Presedintele Romaniei, Autoritate a Administratiei Publice

CAPITOL I

ETAPELE CONSTITUIRII INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE

APARIȚIA INSTITUȚIEI ȘEFULUI DE STAT –CONSIDERAȚII GENERALE.

Această instituție își are începuturile în istoria lumii,de la nașterea colectivitaților umane sistematizate care au avut un lider,recunoscut sau impus,în contextul împrejurărilor istorice.Șeful de stat a cunoscut si înca mai cunoaște tot felul de organizări fie unipersonale,fie colegiale astfel această instituție a cunoscut o evidentă evoluție căt privește structura si forma sa.

În înțelegerea instituției șefului de stat va trebuie sa purcedem de la faptul că sistemele constituționale diferă între ele,printre altele,și prin viziunea știițifică asupra puterii.Tot in acest context ne putem raporta si la diversele forme ale șefului de stat atât în în epoca preiluministă, unde Platon ne vorbește despre monarhie,bazată pe autoritate și despre democrație,bazată pe libertate,spunând că cel mai bun guvern este acela care se bazează pe autoritate si libertate cât și în epoca modernă unde iluminiștii precum Montesquieu(1989-1755) pleacă de la ideea că legea,fie socială,fie politică,fie civilă,este”rațiunea omenească,întrucât guvernează popoarele”,dar mai adaugă că rațiunea omului,prin firea ei,este relativă și variabilă,insă justul si injustul nu sunt create de om ,ele există a priori.

Pentru a putea explica instituția sefului de stat este necesară o înțelegere a legăturii existente între popor privit ca națiune și organizarea statală a puterii.Legătura menționată mai sus fundamentează si motivează întreaga construcție statală juridică.Deoarece poporul deține puterea politică,el încredințează exercițiul acesteia, organelor reprezentative.În unele state executivul este format dintr-un organ statal unic,deseori un președinte,care-si legitimează împuternicirile pe votul universal.Sunt ,evident,regimurile prezidențiale pure,în care președintele dispune de o echipă care-l ajuta în atribuțiile sale de guvernare,dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcționari si nu guvernanți.

Într-un al doilea grup de state, puterea executivă este realizată de două organe de stat – șef de stat și guvern. Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progresivă a coroanei și din creșterea puterii miniștrilor care nu erau la origine decât simpli auxiliari ai monarhului.

Alături de șeful de stat, care personifică națiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus, un grup de funcționari cu misiunea de a asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executivă, devenită deseori dualistă, se regăsește în multe țări considerate a avea un „regim de cabinet”. Evoluția cabinetului este definitivă acolo și atunci când, unul dintre membrii acestuia ocupă o poziție juridică superioară și când, alături de șeful de stat, există și un șef de guvern (prim-ministru).

În unele țări, funcția de șef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat, consilii prezidențiale. Asemenea organisme au existat în România (1947-1974), în alte țări foste socialiste (Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru țara noastră, vom da explicațiile cuvenite. Pentru celelalte state vom observa că fundamentate pe unicitatea puterii, organismele menționate erau considerate organe ale puterii de stat și nu organe executive.În fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic este regimul elvețian..

În prezent, în lume s-au conturat și funcționează după cum am văzut, patru moduri de desemnare a șefului de stat:

– desemnarea pe cale ereditară.

– alegerea de către Parlament

– alegerea de către un colegiu electoral

– alegerea prin vot universal.

Prima modalitate de desemnare este caracteristică formelor de guvernământ monarhice iar celelalte trei, formelor de guvernământ republicane. Din acest motiv, pentru monarhii e utilizează expresia “desemnare a șefului de stat” iar pentru republici, conceptul de “alegere a șefului de stat”. Între aceste două noțiuni există și alte diferențe cum ar fi regulile procedural sau existența unor condiții de eligibilitate.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Alegerea Președintelui se face prin scrutin uninominal majoritar în doua tururi. Ca și parlamentarii, Președintele României are o legitimitate populară, fiind ales prin vot uninominal, în cadrul unei circumscripții ce cuprinde întreaga țară. Pentru a fi ales candidatul la funcția de Președinte trebuie să întrunească opțiunea majorității alegătorilor,ceea ce este de natură să-i asigure reprezentativitatea și legitimitatea. Dacă nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează cel de-al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținut în primul tur, și va fi declarat castigator candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. Organizarea celui de-al doilea tur, între primii doi candidați stabiliți de ordinea numărului de voturi exprimate în primul tur are drept consecință bipolarizarea forțelor politice și sociale dar și a preferințelor alegătorilor.

În România, controlul întregii proceduri electorale și confirmarea rezultatelor de care depinde, după caz, organizarea celui de-al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaților între care va alea loc alegerea și a câștigătorului ce a obținut în final mandatul se asigură de Curtea Constituțională a României. Validarea mandatului de către aceasta are o semnificație deosebită: confirmarea alegerii Președintelui României de către o autoritate jurisdicțională și nu politică.

După validare, Președintele depune jurământul prevăzut de Constituție, în fața Camerelor Parlamentului reunite în ședintă comună, dată la care începe și exercițiul funcției prezidențiale. Considerăm că prevederile constituționale trebuiau să stabilească formula religioasă ca facultativă și în cazul depunerii jurământului de către Președintele României așa cum a stabilit în cazul altor demnitari. Ne bazăm în susținerea acestui considerent pe faptul că unul dintre drepturile fundamentale ale oricărui cetățean, pentru a căror consfințire jură chiar Președintele, este cel privind libertatea conștiinței. Potrivit Constituției, nimeni nu poate fi constâns să accepte o opinie sau să adere la o credință contrară convingerilor sale.

1.2 EVOLUȚIA INSTITUȚIEI ȘEFULUI DE STAT ÎN ROMÂNIA.

Apariția urmată de evoluția instituției șefului de stat în România o putem explica din perspectiva dispozițiilor constituționale,prevăzute în prima noastră constituție.Astfel,potrivit Statului lui Cuza,puterile publice erau încredințate unei adunări ponderatice si unei adunări colective.

Constituția atribuie Președintelui României misiuni și calități care contribuie la definirea rolului pe care il realizează la nivelul societății organizate în stat . Esențial pentru înțelegerea poziției acestuia în societatea politică și a rolului pe care îl are de îndeplinit la acest nivel este art. 80, în care se prevede :

-Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale , al unității și integrității teritoriale a țării;

– Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritățiilor publice . În acest scop , el exercită funcția de mediere între puterile statului , precum si între stat și societate.

Conform art. 80 din Constituție , privind rolul Președintelui , acesta are un triplu rol , respectiv trei funcții fundamentale , și anume :

-de reprezentare;

-de apărare și garantarea unor valori fundamentale ale poporului român;

-de medeiere sau arbitraj.

Astăzi șeful statului în România este ales pe baza votului universal egal, direct și secret al cetățenilor, în baza unor reguli constituționale. Poate candida la funcția de presedinte orice cetățean care are domiciliul în România, are cetățenia română și dispune de toate drepturile electorale. În alegerile din 2000 pentru a se putea înscrie în cursa prezidențială, candidații trebuiau să dovedească că au o susținere de cel puțin 300.000 de adeziuni. Pentru desemnarea președintelui este nevoie de un tur de scrutin, dacă se îndeplinesc regulile constituționale sau de două.

În primul tur de scrutin este declarat câștigător candidatul care a îndeplinit următoarele condiții:
– la alegeri au participat minim 50,1% din cetațeni cu drept de vot înscriși pe listele electorale;

– este declarat caștigător candidatul care a obținut minim 50,1% din voturile valabil exprimate;

După decembrie 1989, instituția Președintelui a fost menținută, dar prin Decretul- lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României s-a stabilit că acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret și liber exprimat.Constituția României din anul 1991 „a proiectat” un Președinte de Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat și societate”

Astfel, dispozițiile susținute determină o reevaluare în ceea ce privește locul șefului statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziția acestuia în raport cu puterile în stat

Persoanele care au deținut funcția de Președinte al României: -28 martie 1974 – 22 decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu (președinte alRepublicii Socialiste România) – 27 decembrie 1989 – 6 februarie 1990: Ion Iliescu (președinte al ConsiliuluiFrontului Salvării Naționale) – 6 februarie 1990 – 18 iunie 1990: Ion Iliescu (președinte al ConsiliuluiProvizoriu de Uniune Națională) – 18 iunie 1990 – 11 octombrie 1992: Ion Iliescu – 30 octombrie 1992 – 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea Constituțională ca "primul mandat constituțional") – 29 noiembrie 1996 – 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu – 20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004: Ion Iliescu – 20 decembrie 2004 – 21 decembrie 2014: Traian Băsescu

În perioada 20 aprilie 2007 – 23 mai 2007, președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a exercitat funcția de președinte interimar, ca urmare a votului Parlamentuluide suspendare a președintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007,Traian Băsescu a fost reconfirmat în funcție. -21 decembrie 2014-prezent: Klaus Iohannis.

CAPITOLUL II

REGIMUL JURIDIC 2.1.ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI-PERSPECTIVĂ GENERALĂ

Pentru a putea vedea raporturile existente între instituția președintelui,ca autoritate publică centrală si celelalte instituții centrale ale statului,guvernul respectiv parlamentul,este stringent a stabili atributiile președintelui, pentru ca ulterior să purcedem la o conexiune între aceste instituții ale statului.

Atribuțiile Președintelui României trebuie abordate prioritar în lumina principiului separației și colaborării puterilor în stat , necesitate ce rezultă din consultarea textelor constituționale care le reglementează . Într-adevăr , o analiză chiar sumară , a acestora , ne relevă faptul că cele mai multe atribuții sunt exercitate prin colaborarea Președintelui cu Parlamentul sau cu Guvernul,precum aceea care se înfăptuiește în exercitarea atribuției priviind mobilizarea parțială sau generală (art. 92. alin.(2), (3), (4), cea referitoare la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență (art. 93), cea privind încheierea tratatelor internaționale (art. 91)etc.

Rațiunea colaborării dintre Președintele României , Parlament și Guvern în realizarea unor atribuții prezidențiale și indirect, a unor funcții ale statului , trebuie căutată , în primul rând în importanța domeniului de relații sociale în care acestea intervin , relații vitale , de coordonarea cărora depind intr-un fel sau altul toate celelalte. În al doilea rând, colaborarea poate apare ca o exigență a unor Principii de natură politcă , dar și de natură etică.

Astfel, de exemplu , "recompensa" ce ia forma primirii unor decorații , titluri de onoare , avansări în grad etc. , nu poate fii considerată ca un fapt subiectiv , unul care depinde exclusiv de președinte, ci ca rod al aprecierii unor organe ce au în competența lor controlul sau coordonarea activității celor premiați, recompensați. Dacă este vorba de decizii ce trebuie luate în exercitarea unor sarcini vitale în jurul cărora gravitează toate celelalte , sau de realizarea cărora depinde soarta celorlalte , răspunderea nu trebuie să incumbe unui singur organ de stat.

Dacă atribuțiile Președintelui României trebuie abordate primordial în legătura colaborării autoritățiilor publice în realizarea celor mai importante misiuni ale statului , pe un alt plan ele trebuie privite ca expresie a poziției acestuia în lăuntrul sistemului organelor de stat din țara noastră. Este vorba de o dublă poziție.

Astfel sarcini precum cele atribuite prin art. 80 alin. (2)- Președintele vegheză la respectarea Constituției. Președintele veghează la buna funcționare a autoritățiilor publice și exercită funcția de mediere între puterile statului etc.- incumbă Presedintelui , în calitatea sa de reprezentant al statului , de autoritate ce detașează, într-un anume fel de toate celelalte , apărând ca mediator al lor. Alte sarcini însă , revin Președintelui României în calitate de organ care, alături de Guvern , formează autoritatea executivă , o autoritate integrată sistemului statal , sistem în care autoritățiile se pot controla reciproc, funcționând pe baza principiului separației și colaborării puterilor în stat. Astfel de sarcini sunt , de exemplu, cele privind convocarea Camerelor în sesiuni extraordinare (art. 66 alin. 2), promulgarea legilor (art.77 alin. 1) , cele prevăzute de art. 107 alin 3 priviind desemnarea ca membu al Guvernului în funcția de primului- ministru interimar.

.REGIMUL JURIDIC AL DECRETELOR PREȘEDINTELUI

Regimul juridic al decretelor Președintelui include dimensiunea unor acte administrative, adică manifestări de voință cu caracter unilateral, făcute cu scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică,precum si art.100 alin.2 din Constituție instituie contrasemnarea unora din decretele Președintelui de către primul ministru.

Unii autori vorbesc despre uzanța contrasemnării decretelor Președintelui de către șeful Guvernului.

Alții apreciază că „principiul constituțional este în sensul că decretele Președintelui nu trebuie să fie contrasemnate de Primul Ministru decât în cazurile în care Constituția prevede aceasta”.

Se impune concluzia că atunci când Președintelui îi revin și alte atribuții, printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse regulii contrasemnării.

Respingem o asemenea soluție pe considerentul că ea ar duce la schimbarea, prin lege organică sau ordinară a Constituției, ceea ce nu este permis.

Așadar, doar printr-o lege constituțională ar putea fi lărgită sfera decretelor Președintelui supuse regulii contrasemnării, prin care ar fi reglementate și alte atribuții care să presupună emiterea unor decrete, care să impună contrasemnarea.

Sunt excluse de la regula contrasemnării acele decrete care concretizează atribuții specifice șefului de stat sau cea mai mare parte din aceste decrete intră în sfera relațiilor cu Parlamentul, emiterea lor implicând consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar altele sunt supuse unor condiții stabilite de lege.

Astfel, prin contrasemnare ,se exercită un control indirect de către Parlament asupra activității Președintelui iar primul ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care le-a contrasemnat.

În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate absolută.

Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Președintelui, în caz contrar intervenind cea mai drastică sancțiune, și anume inexistența actului. Această sancțiune este prevăzută de art. 107 alin. (4) în cazul nepublicării Hotărârilor de Guvern și Ordonanțelor de Guvern.

Un ultim aspect al regimului juridic al decretelor Președintelui îl reprezintă faptul că ele sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ.

De vreme ce admitem că decrete Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control. Exemplu: cele care privesc instituirea stării de urgență , respingerea agresiunii, cel pe care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și Guvern și Parlament, pe de altă parte.

2.3.RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Această răspundere trebuie analizată de la principiul conform căruia este imposibilă tragerea la răspundere juridică și penală pentru considerentele politice exprimate în exercitarea mandatului pornind de la principiul constituțional al imunitătii

Ca și deputații si senatorii,Președintele României se bucura de imunitate,cu toate că aceste prevederi constituționale nu sunt identice ca si la Parlament,reținem ca regulile privind imunitatea parlamentarilor sunt aplicabile și în privința Președintelui României (lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau opiniile publice exprimate în exercitarea mandatului)

Legea fundamentală prevede înlaturarea imunității Președintelui și tragerea la răspundere a acestuia ,răspundere care poate fi:”de natură exclusiv politică sau de natură juridică”insă pentru apărarea persoanei Președintelui există o imunitate instaurată prin funcția deținuta.

După unii autori, „noțiunea de imunitate este utilizată în dreptul constituțional pentru a desemna cumulativ două garanții constituționale rezervate în mod obișnuit parlamentarilor: iresponsabilitatea și inviolabilitatea lor”.

După alți autori, a căror părere o împărtășim, „Președintele se bucură de imunitate, în sensul că, în principiu, el nu răspunde pentru opiniile, actele sau faptele săvârșite în exercițiul mandatului, nici pe durata acestuia nici ulterior”.

Regimul imunității, astfel cum se află el instituit în actuala Constituție a României, nu este unul absolut, „ nu înseamnă că el nu răspunde pentru modul în care își exercită mandatul”.

Art.95 și 96 din Constituția României rezultă următoarele forme de răspundere aplicabile Președintelui:

– Răspundere penală, reglementată de art. 96 din Constituție;

– Răspundere politică sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcție, prevăzută de art. 95 din legea fundamentală;

– Răspunderea administrativ patrimonială;

– Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetățean, și care este fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.

Răspunderea politică a Președintelui României cuprinde, practic, două faze distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care șeful statului și-o asumă în condițiile art. 95 alin.(1) din Constituție față de Camera Deputaților și Senat și o răspundere față de popor, concretizat în referendumul organizat pentru demiterea Președintelui.

Suportul constituțional al răspunderii politice a Președintelui României este art. 95 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, șeful statului poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale.

Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice.

Propunerea de suspendarea din funcția de Președinte poate fi inițiată, potrivit art. 95 alin.(2) din Constituție, de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui. Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului prevede, în art. 66 alin. (1), că propunerea de suspendare se depune concomitent la birourile permanente ale Camerelor Parlamentului. Constituția recunoaște dreptul șefului statului de a da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Aceste explicații pot fi verbale sau scrise. De asemenea, explicațiile pot fi prezentate personal de Președinte sau transmise de acesta celor două Camere legislative.

Constituția nu prevede natura faptelor a căror comitere ar atrage declanșarea procedurii de suspendare a șefului statului. Constituantul a precizat doar că e vorba de fapte grave, prin care Președintele României încalcă prevederile Constituției. Gravitatea faptelor va fi apreciată de inițiatorii procedurii de suspendare și în cazul declanșării acesteia de cele două Camere.

Președintele care conduce ședința comună, după prezentarea propunerii de suspendare din funcție și ascultarea explicațiilor Președintelui României, consultă deputații și senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituțională, sau dacă este necesară constituirea unei comisii comune de anchetă. Hotărârea se ia cu majoritatea voturilor din numărul total al deputaților și senatorilor.

În cazul în care s-a apreciat că datele sunt destule,propunerea de suspendare, însoțită de informațiile necesare și dovezile pe care se sprijină, se trimite de îndată, de către președintele care a condus ședința comună, Curții Constituționale, spre consultare, menționându-se și termenul până la care aceasta trebuie să se pronunțe. Dacă membrii celor două Camere decid că nu este necesară constituirea unei astfel de comisii, propunerea de suspendare se înaintează Curții Constituționale, în vederea emiterii de către aceasta a avizului consultativ în legătură cu propunerea de suspendare.

În termen de 24 de ore de la primirea avizului Curții Constituționale, Camerele se întrunesc în ședință comună, pentru a hotărî asupra propunerii de suspendare din funcție.

La dezbateri este invitat și Președintele României, căruia i se va da cuvântul, la cererea sa, oricând în timpul dezbaterilor, pentru a da explicații asupra faptelor ce i se impută. Hotărârea se adoptă cu votul majorității deputaților și senatorilor. Votul este secret, prin bile.

În cazul în care s-a hotărât crearea unei comisii comune de anchetă, raportul întrunit de aceasta se trimite, prin grija președinților celor două Camere, Curții Constituționale, spre consultare, în termen de 3 zile de la data depunerii raportului. Avizul cu privire la suspendarea din funcție se emite, potrivit Legii 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții, de plenul acesteia, cu votul majorității judecătorilor. Președintele va fi încunoștințat asupra datei fixate de Curtea Constituțională pentru dezbatere și poate da explicații cu privire la faptele ce i se impută.

Hotărârea adoptată de către Parlament în cadrul procedurii de suspendare din funcție a Președintelui României, se comunică acestuia, în termen de 48 de ore, sub semnătura președinților celor două Camere.

Dacă propunerea de suspendare din funcție a fost aprobată, hotărârea se trimite și Guvernului, în vederea inițierii proiectului de lege privind organizarea și desfășurarea referendumului pentru demiterea Președintelui.

În cazul aprobării propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României, urmează se declanșeze procedura de instituire a interimatului funcției prezidențiale. Suspendarea Președintelui nu constituie o cauză instituirii vacanței prezidențiale, întrucât aceasta intervine în cazurile strict prevăzute de art. 97 din Constituție: demisie, demitere din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, deces.

Autoritatea publică competentă să constate existența împrejurărilor care justifică interimatul e Curtea Constituțională. Potrivit art. 44 alin(3) din Legea 47/1992 priviind organizarea și funcționarea Curții , cererea pentru constatarea acestor împrejurări se face de președintele care a condus lucrările ședinței comune a celor două camere ale Parlamentului , pe baza hotărâri adoptate de el , în ședință comună.

Constatarea împrejurărilor respective se face de plenul Curții Constituționale , cu votul majorității judecătorilor.

Dacă, în urma referendumului organizat în temeiul art. 95 alin.(3) din Constituție, Președintele este demis, se instituie vacanța funcției, urmând ca în termen de 3 luni de la instituire, Guvernul să organizeze alegeri pentru un nou Președinte. Procedural este esențial să se instituie vacanța, întrucât numai astfel este posibilă organizarea noilor alegeri prezidențiale. Interimatul funcției nu poate continua, deci, practic, funcțiile prezidențiale vor fi exercitate potrivit art. 97 din Constituție.

Suspendarea Președintelui României poate fi însă privită ca o instituție juridică de sine stătătoare și componentă a procedurii de demitere a șefului de stat. Demiterea Președintelui României nu este prevăzută expres în Constituție ca o formă de răspundere prezidențială, ci este fie consecința măsurii suspendării urmată de referendum de demitere, adică a răspunderii politice, fie consecința răspunderii juridice.

În literatura de specialitate s-a emis opinia că in cazul , în care electoratul a refuzat demiterea Președintelui, interimatul funcției acestuia , instituit în virtutea art.98 alin.1 din Constituție , încetează , iar Președintele suspendsat își reia exercițiul mandatului său. Suportul constituțional al demiterii este art. 96 ți art. 95 (3) din Legea Fundamentală.

În primul caz este vorba de o demitere de drept, care operează ca efect al Constituției. Aceasta înseamnă că actul de demitere nu este adoptat sau luat de o anumită autoritate publică, ci este efectul constituțional al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a Președintelui României, prin care se constată vinovăția acestuia, prin comiterea unui act de înaltă trădare.

În al doilea caz, este vorba de efectul nemijlocit al referendumului organizat potrivit art. 95 (3) din Constituție.

Cea dea doua formă de răspundere consacrată de actuala Constituție în ce-l privește pe Președintele României, este răspunderea penală.

Sediul materiei îl reprezintă art. 96 alin.1, potrivit căruia Președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale Parlamentului, cu votul a cel puțin 2/3 din numărul deputaților și senatorilor.

Despre natura juridică și semnificația faptei de înaltă trădare, doctrina a exprimat soluții diferite.

Astfel, în doctrina franceză, unii autori o califică drept „infracțiune cu un caracter politic și variabil”, iar alții drept o crimă politică, plasată la granița dintre politică și drept.

Și doctrina românească este variată din punct de vedere al calificării faptei de înaltă trădare, care constituie temeiul obiectiv al intervenție acestui tip de răspundere. Unii autori o numesc, în mod nepretențios „faptă de supremă gravitate-trădare de țară”.

Ion Deleanu susține că fapta de înaltă trădare se situează în afara Codului penal actual și, deocamdată, ea contravine principiului legalității încriminării și a pedepsei.

De vreme ce intervenția acestei forme de răspundere implică soluția celei mai înalte instanțe judecătorești, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, ne apare întemeiată această opinie care este fondată pe realitatea că Înalta Curte, prin acțiunea ei, să facă două lucruri: să stabilească ce anume poate constitui fapta de înalta trădare și, în al doilea rând, să aprecieze că fapta care a fost comisă și cu care a fost sesizată reprezintă, într-adevăr, o înaltă trădare. Am putea spune că instanța supremă trebuie să facă și ce face legislatorul și ce face judecătorul, să îndeplinească un dublu rol.

În altă opinie se susține că „înalta trădare nu poate fi definită într-un cod penal și nici în altă lege specială, deoarece conținutul unei asemenea fapte nu poate fi stabilit ”ex ante”.

Profesorul Todor Drăganu este de părerea că „înțeleasă ca o agravantă a infracțiunii de trădare, cunoscută de Codul penal, înalta trădare se caracterizează prin faptul că nu poate fi săvârșită decât de Președintele republicii, în perioada de timp cât deține această funcție”.

Din această perspectivă, împărtășim calificarea faptei de înaltă trădare ca o faptă cu caracter complex, politic și juridic în același timp, care nu se poate confunda cu infracțiunea de înaltă trădare din Codul penal, însă susținem necesitatea ca această faptă să-și găsească consacrarea într-o lege organică.

Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic și ar încălca principiul constituțional al legalității infracțiunii.

Pentru că aprecierea unei fapte ca fiind înaltă trădare este prin excelență, o apreciere politică, dar, evident, în considerațiunea unor posibile calificări sub aspectul legislației penale speciale.

În timp ce J. Gicquel o consideră drept „infracțiune cu caracter politic și variabil, regulamentul ședințelor comune al Parlamentului României califică fapta de înaltă trădare nu ca o infracțiune distinctă ci o sintagmă care s-ar referi la mai multe infracțiuni, deoarece se au în vedere fapte și încălcarea lor juridică.

Reglementarea acestei răspunderi prezintă un grad sporit de generalitate și în constituțiile altor state care au forma republicană de guvernământ: Franța (art.68), Italia (art.90), Finlanda (art.47), Grecia (art.47). Cu alte cuvinte fapta de înaltă trădare deși poate să aibă ca urmare demiterea Președintelui, nu este conturată amănunțit în textele constituționale.

Este motivul pentru care marele constituționalist Maurice Duverger afirmă că „înalta trădare se situează la granița dintre politic și drept: este vorba de o crimă politică, constând în abuzul de funcție pentru o acțiune contrară Constituției și intereselor superioare ale țării”.

Sunt necesare câteva constatări și anume:

– această faptă de înaltă trădare în prezent se află dincolo de reglementările legislației penale, încălcându-se principiul legalității și a pedepsei;

– deși Parlamentul pune sub acuzare, el nu poate stabili că fapta este infracțiune pentru că și-ar depăși atribuțiile constituționale;

– conform legislației actuale, Înalta Curte este pusă în situații incompatibile;

– până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Președintele se bucură de prezumția de nevinovăție.

În doctrină s-a pus problema, în mod legitim, dacă procedura răspunderii penale presupune sau nu intervenția suspendării sale din funcție.

Această întrebare este determinată de faptul că, în cazul în care Președintele comite fapte mai puțin grave, iar Parlamentul a decis cu majoritatea simplă, intervine suspendarea din funcție a șefului de stat, pe când în cazul în care el săvârșește fapte grave, cu un conținut complex, el va continua să-și exercite prerogativele până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, deoarece Constituția nu face nici o precizare în acest sens.

O asemenea soluție nu poate fi acceptată, ceea ce determină concluzia că și răspunderea penală trebuie să determine suspendarea din funcție a Președintelui,fiind posibile două soluții în ceea ce privește momentul în care intervine suspendarea:

– fie este vorba despre momentul în care Parlamentul a decis punerea sub acuzare, cu votul a 2/3 dintre parlamentari;

– fie este vorba de data trimiterii lui în judecată, prin rechizitoriul Parchetului General.

În nici un caz nu s-ar admite, neintervenția suspendării, deoarece aceasta ar determina ca Președintele în exercițiu să fie trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului, ceea ce nu poate fi acceptat.

Considerăm că de lege lata, o asemenea soluție nu poate fi avută în vedere, ceea ce nu exclude ca, pe viitor, să poată fi instituită o asemenea soluție pe cale de cutumă constituțională.

2.4. ACTELE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Șeful Statului poate emite acte care au un alt regim juridic față de celelate autorițăți ale statului.Acestea poat avea un caracter normativ sau individual iar actele transmise de care Președintele României poartă denumirea de decrete.De exemplu actul juridic transmis (decret) prin care se declară mobilizare parțială sau generală a forțelor armate sau decretul prin care se instituie starea de urgentă au caracter normativ.Pe de altă parte decretul prin care se conferă decorații sau prin care se acordă gradul de general ori prin care Președintele numește în funcții publice are caracter individual.

Unele decrete emise de către Președintele României trebuie contrasemnate de primul-ministru pentru că altfel sunt lovite de nulitatea absolută,putem enumera câteva:acreditarea si recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea ,desființarea rangului misiunilor diplomatice(art.91 al.2);declară mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate(art.94 al.2);ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate împotriva țării (art.92 al.3);instituie starea de asediu sau stare de urgență în întreaga țară sau în unele unițății administrativ-teritoriale(art.93,al.3);conferă decorații și titluri de onoare(art.94 al.b);acordă grațierea individuală(art.94 lit.d).Acestă contrasemnare prin care președintele își exercită atribuțiile este o condiție de valabilitate a acestora,de asemenea Guvernul prin contrasemnarea decretelor de către Primul-ministru își asumă răspunderea politică pentru conținutul lor.

În cele ce urmează voi prezenta atribuțiile a căror exercitare implică conlucrarea directă a Președintelui României cu celelalte autorități publice:numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament(art 85 al.1);revocarea si numirea unor membrii ai Guvernului(art.85 al.2);dizolvarea Parlamentului(art.89 al.1);soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice prin intermediul Curții Constituționale(art.146 lit.e);desemnarea unui candidat pentru funcția de Prim-ministru(art.85 al.1);inițierea revizuirii Constituției(art 150 al.1),toate aceste articole fac trimitere la Constituția României.

Există și anumite atribuții prevăzute de constituție pentru exercitarea cărora președintele nu solicită contrasemnarea actelor de alte autorității publice printre care putem enumera:adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii(art.88);convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și Senatului (art.63 al.3);promulgarea legilor votate de Parlament(art.77 al.1și 3);reexaminarea legii prin intermediul Parlamentului ,înainte de promulgarea (art.77 al.2);numirea în funcții publice(art.94 lit.c)și a trei judecătorii ai Curții Constituționale(art.142 al.3).

Conform art. 100 alin 1 din Constituție, Președintele în exercitarea atribuțiilor sale emite decrete însă nu în îndeplinirea tuturor atribuțiillor se emit decrete, pentru că ar însemna că și atunci cănd consultă Guvernul sau participă la ședințele acestuia, ori primește scrisori de acreditare, Președintele urmează să emită decrete, ceea ce este de neadmis.Se cunoaște că forma constituțională prin care Președintele comunică cu Parlamentul este mesajul care apare ca fiind un act exclusiv politic.Ar fi exagerat să se susțină că mesajul la care se referă art.88 din Constituție se adresează Parlamentului doar prin emiterea unui decret,care obligatoriu trebuie publicat in Monitorul Oficial,pentru ca doar atunci el exista ceea ce este de neconceput.

Nepublicarea decretelor în Monitorul Oficial atrage inexistentă lor. Această măsură a fost luată pentru a se evita situații de genul celor întâlnite în fostul regim, când anumite decrete prezidentiale – care au adus atingere drepturilor și libertăților cetățenilor – nu au fost publicate. În ce privește o serie de decrete ale Președintelui că, de pildă, supunerea unor tratate Parlamentului spre ratificare, numirea reprezentanților diplomatici, decretarea mobilizării parțiale sau generale, măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate, decretarea stării de asediu sau a stării de urgență, conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral, precum și acordarea grațierii individuale, este obligatorie contrasemnarea decretelor respective de către primul ministru.

Atribuțiile președintelui pot fi exercitate prin trei forme:

– prin acte juridice-decrete;

– prin acte politice-mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări;

– prin operațiuni administrative-acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de mai multe ori, cu fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare.

Rezultă că Președintele urmează a se realiza în conformitate cu două principii:

unele vor îmbrăca forma unor decrete, formă pe care constituantul o prescrie fie expres fie implicit.

altele, urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplina libertate în a hotărî sub ce formă să-și concretizeze o anumită atribuție.

La o primă interpretare, s-ar putea desprinde concluzia că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin emiterea unor decrete, care, cum spune textul în continuare, se publică în Monitorul Oficial al României.

Un important act normativ – Legea asupra responsabilității ministeriale din 2 mai 1879 – dezvolta prevederea art.101 din Constituția din 1866, referitoare la punerea sub acuzare a miniștrilor și trimiterea lor în judecată înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea menționată stabilea ca un principiu general că toate dispozițiile legilor penale ordinare relative la infracțiunile comise de funcționării publici în exercițiul funcțiilor lor sau de particulari, se aplicau și miniștrilor. Un articol special al legii (art.2) prevedea nu numai detenția penală pentru anumite fapte, dar și interdicția – de la 3 ani pâna la interdicția pe viața – de a ocupă funcții publice pentru ministrul care ar fi semnat sau contrasemnat decrete ori ar fi luat dispoziții care încalcau un text expres al Constituției. Aceeași răspundere ar fi revenit și celui care prin violentă sau fraudă ar fi împiedicat, sau ar fi încercat să împiedice liberul exercițiu al dreptului electoral al cetățenilor, chiar și în cazul în care asemenea fapte ar fi obținut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare. Membrii Cabinetului erau solidar răspunzători din punct de vedere penal, atât pentru faptele savârsite în comun, cât și pentru acelea care le-ar fi dat o susținere intenționată.

După 1990, în rândul juriștilor părerile au fost împartite, dacă legea responsabilității ministeriale din 2 mai 1879 este înca în vigoare (ea nu a fost expres abrogată) sau dacă „a căzut în desuetudine”. În prezent, responsabilitatea ministerială este reglementată prin Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, modificată prin Legea nr.253/2002. În esență, această lege dezvolta principiul responsabilității ministeriale, facând distincție între răspunderea politică a Guvernului în totalitatea sa și a fiecărui membru în parte și celelalte forme de răspundere. Legea încriminează o serie de fapte care dacă sunt savârsite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor constituie infracțiuni (de pildă, prezentarea cu rea credință de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României, refuzul nejustificat de a prezența Camerei Deputaților, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora informațiile solicitate, emiterea de ordine normative sau instrucțiuni cu caracter discriminatoriu). Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în exercițiul funcției lor. Urmărirea penală se efectuează de către o comisie specială, cu aprobarea Președintelui României. Membrul Guvernului condamnat printr-o hotarâre judecătorească va fi demis din funcție de Președintele României, la propunerea primului ministru.

În legătură cu natura decretelor Președintelui, în doctrina contemporană au fost exprimate două mari opinii. Astfel, potrivit unei prime opinii, decretele Președintelui au caracter individual. Acestui caracter i se mai adaugă și faptul că nu pot avea caracter secret, Constituția prevăzând obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul nepublicării. Într-o altă opinie, decretele Președintelui pot avea atât caracter normativ cât și caracter individual.

Argumentul adus de autorul citat, la a cărui opinie ne raliem, au în vedere decretele privind luarea măsurilor de respingere a unei agresiuni, cele prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgență, care au un caracter incontestabil normativ. Aceasta deoarece ele vizează categorii largi de subiecte, iar dispozițiile pe care le conțin sunt de aplicație repetată.

De vreme ce am admis că decretele Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control. De exemplu, cele prin care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și Guvern și Parlament, pe de altă parte.

2.5 NATURA DECRETELOR PREȘEDINTELUI

În legătură cu natura decretelor președintelui putem releva faptul că acestea pot avea atăt un caracter individual cât și normativ.

Acestui caracter i se mai adaugă și faptul că nu pot avea caracter secret, Constituția prevăzând obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul nepublicării.

Într-o altă opinie, decretele Președintelui pot avea atât caracter normativ cât și caracter individual.

Aici se are în vedere decretele privind luarea măsurilor de respingere a unei agresiuni, cele prin care se instituie starea de asediu sau de urgență care au un caracter incontestabil normativ. Aceasta deoarece ele vizează categorii largi de subiecte, iar dispozițiile pe care la conțin sunt de aplicație repetată.

Regimul juridic al decretelor Președintelui include următoarele dimensiuni:

Sunt acte administrative, adică manifestări de voință cu caracter unilateral, făcute cu scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.

Art.100 alin.2 instituie contrasemnarea unora din decretele Președintelui de către primul ministru.

Unii autori vorbesc despre regula contrasemnării decretelor Președintelui de către șeful Guvernului.

Alții apreciază că „principiul constituțional este în sensul că decretele Președintelui nu trebuie să fie contrasemnate de Primul Ministru decât în cazurile în care Constituția prevede aceasta”.

Se impune concluzia că atunci când Președintelui îi revin și alte atribuții, printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse regulii contrasemnării.

Respingem o asemenea soluție pe considerentul că ea ar duce la modificarea, prin lege organică sau ordinară a Constituției, ceea ce nu este îngăduit.

Așadar, doar printr-o lege constituțională ar putea fi lărgită sfera decretelor Președintelui supuse regulii contrasemnării, prin care ar fi reglementate și alte atribuții care să presupună emiterea unor decrete, care să impună contrasemnarea.

Sunt excluse de la regula contrasemnării acele decrete care concretizează atribuții inerente șefului de stat sau cea mai mare parte din aceste decrete intră în sfera relațiilor cu Parlamentul, emiterea lor implicând consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar altele sunt supuse unor condiții stabilite de lege.

Astfel, prin contrasemnare ,se exercită un control indirect de către Parlament asupra activității Președintelui iar primul ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care le-a contrasemnat.

În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate absolută.

Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Președintelui, în caz contrar intervenind cea mai drastică sancțiune, și anume inexistența actului. Această sancțiune este prevăzută de art. 107 alin. (4) în cazul nepublicării Hotărârilor de Guvern și Ordonanțelor de Guvern.

Un ultim aspect al regimului juridic al decretelor Președintelui îl reprezintă faptul că ele sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ.

De vreme ce admitem că decrete Președintelui sunt acte administrative, rezultă că ele urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control. Exemplu: cele care privesc instituirea stării de urgență sau de asediu, respingerea agresiunii, cel pe care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și Guvern și Parlament, pe de altă parte.

CAPITOLUL III

RELAȚIILE CU CELELALTE AUTORITĂȚI ALE STATULUI

În cele ce urmează voi prezenta anumite atributii în strănsă legătură cu alte autoritați,instituții însă și cu poporul care este suveran deoarece așa prevede Constituția României la art.2 alin (1) Suveranitatea nationala aparține poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.Pe acest considerent purced la descrierea celui de-al treilea capitol al lucrarii de licență ,astfel este dezirabilă aplecarea spre aprofundarea relațiilor existente între Președintele României si poporul care l-a ales sa-i reprezinte ,și sa-i apere interesele legitime si legale.

3.1.ATRIBUȚIILE ÎN RELAȚIILE CU POPORUL

Prevederea legală a acestor atribuții o regăsim în dispozițiile art 2 alin 1 din Constituție potrivit acestei dispoziții”suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”.În acest sens mai există o prevedere constituțională la art 80 alin 1 care face trimitere la Președintele României astfel”Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale”,el fiind ales prin vot universal,egal,direct,secret și liber exprimat (art.81 alin 1),rezultă faptul că Președintele României își exercită atribuțiile în numele și din însărcinarea poporului,căruia este obligat să-i dea socoteală.

Tot in conexiune cu reprezentativitatea decurge și o altă atribuție prevăzută de Constituție pentru Președintele României,aceea de a solicita poporului român să-și exprime prin referendum voința cu privire la problemele de interes național.Aceste raporturi dintre Președinte și popor sunt prevazute de art.90 din Constituție,care se referă la posibilitatea de a consulta poporul prin referendum cu privire la anumite probleme de interes național,art 90 ”Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului sa-și exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes național.”Problemele care se supun referendumului și data desfășurării acestuia se stabilesc prin decret de către Președintele României,conform art.11 alin (2) din Legea nr.3/2000. Punctul de vedere al Parlamentului cu privire la referendumul inițiat de Președintele României, se exprimă printr-o hotărâre adoptată în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Sunt considerate ca fiind de interes național, în accepțiunea art. 12 din Legea nr. 3/2000, următoarele probleme: ” A. Adoptarea unor măsuri privind reforma și strategia economică a țării B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:

a) regimul general al proprietății publice și private;”

b) organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;

c) organizarea generală a învățământului;

d) structura sistemului național de apărare, organizarea armatei, participarea forțelor armate la unele operațiuni internaționale;

e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaționale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;

f) integrarea României în structurile europene și euroatlantice;

g) regimul general al cultelor."

Cetățenii sunt chemați să se pronunțe prin ”DA” sau ”NU” asupra problemei supuse referendumul,decizia luându-se cu majoritatea voturilor exprimate la nivelul țării.

Tot în cadrul atribuțiilor prezidențiale se înscrie și instituirea stării de asediu sau stării de urgență în întreaga țară sau în anumite localități. În asemenea cazuri, Președintele va solicita Parlamentului încuviintarea măsurii adoptate, în termen de 5 zile de la luarea acesteia. În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el va fi convocat de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și va funcționa pe toată durată acesteia. Această prevedere este deosebit de importantă deoarece în trecut, în practică unor state, au existat situații în care starea de asediu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea activității forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se în mâinile executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori dizolvat chiar, în mod arbitrar.

Astfel, potrivit art. 2 alin.1 din Constituție, titularul suveranității este poporul, care o exercită în două moduri:

– în mod direct, prin referendum;

– în mod indirect, prin organele reprezentative ale sale.

Suveranitatea, cum se exprimă în mod metaforic un reputat autor „nu este un cuvânt magic, o forță ocultă și miraculoasă; ea exprimă dreptul statului de a-și decide sieși. Suveranitatea nu poate fi însă nici un pretext de arbitrariu, de voluntarism, de aroganță sau de autoconsolare”.

Alte texte constituționale cu care se cuvine coroborarea art. 90 sunt următoarele: art. 73 alin. 3 lit. d care prevede că organizarea și desfășurarea referendumului este de domeniul unei legi organice.

Trebuie să precizez că există mai multe tipuri de referendum,după cum urmează:

-referendum constituțional care are caracter obligatoriu.

-referendum legislativ care privește adoptarea unor legi.

-referendum cu caracter consultativ în acestă categorie se încadrează cel care are caracter facultativ.

Din precizările făcute de art.90,rezultă că din punct de vedere procedural,exercitarea acestei atribuții impune înainte de toate consultarea Parlamentului.

Deoarece este vorba despre o consultare,putem deduce că chiar în situația în care Parlamentul va avea o opinie diferită de cea a șefului statului ,acesta din urmă va putea să procedeze la organizarea și desfășurarea referendumului.

Dacă, în urma consultării, Parlamentul se pune de acord cu Președintele, acesta nu mai are nici o piedică,putând trece fără probleme la pregătirea desfășurării referendumului.

Situația se schimbă însă atunci când Parlamentul nu împărtășește opinia Președintelui, în care caz acesta are două soluții: să țină cont de părerea Parlamentului și să renunțe la referendum, sau, dimpotrivă, să nu țină cont de această părere și să-și asume riscul de a organiza o activitate pe care organul reprezentativ suprem nu o împărtășește.

Constituția nu mai prevede care sunt consecințele desfășurării unui referendum în care cele două autorități publice, Parlamentul și Președintele nu exprimă aceeași poziție, iar poporul în urma consultării, se raliază la una din cele două poziții. Spre exemplu, un referendum organizat de către Președinte, în ciuda voinței negative a Parlamentului, în urma căreia poporul este de acord cu punctul de vedere al Președintelui. Să înțelegem că într-o asemenea situație nu există nici o consecință pentru Parlament, această problemă a fost ridicată de către profesorul Iorgovan.

Deducem faptul că această problemă este una deosebit de delicată din această pricină nu putem merge pe supoziții și a interpreta că in asemnea situație;Parlamentul încetează să mai fie un organ reprezentativ ceea ce echivalează cu un vot de blam la adresa lui.

Din punct de vedere al sferei problemelor ce urmează a constitui obiectul referendumului, art. 90 dispune că poporul urmează să-și exprime voința cu privire la problemele de interes național. Menționăm că referendumul se poate organiza „fie cu privire la problemele ce urmează a fi reglementate juridicește, fie cu privire la aplicarea unor legi existente la luarea unor măsuri pe baza legii”.

3.2.ATRIBUȚIILE PREZIDENȚIALE EXERCITATE ÎN RAPORT CU JUSTIȚIA.

Potrivit articolului 134 alin(1) din Constituția României,Președintele României numește judecătorii și procurorii,cu excepția celor stagiari,la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.Recomandarea pentru aceasta numire o va face ministrul justiției,cu excepția celor stagiari care sunt numiți prin ordin al ministrului justiției.Sediul materiei este reprezentat de articolele 124 alin (1),134 alin (1), 94 litera „d” și 109 alin. (2). Această atribuție a fost dată în competența Președintelui prin Constituție,în ideea „de a neutraliza influența executivului, a politicului în general în procesul de investitură al magistraților.”

În momentul în care magistratul a fost numit în funcție,acesta devine inamovibil,independent,însă îi revine obligația de a se supune exclusiv legii.Ca efect al inamovibilitații apare un statut juridic special pe care magistrații îl au,potrivit căruia aceștia nu pot fi transferați,destituiți sau înlocuiți.Inamovibilitatea a fost consacrată pentru prima dată prin Regulamentele Organice și prevăzută expres de Legea Curții de Casație din 1861.

Inamovibilitatea, reprezintă, alături de stabilitate, o garanție pe care statul o acordă unor categorii de funcționari publici, că nu vor fi suspendați sau revocați decât pentru cauze disciplinare. Ea se deosebește de stabilitate prin aceea că funcționarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.

Un autor interbelic se exprima în sensul că funcționarul inamovibil este legat cu gradul și cu locul, pe când funcționarul stabil este legat numai cu locul.

Chiar și sancționarea lor are un statut juridic special, ea fiind dată în competența Consiliului Superior al Magistraturii, care este constituit din 19 membri conform art. 133 alin. (2) din Constituție, aleși pentru un mandat de 6 ani.

Potrivit art.133 alin (6) din Constituția României,Președintele României prezidează ședințele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.Conform art. 94 lit.d) din Constituție, Președintele României poate exercita printre atribuțiile conferite și aceea de acordare a grațierii individuale,atribuție pe care o exercită fara vreo condiționare și aceasta îi aparține în totalitate.Este prevăzută în art. 94 litera „d” și, foarte important de semnalat este faptul că ea se realizează prin decrete care, conform art. 100 alin. (2) sunt contrasemnate de Primul Ministru.

Aceasta reprezintă o atribuție care îi revine șefului de stat,oarecum un drept universal și este un act de clemență pe care îl face acesta și prin intermediul căruia o persoană condamnată penal poate fi scutită de executarea pedepsei care a fost stabilită prin hotărâre judecătoarească de condamnare,acesta fiind definitivă.

Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului poate fi efectuată potrivit art.109 alin. (2), Președintele se află printre subiectele de drept, alături de cele două Camere ale Parlamentului, care au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte pe care aceștia le-au efectuat în exercițiul funcției lor.

Recunoașterea unei asemenea prerogative ni se pare firească, de vreme ce Parlamentul își dă votul de încredere iar Președintele numește Guvernul, în baza acestui vot (la învestire); la remaniere, de asemenea, sunt implicate cele două categorii.

Articolul 109 alin. (2) îi conferă Președinte și posibilitatea de a dispune suspendarea din funcție a membrului Guvernului, în situația în care s-a început urmărirea penală. Aceasta reprezintă o posibilitate a Președintelui, nu o obligație a lui. În cazul în care persoana respectivă a fost trimisă în judecată,atunci în mod inerent intervine suspendarea de drept a acestuia.

3.3.ATRIBUȚII EXERCITATE ÎN DOMENIUL APĂRĂRII ȘI ÎN SITUAȚII EXCEPȚIONALE.

Acestă secțiune am dorit să o analizez in acestă formulă deoarece domeniul apărării este oarecum în corelație cu anumite situații excepționale pe care le voi analiza impreună în cele ce urmează.

Președintele României exercită importante atribuții în domeniul apărării dar și în situațiile excepționale.El este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare al Țării. Aceste prevederi sunt concentrate în art 92 din Constituți și se referă la ”mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate” precum și pe alin 3 la ”respingerea agresiunii armate”.Acest articol indică și anumite situații excepționale în care hotărârea Președintelui va putea fi supusă ulterior aprobării Parlamentului,în termen de 5 zile de la adoptare.

Regula în ceea ce privește mobilizarea forțelor armate este cea care implică Parlamentul,care aprobă, și Președintele care declară ân baza acestei aprobări prealabile,mobilizarea parțială sau generală. Președintele are dreptul să ia măsuri pentru respingerea agresiunii, aducând neîntârziat la cunoștință Parlamentului măsurile luate printr-un mesaj. În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el va fi convocat de drept în termen de 24 de ore de la declanșarea agresiunii. Este de mentinat că, potrivit modificării constituționale din 2003, în caz de mobilizare sau război, Parlamentul își continuă activitatea pe toată durată acestor stări.

Respingerea agresiunii armate prevăzute de art 92 alin 3,este o altă atribuție pe care Președintele o exercită în virtutea rolului său de comandat al armatei.Potrivit Constituției,Președintele în caz de agresiune armată îndreptată împotriva României are două olbigații prevăzute de textul constituțional:

-să ia măsuri urgente pentru respingerea agresiunii armate.

-să le aducă la cunoștință Parlamentarilor urgent printr-un mesaj.

Coroborând termenul de 24 de ore, pe care îl prevede teza a doua a textului, cu termenul de neîntârziat pe care îl menționează fraza întâia, tragem concluzia că aducerea la cunoștință se face imediat ce măsura a fost luată.

În cazul în care Parlamentul nu se afla în sesiune, el va fi convocat de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și va funcționa pe toată durată acesteia. Această prevedere este deosebit de importantă deoarece în trecut, în practică unor state, au existat situații în care starea de asediu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea activității forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se în mâinile executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori dizolvat chiar, în mod arbitrar.

În corelație cu dispozițiile acestui articol sunt de semnalat și anumite prevederi din articolul 49, potrivit cărora restrângerea unor drepturi sau libertăți nu va putea fi efectuată decât în cazuri anume specificate,acestă limitare trebuin să fie proporțională cu situația care a determinat-o și neputând aduce atingere cu privire la existența dreptului sau a libertăților.În situații deosebit de grave,cum sunt cele care privesc starea de asediu sau starea de urgență,garantarea acestor drepturi ,enumerate mai sus,va trebui sa fie asigurată în primul rând prin aceea că Parlamentul nu va putea să fie dizolvat,el funcționând mai departe în asemnea situații,iar pe de altă parte,prin aceea că drepturile și libertățile democratice nu vor putea fi limitate sau restrănse decât în cazuri speciale,și numai prin lege,dacă o asemenea restricție se impune.

Pentru a lua măsura respectivă de respingere a agresiunii,Președintele va invoca Consiliul Suprem de Apărare a Țării,pentru a se lua o decizie asupra măsurilor ce se impun a fi luate.

Deosebirea între declanșarea măsurii și respingerea agresiunii constă, că dacă în primul caz situația se află în stare de pericol iminent, în caz de respingere a agresiunii pericolul s-a produs deja, ceea ce îl îndrituiește pe Președinte să dispună, împotriva Consiliului Suprem de Apărare al Țării, să ia măsurile necesare respingerii agresiunii și să le aducă ulterior la cunoștință Parlamentului.

3.4. ATRIBUȚII PREZIDENȚIALE EXERCITATE ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE

Din perspectiva românească de drept public,spre deosebire de cea franceză,politica externă este tot o dimensiune a administrației publice.Acesta vizează raporturile statului român cu alte state,activitatea de policită externă implică pe cei doi șefi ai executivului dar si organul reprezentativ suprem al poporului român.

Din interpretarea art 91. Alin (1) coroborat cu art.11 alin (2),deducem că încheierea tratatelor internaționale,în numele României, parcurge următoarele faze: negocierea de către Guvern, implicarea acestuia în negociere având rolul de a-l împiedica pe șeful de stat să încheie tratate secrete după care trimiterea spre ratificare,întru-un termen rezonabil de la semnare.Președintele este îndrituit să semneze sau nu tratatul negociat de Guvern,el putând astfel să refuze semnarea tratatului,atunci cănd consideră că interesele României impun acest lucru.

Potrivit articolului 91 alin(2) acreditarea misiunilor diplomatice ale României în alte state și rechemarea reprezentanților diplomatici ai țarii se exercită la propunerea Guvernului,și este legitimă de calitatea președintelui,de a fi reprezentat al statului român,ceea ce implică și recunoașterea,în virtutea acestei prerogative ,a dreptului de a alege la rândul lui pe cei care sunt implicați în înfăptuirea politicii externe a țarii.

Guvernul propune pentru funcția de ambasador,care sunt înaintate Președintelui după ce a fost obținut avizul consultativ al comisiilor de politică externă.Acest aviz nu-l determină pe Președinte să țină cont de el și astfel nu este obligat să numească în respectivele funcții persoane care au fost propuse de către Guvern și avizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului.

Aprobă înființarea,desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice.Acesta atribuție se exercită tot la propunerea Guvernului și se concretizează prin decrete,acte specifice emise de Președintele României,și avizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului.

Acreditarea, pe lângă Președintele României, a reprezentanților diplomatici ai altor state. În calitatea lor de reprezentanți ai altor state, care le-a fost conferită de către șefii statelor pe care îi reprezintă, aceștia vor fi acreditați pe lângă Președintele României, operațiune supusă unor cutume diplomatice prin intermediul cărora sunt prezentate, și respectiv primite, scrisorile de acreditare.

3.5.ATRIBUȚII CONSTITUȚIONALE PENTRU EXERCITAREA CĂRORA PREȘEDINTELE NU SOLICITĂ CONCURSUL ALTOR AUTORITĂȚII.

Profesorul Mihai Bădescu, susține următoarea clasificare:

1)Atribuții privind legiferarea

promulgarea legilor având dreptul de cere o singură dată reexaminarea legii,

semnarea legilor în vederea publicării lor în Monitorul Oficial,

sesizarea Curții Constituționale în legătură cu neconstituționalitatea legii.

2) Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice.

Acestea sunt:

prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii,

consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită,

participarea la ședințele Guvernului și prezidarea acestora,

organizarea referendumului în probleme de interes național, după aprobarea prealabilă a Parlamentului

3) Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor atribuții publice.

În aceste domenii deosebim:

dizolvarea Parlamentului,

desemnarea unui candidat pentru funcția de prim ministru,

numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,

revocarea și numirea unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță a postului, la propunerea primului ministru,

numirea a trei judecători la Curtea Constituțională,

numirea în funcție a magistraților,

numirea în funcții publice,

acordarea gradului de mareșal, de general și de amiral.

4) Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice.

În cadrul acestora sunt incluse:

declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate; în situațiile excepționale Președintele României poate lua această măsură, hotărârea sa fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare,

luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României; Președintele României aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului această situație printr-un mesaj,

instituirea stării de asediu sau de urgență, parțiale sau totale; încuviințarea acestei măsuri de către Parlament se va face în cel mult 5 zile de la luarea ei.

5) Atribuții în domeniul politicii externe.

Acestea sunt:

încheierea în numele României a tratatelor negociate de Guvern și supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile,

acreditarea și rechemarea la propunerea Guvernului, a reprezentanților diplomatici ai României,

aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice,

acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.

Alte atribuții includ:

conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare,

acordarea grațierii individuale

3.6.ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORTURILE CU GUVERNUL.

Vom analiza această perspectivă pe următoarele direcții:desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru și numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,numirea si revocarea unor membri ai Guvernului ,consultarea Guvernului și prezidarea acestora, participarea la ședințele Guvernului reglementate în art. 85, 86, 87 și în art. 103 din Constituția României .

În ceea ce privește desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru și numirea Guvernului,se precizează în art 85 alin(1)” Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament” iar în alin (2) ”În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministru, pe unii membri ai Guvernului”Potrivit acestui articol din Constituție, Președintele nu numește primul-ministru ci doar propune un candidat pentru această funcție urmând ca Parlamentul să analizeze propunerea și ulterior sa-i acorde votul de învestitură.

Potrivit art 103 alin.(2) din Constituție ” Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului”.Votul de încredere acordat de Parlament înseamnă atât încuviințarea cât și mandatul de a prezenta Președintelui României lista Guvernului. Pentru această, între candidatul la funcția de prim-ministru și partidul ori coaliția de partide care susțin desemnarea acestuia de către Președinte, au loc consultări politice.

Desemnarea unei persoane pentru funcția de prim-ministru este una dintre prerogativele esențiale ale Președintelui României,se realizează în general prin numirea unui candidat din rândul partidului care a obținut majoritatea parlamentară în alegeri însă nu este obligatoriu ca Președintele să nominalizeze un candidat din rândul partidului caștigător.

Exista totuși o alternativă care se poate aplica și să fie acceptată de Parlament,aceea de a se propune o persoană independentă din punct de vedere polititc și această soluție să fie agreată de Parlament,se recomandă în situații de criză politică,de tranziție.

Pentru a se putea guverna în condiții propice este necesar ca lista guvernului și programul de guvernare să fie elaborat cu acordul candidatului pentru funcția de prim-ministru.Este normal să fie așa dacă ne găndim că apoi această echipă guvernamentală trebuie să asigure executarea dispozițiilor legii. Guvernul va răspunde politic în față Parlamentului pentru întreaga sa activitate, fiecare membru al guvernului răspunde politic solidar ci ceilalți membri pentru activitatea guvernului și pentru actele acestuia.

Elementul relvant îl constituie programul de guvernare pentru că dacă ulterior guvernul îșo modifică programul,este stringent ca acesta să solicite din nou vot de învestitură,condiție ce nu mai subzistă când se produc modificări în componența Guvernului,pentru că investitura este colectivă și nu individuală,putem considera că atunci cănd modificările sunt de amploare,Parlamentul își poate exprima neîncrederea în echipa de guvernare,care va trebui să demisioneze.

În situația în care ,candidatul numit la funcția de prim-ministru nu va reuși să întocmească programul de guvernare și nici lista cu cei care vor urma să guverneze,în termen de 10 zile.După expirarea acestui termen Președintele este nevoit să retragă mandatul acordat pentru formarea Guvernului,începând noi consultări politice pentru desemnarea unui nou candidat. Acordarea votului de încredere are loc după dezbaterea în Camera Deputaților și Senatului atât a programului de guvernare cât și a listei Guvernului. Cele două Camere se întrunesc în ședință comună iar pentru obținerea încrederii, este nevoie de un cvorum majoritar absolut.

Numirea Guvernului se realizează pe baza votului de încredere acordat de Parlament însă doar după ce Președintele României a desemnat un candidat pentru fucția de prim-ministru.Președintele numește Guvernul pe baza acestui vot dat de către Parlament. Este aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de guvernământ reglementate de Constituție. Chiar dacă Parlamentul și Președintele sunt alese prin vot universal și direct, iată că prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine astfel mai reprezentativ, demonstrându-se de ce se precizează că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”.

Votul Parlamentului se constituie în fapt juridic,simbolizează în fapt încheierea contractului de guvernare,de aceea apare și răspunderea politică exclusivă a Guvernului în fața Parlamentului potrivit reglementărilor art.109 alin.1 din Constituție.Conform prevederilor din Constituție existente la art.104,primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul de credință prevăzut de art. 82."Jur sa-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului roman, sa respect Constituția și legile tarii, sa apar democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independenta, unitatea și integritatea teritorială a României. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!".Relevanța aceste depuneri rezidă în aceea că de la această data,Guvernul își exercită mandatul. Credem că trebuie să menționăm rolul Guvernului așa cum a fost el stipulat în legea fundamentală. Astfel, potrivit art. 102 alin.1 Guvernul își asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrație publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.

Prin această formulare, legiuitorul constituant român și-a însușit concepția doctrinei occidentale după care, deși este acceptat de Parlament, programul politic este un document în exclusivitate al Guvernului.

Programul de guvernare este acceptat de Parlament și nu aprobat de acesta,așa cum apărea inițial în proiectul de Constituție,această modificare are rolul de a evidenția rolul politic al Guvernului.Cu toate acestea Guvernul României asigură numai realizarea politicii interne și externe a țării, fără a decide și implicit a conduce precum se prevede în alte sisteme constituționale. Astfel art. 20 din Constituția Franței „Guvernul stabilește și conduce politica Națiunii”. Dacă avem în vedere numai prevederea constituțională a art. 47 din Constituție (1) ”Statul este obligat sa ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natura sa asigure cetățenilor un nivel de trai decent”.si pe alin. (2)” Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenta medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistenta socială, potrivit legii”potrivit căreia statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, vom constata că din păcate nu s-a realizat în totalitate acest deziderat prevăzut de textul existent în Constituție.

Nu de fiecare data s-a dat dovadă de competență și responsabilitate,pe lângă nevoile si greutățile apărute imediat dupa 1989,o perioadă specifică de tranziție,s-au dezvoltat mari neajunsuri în activitatea guvernamentală.

Doarece Guvernul nu a protejat economia națională în orientarea importurilor doar spre acele domenii de activitate deficitare, pentru a revitaliza producția autohtonă.Nu s-a realizat acest lucru și astfel s-au efectuat importuri nejustificate astfel s-a ajuns la a destabiliza piața românească și în acest mod s-au afectat anumite sectoare, însă in general agricultura,industria și turismul au avut de suferit în urma acestor decizii luate de către autoritățiile care trebuiau să asigure un sprijin real.

Este adevărat că în această perioadă dificilă și complexă, „România s-a văzut cu alte țări din zonă privind raporturile cu organismele financiare-bancare internaționale. Ceea ce părea un avantaj- lipsa datoriilor externe- (…) s-a dovedit a avea efecte contrarii: nu s-a găsit nici înțelegerea, nici accesul necesară la credite externe pentru promovarea reformei economice”

3.7.ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ÎN RAPORT CU PARLAMENTUL

Conform dispozițiilor Constituției se pot distinge atribuții principale ale Președintelui României în raporturile sale cu Parlamentul ,acestea se referă la promulgarea legilor,convocarea Parlamentului,adresarea de mesaje,dizolvarea Parlamentului.În cele ce urmează vom analiza toate aceste aspecte pentru că sunt inerente activității desfășurate de către Președintele României.

. Relațiile dintre Parlament și Instituția Prezindențială prezintă o însemnătate dintre cele mai mari , deoarece atât șeful statului cât și Parlamentul se bazează pe anumite elemente de legimitate . În cazul republicilor legimitatea celor două instituții decurge din sufragiul popular. O analiză a modului de înfățișare a relației dintre Parlament și Instituția Prezidențială poate fi făcută științific numai raportându-ne la sinteze , tipuri de regimuri constituționale și ținând cont de faptul că există importante diferențieri între acestea în ce privește mecanismul relațiilor dintre aceste două importante organe ale statului.

În această categorie, identificăm următoarele atribuții:

3.7.1 Promulgarea legilor de către Președinte României.

Conform art.77 din Constituție Președintele îndeplinește această fucție care este una specifică șefului de stat indiferent de regimul politic sau de forma de guvernământ,dupa promulgarea legilor,Președintele dispune și publicarea legii în Monitorul Oficial.

Această promulgare este prevăzută la același art.77 alin(1) din Constituție prevede că:„Legea se trimite, spre promulgare Președintelui României”, termenul în care Președintele are obligația de promulgare fiind de cel mult 20 de zile de la primirea legilor adoptate de către Parlament. Prin excepție, termenul se reduce la jumătate, respectiv 10 zile, atunci când Președintele, înainte de promulgarea legii, urmărește să înfrângă acest termen, opunându-se promulgării.

Președintele poate promulga legea în cadrul termenului menționat, prin emiterea unui decret de promulgare prin care se dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I-a. Aliniatele (2) și (3) ale art. 77 îi conferă Președintelui României și alte mijloace de acțiune. Astfel, înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii pentru diferite motive Pe de altă parte, potrivit art. 146 lit. a) din Constituția republicată, Președintele României poate sesiza și Curtea Constituțională dacă apreciază că legea în ansamblul său, sau o anumită dispoziție sunt neconstituționale.

În urma reexaminării sau în situația în care prin decizia Curții Constituționale se confirmă că legea este constituțională, Președintele României este obligat să o promulge în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii reexaminate de către Parlament sau a deciziei Curții Constituționale. Dimpotrivă însă, în cazul în care se constată neconstituționalitatea legii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile neconstituționale și să le pună de acord cu decizia Curții Constituționale, astfel cum prevede art. 147 alin. (2) din Constituția României republicată. Președintele României va promulga legea în termen de cel mult 10 zile de la primire.

Modalitățile prin care Președintele se opune promulgării legii sunt:

– fie prin exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, atunci când apreciază că legea prezintă aspecte de neconstituționalitate;

– fie prin trimiterea legii spre reexaminare de către Parlament, atunci când apreciază că legea prezintă aspecte de neoportunitate politică.

Precizăm că Președintele poate cere o singură dată reexaminarea legii de către Parlament.

Cererea de reexaminare se adresează printr-un mesaj prezidențial având ca efect reînceperea procedurii parlamentare de la Camera care a adoptat prima lege .Cererea Președintelui poate privii orice fel de obiecție : de legalitate, de constituționalitate , de oportunitate , poate privii legea în anamblu, sau doar anumite prevederi ale ei, ținând seama de rolul Președintelui, așa cum este el conceput prin art. 80 din Constituție. De asemenea cererea Președintelui poate cuprinde și propuneri de îmbunatățire a textului legii .

Cererea de reexaminare poate fi concomitentă cu sesizarea Curții Constituționale sau se face după primirea deciziei Curții prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate.

Legat de caracterul obligatoriu al promulgării, după scurgerea termenelor precizate mai sus, precizăm că din redactarea art.77 aliniatele (1) și (3) rezultă obligația Președintelui de a se încadra în cele două termene, Constituantul folosind expresia de „cel mult” urmată de termenul de 20 și respectiv 10 zile, ceea ce determină concluzia că aceste termene nu pot fi depășite. Că Președintele poate să promulge legea înainte de expirarea lor, dar nu după expirarea lor.

3.7.2 Convocarea Parlamentului în sesiuni.

În general,cele două Camere ale Parlamentului sunt convocate în sesiuni de către președinții fiecăreia dintre ele astfel cum prevăd dispozițiile art.66 alin.(3) din Constituția României ”Convocarea Camerelor se face de președinții acestora”.De la această regulă Constituție prevede o singură excepție în art.63 alin(3)” Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri”.

Stipularea acestei excepții este o consecință firească a faptului că înainte de întrunirea lor în prima sesiune, imediat după alegeri, cele două camere nu au încă alese birourile permanente și, ca urmare, nici președinții acestora care să facă convocarea. În atare condiții, este firesc ca atribuția de convocare a Parlamentului nou ales să revină unei autorități cu activitate permanentă, situată la cel mai înalt nivel în ierarhia organelor puterii executive, respectiv Președintelui României.

Unii autori încadrează această atribuție în categoria celor „pentru exercitarea cărora Președintele nu solicită „concursul” altor autorități publice, alături de: promulgarea legii de către Parlament și numirea a trei judecători de la Curtea Constituțională”.

Referitor la convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare, art. 66 alin. (2) al Constituției prevede că atât Camera Deputaților precum și Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere, ori a cel puțin unei treimi din numărul deputaților sau senatorilor, convocarea fiind făcută de președintele fiecărei camere.

Față de dispozițiile art. 66 alin. (2) se impune a releva faptul că președinții camerelor nu vor putea proceda din proprie inițiativă la convocarea în sesiuni extraordinare a camerelor, ci numai la cererea Președintelui României, ori a biroului permanent al fiecărei camere, ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau senatorilor. Rezultă deci, că o convocare în sesiune extraordinară făcută de președinții acestora fără să existe o sesizare este neconstituțională, iar, pe de altă parte, se impune concluzia că ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie cea prevăzută în cererea de convocare.

3.7.3 . Adresarea de mesaje Parlamentului

Președintele României îndeplinește și rolul de șef al puterii executive,atribuție care conduce în mod natural la stabilirea unor raporturi cu Parlamentul,unica putere legiuitoare a țării,abilitată să exercite controlul asupra Guvernului si a administrației publice.Conform prevederilor constituționale între Președinte si Guvern nu există raporturi de subordonare,acest lucru nu trebuie perceput în sensul că Președintele României îi poate fi indiferentă activitatea Guvernului sau problemele deosebite cu care se confruntă societatea.Dacă Președintele apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătățirea activității Guvernului, a ministerelor etc. țin de procesul legislativ, ori de controlul parlamentar, el poate transmite, în acest sens, un mesaj Parlamentului. În acest sens, art. 88 din Constituție prevede că: ”Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii”.

Sediul materiei este art. 88 din Constituție, care, într-o formulă concisă, recunoaște dreptul Președintelui de adresa mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme ale națiunii.Conținutul acestui articol este necesar să fie coroborat cu cel al art.65 alin(2) lit.a),potrivit cărora Camerele Parlamentului se reunesc în ședintă comună pentru primirea mesajului.

Această instituție a mesajului o mai găsim consacrată si de art.92 alin 3 ” În caz de agresiune armata îndreptată impotriva tarii, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii”aceasta reglementează după cum putem observa una din atribuțiile în domeniul apărării ale Președintelui României.

Putem deduce faptul că Constituantul a consacrat un mesaj în situații normale și unul în cazuri de excepție.

.Din punct de vedere al semnificației sale, mesajul reprezintă un mijloc de legătură între două autorități publice, unul din șefii executivului și organul reprezentativ suprem al poporului român.

Prin intermediul mesajului, faptul legislativ este sensibilizat asupra problemelor politice esențiale la un moment dat în societate, astfel cum sunt ele percepute la nivelul șefului statului.

Referitor la dezbaterea în Parlament a mesajului transmis de către Președintele României, decizia Curții Constituționale la care am făcut referire precizează că „nimic nu poate împiedica Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român, să dezbată o problemă prevăzută în mesajul pe care l-a primit și chiar să adopte o măsură pe baza acestei dezbateri”, dar la această dezbatere nu va putea lua parte Președintele.

El poate privi și probleme a căror semnificație este calificată diferit de cele două autorități publice, ceea ce poate determina armonizarea punctelor de vedere și evitarea sau depășirea unor posibile blocaje instituționale.

În acest mod, se contribuie la realizarea funcției de mediere între puterile statului.

Din punct de vedere al regimului juridic, el reprezintă un act juridic exclusiv și unilateral al Președintelui, care nu îmbracă forma unui decret, și care intră în categoria actelor politice ale șefului de stat.

Din punct de vedere al efectelor juridice, mesajul nu atrage efectele juridice ale unui decret, singura consecință pe care o determină fiind, potrivit art. 62 (2) litera „a”, întrunirea Camerelor în ședință pentru a-l primi.

Nu este obligatorie și dezbaterea mesajului, după cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 87/1997 privind neconstituționalitatea art. 7 din Regulamentele ședințelor comune ale Camerelor, care prevedea obligativitatea primirii și dezbaterii mesajului.

Dezbaterea poate să aibă loc după cum decid Camerele, reprezentând o latitudine a acestora, însă în absența Președintelui.

Un alt regim juridic va avea mesajul prevăzut în art. 92 alin. (3), prin care Președintele aduce la cunoștința Parlamentului măsurile luate cu ocazia respingerii unei agresiuni armate, astfel:

– Camerele vor fi obligate să se întrunească nu doar să primească mesajul, ci să-l și dezbată;

– Președintele va participa la dezbatere;

– Mesajul se concretizează într-un decret contrasemnat de Primul ministru, el având deci o natură juridică complexă, politică și juridică în același timp.

3.2.4 Dizolvarea Parlamentului de către Președinte.

În conformitate cu art. 89 din Constituția României, ”Dizolvarea Parlamentului:(1) După consultarea președinților celor doua Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate sa dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin doua solicitări de investiture;(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data.;(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenta.” Președintelui îi este recunoscut dreptul de a dizolva Parlamentul, care este supus unor condiții speciale, și anume:Aceste condiții reies din conținutul articolului prevăzut de Constituție

– consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.

– se știe că în dreptul public sintagma „consultare” evocă obligativitate din punct de vedere al solicitării unei păreri dar nu și din punct de vedere al respectării ei.

– Condițiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de învestitură în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.

– în cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată.

– este interzisă dizolvarea Parlamentului în timpul stării de asediu ori a celei de urgență, ori în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui. Instituția dizolvării Parlamentului este astfel reglementată încât să nu se lase nicidecum loc abuzului executivului față de legislativ.

Exercitarea acestui drept este o facilitate și nu o obligație pentru Președinte.

3.8.ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORTURILE CU CURTEA CONSTITUȚIONALĂ.

Curtea Constituțională este o autoritate independentă față de toate autoritățile statului ,aceasta nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești,obiectivul fundamental al Curții Constituționale fiind acela de a garanta supremația Constituției,potrivit dispozițiilor Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cu modificările și completările ulterioare.

Chiar dacă Curtea Constituțională este o autoritate publică independent și autonomă,ea se află în diferite raporturi cu autoritățile publice ale statului inclusiv cu Președintele României. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 142 din Constituție” Structura:

(1) Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției;

(2) Curtea Constituțională se compune din noua judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit;

(3) Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României.

(4) Judecătorii Curții Constituționale aleg, prin vot secret, președintele acesteia, pentru o perioada de 3 ani.

(5) Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții”

Președintele României poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea unei legi, înainte de promulgare, în baza art. 77 alin. (2)” Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singura data, reexaminarea legii” și art. 146 lit. a) din Constituție” se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției”;Președintele poate iniția, la propunerea Guvernului, revizuirea Constituției (art. 150 alin. 1)”Revizuirea Constituției poate fi initiata de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot”

inițiativă care este supusă controlului Curții Constituționale sub aspectul constituționalității; Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurilor pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatul sufragiului

Curtea Constituțională potrivit art.146 din Constituția României are următoarele atribuții:

a) se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

b) se pronunța asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

c) se pronunța asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fata instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

e) soluționează conflictele juridice de natura constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirma rezultatele sufragiului;

g) constata existenta împrejurărilor care justifica interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunica cele constatate Parlamentului și Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirma rezultatele acestuia;

j) verifica îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

Unele dintre aceste atribuții se corelează cu alte atribuții pe care le are Președintele României ,putem observa chiar că Curtea Constituțională dă aviz consultativ la Propunerea de suspendare din funcție a Președintelui,urmănd să vegheze la respectarea procedurii de de organizare și desfășurare a referendumului.

CAPITOLUL IV

STATUTUL PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVA CONSTITUȚIEI

4.1.Menirea Președintelui României și alegerea acestuia.

Președintele României face parte din puterea executive a statului ,prevăzut în Constituție Acest statut este consacrat în art.80 din Constituție” Rolul Președintelui: (1) Președintele României reprezintă statul roman și este garantul independentei naționale, al unității și al integrității teritoriale a tarii ; (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercita funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”putem vedea că acestă menire are un triplu rol,respective trei funcții principale:

-funcția de reprezentare a statului (art.80,ali.1)

-funcția de garant al independenței naționale,al unității și al integrității teritoriale a țării(art.80,alin.1)

-funcția de mediator între puterile statului,deținută în scopul de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice(art.80 alin.2)

În actuala Constituție și în practică se regăsesc diverse modalități prin care Președintele României reprezintă statul atât pe plan intern cât și pe plan extern.Aceste reprezentări au fost descries în paginile de mai sus.

Președintele României este o autoritate publică chemată să vegheze la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice,în acest scop exercitând funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate.

În doctrină s-a susținut că medierea corespunde doar prerogative prezidențiale de a veghea la buna funcționare a autorităților publice,ea fiind total nepotrivită restabilirii constituționale.Profesorul Ioan Alexandru consideră că funcția de mediere a Președintelui României poate avea ca scop și asigurarea respectării Constituției.Profesorul apreciază că”medierea între puterile statului” se referă în mod clar la arbitrarea unui conflict între cele trei puteri constituționale;legislative,executive și judecătorească,însă,îndeplinind funcția de mediere,Președintele acționează în același timp și pentru respectarea unui principiu constitutional prevăzut de art.1,alin.4 din Constituție” (4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.În situația în care Președintele României mediază între stat și societate,el se adresează bazei sale electorale,în raport cu care trebuie să rămână reprezentativ.În ceea ce privește rolul Președintelui de a veghea la respectarea Constituției,acesta trebuie înteles în dimensiunea sa activă care implică mijloace constituționale prin care poate fi îndeplinit,șeful statului aflându-se printer subiectele de drept îndreptățite să sesizeze Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea unei legi înainte de promulgare.

Președintele României beneficiază de o legitimă populară,rezultat al alegerii sale directe de către corpul elector.Cadrul legislativ pentru alegerea Președintelui este dat de art.81 din Constituție”Alegerea Președintelui:(1) Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat;(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale;(3) În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit aceasta majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi;(4) Nici o persoana nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi și succesive.”și de Legea nr.370/2004 care reglementează modul de organizare și desfășurare a alegerilor pentru Președintelui României,lege modificată și completată prin O.U.G nr.77/2004.Astfel,potrivit Constituției și Legii nr.370/2004,Președintele României este ales prin vot universal,egal,direct,secret și liber exprimat.Este declarat ales candidatul care a întrunit ,în primul tur de scrutin,majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși pe liste electorale,majoritatea de natură să-i asigure legitimitatea.În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate ,se organizează al doilea tur de scrutin,între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur.Este declarant ales candidatul care a obținut cel mai mare numâr de voturi.

Controlul întregii procedure electorale și confirmarea rezultatelor de care depinde după caz organizarea celui de al doilea tur de scrutin,desemnarea candidaților între care va avea loc alegerea și desemnarea câștigătorului ce a obținut în final mandatul,se asigură de Curtea Constituțională,ceea ce are o semnificație deosebită:confirmarea alegerii Președintelui României de către o autoritate jurisdicțională și nu politică.După validarea mandatului,Președintele depune jurământul prevăzut de Constituție,în fața Camerelor Parlamentului reunite în ședință comună,data la care începe și exercițiul funcției prezidențiale.