Presedintele Romaniei

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator stiintific:

Absolvent

BUCUREȘTI 2012

INSTITUȚIA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Coordonator stiintific:

Absolvent

București 2012

INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.

Instituția șefului de stat își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituție ce a cunoscut o evidentă evoluție cât privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele.

În dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democrația)?

Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite și funcționează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, și republici, în care șeful statului, numit cel mai adesea președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau republici semi-prezidențiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituției Președintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituționale, ceea ce ne duce la concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui Președinte de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituțional, cu rol de reprezentare și de arbitru, dispunând de atribuții destul de restrânse și adeseori condiționate de intervenția altor autorități publice.

Inițial, șeful statului în România a fost monarhul.

Deși numai Constituția din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este capul statului”, din analiza dispozițiilor constituționale anterioare se poate constata că Regele exercita atribuțiile specifice unui șef de stat, „puterea executivă fiind încredințată monarhului”. Chiar în perioada 1940-1944, când președintele Consiliului de Miniștri a fost învestit cu puteri depline în conducerea statului român, Regele a continuat să dețină o serie de prerogative specifice funcției de șef al statului.

După desființarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ colegiu care exercită atribuțiile șefului de stat, numit inițial Prezidiul Republicii Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R., înlocuit ulterior, în anul 1961 cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări Naționale.

Constituția din 1965 a consacrat existența Consiliului de Stat ca organ colegial cu atribuții de șef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-o modificare a acesteia să fie instituită expres funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea Adunare Națională și era răspunzător în fața acesteia, exercitând toate atribuțiile specifice funcției de șef al statului.

Consiliul de stat a fost menținut, dar și-a păstrat doar o parte din atribuțiile pe care le exercita până la modificarea constituțională din anul 1974.

Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, care primea și atribuțiile de șef de stat. La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), al cărui președinte preia și atribuțiile de șef de stat.

După decembrie 1989, instituția Președintelui a fost menținută, dar prin Decretul- lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României s-a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret și liber exprimat.

Constituția României din anul 1991 „a proiectat” un Președinte de Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat și societate”.

Astfel, dispozițiile susținute determină o reevaluare în ceea ce privește locul șefului statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziția acestuia în raport cu puterile în stat

Persoanele care au deținut funcția de Președinte al României:

– 28 martie 1974 – 22 decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu (președinte al Republicii Socialiste România)

– 27 decembrie 1989 – 6 februarie 1990: Ion Iliescu (președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale)

– 6 februarie 1990 – 18 iunie 1990: Ion Iliescu (președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională)

– 18 iunie 1990 – 11 octombrie 1992: Ion Iliescu

– 30 octombrie 1992 – 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea Constituțională ca "primul mandat constituțional")

– 29 noiembrie 1996 – 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu

– 20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004: Ion Iliescu

– 20 decembrie 2004 – prezent: Traian Băsescu

În perioada 20 aprilie 2007 – 23 mai 2007, președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a exercitat funcția de președinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de suspendare a președintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007, Traian Băsescu a fost reconfirmat în funcție.

Așadar, potrivit art. 80 din Constituția României, rămas nemodificat atât ca număr, cât și sub aspectul conținutului:

„ (1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

(2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”

Dispozițiile acestui articol sintetizează, după cum s-a susținut în primul comentariu al Constituției, întreaga configurație a funcției prezidențiale de la definirea acesteia la fundamentarea și legitimizarea acțiunilor Președintelui.

CAPITOLUL I

SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE

Secțiunea 1

Institutia prezidențială.Repere istorice.

Evoluția a instituției șefului de stat în țara noastră o vom explica prin prisma dispozițiilor constituționale, începând cu prima noastră constituție. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredințate domnului, unei adunări ponderatice și unei adunări elective.

Termenul domn este folosit și de către Constituția din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv de către domn și reprezentanta națională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituționale au fost puse de acord cu această realitate. Constituția din anul 1923 vorbește de rege (art. 77), arătând că puterea legislația se exercita colectiv de către rege și reprezentanta națională (art. 34), puterea executivă este încredințată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menținută și de Constituția din 1938 (art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) și desigur cuprinde dispoziții similare cu cele din art. 34 și art. 39 ale Constituției din 1923.

În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele rămâne șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial.Constituția din anul 1948, încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menținut și de Constituția din anul 1965. În anul 1974 constituția a fost modificată, creându-se funcția de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale se creează funcția de președinte al consiliului. Decretul-lege încredințează exercitarea atribuțiilor de șef de stat președintelui consiliului.

Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, funcția de șef de stat este încredințată Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. În afară activitatiilor fundamentale de elaborare a legilor Parlamentul a funcționat și că o adunare constituantă, având atribuții de a elabora în termen de cel mult 18 luni de la constituire, nouă constituție.

În dată de 21 noiembrie 1991 se adopta Constituția României care consacră organizarea statului român pe baza principiului separației puterilor. În mod indubitabil ansamblul reglementărilor din constituție demonstrează cu prisosință că statul român este organizat și funcționează pe baza acestui principiu.

Dacă facem abstracție de Constituția S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum și de faptul că Marea Britanie nu are o constituție scrisă, restul constituțiilor din statele occidentale cuprind o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, al cărei loc și pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite particularități naționale sau chiar după tipul Constituției.

Secțiunea 2

Reglementarea juridică a instituției prezidențiale în Constituția română din 2003

Instituția prezidențială este consemnată în capitolul II din Constituția României. Articolul 80 stabilește rolul Președintelui prin care acesta reprezintă Statul Român și garantează independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. De asemenea, președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, având rol de mediator între puterile Statului, precum și între Stat și societate.

Articolul 81 tratează problema alegerii președintelui, prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Președintele poate îndeplini cel mult două mandate, fie ele și succesive. Mandatul președintelui începe în momentul depunerii jurământului și durează până în momentul depunerii jurămâtului de către președintele succesiv. Mandatul are o durată de 5 ani și poate fi prelungit doar în condiții extreme, de război sau catastrofă, prin lege organică. În timpul mandatului, președintele nu poate fi implicat în nicio altă activitate publică sau privată sau a vreunui partid politic și beneficiază de imunitate.

Conținutul articolului care consacră rolul Președintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a instituției șefului de stat, între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ – curentul republican, majoritar, și curentul monarhic, minoritar.

După cum s-a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituției, ceea ce este important pentru definirea funcției de Președinte al României este faptul că el nu dispune de o putere absolută în realizarea funcțiilor sale, acestea fiind funcții proprii puterii executive, iar exercitarea lor este partajată între Președinte și Guvern, ambele autorități aflându-se sub control parlamentar.

Doctrina românească actuală, pornind de la conținutul art. 80 din Constituție, apreciază că Președintele României apare într-o triplă ipostază: de șef al statului, de șef al executivului alături de primul-ministru, și de garant al Constituției și mediator între puterile statului. Această din urmă ipostază, de mediere sau de arbitraj conduce la necesitatea unui Președinte de Republică de a fi neutru și echidistant față de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituție s-a prevăzut expres interdicția de a fi membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte funcții în stat.

De asemenea, experiența dobândită în timpul dictaturii a îndemnat la un exces de precauții față de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competențele Președintelui, „greutatea” influenței politice a acestuia. S-a articulat astfel un regim mixt, în care balanța este înclinată în favoarea Parlamentului.

Rolul Președintelui:

Executivul dualist.

Ținând seama de structura executivului, se poate face distincție între "executivul democratic" și "executivul dualist". În regimul executivului democratic, funcția executivă este deținută de o singură entitate statală, unipersonală sau, destul de rar, colegială. Monocrația executivului excelează mai ales, în condițiile actuale, în regimurile politice prezidențiale, adeseori însă conjunctural.

Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează prin faptul că funcția executivă este încredințată șefului statului și unui organ colegial – Guvernul – având fiecare atribuții pe care le exercită relativ autonom.

În sistemul constituțional românesc, executivul este dualist. Președintele Republicii (art. 80 din Constițutie) și Guvernul (art.101 din Constituție). Totuși spre deosebire de alte state, astfel cum precizeaza art.81 alin. 1 din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Funcțiile Președintelui.

Președintele României – reliefează art.80 din Constituție – reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între "puterile statului", precum și între stat și societate.

a) Funcția de reprezentare derivă din caracterul "reprezentativ" al Președintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvânt al poporului român – titularul suveranității. În acest sens, Președintele României este un "organ reprezentativ" – ca și Parlamentul – întrucât legitimarea sa își are izvorul în voința nemijlocit exprimată de corpul electoral. El este deci un organ direct și plenar reprezentativ. Într-un alt sens, mai restrâns și mai potrivit interpretării art. 80 din Constituție, Președintele României este "reprezentantul statului român, adică, juridicește vorbind, el este împuternicitul statului, și prin aceasta al societatii, să-l reprezinte și să acționeze în numele lui. El este titularul unui "mandat legal" al cărui conținut este prestabil prin Constituție, un mandat de durată limitată, care in naștere prin alegere și validarea alegerilor și se stinge normal sau prin voința uneia dintre părți. Este un mandat de drept constituțional și în baza acestuia Președintele își îndeplinește funcția sa de reprezentare.

Președintele reprezintă statul român atât în interior, cât și în exterior. Și reprezentarea nu are doar o semnificație ceremonială. Ea se exprimă prin câteva atribuții. Astfel, pe plan extern, Președintele încheie tratate internaționale în numele României, aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, primește scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici ai altor state (art. 9). Pe plan intern, Președintele, ca ales al Națiunii – prin corpul ei electoral – participă la exercitarea suveranității naționale (art.2 alin.1), asumându-și totodată raspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării (art. 80 alin.1).

b) Funcția de garant se realizează intr-o dublă direcție: garant al statului și garant al Constituției. În calitatea sa de garant al statului, Președintele astfel cum s-a mai precizat, își asumă răspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării. Între mijloacele sale de acțiune, prevăzute în Constituție, menționăm:

– Președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

– Declară imobilizarea parțială sau generală a forțelor armate;

– În caz de agresiune armată împotriva țării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii;

– Instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele localități. În calitatea sa de garant al Constituției, Președintele veghează la respectarea acesteia.

Cu totul de înteles, respecarea Constituției constituind, în același timp, premisa și esența statului de drept, precum și condiția primordială a drepturilor și a libertăților cetățenești. Câteva mijloace practice de acțiune se află la dispoziția președintelui pentru a-și putea îndeplini misiunea sa de "veghe":

– Sesizarea Curții Constituționale înainte de promulgarea legii, pentru verificarea constituționalității ei (art.144, litera "a" din Constituție);

– Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);

– Numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculcă – cât privește judecătorii "independența și inamovibilitatea lor, iar în ce-i privește, în general, pe magistrați, sub semnul rigorilor statului de drept.

c) Funcția de mediere se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal și direct, precum și pe principiul non-apartanenței Președintelui la vreun partid politic. În calitatea sa de "mediator", Președintele nu este un "magistrat suprem" ci, o "simplă magistratură de influență", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constituție și în limitele ei, el este un "factor reglator" în mecanismul statal, precum și în raporturile dintre stat și societate. În acest scop, pe de o parte, președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice, iar pe de alta, el înlesnește colaborarea autorităților publice, aplanează sau previne relațiile tensionate dintre acestea ori dintre ele și societate. Iată câteva dintre procedurile constituționale consacrate:

– Președintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și a Senatului (art.63, alin.2);

– Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art. 88);

– Solicită Parlamentului atunci când consideră necesar, reexaminarea legii adoptate, înainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);

– Sesizează Curtea Constituțională înainte de promulgarea legii, dacă apreciază că legea sau unele dintre dispozițiile ei sunt neconstituționale (art. 44, litera "a");

– Promulgă legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului  de la "dreptul scris" la "dreptul  trăit" (art.77, alin.l);

– Dizolvă Parlamentul atunci când, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul instituțional a fost blocat (art.89, alin.l).

În ceea ce privește alegerea Președintelui, potrivit art. 81 din Constituție rămas neschimbat: „(1) Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. (3) În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.”

Prin această modalitate de alegere, Președintele este într-o bună măsură sustras influenței directe a partidelor politice. În opoziție cu acest mod de desemnare a Președintelui se situează alegerea sa de către Parlament, situație în care legitimitatea acestuia rămâne în granițele confruntării politice dintre partide, iar exercitarea atribuțiilor specifice funcției este supusă presiunilor pe care le pot exercita partidele reprezentate în Parlament.

Prevederea finală a art. 81 stabilește, asemeni altor constituții europene, interdicția exercitării a mai mult de două mandate prezidențiale de către aceeași persoană cu precizarea că mandatele pot fi și succesive, preciazare ce înlătură o posibilă interpretare potrivit căreia președintele în exercițiu nu ar putea candida pentru un nou mandat.

Potrivit art. 82 din Constituție referitor la validarea mandatului și depunerea jurământului: „(1) Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, următorul jurământ: «Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!».”

Aceste dispoziții constituționale reglementează constatarea legalității desfășurării scrutinului prezidențial și a procedurii solemne, în urma căruia noul președinte este în drept să ocupe funcția pentru care a fost ales.

Învestirea în calitate de șef al statului se realizează după o procedură specială și cu solemnitatea corespunzătoare unui asemenea act.

Potrivit art. 83 din Constituția republicată, astfel cum acesta a fost modificat:

„(1) Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. (2) Președintele României își exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou ales. (3) Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”

Prin prelungirea duratei mandatului prezidențial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-a intenționat decalarea alegerilor prezidențiale de alegerile parlamentare, devenită o necesitate și pentru viața politică românească. S-a urmărit astfel menținerea continuității instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă și un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.

În perioada exercitării mandatului prezidențial pot interveni unele evenimente care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuțiilor. În aceste împrejurări vorbim de vacanța funcției și de interimatul funcției reglementate de dispozițiile art. 97, 98 și 99 din Constituție. Astfel, dacă funcția șefului de stat devine vacantă ori dacă acesta este suspendat, sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

Pentru executarea de către Președinte a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituția României și alte legi ce organizează și funcționează Administrația Prezidențială care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziția Președintelui pentru îndeplinirea atribuțiilor sale. Potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, republicată în 2001, funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt: consilier prezidențial, cu rang de ministru și consilier de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcție a consilierilor prezidențiali se face de către Președintele României. Personalul Administrației prezidențiale este alcătuit din persoane detașate, la cererea Președintelui României, din ministere și autorități publice, precum și din persoane încadrate direct pe funcțiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.

Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administrației prezidențiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Președintele României și cu condiția semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare și funcționare a Administrației prezidențiale aprobat de Președintele României. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum și încetarea detașării, eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică și personalului de ordine și pază afectat Administrației prezidențiale.

Aceste dispoziții relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din subordinea Președintelui României nu mai lasă niciun dubiu în privința caracterului „politic” al numirilor în funcție care se fac la nivelul Administrației prezidențiale. Cu alte cuvinte, „Președintele vine și pleacă cu întreg personalul său”.

CAPITOLUL II

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

Secțiunea 1

Atribuțiile șefului de stat

În doctrina românească actuală, atribuțiile Președintelui sunt în principal analizate după două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuțiile pe care Președintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorități, constituționale care realizează clasicele funcții ale statului.

Față de puterea legislativă sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu Parlamentul. Față de puterea executivă, Președintele intrând în componența acesteia, după cum am precizat deja, sunt analizate atribuțiile sale în raport cu Guvernul și cu alte autorități ale administrației publice. Față de puterea judecătorească sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu justiția și distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorități publice, atribuțiile sale în raport cu Curtea Constituțională.

După criteriul domeniului în care intervin, specialiștii în drept administrativ evocă, de regulă, atribuțiile Președintelui în domeniul apărării și în cazuri excepționale precum și în domeniul politicii externe.

Sub titlul atribuțiile Președintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina administrativă postdecembristă a analizat în mod tradițional următoarele atribuții: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea și dizolvarea Parlamentului și promulgarea legii.

O prevedere constituțională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Președintele României se regăsește și în art. 92 consacrat atribuțiilor în domeniul apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva țării, luate de Președintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoștința Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj.

Rolul mesajelor prezidențiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare și a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau convulsii în viața socială.

Mesajul constituie un act politic exclusiv al Președintelui pe care Camerele întrunite în ședință comună au numai obligația de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea dezbaterii mesajului cu participarea președintelui este în contradicție cu aceste prevederi.

În ceea ce privește convocarea și dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s-a admis în mod tradițional că, de regulă, șeful statului este cel care convoacă și corespunzător „concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici și dreptul șefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu președinții Camerelor și Primul-ministru.

A treia atribuție a Președintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii, reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoașterea, în favoarea șefului de stat, fie monarh constituțional, fie președinte de republică, a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autoritățile publice să treacă la executarea prevederilor lor. De aici probabil, includerea Președintelui României în sfera puterii legislative de către unii autori de drept administrativ.

Ca regulă, Președintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Dacă Președintele are însă îndoieli cu privire la conținutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituționalității, fie sub aspectul oportunității, Constituția în oferă două pârghii de acțiune. El poate sesiza Curtea Constituțională și Parlamentul pentru aceeași lege, dar pentru probleme diferite și anume, Curtea Constituțională pentru probleme de natură constituțională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.

În domeniul apărării, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituție. În exercitarea acestei funcții, prevede art. 92 alin (2) din Constituție, „El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.” Regula enunțată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă și numai în cazuri cu totul excepționale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.

Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea și necesitatea luării acestei măsuri și deci aprecierea situațiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În al doilea caz, al unor situații excepționale, această apreciere este lăsată într-o prima etapă la îndemâna Președintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub condiția aprobării ulterioare a acestuia și încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.

Constituția nu precizează care sunt aceste cazuri excepționale, dar ele nu ar putea fi decât situații de o urgență cu totul deosebită, cum ar fi iminența unei agresiuni, amenințarea indubitabilă a țării cu deschiderea ostilităților împotriva sa, etc.

În ceea ce privește cea de-a doua categorie de atribuții constând în măsuri excepționale, conform art. 93 din Constituția republicată: „(1) Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.”

Prevederea privind necesitatea încuviințării de către Parlament a măsurii adoptate a fost apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situații în care starea de asediu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea activității forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori, dizolvat chiar în mod arbitrar.

Din analiza acestor informații este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de urgență presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, în condițiile art. 53 din Constituția republicată. De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea decide proporțiile acestei restrângeri, Președintele, prin decretul de instituire a măsurii excepționale sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. G) din Constituție, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la regimul stării de asediu și al celei de urgență și respectiv, dispoziția constituțională care dispune expres că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege.

Tot din sfera atribuțiilor prezidențiale care necesită intervenția Parlamentului, de data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Președintele României, după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național. (art. 90 din Constituție).

2. Acte și răspundere

Potrivit art. 100 din Constituția republicată:

“(1) În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului. (2) Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) și (2), articolul 92 alineatele (2) și (3), articolul 93 alineatul (1) și articolul 94 literele a), b) și d) se contrasemnează de primul-ministru.”

Deși art. 100 din Constituție (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele Președintelui”, în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale șefului statului, numite decrete, a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancțiunea inexistenței.

În exercitarea atribuțiilor sale constituționale, Președintele poate fi însă și autorul unor acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din Constituție. Prin urmare, Președintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă și o conotație politică, precum și mesaje, declarații, etc., ca acte exclusiv politice.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil decretelor Președintelui, în principiu, ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Președintele: înaintează Parlamentului spre ratificare, tratatele internaționale pe care le-a încheiat; acreditează sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanșate împotriva țării, intituie starea de asediu sau de urgență; conferă distincții, face avansări în gradele superioare ale armatei și acordă grațierea individuală. Dacă aceasta constituie regula, excepția o constituie doar decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice.

Contrasemnarea decretelor Președintelui contribuie, în esență, la angajarea răspunderii șefului Guvernului pentru conținutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale, cât și cu voința organului pe care primul-ministru îl reprezintă.

Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat și opinia conform căreia contra-semnătura premierului este o condiție formală esențială de valabilitate a decretului, fără de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent și răspunderea solidară a acestuia, alăturată șefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidențiale – certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ.

În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru intră în sfera relațiilor Președintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind condiționată de consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în special cere de numiri în funcții, sunt supuse unor condiții stabilite de lege, majoritatea fiind condiționate de propunerile altor autorități publice.

Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Președintelui.

În ce privește natura juridică a decretelor Președintelui, acestea sunt calificate de toți autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Prin urmare, decretele pot fi atacate în instanța de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu excepția decretelor care intră în sfera actelor excepționale de la controlul în contencios administrativ.

Secțiunea 2

Rolul și atribuțiile șefului de stat în sistemele constituționale din alte state

Instituția șefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorități politice, ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluție continuă, atât în ceea ce privește forma, structură, cât și preorgativele și atribuțiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de organizare și dezvoltare, a avut în fruntea sa un șef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituție, sub diferite forme, structuri, atribute și prerogative este prezentă în societate.

Analiza instituției șefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia îi aparține. Includerea acestei instituții în cadrul puterii executive sau legislative tine în mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separației ei sau al unicității. Dacă puterea se fundamentează pe principiul separației, instituția șefului statului aparține sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de “șeful puterii executive” sau “șeful executivului”. Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului.

În decursul vremii, instituția șefului statului a îmbrăcat două forme de organizare și manifestare: uni-personala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă numită, dar în vremurile moderne și aleasă; colegiala – aceasta a purtat și poarta diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidențial.

1.Desemnarea, alegerea șefului statului

Desemnarea sau alegerea șefului statului, atribuțiile și prerogativele acestei instituții țin de o serie de factori:

-natura sistemului politic;

-sistemul constituțional și formă de guvernământ;

-anumite tradiții istorice și naționale.

Nu în toate cazurile și în mod automat modul de desemnare al șefului statului determina locul și rolul acestuia în societate în stat. Cuantumul și extensiunea acestei funcții este în raport cu celelalte puteri, în principiu cu executivul și legislativul, dar și de categoria puterii în care este încadrată.

Practică social-istorica de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a șefului statului:

a) Pe cale ereditară

Este prima și cea mai veche modalitate de desemnare a șefului statului. Ea a fost și este caracteristica regimurilor monarhice, constituționale.

După anumite reguli constituționale, monarhul ascede la funcția de șef al statului pe cale ereditară că în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuși își poate desemna un succesor din cadrul casei regale, că în Spania, Belgia, Măroc, Iordania. Prin aceasta modalitate de desemnare a șefului statului, parlamentul sau altă instituție nu au nici un rol sau unul minor, cel mult de a veghea la respectarea regulilor constituționale de desemnare a acestuia, sau în caz de stingere a dinastiei, la numirea unui succcesor la tron sau participă la alegerea acestuia.

b) Alegerea de către parlament

Aceasta modalitate de desemnare a șefului statului este o consecință, un rezultat al revoluției burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind în același timp și un mod eficient de control al parlamentului asupra acestei instituții.

În practică politica aceasta modalitate cunoaște două forme:

-parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe șeful statului, de regulă pe președinte, așa cum este situația în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. În acest caz, instituția șefului statului îmbraca forma uni-personala;

-parlamentul alege organe colegiale, ca șefi de stat, situații întâlnite în fostele tari socialiste, dar și în state că Elveția.

c) Desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral

În principiu, parlamentul și adunările landurilor în Germania, adunările legislative ale statelor federale în India, și adunările regionale în Italia desemnează membrii care împreună formează colegiul electoral și care vor desemna pe șeful statului.

O situație mai aparte se petrece în S.U.A. și Coreea de Sud unde membrii colegiului electoral care îl vor alege pe președinte, sunt desemnați prin vot universal.

d)Alegerea șefului statului prin vot universal

Aceasta modalitate de alegere a șefului statului este o consecință a adâncirii democratismului vieții politice, dar și o măsură de asigurare a echilibrului între executiv și legislativ. Alegerea șefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită autoritate și respect, care se pot materializa prin atribuții și prerogative. O asemenea situație întâlnim în România, Rusia; Franța, Indonezia, etc.

Una din problemele mereu discutate privește împuternicirile șefului de stat. În practică răspunsul depinde de foarte mulți factori, precum structura, funcțiile și raporturile dintre puterile publice, garanțiile constituționale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a șefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituționale prezintă interes.

În Franța, președintele republicii veghează la respectarea Constituției. El asigură, prin arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor publice, precum și continuitatea statului. El este garantul independenței naționale, al integrității teritoriului, al respectării acordurilor comunității și al tratatelor (art. 5 al Constituției Franței). Președintele de republică în Franța exercită atribuții care au un anumit specific dată fiind poziția sa în sistemul constituțional.

Astfel, potrivit Constituției Franței, președintele de republică: numește și revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniștri; prezidează Consiliul de Miniștri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune referendumului, în condițiile prevăzute de Constituție, anumite proiecte de lege, poate dizolva Adunarea Națională; semnează ordonanțele și decretele emise de Consiliul De Miniștri; numește în funcțiile civile și militare; acreditează ambasadorii, primește scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare în situațiile prevăzute de art. 16 din Constituție; acordă grațierea etc.

Unele acte ale președintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniștri. Analizându-se competența președintelui de republică în Franța, se consideră că trei sunt funcțiile prezidențiale și anume: o funcție de reprezentare, o funcție de apărare (ocrotire, protecție); o funcție de arbitraj. Funcția de reprezentare se manifestă atât pe plan intern, cât și pe plan extern și se exprimă prin multiple atribuții. Funcția de apărare (protecție) cunoaște două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituția îl face pe președinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al Constituției Franței, unde se spune că președintele „veghează la respectarea Constituției”. Funcția de arbitraj rezultă tot din art. 5 al Constituției, în sensul căruia președintele asigură, prin arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor publice, precum și continuitatea statului.

În Statele Unite ale Americii, republică prezidențială, președintele este considerat prin Constituție organ al administrației de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituția americană „Puterea Executivă va fi exercitată de Președintele Statelor Unite ale Americii”. Deși Constituția adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru competența Congresului și a președintelui, în cele două secole de existență a acestei instituții a avut loc un proces de întărire continuă a rolului președintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deținătorul funcției de președinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel, președintele Harry Truman spunea odată că însuși Genghis – Han s-ar înverzi de invidie. Aceasta și explică atribuțiile deosebite pe care le are președintele american.

Potrivit art. 2 din Constituție, președintele: încheie tratate, numește ambasadori, miniștri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiți funcționari superiori, acordă mandate de senatori în condițiile prevăzute de Constituție; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele camere sau una din ele și, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socotește corespunzătoare. Atribuții deosebite are președintele american în elaborarea legilor, el având atribuția de a aproba și semna.

Potrivit art. 1,si 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanților și de Senat este înaintat Președintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l aprobă, îl returnează împreună cu obiecțiile sale Camerei de unde provine proiectul care va menționa în detaliu în registrul său obiecțiunile și va proceda la reconsiderarea lui.

În Suedia, șeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează și nu revocă miniștrii. Funcțiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.

Din prezentarea unora din dispozițiile constituționale care stabilesc atribuțiile șefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar și multe deosebiri între sistemele constituționale. Câteva asemenea deosebiri au relevanță deosebită. În acest sens este plină de semnificații juridice poziția șefului de stat în sistemul statal și desigur raporturile sale cu principalele organe de stat și anume cu parlamentul, guvernul și cu organul judecătoresc suprem.

Nuanțări importante se pot observa și în ce privește atribuția de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiție de valabilitate a legii, în unele state ea este condiționată de aprobarea prealabilă a legii și de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franța de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu). Dreptul de veto folosit frecvent de unii șefi de state nu este folosit de alții, deși îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancțiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707.

Unele nuanțări pot fi semnalate și cât privește atribuțiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaționale (în Maroc și Franța, de exemplu). Există chiar și posibilitatea delegării de atribuții. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituția anterioară a Algeriei, șeful statului putea delega o parte din puterile sale vice-președintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispozițiilor art. 116.

În unele sisteme constituționale șeful statului are inițiativă legislativă (Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaționale (Maroc, art. 31 din Constituție, Franța, art. 52 din Constituție).

Evidențiind sintetic împuternicirile șefului de stat, reținem următoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat, semnarea legilor și altor acte în vederea publicării; prezidarea ședințelor unor organe de stat; acordarea unor calități și titluri; numiri în funcții superioare; acordarea grațierii; proclamarea stării de asediu sau de urgență; primirea scrisorilor de acreditare etc.

Secțiunea 3

Rolul și atribuțiile Președintelui României

Explicarea rolului și atribuțiile șefului de stat în România trebuie să pornească de la dispozițiile clare și explicite ale Constituției. Astfel, din art. 80 (1) din Constituție se desprinde următoarea caracterizare a Președintelui României:

A) Reprezintă statul român

– Acesta înseamnă că în relațiile interne și internaționale, statul este reprezentat de șeful de stat.

B) Este garantul independenței naționale, al unității și al

integrității teritoriale a țării

– Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care șeful de stat o are în ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuții ale Președintelui României, precum cele în domeniul apărării.

C) Veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare

a autorităților publice

– Această caracterizare are un conținut complex în semnificații juridice, dar și politice. Constituția adăugând că în acest scop Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituție, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Caracterizându-l astfel Constituția stabilește ce atribuții îndeplinește Președintele României. Pe criteriul conținutului aceste atribuții pot fi grupate astfel:

a). Atribuții privind legiferarea

Șeful de stat are importante atribuții în acest domeniu. Astfel, Președintele României:

– promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură

dată, reexaminarea legii;

– semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;

– poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu

neconstituționalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a.

b). Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice

Președintele României exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Ca atare, șeful de stat se află în raporturi constituționale, clar definite, cu autoritățile publice, multe din atribuțiile sale privind organizarea și funcționarea acestora.

Aceste atribuții sunt:

prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art. 88);

consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită (art. 86);

participarea la ședințele Guvernului și prezidarea acestor ședințe în condițiile art. 87;

organizarea referendumului în probleme de interes național, după aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90).

c). Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice

Atribuțiile ce revin președintelui României în acest domeniu sunt:

dizolvarea parlamentului în condițiile art. 89;

desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru,

numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,

revocarea și numirea unor miniștrii în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituție); numirea a trei judecători la curtea Constituțională, potrivit art. 140 (2) din Constituție,

numirea în funcție a magistraților în condițiile art. 124 și 133 din Constituție; numiri în funcții publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituție; acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral.

d). Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinei publice

În cadrul acestor atribuții includem: declararea cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate. În situații excepționale Președintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României.

Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului această situație; instituirea stării de asediu sau stării de urgență, parțiale sau totale.

Președintele va solicita Parlamentului, încuviințarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri.

e). Atribuții în domeniul politicii externe

În această categorie cuprindem:

– încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern și supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile;

– acreditarea și rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanților diplomatici ai României;

– aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;

– acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.

f). Alte atribuții

În această categorie se includ: conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare; acordarea grațierii individuale.

Secțiunea 4

Desemnarea șefului de stat

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituției durata mandatului președintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire, mandatul șefului de stat a fost prelungit cu un an față de cel al Parlamentului, soluție care era necesară pentru a asigura continuitatea instituției prezidențiqale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.

Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului președintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organic și numai în caz de război sau catastrofă.

Desemnarea șefului de stat este una din problemele direct legate de forma de guvernământ.Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcțiilor (prerogativelor, împuternicirilor) șefului de stat, cât și a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri” din stat, îndeosebi cu legislativul și executivul

Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a șefului de stat și anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral și alegere prin vot universal.

A). Cât privește desemnarea șefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moștenitorul devine șef de stat, sau unde eventual monarhul numește pe cel ce-i va succeda la tron. Este știut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituționale sau cutumiare și că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepția Poloniei, unde regii erau aleși.

În asemenea sisteme constituționale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Țările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici parlamentul numește un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. În aceste sisteme constituționale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acest sistem se regăsește în multe state (vezi și Anglia, Suedia, Japonia).

B). Alegerea șefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziție supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii: state în care șeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca șefi de stat (fostele state socialiste); Elveția, ca exemplu unic. În Elveția, puterea executivă aparține Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor și Consiliul Național reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeași manieră, numai pentru un an, președintele confederației. Președintele confederației îndeplinește funcția de șef de stat însă nu dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus inter pares într-un guvernământ colegial.

C). Desemnarea șefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este și ea folosită.

Astfel în Germania președintele este ales de către Convenția Federală compusă din membrii Bundestagului și dintr-un număr egal de membri aleși pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor.

În India, președintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleși de către parlament și de către adunările legislative ale statelor federale.

În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului și din reprezentanți ai consiliilor regionale.

În Statele Unite ale Americii, Coreea, președintele este ales de către un colegiu electoral, el însuși ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marțea următoare primei zile de luni din noiembrie, iar președintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie.

D). Alegerea șefului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidențiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în țările unde executivul are o structură dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar și mai ales responsabilitatea guvernului în fața uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franța, Irlanda, țări care au un șef de stat ales prin vot universal și un șef de guvern).

E). Alegerea șefului de stat în România

România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcția de șef de stat este exercitată de către un președinte. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, soluție adoptată de Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României și consacrată prin art. 81 din Constituție.

Alegerea Președintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obține în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscriși în listele electorale, este declarat ales ca Președinte. Dacă nici unul dintre candidați nu obține această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Va fi declarat ales Președinte, candidatul care obține cel mai mare număr de voturi.

Secțiunea 5

Durata mandatului șefului de stat

Dacă avem în vedere desemnarea șefului de stat vom constata că în ceea ce privește sistemele monarhice, aici mandatul este pe viață. În celelalte sisteme, în care șeful de stat este ales, mandatul șefului de stat este limitat.

Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveția), iar cel mai lung este de 7 ani (Franța, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.). Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint Vincent și Grenadine, sunt numiți pe o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali din Australia, Canada și Noua-Zeelandă sunt desemnați pentru 5 ani.

Privitor la mandatul șefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care șeful de stat este ales. De regulă aceeași persoană poate ocupa funcția de șef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel Constituția americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George Washington care a fost primul președinte al Statelor Unite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituțională.

Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obținut patru mandate consecutive (1933 – 1945). Un amendament la Constituția americană (nr. 22 din anul 1947 și aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un președinte să poată obține mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică și în alte state.

În România durata mandatului șefului de stat este de cinci ani și se exercită de la data depunerii jurământului de către Președintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă, mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeași persoană poate îndeplini funcția de Președinte al României cel mult două mandate, care pot fi și succesive.

În caz de vacanță a funcției prezidențiale, care poate interveni în situațiile de deces, demisie, demiterea din funcție sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, precum și în cazul suspendării din funcție sau al imposibilității temporare de exercitare a atribuțiilor, interimatul este asigurat în ordine, de președintele Senatului, sau de președintele Camerei Deputaților. Persoanele care asigură interimatul funcției președințiale sunt cei doi președinți ai Camerelor parlamentare întrucât și ei, sunt aleși ca și Președintele, prin vot direct de alegători. În acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se exercită prerogativele președințiale în mod temporar.

În perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuțiile prevăzute la art. 88 – 90 din Constituție, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului și organizarea referendumului. Aceste situații sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale” (imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor și decesul) și împrejurări „voluntare”, apărute ca urmare a inițiativei instanțelor îndreptățite să hotărască (demiterea din funcție) ori la inițiativa Președintelui (demisia). Mandatul prezidențial este incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, precum și cu orice altă funcție publică sau privată.

Secțiunea 6

Proceduri, solemnități, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de șef de stat sau proclamarea alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act și după un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau desemnat șef de stat trebuie să-l depună.

Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituția S.U.A. jurământul președintelui are următorul conținut: „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcția de Președinte al Statelor Unite și că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja și apăra Constituția Statelor Unite”.

Potrivit Constituției României alegerea Președintelui se validează de către Curtea Constituțională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședința comună, următorul Jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”. Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului prezidențial.

Secțiunea 7

Actele șefului de stat

Actele prin care șeful statului își exercită atribuțiile sale sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor șefului de stat s-a practicat și se practică în sistemele constituționale. Se au în vedere următoarele atribuții:

Încheierea tratatelor internaționale în numele României. Este o atribuție specifică șefului de stat, reglementată diferit în legislația internațională;

Tratatele în România sunt negociate de Guvern și supuse ulterior ratificării Parlamentului, în termen de 60 zile. Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt ratificate de Parlamentul reunit, conform procedurii de adoptare a legii.

Acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai

României, la propunerea Guvernului, și aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;

Prin această atribuție președințială se asigură organizarea relațiilor diplomatice ale țării noastre. Atât acreditarea și rechemarea, cât și înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice se exercită de Președintele României la propunerea Guvernului, întrucât acesta este autoritatea care asigură și realizează politica externă a României. Declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate;

D) Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanșată împotriva țării;

Instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, în întreaga

țară ori în unele localități sau regiuni;

Conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare;

G) Acordarea gradelor de mareșal, general și de amiral;

H) Acordarea grațierii individuale;

Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuții se exercită de Președinte în calitatea de șef al statului și se manifestă în domeniul relațiilor interne.

Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivație mai solidă și se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este și o măsură împotriva depășirii de către șeful de stat a împuternicirilor conferite de constituție și legi, contrasemnarea fiind o condiție de valabilitate a actului. Constituția României prevede și ea asemenea reguli, cu precizarea că obligația contrasemnării decretelor de către primul ministru nu privește toate aceste decrete, ci numai cele expres menționate prin art. 99(2). Decretele Președintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistența decretului.

Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive:

-ele reprezintă manifestări unilaterale de voință în vederea producerii de efecte juridice;

-apar ca urmare a exercitării atribuțiilor reglementate în Constituție și legi;

Unele dintre ele trebuiesc să fie contrasemnate de primul ministru;

-este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea acestei clauze determinând existența actului;

au caracter executoriu;

Fiind emanația voinței Președintelui, decretele emise în exercitarea atribuțiilor reglementate de Constituție sunt toate acte de autoritate și nu sunt susceptibile de control prin instituția contenciosului administrativ.

Secțiunea 8

Functiile sefului de stat

Așa cum este cunoscut, și alte republici au instituționalizat modelul semiprezidențial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în alegerile din mai 1990. Evident, între regimul politic semiprezidențial consacrat în Constituția României și alte regimuri politice semiprezidențiate există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituția României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă și puterea executivă.Poate cea mai importantă deosebire a regimului politic semiprezidențial din România de alte asemenea regimuri este posibilitatea constituțională a asumării de către șeful statului a unei răspunderi politice în fața Parlamentului, și nu numai a unei răspunderi juridice.

Președintele României face parte din puterea executivă și întrunește, în această calitate, prerogativele esențiale ale acestei puteri ce revin, prin definiție, șefului statului.Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituționalizat modelul Executivului bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între șeful statului și Guvern. între atribuțiile acestei din urmă autorități publice și cele ale instituției prezidențiale, există demarcații clare. Și sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul politic semiprezidențial din România și cel din alte republici semiprezidențiale.Deosebirile apar în legătură cu puterile constituționale ale Președintelui și Premierului și cu raporturile între ele. Astfel, în unele republici semiprezidențiale, principalele prerogative executive revin Președintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru.

In sistemul constituțional românesc, instituția prezidențială și Guvernul au legitimități diferite și provin din voințe politice diferite. Astfel, Președintele României beneficiază de o legitimitate populară – rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral – iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de șeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.

Constituția României conferă Președintelui, în calitatea pe care o are ca șef al statului, patru funcții principale:

– funcția de reprezentare [art. 80 alin. (1)];

– funcția de garant al independenței naționale, al unității și al

integrității teritoriale a țării [art. 80 alin. (1)];

– funcția de a veghea la respectarea Constituției [art. 80 alin];

-funcția de mediere [art. 80 alin. (2)].

Presedintele Romaniei – reliefeaza art.80 din Constitutie – reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre "puterile statului", precum si intre stat si societate.

Din cuprinsul acestor prevederi, precum si din economia celorlalte dispozitii constitutionale, credem ca pot fi conturate trei functii presedintiale: functia de reprezentare, functia de garant, functia de mediere.

1. Functia de reprezentare deriva din caracterul "reprezentativ" al presedintelui Romaniei, in sensul ca, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvant al poporului roman – titularul suveranitatii. In acest sens, Presedintele Romaniei este un " organ reprezentativ " – ca si Parlamentul – intrucat legitimarea sa isi are izvorul in vointa nemijlocit exprimata de corpul electoral. El este deci un organ direct si plenar reprezentativ. Intr-un alt sens, mai restrans si mai potrivit interpretarii art. 80 din Constitutie. presedintele Romaniei este " reprezentantul statului roman, adica, juridiceste vorbind, el este imputernicitul statului – si prin aceasta al societatii – sa-l reprezinta si sa actioneze in numele lui. El este titularul unui " mandat legal ", al carui continut este prestabil prin Constitutie, un mandat de durata limitata, care in nastere prin alegere si validarea alegerilor si se stinge normal sau prin vointa uneia dintre parti. Este un mandat de drept constitutional si in baza acestuia Presedintele isi indeplineste functia sa de reprezentare.

Presedintele reprezinta statul roman atat in interior,cat si in exterior. Si reprezentarea nu are doar o semnificatie ceremoniala. Ea se exprima prin cateva atributii. Astfel, pe plan extern, Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei, primeste scrisorile de acreditare ale reprezentantilor diplomatici ai altor state (art. 9). Pe plan intern, Presedintele, ca ales al Natiunii – prin corpul el electoral – participa la exercitarea suveranitatii nationale (art.2 alin.1),asumandu-si totodata raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii (art. 80 alin.1).

2. Functia de garant se realizeaza intr- dubla directie: garant al statului si garant al Constitutiei. In calitatea sa de garant al statului, Presedintele astfel cum s-a mai precizat, isi asuma raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii. Intre mijloacele sale de actiune, prevazute in Constitutie, mentionam:

a)   Presedintele este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de Presedinte si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii;

b)   Declara imobilizarea partiala sau generala a fortelor armate;

c)  In caz de agresiune armata impotriva tarii, el ia masuri pentru respingerea agresiunii;

d)  Instituie starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara ori in unele localitati. In calitatea sa sa garant al Constitutiei, presedintele vegheaza la respecarea acesteia.

Cu totul de inteles, respecarea Constitutiei constituind, in acelasi timp, premisa si esenta statului de drept, precum si conditia primordiala a drepturilor si a libertatilor cetatenesti. Cateva mijloace practice de actiune se afla la dispozitia presedintelui pentru a-si putea indeplini misiunea sa de " veghe ":

a)  Sesizarea Curtii Constitutionale, inainte de promulgarea legii, pentru verificarea constitutionalitatii ei (art.144, litera "a" din Constitutie);

b)  Mesajul adresat Parlamentului, inainte de promulgarea legii, pentru ca aceasta sa procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);

c)  Numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculca – cat priveste judecatorii " independenta si inamovibilitatea lor, iar in ce-i priveste, in general, pe magistrati, sub semnul rigorilor statului de drept.

3. Functia de mediere se sprijina, moralmente, pe principiul legitimarii larg si autentic democratice a Presedintelui, alegerea lui facandu-se prin sufragiu universal si direct, precum si pe principiul nonapartanentei Presedintelui la nici un partid politic. In calitatea sa de "mediator", Presedintele nu este un "magistrat suprecm", ci, cum s-a spus si in alte locuri, o "simpla magistratura de influenta", un factor al "bunelor oficii", iar atunci cand se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constitutie si in limitele ei, el este un "factor reglator" in mecanismul statal, precum si in raporturile dintre stat si societate. In acest scop, pe de o parte, presedintele vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice, iar pe de alta, el inlesneste colaborarea autorilor publice, aplaneaza sau previne relatiile tensionate dintre acestea ori dintre ele si societate. iata cateva dintre procedurile constitutionale consacrate consacrate in acest scop:

a)   Presedintele Romaniei poate solicita convocarea in sesiune extraordinara a Camerei Deputatilor si a Senatului (art.63, alin.2);

b)  Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale natiunii (art. 88);

c)   Solicita Parlamentului, atunci cand considera necesar, reexaminarea legii adoptate, inainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);

d)   Sesiunea Curtea Constitutionala, inainte de promulgarea legii, daca apreciaza ca legea sau unele dintre dispozitiile ei sunt neconstitutionale (art. 44, litera "a");

e)  Promulga legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului de la "dreptul scris" la "dreptul trait" (art.77, alin.l);

f)   Dizolva Parlamentul atunci cand, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul institutional a fost blocat (art.89, alin.l)

În literatura noastră de specialitate se apreciază că Președintele României îndeplinește trei funcții. Pentru motive pe care le vom expune mai jos, considerăm că rolul (funcția) Președintelui de garant al respectării Constituției diferă din punct de vedere al conținutului și al modalităților de înfăptuire, de funcția de mediere. De altfel, stabilirea și caracterizarea unei anumite funcții prezidențiale sunt, în parte, convenționale și relative, răspunzând mai mult unu scop didactic decât unuia practic.

Un ultim aspect ai problemei funcțiilor Președintelui României, l-ar putea constitui aparenta deosebire semantică între funcțiile prezidențiale și atribuțiile prezidențiale.In fond, cele două concepte au aici același conținut. Fie că ne referim la funcțiile Președintelui României sau la atribuțiile acestuia, avem practic în vedere același lucru.

Președintele României este organul de vârf al puterii executive și, în această calitate, ocupă demnitatea de șef al statului.Ca șef al statului, Președintele reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
Deși Constituția nu face nici o mențiune în acest sens, activitatea de reprezentare a statului român de către Președinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât și la relațiile internaționale ale României.

Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanța constituțională internațională. Președintele exercită autoritatea statală la fel ca și alte autorități publice, cum ar fi, de pildă, Parlamentul și Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorități publice, Președintele personifică autoritatea statală.Altfel spus,

Președintele României – ca șef al statului – se identifică cu statul român. în practica politică internă și internațională a României pot fi identificate diverse modalități prin care Președintele reprezintă, pe plan intern și extern statul român.

Pe plan intern, putem menționa în acest sens, de pildă, promulgarea legilor, acțiune prin care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenței țării. Pe plan extern, menționăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord internațional în numele României șa.

Evident, și Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român și se manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanții Guvernului pot semna în numele României un acord internațional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca importanță, reprezentării prezidențiale.

Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai poporul, pe când Președintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituție. La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă față de baza socială a instituției prezidențiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Președintele României este ales prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care și-a împărțit voturile electoratului, cu alte formațiuni politice.

In calitate de șef al statului, Președintele României este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Pentru a-și îndeplini rolul de garant al valorilor menționate, președintele dispune de importante prero¬gative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării; este comandantul forțe¬lor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate; instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență ș.a.

Președintele este și garantul integrității teritoriale a țării. In această calitate, președintele acționează, prin excelență, în virtutea art. 92 din Constituție: este comandant suprem al forțelor armate și poate declara, în condițiile stipulate în alin. (2) al art. 92, mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate.

CAPITOLUL III

REGIMUL ȘI NATURA DECRETELOR EMISE DE PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

În conformitate cu articolul 100 din constituție, în exercitarea atribuțiilor sale președintele emite decrete. Textul nu trebuie interpretat în sensul că orice atribuție a președintelui s-ar concretiza printr-un decret. Pot fi identificate mai multe modalități prin intermediul cărora președintele își realizează atribuțiile constituționale și anume:

-prin diferite fapte materiale și operațiuni administrative, cum ar fi consultări, participări la activitatea altor autorități publice (spre exemplu ședințele Guvernului, CSM-ului).

-prin acte politice, cum ar fi luările de poziție, mesajele, declarațiile, chiar consultările care au caracter politic

-prin acte juridice care poartă denumirea de decrete și care au următorul regim juridic (constituțional):

Un prim aspect este acela că ele sunt acte administrative care au, în general, caracter individual.

Caracterul individual și normativ se determină în funcție de întinderea efectelor pe care le produc, cele individuale producând efecte față un subiect determinant de drept, pe când cele cele normative produc efecte general obligatorii ce sunt opozabile erga omnes).

În doctrina există două opinii cu privire la caracterul actelor președintelui din punct de vedere al efectelor pe care acestea le produc și anume:

-opinia conform căreia decretele președintelui pot avea exclusiv caracter individual

-opinia conform căreia unele din decretele președintelui pot avea și caracter normativ, atunci când concretizează atribuții care vizează un număr nedeterminat de subiecte de drept care cad sub incidența actului, cum ar fi cele prin care își exercita atribuțiile în domeniul apărării sau în situații extraordinare.

Al doilea aspect este că în calitatea lor de acte administrative se supun controlului de legalitate realizat de instanțele contecios administrativ în baza artcolului 52 și articolului 126, alineatul 6, raportate la prevederile legii conteciosului administrativ, numărul 554/2004. Acestea garantează controlul de legalitate asupra actelor administrative, exercitat de puterea judecătorească cu anumite excepții și limitări cum ar fi actele care privesc raporturile cu Parlamentul și actele de comandament cu caracter limitat care nu pot fi niciodată atacate, precum și alte categorii de acte administrative care pot fi atacate doar pentru exces de putere (atunci când sunt emise sau adoptate cu încălcarea limitelor de competenta – diferența între emitere și adoptare are la baza faptul că organele unipersonale, prefectul, primarul, președintele, emit acte juridice, pe când organele colegiale sau pluripersonale adopta acte juridice.

În conformitate cu articolul 100, alineatul 2, unele din decretele președintelui, respectiv cele prin care se exercita atribuții în domeniul politicii externe, al apărării, în situații excepționale, precum și cele prin care se oferă decorații, grade militare sau se acordă grațirea individuală sunt contrasemnate de primul ministru. În acest fel se realizează un control indirect din partea Parlamentului asupra activității guvernului, deoarece Guvernul răspunde politic exclusiv în fața Parlamentului pentru întreaga activitate, inclusiv pentru decretele președintelui, contrasemnate de premier.

Decretele se publică în mod obligatoriu în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând cea mai drastică sancțiune, menționată expres de articolul 100, alineatul 1, Teza a II-a și anume inexistenta actului.

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Putem admite faptul că ceea ce caracterizează mai bine funcția de șef al statului în România este răspunderea și responsabilitatea. Deși aproximativ sinonime la o primă vedere (răspundere, răspunderi, s.f.=faptul de a răspunde; obligația de a răspunde de îndeplini o acțiune, sarcină etc.; responsabilitate; responsabilități, s.f.=obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală la ceva, de a accepta și suporta consecințele; răspundere), cele două substantive pot fi diferențiate. Având în vedere unele nuanțări de sens, din punct de vedere juridic, termenul de răspundere poate fi considerat ca o consecință rezultată din neîndeplinirea unei obligații legale. Prin urmare, șeful de stat este pasibil de răspundere atât politică în fața Parlamentului și a poporului care l-a votat, cât și juridică pentru infracțiuni comise în timpul mandatului.

Cu toate acestea, șeful de stat se bucură de imunitate la fel ca senatorii și deputații; in art. 84 alin. 2 („Președintele României se bucură de imunitate”) stabilește tocmai acest lucru. Însa ideea de bază pe care se fundamentează această imunitate constă în faptul că șeful de stat nu răspunde pentru actele săvârșite în calitatea sa de șef de stat. Prin urmare, Președintele „nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, „poate fi urmărit și trimis în judecată penală pentru faptele sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu poate fi percheziționat, arestat sau reținut” decât după o prealabilă ascultare a lui.

Se observă că se asigură principiul liberei exprimări și în cazul în care se solicita percheziționarea, arestarea sau reținerea se va avea în vedere prezumția de nevinovăție, cel acuzat având dreptul de a se apăra sau justifica. Chiar dacă președintele îndeplinește o funcție înaltă în stat și se poate considera la o primă vedere că este susceptibil legii, imunitatea șefului de stat este limitată. Atât timp cât Președintele țării nu se rezumă doar la a-și exprima liber opiniile în interviuri, declarații, discursuri etc. și își dovedește iresponsabilitatea producând efecte juridice prin decretele emise, încălcând atribuțiile care îi revin conform cu articolele Constituției și chiar săvârșind acte ilegale în afara atribuțiilor care îi revin, el va raspunde pentru faptele sale.

Secțiunea 1

Răspunderea Președintelui României în Constituția din 2003

Constituția din 1991(revizuită) a consacrat răspunderii Președintelui României două texte distincte acestei intituții [art. 84 alin. (3) și art. 95], soluție tehnică ce a determinat o serie de consecințe sub aspectul naturii și a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. Această deficiență de redactare inițială a regimului constituțional consacrat răspunderii Președintelui României a fost remediată prin legea de revizuire, prin deplasarea fostului art. 84 alin. (3) referitor la punerea sa sub acuzare, imediat după textul constituțional consacrat suspendării sale din funcție, cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină, rezultate din analiza comparativă a celor doua reglementări.

Art. 95 din Constituția republicată (rămas nemodificat și cu același număr, după revizuire) prevede suspendarea din funcție privită ca o răspundere politică a Președintelui, urmată de sancțiunea demiterii prin referendum, fiind vorba deci față de formele răspunderii administrative, de o răspundere administrativ-disciplinară. Nu se poate vorbi de imunitate completă a Președintelui pe plan politic, dar nici de caracterul exclusiv politic al răspunderii reglementate de art. 95 din Constituție, se susține pe aceeași linie de idei, în doctrina de drept constituțional.

Art. 84 alin. (3) din Constituția din 1991, devenit art. 96 în Constituția republicată, cu unele modificări și completări, primind titlul marginal „punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunității Președintelui și a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă, acuzarea de înaltă trădare, consacrând o formă de răspundere penală a acestuia.

Pentru actele sale administrative, se admite în mod obișnuit în doctrina actuală, Președintele poate fi tras la răspundere administrativ-patrimonială, în baza art. 21 (accesul liber la justiție), și art. 52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) din Constituția republicată, asemeni oricărei autorități a administrației publice, în baza Legii privind contenciosul administrativ.

Pentru faptele care nu au legătură cu prerogativele funcției de președinte al țării, acesta va răspunde ca orice cetățean, potrivit dreptului comun.

În ce privește regimul răspunderii politice a Președintelui României, Constituția leagă procedura acesteia de inițiativa parlamentară, de poziția autorității ce exercită jurisdicția constituțională și, în final, de votul poporului.

Procedura tragerii la răspundere, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care Președintele încalcă prevederile Constituției, poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și al senatorilor și trebuie adusă neîntârziat la cunoștință Președintelui. Abia după primirea avizului, se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. Potrivit Constituției, Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută, aspect lăsat la latitudinea șefului de stat, la libera sa apreciere, Președintele neavând însă o obligație în acest sens.

Președintele, asemeni parlamentarilor, se bucură de imunitate, de unde concluzia necesității unui regim special al răspunderii pentru faptele comise în exercitarea prerogativelor funcției sale, ce intră sub incidența legii penale. Prin urmare, în ceea ce privește regimul răspunderii penale a Președintelui, acesta este consacrat, ca urmare a revizuirii, în art. 96 din Constituția republicată.

Secțiunea 2

Noțiuni privind răspunderea politico-juridică și răspunderea penală a Președintelui României

1.Răspunderea politică a președintelui

Răspunderea politică a șefului de stat își are temeiul în art. 95 și menționează că: „în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședința comună, cu votul majorității”. Sancțiunea răspunderii politice este suspendarea din funcție și apoi demiterea prin referendum.

Problema principală care se pune în dezbaterea unei decizii de suspendare a președintelui este definirea „faptelor grave” de încălcare a Constituției și dacă acuzațiile care se aduc pot fi considerate fapte grave. Prin urmare, pentru că în literatura de specialitate și în Constituție nu sunt date explicații clare în ceea ce privește încălcarea gravă a Constituției, Curtea Constituțională a apreciat în urma unui aviz consultativ pe care l-a dat că nu orice faptă de încălcare a Constituției reprezintă și o încălcare gravă a acesteia. În acest sens, au fost date câteva explicații cu privire la ce înseamnă acte de încălcare gravă a Constituției: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Președintele României ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile și libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar urmări schimbarea ordinii constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.

Așadar, deoarece opiniile șefului de stat, apartenența sa politică la un partid sau altul și intervențiile acestuia fără vreun efect juridic nu pot fi sancționate, acestea nu pot fi considerate ca încălcări ale Constituției. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale președintelui săvârșite în calitatea sa de președinte nu îi pot fi imputate acestuia, bucurându-se de imunitate. Dacă însă șeful statului ar fi săvârșit fapte grave de încălcare a Constituției, acesta ar fi trebuit să răspundă politic sau chiar juridic pentru ele.

2.Răspunderea penală a șefului de stat

Răspunderea penală a președintelui se face pentru crimă de înalta trădăre și poate fi atribuită doar șefului de stat, conform art. 96 din Constituția României („Camera Deputaților și Senatul, în ședința comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputatilor și senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înalta trădare”). După ce punerea sub acuzare este hotărâtă prin votul a două treimi din numărul deputaților și senatorilor, președintelui i se dă dreptul la replică pentru a-și motive fapta.

3.Aprecieri cu privire la responsabilitatea și iresponsabilitea șefului de stat

După opinia profesorului Ion Deleanu, fapta de înaltă trădare, nefiind menționată în Codul Penal, implică ideea de răspundere politică a Președintelui. Prin punerea sub acuzare, Parlamentul nu califică fapta de care este acuzat Președintele ca infracțiune și nici nu se decide asupra vinovăției acestuia, până la condamnarea definitivă, Președintele bucurându-se de prezumția de nevinovăție. Înalta Curte de Justiție și Casație este cea in măsură să dea verdictul final și să califice fapta.

Profesorul Tudor Drăganu apreciază că Președintele se bucură numai de inviolabilitate daca sunt avute în vedere faptele săvârșite în timpul mandatului, dar săvârșite în afara atribuțiilor sale. Pot fi considerate fapte săvârșite sub temeiul iresponsabilității faptele comise în timpul mandatului, dar care nu sunt în afara atribuțiilor sale. Cele din urmă îi asigură imunitatea și după ce mandatul său a expirat, însă dacă ne aflăm în fața unor inviolabilități, atunci Președintele poate fi anchetat, reținut, percheziționat sau trimis în judecată după terminarea mandatului.

Ioan Muraru vede iresponsabilitatea ca pe o imunitate de fond (deoarece aceasta are în vedere doar actele intrinseci mandatului) și una funcțională (deoarece privește exercițiul acesteia). Totodată, iresponsabilitatea se referă la orice răspundere penală, civilă, contravențională etc. chiar dacă unele dintre aceste acțiuni ar putea fi considerate infracțiuni.

4.Reguli de natură procedurală care trebuiesc urmate în cazul suspendării din funcție a șefului de stat

Funcția de control a Parlamentului este după părerea multora principala îndatorire a unei adunări parlamentare. Acest control poate fi făcut fie fără sancțiune (considerat a fi cel mai apt pentru a remedia eventualele erori ale guvernanților), fie cu sancțiune, fie colectiv (moțiunea de cenzură sau ancheta parlamentară), fie individuale și secvenționale (întrebarea sau interpelarea). Ancheta parlamentară se organizează sub forma unei comisii ad-hoc sau printr-o comisie permanentă, care urmează să se pronunțe cu privire la acuzațiile aduse persoanei în cauză. Mai mult, comisia de anchetare trebuie să respecte principiul separației puterilor în stat și în acest sens nu trebuie să se substituie competenței unui organ de jurisdicție; ea trebuie doar să culeagă informații și să prezinte un raport cu privire la acuzațiile aduse, având la dispoziție sprijinul autorităților prin prezentarea informațiilor și documentelor necesare.

Raportul comisiei de anchetă trebuie depus la Birourile Permanente ale Parlamentului. Acestea urmează să trimită documentul la Curtea Constituțională, care va da un aviz consultativ (potrivit art. 146 alin. h) din Constituție Curtea Constitutională „dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României”) în decurs de 20 de zile cu privire la rezultatul anchetei. Deși avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat să îl aplice, acesta are un rol foarte important deoarece stabilește clar, în funcție de prevederile Constituției și de practica judiciară și literatura de specialitate, care sunt faptele care pot fi considerate ca fiind încălcări ale Constitutiei și care nu.

Următorul pas în procedura de suspendare din funcție a Președintelui este organizarea unui referendum în urma caruia cetățenii cu drept de vot urmează să se pronunțe cu privire la suspendarea din funcție a șefului de stat. Dacă acesta este suspendat, urmează să se organizeze alegeri anticipate pentru funcția de președinte, în cazul în care poporul nu se va prezenta la vot sau va vota pentru rămânerea în funcție a Președintelui suspendat, Parlamentul poate fi considerat sancționat de către alegatori prin votul dat. Mai mult, activitatea Parlamentului cu privire la suspendarea din funcție a șefului de stat este limitată, încheindu-se odată cu organizarea referendumului.

5.Suspendarea din mai 2007

5.1 Decizia Curții Constituționale cu privire la suspendarea președintelui

Problema principală care s-a pus in dezbaterea deciziei de suspendare a presedintelui a fost definirea „faptelor grave” de incalcare a Constitutiei care i se imputau presedintelui. Prin urmare, pentru ca nu este data o explicatie clara in ceea ce priveste incalcarea grava a Constitutiei, Curtea Constitutionala a apreciat ca nu orice fapta de incalcare a Constitutiei reprezinta si o incalcare grava a acesteia. In acest sens, Curtea da si cateva exemple de incalcare grava a Constitutiei: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Președintele României ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile și libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar urmări schimbarea ordinii constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.

In ceea ce priveste acuzațiile aduse președintelui cu privire la neconsultările cu partidele politice și/sau Guvernul, Curtea a concluzionat ca ramâne la latitudinea președintelui să stabilească „care sunt problemele urgente și de importanță deosebită cu privire la care urmează să consulte Guvernul, precum și forma în care urmează să aibă loc consultarea”.

Acuzațiile aduse președintelui cu privire la atitudinea de partizanat politic în favoarea Partidului Democrat, la atitudinea și exprimările domnului Traian Băsescu la adresa unor personalități publice și la scopul politic urmarit au fost demontate de Curtea Constituțională, aceste atitudini fiind considerate ca opinii politice exprimate și deci, neconsistând în încălcări ale Constituției. Mergând tot pe aceasta idee, Curtea a respins si acuzația conform căruia șeful statului s-ar fi implicat în domeniul jurisdicțional; Curtea Contitutionala a apreciat ca în acest caz au fost exercitate funcțiile de veghere și garanție care îi revin conform Constituției șefului de stat.

Comisia de anchetare a președintelui a hotarat și că acesta din urma nu și-a respectat întru totul rolul, funcțiile și activitatea Parlamentului și a membrilor Parlamentului și ca a incercat inițierea unor pachete de legi și organizarea unui referendum pentru aprobarea unui Parlament unicameral. Deoarece nici una dintre aceste acțiuni ale președintelui nu a avut finalitate, Curtea consideră că nu au fost încălcate prevederile Constituției. Tot ca neproducând efecte juridice sunt văzute și intervențiile făcute la fostul ministru al economiei și la ministrul transporturilor si nerespectare a politicii externe promovate de Guvern.

Acuzațiile conform cărora președintele a savârșit acte de incalcare a secretului convorbirilor telefonice au fost respinse pe motiv ca nu exista probe care sa demonstreze acest lucru; la fel s-a considerat si in cazul acuzatiei de neexercitare a functiei de mediere. In ceea ce priveste petiția transmisa de către primul-ministru in care solicita presedintelui să intervină la Parchet într-un dosar de urmărire penală, acuzatia care I se imputa presedintelui este respinsa deoarece nu a existat o plangere din partea petitionarului si deci nu sunt probe nici in acest sens.

Prin urmare, Curtea Constitutionala a a dat un aviz negativ deciziei de suspendare a presedintelui. Desi avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat se il aplice, acesta are un rol foarte important deoarece stabileste clar, in functie de prevederile Constitutiei si de practica judiciara si litaratura de specialitate, care sunt faptele care pot si considerate ca fiind incalcari ale Constitutiei si care nu. Acuzatiile aduse de catre Comisia de anchetare presedintelui nu sunt fondate fie din lipsa de probe, fie din motive de constitutionalitate.

Asadar, deoarece opiniile sefului de stat, apartenenta lui politica la un partid sau altul si interventiile acestuia fara vreun efect juridic nu pot fi sanctionate, acestea nu pot fi considerate ca incalcari ale Constitutiei. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale presedintelui savarsite in calitatea sa de presedinte nu ii pot fi imputate acestuia, bucurandu-se de imunitate. Daca insa seful statului ar fi savarsit fapte grave de incalcare a Constitutiei, acesta ar fi trebuit sa raspunda politic sau chiar juridic pentru ele.

În concluzie numai cetățenii au dreptul de a-l demite din funcție pe șeful statului, acesta fiind ales de către popor prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat. Prin urmare, am putea considera că singurul în măsură să îl sacționeze pe șeful statului și să îl facă răspunzator de faptele comise este electoratul.

Problema suspendării Președintelui ridică alte probleme, cum ar fi: dacă Președintele, odată suspendat din funcție va mai avea dreptul să candideze la viitoarele alegeri prezidențiale; dacă o Românie cu un Președinte suspendat nu va avea de suferit pe plan economic prin blocarea investițiilor străine, dacă electoratul este de acord și susține această suspendare, dacă Parlamentul va respecta limitele impuse de Contituție etc.

O modificare la legea de funcționare și organizare a Curții (Legea nr. 47/1992, modificata prin Legea nr.177/2010), dă dreptul judecătorilor constituționali să decidă nu numai asupra regulamentelor celor două Camere și a legilor, dar și asupra hotărârilor celor două Camere, asupra cărora Parlamentul era până acum suveran. „Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori”, se arată în legea publicata in : Monitorul Oficial Nr. 672 din 4 octombrie 2010.

Pe baza acestui articol, eventuala hotărâre a Parlamentului de a-l suspenda pe președinte va putea fi atacată direct la Curte, unde, teoretic, șeful statului are majoritate. După hotărârea judecătorilor, nu va mai fi nevoie de referendum pentru suspendare, Parlamentul fiind obligat să accepte decizia Curții, ca în cazul oricărei legi.

Problema de fond care se pune însa este aceea a stabilirii dacă într-adevar faptele Președintelui sunt contrare Constituției și deci dacă este necesară o răspundere juridică și/sau politică a acestuia. În orice caz, daca se concluzionează că șeful de stat trebuie să răspundă pentru faptele ce i se impun, acesta riscă să fie judecat după demiterea din funcție, imunitatea de care dispune nemaicontând în acest caz.

CAPITOLUL V

REGLEMENTAREA INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

Secțiunea 1

Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state europene (Franța,Italia ,Germania)

Instituția șefului statului este una din cele mai vechi instituții politico-juridice . Astăzi , această instituție cunoaște o mare diversitate , atât sub aspectul denumirii și modului de desemnare , cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului consituțional . În sistemele constituționale moderne , marcate de rolul crescând al Parlamentului , instituția șefului de stat atrebuit , în mecanismul separației puterilor să-și găsească echilibrul față de legislativ , deși , în doctrină , se vorbește tot mai mult de o „slabire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor europene contemporane ( C. Grewe , H. Ruiz-Fabriz ) . Rolul și locul șefului de stat diferă în regimurile consituționale contemporane . Astfel , în regimurile parlamentare , șeful statului , fie că este monarh , fie președinte , are un rol restrâns . În regimul prezidențial , președintele este principalull titular al exercițiului puterii executive aflându-se pe o poziție de egalitate cu legislativul , în cadrul separației stricte a puterilor aplicată prin așa-numitul mecanism de „frâne și contragreutăți”. Sistemul intermediar semi-prezidențial conferă președintelui statului un rol mai crescut în raport cu parlamentul .

În vederea unui demers comparativ în ceea ce privește instituția șefului statului în cele două sisteme constituționale nu putem să nu remarcăm gradul înalt de similitudine în reglementarea instituției prezidențiale ca , de altfel , a intregului model constituțional , principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant românesc de la 1991 fiind Constituția Franței din 1958 . De aceea sistemul consituțional românesc a fost caracterizat de unii autori ca fiind semi-prezidențial , în timp ce alții , ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez , precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului , au calificat acest sistem ca fiind semi-parlamentar (Antonie Iorgovan). Exemplull francez ca și cel românesc este o dovadă a dificultății de încadrare tipologică a regimurilor contemporane. Inițiatorii actualei constituții franceze au fost preocupați de două idei fundamentale pe care le-au transpus , de altfel , în cuprinsul acesteia : configurarea unui parlament raționalizat ale cărui funcții să fie limitate la controlul guvernului și votarea legilor în anumite domenii ale vieții sociale și , nu în ultimul rând , necesitatea întăririi puterii executive , îndeosebi a prerogativelor constituționale ale șefului statului căruia îi revine , pe de-o parte , rolul de arbitru între toate forțele politice , între cetățeni și organele statului , iar , pe de altă parte , misiunea de a fi garantul independenței naționale , al integrității teritoriale , al respectării acordurilor comunității și a tratatelor ( art. 5 din C-ție).

În ceea ce privește misiunea șefului statului articolul 80 din constituția noastră sintetizează rolul președintelui României în ordinea constituțională într-un mod asemănător . Astfel președintele României reprezintă statul român , exercitând funcția de reprezentare . De asemenea președintele României este garantul independenței naționale , al unității și al integrității teritoriale a țării , exercitând așa-numita funcție de apărare a șefului statului comparabilă cu cea a omologului său francez . Unul dintre cele mai importante roluri ale sale este de a veghea la respectarea constituției și la buna funcționare a autoritățiilor publice , în acest scop exercitând funcția de mediere între puterirle statului , precum și între stat și societate . Această funcție este considerată , în doctrină , ca fiin relativ redusă în practică . În privința primului aspect -cel al respectării constituției- președintele Franței este în mod similar un adevărat „garant” al legii fundamentale , sediul acestei atribuții fiind articolul 5 din C-ția Franței . Astfel, președintele are la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această atribuție . Sfera de atribuții prezidențiale în acest domeniu este largă (președintele poate sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare , poate considera că ,print-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertățile publice etc.) . Constituția României conferă și ea președintelui posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională , în temeiul art. 146 atunci când consideră că că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevedreile constituției . Vorbind despre celălalt aspect , arbitrajul prezidențial nu este o construcție constituțională nouă și nici originală . C oncepția potrivit căreia , șeful statului trebuie „să împace”interesele opuse ale unor forțe politice și sociale rivale și să găsească rezolvarea tuturor conflictelor a inspirat numeroase modele de guvernare , îndeosebi monarhice . Constituantul francez a avut în vedere o separare netă , cvasiabsolută a celor trei puteri și realizarea unui echilibru stabil între ele . La confluența acestor forțe se situează președintele republicii care, prin arbitrajul său ( deși element al puterii executive) asigură continuitatea obiectivelor politice și economice naționale , respectarea angajamentelor luate în numele Franței , primatul intereselor naționale sau generale fără a ceda presiunilor exercitate prin intermediul parlamentului de către diferite grupuri parlamentare sau ale guvernului rezultat din confruntarea electorală a partidelor politice . Referindu-ne la consacrarea expresă în cadrul funcției de reprezentare a rolului de garant al angajamentelor luate în numele statului constituției române îi lipsește o stfel de prevedere , însă aceasta nu înseamnă deposedarea șefului statului de un asemenea rol . Aceasta se poate explica , în cazul Franței , prin angajamentele ce urma să și le asume în cadrul Pieței Comune , organism creat în anul 1958 , și care impuneau o nouă concepție privind strategia progresului economic în centrul căreia era așezată intervenția și implicarea directă a executivului .

În ceea ce privește funcția de mediere , aceasta este considerată ,în doctrină, ca fiind relativ redusă în practică . Oricum importanța socială a acestei funcții prezidențiale este pusă în evidență , cu deosebire, în condițiile moderne de guvernare , caracterizată printr-o mare diversitate de interese economice , sociale, militare, politice , de opțiuni , de strategii mai mult sau mai puțin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul interes ți manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetățeni . Fundamentul teoretic al puterilor moderatoare ale președintelui constă într-o sșa-numită putere de reprezentare de către acesta a voinței generale exprimate de membrii aceleiași societăți de atrăi în comun și într-un de consens și armonie socială .

În cadrul funcției de apărare , președinții celor două state sunt comandanții supremi ale forțelor armate și îndeplinesc funcția de președinți ai consiliilor de apărare a țării .

Alegerea președintelui este o chestiune relevantă , desemnarea șefului de stat fiind criteriul esențial care distinge marile forme de guvernământ . În România , președintele este ales prin vot universal , egal , direct și liber exprimat , potrivit legii electorale . În cazul Franței , c-ția din 4 oct. 1958 a prevăzut alegera președintelui republicii de către un colegiu electoral format din membrii celor două camere la cre se adăugau membrii consiliilor generale și ai adunărilor teritoriale de peste mări, ca și reprezentanții aleși ai consiliilor municipale . După reforma constituțională , însp , propusă de președintele De Gaulle în 1962 și aprobată prin referendum , președintele republicii a fost desemnat pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal direct . În 2001 durata mandatului prezidențial s-a redus la 5 ani . Anterior , printr-un referendum național , organizat la 24 sept. 2000 , 73,2 % dintre alegători și-au exprimat acordul cu privire la reducerea mandatului prezidențial . Ca mod de scrutin în ambele state se folosește scrutinul majoritar ci două tururi . Astfel , dacă un candidat obține la primul tur de scrutin majoritatea de votuir a alegătorilor înscriși în listele electorale , va fi declarat ales în funcția de președinte . Dacă nici unul dinter ei nu obține această majoritate , se va organiza al doilea tur de scrutin , la care participă doar primii doi candidați în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute la primul tur . În urma celui de-al doilea tur de scrutin , ținându-se cont de orice retragere, va fi declarat ales candidatul care obține cel mai mare număr de voturi . Alegerea în funcția de președinte în cele două țări este validată de instanța constituțională . În cazul Franței există o procedură preliminară a depunerii candidaturilor la funcția de președinte menită să împiedice candidaturile fanteziste sau neserioase . Astfel , potrivit legii electorale , lista candidațiilor se stabilește de Consiliul Constituțional . Candidaturile trebuie să fie prezentate de cel puțin 500 de cetățeni care au calitatea de parlamentari , membrii ai consiliilor regionale , consiliilor generale , ai consiliului Parisului , ai adunărilor teritoriale ale teritoriilor de peste mări sau să fie primari ori membri aleși ai Consiliului Superior al francezilor rezidenți în străinătate. Se înțelege că , datorită responsabilitățiilor ce le incumbă în calitatede parlamentari sau membrii ai unor autorități administrative , persoanele care susțin o candidatură prezidențială , vor ști dacă acel candidat la funcția de președinte al republicii prezintă garanții de seriozitate .

Mandatului președintelui României îi corespunde și lui un mandat de 5 ani . Constituția României stabilește momentul de la care începe exercitarea de drept a mandatului –cel al depunerii jurământului (art. 82) după cum la depunerea jurământului de către președintele nou ales acesta încetează de drept . Oricum acesta încetează la împlinirea termenului sau în caz de demisie , deces ori împiedicare definitivă a exercitării funcției . În cazul Franței mandatul poate fi reînnoit fără condiții restrictive ceea ce nu e cazul României . Articolul 81 alin. 4 din c-ție impune regula potrivit căreia nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte al României decât pentru cel mult două mandate , care pot fi succesive . Mandatul președintelui poate fi prelungit , prin lege organică , în caz de război sau catastrofă . În c-ția Franței se prevede o astfel de prelungire .De asemenea ea nu face referire la incompatibilități care în cazul președintelui României înseamnă că pe perioada exercitării mandatului nu poate fi membru al unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată . Vacanța funcției de președinte poate interveni în următoarele situații prevăzute de art. 97 din c-ție : demisie , demitere din funcție , imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor , deces . În termen de trei luni de la dat la carea intervenit vacanța funcției guvernul va organiza alegeri pentru un nou președinte . Constituția Franței prevede un termen mai restrâns între 20-30 zile . În ambele sisteme , în perioada de vacanță a funcției , interimatul se asigură cu prioritate de președintele senatului.

În îndeplinirea rolului său constituțional președintele exercită o serie de atribuții care pot fi clasificate în mai multe categorii , după criteriul obiectului sau conținutului lor . De asemenea se disting atribuții exercitate de președinte cu sau fără concursul altor autorități .Atribuțiile președintelui sunt largi , în special cele decurgând din art.5 al C-ției Franței , respectiv , art. 80 din cea română .

În cadrul atribuțiilor privind legiferarea în cazul președintelui României cea mai tipică este promulgarea legilor , potrivit art. 77 din c-ție .În exercitarea acestei atribuții , președintele are dreptul de a cere parlamentului , o singură dată , reexaminarea legii înaintată spre promulgare . Președintele semnează legile , în vederea publicării lor în Monitorul Oficial. Atribuțiile șefului de stat francez sunt similare , la fel cum sunt și sesizarea instanței constituționale atunci când consideră că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevederile constitușiei . O diferență majoră privind legiferarea constă în necesitatea semnării de către președintele francez a actelor Consiliului de Miniștri.

Atribuțiile privind organizarea și funcționarea puterilor publice decurg , în principal , din funcția sa de mediere între puterile statului , precum și între stat și societate . Astfel prezentarea de mesaje parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii este reglementată de art. 88 din C-ția României . În cadrul sistemului francez președintele comunică cu cele două adunări ale parlamentului prin aceeși modalitate . De asemenea , consultării guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită în baza art. 86 din c-ție de cătrepreședintele României îi corespunde consultarea primului-ministru și a altor autorități de către omologul său francez în condiții similare (art. 66 din c-ția franceză). Președintele României poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă , apărarea țării , asigurarea ordinii publice și la cererea primului-ministru în alte situații . El prezidează ședințele guvernului la care participă . O diferență majoră se înregistrează în sistemul francez unde șeful statului prezidează de drept executivul Consiliul de Miniștrii . În cazul românesc opinia președintelui în cadrul acestor ședințe nu are decât valoarea unui vot consultativ .

De asemenea , șefii celor două state au posibilitatea de a cere convocarea celor două camere în sesiuni extraordinare și de a sesiza instanțele constituționale privind conflicte juridice de natură constituțională .

Organizarea referendumului în probleme de interes național este o importantă prerogativă a șefului statului . Potrivit constituției României aceasta se realizează după consultarea parlamentului (art. 90) fără a impune un termen înăuntrul căruia parlamentul să se pronunțe asupra cererii de organizare a referendumului ceea ce ar putea duce la paralizarea exercitării acestei atribuții a președintelui . Trebuie precizat, de asemenea , că , în temeiul art.61 alin .1 din constituție care stabilește că parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării , nu este posibilă organizarea de către președinte a unui referendum legislativ adică , a unui referendum care să aibă ca obiect adoptarea unei legi prin ocolirea procedurii legislative prevăzute de constituție . Un astfel de referendum ar putea totuși avea ca obiect , în opinia profesorului Tudor Drăganu , confirmarea sau infirmarea unei legi deja adoptate de parlament . Această posibilitate ar rezulta din prevederile art. 2 alin. 1 din constituție , potrivit căruia suveranitatea națională se poate exercita și direct prin referendum. Făcând notă discordantă președintele republicii franceze are dreptul, doar la propunerea guvernului , în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două camere , să supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat sau care comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui tratat care , fărăr a fi contrar constituției , ar avea unele consecințe asupra funcționării instituțiilor politice (art. 11 din c-ția Franței ). Dacă se are în vedere poziția predominantă a președintelui republicii , a puterii executive în general , observă importanța majoră a acestei prerogative constituționale .Pe această cale, președintele ar putea să se impună, într-o manieră decizională autoritară , un obiectiv politic apelând la votul popular electoral , fiind mai ușor de convins decât parlamentarii după ce a obținut propuneri fictive din partea primului ministru . Uzând de prerogativă președintele De Gaulle a impus revizuirea constituției ( schimbarea modalității de alegere a președintelui Franței) deși legea fundamentală prevedea o altă procedură pentru revizuire .

Dreptul de veto este o prerogativă definitorie a sistemelor prezidențiale însă între aceste prerogative constituționale din diferite sisteme constituționale nu se poate pune semnul egalității . În sistemul constituțional francez dreptul de veto al președintelui este circumscris dreptului acestuia de a cre parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi ordinare sau numai asupra unor artcole ale acestora sau după caz, de a sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare , înainte de a promulga. Cum și șefului de stat român îi revine această posibilitate se poate considera că și el are un astfel de veto legislativ .

Atribuțiile președintelui privind formarea unor autorități publice includ , în primul rând, convocarea formală în prima sesiune a parlamentului nou ales . Apoi urmează importanta posibilitate de a dizolva parlamentul care în cazul Franței se reduce numai la dizolvarea camerei inferioare , a Adunării Naționale . În condițiile art. 89 din constituția României , după consultarea președinților celor două camere și a grupurilor parlamentare , președintele poate să dizolve parlamentul , dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare ș inumai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură .Constituția Franței impune consultarea prealabilă și a primului-ministru însă motivele dizolvării sunt lăsate la libera apreciere a președintelui francez al cărui decret nu trebuie contrasemnat . Constituția României mai impune și alte restricții de dizolvare . Astfel în cursul unui an parlamentul poate fi dizolvat o singură dată și nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului președintelui ș inici î n timpul stării de mobilizare , de război , de asediu sau de urgență . Constituția franceză interzice în acelați mod o nouă dizolvare a Adunării Naționale decât după 12 luni . De asemenea dizolvarea nu poate fi decisă în situația în care președintele arecurs la puterile sale excepționale potrivit art. 16 din c-ție .

În privința formării guvernului există o diferență esențială . Astfel , președintele României , în temeiul art. 88 din c-ție desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește guvernul pe baza votului de încredere acordat de parlament . Coroborând acest text cu art. 103 din c-ție rezultă că desemnarea candidatului pentru funcția de prim-mistru se face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori , dacă nu există o asemenea majoritate , a partidelor reprezentate în parlament . Șefului de stat francez îi revine unilateral dreptul de aforma guvernul numind prim-ministrul și ceilalți membrii ai guvernului însă la o propunere a acestuia . Din acesta rezultă că revocarea și numirea noilor membrii ai guvernului se realizează în același mod . Constituția României impune , în cazul unei modificări a structurii politice în caz de remaniere guvernamentală , aprobarea parlamentului . Potrivit art. 107 alin. 2 din c-ție președintele nu îl poate revoca pe prim-ministru . Șefului statului îi revine numirea și a altor autorități publice , în cazul României , numirea prim-ministrului interimar (art. 107) , numirea a trei judecători la Curtea Constituțională (art.142) , numirea în funcție a magistrațiilor (art. 125) ,numirea în alte funcții publice (art. 94 lit. c ) .De asemenea el acordă gradele de mareșal , general și amiral (art. 94 lit. b) . Art. 13 din constituția Franței conferă președintelui francez dreptul de a face numirile , la rândul spu , în posturile civile și militare ale statului .

Atribuțiile președintelui în domeniul apărării și asigurării ordinii publice se exercită în calitatea sa de comandant suprem al forțelor armate , de președinte al Consiliului de Apărare a Țării . În această privință funcțiile celor doi șefi de stat sunt similare . Constituția Franței nu consacră expres aceste atribuții care , în cazul României , sunt : declararea cu aprobarea prealabilă a parlamentului , a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate , luarea de măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva țării , instituirea stării de asediu sau a stării de urgență. Asigurarea autorității de stat constituționale este o prerogativă prezidențială de o importanță majoră pentru stabilirea locului președintelui republicii franceze în procesul conducerii sociale : „ Atunci când instituțiile Republicii Franceze , independența națiunii , integritatea teritoriului sau îndeplinirea a ngajamentelor internaționale sunt amenințate în mod grav și imediat și când funcționarea legală a autorității de stat constituționale este întreruptă , președintele republicii ia măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a primului-ministru , a președinților celor două camere și a Consiliului Constituțional”(art. 16) .Adunarea Națională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării acestor puteri excepționale. Articolul 16 constituie , în fapt, sursa preeminenței președintelui față de alte organisme constituționale.

Atribuțiile președintelui în domeniul politicii externe decurg , în principal, din funcția sa de reprezentare . Astfel , el încheie tratatele internaționale (în cazul Franței el fiind un adevărat garant al acestor acorduri ), acreditează și recheamă , la propunerea guvernului , reprezentanții diplomatici , acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state . Alte atribuții , similare în ambele sisteme , sunt acordarea de decorații și titluri de onoare și acordarea grațierii individuale .

Răspunderea președintelui este reglementată de o serie de dispoziții constituționale privind imunitatea și răspunderea politică și penală.Potrivit art. 68 din c-ția Franței , președintele nu este responsabil de actele săvârșite în exercițiul funcțiilor sale decât în caz de înaltă trădare . Imunitatea este, și în cazul președintelui României , o formă de protecție a acestuia împotriva oricăror presiuni . Imunitatea președintelui este reglementată de art. 84 din constituție, într-un mod similar cu imunitatea parlamentară sub forma independenței opiniilor politice exprimate în timpul mandatului (art. 84 trimite la rt. 72 din c-ție referitor la imunitatea parlamentară . Din textul art. 84 alin. 2 ar rezulta , însă , că imunitatea președintelui este doar una parțială , raportată la imunitatea parlamentară . Astfel , acest text trimite doar la art. 72 alin. 1 din c-ție , și nu la paragrafele art. 72 prin care se reglementează inviolabilitatea parlamentarilor față de măsurile preventive de percheziție, reținere sau arestare . Însă aceste dispoziții sunt aplicabile și președintelui pentru aceleași considerente ca și în cazul parlamentarilor. Așadar, imunitatea președintelui îl scutește pe acesta de răspunderea juridică de orice fel , pe perioada exercitării mandatului , pentru fapte săvârșite în această perioadă , cu excepția răspunderii politice prevăzute de art. 95 și a celei penale prevăzute de art. 96. Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului , dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin președintelui în exercitarea acestuia , se aplică numai inviolabilitatea , astfel încât după încetarea mandatului , președintele va putea fi supus percheziției , reținerii sau arestării pentru acele fapte . Competența de punere sub acuzare în caz de înaltă trădare revine potrivit ambelor sisteme constituționale celor două camere ale parlamentului . În Franța acestea decid printr-un vot identic în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun, în timp ce în sistemul nostru punerea sub acuzare a președintelui poate fi hotărâtă de camera deputaților și de senat în ședință comună , cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputațiilor și senatorilor .Inițiativa punerii sub acuzare poate aprține majorității deputaților și senatorilor . Aceasta propunerede punere sub acuzare se aduce neîntârziat la cunoștiința președintelui pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută . Dacă această propunere este aprobată de parlament președintele va fi suspendat de drept pânî la data eventualei demiteri . Competența de judecată revine în cadrul ambelor sisteme înaltelor curți de justiție . În cazul în care acestea pronunță o hotărâre de condamnare președintele va fi demis de drept la dat rămânerii definitive a acestei hotărâri .

Deși în regelementarea instituției prezidențiale , principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant român de la 1991 a fost constituția Franței din 1958 , sistemul constituțional românesc a fost caracterizat de mulți autori ca fiind semiprezidențial , în timp ce alții , ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez , precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului , au calificat acest sistem ca fiind semiparlamentar . Astfel , din dispozițiile constituționale franceze rezultă pe lângă o separație aproape strictă a celor trei puteri , o preponderență a puterii executive față de cea legislativă , concentrarea puterii de decizie statală la nivelull președintelui republicii , neresponsabilitatea politică a șefului statului , numirea membrilor guvernului de acesta la propunerea premierului fără consultarea parlamentului .Ar trebui să caracterizăm deci regimul politic francez ca pe un regim prezidențial .

Conform Constituției , fiecare stat este guvernat de către un lider care este desemnat pentru a reprezenta statul respectiv numit printr-o convenție generală – Șeful Statului . Fiecare stat conform constituției proprii desemnează câte o denumire proprie pentru termenul de “șef al statului” față de celelalte state – de exemplu : conform Constituțiilor României , Ungariei și Italiei șeful statului este – Președintele (țării sau republicii) . Conform Constituției Spaniei Șeful Statului este – Regele .

Conform constituțiilor României , Ungariei și Italiei , există atât asemănări cât și deosebiri referitoare la Șeful Statului celor trei state. Din prevederile constituțiilor celor trei state mai sus menționate , putem desprinde anumite asemănări între șeful statului fiecărei țări în parte :

în primul rând denumirea prevăzută în constituția acestor trei state este aceea de Președinte , care în cazul României este de Președinte al Statului , iar în cazul Ungariei și Italiei este de Președinte al Republicii.

are rolul de a reprezenta statul său republica și este cel care deține puterea supremă în stat , fiind reprezentantul națiunii.

este comandantul șef al forțelor armate ;

funcția președintelui este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, președintele neavând voie să îndeplinească altă funcție decât cea de șef al statului.

este cel care are inițiativa referendumului ;

este cel care încheie tratatele internaționale în numele țării pe care o reprezintă;

are dreptul de grațiere individuală și de comutare a pedepselor;

persoană președintelui este inviolabilă ;

nu răspunde pentru acțiunile sale cât timp este la conducerea statului decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituției statului ;

are dreptul să confere decorații și onoruri conform prevederrilor legale;

are dreptul de promulgare a legilor .

trebuie să depună jurământul de credință față de statul pe care îl reprezintă inante de a fi numit în funcție ;

este îndepărtat de la guvernare în următoarele cazuri : când i se revoca mandatul în caz de expirare a termenului , în cazul decesului , când este declarat incompatibil , în caz de demisie și de destituire .

se bucura de imunitate .

este ales prin tur de scrutin secret .

poate fi destituit din funcție în cazul încălcării în mod grav a constituției .

beneficieaza de indemnizație și celelalte drepturi ce îi revin prin lege.

După ce am analizat asemănările care există între șefii celor trei state conform constituției fiecărui stat în parte , trebuie analizat și faptul că, pe lângă atribuții comune , există multe deosebiri între atribuțiile , modul de guvernare și îndatoririle unui șef de stat.

Jurământul de credință de exemplu , deși este un lucru comun și este obligatoriu a

fi depus de către șeful statului înainte de numirea în funcție , este depus în mod diferențiat în cele trei state astfel :

președintele României depune jurământul de credința în fața Camerei Deputaților și a Senatului în ședință comună ;

președintele Italiei depunde jurământul de credința în fata Parlamentului reunit în ședință comună ;

președintele Ungariei depune jurământul de credința în fața Adunării Naționale ;

Regăsim o asemănare între durata mandatului de guvernarea a șefului staului care

este de cinci ani în cazul României și Ungariei ,spre deosebire de Italia în care mandatul șefului statului este de 7 ani.

Conform constituției României , nu este prevăzută o vârstă minimă pe care care candidatul la președenție trebuie să o aibă îndeplinită pentru a putea candida la șefia statului , fapt care este clar determinat în constituția Italiei , în care este specificat faptul că pentru a putea fi ales președinte al republici , orice cetățean care se bucura de drepturile sale civile și politice care dorește să candideze la șefia staului trebuie să aibă îndeplinită vârsta de 50 ani , În cazul Ungariei , poate fi ales șef al staului orice cetățean care are drept de vot și care, în ziua alegerii are împlinită vârsta de 35 de ani .

În cazul României și Ungariei , șeful statului nu poate îndeplini mai mult de două mandate în funcția de președinte – care pot fi sau nu succesive , lucru care nu este însă prevăzut în constituția Italiei.

Una dintre “puterile” șefului statului este aceea ce el poate să divolve în cazul României Parlamentul , dar numai după consultarea președinților celor două camere , pe când în cazul Italiei poate să dizolve ambele Camere ale Parlamentului, pe când , în cazul statului Ungar , președintele republicii poate să dizolve Adunarea Națională .

În caz de război însă , conform prevedirilor constituției , regăsim o asemănare între cele trei state , mai exact faptul că Parlamentul (în cazul României și Italiei) și Adunarea Națională ( în cazul Ungariei ) nu pot fi dizolvate și își prelungesc mandatul și atribuțiile până la finalizarea războiului , ele neputând fi înlăturate de la condure în acest caz .

De asemenea o altă cauză conform căreia Parlamentul nu poate fi dizolvat (cauza care se aplică doar pentru România și Italia ) , este atunci când Președintele statului mai are rămase 6 luni din mandatul de conducere , precum și în stare de urgență , asediu , stare de mobilizare .

Regăsim o asemănare între prevederile constituționale în cazul Italiei și Ungariei în care sunt prevăzute maxim trei tururi de scrutin pentru alegerea președintelui republicii , iar în cazul României , constituția nu prevede mai mult de două tururi de scrutin pentru alegerea șefului statului .

O altă asemănare regăsim în cazul prevederilor constituționale pentru statul Român și cel Italian , conform cărora , președintele nu este numai comandantul forțelor armate , el este și președintele Consiliului Superior de Apărare , spre deosebire de prevedirile în cazul statului Ungar care stipulează numai faptul că șeful statului este commandant șef al forțelor armate .

Distingem o asemănare între constituțiile celor trei state cu privire la faptul că : șeful statului deține puterea în stat , și beneficieaza de imunitate , dar și că el poate fi însă și acuzat în cazul săvârșirii unor fapte grave prin calca prevederile Constituției .În ciuda faptului că în toate cele trei țări este prevăzut faptul că președintele poate fi pus sub acuzare ,observăm o deosebire de la un stat la altul legat de care organ al statului are dreptul instituie acuzarea după cum urmează:

Conform Contitutiei României , șeful statului în cazul încălcării legii poate fi pus sub acuzare de către Camera Deputaților și Senatul , în ședință comună , cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor , în caz de înaltă trădare . Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se adduce , neîntârziat , la cunoștință Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se împută.De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept, competentade judecata aprtinand Înaltei Curți de Casație și Justiție

Conform Constituției Ungariei , președintele republicii poate fi pus sub acuzare în cazul în care în timpul exercitării funcțiilor sale violează în mod intenționat Constituția sau o altă lege.O cincime din numărul deputaților poate propune punerea sub acuzare a Președintelui Republicii pentru violarea Constituției sau a altor legi în timpul exercitării funcțiilor sale . Procedura punerii sub acuzare este angajată printr-o hotărâre luată cu o majoritate de două trimi din numărul deputaților. Votul este secret . Din momentul adoptării hotărârii de către Adunarea Națională și până la încheierea procedurii de punere sub acuzare , Presedintelenun își poate exercita puterile. Calificarea actului tine de competenta Curții Constituționale .

Conform Constituției Italiei președintele republicii poate fi pus sub acuzare decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituției. În aceste cazuri , el este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în ședință comună , cu majoritatea absolută a menbrilor săi.

În urma suspendării din funcție , incapacității de executare a funcției sau dacă funcția de Președinte rămâne vacanță , la condurerea statului este asigurat un intermediar până la soluționarea acestei probleme . În acest caz găsim o asemănare și deosebire între statul Român și cel Italian cu privire la faptul că : funcțiile Președintelui republicii sunt exercitate de președintele Senatului în cazul Italiei , fapt care se regăsește și incazul statului Român , funcția de intermediere fiind asigurată în ordine de președintele Senatului sau președintele Camerei Deputaților. Când vorbim despre Ungaria , înlocuitorul președintelui republicii la conducere va fi Președintele Adunării Naționale.

Există și o serie de deosebiri în ceea ce privește atribuțiile președintelui statului de numire în diferite funcții , atrbutii care diferă de la un stat la altul. Astfel :

Constituția României prevede că Președintele acorda gradele de mareșal, de general și de amiral cadrelor militare ; numește în funcții publice , în condițiile prevăzute de lege ; la propunerea Guvernului , acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice .

Constituția Italiei prevede că Președintele poate să numească funcționarii în stat , în cazurile prevăzute de lege ; după o autorizare prealabilă a Camerelor acreditează și primește reprezentanții diplomatici și ratifica tratatele internaționale.

Constituția Ungariei prevede că președintele republicii numește și primește ambasadorii și miniștrii plenipotențiar ; conform dispozițiilor stabilite printr-o lege specială , numește secretarii de stat și îi revoca din funcție ; la propunerea unei persoane sau a unor organe stabilite printr-o lege specială , numește și revocă din funcție pe președintele și pe vicepreședintele Băncii Naționale a Ungariei și pe profesorii universitari ; numește rectorii universităților și îi revoca din funcție ; numește și înaltă în grad generalii; îl confirma în funcție pe președintele Academiei de Științe a Ungariei.

În concluzie, conform contituțiilor României, Italiei și Ungariei, șeful statului se numește președinte, el este cel care deține puterea supremă în stat , se bucura de imunitate în timpul exercitării atribuțiilor prezidențiale , este comandantul supreme al apărării , poate să numească în diferite funcții și să acorde grade militare precum și multe alte atribuții care diferă de la un stat la altul. Deși nu poate fi tras la răspundere pentru greșelile sale în timpul executării mandatului , el poate însă fi tras la răspundere și judecat pentru faptele sale în cazul în care încalcă cu constita prevederile Constituției sau alte legi în acest sens .

CONCLUZII

Sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă din modul de desemnare a șefului statului, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice ale raporturilor acestuia cu autoritățile publice și popor, așa cum au fost ele prezentate în capitolele anterioare, putem concluziona în următorul mod:

1. Președintele României este ales prin vot universal egal, direct, secret, liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale în două tururi de scrutin, se regăsește în republicile semiprezidențiale, constituind singura asemănare cu aceasta. Deși Parlamentul este ales tot prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat bucurându-se de aceeași reprezentativitate ca și Președintele României, legea fundamentală l-a calificat ca “organul reprezentativ suprem al poporului român”.

2. Președintele României nu are drept de inițiativă legislativă, acest drept aparține Guvernului, parlamentarilor și unui număr de 250000 de cetățeni cu drept de vot (art. 73 alin 1 Constituție).

3. Deși Președintele este unul din subiectele care are inițiativa revizuirii Constituției, nu poate exercita acest drept din proprie inițiativă, ci numai la propunerea Guvernului.

4. O singură dată, Președintele poate refuza promulgarea unei legi (art.77 alin.2) În urma reexaminării de către Parlament, promulgarea devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate (art.77 alin.3).

5. Președintele încheie tratatele internaționale în numele României acestea fiind negociate de Guvern și pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile (art.91 alin.1).

6. La propunerea Guvernului, Președintele acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91 alin.2)

7.Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. Hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, numai în cazuri excepționale și în cel mult 5 zile de la adoptare (art.92 alin.2)

8. Președintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, dar le aduce la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj (art.92 alin.3)

9. Potrivit legii, Președintele instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele localități, însă solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia (art.93 alin.1)

10. Președintele emite decrete în exercitarea atribuțiilor sale, care le publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor atrage inexistența acestora.

11. Decretele emise de Președinte pentru exercitarea atribuțiilor referitoare la:

– încheierea de tratate, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici, declararea mobilizării forțelor armate, respingerea agresiunii armate, instaurarea stării de asediu sau a stării de urgență, conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareșal, general și amiral și acordarea grațierii individuale, se contrasemnează de Primul-ministru (art.99 alin.2)

12. Președintele poate să dizolve Parlamentul dar după consultarea celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, precum și dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare. De asemenea Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată pe timp de un an calendaristic și dizolvarea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui și nici în timpul stării de asediu sau a stării de urgență (art.89)

13. Președintele României poate fi suspendat din funcție de Parlament (art.95 alin.1-2).

14. Președintele poate fi demis de popor, în urma organizării referendumului (art.95 alin.3).

15. Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare (art.84 alin.3).

16. Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul dar pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art.85 alin.1).

17. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului Președintele revocă și numește pe unii membrii ai Guvernului, dar la propunerea Primului-ministru (art.85 alin.2).

18. Guvernul în întregul său și fiecare membru al său solidar cu ceilalți membrii, răspund politic numai în fața Parlamentului (art.108 alin.1)

19. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, poate fi cerută nu numai de Președintele României ci și de Camera Deputaților și Senat. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, obligă Președintele României să-l suspende din funcție.

20. Președintele României poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național, numai după consultarea Parlamentului (art.90)

Prin urmare reglementările constituționale au dorit o îngrădire a atribuțiilor Președintelui României, legea fundamentală din 1991 adaptată soluției caracteristice republicilor parlamentare. De alt fel chiar Antonie Iorgovan este de părere că “suntem mai aproape de un sistem parlamentar decât de unul semiprezidențial, suntem în prezența unui sistem semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat”.

Un exemplu reprezentativ pentru regimul semiprezidențial este cel francez unde rolul politic al Președintelui republicii este foarte important. În comparație cu rolul președintelui francez rolul Președintelui României este mai atenuat. În această ordine de idei făcând referire la articolul 11 din Constituția Franței unde se stipulează că Președintele “poate supune referendumului orice proiect de lege asupra organizării puterilor publice, asupra reformelor politica economică sau socială a națiunii și privind sarcinile publice care contribuie la acesta, sau vizând autoritatea ratificării unui tratat care, fără a fi al constituției, ar avea implicații asupra funcționării instituțiilor”, s-ar putea aduce completări la articolul 90 din Constituția României cu privire la referendum, astfel încât Președintele să poată propune referendum în mai multe probleme de interes național fără o prealabilă aprobare a Parlamentului. Tot în comparație cu Franța unde Președintele poate participa la toate ședințele Guvernului propunem o completare în acest sens la articolul 87 din Constituția României unde la primul aliniat se stipulează că Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului ministru, în alte situații. Și în această situație putem propune o extindere a prerogativelor Președintelui României și anume participarea la toate ședințele Guvernului nu numai în anumite situații strict prevăzute în Constituție.

Făcând aceste comparații este ușor de remarcat că rolul politic al Președintelui României este mult diminuat, toate atribuțiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări specifice regimului parlamentar și uneori mai excesive ca în orice regim parlamentar. În acest sens putem menționa cu titlul de exemplu atribuția de dizolvare a Parlamentului și cele menționate mai sus. Și la acest articol s-ar putea aduce completări în sensul că Președintele ar putea dizolva oricând Parlamentul asemeni Președintelui Franței.

Considerăm că pentru a se stabili un regim politic semiprezidențial deplin în România și nu unul atenuat ca cel existent, o condiție necesară și suficientă în acest sens este augmentarea prerogativelor Președintelui. În încercarea de a extinde sfera prerogativelor Președintelui României și pentru a dovedi rolul important al acestuia, considerăm că cele câteva sugestii menționate mai sus și-au găsit justificarea.

BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,manuale

1.Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan Georgescu.,-Drept admnistrativ ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008

2.Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității Titu Maiorescu,București ,2002

3.Buta Gh.,-Curs de drept constituțional,Facultatea de Studii Europene-IDD,Ed. Universității Babeș- Bolyai,Cluj-Napoca,2002

4.Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și în

dreptul român, Editura CH Beck, 2008

5.Drăganu T.,Drept constituțional și instituții politice . Tratat elementar, vol. I,

Editura Lumina Lex, 2008

6. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I ,Ed. All Beck,București 2001

7. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II-a, Editura Lumina Lex,

Bucuresti, 2009

8.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constituțional și institușii politice, ediția a X-a

revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2002

9. Tofan D., –Drept administrativ-curs universitar, vol. I, Ed. All

Beck, București, 2003

Legislație,reviste,publicații:

Constituția României, 1965

Constituția României, 1991

Constituția României 2003

Revista Dreptul

Revista Studii de Drept Românesc

Revista de drept public

www.juridice.ro

www.dreptonline.ro

www.euroavocatura.ro

www.monitoruloficial.ro

CUPRINS