determină dificultăți în propria economie, care se confruntă cu o reducere a capitalurilor financiare importante pentru dezvoltarea economică.

Unul dintre factorii interni este politica ce are ca scop atragerea de capitaluri financiare interne și străine pentru stimularea economiei. Politica fiscală deține o serie de mijloace și instrumente prin intermediul cărora statul poate interveni în economie. Alături de politica fiscală mai acționează și alți factori care determină nivelul presiunii fiscale. Printre factorii interni cu influență evidentă mai sunt: performanțele economiei într-o anumită perioadă; valoarea cheltuielilor publice stabilită prin politica guvernamentală; eficiența utilizării cheltuielilor publice finanțate din impozite; structura proprietății; gradul de înțelegere al contribuabilului a necesităților bugetare, stadiul manifestării democrației într-o țară sau alta, etc.

1.2.2. Presiunea fiscală individuală

Presiunea fiscală individuală arată valoarea la care contribuabilul renunță sau mai bine spus este nevoit să renunțe raportată la mărimea veniturilor obținute de el într-o anumită perioadă de timp. În acest mod, presiunea fiscală determină modificări în comportamentul economic și social al contribuabilului, datorită schimbărilor care intervin la nivelul consumului, dar și al economisirii, fiind considerată drept o presiune psihologică, care analizează pragul de toleranță la impozite.

Dacă presiunea fiscală este prea mare, această situație poate avea efecte contrare celor urmărite de țara în cauză, deoarece contribuabilii tind să-și modifice comportamentele economice. Totuși observăm că există tendința de a crește nivelul prelevărilor obligatorii, chiar dacă aceasta determină o scădere a încasărilor. O explicație la această situație o aduce modelul conceput de doi economiști americani (J.M. Buchanan și D.B. Lee), model care este construit în jurul a două idei principale:

contribuabilul reacționează la modificarea ratei de impozitare prezentând un nivel mai mare sau mai mic pentru impunere în funcție de situație;

existența unei diferențieri între comportamentul pe termen scurt și cel pe termen lung; Cererea pe termen scurt este inelastică, dar pe termen lung poate deveni elastică.

Contribuabilul consideră impozitele și taxele un rău necesar, pe care le plătește (în cea mai mare parte, deoarece există și cazuri de evaziune fiscală), fiind convins că va beneficia la rândul lui de diverse bunuri publice, pe care un agent economic privat nu i le-ar pune la dispoziție. Dar acest context în care contribuabilul plătește impozitul nu trebuie idealizat, deoarece există și situații în care problemele nu întârzie să apară, mai ales în momentul în care impozitele depășesc limitele suportabile, când inițiativa privată este inhibată (element foarte important în economiile de piață contemporane) sau, mai grav, când acestea îl determină pe contribuabil la revolte. În aceste situații este evident că presiunea ridicată influențează în mod negativ comportamentul contribuabililor în societate și în economie.

1.2.3. Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

În cadrul contribuabililor, alături de persoanele fizice, avem și agenții economici. În mod evident, aceștia sunt obligați să achite diverse impozite statului și astfel și din punctul lor de vedere există o presiune fiscală.

Pentru contribuabilii agenți economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată, cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată este mai mare. Astfel:

, unde:

rf – rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

If – totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit, contribuția la asigurările sociale, impozite pe clădiri, pe teren, etc.;

Vaf – valoarea adăugată de firmă.

La nivelul agentului economic presiunea fiscală este calculată ca raport între impozitele plătite de către agentul economic și valoarea adăugată de acesta. În cadrul obligațiilor de plată se include: impozitul pe profit, CAS-ul și alte impozite (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, etc.).

Presiunea fiscală resimțită de către agentul economic este mărită și de impozitele indirecte, care chiar dacă nu sunt suportate de către firmă influențează volumul ieșirilor, precum și competitivitatea prin intermediul prețurilor.

1.2.4. Factori de influență și efecte ale creșterii presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influențată de numeroși factori, dintre care menționăm:

nivelul de dezvoltare a economiei;

structura și formele proprietății;

necesitățile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;

eficiența cu care se utilizează cheltuielile publice finanțate prin impozite;

gradul de adeziune a populației la politica guvernului și de consimțire la plata impozitelor;

mărimea datoriei publice;

stadiul democrației, etc.

În viziunea multor specialiști, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creșterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluție este supusă anumitor "legități" economice, sociale și politice.

În legătură cu opțiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanțării cheltuielilor publice în creștere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau menținere a nivelului presiunii fiscale. Pe termen lung însă împrumuturile publice prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creștere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din acest motiv, împrumuturile publice mai sunt denumite (și reprezintă) "impozite amânate".

În situațiile de depășire a ratei optime a presiunii fiscale, în anumite condiții socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menționăm: slăbirea efortului productiv, frauda și evaziunea fiscală, precum și economia subterană, riscul de inflație prin fiscalitate, reducerea competitivității pe plan internațional, etc.

a) Scăderea efortului productiv. Economiștii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii și investițiilor. Astfel, din punctul de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse: efectul de substituție (diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării salariului prin impozitare) și efectul de venit (depunerea unei munci suplimentare în scopul compensării pierderii de venit net datorită creșterii impozitelor).

b) Riscul de inflație prin fiscalitate provine din faptul că orice creștere a impozitelor și a cotizațiilor sociale are tendința de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a prețurilor și salariilor, alimentând în acest mod inflația. Explicația constă în încercarea, pe de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în prețul lor de vânzare plusul de impozite și contribuții sociale pe care le suportă și, pe de altă parte, încercarea salariaților de a recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.

c) Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de nivelul ridicat al fiscalității, fiind un aspect particular al fraudei și evaziunii fiscale. Astfel, practicarea muncii "la negru" permite angajatului să obțină venituri nedeclarate, iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor și taxelor sociale.

d) Reducerea competitivității pe plan internațional. Orice creștere a preluărilor obligatorii suportată de agenții economici se repercutează în nivelul prețului practicat la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanțare, de investiții și modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivității întreprinderii respective în relațiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de pragul considerat admisibil riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistențe din ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenților economici autohtoni în fața unei concurențe internaționale din ce în ce mai active, mai agresive.

1.3. Presiunea fiscală – implicații economico-sociale

Pe plan mondial, se poate observa că, în unele din țările dezvoltate, presiunea fiscală este mai ridicată, deoarece și cheltuielile realizate cu utilitățile publice și semipublice pentru populație sunt mai mari decât în țările în curs de dezvoltare sau în țările slab dezvoltate.

Prin această afirmație nu trebuie înțeles că în țările aflate la același nivel de dezvoltare presiunea fiscală este aceeași. Evident, există diferențe semnificative și între țările dezvoltate, la fel cum există diferențieri și între țările aflate în tranziție sau între țările slab dezvoltate. Apar diferențieri între presiunea fiscală și în cadrul aceleiași țări între diverse perioade, între diverse etape prin care țara respectivă trece. Este evident că presiunea fiscală poate fluctua, în funcție de politica fiscală adoptată de stat, dar aceasta este influențată de evenimentele economice, politice, etc. Tocmai datorită acestor influențe se poate considera că presiunea fiscală are mai multe limite de ordin psiho-politic, economic.

Limitele de ordin psihologic și politic apar ca urmare a reacțiilor potrivnice ale contribuabililor datorită creșterii prelevărilor obligatorii, când acestea sunt considerate prea ridicate. Contribuabilii în aceste situații recurg la evaziune fiscală, la fraudă, reduc activitățile productive, iar în cazurile cele mai grave apar revoltele și mișcările de protest.

Limitele de ordin economic se manifestă mai ales în momentele în care prelevările obligatorii cresc foarte mult. Acestea pot determina o reducere a înclinației spre muncă, spre economii și investiții, ca și la slăbirea spiritului întreprinzător.

Compensațiile induse de presiunea fiscală. Prelevările obligatorii, pe lângă aspectul negativ, au și o serie de avantaje îndreptate către contribuabil datorită cheltuielilor publice finanțate.

Mărimea presiunii fiscale nu trebuie privită strict ca valoarea relativă obținută în diferite țări pentru a putea realiza comparații între acestea. Este necesar să se aibă în vedere puterea de cumpărare a veniturilor care rămân după impozitare. Sunt situații în care chiar dacă în țări diferite întâlnim aceeași presiune fiscală, condițiile să fie total diferite, deoarece venitul rămas după impozitare să fie sau nu suficient pentru satisfacerea nevoilor de subzistență.

Având în vedere nivelul la care se ridică toate contribuțiile ce trebuie să fie plătite, întotdeauna va persista întrebarea cu privire la care este mărimea maximă la care poate să ajungă presiunea fiscală, astfel încât să nu incomodeze comportamentul economic și social al contribuabilului, iar resursele financiare obținute de către stat să fie cele scontate. Este dificil de stabilit această valoare optimă, în măsura în care aceasta să conducă la realizarea tuturor obiectivelor macroeconomice și macrosociale stabilite.

O fiscalitate ridicată îndepărtează potențialii investitori, dar mai ales determină pe contribuabili să caute măsuri de evitare a plății diferitelor obligații (măsuri mai mult sau mai puțin legale). Posibilitatea de a evita creșterea presiunii fiscale și în același timp obținerea de venituri este reprezentată de împrumuturi. Totuși, dacă se recurge la împrumuturi, în încercarea de a reduce presiunea fiscală, această modalitate este valabilă doar pe intervale scurte de timp. Pe intervale lungi de timp, presiunea fiscală nu numai că nu se reduce, ci datorită acestor împrumuturi poate să crească, dacă sumele aferente au fost utilizate nerațional.

În ultimele două secole s-a observat o creștere a presiunii fiscale, care este explicată prin intervenția statului într-o mai mare măsură, atât în economie cât și în societate. Se poate afirma acest fapt, deoarece resursele financiare adunate reprezintă sursa fundamentală pentru acoperirea cheltuielilor publice, iar resursele financiare și presiunea fiscală au avut aceeași evoluție ca și a cheltuielilor publice adică de creștere în decursul timpului.

CAPITOLUL II.

PÂRGHIILE POLITICII FISCALE ȘI BUGETARE

2.1. Politica fiscală și bugetară

Politica economică (politica macroeconomică) reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat în scopul asigurării creșterii economice, ocupării forței de muncă, echilibrării balanței de plăți externe, stabilității prețurilor, reducerii inegalităților și asigurării independenței naționale.

Într-o altă accepție, politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către stat, în vederea orientării activității economice într-un sens considerat rezonabil, pe teritoriul național. Se poate vorbi deci de politică economică atunci când se decide creșterea deficitului bugetar, pentru a se asigura utilizarea muncii, sau când se stabilesc norme ale creșterii prețurilor și veniturilor, pentru a limita inflația.

Datorită complexității și diversității obiectivelor și instrumentelor utilizate de politica economică, aceasta poate fi analizată și construită prin prisma componentelor sale: politica monetară, politica fiscală, politica bugetară, politica prețurilor, politica veniturilor.

Politicile fiscale și bugetare sunt direcționate pentru crearea unui mediu economic sănătos, care să asigure finanțarea decentă a sectorului public, eforturile specialiștilor în domeniu având drept obiective principale distribuirea echitabilă a poverii fiscale, eficientizarea sistemului de colectare a veniturilor și o mai rațională distribuție a cheltuielilor bugetare, vizând, în principal, proiecte și programe de restructurare, proiecte de dezvoltare regională, de reconversie a unor sectoare ale industriei, de reabilitare și de dezvoltare a infrastructurii, etc.

În literatura de specialitate, politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de bunuri și servicii publice. O asemenea activitate declanșează un amplu proces de redistribuire, care este condus printr-o seamă de componente strâns legate între ele: politica fiscală (în sens restrâns), care operează cu instrumente de natura prelevărilor fiscale, politica bugetară sau alocativă, care operează prin intermediul subvențiilor și alocațiilor bugetare, și politica soldului bugetar, vizând finanțarea deficitelor bugetare și valorificarea excedentelor bugetare.

Conținutul actelor decizionale este influențat de utilitatea pe care politica fiscală o prezintă pentru decidentul public. Opiniile cu privire la utilitatea politicii fiscale au generat diverse curente de gândire, care, alături de opțiuni politice și constrângeri de natură financiară, economică și socială, au influențat deciziile autorităților publice. Opiniile formulate au fost influențate de evoluția rolului statului, au purtat amprenta evenimentelor politice, fiind totodată orientate de permanenta transformare a mediului economico-financiar și de opinia publică.

Prin politica fiscală se stabilesc volumul și proveniența resurselor financiare publice, metodele de prelevare a veniturilor fiscale, facilitățile fiscale – dacă se acordă, sub ce formă, finalitățile vizate – obiectivele de ansamblu ale politicii fiscale, precum și modalitățile concrete de realizare a acestora.

Politica fiscală reprezintă ansamblul de măsuri guvernamentale privitoare la metodele și tehnicile de impozitare, la raportul dintre impozitele directe și cele indirecte, la stabilirea canalelor de procurare a veniturilor fiscale, la urmărirea ratei presiunii fiscale, în scopul influențării dezvoltării economice și vieții sociale.

Politicile fiscală și bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, având în vedere că, pe măsură ce crește nivelul și se diversifică structura cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de venituri publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor fiscale. Însăși realizarea funcțiilor bugetului – alocare, distribuire și reglare – presupune o abordare de ansamblu a veniturilor și cheltuielilor bugetare, ceea ce impune conceperea unei politici fiscal-bugetare unitare.

2.2. Funcțiile impozitelor – fiscală, socială, reglatoare

Impozitele îndeplinesc trei importante funcții: fiscală, socială, reglatoare.

În toate statele, indiferent de sistemele economice reale, de formele de organizare a economiei, impozitele au îndeplinit, în primul rând, o funcție fiscală. Adică pe seama lor au fost finanțate cheltuielile sociale, îndeosebi ale puterii publice.

Impozitele joacă un rol important în viata socială, acestea îndeplinind o funcție socială. Pe tema impozitelor se poartă dezbateri aprinse în parlamente. S-a putut constata că, în preajma alegerilor locale și parlamentare, impozitele se reduc, pentru ca, după alegeri, acestea să fie ridicate. Majoritatea cetățenilor consideră că ei plătesc impozite mult prea mari și că alte grupe sociale suportă mult mai puțin din povara fiscală.

Cotizațiile sociale și impozitele asupra proprietății au caracter proporțional. Impozitele indirecte sunt profund inechitabile din punct de vedere social. După cum se știe, taxa pe valoarea adăugată, accizele și taxele vamale se transferă prin prețuri asupra bunurilor de consum, ceea ce înseamnă că ele îi împovărează pe consumatori în același grad. Dar, ele înghit o cotă parte mai mare a veniturilor persoanelor din categoriile prost remunerate. Pe măsura perfecționării sistemului fiscal, organele de stat însele acordă avantaje și înlesniri fiscale unor grupe sociale pentru a atenua inegalitățile sociale. Sunt răspândite facilitățile fiscale acordate familiilor cu mulți copii, studenților și persoanelor care sunt încadrate la cursuri speciale de ridicare a calificării. Adesea, se acordă avantaje pe această cale întreprinzătorilor mici și mijlocii, fermierilor. Aceste avantaje (facilități) au și un caracter reglator, pe lângă cel social.

Caracter social și, în același timp, reglator au și acele facilități cum sunt scutirile de impozit ale veniturilor personale și profiturilor orientate spre construcția de locuințe, spre cumpărarea și reconstrucția căsuțelor de vacanță, etc. Accelerarea construcțiilor de locuințe va crea o cerere suplimentară de materiale de construcție, de aparatură electrică și electronică, de mobilă, etc.

Funcția reglatoare a impozitelor în condițiile contemporane nu constă atât în eliberarea maximă (cât mai mare) a profiturilor și veniturilor de impozite, cât în tendința de a crea o dependență calitativă severă între mărimile facilităților fiscale, oferite subiectului economic și acțiunile sale economice concrete. Majoritatea obiectivelor reglementării statului se obțin pe calea stimulării investițiilor. Aceasta deoarece mărimea și orientarea investițiilor determină înnoirea și lărgirea capitalului fix, de care, la rândul lui, depind ritmurile de creștere, starea conjuncturii, ocuparea, cererea, capacitatea concurențială națională. Forma predominantă a surselor de investiții este constituită prin autofinanțare (între 60-85%). Asemenea amploare a autofinanțării s-a dovedit posibilă numai datorită politicii fiscale a statului și, în principal, sancționării amortizării accelerate a capitalului fix de către organele de stat.

Obiectivele reglării statale prin politica fiscală sunt: ciclul economic, structura sectorială, de ramură și regională a economiei, investițiile, prețurile, progresul tehnico-științific, relațiile economice externe, protecția mediului înconjurător, etc. Această funcție se realizează prin: stabilirea și schimbarea sistemului de impunere fiscală; determinarea tarifelor fiscale și diferențierea lor; aprobarea și promovarea facilităților fiscale.

a) Însuși sistemul de impunere fiscală ales de guvern joacă cel mai important rol reglator. De pildă, folosirea impozitelor pe circulație poate deveni instrument al centralizării capitalului, al creării unor structuri unice verticale, subdiviziunile cărora sunt legate între ele tehnologic.

Reducerea globală a impozitelor conduce la sporirea profiturilor nete, la intensificarea stimulentelor activităților economice, la creșterea investițiilor, la ameliorarea ocupării și, prin toate acestea, la ameliorarea conjuncturii economice. Ridicarea generală a impozitelor este mijlocul obișnuit de luptă cu conjunctura supraîncălzită (cu criza inflaționistă).

b) Prin schimbarea ratei de impunere a profitului, guvernul (statul) poate să creeze sau să reducă stimulii suplimentari pentru investiții. Prin manevrarea nivelului impozitelor indirecte, el influențează asupra fondului de consum, în general, asupra nivelului prețurilor.

Alegând între o politică liberală sau una protecționistă în relațiile economice externe, statul schimbă taxele vamale, primind de la parametrii externi fie deschideri și concesii, fie sporirea restricțiilor de a exporta. Ridicarea taxelor vamale duce la scumpirea importurilor și, deci, la scumpirea mărfurilor autohtone. Invers, reducerea taxelor vamale va avea ca efect ieftinirea importurilor.

c) Impozitele sunt folosite tot mai mult pentru reglarea structurii economiei naționale. Tarifele de impunere se diferențiază pe ramuri și regiuni Acestea au început să exercite o influență crescândă asupra structurii de ramură și de subramură, în sensul stimulării unora și restricționării altora (restructurarea). Obiectul reglării se concretizează din ce în ce mai mult. De pildă, s-a diferențiat impunerea fiscală pe cele două părți ale sale: profitul nedistribuit (care rămâne în societatea comercială pentru dezvoltarea acesteia) și profitul ce se distribuie sub formă de dividende. Se practică tarife mai mici pentru profitul nedistribuit, ceea ce facilitează acumularea internă de capital și creșterea gradului de autofinanțare.

2.3. Pârghiile și principiile politicii fiscale

Politica fiscală trebuie să asigure crearea condițiilor pentru finanțarea obligațiilor fiscale cu costuri cât mai reduse și cu fluxuri de numerar negative cât mai mici, aceasta constituind o premisă esențială pentru susținerea relansării activității economice a acestora, a eforturilor lor în direcția restructurării.

Instrumentele politicii fiscale. Promovarea unei politici monetare presupune resurse financiare care se constituie prin prelevări de la contribuabili, pe baza legilor statului.

Prelevările obligatorii globale sunt formate din ansamblul impozitelor și al cotizațiilor sociale efective. Sistemul de stabilire și de percepere a impozitelor poartă denumirea de fiscalitate. Sistemul fiscal determină cantitățile de bani prelevați, sursele și modalitățile acestor prelevări, precum și afectarea acestor resurse.

Incidența tipurilor de impozite asupra economiei este diferită. De aceea, statele caută să conceapă politici fiscale adaptate la condițiile țărilor, ale etapelor dezvoltării lor economice.

Există mai multe principii de politică fiscală, cele mai semnificative dintre ele fiind: posibilitatea reală de plată a impozitului, progresivitatea, unicitatea, caracterul obligatoriu, simplitatea și mobilitatea.

Progresivitatea impozitului reprezintă un principiu al politicii fiscale. Aceasta înseamnă că rata impunerii se mărește pe măsură ce venitul impozabil crește. Principiul respectiv constituie atât un instrument de redistribuire a veniturilor, cât și unul de justiție fiscală. În plus, unii specialiști consideră că o astfel de percepere a impozitului reprezintă și un stimulent spre folosirea eficientă a capitalului. Există însă și economiști care susțin că dincolo de un anume punct – numit prag de presiune fiscală – orice impunere este vătămătoare economiei, ea limitând sau anulând interesul agenților economici pentru sporirea producției, a afacerilor în general. Unii dintre economiști au apreciat că volumul încasărilor statului pe bază de impozite rămâne în genere neschimbat, indiferent de rata (ridicată sau scăzută) a impunerii.

Principiul impunerii fiscale în raport de capacitatea de plată a indivizilor a generat sistemul impunerii progresive: cu cât este mai mare venitul (baza de impunere), cu atât mai mare este partea ce se ia din aceasta sub formă de impozite. Principiul impunerii proporționale presupune o cotă (rată) egală cu a impozitului în venituri, independent de mărimea lor. Ratele regresive ale impozitului înseamnă diminuarea ratei pe măsura creșterii venitului.

În practică se întâlnesc toate cele trei tipuri de impunere fiscală, efectele sociale ale lor fiind contradictorii. Impozitele pe profitul corporațiilor și pe veniturile personale s-au stabilit în mod progresiv. La prima vedere, aceasta răspunde principiului de echitate socială. Totuși, tocmai aceste impozite formează obiect de luptă politică. Partidele și sindicatele de orientare de stânga consideră că rata de progresivitate a impozitelor în raport cu veniturile mari nu este suficient de bine dimensionată, că persoanele cele mai înstărite ar trebui să plătească și mai mult la buget.

În ultimul timp, a fost fundamentat și se practică așa-numitul impozit negativ. În esență, el face parte din procesul de distribuire secundară a veniturilor, prin metoda transferurilor sociale. Aplicarea principiului "la venit egal impozit egal" este completată cu cel de "sărăcie egală ajutor egal" ceea ce înseamnă că alocațiile pentru săraci sunt susținute din impozitele percepute de la bogați.

2.4. Politica fiscală ca modalitate de atenuare a ciclurilor economice

Tot mai mulți specialiști se pronunță pentru politici fiscale (bugetare) a căror execuție să fie grefată pe caracterul legic al evoluției ciclice a macroeconomiei. Este vorba de acțiuni fiscale frenatorii contractive, în perioadele de expansiune economică, de crize inflaționiste, respectiv de măsuri de stimulare, expansioniste în perioadele de criză recesionistă. Cu alte cuvinte, puterea publică caută să acționeze prin pârghiile fiscale în sens invers decât acționează sectorul privat. Se ajustează efectele deciziilor unităților economice individuale. Se știe că, firmele private sacrifică adesea interesele generale, fiind preocupate doar de ideea de a obține profit maxim pe termen scurt.

În condițiile unei crize recesioniste (când producția reală este mai mică decât nivelul ei natural), politica fiscală este astfel concepută încât să conducă la creșterea producției reale până la nivelul ei natural (normal, potențial). Dacă poziția curbei ofertei agregate este dată, o asemenea măsură va conduce la deplasarea cererii agregate în dreapta sus, așa cum se poate observa în figura nr. 2.1.

Figura nr. 2.1. Condițiile unei crize recesioniste

În această figură se ia ca punct de plecare o stare recesionistă a economiei reale (E1). Pentru a o aduce la nivelul ei natural, se consideră că cererea agregată crește, pe seama unor achiziții de stat, această creștere fiind sugerată de deplasarea curbei cererii de la CA1 la CA2. Achizițiile de stat au un efect multiplicator asupra producției și ocupării (de la Q1 la Q2).

Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă sporul de venit și de producție (ocupare) ce se înregistrează la sporirea cu o unitate a cheltuielii publice, mărimea impozitelor rămânând neschimbată (acesta are un efect similar cu multiplicatorul investițiilor).

Efectul multiplicator al cheltuirii unor sume din buget pentru construirea unui obiectiv infrastructural nu se limitează doar la sporirea veniturilor celor ce realizează acest obiectiv, ci și la sectoarele care produc alimente și îmbrăcăminte pentru lucrătorii respectivi. Deci, o "injecție" de cheltuială publică are efecte propagate în întreaga economie.

Presupunem că cererea agregată sporește pe seama achizițiilor guvernamentale. Dacă multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este 3 și dacă aceste cheltuieli au însumat 25 miliarde lei, atunci cererea agregată va crește cu 75 miliarde de lei. Întrucât are loc și creșterea prețurilor, producția reală nu va spori cu 75 miliarde lei, ci cu mai puțin.

Aceeași deplasare a curbei cererii agregate poate fi obținută și printr-o reducere a veniturilor bugetare nete. Efectul multiplicator al reducerii veniturilor bugetare nete va fi însă mai mic decât efectul multiplicator al achizițiilor guvernamentale. Multiplicatorul veniturilor bugetare nete se calculează prin scăderea unei unități din multiplicatorul achizițiilor publice.

Deci, pentru a spori cererea agregată cu 600 miliarde lei este nevoie fie de un spor de 150 miliarde al achizițiilor guvernamentale, fie de o reducere, cu 200 miliarde a impozitelor și taxelor.

Apare ceea ce se numește decalajul de cheltuială ca diferență între sporul de cerere agregată (CA2 – CA1) și minusul de producție reală față de nivelul celei naturale. Acest decalaj de cheltuială poate fi susținut cu o nouă cheltuială publică (cu o nouă achiziție).

Cererea suplimentară de bunuri pe seama achizițiilor guvernamentale va ridica rata dobânzii, iar ratele mari ale dobânzii vor descuraja investițiile private. Această relație este numită efect de evicțiune (crowding-out) (figura nr. 2.2.).

Figura nr. 2.2. Derularea efectului de evicțiune

Efectul de evicțiune exprimă acel rezultat pervers al politicii fiscale expansioniste, politică ce sporind cererea agregată, determină și creșterea ratei dobânzii, ceea ce provoacă o reducere a nivelului investițiilor planificate.

Încercarea de a ajunge la o rată optimă a presiunii fiscale, necesită o mare atenție, deoarece prin integrarea în Uniunea Europeană trebuie să se țină cont și de reglementările, directivele și deciziile care sunt luate la nivel european.

Politica fiscală reprezintă un instrument extrem de important prin care statul poate ajunge la o stabilitate a economiei. În situația în care se află România acum, gradul de libertate în elaborarea politicii fiscale se restrânge, datorită existenței unor parametrii ai acestei politici. În concluzie, se cere de către Uniunea Europeană mai multă disciplină financiară în elaborarea bugetului, dar și a execuției bugetare.

În ceea ce privește armonizarea politicii fiscale a României cu cea existentă în Uniunea Europeană întâlnim următoarea situație:

sistemul fiscal este nearmonizat, excepțiile fiind TVA, accizele la combustibili, gaze naturale, electricitate, alcool și tutun;

taxa pe valoarea adăugată (TVA) nu poate să fie mai mică decât 15% cota standard și 5% cota redusă;

accizele au stabilite niveluri minime pentru fiecare din cele cinci produse menționate mai sus.

România a reușit să obțină o serie de derogări și anume: acciza minimă la țigări va fi atinsă până în 2009, cea la benzină și motorină până în 2011-2013, la gaze naturale anul limită este 2010, la fel și la energie electrică, iar la alcoolul destinat consumului propriu o reducere de 50%.

În Uniunea Europeană presiunea fiscală este ridicată, mai mare decât cea existentă în SUA sau în Japonia. Este evident că și în zona euro, există o serie de diferențe între statele membre, deoarece chiar dacă politica fiscală a respectivelor state trebuie să respecte anumiți parametrii, ea reprezintă un element al suveranității statelor.

În acest sens, se întâlnește o presiune fiscală mare în țările nordice (Suedia, Danemarca) și o presiune fiscală mai scăzută în Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda. Diferențele care apar între statele din Uniunea Europeană sunt în mare măsură determinate de către ponderea sectorului public în economie, deoarece există o relație importantă între veniturile fiscale și cheltuielile publice, în sensul că statele cu venituri mai mari cheltuiesc mai mult în programe de asistență socială decât statele cu venituri mai reduse.

2.5. Creșterea economică și posibilități de acțiune a politicii fiscale în scopul relansării economice

Activitățile economice trec prin stări succesive de creștere, dezvoltare, stagnare, criză. Intensitățile cu care acestea se manifestă sunt însă diferite de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. În prezent, creșterea economică se consideră ca fiind o expresie sintetică a șanselor pentru o viață mai bună și de aceea reprezintă un obiectiv major al tuturor statelor.

Folosirea termenului de creștere economică pentru a analiza dinamica rezultatelor macroeconomice s-a realizat la începutul anilor '30 ai secolului al XX-lea, când s-a constituit teoria creșterii economice. Apariția acestei teorii a reprezentat încercarea de a rezolva problemele care au apărut în marea criză mondială din 1929-1933.

Creșterea economică poate să fie privită prin prisma a două moduri: în sens restrâns și în sens larg.

În sens restrâns, creșterea economică reprezintă evoluția ascendentă a unor mărimi economice agregate într-un anumit cadru spațial și temporal.

În sens larg, creșterea economică este interpretată ca o evoluție pozitivă, ascendentă a rezultatelor macroeconomice, ceea ce constituie punctul de vedere general acceptat.

Creșterea economică reprezintă sporirea cantitativă a activităților și rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naționale, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire. Creșterea economică înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă a economiei naționale, pe termen mediu și lung, dar care nu exclude oscilații conjuncturale, chiar și regrese economice temporale.

Pentru a înțelege conținutul nou al creșterii economice trebuie luate în considerare următoarele elemente:

creșterea economică este dependentă de dinamica demografică, determinată de factori specifici și de dinamica demografică, determinată de factori biologici și sociali;

dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creșterea economică propriu-zisă, ce se manifestă ca tendință dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;

creșterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, cele corectate cu mărimea deflatorului;

din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creșterii economice este ritmul sporului PNB sau al PIB pe locuitor.

Pentru persoanele ale căror venituri sunt reduse, creșterea economică reprezintă o condiție esențială, nu întotdeauna suficientă de mărire a acestor venituri. Totuși, o creștere rapidă însoțită de declinul economiei conduce spre rezultate slabe care vor fi resimțite de întreaga populație, dar în mod diferit, deoarece efectele acestei alăturări vor fi distribuite inegal.

Creșterea economică și inflația sunt pozitiv corelate când rata inflației este scăzută, astfel încât poate ajuta la "gresarea" economiei.

În schimb, în cazul unor rate înalte, efectul inflației asupra creșterii economice este dăunător, deoarece anticiparea acestei tendințe majorează costul achiziționării capitalului, determinând scăderea acumulărilor de capital, ceea ce se repercutează negativ în planul dezvoltării economice. De asemenea, ratele mari ale inflației au și inconvenientul că ecranează semnalele prețurilor relative, ceea ce împiedică alocarea eficientă a resurselor, cu repercusiuni asupra creșterii economice. Așadar, există anumite limite între care inflația poate favoriza creșterea, întrucât la rate foarte scăzute ale inflației manifestarea unei rigidități a prețurilor relative împiedică ajustările la șocurile reale. Numeroși economiști consideră că reducerea inflației se poate realiza în contextul unor politici macroeconomice restrictive, în cadrul cărora un rol aparte revine austerității bugetare. Experiențele țărilor care au avut succese în scăderea inflației arată că reducerea semnificativă a deficitelor bugetare are efecte favorabile asupra inflației.

La nivel macroeconomic, evitarea deficitelor fiscale nesustenabile se bazează pe degrevarea bugetului de cheltuieli inutile, cum sunt cele destinate acoperirii pierderilor din economie. Pentru aceasta, politicilor industriale le revine un rol hotărâtor, ele trebuind să pună accentul pe promovarea competiției corecte, iar protejarea firmelor românești împotriva concurenței străine să acționeze pe perioade limitate de timp, paralel cu măsuri concrete de creștere a productivității muncii și a rentabilității firmelor. Costurile pe termen lung ale protecției s-au dovedit mai mari decât în cazul unei liberalizări a concurenței. Cu sau fără un asemenea protecționism, piețele românești vor fi invadate, mai devreme sau mai târziu, de bunuri străine, atât timp cât firmele autohtone nu vor fi competitive.

Creșterea economică poate conduce la o mărire a veniturilor populației în situația în care este completată de o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă, de o creștere a salariilor populației sărace și de o redistribuire a resurselor publice spre dezvoltarea umană. Este foarte important ca această redistribuire să aibă loc într-o economie care prezintă o creștere economică și nu într-o economie care se confruntă cu declin.

În momentul în care creșterea economică nu este însoțită de elementele prezentate mai sus, efectele dorite a se produce au o evoluție contrară, conducând la o adâncire a inegalităților dintre venituri. Înrăutățirea condițiilor de trai pentru un număr tot mai mare de persoane ne semnalează existența unei crize, deoarece parametrii normali într-o economie au acum valori care nu coincid cu limitele lor naturale.

În asemenea situații de criză, oamenii își pierd încrederea că economia se mai poate redresa, efectul imediat fiind acela al substituirii încrederii cu neîncrederea și desfășurării activităților fără responsabilitate, creând de fapt un adevărat cerc vicios. Se întâmplă toate aceste reacții datorită concepției fiecărei persoane că rezultatele activităților întreprinse vin să conducă spre o satisfacere într-o măsură cât mai mare a nevoilor sale, dar și speranța într-o viață viitoare mai bună care să asigure condiții de viață urmașilor.

Criza tipului actual de creștere nu face altceva decât să arate că dorințele pe care populația tinde să le îndeplinească sunt mai îndepărtate pentru un număr din ce în ce mai mare de persoane. Și nu numai atât, criza se adâncește deoarece sunt atinse și alte echilibre, cum ar fi acela dintre mediul creat de om și mediul natural, ale căror consecințe se vor observa pe timp îndelungat, implicând un număr mare de persoane.

Totuși, chiar și în situația în care economia înregistrează evoluții pozitive, trebuie să devenim conștienți de consecințele grave pe care această criză a tipului de creștere le poate avea și să căutăm mijloace și modalități de a lupta împotriva ei. Acestea nu sunt ușor de adoptat deoarece susțin o modificare a comportamentului uman, ceea ce este mai greu de acceptat. Schimbările urmăresc modul actual de a produce și de a consuma la toate nivelurile.

Fiscalitatea poate ocupa un rol important în ameliorarea situației actuale sau în oferirea unui mediu propice pentru desfășurarea activităților economice. Se pot utiliza două metode diferite, ambele făcând referire la modul în care se gestionează presiunea fiscală.

Se poate apela la o presiune fiscală ridicată, situație în care statul acumulează o parte însemnată din produsul intern brut la dispoziția lui, restrângând astfel resursele financiare de care populația ar fi putut să dispună. În acest context, statul preluând o parte însemnată din resursele financiare poate oferi populației o gamă mai mare de bunuri și servicii publice, deoarece a limitat accesul populației către bunurile și serviciile private obținute direct de pe piață. Suplimentul de bunuri și servicii publice oferite are un cost de oportunitate și anume reducerea cantităților achiziționate de pe piață de bunuri și servicii private.

Cea de-a doua posibilitate este exprimată printr-o presiune fiscală redusă. Aceasta are drept efect dobândirea de către populație a unor resurse financiare mai mari în contrapartidă cu statul care va acumula o parte mai mică din produsul intern brut. Urmarea este o creștere a cantităților de bunuri și servicii private achiziționate de pe piață și o scădere a mărimii bunurilor și serviciilor publice oferite de către stat.

Având în vedere cele două situații, se poate alege una din cele două alternative: să beneficieze populația de un număr mai mare de bunuri și servicii publice și să se suporte o presiune fiscală mai mare sau aceasta să obțină mai puține bunuri și servicii publice și să se suporte o presiune fiscală mai slabă.

În ambele situații, importantă este modalitatea în care sunt gestionate resursele financiare acumulate. Dacă respectivele resurse nu sunt folosite eficient, populația va resimți presiunea fiscală cu mai mare dificultate, ea se va simți mai împovărată decât în realitate.

Dacă (la nivel declarativ) a existat unanimitate de păreri privind necesitatea reformei economice în România, ca o condiție esențială a integrării în Uniunea Europeană, punctele de vedere ale economiștilor, cercetătorilor, politicienilor și factorilor de decizie au diferit considerabil în privința modului de abordare a acesteia.

Politica fiscal-bugetară are partea sa indiscutabilă de contribuție la stimularea și susținerea proceselor economice, dar nu se poate stabili o relație exclusiv biunivocă între cele două, astfel că, în cazul ipotetic în care politica fiscal-bugetară ar acționa singură, ea ar avea infime șanse în ambițiosul scop al relansării. Și aceasta, din cel puțin două considerente majore: pentru a acționa eficient, politica fiscală trebuie corelată cu celelalte politici macroeconomice – monetară, valutară, de credit, a veniturilor, socială, etc. Între acestea, cea mai apropiată corelație se stabilește cu politica monetară, ele acționând într-un adevărat tandem. Măsurile bugetare nu pot fi aplicate independent de cele monetare, deoarece există interacțiuni între aceste politici; "incidențele monetare ale acțiunilor bugetare sunt cu atât mai evidente, cu cât deficitul bugetar este format prin creație monetară".

Activitățile fiscale și monetare ale autorităților trebuie coordonate pentru evitarea anulării reciproce a acțiunilor fiecăreia dintre ele.

Cel de-al doilea considerent are în vedere complexitatea ridicată a procesului de relansare a economiei, care implică atingerea unui nivel ridicat al competitivității națiunii. La aceasta conlucrează: inițiativa și rigoarea conducătorilor de întreprinderi, disciplina muncitorilor și, nu în ultimul rând ca importanță, eficacitatea administrației. Aportul primei componente a fost afectat de menținerea unor confuzii cu privire la dreptul de proprietate ceea ce i-a determinat pe unii manageri ai întreprinderilor de stat să se detașeze de obiectivele și interesele acestora și, nu rareori, să-și mențină un comportament discreționar în activitate. Mai mult decât atât, au apărut numeroase situații în care în funcționarea "firmelor căpușă" au fost implicați unii dintre acești manageri.

Componenta referitoare la disciplina muncitorilor are o contribuție insuficientă la competitivitatea națiunii. Deși se consideră că țara noastră dispune de o forță de muncă bine pregătită, aceasta nu este pe deplin valorificată, astfel că nivelul productivității muncii se menține scăzut, ceea ce nu-i împiedică pe muncitori să solicite (chiar și prin blocări de șosele, însoțite de amenințări cu schimbarea guvernului) dese măriri ale salariilor.

Administrația publică – cea de a treia componentă – se confruntă în țara noastră cu numeroase tare: aparat birocratic stufos; lipsă de fermitate în instituirea și menținerea disciplinei financiare; comportament discreționar al unor manageri din administrația macroeconomică ce dispun amânări – repetate și dese – sau chiar anulări ale unor datorii fiscale ale agenților economici. Cu alte cuvinte, administrația publică se caracterizează prin ineficiență, ceea ce înseamnă că aportul său la competitivitatea națiunii este nesemnificativ, sau nul.

Astfel, realizarea unei combinații funcționale a politicilor macroeconomice trebuie să fie grefată pe măsuri de reformă care să acționeze asupra cauzelor structurale ale dezechilibrelor din economie prin: închiderea întreprinderilor cu pierderi și a celor neviabile; creșterea productivității muncii și, doar pe această bază, sporirea veniturilor; îmbunătățirea calității gestiunii firmelor în urma privatizării și restructurării; desfășurarea pe criterii de eficiență și eficacitate a activităților din domeniul public.

Având în vedere locul factorului fiscal în fundamentarea deciziilor microeconomice, precum și faptul că unele decizii guvernamentale de natură monetară, comercială, etc. au repercusiuni majore în plan fiscal (deficit bugetar cvasifiscal, arierate, etc.), apare cu atât mai importantă corelarea tuturor acestor politici, astfel încât managementul financiar la nivel macroeconomic să opereze cu un mix al acestora.

CAPITOLUL III.

STUDIU DE CAZ. EFECTELE PRESIUNII FISCALE ASUPRA ECONOMIEI ȘI SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

Impozitele reprezintă ceea ce plătim pentru o societate civilizată (Justice Oliver Wendell Holmes). Dar dacă o asemenea societate nu există într-o țară sau alta, într-un orizont de timp sau altul, atunci cetățenii acelei țări, contribuabilii ei trebuie să susțină procesul istoric de făurire a unei societăți civilizate, în consonanță cu exigențele și posibilitățile oferite de acumulările pe care omenirea le-a făcut în factorii de producție. Guvernanții țării respective au obligația să fundamenteze strategii adecvate pentru atingerea acestui obiectiv.

Societatea contemporană pune în fața teoriei și politicii fiscale noi obiective. Este vorba de asemenea de schimbări în politica fiscală care să susțină creșterea economică durabilă și trecerea la societatea bazată pe cunoștințe (pe cunoaștere).

3.1. Relansarea creșterii economice în România

În România, aproape 80% din populație a înregistrat scăderi de 30-50% aferente nivelului de trai, produsul intern brut, investițiile, exportul au înregistrat de asemenea scăderi importante. Aceste diminuări au fost însoțite de dezechilibre cum sunt: șomajul, datoria externă, economia subterană, situația economică precară a unor mari categorii ale populației, etc.

După cum se poate observa în figura nr. 3.1., în anii 1990, 1991 și 1992 produsul intern brut a înregistrat un declin semnificativ. Această scădere a fost datorată: eficienței scăzute cu care au fost folosite resursele economice (în special resursele umane); pensionării anticipate a unui număr mare de salariați, completată cu o creștere a veniturilor celor ocupați; intrării pe piața internă a unor cantități însemnate de produse din import care au condus la o creștere a deficitului bugetar și al balanței comerciale.

Totuși, din anul 2000 s-a diminuat evoluția descendentă a economiei și putem să vorbim despre un proces de creștere, chiar dacă nu au fost recuperate pierderile cauzate de evoluția economiei în anii '90.

După anul 2000 economia românească s-a caracterizat printr-o creștere continuă a produsului intern brut. Producția principalelor ramuri ale economiei naționale a cunoscut aceeași evoluție, rata inflației și rata șomajului s-au redus considerabil.

Pentru economia românească, anul 2004 a fost cel mai bun de după 1989. În anul 2004 s-a înregistrat o creștere economică de 8,5%. Trebuie precizat că la creșterea înregistrată a PIB-ului a contribuit în mare măsură creșterea volumului de activitate în: industrie, construcții, servicii. Valoarea adăugată brută creată în aceste trei domenii reprezintă aproximativ 83,9% din întreaga mărime a PIB-ului. În anul 2005, creșterea economică a fost determinată de mărimea volumului de activitate și deci a valorii adăugate brute din construcții și servicii. Contribuția acestor două sectoare la formarea produsului intern brut a fost de 54,8%.

Figura nr. 3.1. Evoluția procentuală a produsului intern brut

Potrivit INS, consumul populației a contribuit cel mai mult (8%) la creșterea produsului intern brut al României în 2007, din punct de vedere al utilizării acestuia, atât ca urmare a ponderii mari de 77% pe care o deține în utilizarea PIB, cât și pe seama majorării volumului acesteia. În primul semestru al anului 2008 a fost consemnat cel mai înalt nivel al creșterii economice, înregistrându-se o majorare a produsul intern brut cu 8,8% comparativ cu semestrul I 2007, ceea ce reprezintă cea mai mare creștere economică din cadrul statelor membre UE.

Orientările politicii economice și bugetare sunt evidențiate și prin bugetul general consolidat. Astfel, dezechilibrele observate la nivelul economiei reale se regăsesc în execuția bugetară. Evoluția indicatorilor bugetari în perioada 1990–2008 este prezentată în tabelul nr. 3.1. și grafic în figura nr. 3.2.

În perioada analizată, bugetul general consolidat a înregistrat deficit începând cu anul 1992, când a reprezentat 4,6% din PIB, iar în următorii ani a variat între 0,1-4 % din PIB. Pentru anii 2003-2006 s-a prognozat o valoare a deficitului bugetului general consolidat de 2,65% din PIB, valoare țintă care de altfel s-a realizat, urmărindu-se respectarea criteriului de convergență în vederea aderării la Uniunea Europeană, respectiv încadrarea deficitului bugetar în limita de 3% din PIB. Totodată, această țintă corespunde nivelului de sustenabilitate fiscală pe termen mediu, de continuare a procesului de dezinflație și de limitare a deficitului de cont curent.

Tabelul nr. 3.1.( % PIB)

Figura nr. 3.2. Ponderea veniturilor, cheltuielilor și deficitului bugetului general consolidat ca % PIB, în perioada 1990 – 2008

Reducerea deficitului bugetar cu 0,6 puncte procentuale în anul 2002 (de la 3,5% din produsul intern brut în anul 2001 la 2,9% din produsul intern brut în anul 2002) a fost o măsură necesară pentru: susținerea eforturilor de macrostabilizare, scăderea suplimentară a ratei inflației și menținerea deficitului de cont curent în limite sustenabile.

Deși, în prezent, deficitul bugetar nu este principalul factor inflaționist, păstrându-se pentru anii 2006-2007 la 2,3%, trendul descrescător al soldului primar începând cu anul 2001 a fost urmat îndeaproape de evoluția descendentă a inflației medii anuale. Aceasta confirmă necesitatea menținerii la cote reduse a deficitului bugetar, precum și a unui sold primar pozitiv, obiectiv favorizat de reducerea dobânzilor. Pe de altă parte, scăderea accentuată a inflației pe ultimii ani este și rezultatul reducerii magnitudinii influenței principalilor factori inflaționiști: ajustarea prețurilor administrate, modificarea accizelor la unele produse, inexistența unui climat concurențial în sectorul utilităților publice, persistența indisciplinei financiare.

Evoluția bugetului general consolidat, soldului primar, dobânzilor aferente datoriei publice și a inflației în perioada 1996-2008 este redată în tabelul nr. 3.2. și grafic în figura nr. 3.3.

Tabelul nr. 3.2. ( % PIB)

* Pentru a se observa mai bine curbele evoluției fiecărui indicator analizat,

datorită valorii mari a inflației din anul 1997, am ales reprezentarea inflației

prin împărțirea la 10 a valorilor inflației din tabelul nr. 3.2.

Figura nr. 3.3. Evoluția bugetului general consolidat, soldului primar, dobânzilor aferente datoriei publice și a inflației în perioada 1996-2008, % PIB

În perioada analizată 1996-2008 se constată o reducere a cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice, fapt ce a condus la diminuarea corespunzătoare a surplusului primar. Totodată, se observă și o reducere a inflației, concomitent cu diminuarea deficitului bugetului general consolidat și a dobânzilor la datoria publică, ceea ce indică, de fapt, o relație de condiționare între deficitul bugetar și inflație.

Această tendință de diminuare a deficitului bugetar înseamnă pentru economie o reducere a cererii de capital de împrumut din partea statului, resursele disponibile fiind destinate în cea mai mare parte investițiilor. De asemenea, trebuie precizat și faptul că se observă o orientare către împrumuturile externe pentru finanțarea și refinanțarea deficitelor bugetare, fapt ce subliniază din nou această reducere a presiunilor asupra ratei dobânzii, deci și asupra inflației.

Dobânzile la datoria publică înregistrează o evoluție descendentă, ceea ce indică o orientare a resurselor spre alte sectoare, respectiv al investițiilor. Scăderea acestor cheltuieli se bazează pe:

creșterea performanțelor economice, reflectate în capacitatea mărită de autofinanțare a agenților economici, conducând la scăderea presiunii asupra ratei dobânzii;

folosirea veniturilor din privatizare pentru diminuarea datoriei publice interne;

acțiunile de îmbunătățire a managementului datoriei publice și trezoreriei, precum și a unor reglementări privind o mai bună previzionare necesităților de finanțare a plăților curente.

Caracterul solid al construcției bugetare poate fi demonstrat prin compararea nivelului deficitului bugetului general consolidat cu cel al cheltuielilor de capital. Evoluția celor doi indicatori este prezentată în tabelul nr. 3.3. și grafic în figura nr.3.4.

Tabelul nr. 3.3. ( % PIB)

În evoluția prezentată se constată respectarea principiului potrivit căruia împrumuturile de stat pentru finanțarea deficitului bugetar trebuie să se regăsească în lucrări de investiții și nu în consum, fapt reflectat prin creșterea mai rapidă a ponderii în PIB a cheltuielilor de capital în comparație cu cea a deficitului bugetului general consolidat.

Înscrierea României pe panta ascendentă a ciclului economic încă din anul 2001, precum și continuarea performanțelor pozitive ale economiei românești în anul 2002 vor permite în anii următori articularea unei politici bugetare restrictive. Ținta fixată pentru deficitul bugetar este de 2,65% din produsul intern brut, ceea ce corespunde: obiectivului de sustenabilitate fiscală pe termen mediu, continuării procesului de dezinflație, limitării deficitului contului curent și apelarea la surse de finanțare neinflaționiste.

Figura nr. 3.4. Evoluția deficitului bugetului general consolidat și a cheltuielilor de capital în perioada 2000 – 2008, % din PIB

În condițiile în care deficitul bugetar este limitat, pe termen mediu, la un nivel inferior plafonului de 3% din produsul intern brut este nevoie de o creștere a veniturilor publice în vederea susținerii cheltuielilor adiționale. Nivelul actual al veniturilor de peste 35% (35,2% în anul 2007 și 36,5% în 2008) din PIB va asigura nivelul de deficit prognozat, în condițiile în care va fi însoțit de stabilirea priorităților cheltuielilor publice.

Reducerea graduală a deficitului structural necesită adaptarea cheltuielilor și veniturilor guvernamentale. Aceasta implică, pe de o parte, revizuirea și reevaluarea volumului și structurii cheltuielilor obligatorii, precum și îmbunătățirea utilizării alocărilor bugetare. Această sarcină este esențială pentru pregătirea României în vederea aderării la Uniunea Europeană și admiterii ca membru cu drepturi depline al Uniunii Economice și Monetare în viitor.

Stabilizarea finanțelor publice, prevăzută în perioada 2004-2008, este efectul politicii bugetare sustenabile pe termen mediu. Acest lucru este posibil datorită reducerii continue a poverii datoriei publice asupra cheltuielilor bugetare, a bunei gestionări a banilor publici, încurajării investițiilor și urmăririi consecvente a încadrării în criteriile de convergență ale Tratatului de la Maastricht.

Menținerea unui deficit redus, de 2,3% din produsul intern brut, anual, va face posibilă atingerea țelului de inflație, reducerea ratelor dobânzii, evitarea efectului de evicționare a investițiilor private. În același timp, nivelul redus al deficitului va necesita și adaptarea cheltuielilor și/sau a veniturilor bugetare prin politici adecvate.

Deficitul bugetar va fi finanțat într-o măsură echilibrată, atât de pe piața externă, cât și în completare din surse interne, scopul principal fiind cel al menținerii unui nivel sustenabil al datoriei externe contractate direct sau garantate de stat.

Un alt plan al discuției privind dimensiunea deficitului bugetului general consolidat se referă la dinamica datoriei publice și a serviciului acesteia. Evoluția datoriei publice, respectiv datoria publică internă și externă, ca pondere în PIB, este evidențiată în tabelul nr. 3.8. și grafic în figura nr. 3.5.

Tabelul nr. 3.4. ( % PIB)

* Valoarea ratei inflației a fost împărțită la 2 pentru ușurarea reprezentării curbei acesteia

Figura nr. 3.5. Evoluția ponderii datoriei publice în PIB și a ratei inflației în perioada 1997-2008

În perioada analizată se constată că România are un grad de îndatorare redus, generat tocmai de constrângerile reprezentate de posibilitățile de finanțare și refinanțare a datoriei publice. Totodată, se evidențiază orientarea politicii datoriei publice de folosire mai mult a resurselor externe pentru finanțarea și refinanțarea deficitelor, pentru a nu crea presiuni asupra pieței interne. Aceste presiuni ar duce la creșterea cererii de resurse de împrumut, efectul fiind majorarea ratei dobânzii, ceea ce ar conduce la un nivel ridicat al cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică. Prin această orientare a politicii datoriei publice este stimulată creșterea investițiilor interne bazată pe resursele interne disponibile. Preluarea unei părți importante de finanțare a deficitelor bugetare la extern este posibilă datorită intrării României pe piețele internaționale de capital.

De asemenea, trebuie analizate atât evoluția ratei inflației, cât și a datoriei publice, pentru a se vedea dacă s-a aplicat politica de eroziune inflaționistă. Comparând cei doi indicatori putem concluziona că evoluția ascendentă a ratei inflației până în 1998 a generat și eroziunea datoriei publice, însă, având în vedere că datoria publică internă are până în anul 1998 o pondere în PIB (20,70%) mai importantă decât datoria publică externă (7,30%), eficacitatea eroziunii inflaționiste este redusă deoarece din datoria publică internă o parte însemnată reprezintă datorii pe termen scurt. Ca urmare, rata dobânzii se va adapta la noul nivel al inflației, împiedicând astfel inflația să afecteze valoarea netă a datoriei.

Datoria publică este sensibilă la modificările ce au loc la nivelul politicilor macroeconomice, întrucât orice derapaj al acestora poate avea efecte grave asupra nivelului, costului și structurii datoriei. De asemenea, datoria publică este dependentă de nivelul deficitului sectorului privat, de ratele dobânzii, de rata creșterii economice, de nivelul anterior al datoriei și de capacitatea Guvernului de a extrage venituri din inflație. Managementul adecvat al datoriei publice înseamnă procese de optimizare pentru minimizarea costului datoriei și evitarea crizelor de lichiditate.

Serviciul datoriei publice va fi acoperit prin împrumuturi noi sau prin refinanțare pe piața internă sau externă, în funcție de costurile comparative directe și indirecte, ale celor două tipuri de împrumuturi și de necesitatea restructurării datoriei publice externe în favoarea împrumuturilor cu scadențe de peste trei ani. De asemenea, obiectivul restructurării datoriilor în favoarea scadențelor pe termen lung include împrumuturile pe piețele private de capital.

Astfel, în managementul datoriei guvernamentale publice interne au fost făcute eforturi de creștere a volumului titlurilor de stat emise cu scadențe la 6 luni și 1 an, introducându-se în același timp certificatele cu scadențe la 6 luni vândute direct populației.

Noua orientare în managementul datoriei publice interne către extinderea maturității titlurilor de stat este susținută și de emisiunea de titluri de stat în valută, singurul instrument cu scadență de peste un an acceptat de piețele financiare românești.

Ca element de noutate, în anul 2002 au fost introduse titluri de stat cu scadență la 2 ani, sub forma obligațiunilor de stat cu dobândă.

Extinderea curbei de maturitate a instrumentelor de finanțare și refinanțare a datoriei publice interne creează pentru următorii ani avantajul diminuării volumului lunar de titluri de refinanțat, fapt reflectat în ratele de dobândă și implicit în presiunea datoriei publice interne asupra bugetului de stat.

Dinamica datoriei publice va continua, în următorii ani, să fie pozitivă chiar dacă în ritmuri relativ moderate, pentru că va reprezenta în continuare un factor important de susținere a creșterii economice.

Pentru intervalul 2004-2005 s-a constatat o reducere a cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică internă, atât în cifre absolute, cât și în termeni relativi (raportată la produsul intern brut) în condițiile în care accesul României pe piețele internaționale de capital va permite preluarea unei părți importante de finanțare a deficitelor bugetare la extern.

3.2. Evoluția presiunii fiscale în perioada 2000-2008

Politica fiscală prin intermediul veniturilor colectate pentru suportarea cheltuielilor publice este una dintre politicile utilizate de către toate statele lumii pentru atingerea obiectivelor și scopurilor stabilite. Datorită rolului pe care îl joacă, veniturile publice tind să modifice comportamentele economice și sociale ale persoanelor fizice și juridice.

Variațiile pe care presiunea fiscală le poate avea reprezintă un factor de descurajare a investițiilor ce se pot realiza în țara noastră.

În stabilirea valorilor pe care presiunea fiscală le-a înregistrat în decursul anilor în țara noastră, este necesară prezentarea ponderii veniturilor bugetelor în PIB, obținute în perioada 2000-2008, prezentate în tabelul nr. 3.5.

Tabelul nr. 3.5.

Interesantă este distribuția veniturilor spre bugetul de stat, spre bugetele locale și spre bugetul asigurărilor sociale. Din tabelul nr. 3.5., reiese că cea mai mare parte din venituri este îndreptată către bugetul de stat, suma fiind de regulă dublă față de celelalte două bugete. Mărimile înregistrate la nivelul veniturilor aferente bugetelor locale, precum și bugetului asigurărilor sociale sunt aproximativ apropiate, diferența nefiind apreciabilă. Totuși, în funcție de anul la care facem referire, mărimea acestora este diferită. În anii 2000, 2001, 2002 și 2004 sumele obținute de către bugetul asigurărilor sociale sunt superioare celor care au fost colectate de către bugetele locale. Situația este diferită pentru ceilalți ani analizați, deoarece locurile sunt inversate și astfel în restul anilor bugetele locale au obținut sume mai mari decât bugetul asigurărilor sociale, diferența cea mai mare fiind înregistrată începând cu anul 2006 de 2,6 puncte procentuale și în anul 2007 de 3,01 puncte procentuale cu o valoare nominală mai mare cu 12.173,2 mil. lei mai mare decât suma bugetului asigurărilor sociale.

Raportate la valoarea înregistrată de produsul intern brut, sumele aferente bugetelor prezentate se situează între 24-26%, calculate împreună, cea mai mare valoare fiind înregistrată în anul 2007 de 27,28%. Analizate individual, veniturile aferente bugetului de stat depășesc zece procente, găsindu-se în intervalul 11-14%, celelalte două bugete având în dreptul lor procente care gravitează în jurul cifrei de 6%. Excepție făcând anii 2006-2008 când ponderea veniturilor la bugetele locale are valori cuprinse între 7-9%.

Din analiza cifrelor prezentate în tabelul nr. 3.6., s-a concluzionat că veniturile aduse bugetului de stat de către impozitele directe și de către impozitele indirecte sunt diferite, cea mai mare parte fiind oferită de către impozitele indirecte. La aceeași concluzie ajungem și prin observarea datelor prezentate în tabelul anterior (nr. 3.5.), unde alăturarea celor două tipuri de impozite face ca observația să fie mai ușoară. Datorită acestui deziderat, este evident că și ponderea acestor impozite în produsul intern brut este în aceeași notă, ponderea impozitelor indirecte fiind mai mare decât ponderea adecvată celor directe. Evoluții semnificative nu întâlnim în perioada supusă analizei, valorile obținute prin calcul în toți anii fiind extrem de apropiate, aceea ce semnifică că evoluția impozitelor și a produsului intern brut s-a realizat în aceeași manieră, sau mai bine spus creșterile specifice acestor elemente au fost apropiate.

Tabelul nr. 3.6.

Impozitele directe dețin o pondere în produsul intern brut, în decursul anilor analizați, în jurul a 2-3%, iar impozitele indirecte de la 10,32% în anul 2000 la 7,57% în anul 2008.

Figura nr. 3.6. Ponderea impozitelor directe și indirecte în PIB în perioada 2000-2008

Ponderile pe care impozitele directe și impozitele indirecte le-au obținut, raportate la produsul intern brut sunt o reflectare și a valorilor pe care aceste impozite le-au înregistrat în anii supuși analizei. Din reprezentarea grafică a tabelului nr. 3.6 în figura nr. 3.6., iese în evidență faptul că impozitele indirecte au avut valori mai mari decât impozitele directe în fiecare an și se poate observa că la nivelul anilor 2000, 2003 și 2004 impozitele indirecte au fost mai mari de cca. 3 ori față de cele directe.

Sumele colectate pentru aceste două tipuri de impozite sunt mai ușor de analizat în momentul în care se calculează ponderea acestora în totalul sumei acestor impozite. În situația în care analizăm ponderile deținute de acestea observăm același lucru, dar mult mai semnificativ evidențiat, și anume că ponderea impozitelor indirecte înregistrează valori de peste 70% din totalul acestor impozite în anii 2000-2005, după cum se poate observa în figura nr. 3.7.

Figura nr. 3.7. Ponderea impozitelor directe și indirecte în total venituri fiscale în perioada 2000-2008

Anul 2003 este cel în care găsim cea mai mică pondere a impozitelor directe și anume de 21,27%, cea mai mare pondere fiind întâlnită în 2008 (33,59%), dar în acest an calculându-se indicatorii doar pentru primele 10 luni ale anului. Evident ponderea impozitelor indirecte este cea mai mică în ultimul an 66,41%, cea mai mare valoare fiind înregistrată în anul 2003 (78,73%).

După introducerea cotei unice de 16% la 1 ianuarie 2005, pentru următorii ani, nu observăm evoluții care să atragă atenția, în privința modificărilor care au intervenit. Totuși observăm o creștere a ponderii impozitelor directe, între anii 2004 și 2005 fiind de cca. 0,9 puncte procentuale, iar între 2005 și 2006 de 4,44 puncte procentuale. Putem afirma că cel puțin un obiectiv pe care l-au urmărit prin trecerea la cota unică a fost realizat și anume creșterea sumelor aduse la buget de către impozitele directe, dar și determinarea celor care desfășoară diverse activități să lucreze legal, astfel ca o parte a economiei subterane să iasă la suprafață.

Important pentru continuarea analizei este evidențierea sumelor colectate din cele mai reprezentative impozite directe: impozitul pe profit și impozitul pe salarii, ca procent din PIB, prezentate în tabelul nr. 3.7.

Tabelul nr. 3.7.

În perioada 2000-2008, în valoare absolută impozitul pe profit a avut o evoluție ascendentă. În această evoluție, apare diferența dintre anii 2004 și 2005 care este aproape nesemnificativă, fiind reprezentată de cca. 54 mil.lei, când între anii 2007 față de 2006 această creștere să fie de 2623,4 mil.lei. Explicația pentru această diferență surprinzătoare este dată de trecerea la cota unică de impozitare în 2005, când pentru impozitul pe profit cota a devenit de 16%, evident mult mai mică decât cota existentă până atunci.

Impozitul pe salarii are însă o evoluție contradictorie, în sensul că în perioada 2000-2004 este în scădere, ca apoi în 2005 să înregistreze o sumă deosebit de mare cu o creștere de peste 4 ori față de anul 2004. De la 162,9 mil.lei în 2000 s-a ajuns la valoarea de 16,7 mil.lei în 2004, ca anul următor să se încaseze 74,8 mil.lei.

Este adevărat că tendința națională în ultimii ani a fost de reducere a numărului salariaților, ceea ce ar explica într-o anumită măsură presiunea fiscală netă individuală, prezentată în tabelul nr. 3.8 și grafic în figura nr. 3.8.

Tabelul nr. 3.8.

Figura nr. 3.8. Presiunea fiscală netă individuală în perioada 2000-2008

Considerăm că raportarea prin care s-a calculat presiunea fiscală netă individuală este mult mai pertinentă. Astfel în urma calculelor realizate a rezultat pentru perioada analizată că cel mai mare procent este înregistrat în 2002 și anume de 40,4%, ajungând în anul 2005 la 29,76%, fiind cea mai mică valoare înregistrată pentru perioada analizată, fără a lua în calcul anul 2008 pentru care avem doar 10 luni de analiză.

În urma acestor date putem cu ușurință să vedem că schimbările care au intervenit la începutul anului 2005 în cotele de impozitare au condus la o presiune fiscală netă individuală mai mică decât în perioada precedentă. Pentru anul 2006 procentul obținut se găsește între cele aferente anilor anteriori, dar mult mai aproape de anul 2005, acest fapt evidențiind încă odată importanța modificărilor cotelor de impozitare privite prin prisma presiunii fiscale.

Figura nr. 3.9. Rata de presiune fiscală în România pentru perioada 1990-2008

La nivelul țării rata de presiune fiscală după 1990 este prezentată grafic în figura nr. 3.9.

În perioada 1990 – 2005 rata presiunii fiscale are o evoluție descendentă, lăsând la o parte anumiți ani în care mai întâlnim cifre mai ridicate. Anul 1990 se caracterizează printr-o presiune fiscală ridicată de aproape 27%, acesta fiind momentul din care acest indicator începe să se reducă, chiar dacă intervalul 1996-2000 indică de fapt o creștere a presiunii fiscale. În anul 2000 aceasta ajunge la 23%, o valoare destul de apropiată de cea înregistrată în 1992, dar apoi reducerea acesteia este evidentă ajungând în anul următor la aproape 18%. În anii 2003-2005 se înregistrează valori de cca. 18%. În anii următori procentele calculate sunt în creștere, ajungând la 19,8% pentru anul 2006, respectiv 21,7% pentru anii 2007-2008.

3.3. Presiunea fiscală și creșterea economică în România

Creșterea economică și presiunea fiscală sunt evidențiate în grafic în figura nr. 3.10. pentru a ușura comparațiile care se pot susține pornind de la valorile pe care cei doi indicatori le-au înregistrat.

Figura nr. 3.10. Presiunea fiscală și creșterea economică în România pentru perioada 1990-2008

Între anii 1990 și 2008 presiunea fiscală și creșterea economică au avut evoluții fluctuante, cu precizarea că în timp ce trendul creșterii economice este unul ascendent, trendul presiunii fiscale are o tentă descendentă.

În primii ani după 1990 când rata de presiune fiscală înregistrează valori peste 20%, dar în scădere, creșterea economică este crescătoare reușindu-se trecerea de la termeni negativi spre termeni pozitivi. În intervalul 1990-2000 anul 1995 este cel în care s-a înregistrat cea mai mare creștere economică de 7,1 %, completată de o rată de presiune fiscală de 20,7%, cel mai mic procent al perioadei înregistrându-se abia în anul următor când creșterea economică începe să înregistreze scăderi.

În anul 2000 când creșterea economică reușește din nou să atingă un prag pozitiv, presiunea fiscală ajunge la valoarea de 23%, cu 1,6 puncte procentuale mai mare față de cea din anul precedent.

După anul 2001, creșterea economică înregistrează numai evoluții care o păstrează în zona mărimilor pozitive, evident cu unele oscilații între ani, asemenea ratei de presiune fiscală, dar care totuși are o tendință de creștere mai accentuată începând cu anul 2006.

Rata optimă de presiune fiscală poate fi considerată pârghie de susținere a procesului de creștere economică sustenabilă în România

Încercarea de a ajunge la o rată optimă a presiunii fiscale, necesită o mare atenție, deoarece prin integrarea în Uniunea Europeană trebuie să se țină cont și de reglementările, directivele și deciziile care sunt luate la nivel european.

Politica fiscală reprezintă un instrument extrem de important prin care statul poate ajunge la o stabilitate a economiei. În situația în care se află România acum, gradul de libertate în elaborarea politicii fiscale se restrânge, datorită existenței unor parametrii ai acestei politici. În concluzie, se cere de către Uniunea Europeană mai multă disciplină financiară în elaborarea bugetului, dar și a execuției bugetare.

În ceea ce privește armonizarea politicii fiscale cu cea existentă în Uniunea Europeană întâlnim următoarea situație:

sistemul fiscal este nearmonizat, excepțiile fiind TVA, accizele la combustibili, gaze naturale, electricitate, alcool și tutun;

taxa pe valoarea adăugată nu poate să fie mai mică decât 15% cota standard și 5 % cota redusă;

accizele au stabilite niveluri minime pentru fiecare din cele cinci produse menționate mai sus.

România a reușit să obțină o serie de derogări și anume: acciza minimă la țigări va fi atinsă până în 2009, cea la benzină și motorină până în 2011-2013, la gaze naturale anul limită este 2010, la fel și la energie electrică, iar la alcoolul destinat consumului propriu o reducere de 50%.

În Uniunea Europeană presiunea fiscală este ridicată, mai mare decât cea existentă în SUA sau în Japonia. Este evident că și în Zona Euro, există o serie de diferențe între statele membre, deoarece chiar dacă politica fiscală a respectivelor state trebuie să respecte anumiți parametrii, ea reprezintă un element al suveranității statelor.

3.4. Presiunea fiscală și ponderea sectorului public în economie

În ultimii ani s-a realizat o corelație între presiunea fiscală și ponderea sectorului public în economie. Astfel s-a ajuns la concluzia că o creștere a sectorului public duce în perioada următoare la o creștere a presiunii fiscale. A fost stabilită strânsa legătură dintre aceste elemente, deoarece în anii care au trecut mare parte din schimbările care au vizat presiunea fiscală atât în Uniunea Europeană, cât și în SUA și Japonia au fost cerute de schimbările survenite la nivelul cheltuielilor publice.

În țara noastră se poate verifica această teorie având în vedere ce s-a întâmplat cu sectorul public în cadrul strategiilor elaborate de diverse guverne pentru ca România să reușească să treacă de la un sistem centralizat la un sistem capitalist.

Analizând trecerea de la un sistem la altul, Paul Samuelson a afirmat: "Mecanismul economiei de piață a ieșit învingător din lupta cu mecanismul economiei de comandă, bazat pe conducerea birocratică de la centru. Dar, societățile comuniste nu au fost învinse de capitalismul pur, bazat pe o concepție liberală și pe absența statului din economie, ci de economia mixtă: economie de piață cu schimbările pe care le-a suferit în urma aplicării politicilor monetare și fiscale destinate stăpânirii crizelor și fenomenelor inflaționiste."

Figura nr. 3.11. Ponderea sectorului privat în produsul intern brut pentru perioada 2000-2008

În graficul prezentat în figura nr. 3.11. se poate observa că odată cu trecerea anilor și ajungerea la o economie de piață funcțională în țara noastră contribuția sectorului privat în produsul intern brut este în creștere. Din 2000 până în 2005 (eliminând anul 2003) ponderea sectorului privat înregistrează o evoluție ascendentă. Dacă în anul 2000 reprezintă 65%, în 2005 această pondere se mărește cu 10%. Singurul an care nu a continuat creșterea este 2003 când sectorul privat a înregistrat un procent de doar 67,7% față de 69,4% în anul precedent. Unul dintre factorii care au condus la această evoluție a sectorului privat este valul de privatizări prin care a trecut economia României.

În intervalul 2000-2005 presiunea fiscală în România s-a redus, ceea ce este o confirmare a evoluției ponderii sectorului privat în economie. Un moment esențial a fost trecerea la cota unică de impunere. Cu privire la efectele cotei unice de impozitare s-au realizat două scenarii:

scenariul optimist;

scenariul pesimist.

În varianta cea mai optimistă, românii vor folosi toți banii în plus obținuți de pe urma reducerii impozitelor, pentru a economisi și pentru a investi. Dacă companiile vor utiliza banii pentru investiții acesta va avea ca urmare o creștere a numărului de locuri de muncă, dar și o creștere a salariilor.

Aceste creșteri de salarii sunt explicate prin faptul că dacă firmele vor dori să realizeze noi angajări, în condițiile în care numărul persoanelor în căutare de locuri de muncă rămâne același, oferirea de salarii mai mari va atrage cei mai buni angajați. Este totuși posibil ca firmele românești să investească în importuri de echipamente și de tehnologie care nu vor duce la o creștere a locurilor de muncă. Importurile de tehnologie mai eficientă înseamnă productivitate mai mare și utilizarea unei cantități mai mici de forță de muncă.

Pe termen lung salariile vor crește datorită faptului că lucrătorii sunt mai productivi. Însă aceste creșteri de salarii nu se vor simți imediat pentru că foarte multe firme se vor folosi de majorarea salariilor nete în urma reducerii impozitului pentru a amâna mărirea salariilor brute.

În situația cea mai fericită datorită introducerii cotei unice vor crește investițiile străine directe. Din această cauză s-au auzit păreri negative despre scăderea cotei de impozitare mai ales în țările Uniunii Europene, deoarece este posibil să se realizeze o deplasare a capitalurilor și o parte a sumelor ce se doreau investite în Uniunea Europeană să ia drumul României. Este posibil acest lucru deoarece impozitul pe profit este redus și acest fapt îi tentează pe investitori.

În privința veniturilor la buget, acestea vor crește datorită faptului că tot mai multe firme vor avea profit și vor ieși din subteran, în orice caz este imposibil ca veniturile obținute în plus din introducerea cotei unice (dacă se vor obține) să fie folosite pentru modernizarea economiei.

Scenariul cel mai pesimist are în vedere următoarele elemente: creșterea importurilor de bunuri de consum și creșterea prețurilor produselor fabricate în România. Astfel surplusul de venituri va fi utilizat integral pentru consum. în această situație nu vom avea de-a face cu o creștere a locurilor de muncă. în cel mai rău caz și investițiile străine ar putea să scadă în ciuda reducerii impozitelor deoarece investitorii ar putea percepe introducerea cotei unice ca un semn de instabilitate legislativă.

Acest scenariu cuprinde și elemente referitoare la creșterea prețurilor (care s-a realizat de la 1 aprilie 2005). Românii vor utiliza venituri obținute în plus datorate cotei unice pentru consum, în această situație producția internă nu va putea satisface saltul cererii, urmând ca diferența dintre cerere și ofertă să fie acoperită de creșteri de prețuri și de importuri.

Această reducere a cotelor utilizate până în anul 2005 a condus la o scădere a presiunii fiscale, diferențele între rezultatele obținute în anii 2004 și 2005 nefiind semnificative, dar au continuat evoluția pe care presiunea fiscală se înscrisese. O diferență semnificativă a fost înregistrată pentru presiunea fiscală individuală, când în 2004 s-a obținut 36,65%, iar în 2005 29,76%, dar și pentru indicele relativ al fiscalității.

Pentru a continua evoluția descendentă a presiunii fiscale este necesar:

realizarea unei creșterii economice peste nivelul obținut de Uniunea Europeană și pentru următorii ani;

creșterea în continuare a ponderii pe care sectorul privat o deține în produsul intern brut;

creșterea salariilor obținute în strânsă legătură cu creșterea productivității muncii, astfel încât raportul dintre veniturile realizate și obligațiile de plată să se reducă;

păstrarea cotei unice la nivelul de 16%, care este avantajos în contrapartidă cu impunerea progresivă care exista înaintea acesteia;

apariția din zona economiei subterane a unui număr cât mai mare activități, fie aferente firmelor, fie implicând salariații.

La nivelul țării, politica fiscală este caracterizată printr-un cerc vicios, care atrage după sine și cercul vicios al economiilor, dar și cercul vicios al economiei subterane. Împreună aceste trei cercuri vicioase au un impact esențial în reducerea competitivității agenților economici și în apariția recesiunii economice. Cercul vicios al politicii fiscale a fost determinat printre altele și de orizontul de timp scurt în care s-a realizat politica fiscală, în încercarea de a sacrifica creșterea economică durabilă și modificările structurale pe termen lung, pentru a rezolva presiunile imediate legate de costurile sociale.

Reformele în domeniul fiscal au avut drept ca punct de atins trecerea la o economie de piață, dar modificarea și aplicarea lor ulterioară au avut în vedere cerințele imediate și alte considerente ale politicilor economice. Astfel, aceste reforme nu au condus la altceva decât la tensiuni fiscale tot mai mari. Pentru a depăși aceste cercuri vicioase, țara noastră are nevoie de o stabilitate fiscală bazată, nu pe o creștere a cotelor de impunere, ci pe o reformă adecvată a fiscalității și pe reducerea cheltuielilor publice în consecință cu rolul pe care statul îl are în economie.

3.5. Rolul politicii fiscale în realizarea convergenței nominale cu țările UE

Simpla concentrare a noastră pe respectarea standardelor Uniunii Europene nu garantează modernizarea economiei românești. Este nevoie de implicare directă, inclusiv prin proiecții pe termen lung a culoarelor de pertinență a evoluțiilor, în domeniile esențiale ale economiei.

Anul 2005 a fost anul schimbărilor de direcție privind conceperea și fundamentarea politicilor macroeconomice în România. Introducerea cotei unice de impozitare de 16%, ca pilon al reformei fiscale, și țintirea inflației, ca strategie modernă de politică monetară, reflectă viziuni nearmonizate asupra mix-ului de politici macroeconomice din România. Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, în aprilie 2005, s-a vrut un impuls puternic pentru creșterea consistenței credibilității și predictibilității economiei românești. Cu toate acestea, s-a optat pentru introducerea unor elemente de risc în evoluții.

În 1993, prin Tratatul de la Maastricht s-au stabilit cinci criterii ale convergenței nominale pe care statele membre trebuie să le respecte pentru a se putea alătura Uniunii Economice Monetare și a adopta moneda euro:

a) Rata inflației de cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor trei state membre cu cele mai bune performanțe privind stabilitatea prețurilor;

b) Rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratei dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune performanțe în domeniul stabilității prețurilor;

c) Deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB;

d) Ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%, în anul adoptării monedei unice;

e) Marjele de fluctuație trebuie să corespundă marjelor stabilite prin Sistemul Monetar European – în limita a ±15% în ultimii doi ani premergători examinării (în fapt în negocierile tehnice marja de fluctuație acceptată de Comisia Europeană este de +15%/-2,25%).

Având în vedere mediul macroeconomic al României în anul 2008, putem analiza în detaliu (și comparativ) criteriile stricte privind convergența nominală.

Este interesant să ne raportăm la două categorii de economii: fostele țări comuniste (Bulgaria, Cehia, Polonia, Ungaria) și țările aparținând modelului sudic (Grecia, Italia, Portugalia și Spania). Sunt două categorii de economii cu structură apropiată de cea a României.

a) Criteriul ratei inflației rămâne principalul punct critic al economiei românești. Neîndeplinirea acestui criteriu presupune lipsa sustenabilității procesului de macrostabilizare a economiei românești. În tabelul nr. 3.9. este prezentată rata inflației comparativ România – UE și celelalte economii similare României.

Tabelul nr. 3.9. Rata inflației (comparație România – UE27) (%)

După cum se poate observa și din tabelul nr. 3.2., începând cu anul 1998, inflația din România a scăzut an de an, iar în anul 2005, putea fi exprimată pentru prima dată printr-o singură cifră. Procesul de dezinflație s-a accelerat în anul 2006, rata anuală a inflației scăzând de la 9,3 în decembrie 2005 la 6,6% în 2006, ajungând până la 4,8% în 2007. Oricum, rata inflației în România depășește cu mult ținta propusă de criteriul de la Maastricht: 1,6% + 1,5 puncte procentuale, adică 3,1 %, situație similară având și Bulgaria și Ungaria. Acest rezultat deloc îmbucurător se datorează în principal incoerenței mix-ului de politici financiar-monetare, caracterizate prin finalizarea târzie a procesului de liberalizare a prețurilor și adoptarea strategiei de reducere graduală a inflației.

b) Criteriul ratei dobânzii. Dacă pe piețele externe de capital a fost posibilă emiterea, în 2002, a unor obligațiuni de stat în euro cu scadența la 10 ani, în schimb, pe piața internă, datorită inflației, scadența maximă la care s-au putut emite obligațiuni de stat până în 2005 a fost de 5 ani.

În ceea ce privește criteriul privind dobânda la titlurile de stat pe termen lung în moneda națională (tabelul nr. 3.10.), valoarea de referință este de aproximativ 5,3% pentru anul 2005, dar în România nivelul este dificil de analizat întrucât abia în 2005 s-au emis primele obligațiuni cu scadență la zece ani a căror dobândă a fost stabilită la 6,75% apropiată de valoarea de referință, iar în 2006 nivelul înregistrat de 7,49% a depășit cu 2 puncte procentuale, media celor mai performanți membrii ai Uniunii Europene.

Tabelul nr. 3.10. Rata nominală a dobânzii pe termen lung (comparație România – UE27)

calculată la obligațiuni emise pe 10 ani (%)

Pentru perioada de referință cuprinsă între aprilie 2007 și martie 2008, valoarea de referință aferentă ratelor dobânzilor pe termen lung a fost de 6,5%. Aceasta a fost calculată prin adăugarea a 2 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratelor dobânzilor pe termen lung din cele trei țări luate în calcul pentru determinarea valorii de referință aferente criteriului stabilității prețurilor, respectiv Malta (4,8%), Olanda (4,3%) și Danemarca (4,3%). Pe parcursul perioadei de referință, Bulgaria, Polonia, Grecia, Spania, Portugalia și Italia au consemnat rate medii ale dobânzilor pe termen lung inferioare valorii de referință. Cu toate acestea, în România și Ungaria, ratele dobânzilor pe termen lung au depășit valoarea de referință în decursul perioadei analizate.

Pe măsură ce procesul dezinflației va avansa, iar investitorii vor avea încredere în menținerea inflației la un nivel scăzut, vor putea li emise titluri de stat pe o scadență mai lungă.

c) Criteriul deficit bugetar/PIB. Pentru prezentarea deficitului/excedentului (-/+) bugetar ca pondere în PIB comparație România – UE27 am realizat tabelul nr. 3.11.

În comparație cu Ungaria, Grecia, Italia, Portugalia, performanța României este bună în materie de deficit bugetar, întrucât se încadrează confortabil în criteriul prevăzut prin tratatul de la Maastricht, de 3% din PIB. S-a reușit diminuarea deficitului bugetului general de la 2,3% în 2003 la 0,8% în 2005. Din păcate acest trend nu s-a menținut datorită introducerii cotei unice de impozitare de 16% care a determinat o pierdere de venituri la buget de 1%, precum și a deficiențelor (existente încă) în colectarea impozitelor și taxelor, toate acestea conducând la o pondere a deficitului bugetar în PIB de 1,5% în 2006 și la un nivel pentru 2007 de 2,3%.

Tabelul nr. 3.11. Deficitul bugetar (–)/Excedent bugetar (+), ca pondere în PIB

(comparație România – UE27) (%)

Putem observa și că deficitul bugetar a crescut după aderarea României la Uniunea Europeană. În tabelul nr. 3.11. se poate observa creșterea deficitului bugetar în cazul Cehiei și Ungariei în anul 2005. Costurile implementării acquis-ului Comunitar (mai ales în domeniile agricol, protecția mediului, transport, energie și standardizare), costurile compatibilității instituționale în țările candidate conform cu cerințele UE, contribuția României la bugetul UE (0,6% din PIB în anul 2007) și la Banca Centrală Europeană de 2,9 miliarde de euro, cofinanțarea proiectelor de infrastructură, precum și nevoile mai mari de investiții în modernizarea infrastructurii și a serviciilor publice sunt tot atâtea presiuni pentru adâncirea deficitului bugetar.

În 2005 și 2006, evoluția cheltuielilor bugetare a fost mixtă. S-a depășit fondul de salarii ca urmare a creșterii acestora în sectorul public (16-34% comparativ cu media din 2004), au scăzut cheltuielile de capital, s-a realizat recalcularea pensiilor, guvernul a anulat arierate și tot el a majorat capitalul Exim Bank. De asemenea, s-au făcut eforturi bugetare pentru reconstrucția unor zone afectate de inundații.

Dacă pe termen scurt nu sunt probleme privind sustenabilitatea finanțelor publice, pe termen mediu și lung, existența unor finanțe publice "sănătoase" poate deveni o problemă. Volumul arieratelor a rămas ridicat, nu s-a stabilit un cadru de cheltuieli publice pe termen mediu, iar capacitatea de management trebuie îmbunătățită.

d) Criteriul datorie publică/PIB. În 1989, România își achitase datoria externă. În plus, avea de încasat creanțe de la Irak de 2,5 miliarde de dolari (datorie ce a fost parțial anulată, restul reeșalonată). Pentru unii, lipsa datoriei publice este semn de competitivitate, semn de stabilitate financiară. Noi considerăm că ar fi favorizat România stimularea unor investiții mai mari în dezvoltarea infrastructurilor fizice și virtuale decât o datorie externă zero.

Datoria publică ca pondere în PIB în comparație România – UE27 este prezentată în tabelul nr. 3.12.

Tabelul nr. 3.12. Datoria publică ca pondere în PIB

(comparație România – UE27) (%)

Se observă că România înregistrează o pondere redusă a datoriei publice în PIB în comparație cu UE27 și celelalte țări prezentate în tabelul nr. 3.12. În aceste condiții există posibilitatea modernizării economiei prin contractarea de credite externe, însă pentru realizarea acestui obiectiv România are nevoie de un management eficient al datoriei publice.

e) Criteriul cursului de schimb. Al cincilea criteriu de convergență nominală, stabilitatea cursului de schimb, depinde de îndeplinirea criteriului privind rata inflației. O concluzie foarte importantă este aceea că o apreciere în termeni reali a cursului de schimb potențează procesul dezinflaționist. În ceea ce privește stabilitatea cursului valutar, moneda națională trebuie să se încadreze într-o bandă de fluctuație îngustă de ±2,25% și o bandă mai largă de ±15% timp de doi ani înaintea intrării în mecanismul european al ratelor de schimb ERM II. În practică, Comisia Europeană și BCE pot tolera o bandă de (-2,25% + 15%) cu o încălcare a bandei înguste, dar numai în sensul aprecierii.

În anul 2006, poziția externă financiară a României pare a fi solidă. Rating-ul de țară este mediu și în creștere, nivelul datoriei externe relativ redus (15%) și nu există dificultăți în finanțarea serviciului datoriei externe. Nivelul rezervelor valutare ale BNR este ridicat, acoperind circa 6,6 luni de importuri.

O politică fiscală restrictivă în timpul influxurilor de capital ajută la restrângerea cererii agregate și la atenuarea creșterii prețurilor, poate limita aprecierea reală a cursului valutar (în special atunci când cea mai mare parte a cheltuielilor, guvernamentale se datorează bunurilor necomercializabile – nontradables), poate limita deficitul contului curent, poate descuraja influxuri suplimentare (prin reducerea ratei dobânzii) și poate crește gradul de economisire.

CONCLUZII

Presiunea fiscală care este impusă de puterile publice trebuie să concilieze două tendințe diametral opuse: pe de o parte cea a statului – care dorește ca aceasta să fie tot mai mare în vederea acoperirii cheltuielilor publice aflate în continuă creștere și, pe de altă parte cea a cetățeanului – care dorește o presiune fiscală cât mai mică cu putință, în vederea realizării scopului său în cadrul politicii fiscale.

Nivelul veniturilor individuale din țara noastră, la care se adaugă și o presiune fiscală apăsătoare nu asigură contribuabililor individuali posibilitatea economisirii într-o măsură semnificativă. Această situație poate compromite consumul viitor și motivația de a munci mai mult și mai bine. Ea ar trebui să dea de gândit oricărei guvernări pentru că nu se poate clădi o națiune prosperă din contribuabili săraci.

Cauzele unei presiuni fiscale sufocante pentru contribuabilul mediu, persoană fizică sau persoană juridică, trebuie căutate în următoarele realități:

nevoia de resurse fiscale constante din partea guvernelor pe fondul menținerii birocrației la un nivel sfidător de mare și a unei economii aflată într-o criză profundă (de structură, de competitivitate, de management etc.);

existența unor importante venituri obținute fie din economia subterană fie din economia la suprafață ale cărei produse și venituri nu scapă autorităților, dar care, din diverse rațiuni, nu sunt incluse de către autoritățile fiscale, în masa veniturilor impozabile;

existența unui sistem fiscal, a unei legislații fiscale și a unui aparat fiscal încă nepuse la punct, neadaptate situației reale a economiei românești actuale și de perspectivă;

contrabanda și evaziunea fiscală din România, iar măsurile întreprinse în direcția limitării acestei dezvoltări au fost timide și nu au avut finalitatea scontată.

Aceste fenomene economico-sociale au erodat și erodează potențialul real al bugetului de stat care, din această cauză este "reabilitat" printr-o fiscalitate ridicată.

Impozitele percepute de stat de la agenții economici se constituie, din punct de vedere al acestora, în elemente de presiune fiscală. Aceasta este cu atât mai pronunțată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată de contribuabili – agenți economici – este mai mare. Presiunea fiscală este resimțită și amplificată și din partea impozitelor indirecte (accize și TVA) care, deși nu sunt suportate de firme, afectează volumul ieșirilor (vânzărilor) și competitivitatea prin intermediul prețurilor.

România se diferențiază de majoritatea țărilor din Uniunea Europeană prin faptul că nu are probleme în ceea ce privește deficitul bugetar și datoria publică totală, adică exact domeniile unde alte țări trebuie să facă cele mai dureroase ajustări. În schimb, nivelul inflației și al dobânzilor reprezintă încă un motiv de preocupare în țara noastră.

Performanța României este bună în materie de deficit bugetar, întrucât, conform metodologiei ESA95, deficitul din ultimii ani se încadrează confortabil în criteriul de la Maastricht, de 3%, performanță superioară față de cea a altor țări care au intrat în UE în 2004. La fel de bună este performanța României privind datoria publică totală, unde nivelul actual se încadrează fără probleme în criteriul de la Maastricht, de 60% din PIB. Mai mult decât atât, performanța României în acest domeniu este superioară majorității țărilor candidate.

Există însă și criterii de convergență nominală unde poziția României nu este încă la fel de confortabilă. Cel mai important dintre acestea este criteriul referitor la rata medie anuală a inflației, care a fost de 4,9% în anul 2007. Principalele cauze ale acestei situații constau în finalizarea târzie a procesului de liberalizare a prețurilor, precum și în adoptarea unei strategii de reducere graduală a inflației, cu costurile și beneficiile atașate acestei opțiuni. În România, ultimul mare "val" de liberalizare a prețurilor și a cursului de schimb a avut loc abia în anul 1997, în timp ce în alte țări mai avansate în tranziție, acest proces a avut loc în 1992-1994.

Un angajament important în acest proces de realizare a convergenței nominale cu țările Uniunii Europene constă în armonizarea legislației românești cu cea comunitară în special în materie de impozite indirecte reprezentate de TVA și accize. În acest sens s-au adoptat o serie de măsuri ce au vizat nivelul impozitelor indirecte în timp ce în cazul impozitelor directe măsurile au constat în armonizarea tehnicii de impunere în scopul asigurării unei concurențe reale între societăți, prevenirii și combaterii evaziunii fiscale și evitării dublei impuneri.

Reducerea presiunii fiscale va înregistra ca efect sigur și o remutare a forței de muncă de "la negru" în legalitate, întrucât contribuabilii își vor pierde interesul în a găsi noi metode și practici de diminuare a impozitelor și taxelor. Toleranța sistemului fiscal românesc la indisciplina fiscală a stimulat acumularea de capital în economia subterană și la aceasta s-a adăugat și tendința generală de a vedea în prelevările obligatorii o confiscare a unei părți din veniturile lui, și nu o modalitate de finanțare a cheltuielilor publice.

Față de varianta unei presiuni fiscale împovărătoare, care ilustrează intervenția masivă, opresoare, a statului în economie, există o alternativă întotdeauna în favoarea pieței libere, anume aceea că cel mai bun guvern guvernează cel mai puțin, lăsând loc concurenței să regleze raporturile dintre agenții economici.

Obiectivul creșterii economice bazate pe investiții și creșterea productivității muncii a impus reformarea în etape a sistemului fiscal, în perioada 2005-2008 pentru a răspunde principiilor neutralității, uniformității și unui comportament corect al contribuabililor față de obligațiile fiscale.

Principalele coordonate ale politicii fiscale în anul 2009 se bazează pe stabilitatea taxelor și impozitelor și poate fi considerată o continuare a celei din perioada 2005-2008, caracterizată prin relaxare fiscală în domeniul impozitelor directe, consolidare fiscală, în sensul că nu va interveni nici o modificare semnificativă de natură a influența veniturile bugetului general consolidat.

În domeniul impozitului pe profit se va avea în vedere diminuarea bazei impozabile pentru calculul impozitului pe profit, prin acordarea unei deduceri suplimentare pentru activitățile de cercetare-dezvoltare.

În domeniul impozitului pe venit se urmărește:

încurajarea contribuțiilor la fondurile de pensii private, prin majorarea cuantumului contribuțiilor deductibile la stabilirea bazei de calcul pentru veniturile din salarii;

simplificarea sistemului de deduceri personale acordate persoanelor fizice care realizează venituri din salarii la funcția de bază.

În domeniul impozitelor locale se urmărește realizarea de măsuri pentru impozitarea la valoarea de piață a proprietăților imobiliare. În domeniul impozitării nerezidenților, relaxarea fiscală este urmărită prin scoaterea de sub incidența impozitării în România a veniturilor obținute de organismele de plasament colectiv nerezidente, fapt ce ar încuraja pătrunderea acestor fonduri pe piața de capital românească și dezvoltarea acesteia.

În domeniul accizelor trebuie să se respecte întocmai principiile legislației comunitare, inclusiv în ceea ce privește sfera de aplicare și cotele de accize, având în vedere obligația statelor membre de a atinge nivelul minim impus al cotelor respective.

Nu au fost introduse modificări majore pe partea contribuțiilor de asigurări sociale, cea mai mare diminuare având loc în anul 2008 cu 6 puncte procentuale.

Modificările legislative pe linie de TVA în anul 2009 au în vedere continuarea transpunerii în legislația națională a Directivei Consiliului 2008/8/CE din 12 februarie 2008 de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce privește locul de prestare a serviciilor (transpunere parțială), întrucât această directivă conține prevederi care intră în vigoare la momente diferite.

BIBLIOGRAFIE