Prescriptia Penala
CUPRINS
=== Prescriptia penala ===
CUPRINS
Introducere
Normele juridice în general au în caracter temporar, atât sub aspectul duratei lor în timp cât și sub aspectul efectelor pe care le produc. În drept trecerea unui interval de timp, în anumite condiții, poate fi generator de consecințe juridice în sensul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice, deci a unor drepturi și obligații. Instituția ca atare este cunoscută sub denumirea generică de prescripție. În domeniul dreptului penal, ținând cont de caracteristicile lui sub aspectul finalității urmărite, este consacrată doar prescripția extinctivă.
Prescripția în dreptul penal este reglementată în două modalități, respectiv prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei.
Între aceste două modalități ale prescripției penale există asemănări, dar și multe deosebiri care țin de finalitatea lor diferită, motiv pentru care au fiecare în parte reglementări de sine stătătoare. Promptitudinea în tragerea la răspundere a celor care au săvârșit infracțiuni este un principiu care guvernează instituția în sine. Realitatea a demonstrat că sunt cazuri în care tragerea la răspundere a infractorilor nu s-a putut realiza prompt și deci în timp util, fie datorită faptului că infractorii n-au putut fi identificați sau prinși. În aceste situații este evident că trecerea timpului are consecințe reale, care nu pot fi trecute cu vederea în planul răspunderii penale.
În realizarea obiectivelor și a scopului lucrării am pornit de la studierea în literatura de specialitate a aspectelor problematicii abordate, având în vedere că prescripția răspunderii penale este o temă cu un puternic impact în cadrul statului de drept.
Fapta care se stinge din memoria oamenilor, probele care dispar sau se degradează, în materialitatea lor sau din memoria martorilor, constituie o împrejurare ce îngreunează considerabil sau face chiar imposibilă tragerea la răspundere penală. Este evident că în cazul trecerii unui anumit interval de timp din momentul săvârșirii infracțiunii, răspunderea penală, constrângerea ca atare, apare inoportună și inutilă. Pentru rezolvarea acestor situații legiuitorul a creat instituția prescripției răspunderii penale.
Pentru tema abordată am investigat un volum considerabil de acte normative și lucrări din literatura de specialitate cu privire la normele dreptului penal și eficiența acestora. Așa cum preciza prof. Vintilă Dongoroz, „normele dreptului penal au o eficiență activă din însăși momentul intrării lor în vigoare, deoarece dau naștere unui raport juridic între societate pe de o parte și membrii săi pe de altă parte, societatea având dreptul de a pretinde o anumită conduită de conformare cu normele dreptului penal, iar membrii societății având obligația corelativă de a respecta această conduită”.
Capitolul I
PRESCRIPȚIA PENALĂ – GENERALITĂȚI
§1.1. Concept
Așa cum se cunoaște, orice încălcare a legii penale, prin săvârșirea unei infracțiuni, apare ca un conflict între voința legii, cuprinsă în preceptul violat și voința destinatarului care a avut o conduită contrară preceptului cuprins în norma de incriminare.
Acest conflict creează un raport juridic substanțial în cadrul căruia statul își exercită dreptul de a trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligația să suporte consecințele nerespectării legii penale.
Dacă din punct de vedere formal infracțiunea constituie o faptă săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, sub aspect substanțial fapta penală reprezintă o faptă care prezintă pericol social reprezentând o atingere adusă valorilor fundamentale ale societății (prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori); asemenea fapte având la bază violența, frauda ori constituind manifestări de indisciplină socială, produc o stare de nesiguranță, de neliniște socială, tulburând grav ordinea juridică; prin aceasta astfel de comportări vatămă sau pun în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală.
Fiind acte neconvenabile societății, asemenea manifestări reclamă din partea statului o reacție promptă față de încălcarea comisă și prin aceasta restabilirea grabnică a ordinii de drept și tragerea imediată la răspundere și sancționare a făptuitorului.
Prin aplicarea imediată a pedepsei și prin asigurarea unui sistem de executare promptă a sancțiunii de către cel vinovat se realizează, totodată, în condiții mai eficiente scopurile pedepsei și anume prevenirea specială, adică reeducarea celui condamnat și prevenirea generală constând din influența pe care pedeapsa și executarea ei o exercită asupra comportării viitoare a celor din jur.
Aplicarea și executarea de pedepse conduc la atingerea scopurilor menționate numai dacă efectuarea lor are loc în timp util, și anume dacă sancționarea infractorilor prin aplicarea pedepsei intervine într-un interval de timp cât mai scurt și cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, iar punerea în executare se realizează cât mai repede după condamnare.
La această concluzie au ajuns și fondatorii școlii clasice penale: astfel, Beccaria scria că una dintre cele mai puternice frâne ale infracțiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci promptitudinea și inevitabilitatea lor.
Promptitudinea pedepsei răspunde necesității ca sancțiunea penală să se aplice atunci când opinia publică are încă vie în memorie faptele comise de infractor și urmările acestora; totodată, o aplicare promptă a pedepsei întărește convingerea membrilor grupului că nici o violare a legii nu rămâne nepedepsită; concluzie de natură să amplifice rolul de prevenție generală a pedepsei. Pe de altă parte, tragerea la răspundere a făptuitorilor imediat după săvârșirea faptei creează condițiile necesare unei juste sancționări a acestora, fiindcă urmele și toate celelalte probe ale infracțiunii sunt mai ușor de adus în fața instanței, iar judecata se poate face în condiții mai bune.
Există, însă, și situații excepționale când tragerea la răspundere nu poate fi exercitată în timp util sau, chiar dacă sancțiunea a fost aplicată cu promptitudine nu este posibilă executarea la timp a pedepsei. Așa de pildă, o infracțiune nu a putut fi descoperită imediat după săvârșire, deoarece într-un caz de omor s-a crezut, la început, că este vorba de o moarte naturală a victimei și numai ulterior s-a aflat că la mijloc este vorba de o crimă; sau fapta deși descoperită la timp, autorii nu au putut fi identificați ( lipsind probele necesare ); sau, aceștia au fost identificați, judecați și condamnați, dar între timp, au dispărut, situație în care pedepsele nu au putut fi executate.
Alteori se întâmplă ca, datorită unor carențe ale autorităților, descoperirea și identificarea făptuitorilor ori prinderea condamnaților dispăruți să se producă după trecerea unui îndelungat interval de timp, după ani de zile de la săvârșirea faptei sau de la pronunțarea hotărârii definitive.
După trecerea unui astfel de interval, însăși fapta și făptuitorul apar într-o altă lumină în opinia publică, ștergându-se treptat din memoria oamenilor fapta petrecută cu mulți ani în urmă. Prin trecerea timpului, gradul de pericol social pe care îl prezenta inițial fapta și făptuitorul s-au diminuat, atenția opiniei publice fiind îndreptată spre alte evenimente.
Aceeași uitare sau amintire vagă se produce și în cazul celui condamnat, dispărut și regăsit după mulți ani.
Pe de altă parte, atingerea sau punerea în pericol a valorilor sociale prin faptele săvârșite cu ani în urmă își pierde rezonanța socială, iar urmările acestor fapte își pierd însemnătatea; ele sunt înlăturate sau șterse prin trecerea timpului.
Nu se poate exclude nici posibilitatea ca infractorul sau condamnatul, descoperit după mulți ani de la săvârșirea faptei sau de la pronunțarea condamnării să fi desprins învățăminte din fapta comisă și să se fi îndreptat, chiar fără aplicarea sau executarea pedepsei.
În aceste condiții, în toate timpurile, legiuitorii și-au pus problema dacă aplicarea pedepsei ori executarea unei condamnări cu mare întârziere mai poate fi necesară, ar mai corespunde scopului pedepsei și cerințelor unei politici penale realiste. Pe drept cuvânt, în doctrina penală s-a desprins concluzia că inevitabilitatea răspunderii penale nu trebuie să fie înțeleasă în mod simplist și unilateral, putând exista situații care să împiedice exercitarea promptă a răspunderii penale sau ca aceasta să fie chiar neindicată tocmai în interesul apărării sociale.
De aceea soluția înlăturării răspunderii penale după trecerea unui anumit interval de timp apare ca necesară și întemeiată din punct de vedere social și politico-penal. Aceleași temeiuri stau și la baza reglementării prescripției executării pedepsei.
§1.2. Implicațiile penale ale factorului timp
Așa după cum se știe, timpul este una dintre dimensiunile fundamentale în care se desfășoară orice activitate umană. Orice act al omului, indiferent de semnificația lui individuală sau socială se desfășoară în timp, implică o anumită durată de efectuare. În timp se fixează momentul începerii acțiunii ca și sfârșitul acesteia și tot timpul măsoară fiecare etapă în desfășurarea actului. Dar timpul are și rolul lui de judecată de valoare a acțiunilor omenești. Nici o acțiune nu scapă criticii necruțătoare a vremii. Timpul poate atribui ori confirma valoarea unei acțiuni omenești după cu poate să infirme total sau parțial valoarea atribuită de predecesori. În egală măsură timpul joacă și un rol de tămăduitor al suferințelor omenești; unele vătămări fizice sau psihice se vindecă cu ajutorul timpului uneori însoțit și de unele tratamente medicale. Timpul face să dispară antagonismele dintre oameni, după cum poate contribui la îmbunătățirea sau agravarea relațiilor dintre indivizi, ca și între state.
Infracțiunea ca orice acțiune umană este și ea supusă acțiunii timpului. De asemenea, politica represivă penală suferă la rândul ei, și în mod hotărâtor, efectele trecerii timpului. În timp se fixează momentul începerii și consumării ori epuizării unei fapte ilicite; aceste momente determinând stabilirea legii penale aplicabile ( activitatea, retroactivitatea sau ultraactivitatea legi penale ).
O durată de timp are și legea penală, cu ajutorul timpului fixându-se intrarea în vigoare a legii și momentul ieșirii din vigoare a acesteia. De asemenea cu ajutorul timpului se stabilește capacitatea psiho-fizică a făptuitorului pentru a verifica dacă era sau nu capabil în momentul săvârșirii infracțiunii.
În timp se măsoară sancțiunea privativă de libertate; vocația la liberare condiționată depinde printre altele și de trecerea unei durate de timp de executare a pedepsei.
În conținutul incriminării, timpul (sub forma unor împrejurări care caracterizează sau delimitează timpul) poate avea rolul de element constitutiv (condiție temporală, constitutivă), de pildă, infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului se comite în timp de război, la fel infracțiunea de folosire a emblemei Crucii Roșii, infracțiunea de defetism și altele; ori împrejurarea care caracterizează sau delimitează timpul ar putea avea rolul de element circumstanțial (de pildă, furtul în timpul nopții, furtul în timpul unei calamități) sau de circumstanță legală agravantă (de exemplu, circumstanța prevăzută în art. 75 lit. f și anume, săvârșirea infracțiunii de o persoană care a profitat de o stare de calamitate), sau ar putea avea rolul de circumstanță judecătorească (condiție temporală circumstanțială).
Timpul poate fi un element deosebit de important în stabilirea calității de subiect activ al infracțiunii (de exemplu, dacă este minor sub 14 ani ori are vârsta între 14-16 ani) sau de subiect pasiv al infracțiunii (de exemplu, dacă are vârsta sub 18 ani în infracțiunea de seducție, ori sub 14 ani în cazul infracțiunii de raport sexual cu o minoră (condiție temporală legată de subiect).
Timpul poate apare exprimat în conținutul incriminării sub forma unei durate determinate (de exemplu, fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit, autorităților) ori sub forma unei durate nedeterminate (de exemplu, „de îndată” în cazul infracțiunii de pruncucidere sau de nedenunțare a unor infracțiuni ) sau sub forma unei expresii (de pildă, „în termenul legal”, în cazul nedepunerii armei la organul competent de cel căruia i s-a respins cererea de prelungire a valabilității permisului).
Alteori, timpul este exprimat prin anumite evenimente care în mod obligatoriu ar trebui să se petreacă în durata respectivă, evenimente care ar atrage anumite consecințe penale (de exemplu, stare de război, în timpul nopții, în timpul unei calamități etc.).
Aceste multiple moduri sub care legiuitorul exprimă timpul în conținutul incriminării, ar putea fi sistematizate, după cum avem în vedere aspectul cantitativ al timpului, adică durata, sau cerințele temporale de desfășurare ale acțiunii sau inacțiunii incriminate, sau se referă la aspectul calitativ al timpului, adică la un anumit eveniment temporal de care sunt condiționate existența unor consecințe penale. Sub primul aspect (cantitativ) avem în vedere situația când legea pretinde ca fapta incriminată să se desfășoare într-o anumită durată determinată (ca în cazul nepredării bunului găsit, absența nejustificată de la serviciu, dezertarea, neplata pensiei d întreținere peste 2 luni); același caracter îl au și condițiile legate de subiect, ele referindu-se tot la aspectul cantitativ determinat (vârsta) al timpului. Alteori legea pretinde așa cum am mai arătat să existe o durată nedeterminată cum ar fi un anume moment „de îndată” sau „în termenul legal” (art. 279 al.2). În toate aceste cazuri, legea are în vedere simpla curgere a timpului fără vreo notă specifică și fără ca această curgere să fie legată de vreun eveniment care să coloreze într-un anumit mod durata respectivă (condiție temporală cantitativă).
Dimpotrivă, în alte situații legea penală atribuie timpului anumite consecințe numai dacă în limitele respective s-a produs un eveniment natural (de pildă, în timpul nopții, în stare de calamitate) ori un eveniment determinat de voința oamenilor (de exemplu, stare de război). În aceste situații timpul este luat în seamă de legiuitor prin latura sa calitativă, adică timp caracterizat de un anumit eveniment petrecut într-o durată de timp, eveniment care determină unele consecințe penale deosebite (condiție temporală calitativă).
Atât condiția temporală cantitativă, cât și cea calitativă, s-ar putea subîmpărți în condiție temporală constitutivă cantitativă sau calitativă și în condiție temporală circumstanțială cantitativă sau calitativă, (așa de exemplu, durata absenței nejustificate de la unitate sau serviciu, are atât conținut constitutiv, cât și cantitativ; dar condiția temporală cantitativă poate fi și circumstanțială (de exemplu: absența nejustificată a militarului pe o durată mai mare de 4 ore). Uneori condiția temporală circumstanțială poate fi atât cantitativă cât și calitativă. De exemplu, absența nejustificată a militarului pe o durată mai mare de 4 ore (condiția temporală circumstanțială cantitativă) se pedepsește mai grav dacă se comite în timp de război (condiția temporală circumstanțială calitativă). În acest din urmă caz, condiției temporale constitutive cantitative i se asociază atât o condiție temporală circumstanțială cantitativă (4 ore) dar și una calitativă (stare de război).
Tot astfel, condiția temporală calitativă poate să se subîmpartă în condiție temporală constitutivă calitativă (de exemplu, infracțiunea de trădare de patrie prin ajutarea inamicului; în acest caz cerința ca fapta să fie comisă în timp de război constituie o cerință temporală calitativă constitutivă). Dar condiția temporală calitativă poate avea și rolul unei condiții temporale circumstanțiale (de exemplu, lovirea sau insulta superiorului în caz de război; în acest caz condiția cerută de lege pentru existența modalității agravate și anume starea de război, art.335 al.3, este concomitent o condiție temporală circumstanțială și calitativă).
Sistematizarea de până acum a condițiilor temporale ar putea sugera o clasificare chiar mai generală a acestora după cum am avea în vedere rolul pasiv sau rolul activ pe care o circumstanță temporală cantitativă sau calitativă, constitutivă sau circumstanțială ar putea să-1 joace în realizarea represiunii penale.
Am spune că timpul se manifestă ca o realitate pasivă, ori de câte ori oferă numai fundalul temporal, limitele în cadrul cărora se desfășoară o activitate cu implicații penale. În această funcție timpul nu exercită o influență nemijlocită asupra răspunderii penale și asupra executării pedepsei, ci eventual indirect în măsura în care nu sunt respectate condițiile temporale constitutive (cantitativă sau calitativă). În acest caz, lipsind un element constitutiv al infracțiunii fapta nu va constitui infracțiune și, indirect, nu va determina tragerea la răspundere penală a autorului, și tot astfel, indirect, va influența pedeapsa deoarece lipsind infracțiunea și răspunderea penală, implicit, nu va fi posibilă nici aplicarea unei pedepse și nici executarea acesteia. Așa de exemplu, dacă nu va fi îndeplinită condiția constitutivă cantitativă ca făptuitorul să nu fi predat în termen de 10 zile bunul găsit autorităților (presupunând că acesta a predat în termenul legal bunul) fapta incriminată în art. 216 alin.1 nu va constitui infracțiune (inexistența condiției temporale constitutive cantitative) implicit va fi exclusă răspunderea penală, aplicarea unei pedepse și executarea acesteia. Tot astfel, dacă n-a fost îndeplinită condiția temporală constitutivă cantitativă și legată de subiect în cazul infracțiunii de seducție, subiectul pasiv având vârsta peste 18 ani, nu va exista această infracțiune și, implicit, nu va exista răspundere penală, și nu va fi posibilă aplicarea pedepsei și executarea acesteia.
La fel raționăm și în cazul când nu ar fi îndeplinită o condiție temporală constitutivă calitativă (de exemplu, în cazul infracțiunii de defetism prevăzută în art.349 Cod penal ) dacă fapta ar fi fost comisă în timp de pace și nu de război cum pretinde norma de incriminare; în acest caz, lipsind condiția temporală constitutivă calitativă nu va exista infracțiune, nici răspundere penală, nu va fi posibilă aplicarea pedepsei și nici executarea acesteia.
În toate cazurile exemplificate timpul s-a manifestat ca o entitate pasivă oferind dimensiunile în care s-a înscris activitatea făptuitorului, fie sub forma unei durate, fie sub forma unui element de calificare a duratei temporale. În situațiile de mai sus timpul nu și-a manifestat însușirile sale active de înlăturare a răspunderii penale și a executării pedepsei (în condiții în care existând infracțiunea ar fi operat prezumția că există atât răspunderea penală cât și pedeapsa ).
Aceste însușiri încep să se manifeste din momentul când trecerea timpului își propune să evidențieze că deși există infracțiune prin intervenția sa activă (a duratei timpului) este înlăturată răspunderea penală ori posibilitatea executării pedepsei. Altfel zis, când durata de timp vrea să sublinieze că între infracțiune și răspunderea penală s-a interpus o altă realitate de natură să paralizeze existența răspunderii penale sau executarea pedepsei.
Această funcție activă a timpului care se manifestă în modul arătat, este valorificată de instituția prescripției răspunderii penale și a prescripției executării pedepsei.
De observat că această funcție activă a timpului se manifestă alături ori în continuarea funcției sale pasive. În măsura în care după constatarea existenței infracțiunii (care se desfășoară, pasiv, în timp) apar elemente temporale (adică aparținând de timp) care tind să împiedice, să înlăture posibilitatea răspunderii penale și a executării pedepsei ca urmări firești ale existenței infracțiunii, substituind acestora o altă realitate determinată de acțiunea activă a timpului asupra factorilor care ar fi justificat poate tragerea la răspundere penală a făptuitorului și executarea pedepsei, înseamnă că elementelor pasive ale timpului li s-au adăugat cele active care au devenit hotărâtoare stând la baza prescripției penale.
Acționând activ asupra memoriei oamenilor (prin ștergerea unei infracțiuni determinate sau a pedepsei din memoria acestora), timpul înlătură orice justificare a tragerii la răspundere penală a făptuitorului după trecerea unei durate îndelungate ori a executării pedepsei aplicate cu mult timp înainte.
Dar timpul acționează activ, benefic și asupra conștiinței făptuitorului lăsând să apară prezumția că, nemaisăvârșind nici o faptă penală o lungă perioadă, înseamnă că a desprins învățămintele necesare chiar fără a fi fost tras la răspundere penală sau supus executării pedepsei.
Aceste consecințe penale care se desprind din poziția activă a factorului timp, au fost subliniate și în doctrina penală română.
Astfel, profesorul Vintilă Dongoroz arată că factorul timp interesează în mai multe privințe legea penală, constituind un termen al infracțiunii; timpul interesează nu numai în privința determinării legii penale aplicabile în cazul succesiunii de legi penale în timp, nu numai pentru a stabili capacitatea psiho-fizică a infractorului și anume dacă avea sau nu vârsta necesară pentru a putea fi tras la răspundere penală, dar și pentru a determina punctul de plecare al prescripției răspunderii penale. Timpul în concepția profesorului Dongoroz, sub forma unei împrejurări care caracterizează sau delimitează timpul, poate să constituie o cerință constitutivă a conținutului incriminării sau o circumstanță modificatoare a gradului de pericol social al faptei și al infractorului.
Tot astfel, profesorul C. Bulai subliniază că prescripția constituie o expresie a rolului pe care îl are factorul timp în realizarea incidenței penale, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârșirea unei infracțiuni.
Profesorul Traian Pop arată, de asemenea, că în sens juridic general, prescripția înseamnă stingerea unui raport juridic prin trecerea unui timp prevăzut de lege. În sens general comun, această noțiune se identifică cu însăși trecerea timpului, a unei anumite perioade de timp.
§1.3. Cadrul legislativ al prescripției penale
Răspunzând acestor realități și exigențe de ordin social și politico-penal, codul penal prin norme adecvate, a reglementat această cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a consecințelor acesteia, bazată pe trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii infracțiunii sau a pronunțării hotărârii definitive de condamnare, consacrând astfel legislativ instituția prescripției.
În felul acesta legea penală română în vigoare s-a abătut întrucâtva de la legea penală anterioară. În concepția acesteia, prescripția însemna trecerea unui interval de timp însoțită de anumite condiții, care aveau drept consecință înlăturarea fie a aplicării sancțiunilor de drept penal (adică a dreptului statului de a aplica o pedeapsă) ipoteză în care doctrina susținea că există o prescripție a acțiunii penale, fie a executării pedepsei (adică a dreptului statului de a pune în executare condamnarea).
Prescripția acțiunii penale se producea numai dacă în intervalul prevăzut de lege făptuitorul nu a fost urmărit și tras la răspundere penală; aceasta este o prescripție ante judicium. Prescripția pedepsei avea loc când după pronunțarea unei condamnări definitive a trecut un interval de timp fără ca pedeapsa să fi fost executată; aceasta este o prescripție post judicium.
Intervalul de timp necesar pentru a opera prescripția se numea durata prescripției și varia după gravitatea faptelor și după cum era vorba de o prescripție a acțiunii sau o prescripție a pedepsei definitive.
Legea penală română în vigoare, dimpotrivă tratează prescripția nu ca o cauză de înlăturare a posibilității de a fi aplicată pedeapsa (denumită și prescripția acțiunii penale), ci ca o cauză care înlătură răspunderea penală și consecințele condamnării. într-o asemenea viziune prescripția este legată de aplicarea efectivă a legii penale și nu de condițiile exercitării acțiunii penale (chiar dacă înlăturarea răspunderii penale se răsfrânge pe plan procesual sub forma unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale art.10 lit. g c.pr. pen.).
De asemenea legea penală în vigoare reglementează prescripția executării ca o cauză care înlătură executarea pedepsei, caracterizare mai adecvată decât cea folosită în trecut și anume de cauză care înlătură punerea în executare a condamnării.
Pe de altă parte, în Codul penal anterior prescripția era considerată greșit ca o cauză de „stingere a incriminării” deși ceea ce se stingea în realitate, ca urmare a trecerii timpului, nu era incriminarea (fapta continuând a fi considerată infracțiune), ci răspundere penală, adică obligația făptuitorului de a suporta consecințele faptei comise. Dispărând această obligație a făptuitorului a dispărut și dreptul corelativ al statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor.
Legea penală română în vigoare reglementează două forme de prescripție penală, și anume:
prescripția răspunderii penale
prescripția executării pedepsei
Prima funcționează ca o cauză care înlătură răspunderea penală pentru o infracțiune săvârșită împiedicând incidența legii penale, urmărirea. Judecata și condamnarea infractorului. Dacă răspunderea penală a fost prescrisă, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pornită, procurorul urmează să dispună clasarea, când nu există învinuit sau inculpat, ori încetarea urmăririi penale când există învinuit sau inculpat; în cursul judecății instanța va pronunța încetarea procesului penal (art.10 litg, art.l 1 pcti, lit.a și c și art.11 pct.2, lit.b c.pr.pen.).
Prescripția răspunderii penale nu este subordonată nici unei condiții active cum ar fi buna conduită, ci pur și simplu legea pretinde ca să fi trecut o anumită durată de timp de la data săvârșirii infracțiunii și să nu fi intervenit o cauză de întrerupere a prescripției (cu excepția prescripției speciale).
Existența prescripției răspunderii penale se verifică de organele judecătorești înaintea oricărui examen al fondului, și în tot cursul procesului penal până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate; dacă cel interesat sau procurorul nu o invocă, instanța trebuie să o constate din oficiu și să o pună în discuția părților. Fiind vorba de o chestiune care interesează punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, dovada împlinirii termenelor cerute de lege pentru a opera prescripția trebuie făcută de organul judiciar (când făptuitorul nu o invocă); însă dacă acesta a invocat-o organul judiciar trebuie să facă dovada datei la care s-a comis infracțiunea și eventualele cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripției.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul cu vocație la aplicarea prescripției răspunderii penale consideră că pentru persoana sa operează vreuna din cauzele de achitare prevăzute î art.10 lit.a,e, c. pr. pen., acesta poate cere continuarea procesului penal în condițiile art. 13 c. pr. pen. Dacă în urma continuării procesului penal se constată că învinuitul sau inculpatul ar beneficia de vreuna din cauzele prevăzute în art.10 lit. a,e, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanța de judecată va pronunța achitarea.
Dacă nu se constată vreuna din cauzele menționate, procurorul dispune încetarea urmăririi penale iar instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal (art. 13 c. pr. pen.).
În ce privește prescripția executării pedepsei aceasta constituie o cauză care înlătură executarea pedepsei aplicate. Pentru a fi operante dispozițiile legale trebuie ca cel condamnat să aibă o anumită comportare și anume să nu fi început executarea pedepsei, să nu fi comis o nouă infracțiune ori să nu se fi sustras de la executarea pedepsei pentru a evita întreruperea termenului de prescripție (art. 127 c. pen.).
Prescripția executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale (detențiunea pe viață, închisoarea, amenda), ea nu are efect asupra pedepsei complimentare. În ceea ce privește executarea pedepselor accesorii, potrivit art.71 C. pen. acestea se sting odată cu împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, întocmai ca și executarea pedepsei principale de care sunt legate ope legis. Măsurile de siguranță nu se sting prin intervenția prescripției deoarece stingerea lor este condiționată nu de trecerea unui anumit interval de timp, ci de dispariția stării de pericol a făptuitorului. Tot astfel, prescripția executării pedepsei nu are efecte asupra despăgubirilor civile acordate prin hotărârea de condamnare deoarece privește latura penală a cauzei.
Dispozițiile privind prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei operează în raport cu orice infracțiune prevăzută în partea specială a codului penal sau în legile speciale cu incriminări și pedepse, cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii, care au fost declarate prin lege ca imprescriptibile (art.121 alin.2 și art.125 al 2 c. pen.).
Această excepție se justifică, așa cum vom arăta ulterior, prin gravitatea deosebită a acestor infracțiuni care au produs și produc un larg ecou social nesusceptibil de a fi înlăturat ori diminuat prin trecerea timpului. Asemenea infracțiuni nu se pot uita și nu se pot ierta.
Cu toate că efectele prescripției sunt diferite (una înlătură răspunderea penală, iar cealaltă înlătură executarea pedepsei), în Codul penal reglementarea ambelor modalități de prescripție se găsește cuprinsă într-un singur capitol, datorită multiplelor elemente comune ale acestor reglementări care le conferă o unitate instituțională bine conturată.
Mai întâi, atât prescripția răspunderii penale, cât și prescripția executării pedepsei se întemeiază pe situații obiective și pe considerații social-politice asemănătoare; totodată ele dau expresie unor cerințe de politică penală similare. În al doilea rând ambele modalități ale prescripției produc efecte juridice asemănătoare și anume înlătură răspunderea penală sau consecințele acesteia. În al treilea rând în ambele cazuri efectul extinctiv poartă asupra unor raporturi juridice penale, fie că se referă la aspectul activ al raportului juridic, adică la dreptul statului de a aplica pedeapsa și de a impune executarea acesteia, fie că se referă la aspectul pasiv al acestui raport, adică la obligația condamnatului de a suporta și executa pedeapsa aplicată.
Prescripția penală apare astfel ca o instituție cu caracter de generală aplicație, care operează întotdeauna în mod obligatoriu, urmând să fie aplicată din oficiu, efectele sale producându-se din momentul împlinirii termenelor de prescripție (ex tune), iar nu din momentul constatării împlinirii prescripției (ex nune).
Reglementarea prescripției cuprinde și unele dispoziții adiacente, cum ar fi cele care se referă la întreruperea și suspendarea prescripției; la prescripția specială, la prescripția în cazul minorilor.
Legea penală a avut în vedere faptul că în ciuda eforturilor autorităților de asigura tragerea la răspundere penală imediată a făptuitorului sau pentru supunerea acestuia la executarea pedepsei, îndată ce condamnarea a rămas definitivă, este posibil să se ivească vreo piedică datorită căreia intervenția organelor competente să nu mai fie posibilă; într-o asemenea situație timpul încetează de a mai curge în favoarea făptuitorului sau a condamnatului.
Pentru reglementarea juridică a unei asemenea situații au fost prevăzute dispozițiile din art.128 C. pen. care consacră instituția suspendării cursului prescripției răspunderii penale (art.128 alin.l c.pen.) și a executării pedepsei (art.128 alin.2 c.pen.).
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere și posibilitatea că în unele cazuri autoritățile să reușească să intervină în cursul termenului de prescripție, întrerupând curgerea acestuia.
În raport cu această situație în legea penală a fost reglementată instituția întreruperii cursului răspunderii penale (art.l23c. pen.) și întreruperea cursului prescripției executării pedepsei (art.127 c. pen.).
Preocupându-se să asigure o anumită stabilitate în desfășurarea represiunii penale, legiuitorul a reglementat și situația în care în cursul prescripției răspunderii penale ar putea interveni mai multe întreruperi. Pentru a nu permite întreruperea la nesfârșit a cursului prescripției răspunderii penale s-a reglementat în art.124 c.pen. prescripția specială, prevăzându-se că oricâte întreruperi s-ar produce prescripția răspunderii penale operează dacă s-a împlinit termenul prevăzut de lege la care se adaugă încă o jumătate.
În cadrul reglementării legiuitorul a avut în vedere și situația specială a minorilor (art.129 c.pen.) pentru care s-au prevăzut termene mai reduse de prescripție, precum și situații speciale când pedeapsa detențiunii pe viață a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii. În acest caz s-a prevăzut un termen special de prescripție a executării pedepsei.
În felul acesta se poate afirma că legiuitorul român a elaborat o reglementare unitară, completă și precisă a instituției prescripției, asigurând o funcționare corespunzătoare a acesteia. În viziunea legiuitorului român numai o atare reglementare este în măsură să satisfacă necesitățile sociale și politice de a curma o stare de conflict existentă între infractor și societate, stare de conflict rămasă multă vreme nerezolvată și neelucidată.
De asemenea numai o atare reglementare ar putea contribui la realizarea scopurilor acestor instituții și la reducerea cazurilor de prescripție, atrăgând atenția organelor competente asupra necesității de a depune o maximă diligentă pentru ca cei vinovați de fapte ilicite să-și primească pedeapsa cuvenită și să execute la timp pedeapsa aplicată. În sfârșit, dispozițiile referitoare la prescripție, la condițiile, efectele și întinderea acesteia asigură deplina respectare a legalității în materia tragerii la răspundere penală și a executării pedepselor, contribuind la consolidarea statului de drept, obiectiv hotărâtor al politicii penale în actuala etapă de dezvoltare a țării noastre.
§1.4. Justificări ale prescripției penale
Sistematizând diferitele concepții elaborate în justificarea existenței prescripției penale, le-am putea împărți în trei categorii:
teorii obiective (I);
teorii subiective (II)
teorii legate de activitatea statului (III).
I. În cadrul teoriilor obiective se situează acele teorii care justifică prescripția pe baza idei de uitare și a dispariției interesului public pentru pedepsire.
Rațiunea prescripției în viziunea acestor autori rezidă în simplul fapt că odată cu trecerea timpului, amintirea infracțiunilor se estompează, sfârșind prin a fi uitate total „trecutul este acoperit cu vălul uitării”. Odată cu uitarea are loc și încetarea tulburării sociale produse prin comiterea infracțiunii. Un alt autor considera că în cazul prescripției pedepsei se manifestă funcția preventivă a pedepsei în detrimentul funcției retributive; și numai prin intermediul elementului preventiv ne explicăm de ce scurgerea timpului determină stingerea dreptului de a executa pedeapsa.
Autorii germani R. Maurach și H. H. Jescheck susțin de asemenea că pedeapsa devine inutilă după trecerea timpului; în aceste condiții nu mai poate fi vorba de realizarea prevenției speciale și a prevenției generale.
După Merle și Vitu trecerea timpului și uitarea fac ca executarea pedepsei să devină fără eficiență. Necesitatea de a pedepsi o infracțiune uitată nu se mai impune, fiindcă pierzându-se amintirea faptei comise, exemplul nu mai este util. Din contră, reamintind răul, el se reînnoiește artificial sub pretextul de a aplica remediul.
Dispariția interesului public de a pedepsi o faptă săvârșită cu mulți ani în urmă este încă un motiv care justifică instituția prescripției.
După Philippe Salvage, prescripția fiind esențial fundamentată pe ideea de utilitate socială, scurgerea unei anumite perioade de timp face ca pedeapsa făptuitorului și executarea pedepsei să devină fără interes pentru opinia publică. Represiunea își păstrează eficacitatea doar datorită rapidității cu care ea intervine, nemaiavând nici o valoare dacă intervine mai târziu. Aceeași idee o exprimă Merle și Vitu, care consideră că punerea în executare a unei hotărâri penale prea vechi sau urmărirea unei crime, a cărei amintire este vagă, devine fără interes pentru opinia publică.
Ilustrul Carrara scria că prescripția pedepsei a fost rău motivată până acum; adevărata justificare este aceea că după trecerea timpului nu se mai poate spera la realizarea scopului pedepsei.
În realitate, argumentul autorului italian este tot un argument vizând utilitatea pedepsei; din moment ce aceasta nu se mai aplică la timp ea nu mai este utilă societății și ca atare nu se mai realizează scopul pedepsei de a preveni săvârșirea de infracțiuni și de a apăra astfel valorile sociale fundamentale.
Împotriva acestei idei s-ar putea susține că scopul pedepsei este apărarea societății, dar societatea nu se poate considera apărată dacă asasinul nepedepsit reintră în sânul său. Sustrăgându-se de la pedeapsă, ucigașul a dovedit că este abil, iar nu că s-a pocăit; siguranța și mai ales liniștea societății nu sunt ocrotite printr-o asemenea măsură.
II. A doua categorie de teorii le cuprinde pe cele subiective. Acestea au la bază ideea că întrucât pe durata prescripției se instaurează temerea autorului că va fi pedepsit pentru infracțiunea comisă, aceasta (temerea) – acționează hotărâtor în sensul amendării și schimbării conduitei infractorului. Această idee a apărut pentru prima dată ca o justificare a prescripției în lucrările preparatorii ale Codului francez de instrucție criminală din 1808. În acest sens justifică prescripția și A. Pagliara, care se referă la frica de pedeapsă a făptuitorului și la influența acesteia asupra comportări viitoare a inculpatului.
Într-o asemenea viziune temerea făptuitorului realizează o represiune prin echivalent, în sensul că infractorul având tot timpul duratei prescripției teama de a fi descoperit, este silit adesea să se marginalizeze, și să ducă o viață plină de privațiuni, să evite orice conflict care l-ar putea demasca, ceea ce echivalează cu o adevărată pedeapsă.
S-a susținut de asemenea, că viața de neliniște și chinurile conștiinței sunt pedepse îndestulătoare pentru a ispăși infracțiunea, atunci când aceste chinuri au durat ani în șir; supliciul crimei rezidă în crima însăși, iar prescripția penală nu face decât să pună capăt acestei suferințe, cel vinovat nu are niciodată încredere în locul unde se ascunde, pentru că însăși conștiința sa îl acuză și îl arată pe el, sie însuși; menirea proprie a culpabilului este de a tremura.
Real scria că nu poate să existe supliciu mai îngrozitor decât această incertitudine crudă, care răpește criminalului siguranța zilei, repaosul fiecărei nopți, când sabia justiției stă atârnată 20 de ani deasupra capului vinovatului. Acest chin mai crud decât moartea, n-a răzbunat oare, îndestul crima și, oare n-a legitimat prescripția.
Acest motiv, deși are o oarecare temeinicie are totodată și o anumită relativitate. În ipoteza că infractorul a fugit într-o țară în raport cu care nu există relații de reciprocitate în ceea ce privește predarea infractorului ori tratat de extrădare, cel fugit nu va avea teamă de nimic, implicit nu va avea mustrări de conștiință și nici nu va suferi un proces de amendare. Dar chiar dacă există cazuri în care făptuitorii suferă realmente în perioadele lungi ale prescripției, se căiesc și adesea răscumpără prin faptele sociale meritorii rătăcirea de o clipă, nu este posibil să se generalizeze aceste situații la toate cazurile pentru a trage concluzii pe care faptele concrete le contrazic. Cu aceste argumente Ortolan combătea pe acei care încercau să fundamenteze prescripția pe teama și căința infractorului; după părerea sa aceste argumente nu țin seama de realitate, el socotea că adevărata justificare a prescripției trebuie căutată în altă parte și nu în remușcările, neliniștea, chinurile suferite de cel vinovat care chipurile ar fi pentru el o pedeapsă îndestulătoare. Ideea „amendamentului” se bazează pe prezumția că odată cu trecerea timpului delicventul se va îndrepta; el își va da seama că a greșit săvârșind infracțiunea, așa încât nu ar mai apare necesar a fi condamnat; după părerea sa această teorie este iluzorie deoarece în realitate impunitatea prin prescripție nu conduce decât la încurajarea și la perseverența în delincventă.
În cadrul teoriilor subiective, se situează și concepția lui Gabriel de Tarde, care susținea că, pe măsura trecerii timpului se prezumă că autorul infracțiunii își modifică treptat personalitatea, începe să înțeleagă și să-și evalueze mai bine conduita, adoptând un mod de comportare corespunzător cerințelor societății. Se realizează astfel tocmai ceea ce s-ar fi așteptat de la pedeapsă: adică resocializarea infractorului, revenirea lor în rândul membrilor societății. În felul acesta durata prescripției acționează ca un factor de prevenție socială.
III. În cadrul celei de-a treia categorii se situează acele teorii care justifică prescripția pe baza unei idei „străine” de personalitatea delincventului; avem în vedere teoriile care justifică prescripția prin poziția statului fie că se referă la renunțarea de către acesta al dreptul de represiune; fie că se referă la renunțarea de către acesta la dreptul de represiune, fie că se subliniază neglijența autorităților de a exercita cu promptitudine îndatoririle legate de urmărirea autorului infracțiunii sau de asigurarea executării la timp a pedepselor aplicate. De asemenea se mai justifică prescripția pornind de la ideea deprecierii probelor pe perioada cât acțiunea penală nu a fost exercitată. În viziunea autorilor care consideră că prin prescripție are loc o renunțare a statului la dreptul de represiune se argumentează că statul aflându-se în imposibilitatea de a-ți exercita atribuțiile, cu privire la identificarea și urmărirea unor încălcări ale legii trebuie să admită ca după o anumită perioadă răspunderea penală să se prescrie.
Autorii teoriei neglijenței statului au invocat drept rațiune a prescripției, inerția și neglijența organelor puterii publice, care trebuie sancționată; această inerție legitimează de altfel și prezumția ca statul a renunțat la aplicarea sau executarea sancțiunii.
Această teorie a făcut obiectul unor numeroase critici, fiind în prezent aproape abandonată: ea reprezintă mai mult un interes istoric. Această teorie a inspirat legislația franceză anterioară Codului de instrucție criminală (avem în vedere regula conform căreia prescripția acțiunii se întrerupe în ziua în care Ministerul Public ia cunoștință de infracțiune sau se găsește în măsura de a o urmări).
Alți autori consideră că prescripția nu ar putea avea la bază neglijența statului, ci din contră constituie un mijloc de a accelera represiunea, deoarece de teama prescripției, organele judiciare vor fi mai diligente și vor evita să lase în nelucrare desfășurarea activității procesuale.
S-a susținut amplu, ca motive justificative ale prescripției și realitățile legate de administrarea probelor. S-a spus că timpul, care șterge totul, șterge în primul rând probele privind circumstanțele săvârșirii unei infracțiuni, a căror stabilire corectă este indispensabilă. Cu cât se scurge un timp mai mare de la comiterea infracțiunii, cu atât mai dificilă devine stabilirea cu certitudine a adevărului;iar fragilitatea incontestabilă a materialului probelor adunate de organele statului face imposibilă înfăptuirea corectă a justiției. Uneori dovezile infracțiunii dispar, prin moartea martorilor sau prin slăbirea și deformarea memoriei acestora, încât judecata unor pricini după un număr prea mare de ani poate conduce chiar la regretabile erori judiciare.
După trecerea unui număr mare de ani de la săvârșirea unei fapte, este grea nu numai susținerea acuzării, dar totodată devine deosebit de dificilă și apărarea împotriva unor învinuiri, deoarece timpul a răpit celui învinovățit toate sau cea mai mare parte a mijloacelor de a se apăra.
„Nimic nu este mai greu – spunea Filangieri – decât a se apăra de acuzațiile făcute după un mare număr de ani după crimă, întrucât timpul șterge amintirea împrejurărilor care însoțesc delictul, lipsește pe acuzat e toate mijloacele de a se apăra, astfel încât, după un lung șir de ani, urmărirea unei infracțiuni, are în fața conștiinței sociale, mai mult aparența unui act de răzbunare decât a unui act de dreptate”.
Sub acest aspect, prescripția penală apare ca o „garanție a onoarei, libertății și vieții cetățenești – spune Filangieri – protejând și asigurând toate avantajele împotriva unor urmări care nu s-ar putea desfășura sau nu ar putea ajunge la scopul urmărit de justiția penală, acela al unei juste reprimări a faptelor penale”. S-a susținut, de asemenea, că „riscul erorilor judiciare este esențial determinat de faptul că după un anumit timp probele se depreciază, întregul material probator devenind ineficient. Dacă timpul dintre judecare și executare este din ce în ce mai mare, probațiunea se îngreunează, iar utilitatea aplicării pedepsei este diminuată considerabil”.
Autorii teoriei deprecierii probelor sugerau ca remedieri pentru evitarea implicațiilor produse de perimarea probelor în timp, reglementarea întreruperii prescripției, subliniind că într-o anumită măsură actele de întrerupere contribuie de altfel la conservarea probelor, dar și la menținerea amintirii infracțiunii, cât și a tulburării produse.
Dacă teoria deprecierii probelor, oferă pentru unii autori motive pentru a justifica prescripția acțiunii, în materia prescripției executării pedepsei, această teorie nu oferă temeiuri suficiente pentru a fi susținută.
În doctrina penală s-au exprimat și păreri, care respingeau ideea prescripției în materie penală cu argumentul că prescripția penală nu ar putea fi de nici un folos societății.
Orice infractor ar trebui, în realitate, să aibă ferma convingere că pentru fapta sa va fi condamnat și că o dată condamnarea pronunțată, el va trebui să execute pedeapsa, fără ca nimic în afară de moarte să nu-1 poată sustrage de la consecințele faptei sale.
Instituind prescripția penală, legea le conferă infractorilor posibilitatea ca prin fugă sau ascunzându-se să scape de trimiterea în judecată sau executarea pedepsei, după împlinirea termenului prevăzut de lege. Astfel, legea intervine ea însăși în sprijinul celor care, după ce au încălcat o dată legea penală, nu se supun ori se sustrag de la executarea pedepsei.
Bentham considera prescripția penală drept o „ispită pentru răufăcători, un obiect de durere pentru oamenii cinstiți și o insultă publică adusă justiției și moralei”. Tot el scria că nepedepsirea infractorilor apare absurdă întrucât ,,dacă hoții, ucigașii și nedreptul dobânditor a averii altuia izbutește să eludeze, timp îndelungat, vigilența tribunalelor, abilitatea lor va fi rezultatul siguranței lor restabilite, iar fructul infracțiunii lor va fi legitimat în mâinile lor”.
În afară de aceasta, prescripția pedepsei are un rezultat deplorabil, acela că admite inegalitatea între infractori. Într-adevăr, bogatul care a comis un delict, va putea foarte ușor să stea câțiva ani în străinătate, până când i se va prescrie pedeapsa, pe când acel care nu are mijloace și nu cunoaște limbi străine, nu va putea face acest lucru cu aceeași înlesnire.
Au existat și autori care favorabili, în principiu, prescripției penale susțineau necesitatea de a se limita prescripția la faptele mai puțin grave: „prescripția nu trebuie să existe în favoarea sceleraților, care au evitat prin fugă pedepsirea crimelor atroce, care au fost dovediți și a căror amintire subzistă mult timp în amintirea oamenilor, însă se poate admite pentru infracțiunile obscure și mai puțin importante”
De observat că dacă Beccaria se exprima astfel împotriva prescripției acțiunii, Carrara limitează această excepție numai în cazul prescripției executării pedepsei, motivând că s-ar da o recompensă evadării; el admite prescripția executării pedepsei în cazul condamnării în lipsă, distincție puțin convingătoare, căci nu se poate înțelege pentru ce acela care a izbutit să scape din închisoare prin evadare să fie mai rău tratat decât acela care fiind culpabil a izbutit să fie judecat în lipsă.
Alți autori, Enrico Ferri, R. Garofolo, A. Prins, admiteau prescripția pentru infractorii de ocazie sau pasionali, dar nu erau de acord ca aceasta să opereze atunci când era vorba de infractorii de obicei sau înnăscuți.
Astăzi, majoritatea autorilor este de părere că rațiunea de a fi a prescripției trebuie căutată în însuși fundamentul și finalitatea represiunii (Manzini, Paoli, Maggiori,Liszt), motivându-se că scurgerea timpului privează statul de dreptul și obligația de a urmări și sancționa faptele penale.
Este rațional și firesc ca legea să renunțe la aplicarea sau executarea sancțiunilor, ori de câte ori s-ar considera că acestea nu mai sunt necesare și nu mai corespund scopului represiunii. Ori, după scurgerea unui interval de timp, aplicarea unei sancțiuni poate răspunde doar unei idei abstracte de justiție, dar nu unei necesități, fiindcă o sancțiune tardiv aplicată sau executată este, pentru reintegrarea ordinii publice și pentru combaterea criminalității, o măsură lipsită de sens și utilitate.
Desigur, legea ar trebui să reglementeze în așa fel prescripția, încât ea să funcționeze numai atunci când, în mod real, sancțiunile de drept penal au devenit inutile, adică atunci când, în tot timpul în care s-a scurs durata prescripției, infractorul a avut o conduită bună, nu însă și atunci când la fapta comisă înainte a mai adăugat și alte fapte.
În literatura juridică română prescripția penală a fost justificată, de asemenea, atât cu argumente sociale si politico-penale, cât și cu argumente juridice.
Sub primul aspect s-a subliniat că prin trecerea timpului fapta a putut să se șteargă complet din amintirea societății sau a grupului social în care s-a petrecut, ori dacă nu s-a șters complet ar putea apărea într-o imagine neprecisă, cu un conținut deformat și un contur foarte puțin clar. Prin aceasta, gradul de pericol social al faptei și al făptuitorului s-a diminuat sau chiar a dispărut. Aceeași uitare sau amintire vagă se produce în cazul condamnatului dispărut și regăsit după mulți ani. Pe de altă parte, atingerile aduse valorilor sociale prin faptele săvârșite cu ani în urmă și-au pierdut rezonanța socială, iar urmările acestora au putut fi reparate, înlăturate sau șterse de uzura timpului; infractorul sau condamnatul descoperit după mulți ani de la săvârșirea faptei sau de la pronunțarea condamnării, s-a putut îndrepta.
În aceste condiții, aplicarea pedepsei sau executarea unei condamnări nu mai corespunde unor necesități sociale și politico penale. Iertarea de răspundere penală și de executarea pedepselor, constituie o soluție potrivită impusă de existența unor stări de fapt, unor stări obiective, în timp ce tragerea tardivă la răspundere penală sau executarea tardivă a pedepsei apar cu totul inutile, ele nemaifiind în măsură să contribuie cu ceva la realizarea scopurilor legii penale.
Sub aspect juridic trecerea timpului constituie o realitate producătoare de consecințe juridice; timpul afectează raportul juridic de drept penal, atât sub aspectul activ al acestuia, adică al dreptului statului de a aplica pedeapsa și de a impune executarea acesteia, cât și sub aspectul pasiv al acestui raport, adică al obligației făptuitorului de a suporta și executa pedeapsa aplicată.
Altfel spus, trecerea timpului înlătură incidența legii penale, prin stingerea fie a dreptului de a aplica pedeapsa, fie a dreptului de a cere executarea pedepsei , dar șterge totodată și obligația făptuitorului de a suferi ori de a executa pedeapsa.
Justificarea juridică a prescripției nu poate fi despărțită așadar de însăși rațiunea represiunii penale; după trecerea unui timp îndelungat, aplicarea și executarea pedepsei, chiar dacă ar da satisfacție ideii abstracte de justiție ar fi ineficientă în raport cu realizarea scopului sancțiunilor de drept penal, prevenirea generală și specială a săvârșirii unor noi infracțiuni; în această lungă perioadă de timp reacția conștiinței sociale s-a neutralizat, iar eficacitatea sancțiunii și a exemplului a dispărut.
Prescripția găsindu-și justificare, atât în temeiuri de ordin social-politic, cât și în temeiuri de politică penală, ea dobândește, din punct de vedere juridic caracterul de instituție de drept penal de generală aplicație.
CAPITOLUL II
PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE
§2.1. Concept
Prescripția răspunderii penale este reglementată de legea penală română în art.121 Cod penal alin.1 care prevede că „prescripția înlătură răspunderea penală”. Așa cum se observă în textul menționat, legiuitorul nu definește propriu-zis conținutul prescripției penale, ci arată efectele acesteia și anume că înlătură răspunderea penală. O definiție a prescripției ar fi însemnat ca în dispoziția menționată să se arate că, în anumite condiții, legea penală atribuie trecerii timpului unele efecte exoneratorii de răspundere penală. Dacă o persoană a săvârșit o infracțiune și nu este descoperită ori trasă la răspundere penală în termenele prevăzute de lege, ea nu mai poate fi trasă la răspundere deoarece prescripția înlătură răspunderea penală.
De regulă însă legiuitorul (nu numai român) consideră că noțiunea de prescripție este cunoscută de destinatarul legii penale; această noțiune intrând deja în limbajul comun, exprimând efectele pe care trecerea timpului le are asupra situației juridice a unei persoane: fie în sensul că prin trecerea timpului o persoană dobândește anumite drepturi, fie că o exonerează de anumite obligații (inclusiv de cele care rezultă din raportul juridic de conflict prin săvârșirea unei infracțiuni: în cadrul acestuia există atât dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a săvârșit o infracțiune cât și obligația celui vinovat de a suporta consecințele faptei comise). Aceste efecte au loc indiferent de infracțiunea comisă de făptuitor și de sancțiunile prevăzute de lege pentru aceasta.
Prin urmare, textul menționat consacră principiul după care trecerea timpului constituie un factor care absolvă de răspundere penală pe oricine, indiferent de fapta sa, întrucât timpul acționează deopotrivă pentru sau împotriva tuturor. O singură excepție a fost prevăzută de lege în alin.2 al art.121 Cod penal. Potrivit acestui text, așa cum am mai arătat, prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii.
În doctrina penală, de asemenea, nu s-au depus eforturi să se definească mai profund noțiunea de prescripție tot pentru că a fost considerată ca făcând parte deja din vorbirea obișnuită. Chiar profesorul Dongoroz s-a limitat să definească prescripția ca fiind trecerea unui interval de timp, însoțită de anumite condiții care au drept consecință înlăturarea fie a aplicării sancțiunilor de drept penal, fie executarea lor.
Așadar prin prescripția răspunderii penale se înțelege înlăturarea răspunderii penale pentru o infracțiune datorită trecerii, în anumite condiții, a unui interval de timp și deci stingerea dreptului statului de a aplica pedeapsa cuvenită celui vinovat de săvârșirea acelei infracțiuni.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale implicit de stingere a acțiunii de tragere la răspundere penală (acțiunea penală), cauză determinată și justificată de influența pe care trecerea timpului o exercită asupra necesității de recurge la constrângere juridică penală.
Având acest efect extinctiv, prescripția răspunderii penale face să înceteze dreptul organelor judiciare de a trage la răspundere penală și de a aplica o pedeapsă celui care a săvârșit o infracțiune și, pe cale de consecință, stinge obligația infractorului de a răspunde penal. Prescripția răspunderii penale are totodată și caracterul unei renunțări a statului la acțiunea penală, renunțare prestabilită de lege, dar supusă trecerii unui anumit termen de la data săvârșirii infracțiunii.
Prescripția înlătură răspunderea penală deoarece prin trecerea de timp prevăzut de lege, tragerea la răspundere penală nu mai corespunde unei necesități social-politice și nu mai contribuie prin nimic la realizarea scopurilor urmărite prin aplicarea pedepsei.
Prescripția răspunderii penale are un caracter real deoarece are vedere fapta săvârșită și în momentul în care aceasta a fost comisă.
Dispozițiile alin.1 art.121 Cod penal prevăd că prescripția „înlătură răspunderea penală”. Aceasta înseamnă că trecerea timpului nu afectează existența infracțiunii ci numai a acelei instituții juridico-penale situată între infracțiune și pedeapsă, anume răspunderea penală.
Fiind înlăturată răspunderea penală, se stinge dreptul statului de a urmări pe infractor, iar dacă a fost urmărit, se stinge dreptul de a-i aplica o pedeapsă.
Efectele prescripției răspunderii penale nu se răsfrâng asupra existenței și caracterului penal al faptei. Aceasta înseamnă că, în caz de prescripție a răspunderii penale, fapta săvârșită nu este socotită ca inexistentă și nu-și pierde caracterul de faptă penală.
Denumirea marginală care însoțește textul articolului 121 este aceea de „prescripția răspunderii penale”, renunțându-se la modul de caracterizare a acestei modalități de prescripție din alte legislații și chiar din doctrina română mai veche, aceea de prescripție a acțiunii penale. Această ultimă denumire a fost socotită ca nepotrivită deoarece se referea la aspectul procesual, derivat, al dreptului de a trage la răspundere penală, iar nu la aspectul substanțial principal al dreptului de a trage pe vinovat la răspundere penală.
Așa cum s-a subliniat în doctrina penală franceză, săvârșirea infracțiunii dă naștere nu numai unui raport juridic substanțial de conflict dar și unui raport juridic procesual constând din dreptul statului de a folosi acțiunea penală pentru tragerea la răspundere a făptuitorului și din obligația acestuia de a suporta consecințele procesuale. Acest raport juridic are însă caracter derivat din primul raport juridic. Dreptul statului de a folosi acțiunea penală înseamnă și dreptul său de a dispune de acțiune post factum, dar și ante factum. În acest din urmă sens statul poate declara (prin reglementarea prescripției) că renunță anticipat la acțiunea penală sub condiția scurgerii duratei de timp prevăzute de lege.
În doctrina română de asemenea s-a arătat că statul (societatea) ca titular al acțiunii penale poate printr-o declarație anticipată (ante factum) să dispună înlăturarea răspunderii penale și renunțarea la acțiunea penală prin prescripție, cu condiția de a se fi scurs o anumită perioadă de timp.
Aceasta nu înseamnă că prescripția răspunderii penale are în principal o semnificație procesuală deoarece semnificația procesuală derivă din caracterul substanțial al acestei instituții, și anume din influența pe care trecerea timpului o exercită asupra răspunderii penale implicit asupra interesului societății de a mai sancționa asemenea fapte.
În cuprinsul art.121 legiuitorul român și-a propus nu numai să arate efectele trecerii timpului asupra răspunderii penale (art.121 alin.1) dar să proclame și un principiu de excludere a prescripției răspunderii penale în raport cu anumite infracțiuni.
Legiuitorul a admis astfel o singură excepție de la principiul potrivit căruia „prescripția se aplică tuturor infracțiunilor”. Este vorba de imprescriptibilitatea răspunderii penale în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii. Potrivit art.121 alin.2 „prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii”.
Gravele consecințe ale celui de al doilea război mondial, cu milioanele de oameni uciși, cu orașe și sate înlăturate de pe fața pământului, cămine distruse, monumente și opere de artă de o valoare inestimabilă pierdute pentru totdeauna; atrocitățile săvârșite asupra populației civile, cu lagărele de concentrare, cu camerele de gazare și cuptoarele morții s-au întipărit adânc în conștiința umanității, determinând comunitatea internațională să propună ca asemenea grave violări ale legalității internaționale să nu se prescrie niciodată.
Toate considerentele care servesc ca temei pentru admiterea prescripției penale, în general, au fost socotite ca nepertinente în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii, asemenea fapte urmând a fi urmărite și pedepsite indiferent de timpul care s-ar fi scurs de la săvârșirea lor.
Primele referiri la aceste infracțiuni se regăsesc în statutele tribunalelor militare internaționale de la Nurenberg și Tokio, create după cel de-al doilea război mondial pentru a judeca pe marii criminali de război hitleriști și japonezi.
Aceste statute au servit, potrivit rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 21 noiembrie 1957 ca bază pentru întocmirea unui proiect de cod al crimelor contra păcii și umanității.
Incriminarea faptelor contra păcii și omenirii în legislația română s-a făcut ca urmare a aderării țării noastre la convențiile internaționale încheiate în această privință.
Se știe că prin Convenția adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 26 noiembrie 1968, ratificată de România prin decretul nr.574 din 29 iulie 1968, (publicat în Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969) s-a prevăzut obligația statelor de a introduce în legile lor penale principiul imprescriptibilității crimelor contra păcii și omenirii. Potrivit acestor obligații internaționale codul Penal Român a înscris în art. 121 alin. 2 principiul după care „prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii”.
Infracțiunile contra păcii și omenirii sunt prevăzute în Codul penal Român într-un titlu distinct al părții speciale: Titlul XI, anume:
propaganda pentru război (art.356);
genocidul (art.357);
tratamente neomenoase (art.358);
distrugerea unor obiecte sau însușirea unor valori (art.359);
distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art.360).
Infracțiunile contra păcii și omenirii sunt prevăzute în majoritatea legislațiilor penale contemporane. În general, incriminările sunt asemănătoare deoarece izvorul lor se regăsește în convențiile internaționale adoptate în materie.
§2.2. Termenele de prescripție a răspunderii penale
În reglementarea prescripției, stabilirea termenelor în care are loc prescrierea răspunderii penale constituie un element esențial.
Legea noastră penală prevede termenele prescripției răspunderii penale în art.122 Cod penal ierarhizându-se în raport cu natura și gravitatea sancțiunilor prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de făptuitor. Felul, durata și cuantumul pedepsei prevăzute de lege, constituind criteriul formal după care se determină în mod generic pericolul social al diferitelor infracțiuni, același criteriu a fost folosit de legiuitor și la stabilirea duratei termenelor în care se consideră împlinită prescripția răspunderii penale.
Alte legislații au adoptat pentru determinarea duratei prescripției în această modalitate alte criterii. De exemplu, în cazul acelor legislații care admit diviziunea tripartită a infracțiunilor (crime, delicte, contravenții), durata prescripției este mai mare în caz de crime și mai redusă în caz de delicte sau de contravenții (de pildă, în cazul legii penale franceze). Legea penală germană dimpotrivă consideră că durata prescripției trebuie gradată după limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă. Raportarea duratei prescripției la pedepsele prevăzute de lege înseamnă gradarea prescripției în raport cu limitele legale prevăzute pentru infracțiunea respectivă și nu cu pedeapsa concretă deoarece în cazul prescripției răspunderii penale, respectiv a acțiunii penale nu s-a pronunțat încă o sancțiune, făptuitorul sustrăgându-se de la urmărire și judecată. Dar chiar dacă ne-am situa în ipoteza că făptuitorul s-a sustras de la judecată după ce s-a pronunțat o pedeapsă nedefinitivă și în acest caz raportarea duratei prescripției seva face numai la limitele legale de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea săvârșită. Numai dacă s-a pronunțat o pedeapsă definitivă care n-a putut fi pusă în executare și nici executată din cauza sustragerii de la executare a făptuitorului, termenul de referință a duratei prescripției va fi condamnarea pronunțată definitiv de instanță, însă atunci ne vom situa într-o altă modalitate a prescripției de care ne vom ocupa mai târziu. În concepția legislației noastre limitele legale de pedeapsă sunt cele prevăzute pentru infracțiunea consumată; aceste limite operează chiar dacă făptuitorul a săvârșit o tentativă de infracțiune. În cazul minorilor aceste limite vor fi reduse la jumătate, dat fiind regimul special de care beneficiază minorul. De altfel sub acest aspect în reglementarea prescripției s-a prevăzut o dispoziție anume referitoare la minori (art.129) în sensul că în cazul prescripției răspunderii penale termenele de prescripție se reduc la jumătate. O atare dispoziție, chiar dacă ar fi lipsit soluția ar fi fost identică, desprinsă din regimul special de sancționare a minorilor și de calculare a limitelor legale de pedeapsă în raport cu acest regim.
În alte legislații (de exemplu, cea germană) prin limitele legale de pedeapsă de înțeleg acele limite la care s-ar ajunge socotindu-se și influența cauzelor legale de agravare sau atenuare.
În cazul în care legea penală prevede pedepse alternative, termenele legale la care se referă art. 122 vor fi cele care sancționează infracțiunea în alternativa cea mai gravă.
Potrivit art. 122 prescripția răspunderii penale este condiționată de trecerea următoarelor termene:
15 ani, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani.
Aceasta înseamnă că o persoană care a săvârșit, de pildă, infracțiunea de omor deosebit de grav pentru care legea prevede pedeapsa alternativă a detenției pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 ani nu va mai putea fi trasă la răspundere penală dacă s-ar scurge 15 ani de la data săvârșirii faptei. În aceeași situație se va afla și acel care a săvârșit o infracțiune al cărui maxim legal special de pedeapsă este mai mare de 15 ani. De exemplu, dacă a săvârșit infracțiunea de omor simplu prevăzut în art. 174 Cod penal pentru care legea prevede pedeapsa între 10-20 ani închisoare.
10 ani, când pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de zece ani, dar care nu depășește 15 ani (de exemplu infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 3 și 4 Cod penal).
-8 ani, când pedeapsa prevăzută este închisoarea mai mare de 5 ani, dar nu mai mare de 10 ani (de exemplu, infracțiunea de viol prevăzută în art. 197 alin.l Cod penal, sau infracțiunea de distrugere prevăzută în art.217 alin.2 Cod penal).
-5 ani, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fără a depăși 5 ani (de exemplu infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art.181 Cod penal).
-3 ani, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 1 an sau amenda (de exemplu, infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin.l Cod penal).
Prin derogarea de la termenele de prescripție prevăzute în art. 122 cod penal, care au caracter de termene de drept comun, Codul penal prevede în art. 129 pentru infractorii minori termene de prescripție de o durată mai redusă care constituie în raport cu termenele obișnuite termene speciale (de excepție).
Această reglementare specială a termenelor de prescripție este pe deplin justificată deoarece în cazul faptelor penale săvârșite de minori pericolul social este mult mai redus decât în cazul infracțiunilor săvârșite de infractori majori;mai ales dacă se are în vedere că, adeseori, minorii sunt îndemnați să săvârșească astfel de fapte, de infractori adulți. Pe de altă parte, minorul infractor este, de regulă, susceptibil de a fi reeducat și reintegrat în societate într-un timp mai redus decât un infractor adult. Aceasta justifică cu prisosință și reducerea termenelor de prescripție a răspunderii penale în cazul minorilor infractori.
Potrivit art.129 Cod penal, „termenele de prescripție a răspunderii penale și a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii erau minori”. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să fi fost minor la data săvârșirii infracțiunii, adică să nu fi împlinit vârsta de 18 ani.
În acest caz, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru cei care la data săvârșirii faptei erau minori sunt cele prevăzute în art.122 Cod penal dar reduse la jumătate, după cum urmează:
7 ani și jumătate când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de minor pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani (adică mai mare de 7 ani și jumătate în raport cu reducerea specifică minorilor conform art.109 Cod penal). Se știe că minorului nu i se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață. Potrivit art.109 alin.2 Cod penal când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită de minor pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. În această ipoteză termenul de prescripție pentru minor va fi tot de 7 ani și jumătate.
5 ani când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani (5 ani pentru minori) dar care nu depășește 15 ani (adică 7 ani și jumătate).
4 ani când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (2 ani și jumătate pentru minori) dar care nu depășește 10 ani (adică 5 ani).
2 ani și jumătate când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa mai mare de 1 an (6 luni pentru minori) dar care nu depășește 5 ani (doi ani și jumătate pentru minori).
1 an și jumătate când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește 1 an (6 luni pentru minori) sau amenda (redusă la jumătate pentru minori
Calcularea acestor termene se face tot în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită (operându-se mai întâi reducerile prevăzute de lege pentru minori). În ceea ce privește sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.18 și art.91 Cod penal deși legea penală nu prevede nici o dispoziție, se vor avea în vedere prevederile art.126 alin. Ultim, iar termenul acolo prevăzut de 1 an va fi redus la jumătate în cazul minorilor.
Așa cum se observă din formularea art. 122 Cod penal legiuitorul român prin stabilirea duratei termenelor de prescripție în raport cu categoria de pedepse, cu durata sau cuantumul acestora a făcut aplicarea principiului după care durata termenelor de prescripție este în raport cu limitele legale de pedeapsă. Acest sistem cunoaște numai o singură excepție și anume în cazul detențiunii pe viață prevăzute pentru infracțiunea comisă de făptuitor; în acest caz termenul de prescripție este 15 ani. Unei pedepse constând din detențiunea pe viață îi corespunde un termen fix de prescripție; n-ar putea fi concepută în legislația noastră o pedeapsă mai mare decât detențiunea pe viață, așa cum nu poate să existe o durată a prescripției mai mare de 15 ani închisoare.
În ceea ce privește termenele de prescripție a răspunderii penale pentru faptele sancționate potrivit art.18 Cod penal s-a susținut că se vor lua în considerare termenele prevăzute în art.126 alin.2 Cod penal, nefiind prevăzute termene proprii pentru acestea.
Într-adevăr în cazul unor asemenea încălcări legea penală în art. 122 nu prevede nici un termen de prescripție a răspunderii penale: în schimb există o prevedere legată de aceste încălcări atunci când este vorba de prescripția executării pedepsei. În cadrul art.126. alin.2 Cod penal se prevede un termen de 1 an pentru prescrierea executării sancțiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art.18 și art.91 Cod penal. Într-o anumită părere s-ar putea susține că neprevederea în legea penală a unor termene de prescripție a răspunderii penale în cazul faptelor la care se referă art.18 și art.91 Cod penal ar reprezenta o omisiune a legiuitorului, omisiune susceptibilă a fi îndreptată pe calea interpretării. În egală măsură s-ar putea susține că nu este vorba de o omisiune a legiuitorului deoarece prescripția răspunderii penale operează în legătură cu fapte care nu au fost definitiv judecate ori, până la judecată, nu se poate decide dacă fapta concretă săvârșită de făptuitor prezintă sau nu gradul de pericol social compatibil cu existența infracțiunii. În acest caz s-ar putea afirma că lipsește o evaluare a organului judiciar asupra gradului de pericol social concret al faptei și ca atare ar fi firesc să lipsească și reglementarea corespunzătoare prescripției răspunderii juridice.
Unei asemenea susțineri i s-ar putea opune argumentul că prescripția răspunderii penale operează nu numai în raport cu fapte care n-au fost supuse nici unei evaluări a organului judiciar (prin sustragerea de al răspundere a făptuitorului), dar și în cazul când o atare evaluare a fost făcută însă făptuitorul s-a sustras de la răspundere după momentul încheierii urmăririi penale sau a pronunțării unei condamnări nedefinitive. În asemenea situații se ridică din nou chestiunea termenului în care s-ar prescrie asemenea încălcări.
În lipsa unor dispoziții care să reglementeze durata prescripției în aceste situații s-a interpretat, în mod corect, că termenul de prescripție a răspunderii penale va fi cel prevăzut de lege pentru prescripția executării pedepsei în cazul încălcării prevăzute în art.18 și art.91 Cod penal; acest termen unic ar fi valabil pentru modalitățile de prescripție în cazurile arătate.
§2.3. Modul de calculare a termenelor de prescripție a răspunderii penale
Deoarece prescripția răspunderii penale își produce efectele numai după împlinirea termenelor prevăzute de lege, este important de stabilit modul de calculare a acestor termene. În sistemul legislației noastre penale termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă (dies a quo) de la data săvârșirii infracțiunii (art.122 alin.2 Cod penal), indiferent dacă activitatea făptuitorului a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracțiunii consumate. Deși s-ar părea că stabilirea datei săvârșirii infracțiunii nu ridică probleme în cazul unității de infracțiune , în doctrina penală există serioase controverse cu privire la momentul când o infracțiune este considerată ca fiind săvârșită. În acest caz, într-o concepție (teoria acțiunii) momentul săvârșirii infracțiunii ar fi acela al începerii activității infracționale, concepție consacrată și printr-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem (decizia de îndrumare nr.1/1987), pe când într-o altă viziune aceasta ar fi posibil numai în cazul infracțiunilor care se săvârșesc instantaneu și în care acțiunea (inacțiunea) și rezultatul au loc în același moment (infracțiuni momentane), nu și în cazul infracțiunilor care presupun o anumită durată, un anumit interval între momentul acțiunii (inacțiunii) și producerea rezultatului.
Un asemenea interval între acțiune și rezultat se poate produce chiar în cazul unității naturale simple de acțiune dacă făptuitorul comite fapte succesive cu aceeași rezoluție delictuoasă, într-o desfășurare neîntreruptă și cu aceeași ocazie, însă rezultatul se produce mai târziu (de exemplu o persoană aplică lovituri repetate în cap unei persoane cu aceeași ocazie, însă ulterior, peste câteva luni victima, ca urmare a loviturilor, prezintă o gravă alterare a activității nervoase superioare care impune o lungă perioadă de îngrijiri medicale). Cu atât mai mult asemenea diferențieri între momentul săvârșirii acțiunii (inacțiunii) și producerea rezultatului pot avea loc în cazul altor forme ale unității naturale (de exemplu, în cazul infracțiunii continue) sau a unității legale de infracțiune (de exemplu, în cazul infracțiunii continuate).
Legiuitorul român s-a situat pe poziția după care infracțiunile continue (unitate naturală de infracțiune) și infracțiunile continuate (unitate legală de infracțiune) au ca moment al consumării momentul când a încetat acțiunea sau inacțiunea (în cazul infracțiunii continue) sau momentul când s-a săvârșit ultima acțiune sau inacțiune făcând parte dintr-o infracțiune continuată fără să se refere și la ipoteza în care rezultatul acțiunii sau inacțiunii s-a produs mai târziu; după data comiterii acțiunii sau inacțiunii continue ori continuate. Sub acest aspect în art.122 alin.2 Cod penal s-a prevăzut în mod explicit că în cazul infracțiunii continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, acest termen curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. În ceea ce privește situația infracțiunilor progresive, în absența unei dispoziții a legii prin decizia de îndrumare menționată a Plenului fostului Tribunal Suprem s-a decis că și în acest caz termenul se socotește de la data săvârșirii faptei care este certă de la început și nu de la data producerii rezultatului.
Așa, de exemplu, în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 Cod penal) termenul de prescripție a răspunderii penale ar începe să curgă nu de la data morții victimei, ci de la data când s-au aplicat loviturile care au cauzat moartea victimei.
Soluția propusă de fostul Tribunal Suprem este discutabilă deoarece face posibilă curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale paralel cu evoluția și agravarea progresivă a urmărilor faptei, putându-se ajunge la epuizarea duratei prescripției (în raport cu primele acte săvârșite) chiar dacă rezultatele s-ar produce ulterior, determinând o încadrare juridică mai gravă a faptei în raport ca care durata prescripției ar fi mai mare.
Pe drept cuvânt în dreptul penal român s-a susținut că termenul de prescripție în cazul infracțiunilor progresive ar trebui socotit de la data epuizării și când fapta nu mai este susceptibilă să mai producă rezultate, așa cum se decisese anterior în însăși practica fostului Tribunal Suprem. Tot astfel, din momentul epuizării, adică al comiterii ultimului act care intră în conținutul infracțiunii de obicei, se calculează și termenul de prescripție al răspunderii penale pentru această infracțiune.
Pentru infracțiunile săvârșite în concurs real, termenul de prescripție curge separat, distinct în raport cu fiecare infracțiune în parte spre deosebire de concursul formal de infracțiuni, ipoteză în care termenul de prescripție curge din momentul când s-a săvârșit acțiunea sau inacțiunea unică care datorită împrejurărilor în care a avut loc și a urmărilor pe care le-a produs întrunește elementele mai multor infracțiuni.
Termenul de prescripție a răspunderii penale curge pentru toți participanții de la data comiterii de către autor a acțiunii, indiferent de momentul în care ceilalți autori și-au adus contribuția. Termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă, indiferent dacă fapta a fost sau nu descoperită, indiferent dacă făptuitorii au fost sau nu identificați, fiindcă raportul juridic de drept penal s-a născut în momentul săvârșirii faptei. Soluții similare sunt și în legislațiile străine.
În legea penală franceză, art.7 C.pr.pen. prevede că prescripția acțiunii publice curge din ziua comiterii infracțiunii.
În paragraful 78 Cod penal german se prevede că prescripția începe să curgă de îndată ce fapta a fost săvârșită; iar dacă rezultatul faptei survine ulterior momentului comiterii, prescripția începe să curgă din acel moment (de exemplu, în cazul construcției neglijente a unui horn, după 6 ani se produce un incendiu cu victime omenești, iar perioada de prescripție pentru incendiere din neglijență și ucidere din culpă se scursese deja față de momentul săvârșirii faptei respective).
Prescripția nu începe să curgă din momentul când s-a terminat executarea actelor materiale, ci din momentul producerii rezultatului prevăzut în norma de incriminare (acolo unde există un asemenea rezultat). În cazul infracțiunii de înșelăciune, termenul de prescripție începe să curgă din momentul producerii pagubei; iar în cazul participației penale, prescripția curge pentru participant din același moment ca în cazul faptei autorului principal. La infracțiunile omisive termenul de prescripție începe să curgă din ultima zi în care făptuitorul ar fi putut ori ar fi trebuit să acționeze.
Legea penală italiană reglementează în același mod ca și Codul penal german momentul începerii prescripției, și anume, momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul tentativei, momentul începerii prescripției coincide cu ziua în care activitatea infracțională a fost întreruptă; pentru infracțiunea permanentă sau continuată, din ziua în care a încetat acțiunea sau omisiunea care conferea faptei caracter de permanență sau continuat.
§2.4. Efectele prescripției răspunderii penale
Dacă termenul prevăzut de lege s-a împlinit, prescripția își produce automat efectul, în sensul că înlătură răspunderea penală, fiind exclusă aplicarea oricărei sancțiuni (art.121 alin.1 c.pen.).
Dacă răspunderea penală a fost prescrisă devin operante prevederile art.10 lit.g c.pr.pen.; ca urmare, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată.
În consecință, în faza de urmărire penală prescripția răspunderii penale constituie o cauză de neîncepere a urmăririi penale, dacă nu a fost începută urmărirea penală, sau de încetare a urmăririi penale în cazul în care urmărirea penală a fost începută. Dacă nu există autor în cauză, procurorul va dispune clasarea cauzei conform art.11 pct.1 lit.a C.pr.pen. Dacă există autor procurorul va dispune în baza art.11 pct.1 lit.c încetarea urmăririi penale, prescripția răspunderii penale (art. 10 lit.c C.pr.pen.) fiind una din cauzele care determină o atare soluție. Prescripția răspunderii penale va fi luată în considerare și în faza de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate. Dacă procurorul sau părțile nu au invocat-o, instanța va trebui să o pună în discuție din oficiu. În acest caz instanța pronunță în baza art.11 pct.2 lit.b C.pr.pen. încetarea procesului penal.
Dovada că acțiunea penală a fost pusă în mișcare în timp util, revine, ca de altfel și dovada existenței infracțiunii, procurorului. Dacă prescripția este invocată de către inculpat, procurorul va face dovada datei săvârșirii infracțiunii sau a eventualelor cauze de întrerupere, ori suspendare a prescripției.
În cazul prescripției răspunderii penale, conform art.13 c.pr.pen., așa cum am mai arătat inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a obține o soluție de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare.
În principiu prescripția operează cu privire la orice infracțiune cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii, excepție prevăzută în art.120 alin. 2 Cod penal.
Efectul extinctiv al prescripției este absolut, în sensul că face să dispară răspunderea penală a tuturor coautorilor, instigatorilor și complicilor, între ei existând o „solidaritate activă eliberatorie” ceea ce înseamnă că prescripția operează „in reni" nu „in personam” și „erga omnes”.
Efectele prescripției răspunderii penale nu se răsfrâng însă asupra existenței și caracterului penal al faptei. Aceasta înseamnă că în caz de prescripție a răspunderii penale fapta săvârșită nu este socotită ca inexistentă deși nu-și pierde caracterul de faptă penală, păstrându-se în continuare caracterul de antecedent penal, cu toate implicațiile acestei situații.
În ce privește aplicarea regulilor privitoare la prescripția răspunderii penale în cazul succesiunii de legi penale în timp este de observat că în măsura în care prescripția aparține dreptului penal substanțial atunci se aplică și în această materie regula legi penale mai favorabile. Evident aceste reguli nu se aplică atunci când este vorba de actele întrerupătoare de prescripție și care sunt reglementate de dreptul procesual penal. Cu privire la aceste acte va opera principiul „tempus regit actum”. La fel în cazul suspendării prescripției, în măsura în care suspendarea are la bază un motiv procesual, și în acest caz se va aplica principiul „tempus regit actum”. În doctrina penală română s-a subliniat și faptul că nu întotdeauna o lege succesivă care prevede un termen mai scurt de prescripție este o lege mai favorabilă deoarece este posibil ca legea veche deși prevede un termen mai lung de prescripție să fi cuprins dispoziții întrerupătoare mai favorabile inculpatului decât legea nouă.
CAPITOLUL III
PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI
§3.1. Concept
Art. 125 alin. 1 c. pen. prevede că „prescripția înlătură executarea pedepsei principale”. Această formulare deosebit de sintetică se referă (ca și cea din art. 121 c. pen. din materia prescripției răspunderii penale) la instituția prescripției, fără a arăta ce înseamnă această instituție în accepțiunea legii penale. Legiuitorul are în vedere și de data aceasta sensul comun al noțiunii de „prescripție” și anume producerea anumitor efecte ca urmare a trecerii timpului, definind prescripția prin raportarea la efectele pe care le produce în ceea ce privește executarea pedepsei principale și anume că „înlătură” executarea pedepsei principale ca urmare a trecerii timpului determinat de lege. Prescripția executării pedepsei operează în raport cu orice condamnare de orice durată sau cuantum de pedeapsă; nu interesează dacă a fost pronunțată pentru o infracțiune prevăzută de codul penal (partea specială) ori într-o lege specială cu incriminări și pedepse.
Profesorul Dongoroz considera că prescripția executării pedepsei este o cauză de stingere a dreptului de a pretinde și impune prin constrângere, executarea pedepsei și a obligației condamnatului de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată.
Funcția prescripției executării pedepsei este de a crea un obstacol în fața forței executive a unei hotărâri de condamnare, atunci când, datorită trecerii timpului, executarea pedepsei nu mai este utilă.
Rațiunea prescripției executării pedepsei este aceeași cu a prescripției răspunderii penale. Într-adevăr, după trecerea unui interval de timp mai îndelungat executarea tardivă a pedepsei nu mai corespunde unei necesități social-politice și unei finalități de politică penală, fiindcă o astfel de constrângere nu mai ajută și nu mai poate ajuta cu nimic la atingerea scopurilor urmărite prin executarea pedepsei.
Punerea în executare a unei pedepse după o perioadă mare de timp de la pronunțarea ei nu mai poate contribui nici la exemplaritatea pedepsei și nici la îndreptarea condamnatului; astfel încât executarea pedepsei după un interval prea mare de timp poate duce la rezultate contrare celor urmărite prin aplicarea ei. Faptul că, în tot acest interval, condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune și că a fost permanent sub amenințarea pedepsei, face să se nască prezumția că el s-a îndreptat și că supunerea lui tardivă la executarea pedepsei ar putea dăuna finalității educative a acestuia.
Instituția prescripției executării pedepsei are ca obiect tocmai reglementarea acestor efecte extinctive asupra executării pedepsei pe care le produce trecerea timpului, în condițiile în care hotărârea de condamnare este pusă în executare.
Prin natura sa juridică de cauză de stingere a executării pedepsei pronunțate, prescripția executării pedepsei apare ca o renunțare anticipată a statului la dreptul de a cere și impune executarea pedepsei dacă aceasta nu a avut loc în intervalul prevăzut de lege. Legiuitorul consideră că este în interesul apărării sociale ca pedeapsa să nu mai fie executată din moment ce ordinea de drept a fost restabilită prin trecerea timpului, iar executarea pedepsei n-ar face decât să readucă în atenția opiniei publice o faptă uitată.
Așa cum s-a arătat cu ocazia examinării prescripției răspunderii penale în cadrul unei instituții unitare, prin dispozițiile din art. 121-130 fără ca aceasta să excludă existența unor prevederi sociale în cadrul reglementării unitare cu privire la prescripția executării pedepsei; asemenea dispoziții speciale sunt cuprinse în art. 125-127, 128 alin.2, 129-130 c. pen.
Potrivit art. 125 alin.l c. pen., prescripția „înlătură executarea pedepsei principale”, ceea ce înseamnă că legiuitorul a limitat efectul exonerator de pedeapsă numai la pedeapsa principală, pronunțată prin hotărârea de condamnare definitivă. Din aceasta rezultă implicit că efectul acestei modalități a prescripției nu operează asupra executării pedepselor complementare.
Potrivit dispoziției din alin. 2 al art. 125 c. pen. sunt exceptate de la regula generală privind prescripția executării pedepsei și sunt deci imprescriptibile pedepsele principale pronunțate pentru infracțiunile contra păcii și omenirii.
De asemenea prin dispoziția din alin. ultim al art. 125 c. pen., se mai exceptează de la prescripție și măsurile de siguranță.
§3.2. Termenele de prescripție a executării pedepsei
Prescripția executării pedepsei ca orice prescripție se realizează prin trecerea unui interval de timp, adică după împlinirea unui termen. Acest termen implică o durată, iar durata trebuie să fie legal determinată.
Cum pedepsele a căror executare poate fi înlăturată prin prescripție, sunt diferite, atât ca natură cât și ca durată, este firesc ca termenele acestei prescripții să fie și ele de durate diferite.
Deși termenele prescripției sunt diferite ca durată, ele au o trăsătură comună și anume,durata lor este, de regulă, mai mare decât durata pedepsei a cărei executare se prescrie, fie adăugându-se o durată suplimentară la durata pedepsei ce urma să fie executată, fie prin stabilirea unei durate fixe proporțională cu durata pedepsei care urmează să fie executată.
Stabilirea termenelor de prescripție a executării pedepsei și deci, determinarea duratei lor se face după anumite criterii obiective. Aceste criterii sunt, în primul rând, felul, adică natura pedepsei și în al doilea rând, pentru anumite pedepse, cuantumul pedepsei aplicate.
Felul pedepsei și cuantumul acesteia exprimă, în mod direct, prin echivalent, gradul de pericol social al faptei săvârșite și oferă posibilitatea de a evalua durata de timp necesară pentru uitarea acelei fapte și pentru o justificată înlăturare a executării pedepsei.
Durata termenelor de prescripție a executării va fi diferită în funcție de cuantumul pedepsei aplicate în cazul pedepselor privative de libertate. Durata prescripției este mai mare când pedeapsa pronunțată are un cuantum ridicat și mai mică în cazul pedepselor cu un cuantum scăzut.
Cuantumul pedepsei de care se ține seama în determinarea duratei termenului de prescripție a executării pedepsei este cuantumul pedepsei pronunțată de instanță, iar nu cuantumul pedepsei în limitele prevăzute de lege ca în cazul prescripției răspunderii penale. Cuantumul pedepsei pronunțate este criteriul cel mai indicat pentru determinarea duratei termenelor prescripției executării pedepsei, fiindcă acest cuantum exprimă în modul cel mai sigur gradul de pericol social al faptei săvârșite și indică implicit timpul necesar pentru eficienta funcționare a prescripției executării pedepsei.
În sistemul Codului penal în vigoare, durata termenului de prescripție a executării pedepsei are uneori un conținut unitar (în cazul pedepselor cu detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani și în cazul amenzii) și un conținut compus (în cazul pedepselor de cel mult 15 ani).
Astfel, în cazul condamnărilor celor mai numeroase (până la 15 ani), durata termenului de prescripție este alcătuită din două intervale de timp, unul corespunzător cuantumului pedepsei, iar altul fix prevăzut de lege.
Stabilirea unor termene de prescripție de o durată mai mare decât cuantumul pedepsei pronunțate se justifică pe considerentul că executarea pedepsei este o formă mai gravă de stingere a pedepsei pronunțate și deci un termen de prescripție egal cu durata pedepsei ar fi fost în mod vădit prea avantajos celor care au reușit să se sustragă de la executarea pedepsei (excepție făcând de la această regulă pedepsele de lungă durată). Pe de altă parte, un termen de prescripție egal cu durata pedepsei pronunțate ar fi compromis total această instituție în cazul pedepselor de scurtă durată.
În conformitate cu criteriile arătate, dispozițiile cuprinse în art. 126 c.pen. prevăd pentru prescripția executării pedepsei următoarele termene:
20 de ani, când pedeapsa ce urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani (de exemplu, dacă s-a pronunțat o pedeapsă de 18 ani închisoare, termenul de prescripție este de 20 de ani);
5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea (de exemplu dacă pedeapsa ce urmează a fi executată este de 7 ani, termenul de prescripție va fi de 5-7 ani, adică de 12 ani);
3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda (indiferent de cuantumul ei). Termenul de prescripție a executării sancțiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 18 și în art. 91 este de un an.
Durata pedepsei ce urmează a fi executată este cea prevăzută în hotărârea de condamnare, indiferent dacă pedeapsa a fost aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni și indiferent dacă în durata acestei pedepse s-a dedus sau nu deținerea preventivă.
Durata termenului de prescripție de 20 de ani pentru pedepsele cuprinse între 20 și 25 de ani este mai mică decât cuantumul acestor pedepse, iar durata termenului de prescripție pentru pedepsele de 15 ani este egal cu acest cuantum; aceste două situații sunt derogări de la regula că durata prescripției este mai mare decât cuantumul pedepsei. S-a socotit că maximul de 20 de ani este suficient chiar și în cazul acestor pedepse pentru a justifica aplicarea prescripției.
Prin derogare de la termenele de prescripție a executării pedepsei prevăzute în art. 126 c.pen. care au caracterul de termene de drept comun, Codul penal prevede pentru infractorii minori termene de prescripție a executării pedepsei de o durată mai redusă care constituie, în raport cu temenele obișnuite, un cadru de termene speciale (de excepție).
Așa cum se prevede în art. 129 c.pen., termenele de prescripție a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori.
Pentru ca minorii să beneficieze de aceste termene reduse este necesar ca ei să nu fi împlinit vârsta de 18 ani la data săvârșirii infracțiunii.
Astfel, în conformitate cu art. 129 c. pen., termenele de prescripție a executării pedepsei prevăzute în art. 126 c. pen. reduse la jumătate sunt:
10 ani în cazul închisorii mai mari de 15 ani. Această durată ar putea opera numai în cazul în care pentru infracțiunea săvârșită de minor legea prevede detențiunea pe viață, deoarece potrivit art. 109 alin. 2 minorului în acest caz i se va aplica o pedeapsă între 5 și 20 ani închisoare. În alte ipoteze textul nu poate să funcționeze deoarece unui minor nu i se poate aplica o pedeapsă mai mare de 15 ani închisoare (în afară de ipoteza prevăzută în art. 109 alin.2) și nici chiar de 15 ani închisoare deoarece aceasta ar corespunde unei pedepse prevăzute de lege având un maxim special de 30 de ani; ori acesta este însuși maximul general;
2 ani și jumătate plus jumătate din durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 7 ani și jumătate, în cazul condamnărilor de cel mult 15 ani închisoare;
1 an și jumătate atunci când pedeapsa ce urmează a fi executată este amenda. Trebuie menționat că aceste termene de prescripție prevăzute pentru cei care erau minori la data săvârșirii infracțiunii, se calculează la pedeapsa pronunțată, potrivit dispozițiilor din art. 109 c.pen., care prevăd regimul pedepselor pentru minori.
Art. 109 Cod penal prevede: „pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate .în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa cu detențiunea pe viață, se aplică minorului pedeapsa de la 5 la 20 ani”.
Durata pedepselor prevăzute de lege pentru minori fiind redusă la jumătate, în mod firesc se va răsfrânge și asupra pedepsei care urmează să fie executată de minor, și implicit asupra termenelor de prescripție a executării pedepsei.
Art. 129 c. pen. care reglementează termenele de prescripție pentru minori, se referă în mod exclusiv la prescripția răspunderii penale și la prescripția executării pedepsei principale.
De aici putem deduce că măsurile educative (cele reglementate de codul penal) nu sunt prescriptibile, întocmai ca și măsurile de siguranță.
Această reglementare specială pentru minori a termenului de prescripție a executării pedepsei este pe deplin justificată, fiindcă în cazul faptelor ilicite săvârșite de minori, pericolul social prezintă un grad mai redus decât în cazul faptelor similare săvârșite de infractori adulți.
Pe de altă parte, capacitatea psiho-fizică a minorului este în formare, el fiind lipsit de capacitatea de înțelegere și de experiența de viață a unei persoane adulte, astfel că și din acest punct de vedere, periculozitatea lui socială este mai redusă, fiind susceptibil de a fi mai rapid educat și reeducat decât infractorul adult.
De asemenea, și sub raportul rezonanței sociale, infracțiunile săvârșite de minori, și pedepsele aplicate acestora, produc în genere, o mai mică tulburare și neliniște în rândul membrilor societății. Pe de altă parte, minorii fiind susceptibili de o reeducare mai rapidă, pentru îndreptarea lor este nevoie de un timp mai scurt ș deci prezumția de îndreptare, care justifică instituția prescripției, trebuie să opereze în cazul infractorilor minori, într-un timp mai scurt decât în cazul celorlalți infractori.
§3.3. Modul de calcul al termenelor de prescripție a executării pedepsei
Prescripția înlătură executarea numai după împlinirea termenului de prescripție, adică după trecerea intervalului de timp prevăzut de lege și numai dacă în acest interval pedeapsa nu a fost executată.
Scurgerea termenului de prescripție fiind o condiție esențială pentru existența prescripției executării pedepsei, calculul acestui termen trebuie să se facă cu precizie. În vederea acestui calcul este necesar ca limitele duratei termenului, adică momentul de când începe să curgă termenul și momentul în care este socotit și împlinit, să fie bine determinate.
Potrivit art. 126 alin.3 c.pen. termenele de prescripție a executării pedepsei se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Deci pentru calculul termenelor de prescripție, punctul de plecare este data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă (art.416 c.pr.pen.).
În legislația română o hotărâre a primei instanțe rămâne definitivă (art416 c.pr.pen.):
la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă apelului și nici recursului;
la data expirării termenului de apel: când nu s-a declarat apel în termen; când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
la data retragerii apelului, dacă s-a produs după expirarea teremnului de apel;
la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins;
la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menționate la lit. d, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva
hotărârilor menționate la lit. d.
În ceea ce privește momentul la care se împlinește termenul de prescripție, acesta coincide cu împlinirea duratei legale a termenului de prescripție a executării pedepsei. Fiind vorba de un termen de drept substanțial se vor avea în vedere dispozițiile din art. 154 c. pen. care prevăd că la calcularea timpului, luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care au început să curgă.
Aceasta înseamnă că termenul de prescripție, fiind socotit în ani, se va împlini cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă.
Referitor la termenul de prescripție de un an, pentru sancțiunile cu caracter administrativ, acesta se socotește de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare sau de la data când devine executabilă ordonanța prin care procurorul a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ (art. 126 alin.3 c.pen.).
În caz de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă; termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă (art. 126 alin. 4 c.pen.).
Fixarea punctului de plecare a termenului de prescripție, în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă este întrutotul justificată.
Într-adevăr, în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, executarea fiind suspendată, implicit este suspendată și curgerea termenului de prescripție, fiindcă există împiedicare legală care face ca pedeapsa să nu poată fi pusă în executare; ori termenul de prescripție a executării pedepsei nu poate începe să curgă câtă vreme executarea nu este legal posibilă.
Această împiedicare legală încetează însă atunci când suspendarea condiționată este definitiv revocată, pedeapsa putând fi pusă imediat în executare.
§3.4. Efectele prescripției executării pedepsei
Efectul prescripției executării pedepsei este prevăzut în alin. 1 al art.125 c.pen., potrivit căruia „prescripția înlătură executarea pedepsei principale”. Așadar, trecerea timpului, are ca efect înlăturarea executării pedepsei principale. Ceea ce se înlătură, ca efect al prescripției este executarea, iar ceea ce se stinge este pedeapsa.
Înlăturarea pedepsei principale are loc oricare ar fi infracțiunea pentru care s-a pronunțat pedeapsa, oricare ar fi instanța care a pronunțat-o și oricare ar fi felul pedepsei principale (detențiunea pe viață, închisoarea, amenda).
Dispoziția din alin.1 al art.125 c.pen., constituie regula generală cu privire la efectul prescripției executării pedepsei.
Înlăturarea executării pedepsei privește pedeapsa principală fie în întregul ei, atunci când nu a existat un început de executare fie restul rămas de executat (de exemplu în caz de evadare).
În cazul pedepselor principale care nu se cumulează (de exemplu în caz de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei) prescripția înlătură executarea ambelor pedepse principale.
Efectul prescripției executării pedepsei este limitat, potrivit dispoziției alin. 1 art. 125 c.pen., privind numai pedeapsa principală, pronunțată prin hotărârea de condamnare definitivă. Ca urmare efectul acestei prescripții nu operează asupra executării pedepselor complimentare (propriu-zis a pedepsei interzicerii unor drepturi, fiindcă cealaltă pedeapsă complimentară, degradarea militară poate fi executată și î absența condamnatului dispărut).
Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, în cazul prescripției executării pedepsei, săvârșirea infracțiunii este certă, iar neexecutarea pedepsei este, de cele mai multe ori, rezultatul unei sustrageri; de aceea față de condamnați care nu au executat pedeapsa principală este necesar un tratament mai sever, rămânând obligați la executarea pedepselor complementare.
În conformitate cu dispozițiile art. 71 alin. 2 c. pen., condamnarea la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață atrage de drept interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64 c.pen.; din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori operează prescripția executării pedepsei principale, aceasta se va răsfrânge și asupra pedepsei accesorii nu este necesară o dispoziție explicită a legii penale ci aceasta are loc în virtutea principiului „accesorium sequitur principale”.
În cadrul efectelor prescripției executării pedepsei se situează și prevederile art. 125 alin.2 potrivit cărora prescripția nu înlătură executarea pedepselor pronunțate pentru infracțiunile contra păcii și omenirii (a se vedea dezvoltările de la art. 121 alin. 2 c.pen.).
Prin dispozițiile din alin. ultim al art. 125 se mai exceptează de la prescripție măsurile de siguranță, soluție rațională dacă avem în vedere că acestea se dispun în vederea înlăturării unei stări de pericol și pentru prevenirea de noi infracțiuni.
De altfel excluderea de la prescripție a măsurilor de siguranță nici nu era nevoie să fie prevăzut explicit fiindcă prescripția executării pedepsei, așa cum arată denumirea, referindu-se la pedepse, imposibilitatea extinderii ei șa măsurile de siguranță era de la sine înțeleasă.
CAPITOLUL IV
REGLEMENTĂRI ADIACENTE PRESCRIPȚIEI PENALE
§4.1. Reglementări adiacente prescripției răspunderii penale
§4.1.1. Întreruperea prescripției răspunderii penale
Prin cursul prescripției se înțelege scurgerea intervalului de timp prevăzut de lege și care constituie durata termenului de prescripție. Atâta vreme cât această durată nu este împlinită prescripția se găsește în curs, și nu se sfârșește decât la data când expiră termenul prescripției.
În cursul prescripției se prezumă că rezonanța infracțiunii săvârșite dispare treptat și în aceeași măsură este uitată tulburarea socială provocată de infracțiune. Acest proces de stingere a rezonanței faptei săvârșite și de uitare a urmărilor sale suferă întârzieri atunci când în cursul prescripției, înăuntrul termenului de prescripție, a intervenit vreun act de tragere la răspundere penală a infractorului pentru infracțiunea săvârșită de el; prin această tragere la răspundere fapta rămâne încă în conștiința socială, fiind readusă în atenția oamenilor, anihilând astfel efectele procesului de uitare a infracțiunii.
Sub aspect social-politic, intervenirea unor asemenea acte de tragere la răspundere penală, aprind cursul procesului de uitare faptei comise și de restabilire a ordinei juridice, nu mai este justificată înlăturarea răspunderii penale.
În astfel de cazuri soluția impusă este aceea a deplasării momentului de la care se va socoti termenul de prescripție, astfel încât trecerea timpului să poată acoperi cu uitarea atât fapta, cât și pe făptuitor.
Pentru acest lucru este nevoie ca timpul care s-a scurs de la data săvârșirii infracțiunii și până la data la care a intervenit termenul de tragere la răspundere penală să fie înlăturat din calculul duratei termenului de prescripție și să înceapă a curge un nou termen de prescripție pe durata căruia să se poată realiza acțiunea ulterioară trecerii timpului.
Altfel spus, este nevoie să se întrerupă cursul prescripției începute și să înceapă a curge un nou termen de prescripție pe durata sa întreagă.
în acest sens, art.123 c.pen. reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale. întreruperea poate interveni atât în cursul termenului inițial de prescripție, adică de la data săvârșirii infracțiunii, cât și în cursul oricărui alt termen care a început să curgă ulterior, ca urmare a unei întreruperi intervenite anterior.
Cauzele de întrerupere a prescripției
Cursul prescripției nu poate fi întrerupt decât prin acte de tragere la răspundere penală a infractorului sau prin acte care presupun existența unei trageri la răspundere penală, adică a unui proces penal care a fost pornit.
Fiind prevăzute de lege, cauzele de întrerupere a cursului termenului de prescripție sunt cauze legale deoarece sunt obligatorii în sensul că organele judiciare au obligația de a le recunoaște efectul întrerupător și totodată ele produc efecte în cazul tuturor infracțiunilor pentru care prescripția operează.
Potrivit prevederilor din art.123 alin. 1 c.pen. „ constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal".
Aceasta presupune că au început să se efectueze acte de urmărire penală și că făptuitorul are, conform art.229 c.pr.pen., situația procesuală de învinuit (dacă nu s-a pus în mișcare acțiunea penală), sau inculpat (dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală).
Se consideră acte îndeplinite în cursul procesului penal, atât actele de urmărire penală, cât și actele efectuate în cursul judecății, deci orice act procesual, începând cu pornirea procesului penal și sfârșind cu hotărârea definitivă de condamnare.
Dar nu orice act procesual sau procedural îndeplinit în cursul urmăririi sau judecății are efectul întrerupător de prescripție ci numai acelea care, așa cum prevede legea, trebuie să fie comunicate învinuitului sau inculpatului.
Sub acest aspect în practica judiciară s-a decis că îndeplinirea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale, cum ar fi luarea de declarații, chiar a unor note explicative de la persoanele trimise ulterior în judecată cu privire la faptele acestora, pot întrerupe cursul prescripției răspunderii penale potrivit art.123 alin.l c.pen.
În doctrină s-a subliniat că numai actele procesuale susceptibile de a fi comunicate învinuitului sau inculpatului relevă existența și persistența acțiunii de tragere la răspundere penală a infractorului și implică exercițiul efectiv al acestei acțiuni; asemenea acte se îndeplinesc numai atunci când infracțiunea săvârșită face obiectul unui proces penal care privește infracțiunea săvârșită și care se desfășoară legal împotriva celui învinuit sau inculpat pentru acea infracțiune.
Sunt acte de urmărire penală care trebuie comunicate învinuitului: punerea în mișcare a acțiunii penale, comunicarea faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, înmânarea mandatului de arestare preventivă, prezentarea materialului de urmărire penală etc. Sunt acte de judecată penală care, după lege, trebuie comunicate inculpatului: citațiile, ascultarea inculpatului, comunicarea dispozitivului hotărârii și altele. Se consideră ca acte comunicate învinuitului sau inculpatului și actele procedurale efectuate față de acesta (interogarea, confruntarea) sau în prezența acestuia (percheziție, cercetare la fața locului).
Pentru ca actele susceptibile de a întrerupe prescripția să-și producă efectele se cer îndeplinite anumite condiții și anume: să fie efectuate înainte de împlinirea termenului de prescripție; să fie efectuate de organele judiciare competente; să fie efectuate în condițiile legii, deci să nu fie lovite de nulitate absolută prevăzută în art.197 c.pr.pen.
În doctrină s-a subliniat că un act de urmărire sau de instrucție pentru a putea să întrerupă prescripția trebuie să fie regulat în formă și valabil făcut deoarece un act nul, neputând produce vreun efect, nu poate produce nici pe acela de a întrerupe prescripția.
Toate actele procesuale menționate atrag întreruperea prescripției deoarece ele relevă că reacția socială față de faptă și făptuitor își urmează cursul, atât fapta cât și făptuitorul, găsindu-se încă sub obiectivul conștiinței sociale și că nu sunt încă realizate condițiile pentru ca făptuitorul să fie scutit de răspundere penală.
Îndeplinirea fiecărui act care, după lege, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului atrage întreruperea prescripției așa încât vor exista succesiv atâtea întreruperi câte acte au fost îndeplinite. Practic, ultimul act va determina data de la care va curge noul termen de prescripție.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin efectuarea vreunuia dintre actele procesuale menționate are ca efect neluarea în calcul a timpului scurs de la săvârșirea infracțiunii și până la data efectuării actului întreruptiv; de la această dată începe să curgă un nou termen de prescripție calculat de la data actului întreruptiv de prescripție, legea prevede că după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție (art.123 alin.2 c.pen.). În felul acesta se deplasează data la care începe să curgă prescripția și implicit data la care se împlinește termenul de la care prescripția produce efecte. Faptul că a apărut o întrerupere a prescripției și că începe să curgă un nou termen de prescripție nu schimbă nici natura infracțiunii pentru care începuse să curgă prescripția, nici gravitatea acestei infracțiuni. De exemplu, dacă termenul de prescripție pentru infracțiunea săvârșită este de 8 ani și s-a ivit o întrerupere de prescripție, va începe să curgă un nou termen de prescripție tot de 8 ani.
În caz de participație, actul procesual întreruptiv de prescripție, efectuat față de unul dintre participanți, produce efecte față de toți participanții (art.123 alin.3 c.pen.) fiindcă întreruperea prescripției privește fapta săvârșită și deci, produce efecte „în rem”. În aceste situații, ar fi nejust ca prescripția să curgă numai în favoarea unuia dintre participanți.
Soluții similare sunt și în legile penale străine. Astfel, potrivit legii penale germane, așa cum am mai arătat, întreruperea prescripției urmăririi și aplicării pedepsei are loc în multiple situații: cum ar fi luarea primei declarații celui vinovat, aducerea la cunoștința acestuia că împotriva lui s-a pornit o prezumtivă judecare sau dispunerea audierii ori a înștiințării celui în cauză; orice audiere în fața instanței sau dispunerea acesteia, orice însărcinare a unui expert de către judecător sau procuror chiar înainte ca învinuitul să fie interogat sau să fie înștiințat asupra procedurii judecății; orice dispoziție privind sechestrul sau percheziția sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești; orice ordin de arestare, de internare, de înfățișare, introducerea unei acțiuni penale, începerea procedurii de judecată, fixarea termenului pentru dezbaterea finală a procesului orice suspendare temporară a procesului datorită incapacității celui judecat, cât și măsurile luate de instanță sau procuror pentru verificarea incapacităților inculpatului.
După fiecare întrerupere urmează un nou termen de prescripție. De observat că întreruperea prescripției nu este condiționată de comunicarea actelor respective inculpatului.
În doctrina și jurisprudența franceză constituie acte de întrerupere a prescripției orice act prin care se exercită acțiunea penală sau prin care partea civilă își exercită drepturile sale procesuale. Nu au acest caracter simplele plângeri, denunțuri, deoarece nu contribuie la dinamizarea procesului penal; dimpotrivă au acest caracter actele de percheziție, sechestru, interogatoriu, audieri de martori, ordonanța de scoatere se sub urmărire etc. Actele întreruptive de prescripție trebuie să fie acte valabile prin ele însele deoarece un act nul nu produce efecte; actul este valabil dacă emană de la un organ competent și a fost efectuat cu respectarea formelor legale; eventuala incompetență a judecătorului în fața căruia se prezintă actul procesual nu afectează valabilitatea actului de întrerupere a prescripției.
Actele de întrerupere au efect absolut; ele produc efecte chiar dacă ar fi îndreptate contra unei persoane incerte și chiar dacă nu au fost comunicate inculpatului (spre deosebire de legea penală română care promovează soluția comunicării actelor întreruptive de prescripție învinuitului sau inculpatului).
În practica judiciară franceză s-a decis ca orice act de urmărire și instrucție, chiar și de citare a unui martor, expert, întrerupe prescripția. Dovada că s-a întrerupt termenul de prescripție revine Ministerului Public, Curtea de Casație, secția criminală, decizia din 20 mai 1980.
Legea penală belgiană a inclus la actele întreruptive de prescripție orice act de instrucție, chiar dacă nu privește pe toți participanții.
Legea penală italiană menționează că prescripția răspunderii penale se întrerupe când s-a emis o ordonanță de luare a măsurilor preventive sau prin care se confirmă starea de reținere sau arest, ori s-a dispus interogarea de către Ministerul Public, sau instanța a emis o invitație de a se prezenta, ori instanța a luat măsuri pentru fixarea termenului de ședință în camera de consiliu, citarea inculpatului etc. După întreruperea prescripției începe să curgă un nou termen; dacă sunt mai multe acte care întrerup prescripția, aceasta va curge de la ultimul dintre ele, dar în nici un caz termenele stabilite în art.157 nu pot să fie prelungite mai mult cu o jumătate.
Potrivit codului penal spaniol prescripția se întrerupe când urmărirea a fost începută contra făptuitorului. După încetarea urmăririi ori după pronunțarea hotărârii de condamnare începe să curgă un nou termen de prescripție. Nu are importanță dacă actul de urmărire trebuie adus la cunoștință învinuitului sau inculpatului pentru a întrerupe prescripția.
Codul penal al Federației ruse nu recunoaște instituția întreruperii prescripției penale.
§4.1.2. Prescripția specială
În materie de înlăturare a răspunderii penale prin prescripție, se poate ivi situația când, din cauza multiplelor întreruperi ale cursului prescripției, să nu se poată împlini termenul de prescripție prevăzută de lege.
Pentru a evita astfel de situații care fac să se permanentizeze o situație greu de acceptat, deoarece conflictul penal rămâne deschis, legea a prevăzut că prescripția înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut pentru acea infracțiune a fost depășit cu încă jumătate (de exemplu când termenul este de 5 ani, operează totdeauna prescripția dacă au trecut 7 ani și 6 luni de la data săvârșirii infracțiunii). Aceasta este „ prescripția specială ", care poate interveni cu aceleași efecte ca și prescripția obișnuită, atunci când cursul prescripției a fost întrerupt. Deci, prin întrerupere, prescripția nu poate fi prelungită la infinit, ci numai cu o jumătate din termenul prevăzut de lege, oricâte întreruperi au fost.
Referitor la prescripția specială, vechea legislație penală prin art. 166 c. pen. din 1936 prevedea că „ incriminarea este prescrisă, oricâte întreruperi ar fi intervenit, dacă întregul termen de prescripție a fost depășit cu jumătate, iar pentru prescripțiile de 3 ani sau mai mici, dacă s-a atins îndoitul termenului".
Așa cum am mai arătat, dispoziții similare sunt și în legea penală germană (dacă s-a împlinit dublul termenului de prescripție); la fel în legea penală italiană (dacă s-a împlinit cu o jumătate termenul de prescripție).
§4.1.3. Suspendarea prescripției răspunderii penale
Dacă se ivește vreo piedică, datorită căreia intervenția organelor competente nu mai este posibilă pentru a reacționa în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului sau pentru supunerea acestuia la executarea pedepsei la care a fost definitiv condamnat-aceasta nu-i mai conferă timpului calitatea de a nu curge în favoarea făptuitorului sau condamnatului.
Într-o asemenea situație, fapta și făptuitorul nu pot fi uitate dimpotrivă, societatea prin organele sale abilitate, înțelege să reacționeze și să sancționeze pe făptuitor sau să aducă la îndeplinire condamnarea pronunțată contra acestuia și deci în curgerea intervalului de timp necesar uitării faptei și făptuitorului se produce o oprire, o împiedicare a continuității.
Pentru reglementarea juridică a unei asemenea situații, art. 128 c. pen. consacră instituția suspendării cursului prescripției.
Reglementarea suspendării prescripției răspunderii penale și a executării pedepsei dă expresie juridică unor realități de care, dacă nu s-ar ține seama, cele două forme de prescripție ar funcționa în condiții necorespunzătoare rațiunii pentru care au fost admise în sfera dreptului penal.
În conformitate cu prevederile art.128 c. pen., prin suspendarea cursului prescripției se înțelege oprirea temporară a acelui curs, datorită unor cauze anume prevăzute de lege, oprire care are ca efect neluarea în seamă a intervalului de timp cât va dura suspendarea. Această instituție a suspendării privește atât prescripția răspunderii penale (art.128 alin.l), cât și prescripția executării pedepsei (art.128 alin.2).
Dacă în cazul întreruperii prescripției răspunderii penale organele judiciare nu pot trage la răspundere penală pe infractor pentru că acesta nu este cunoscut sau descoperit, în cazul suspendării prescripției, organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate conform legii, sau unei stări de fapt, să acționeze și este normal ca o astfel de situație să nu profite infractorului.
Din lectura textului art.128 c. pen., rezultă că suspendarea prescripției răspunderii penale se poate datora unor cauze de ordin legal dar și unor împrejurări de neprevăzut.
Cauzele de ordin legal, care fac ca prescripția să fie suspendată, constau în existența unor dispoziții legale, care împiedică punerea în mișcare a acțiunii sau continuarea procesului penal (dispoziții prevăzute în codul penal, codul de procedură penală sau în diferite alte legi).
Asemenea dispoziție ar fi aceea din art.5 alin.2 c. pen., prevăzând că în cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, contra siguranței naționale a statului român sau contra vieții unui cetățean român, sau prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român dacă sunt săvârșite de un cetățean român sau apatrid care nu domiciliază în România, acțiunea penală se pune în mișcare numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General. În același sens și dispozițiile art.239 și 303 c. pr. pen. care reglementează suspendarea procesului penal în faza de urmărire penală și respectiv judecata pe timpul cât învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la proces.
Alte cauze legale sunt prevăzute în constituție cum sunt cele referitoare la imunitatea membrilor Parlamentului României sau în legi speciale.
Potrivit art.69 alin.1 din Constituție, deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală sau convențională fără încuviințarea Camerei din care face parte.
Chiar în caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul dacă a fost reținut și supus percheziției, Ministerul Justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției; în cazul în care Camera constată că nu există temei pentru reținere va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
De asemenea, în Legea pentru organizarea judecătorească nr.92/1992 (art.75 alin.2), ca și în legea nr.36/1995 a notarilor publici (art.31), se prevede că cercetarea magistraților și a notarilor nu poate să fie făcută decât cu avizul ministrului de justiție.
Este firesc până la dispariția bolii care îl împiedică să ia parte la proces pe infractor sau până la pronunțarea Camerei sau obținerea avizului ministrului de justiție, ca prescripția să nu opereze, adică termenul să nu curgă și deci prescripția să se suspende; în aceste cazuri organele judiciare nu au nici o culpă, astfel că nu ar fi drept ca termenul să curgă în favoarea făptuitorului.
Cursul termenului de prescripție a răspunderii penale poate fi suspendat în al doilea rând, și datorită intervenirii unor împrejurări de neprevăzut (caz fortuit) ori de neînlăturat (forță majoră). Asemenea împrejurări sunt de exemplu, izolarea unei regiuni din cauza unor epidemii sau inundații de durată, cutremur, care au împiedicat câtva timp posibilitatea de a lua contact cu o localitate, starea de război sau starea de asediu etc.
Datorită faptului că până la înlăturarea cauzelor care au determinat suspendarea s-ar putea ca termenul de prescripție a răspunderii penale să se împlinească, legiuitorul a considerat necesar ca timpul cât au durat aceste cauze, care au împiedicat organele judiciare sau partea vătămată să acționeze, să nu fie ținut în seamă la calcularea termenului de prescripție; pe durata acestor cauze, cursul termenului de prescripție este oprit.
Astfel, potrivit artl28 alin.l „cursul termenului de prescripție prevăzut în art.122 este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal”.
În art.128 alin. ultim se prevede că „prescripția își reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare”.
Cauzele de suspendare a prescripției produc efecte „in personam” adică numai în raport cu persoanele față de care procurorul sau partea vătămată au fost împiedicate să pună în mișcare acțiunea penală sau să o exercite.
Din această cauză în practică, în cazul în care într-o cauză sunt mai mulți făptuitori, iar față de unii nu se poate porni sau continua procesul penal datorită cauzelor de mai sus, numai față de aceștia prescripția se suspendă, dispunându-se, eventual disjungerea cauzei în privința acelora pentru care nu operează cauzele de suspendare, urmând ca față de cei în privința cărora prescripția este suspendată, să se aștepte dispariția cauzelor de suspendare și crearea condițiilor ca autoritățile să acționeze.
Dacă intervin mai multe suspendări succesive, după fiecare suspendare termenul reîncepând să curgă; durata fiecărei suspendări nu va intra în calculul termenului de prescripție, pe când intervalele dintre suspendări vor fi socotite în durata prescripției.
Textul art.128 c. pen., nu cuprinde nici o precizare cu privire la problema dacă cursul prescripției se poate suspenda de mai multe ori, și de câte ori anume.
În lipsa unor astfel de dispoziții, suspendarea poate avea loc nelimitat, pentru că în această materie nu există o prevedere ca în cazul întreruperii prescripției, potrivit căreia termenul de prescripție se socotește împlinit indiferent de numărul întreruperilor intervenite, dacă termenul a atins o anumită limită.
Soluții similare sunt și în legile străine. Astfel, legea penală germană reglementează în paragraful 78 instituția suspendării prescripției; o primă ipoteză de suspendare este aceea până la împlinirea vârstei de 18 ani a victimei unei infracțiuni (de pildă, în cazul raporturilor sexuale cu copii, a constrângerii sexuale ori a raporturilor sexuale cu persoane incapabile să se apere singure).
O altă ipoteză de suspendare este pe timpul cât urmărirea penală nu poate fi începută sau continuată, în afară de cazul când fapta nu poate fi urmărită deoarece lipsește plângerea, autorizația sau cererea de începere a urmăririi penale prevăzută de lege.
Legea penală franceză, deși nu cuprinde dispoziții referitoare la suspendarea prescripției, în doctrină și jurisprudență se susține că această instituție nu poate fi abandonată deoarece ar contrazice principiul „contra non valentem agere non currit praescriptia”. Ca atare, cursul prescripției se suspendă ori de câte ori există o imposibilitate de drept (de exemplu, necesitatea de a obține o autorizație) sau de fapt, care face imposibilă urmărirea penală sau judecata.
Legea penală italiană admite, de asemenea, posibilitatea suspendării prescripției pe durata obținerii unei autorizații de a se porni acțiunea penală în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede această condiție: în perioada cât procesul este transmis altei instanțe, precum și ori de câte ori suspendarea este impusă de o dispoziție explicită a legii.
În cazul suspendării prescripției aceasta își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. În cazul autorizației de pornire a procesului penal cursul prescripției se reia din ziua în care autoritatea competentă a acordat autorizația.
În codul penal al Federației Ruse, potrivit art.78 alin.3, prescripția răspunderii penale se suspendă dacă inculpatul se sustrage de la urmărirea penală și judecată. Timpul scurs din momentul săvârșirii infracțiunii și până la sustragerea de la urmărire ori judecata se socotește în totalul general al duratei prescripției, însă timpul scurs în perioada cât făptuitorul s-a sustras de la urmărire sau judecată nu se calculează în durata prescripției.
Constituie dovezi ale sustragerii de la urmărire sau judecată când făptuitorul inculpat pentru săvârșirea unei infracțiuni ia măsuri ca să împiedice descoperirea și prinderea sa, obligând autoritățile competente să facă eforturi pentru a-1 găsi și trage la răspundere. Nu este considerat că s-a sustras de la urmărire persoana căreia nu i s-a prezentat învinuirea că a săvârșit o infracțiune concretă chiar dacă aceasta își schimbă des locuința, numele de familie, înfățișarea exterioară, ori se folosește de acte de identitate false sau săvârșește alte asemenea infracțiuni.
Dacă făptuitorul evadează din locul de reținere sau arestare în scopul de a se sustrage de la răspundere penală, cursul prescripției se suspendă în perioada când se desfășoară cercetările spre a fi prins și readus la locul de deținere.
§4.2. Reglementări adiacente ale prescripției executării pedepsei
§4.2.1. Întreruperea prescripției executării pedepsei
Cursul prescripției executării pedepsei ca și acela al prescripției răspunderii penale poate fi întrerupt atunci când apar situații care impun pe planul apărării sociale, anularea efectelor pe care prescripția le-a putut produce până la data apariției acelor situații, întreruperea poate privi atât termenul de prescripție care a început să curgă inițial, cât și oricare alt termen a cărui curgere a început ulterior, ca urmare a unei întreruperi intervenite mai înainte. Potrivit prevederilor art.127 c. pen., cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. De asemenea prin sustragerea condamnatului de la executarea pedepsei.
Reglementarea întreruperii este pe deplin justificată, fiindcă după începerea curgerii termenului de prescripție se pot ivi situații care anihilează efectele pe care curgerea timpului începuse să le producă.
Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei face ca intervalul de timp care s-a scurs de la data când a început să curgă termenul de prescripție și până în momentul întreruperii să devină fără relevanță juridică pentru împlinirea prescripției.
Pedeapsa la care a fost condamnat infractorul prin efectul întreruperii cursului prescripției s-a reactualizat, a revenit în atenția conștiinței sociale și atâta timp cât va dura cauza de întrerupere, implicit nu va mai putea curge vreun termen de prescripție.
O primă cauză de întrerupere a prescripției este „începerea executării pedepsei”; prin aceasta se înțelege supunerea condamnatului la efectiva îndeplinire a obligației pe care o are de a suporta și executa pedeapsa.
În Codul Penal din 1936 la art.171 se prevede o singură cauză întreruptivă a prescripției pedepsei și anume executarea condamnării.
Se știe că aducerea la îndeplinire a hotărârilor de condamnare implică două momente: punerea în executare și respectiv efectiva executare. Expresia „începerea executării pedepsei” din alin.1 al art.127 se referă la cel de-al doilea moment. Aceasta înseamnă că, în cazul pedepsei privative de libertate (închisoarea), numai emiterea mandatului de executare ori chiar arestarea în vederea executării pedepsei nu este suficientă.
Potrivit dispoziției din alin.1, art.127 c. pen., numai începerea efectivă a executării pedepsei în cazul pedepsei privative de libertate, adică depunerea condamnatului în penitenciar sau în cazul executării pedepsei la locul de muncă, prezentarea acestuia la locul de muncă – constituie o cauză de întrerupere a prescripției executării pedepsei.
În cazul pedepsei cu amenda, prescripția executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării acesteia, de pildă prin plata unei rate a amenzii (atunci când pedeapsa amenzii este executată eșalonat). În această situație, din moment ce executarea a început, cursul termenului de prescripție nu mai poate continua, fiindcă nu este posibil ca o condamnare să se prescrie în timpul cât se execută, de aceea cursul termenului de prescripție se întrerupe.
A doua cauză de întrerupere a cursului prescripției este săvârșirea din nou a unei infracțiuni.
Săvârșirea unei noi infracțiuni oricare ar fi aceasta, de către cel condamnat dovedește din partea acestuia perseverență în săvârșirea de infracțiuni, anihilând prin aceasta efectele prin care prescripția le-a putut produce până atunci; conduita lui infracțională este în acest caz readusă în actualitatea socială.
În asemenea condiții, nu mai poate fi vorba de uitare din partea societății și nici de prezumția de îndreptare care să justifice prescripția executării pedepsei. Este firesc deci, ca de la săvârșirea noii infracțiuni să înceapă curgerea unui nou termen de prescripție a executări pedepsei.
O cauză care poate determina curgerea unui nou termen de prescripție a executării pedepsei este și sustragerea de la executare, făcând imposibilă începerea sau continuarea executării. Sustragerea de la executare înseamnă fapta persoanei condamnate de a se pune într-o situație care să facă imposibilă începerea sau continuarea executării pedepsei. De exemplu, în cazul pedepselor privative de libertate, există sustragere de la executare când, înainte de începerea executării, condamnatul dispare fără urmă sau când, după începerea executării, evadează de la locul de deținere (din penitenciar), ori, fiind eliberat condiționat, dispare, în cazul pedepsei cu amenda, nu plătește amenda, ascunde sau înstrăinează sursele pecuniare urmăribile.
În toate aceste situații efectele de până atunci ale trecerii timpului sunt anihilate, urmând ca după înlăturarea cauzelor de întrerupere să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei.
Efectul juridic al intervenirii oricăreia dintre cauzele de întrerupere a prescripției executării pedepsei constă în eliminarea din calcul a intervalului de timp curs până la apariția cauzei de întrerupere.
În cazul întreruperii prin începerea executării pedepsei sunt două posibilități: fie executarea pedepsei este continuată până la împlinirea cuantumului ei, și în acest caz nu se mai poate vorbi de prescripție, fie după începerea executării intervine o sustragere de la o executare și, în acest caz, începe să curgă un nou termen de prescripție.
Dacă întreruperea cursului prescripției executării pedepsei s-a produs prin săvârșirea unei noi infracțiuni, ca și în cazul sustragerii de la executarea pedepsei, după ce aceasta începuse, va începe să curgă un nou termen d e prescripție a executări pedepsei.
În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, noul termen de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii acestei noi infracțiuni, iar în cazul sustragerii de la executare termenul va curge de la data sustragerii.
Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, în cadrul căreia legea prevede o prescripție specială care operează independent de numărul întreruperilor, în cazul prescripției executării pedepsei o astfel de prescripție specială nu există, astfel că, pentru a opera prescripția, termenul trebuie să curgă neîntrerupt, indiferent de numărul sau durata întreruperilor.
Soluția este firească deoarece este vorba de o condamnare definitivă care trebuie să fie totdeauna executată efectiv, prescripția constituind o soluție excepțională, care intervine numai cu condiția curgerii integrale a termenului prevăzut de lege.
Soluții similare sunt și în legile penale străine. Astfel, legea penală germană, deși nu cunoaște instituția întreruperii prescripției executării pedepsei(această soluție o vom regăsi și la codul penal al Federației Ruse), în schimb este reglementată posibilitatea prelungirii prescripției executării pedepsei. Potrivit paragrafului 79 b, instanța poate să dispună prelungirea termenului de prescripție înainte de împlinirea lui la cererea organelor de executare a pedepsei pe o durată până la jumătate din termenul de prescripție prevăzut de lege ori de câte ori condamnatul locuiește într-o zonă din care nu poate fi obținută extrădarea sau preluarea.
Legea penală belgiană prevede că prescripția executării pedepsei se întrerupe prin arestarea condamnatului, din acest moment urmând să curgă un nou termen de prescripție. Legea penală italiană nu reglementează instituția întreruperii prescripției executării pedepsei.
Codul Penal al Federației Ruse consideră că prescripția executării pedepsei nu poate fi întreruptă în nici un fel, chiar prin săvârșirea unei noi infracțiuni în acest interval; poate fi însă prelungită prescripția executării pedepsei.
§4.2.2. Suspendarea prescripției executării pedepsei
Trecerea timpului, după cum am mai arătat, produce efecte în ceea ce privește tratamentul juridic al faptelor ilicite concrete, în sensul că, în anumite condiții prevăzute de lege, aceasta poate înlătura atât răspunderea penală, cât și consecințele condamnării.
Producerea unor asemenea efecte juridice este posibilă numai în situația în care organele competente ale statului (organele de urmărire penală, instanțele de judecată), din anumite motive nu au putut reacționa împotriva faptei sau a făptuitorului.
Dacă o hotărâre definitivă de condamnare a rămas vreme îndelungată neexecutată, datorită faptului că organele competente nu au putut să-1 găsească pe făptuitor, timpul care se interpune până la prinderea acestuia produce efecte importante. În acest interval are loc procesul de uitare cu privire la faptă, făptuitor și la condamnarea rămasă neexecutată; dispare din memoria societății amintirea pedepsei neexecutate.
Dimpotrivă, dacă organele judiciare depun toate diligentele în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului sau pentru supunerea acestuia la executarea pedepsei la care a fost definitiv condamnat, timpul încetează de a mai curge în favoarea făptuitorului sau condamnatului.
Societatea, prin organele sale abilitate, înțelegând să reacționeze și să aducă la îndeplinire condamnarea pronunțată contra acestuia.
Prin suspendarea cursului prescripției se înțelege oprirea temporară a acestui curs datorită intervenției unor cauze anume prevăzute de lege, oprire care are ca efect neluarea în calcul a intervalului de timp cât va dura prescripția.
Potrivit art.128 c. pen. termenul de prescripție a executării pedepsei este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în codul de procedură penală.
În acest sens, executarea pedepsei poate fi suspendată, în condițiile legii, în timpul exercitării căilor extraordinare de atac (art.390, 400, 411 c. pr. pen.); de asemenea, potrivit art.390 c. pr.pen. până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Tot astfel, art.400 c.pr. pen. prevede că în timpul efectuării actelor de cercetare penală procurorul ierarhic superior poate dispune suspendarea executării hotărârii, în limitele cererii de revizuire. De asemenea, art.413 c. pr. pen. prevede că procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare. După sesizarea Curții Supreme de Justiție, acesta poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate sau să revină asupra suspendării acordate. Dispozițiile prezentului articol se aplică și în cazul în care cel condamnat a început executarea pedepsei. Aducerea la îndeplinire a dispozițiilor de suspendare a executării hotărârii se face prin instanța de executare.
Alte cauze legale de suspendare a prescripției executării pedepsei sunt cele prevăzute în art.453 și 455 c.pr.pen., care se referă la ipotezele în care executarea pedepsei închisorii sau a detenției pe viață poate fi amânată sau întreruptă.
Astfel, potrivit art.453 c.pr.pen., executarea pedepsei poate fi amânată:
a)când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situația de a putea executa pedeapsa.
În practica judiciară s-a decis, în mod constant, că poate fi dispusă amânarea executării pedepsei închisorii numai în cazurile în care boala este constatată printr-o expertiză medicală și nu poate fi tratată în rețeaua sanitară din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor.
Se consideră că efectuarea unei expertize medicale este obligatorie în cazul unei cereri de amânare a executării pedepsei întemeiată pe dispozițiile art.453 alin.1 lit.a și, în consecință, admiterea sau respingerea unei asemenea cereri nu poate avea loc numai pe baza unor certificate medicale aflate la dosarul cauzei.
Ca și în cazul suspendării procesului penal, legea nu face distincție între boli curabile și boli incurabile, fiind suficient să se constate că în condițiile detenției boala ar expune sănătatea condamnatului la urmări grave.
b)când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
c)când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni și numai o singură dată.
Aceste prevederi limitează dreptul condamnatului la amânarea executării pedepsei, în sensul că, după obținerea amânării în temeiul acestui text, nu poate reînnoi cererea de amânare pe același temei, chiar dacă prima amânare nu s-a acordat pentru durata maximă de 3 luni prevăzută de text și chiar dacă motivele de fapt ar fi altele decât cele care au fundamentat prima cerere de amânare. În cazul în care persoana condamnată a mai obținut o dată amânarea executării pedepsei, pentru unul din motivele prevăzute din art.453 litb, aceasta nu constituie un impediment legal de a se amâna executarea aceleiași pedepse în temeiul art.453 lit.c, dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text de lege. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art.362 alin. ultim, iar în cazul prevăzut la lit.c din prezentul articol, și de către conducerea unității la care lucrează condamnatul.
Dispozițiile menționate se aplică și în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. În situația prevăzută la lit.b, executarea pedepsei poate fi amânată pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor înainte și după naștere.
în ce privește întreruperea executări pedepsei, potrivit art. 455 c. pr.pen. executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute în art.453, la cererea persoanelor arătate în alin.2 al aceluiași articol.
§4.2.3. Efectele suspendării cursului prescripției executării pedepsei
Intervenirea oricăreia dintre cauzele de suspendare a prescripției executării pedepsei are drept efect oprirea curgerii termenului de prescripție în modalitatea arătată.
Prin suspendarea cursului prescripției, timpul curs în intervalul cât durează suspendarea prescripției nu se socotește în durata termenului de prescripție.
În art. 128 alin. ultim se prevede că „prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”. Sintagma își reia cursul, adică începe să curgă, arată că intervalul de timp care a precedat suspendarea rămâne câștigat pentru termenul de prescripție și intră în calculul acestuia. Aceasta rezultă, de altfel, și din însuși sensul cuvântului suspendare.
În curgerea termenului de prescripție, oricare ar fi acesta, este posibil să intervină mai multe suspendări succesive, după fiecare suspendare termenul reîncepând să curgă; durata fiecărei suspendări nu va intra în calculul termenului de prescripție, pe când intervalele dintre suspendări vor fi socotite în durata prescripției.
§4.3. Prescripția executării pedepsei care a înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață
Potrivit art.130 c.pen. „executarea pedepsei închisorii atunci când aceasta înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață, se prescrie în 20 de ani”. Termenul de prescripție curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață.
Art.130 c.pen. prevede astfel o a treia situație în ceea ce privește calculul termenului de prescripție a executării pedepsei arătată în art.126 alin.1 c.pen. (prescripția executării pedepsei) și 126 alin.2 c.pen. (prescripția executării sancțiunilor cu caracter administrativ).
Aceasta se referă la calculul prescripției executării pedepsei care a înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață. Termenul de prescripție în acest caz este de 20 de ani.
Cât privește momentul de la care curge acest termen, acesta, este unul singur, invariabil, și anume, momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață.
Așa cum se observă, legea nu a specificat ipotezele în care pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu pedeapsa închisorii, ci se exprimă generic, atunci când aceasta (pedeapsa închisorii) înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață. Această înlocuire poate avea loc în baza art.55 alin.1 c.pen. când pedeapsa detențiunii pe viață a persoanei care la data pronunțării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 ani, se înlocuiește cu închisoarea pe timp de 25 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
Tot astfel înlocuirea menționată poate avea loc în baza art.55 alin.2 și anume în cazul în care condamnatul la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei; în acest caz pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu închisoarea pe timp de 25 de ani.
În ambele ipoteze, dintr-o scăpare a legiuitorului (scăpare care va fi îndreptată prin proiectul de modificare a codului penal) s-a prevăzut în lege numai vârsta de 60 de ani, deși aceasta s-ar referi numai la bărbați; pentru femei vârsta care atrage consecințele menționate este de 55 de ani.
O altă ipoteză de înlocuire este cea prevăzută în art.14 alin.2 c.pen. și anume, când o lege nouă prevede pentru fapta care în trecut era sancționată cu detențiunea pe viață, pedeapsa închisorii, în acest caz detențiunea pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzute pentru acea infracțiune.
În același sens sunt și prevederile art.3 din legea pentru prevederea în aplicare a noului cod penal (Buletinul oficial nr.147 din 13 noiembrie 1968).
Ca urmare, se poate susține că prevederile art.130 c.pen. acoperă toate situațiile prezente și viitoare de înlocuire a detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii.
Concluzii
Reglementarea în legea penală română a instituției prescripției penale sub ambele modalități: prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, are incontestabil un caracter unitar și răspunde în mod corespunzător necesităților social-politice de politică penală și juridice care au impus de-a lungul timpului, introducerea și menținerea acestei instituții juridico-penale.
Necesitatea reglementării prescripției s-a impus chiar dacă au existat și persistă serioase controverse cu privire la natura juridică a acestei instituții și anume dacă aparține dreptului penal substanțial, constituind o cauză de stingere a dreptului statului de a trage la răspundere penală și de a pedepsi și de a asigura executarea pedepsei, ori dacă aparține dreptului procesual penal, constituind o cauză de stingere a acțiunii penale și a executării pedepsei, adică un obstacol procesual în desfășurarea represiunii penale ori dacă aparține ambelor categorii de legi.
Modul de rezolvare a acestor controverse în doctrina și legislația penală română prin tratarea acestor instituții ca fiind de natură exclusiv penală (constituind o cauză de înlăturare a răspunderii penale și a consecințelor condamnării) nu este, în afara criticii.
O atare soluție legislativă și de doctrină presupune recunoașterea existenței unei realități situate între infracțiune și pedeapsă, anume răspunderea penală, deși structura normei de incriminare nu favorizează o atare concluzie, norma penală fiind formată după cum se știe numai din precept (dispoziție) pe care îl încalcă făptuitorul și sancțiunea pe care o atrage nerespectarea preceptului. Așa se explică, de altfel, și de ce în alte legislații prescripția a fost considerată ca o cauză de înlăturare a urmăririi penale sau a vocației la pedeapsă și o cauză de înlăturare a executării pedepsei, soluțiile legislative oscilând între cei doi poli ai normei de incriminare.
Indiferent însă de aceste discuții care privesc caracterizările de ansamblu ale acestei instituții, doctrina și legislațiile moderne au admis că este necesară reglementarea prescripției sub ambele modalități pentru necesități unanim recunoscute de politica penală și de asigurare a stabilității ordinii juridice.
Bibliografie
I. Autori români
Alexandru Ionaș, Principiul legalității în dreptul penal, Editura Metropol, București, 1999
Augustin Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1995
Constantin Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL, București 1997
Constantin G. Rătescu, Ionescu-Dolj, Vintilă Dongoroz, Traian Pop și alți colaboratori, Codul Penal Carol al II-lea adnotat, vol. I, Editura Socec, București, 1937
Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, Editura Șansa, București, 1995
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. II, Editura Socec, București, 1912
Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal general, Editura I.N.S. București, 1997
IonNeagu, Tratat de Procedură penală, Editura Pro, București, 1992
Maria Zoluneak, Maria Michinici, Drept penal, partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1999
Matei Basarab, Drept penal, partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997
N.T.Buzea, Curs de drept penal, Infracțiunea și culpabilitatea, Alba Iulia, 1944
Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Chemarea , Iași, 1997
Teodor Vasiliu și colaboratorii, Codul penal al R.S.R., comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1972
Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ion Pascu, Ioan Molnar, Alexandru Boroi, Valerică Lazăr, Drept penal, partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1970
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1970
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă, Editura politică, București, 1968
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Editura Tirajul, București, 1939
II. Autori străini
Pagliaro, Principi di diritto penale, Dott A. Giuffre, Editore, 1996
Prins, Science penale, Paris, 1925
Fiore, Diritto penale, Utet, Torino, 1995
Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Științifică, București, 1965
Ch. Hennau, J. Verhaengen, Droit penal general, Bruylant, Bruxelles, 1995
Dionysos Spinellis, Greece Criminal Justice, Athene, 1939
E. Ferri, La sociologie criminelle, Paris, 1944
Fabrizio Ramacci, Corso di diritto penale, G. Gioppichelli, Editore, Torino, 1996
Fr. Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale, Milano, 1994
Fr. Desportes, Fr. de Gunehec, Le nouveau droit penal, Economica, Paris, 1998
Gabriel Tarde, La Psychologie penale, Quatrieme edition, Cujas, Paris, 1972
Giovanni Fiandaca, Enzo Musco, Diritto penale, parte generale, Bolognia, 1995
Giuseppe Bettiol, Diritto penale, parte generale, Cedam, Padova, 1973
H. Fischer, Das Strafgesetzbuch, These, Bale, 1970
L. Delpino, Diritto penale, parte generale, Esselibri-Simone, Milano, 1996
Merle, Vitu, Traite de droit criminel, Cujas, Paris, 1997
Philippe Salvage, Droit penal general, Press Universitaire, Grenoble, 1994
R. Garofolo, Criminologie, Paris, 1930
R. Garraud, Precis de droit criminel, Sirey, Paris, 1909
R. Maurach, Deutsches Strafrecht, Allgemeiner Teii, Verlag Ch. Muler, Karlsruhe, 1995
Stefani, Levasseur, Bouloc, Droit penal general, Dalloz, Paris, 1994
T. Padovani, Diritto penale, Padova, 1992
Vincenzo Mazini, Tratatto di diritto penale italiano, Torino, 1933
III. Jurisprudență
*** Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1994-1999, Editura All-Beck, 1999
*** Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Editura Holding Reporter, București, 1998
*** Culegere de decizii C.S.J. pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996
Vasile Papadopol, Ștefan Daneș, Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1988
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
REZUMAT
Actualitatea temei
Normele juridice în general au în caracter temporar, atât sub aspectul duratei lor în timp cât și sub aspectul efectelor pe care le produc. În drept trecerea unui interval de timp, în anumite condiții, poate fi generator de consecințe juridice în sensul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice, deci a unor drepturi și obligații. Instituția ca atare este cunoscută sub denumirea generică de prescripție. În domeniul dreptului penal, ținând cont de caracteristicile lui sub aspectul finalității urmărite, este consacrată doar prescripția extinctivă.
Prescripția în dreptul penal este reglementată în două modalități, respectiv prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei.
Între aceste două modalități ale prescripției penale există asemănări, dar și multe deosebiri care țin de finalitatea lor diferită, motiv pentru care au fiecare în parte reglementări de sine stătătoare. Promptitudinea în tragerea la răspundere a celor care au săvârșit infracțiuni este un principiu care guvernează instituția în sine. Realitatea a demonstrat că sunt cazuri în care tragerea la răspundere a infractorilor nu s-a putut realiza prompt și deci în timp util, fie datorită faptului că infractorii n-au putut fi identificați sau prinși. În aceste situații este evident că trecerea timpului are consecințe reale, care nu pot fi trecute cu vederea în planul răspunderii penale.
Scopul și obiectivele tezei
În realizarea obiectivelor și a scopului lucrării am pornit de la studierea în literatura de specialitate a aspectelor problematicii abordate, având în vedere că prescripția răspunderii penale este o temă cu un puternic impact în cadrul statului de drept.
Fapta care se stinge din memoria oamenilor, probele care dispar sau se degradează, în materialitatea lor sau din memoria martorilor, constituie o împrejurare ce îngreunează considerabil sau face chiar imposibilă tragerea la răspundere penală. Este evident că în cazul trecerii unui anumit interval de timp din momentul săvârșirii infracțiunii, răspunderea penală, constrângerea ca atare, apare inoportună și inutilă. Pentru rezolvarea acestor situații legiuitorul a creat instituția prescripției răspunderii penale.
Suportul metodologic și teoretico-științific
Pentru tema abordată am investigat un volum considerabil de acte normative și lucrări din literatura de specialitate cu privire la normele dreptului penal și eficiența acestora. Așa cum preciza prof. Vintilă Dongoroz, „normele dreptului penal au o eficiență activă din însăși momentul intrării lor în vigoare, deoarece dau naștere unui raport juridic între societate pe de o parte și membrii săi pe de altă parte, societatea având dreptul de a pretinde o anumită conduită de conformare cu normele dreptului penal, iar membrii societății având obligația corelativă de a respecta această conduită”.
Conținutul lucrării
Lucrarea este structurată în 6 capitole, fiecare capitol fiind împărțit în mai multe subcapitole.
Capitolul 1 tratează noțiunile generale privind prescripția penală (clarificări conceptuale, implicațiile penale ale factorului timp, cadrul legislativ al prescripției penale, justificări ale prescripției penale)
Capitolul 2 se referă la prescripția răspunderii penale (clarificări conceptuale, termenele de prescripție a răspunderii penale, modul de calculare a termenelor de prescripție a răspunderii penale și efectele prescripției răspunderii penale).
Capitolul 3 tratează prescripția executării pedepsei, fiind structurat asemenea capitolului anterior.
În capitolul 4 sunt abordate reglementări adiacente prescripției, după cum urmează:
§4.1. Reglementări adiacente prescripției răspunderii penale
§4.1.1. Întreruperea prescripției răspunderii penale
§4.1.2. Prescripția specială
§4.1.3. Suspendarea prescripției răspunderii penale
§4.2. Reglementări adiacente ale prescripției executării pedepsei
§4.2.1. Întreruperea prescripției executării pedepsei
§4.2.2. Suspendarea prescripției executării pedepsei
§4.2.3. Efectele suspendării cursului prescripției executării pedepsei
§4.3. Prescripția executării pedepsei care a înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață
Din analiza lucrării se desprind următoarele concluzii:
1. Reglementarea în legea penală română a instituției prescripției penale sub ambele modalități: prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, are incontestabil un caracter unitar și răspunde în mod corespunzător necesităților social-politice de politică penală și juridice care au impus de-a lungul timpului, introducerea și menținerea acestei instituții juridico-penale.
2. Necesitatea reglementării prescripției s-a impus chiar dacă au existat și persistă serioase controverse cu privire la natura juridică a acestei instituții și anume dacă aparține dreptului penal substanțial, constituind o cauză de stingere a dreptului statului de a trage la răspundere penală și de a pedepsi și de a asigura executarea pedepsei, ori dacă aparține dreptului procesual penal, constituind o cauză de stingere a acțiunii penale și a executării pedepsei, adică un obstacol procesual în desfășurarea represiunii penale ori dacă aparține ambelor categorii de legi. Modul de rezolvare a acestor controverse în doctrina și legislația penală română prin tratarea acestor instituții ca fiind de natură exclusiv penală (constituind o cauză de înlăturare a răspunderii penale și a consecințelor condamnării) nu este, în afara criticii.
3. O atare soluție legislativă și de doctrină presupune recunoașterea existenței unei realități situate între infracțiune și pedeapsă, anume răspunderea penală, deși structura normei de incriminare nu favorizează o atare concluzie, norma penală fiind formată după cum se știe numai din precept (dispoziție) pe care îl încalcă făptuitorul și sancțiunea pe care o atrage nerespectarea preceptului. Așa se explică, de altfel, și de ce în alte legislații prescripția a fost considerată ca o cauză de înlăturare a urmăririi penale sau a vocației la pedeapsă și o cauză de înlăturare a executării pedepsei, soluțiile legislative oscilând între cei doi poli ai normei de incriminare.
4. Indiferent însă de aceste discuții care privesc caracterizările de ansamblu ale acestei instituții, doctrina și legislațiile moderne au admis că este necesară reglementarea prescripției sub ambele modalități pentru necesități unanim recunoscute de politica penală și de asigurare a stabilității ordinii juridice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prescriptia Penala (ID: 125331)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.