Presa Scrisa
1. Presa scrisă
Presa scrisă reprezintă cel mai vechi și cel mai răspândit mijloc de comunicare în masă ce își are rădăcinile în secolul al XVI-lea, când s-a descoperit tiparul. În România, momentul „începuturilor” presei a fost marcat mult mai târziu decât în presa europeană, în secolul al XIX-lea odată cu apariția primelor ziare românești susținute de mari personalități ale culturii românești. Este important să știm istoria presei pentru că necesitatea primordială a aparției acesteia este informarea – nevoia elementară de comunicare. De-a lungul timpului, „setea” de informare s-a dovedit a fi constantă întregii vieți sociale, generând apariția formelor primare ale jurnalismului și susținând apariția simultană a modalităților din ce în ce mai diversificate ale presei. Istoria presei românești este o istorie structurală care are drept principal obiectiv surprinderea caracteristicilor mass-media dominante prin particularitățile specifice epocii de referință. Ziarul a fost și încă rămâne cel mai eficient mijloc de informare al publicului, lucru ce se datorează atât faptului că oferă posibilitatea de a revii asupra materialului citit, cât și faptului că cititorii înțeleg mai bine mesajul transmis prin intermediul detaliilor prezentate. „Adevărata personalitate a ziarului începe cu aprofundarea informării”. În acest fel, ne dăm seama că un ziar bine conceput și bine cotat reprezintă rezultatul unei bune colaborării între grupul redacțional format din redactor-șef, reporteri, cameramani, fotoreporteri, editori. Orice ziar are mai întâi de toate un scop bine definit – acela de a convinge cititorii cu privire la subiectele pe care le tratează, la informațiile și mesajele pe care le transmite. Un ziar bine redactat trebuie să țină cont întotdeauna de realitatea obiectivă, de cerințele și exigențele publicului și ale domeniului publicistic.
Ziaristul de presă scrisă nu se deosebește cu mult de cel de televiziune sau radio în ceeea ce privește stilul scriiturii jurnalistice, însă nu acordă aceeași atenție vestimentației, aspectului fizic, dicției. Prin prisma acestui fapt delimităm principalele caracteristici ale jurnalistului de presă scrisă care sunt: onestitatea, integritatea, discernământul, capacitatea de contextualizare, înclinația spre adevăr, curiozitatea, spiritul critic, talentul, capacitatea de sinteză. Principala preocupare a conducătorului unui ziar este stabilirea “publicului țintă”, apoi capacitatea de analiză și orientare în funcție de obiectivele stabilite la începuturile publicației. Potrivit acestui aspect, se stabilește gradul de informare, culturalizare și de deschidere al unui ziar, alegerea subiectelor, ierarhizarea și tratarea lor, scriitura, titrarea, așezarea în pagină.
1.2 Rolul presei în societate
Mass-media reprezintă, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a opiniei publice, cuprinzând radioul, televiziunea, presa, internetul. Termenul „mass-media” provine din limba engleză și se traduce prin „medii (de comunicare) de masă”. În prezenta lucrare, mă voi axa doar pe domeniul presei scrise pentru că oferă materiale mai ample, cu detalii mai multe, citate, iar opinia jurnalistului este mai clară și mai evidentă decât în alte produse media.
După cum afirmă Claude-Jean Bertrand „presa scrisă este cea mai în măsură să ofere informații într-o manieră exhaustivă și aprofundată. Dimensiunea ei este spațiul: la nevoie, o revistă sau un cotidian își poate mări numărul de pagini”. Cu alte cuvinte, presa scrisă se pliază nevoilor și aspirațiilor oamenilor prezentând subiecte de interes major pentru aceștia. După descoperirea tiparului, pe măsură ce tot mai mulți oameni erau alfabetizați, media a cunoscut o dezvoltare fără precedent jucând un rol crucial în societate. Au început să fie imprimate alături de Biblii, texte de legi, cărți, reviste, publicații cotidiene. De-a lungul timpului, „foamea” de informare a populației le-a făcut să devină o componentă indispensabilă vieții sociale.
Mass-media, numite și „a patra putere în stat”, au devenit „un fel de centru gravitațional în jurul căruia rulează celelalte segmente ale societății”. În fața unei asemenea explozii de publicații, puterea a fost nevoită să găsească răspuns la o problemă majoră: să controleze autoritar presa sau să-i acorde libertate absolută? „În niciun moment al istoriei mass-media și în nicio țară nu poate fi identificat un singur sistem normativ corespunzător unui rol unic atribuit presei; din contră, dezvoltarea mass-media dovedește că relația lor cu ideologiile, cu constituțiile și cu sistemele legislative, cu structurile puterii ori cu formele de guvernare a îmbrăcat forme extrem de diferite”. În evoluția sa cronologică, presa a trecut prin mai multe perioade de asuprire fiind nevoită să lupte pentru câștigarea unui statut autonom în raport cu puterile care întemeiază statul.
Mult timp, până au devenit libere, mediile s-au aflat sub controlul și presiunile statului. Sunt patru modele ale presei: autoritarist, comunist, liberal, al serviciului public. Rolurile mass-media diferă în funcție de regimul politic în care acestea și-au desfășurat activitatea. Modelul autoritarist reprezintă „prima concretizare filosofică și instituțională a relației dintre stat și presă în încercarea de a defini misiunea socială a presei”. Controlul exercitat de instituțiile statului asupra conținuturilor răspândite de presă constituie unul dintre principiile de bază ale acestui model. În Europa, până în secolul al XIX-lea, sfera de acțiune a puterii a fost limitată de existența proprietății private și de economia de piață, care se bazau pe sistemul liberei exprimări. Sistemul autoritarist se afla într-o mare confuzie pentru că nu găsea o soluție pentru a controla individul fără a-i încălca drepturile individuale și astfel a folosit două mijloace: privilegiile și restricțiile. Încă din anul 1692, Parlamentul britanic adopta Licensing Act, document prin care se stabilea că nicio publicație nu putea aparea fără autorizație specială. Astfel, din ansamblul celor care voiau să întemeieze o întreprindere de presă, puterea îi selecta doar pe acei care dovedeau că sunt de încredere. Mai existau și alte moduri de a controla presa precum taxa de timbru, legile referitoare la trădare și instigarea, revoltă. „Puterea încerca să exercite presiuni asupra presei atât în amonte, prin limitările accesului la informații și la resurse necesare producției și distribuției, cât și în aval, prin amenințări și hărțuiri juridice”. Un alt model este cel comunist. În perioada comunismului, presa era o armă a puterii care avea misiunea de a educa masele, de a combate dușmanii, de a lăuda reușitele regimului comunist. Mass-media era concepută drept o formă de exercitare și legitimare a puterii devenind o uneltă a propagandei în interiorul și în afara graniței, menită să modeleze comportamentul și gândirea oamenilor. Mass-media sunt trecute în proprietatea statului și au rolul de a îndoctrina masele și de a crea „omul nou”. Sistemul comunist se caracterizează prin controlul sever pe care-l exercită asupra informației, ziariștii fiind nevoiți să devieze realitatea și să prezinte o falsă reușită a progresului, a mobilizării maselor. Accesul la informații era posibil doar cu acordul celor care dețineau puterea. Se făceau controale atât în conținuturile publicațiilor, cât și în sistemul de organizare. Cenzura se exrcita prin controlarea sumarelor și a programelor, a textelor și a emisiunilor ce se aflau în pregătire. În perioada regimului comunist se practica blocarea accesului la informație. „Ceaușescu și regimul său comunist au cerut ca mass-media să aibă exclusiv menirea de a face educație ideologică, să practice îndoctrinarea, să mobilizeze populația și să sprijine cultul personalității. În consecință, ele s-au transformat în canale de comunicare narcotizante, puține la număr și limitate ca timp de emisie, care operau pe baza unei teorii a presei doctrinare sovietice. Cu credibilitatea pierdută și cu rolul limitat, nu au mai putut umple golul creat între ele și public. La final, nu și-au mai servit nici publicul, nici pe cei care le manipulau; nu au mai oglindit nici societatea românescă, dar nici nu au transformat-o conform intențiilor manipulatorilor”. Realitatea era selectată, ierarhizată, iar evenimentele erau inlocuite cu formule doctrinare, cu evenimentele negative, neprevăzutul și actualitatea nu existau, apăreau numai știri care ridicau în slăvi liderii politici și realizările lor. Fiind supuși să îndure atâtea restricții, jurnaliștii din sistemul comunist au dobândit deprinderi de autocenzură: nu mai căutau informații și nu mai scriau, pentru că știau că nu se publicau, nu puteau folosi metafore și aluzii. Centrele de interes în modelul comunist sunt: aparatul puterii, instituțiile media, jurnaliștii și publicul. Modelul liberal. Istoria presei, ca instituție, s-a luptat de-a lungul timpului pentru câștigarea unui statut autonom în raport cu puterile care întemeiază statul modern. În secolul XVI și XVII, presa a fost o instituție supusă puterii având o creștere lentă pe măsură ce au fost create conștiința națională și autoritatea centrală. Prin prisma faptului că mass-media s-au dezvoltat în paralel cu sistemul capitalist, întreprinderea de presă a crescut odată cu celelalte forme ale economiei de piață. „Conform concepției liberale, drepturile individului sunt sacre, iar fericirea și binele reprezinte valori supreme și scopuri ultime. Omul este considerat deținătorul unor „drepturi naturale”, fundamentale și inalienabile; în urma unui „contract social”, el poate decide o parte din prerogativele sale unor alte instituții – precum statele, partidele, liderii politici – asupra cărora își exercită puterea și controlul prin mecanismele democrației: alegeri, referendumuri, dezbateri publice, grupuri de presiuni și asociații civile. Instituțiile puterii au obligația să respecte drepturile și aspirațiile individului și să lucreze pentru satisfacerea lor”. Modelul liberal presupune faptul că cetățenii trebuie să cedeze o parte a drepturilor lor puterii, pentru ca aceasta să aibă obligația de a-i conduce corespunzător. „Presa nu contribuie numai la circulația ideilor și a informațiilor, ci și la controlarea instanțelor puterii”. Presa este cea care controlează puterea, oferindu-le cetățenilor informații. Astfel, devine „câine de pază” al democrației, iar prin capacitatea sa de a informa și de a mobiliza masele, se constituie ca o „a patra putere în stat”. Potrivit lui Mihai Coman, presa informează publicul, iar acest lucru „duce la nașterea unei opinii publice defavorabile care permite exercitarea unor presiuni asupra puterii”. Legile specifice acestui model sunt cele ale cererii și ofertei, însă fuga după profit a dus la dispariția atenției asupra pieței libere a ideilor, în favoarea individului consumator. Modelul serviciului public pornește de la premisa că libertatea presei este o datorie cetățenilor. „Introducerea autorităților statale în sistemul comunicării de masă, într-un triunghi ce leagă presa, publicul și instituțiile puterii, se face într-un concept esențial: acela al responsabilității sociale. În virtutea sa, libertatea presei devine, în fapt, o datorie publică: presa are anumite obligații față de individul-cetățean, obligații de la care nu poate abdica în numele profitului și ale divertismentului”. Astfel, apare conceptul de serviciu public, model ce a devenit puternic, spre jumătatea secolului al XX- lea, sub impulsul a trei serii de factori:
– revoluția tehnologică – a dus la apariția unor noi instituții mass-media (radioul și televiziunea) și la necesitatea de a stabili o serie de criterii unitare și coerente de funcționare a acestora. – dezvoltarea conștiinței și exigenței profesionale – prin prisma creșterii rolului și a puterii presei în stat, ziariștii și cercetătorii mediilor au devenit tot mai mult conștienți de răspunderea civică și morală care apasă pe umerii celor care produc și distribuie mesaje prin presă. – amplificarea dezbaterilor privind rolul presei – mai mulți oameni de știință, filozofi și martori ai creșterii puterii presei în stat, ai dispariției unor forme de comunicare și ai înlocuirii lor cu alte tehnici de comunicare au făcut o serie de analize asupra acestor fenomene ajungând, în cele din urmă, la concluzii critice referitoare la funcționalitatea presei. „În esență, serviciul public pornește de la premisele teoretice ale modelului liberal, considerând însă că, în evoluția sa, sistemul liberal a abdicat de la principiile sale fundamentale”. Mass-media devine autonomă financiar și independentă față de stat putând să-și creeze o piață liberă a ideilor. Posturile publice de astăzi au o mare criză de legitimitate, pentru că oferă publicului larg programe identice cu ale celor comerciale, pentru a se păstra pe podiumul concurenței.
1.3 Funcțiile mass-media
Mediile și-au pus amprenta asupra oamenilor prin intermediul funcțiilor sale, de informare, influențare, educație, divertisment, socializare. Prin puterea de convingere și manipulare, mijloacele de comunicare de masă pot schimba modul de gândire și de percepție a oamenilor, precum și acțiunile acestora atât din punct de vedere pozitiv, cât negativ, în funcție de mesajul transmis și de modul de percepere al acestuia. „Nimeni nu poate contesta faptul că presa răspunde unor nevoi și aspirații clare și difuze, ale indivizilor și colectivităților – fiind modelată astfel de solicitările sau de așteptările acestora – și că, simultan, exercită o seamă de influențe asupra vieții sociale modificând acțiunile indivizilor și grupurilor”. Pornind de la constatarea profesorului Mihai Coman, mai mulți jurnaliștii, filosofi și oameni politici au încercat să sape pentru a descoperi rolul mediilor în societate, precum și legăturile și influențele pe care aceasta le are asupra diverselor domenii de activitate. „Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale ( funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme ( rolurile presei)”. Din încercarea de găsi o legătură între efectele, rolurile și funcțiile mass-media am reușit să conturez câte o scurtă definiție pentru fiecare. Efectul reprezintă influența pe care o exercită presa în mod direct sau indirect asupra oamenilor, funcția reprezintă ansamblul fenomenelor ce constau în procesul de saturare informațională al indivizilor, iar rolul- misiunile generale ale acțiunilor sale. În Dicționarul de sociologie, „funcția” este definită prin „contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe a sistemului din care face parte, contribuind la menținerea și dezvoltarea acesteia”. Funcțiile mass-media se pliază nevoilor și cerințelor diversificate ale unui public eterogen. Funcțiile mediilor sunt multiple, însă mă voi axa, în special, pe prezentarea celor mai importante dintre ele precum:
1. Funcția de informare
2. Funcția de legătură
3. Funcția educativ-cultural
4. Funcția de interpretare
5. Funcția de divertisment
Funcția de informare se referă la nevoia permanentă a indivizilor de a fi la curent cu noutățile și de a controla mediul înconjurător. În funcțiile de informațiile primite prin mass-media, oamenii evoluează, își planifică activitatea și iau decizii fără a fi constrânși. Din multitudinea informațiilor ce sunt receptate zilnic de către public cele mai multe sunt generale. Fie că este vorba despre situația transportului în comun, despre starea vremii sau situația prețurilor, oamenii își planifică activitatea în funcție de ele. Prin intermediul acestor informații oamenii își formează anumite concepții și convingeri despre lume. Informațiile generale răspund nevoilor indivizilor și sunt mai puțin legate de mediul nostru imediat (știre despre un accident mortal aflat la mii de kilometrii depărtare). Prin urmărirea acsetora, majoritatea indivizilor se aleg cu un bagaj de cunoștințe cât mai bogat care nu poate fi obținut doar prin intermediul trăirilor și experiențelor proprii. „Între noi și lume se situează treptat un mediator, o instituție care adună informația, o selectează, o ambalează în forme accesibile și o difuzează facilitând ,prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri și chiar colectivități enorme depind de mass-media pentru a stăpâni, a înțelege și a judeca lumea înconjurătoare”. Informațiile de prevenire sunt și ele importante pentru că mesajele transmise de presă nu prezintă doar ceea ce s-a întâmplat deja, ci oferă și o viziune prospectivă. Unele dintre ele au o întrebuințare utilitară, însă altele duc la mobilizarea colectivității și la evitarea sau limitarea catastrofelor naturale, crize, accidente sau evenimente neașteptate. Informațiile care se găsesc în presă sunt supuse unui proces de selectare, ierarhizare si interpretare înainte de a fi transmise publicului. În acest fel, mass-media oferă o anumită versiune a unui eveniment pentru a fi înțeles pe deplin și a trezi interesul cititorului. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca oamenii să recepteze mesajul pe care-l găsesc în presă ca atare, fără a-l mai diseca. Funcția de interpretare. Într-o știre, cel mai important esteconținutul și spun acest lucru pentru că informațiile colectate din teren și semnificațiile acestora trebuie să fie sintetizate corect. Cititorii au pretenția ca evenimentele din întreaga lume să fie prezentate lizibil și coerent în funcție de importanța sau necesitatea lor. În cadrul funcției de interpretare, cea mai importantă formă de acest gen o constituie decizia de a face publică sau nu o anumită informație. Multitudinea informațiilor ce apar zilnic într-o redacție trebuie trecute printr-o serie de etape până ajung să fie tipărite, de la selecție, la ierarhizare, de la stabilirea priorităților la analizare. „Presa modernă s-a constituit pe baza unei convenții, considerată de mulți cercetători și jurnaliști o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale ale celor care le relatează (. ..) Interpretarea nu este prezentă numai ca un ados în conținutul informațiilor – prin selecție, prin evaluarea evenimentelor ori prin semnificarea în actul scrierii și prin poziționarea în ansamblul produsului mediactic; ea se concretizează și în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate”. Printre genurile de opinie, editorialul a fost mereu un centru de atracție pentru publicul larg, pentru că dezbate teme de interes major și contribuie la adâncirea unor subiecte ce nu sunt prezentate într-un mod cât mai transparent. Funcția educativ- culturală. De la o vârstă fragedă, copiii sunt modelați și influențați de mediul în care trăiesc. Mass-media au rol important în formarea gândirii, valorilor și normelor de comportament al oamenilor, în special al copiilor. Mijloacele de comunicare „transmit de la o generație la alta moștenirea culturală a grupului sau a națiunii,„ideologia” ei: o anumită viziune asupra trecutului, prezentului și a viitorului lumii. Aceasta este un amalgam de mituri, de tradiții, de valori și de principii care îi conferă individului o identitate etnică sau națională”. În cele mai multe cazuri rolul presei este înțeles greșit. „Presa răspunde nevoii indivizilor și a comunității de perpetuare a valorilor comune și de identificare cu acele modele pe care o comunitate le consideră a fi „repere de acțiune”(…) Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziție bivalentă: pe de o parte sunt solicitate să exercite o acțiune educativă neutră, iar pe de altă parte, sunt „curtate” de grupuri cu interese politice ori economice pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influența comportamnetul indivizilor”. În acest fel, nu putem spune că presa promovează modelele de comportament, pentru că de fapt își urmează obiectivele de a genera unele noi, cum este cel de consum. Astfel, mass-media vin cu contraargumentul că aceste modele antisociale sunt prezentate ca exemple negative reflectând realitatea înconjurătoare. Cu toate acestea, indivizii sunt liberi să-și aleagă canalul sau produs cultural pe care doresc să îl consume. Funcția de legătură. Prin oferirea de informații, idei și teme de interes comune, mass-media leagă oameni din toate colțurile lumii într-o comunicare informațională. În acest fel, presa „se dovedește a fi o creatoare de rețele sociale. (…) Datorită presei, oamenii descoperă că împărtășesc aceleași valori, că se pot mobiliza pentru aceleași scopuri”. În concepția mai multor cercetători, cea mai importantă funcție a mass-media este aceea de a crea o comunitate de oameni care împărtășesc aceleași valori, convingeri, idealuri. Prin intermediul mediilor, oamenii își pot satisface nevoia de a comunica, de a se implica în comunitate, de a-și descoperi temele și subiectele de interes comun. Potrivit concepției mai multor cercetători, cea mai importantă funcție a mass-media este aceea de a crea o „comunitate imaginară”, un ansamblu de oameni care împărtășesc aceeași preocupare, valori. Este vorba de acele situații când oameni diferiți, care nu se cunosc între ei, se ală din coincidență într-o sală de așteptare, un restaurant, un autobuz, își dau seama că pot conversa dacă au un punct de referință comun. Astfel, putem afirma că presa exercită o funcție de coagulare a societății fiind considerată o forță care apropie, unește și dă coerență colectivităților din lumea modernă. Funcția de divertisment a mijloacelor de comunicare de masă este cea mai îndrăgită în rândul publicului eterogen pentru că are menirea de a răspunde nevoii acestora de relaxare, de deconectare de la viața cotidiană. Atât presa scrisă, cât și radioul și televiziunea, prin multitudinea subiectelor și emisiunilor prezentate, au devenit o modalitate de petrecere a timpului liber și de odihnă. „Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și de refacere după oboseala unei zile de activitate, ci satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada și a se refugia într-o lume imaginară”. În societatea de masă, divertismentul a devenit indispensabil pentru că acesta reduce tensiunile ce se acumulează în fiecare individ și care pot să-l ducă la răzvrătire, îmbolnăvire. Această porție de distracție este oferită în principal de către mass-media, grație „culturii de masă” pe care au creat-o. Cea mai mare parte a consumatorilor caută în mass-media divertismentul. Ca urmare, aproape toate mijloacele de comunicare de masă îl oferă, chiar și cotidienele. „Concomitent, mass-media promovează noul pentru a lupta contra plictiselii, dar și familiarul, pentru a ritualiza existența. Ele stimulează (emoțiile sau intelectul) și tot ele calmează (prin distracție sau catharsis)”. Dacă privim din perspectiva costurilor, accesul la divertisment nu este foarte costisitor ș se face doar prin apăsare de buton. Divertismentul transmite mesaje spectaculoase, iar acest lucru trezește interesul publicului, îl poziționează în mijlocul acțiunii, al evenimentelor. Mijloacele de comunicare de masă sunt cele mai importante furnizoare de divertisment care transmit informațiile sub forma unor știri inedite, cu titluri explozive. Acest gen mediatic a pătruns și în discursul educativ pentru ca „educația să fie primită mai ușor când este ascunsă sub masca distracției: televiziunea este mult mai eficientă decât școala”.
1.4 Efectele comunicării de masă
În accepțiunea Dicționarului Explicativ al Limbii Române, efectul este un fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta. De la începuturi și până astăzi, mass-media au un impact puternic asupra indivizilor, contribuind la procesul de educare și culturalizare al acestora. Presa a fost mereu un factor activ în viața socială, modelând celelalte componente ale statului. În acest fel, nici politicul, nici economicul, nici socialul, nu au putut face față presiunii exercitate de mesajele presei. „Mass-media ne afectează profund pentru că ele constituie o prezență constantă în viața noastră. Alte instituții pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de persistent și de adânc. (…) Mass-media fac parte din viața noastră zilnică și ne însoțesc din copilărie până la moarte. În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nicio altă instituție; oferă un bagaj comun de idei și imagini care depășește barierele sociale și geografice”. De-a lungul timpului, mai mulți cercetători ai domeniului media au fost preocupați de analizarea modului în care influențează presa societatea. Profesorul Denis McQuail consideră că efectele mass-media pot fi resimțite în diferite zone ale țării, fapt ce se datorează acțiunii lor asupra indivizilor, instituțiilor și întregii societăți. Mediile, în funcție de mesajul transmis, pot afecta personalitatea umană, determinând schimbarea concepției despre lume, precum și a modului de acțiune al oamenilor. „Efectele presei pot crea schimbări dorite sau schimbări nedorite: ele pot fi rezultatul unui proces controlat ( comapaniile de presă) sau al unor ocurențe mai mult sau mai puțin neașteptate”. Prin prisma apariției și formării societății de masă, s-a simțit nevoia creării unor legături afective între oamenii, bazate pe solidaritate. În acest fel, mediile de comunicare erau văzute ca o „trecere de la un sistem social tradițional și stabil, la unul de o mai mare complexitate, în care indivizii erau izolați din punct de vedere social". În timp, specialiștii în media au descoperit trei tipuri de reacții la mesajele specifice acestui domeniu:
– acordul – reprezintă acceptarea în mod conștient de către receptor a mesajelor transmise de mass-media. Potrivit acestuia, între părerile pe care le conține mesajul respectiv și valorile pe care le promovează există aceeași direcție către care aderă individul.
– identificarea – constituie asumarea valorilor și posibilitatea imitării comportamentului promovat de presă. „Facilitând identificarea, creatorii de mesaje distribuite prin mass-media încearcă să atragă și să fixeze publicul, să obțină (ceea ce se numește) „fidelizarea audienței” – totul din rațiuni economice (creșterea rețelelor publicitare) sau politice (creșterea adienței și consolidarea sprijinului electoral)”.
– internalizarea – duce la asimilarea valorilor și modelelor de comportament ce sunt difuzate de mass-media. Potrivit lui Mihai Coman, internalizarea reprezintă capătul unui proces de influențare sau al unei campanii de convingere a publicului.
Efectele mass-media asupra indivizilor s-au materializat în felurite forme. În funcție de importanța acestor reacții putem delimita și anumite tipuri de efecte: efecte slabe, efecte limitate și efecte puternice. În cadrul efectelor puternice sunt patru modele. Primul este modelul „stimul – raspuns”. Pe acest tip de model este concretizată relația dintre mesajele presei și public.
Sursă → transmite mesaje, direct, fără intermediari unor → Indivizi izolați
(Stimul) (Răspuns)
Sursă: Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, p 124
Astfel, mesajele transmise de mass-media generează un răspuns imediat, rapid și necontrolat cu ajutorul rațiunii, ajungând direct la receptor nefiind filtrate de „vreun factor social (individ, grup, organizații etc.) sau cultural (tradiții, sisteme simbolice, concepție despre lume” (Coman: 2004, 124). Această teorie a fost denumită sintagma fluxul într-un singur pas (one step flow). O altă sintagmă este teoria glonțului magic pe care Mihai Coman o consideră ca „ar funcționa ca un declanșator de comportament social „programat”, fiind de ajuns o campanie de presă bine „construită” pentru a se obține imediat orientarea atitudinii și comportamentului publicului în direcția dorită”. Modelul „hegemonic". Puterea hegeminică reprezintă „reversul pasivității audienței – un public activ și critic nu ar asimila imediat valorile „picurate" de presă și nu ar deveni atât de ușor prizonierul unei ideologii străine de propriile sale interese și valori”. Acest model se caracterizează prin faptul că mass-media influențează direct și puternic publicul receptor. Modelul „dependenței". Oamenii depind foarte mult de mediile de comunicare de masă pentru că le oferă informații imediate despre o mare diversitate de subiecte. Dependența oamenilor de mass-media crește în funcție de gradul de industrializare și de urbanizarea a societăților, de nivelul de trai al populației. Odată creată această dependență, oamenii nu mai sunt capabili să disece adevărul și astfel, o informație falsă poate duce la creare unei stări de panică în rândul populației. În asemenea situații, jurnaliștii au o responsabilitate foarte mare pentru că informațiile eronate nu trebuie să-și găsească locul în presă, în caz contrar acest lucru poate duce la pierderea credibilității publicației respective. Modelul „spiralei tăcerii". „În lumea modernă, mass-media reprezintă „locul" unde se dezbat marile probleme ale unei societăți; presa are un prestigiu social considerabil, iar opiniile pe care jurnaliștii sau colaboratorii lor le exprimă reflectă, în ochii receptorilor, tendințele dominante ale opiniei publice”. În cadrul acestui model, societatea tinde să-i marginalizeze pe cei care nu-și regăsesc punctele de vedere în conținuturile transmise de presă. Deși opiniile transmise de mass-media sunt cu mult mai diferite de părerile lor proprii, aceștia, de teama de a nu fi separați de societate, vor deveni absenți la dezbaterile publice, alunecând astfel pe o „spirală a tăcerii". „Ziariștii sunt cei în măsură să decidă și să definească ce este important și legitim în judecarea diferitelor evenimente sau elemente ale vieții publice”. Potrivit acestei concepții, mass-media este cea care consideră cine are dreptul să vorbească public și cine trebuie să rămână tăcut. „Pe măsură ce oamenii de știință au început să aprofundeze problematica influenței mass-media, studiile lor au relevat faptul că diversele conținuturi mass-media (de la programele de știri la desenele animate) generează, în condiții diferite (de la normalitatea cotidiană la starea aparte a unei crize)/, efecte diferite, ale caror formă și amploare depind de categoria de public afectată”. Influența mass-media exercitată aupra indivizilor a trecut de la una completă, la una limitată. Pornind de la afirmația „de la „glonțul magic", cu efect radical, trecem la „o ploaie de schije", cu un efect limitat și incert”, putem evidenția faptul că influența mediilor de comunicare asupra oamenilor și societății, asupra gândirii, comportamentelor și acțiunilor acestora încă persistă, dar aceste efecte „nu apar ca rezultat al unei relații simple, izolate (presă – public), ci ca produs al unor ansambluri complicate de relații, care leagă publicul și presa de structura socială, de tradiția și valorile culturale, de reacțiile cognitive și afective ale indivizilor, de accidentele conjuncturilor istorice”. Modelul „fluxului în doi pași". În cadrul acestui model, mesajul nu mai este transmis direct, ci prin intermediul unui lider de opinie care primește mesajul și îl transmite către public. În acest fel, mass-media are o influență indirectă (fluxul în doi pași), în care „rolul primordial îi revine relației (și influenței) interpersonale care unește membrii grupului și o personalitate cu statut de lider de opinie”.
Sursă → Transmite un mesaj→ Liderul de opinie →Reptransmitere – mesajul prelcrat către → Grupul său
Sursă: Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, p. 133
Liderul de opinie este cel mai expus inflenței mediilor de comunicare pentru că este cel care interceptează mesajul transmis de presă. Orice intermediar este mediator între ceva ce nu a mai fost publicat și consacrat, între valorile interioare și cele exterioare. „Modelul „fluxului în doi pași" aduce în prim-plan capacitatea publicului de a adopta reacții „de apărare" în fața mesajelor receptate prin mass-media. El subliniază câteva caracteristici importante ale interacțiunii dintre audiență și presă: a) audiența nu este unitară și mu are formă precisă, ci este diferențiată și posesoare a unor grile culturale proprii;
b) receptorii nu sunt pasivi, ci activi; ei nu reacționează irațional, ci rațional;
c) mesajele presei nu ating direct indivizii, ci trec printr-un sistem complex de medieri
d) conținutul difuzat de mass-media nu deține monopolul asupra semnificațiilor; sensul unui mesaj este rezultatul unui proces de filtrare și interpretare, adică al interacțiunii simbolice dintre emițător și receptor; în consecință, sensurile atribuite unui conținut mass-media pot să varieze de la un public la altul”. Caracteristicele prezentate mai sus, arată faptul că mass-media nu reflectă o influență completă, ci una parțială, atingând încet, încet gândirea și comportamentul publicului. Modelul cultivării. Potrivit lui Mihai Coman, un loc aparte în sfera teoriilor „efectelor limitate” îl are „teoria cultivării” lansată de sociologul american GeorgGerbner. Acesta, făcând mai multe cercetări, a ajuns la concluzia că mass-media au devenit „membru al familiei”, punând stăpânire pe comunicarea cu exteriorul. În acest fel, oamenii au ajuns să cunoască mai bine lumea înconjurătoare, să aibă o imagine clară și mai aprofundată despre ceea ce văd și ceea ce se întâmplă. „Expunerea la mesajele televiziunii, în corelație cu alți factori, precum vârsta, sexul, cultura, poziția sociala, conduce la obținerea unor efecte diferențiate, sugerând faptul că diferitele grupuri suportă în chip diferit acțiunea „cultivării", adică : a) receptarea sistematică prin mass-media a informațiilor, ideilor, simbolurilor sau valorilor; b) formarea, în urma acestui proces, a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realității”. Modelul „agendei". „În societatea modernă, presa reprezintă mijlocul de comunicare socială dominant, revarsând asupra indivizilor și colectivităților un flux permanent de date, fapte și idei. O data cu informațiile transmise, jurnaliștii propun și semnificații, configurând o anumită „imagine" despre lume. De aici se poate deduce că valorile, ierarhiile și normele pe care presa le promovează, înțelesurile pe care ea le sugerează ar putea influența modul de gândire și „harta" cognitivă a indivizilor și a colectivităților. Aceasta ar însemna că mass-media funcționează în calitate de „creatoare de agendă", de fauritoare de „ordine de zi", de clasificări și priorități pentru indivizii care compun audiența lor”. Potrivit lui Claude-Jean Bertrand, cercetătorii americani Maxwell McCombs și Donald Shaw au elaborat, în 1972, o teorie în cadrul căreia susțineau faptul că există o legătură reciprocă extrem de puternică între ordinea importanței acordate de mass-media unor informații și aceea atribuită acelorași informații de către public. Aceștia au ajuns la concluzia că mass-media stabilesc calendarul evenimentelor.
Teoriile efectelor slabe. „Orice analiză a efectelor mass-media are ca obiect publicul, înțeles ca suma indivizilor care sunt expuși mesajelor presei și care suportă astfel o presiune ce poate conduce la o schimbare, mai mare sau mai mică, a comportamentelor, valorilor și reprezentărilor simbolice despre realitate”. Capacitatea mass-media de a influența publicul depinde în mare parte de caracteristicile instituției, de suportul de transmitere a informațiilor, de frecvența mesajelor și de împrejurările în care este receptat mesajul. Mesajele mass-media care au rolul de a convinge publicul, fiind bine construite și cu un conținut adecvat, pot modela gândirea și percepția indivizilor societății. „Producătorii, jurnaliștii și cercetătorii încep să se intereseze de aceste segmente de public, fluente, instabile, chiar capricioase; ei încearcă să determine formele prin care asemenea audiențe fragmentate își manifestă rolul activ, selecționând sau reacționând la întalnirea cu conținutul mediatic. În felul acesta, o parte a investigațiilor va viza mecanismele sociale și psihologice prin care se construiesc preferințele publicului și se declanșează alegerile sau renunțările, în timp ce o altă parte a studiilor va fi consacrată „lecturii active" și determinării construcției (sociale) a semnificațiilor, altfel spus, modului în care oamenii interpretează mesajele furnizate de presă, în actul colectiv sau individual al receptării lor”. Modelul „uses and gratifications" este considerat cel mai avantajos mijloc de analiză a receptării mesajelor mass-media, concentrându-se asupra opiniilor publicului. Acesta s-a dovedit a fi unul dintre cele mai „fructuoase instrumente de analiză a recptării mesajelor mass-media care s-a concentrat îndeosebi asupra opiniilor publicului prin care acesta justifică o anumită alegere, preferință”. Acest model tinde să scoată în evidență importanța publicului în câștigarea audienței. Eficiența mesajelor transmise de mass-media depinde de așteptările publicului. Acesta selectează diferite conținuturi și le utilizează în funcție de trebuințele sale concrete. Astfel, fiecare publicație, fiecare canal de televiziune sau post de radio este apreciat pe baza capacității sale de a răspunde anumitor nevoi ale oamenilor. Modelul analiza receptării. „Mesajele presei sunt astăzi accesibile, datorită exploziei tehnologiilor moderne, unor audiențe deosebit de variate din punct de vedere social, lingvistic, cultural, al vârstei sau sexului. Astfel spus, receptarea mass-media este un act de impunere unidirectională a unor conținuturi, sau, din contră, un proces „interactiv", în care „spectatorii stabilesc semnificații proprii și construiesc propria lor cultură". Libertatea receptorilor de a „reconstrui" mesajele mass-media, în actul perceperii lor, nu schimbă regula jocului și nu modifică radical relațiile dintre emitatori și receptori, pentru că cei din urmă nu pot interveni în actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la construcța lor, fiind doar consumatori ai unor produse create de instituții și persoane aflate în afara sferei lor de acțiune socială. Gradul ridicat de alfabetizare al populației, instruirea, inteligența duce la capacitatea oamenilor de a analiza constant mesajele transmise de mass-media. În acest fel, jurnaliștii trebuie să fie foarte atenți la ceea ce scriu, să verifice veridicitatea informației, să o prezinte pe înțelesul tuturor astfel încât cititorii să nu-și piardă interesul sau să se îndepărteze de publicația respectivă. Din această perspectivă, cititorii negociază receptarea mesajelor, având posibilitatea de a alege un tip sau altul de produs mediatic, dar și capacitatea de a refuza lectura preferată în schimbul uneia care aduce beneficii. Astfel, receptarea mesajelor mass-media constituie un act creativ de producere, de semnificații și de cultură specifică.
2. Genurile redacționale
Ritmul agitat al vieții contemporane, multitudinea descoperirilor științifice ale specialiștilor în media, accentuarea relațiilor dintre țări sunt doar câteva dintre aspectele care motivează interesul din ce în ce mai mare al publicului pentru informația de calitate, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a numărului de publicații. Pentru început este esențial să atribuim, din perspectivă ziaristică, o definiție a genurilor. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, genul este, în accepția din logică, „clasa de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii". Genurile jurnalistice se împart în două categorii: genuri informative și genuri de opinie. Din punct de vedere structural sunt diferite, însă au același mod de prelucrare a informației și a opiniilor, dar și de folosire a atitudinii, tonului, umorului, stilului. Pentru orice jurnalist este important să cunoască aceste genuri ziaristice. Cele informative vizează transmiterea informației din diverse domenii de activitate precum cultural, politic, economic, administrativ. Din cadrul lor fac parte știrea, relatarea și sinteza, iar editorialul, comentariul, recenzia și cronica intră în categoria materialelor de opinie. Acestea din urmă sunt mai greu de abordat pentru că necesită părerea avizată a unui specialist. Este esențial ca orice gen ziaristic să aibă, ca punct de pornire, fapte din realitate. Dstincția între genurile jurnalistce se face prin modul în care sunt prezentate faptele selectate de către ziariști.
2.1 Genurile jurnalistice informative
Știrea este un gen jurnalistic care prezintă o informație scurtă, de interes public, despre un eveniment real, de actualitate. Roger Clausse consideră că „știrea este o primă avizare a unui lucru întâmplat recent. Nu este în esență relatarea pur și simplu a unui fapt de actualitate, ci a unui eveniment, a unui fapt socialmente semnificativ, a cărui cunoaștere este necesară pentru înțelegerea istoriei în derularea ei zilnică”. Potrivit Micului Dicționar de Jurnalism (1998) știrea este „un text succint de agenție, de ziar, de radio sau tv, care reprezintă o primă avizare a unui fapt socialmente semnificativ”. Pe scurt, putem spune că știrea este genul jurnalistic fundamental ce are dimensiuni mici și răspunde la cele cinci întrebări definitorii (5W+H) : cine?, ce?, unde?, când?, cum?, de ce?. Fundamentul unei știri este noutatea care se bazează pe fapte reale, de actualitate. Astfel, Sorin Preda consideră că „valoarea de știre a unui fapt este dată de câteva trăsături definitorii: faptul trebuie să fie nou, să intereseze cât mai multă lume și, mai ales, să fie recent, (…) să fie real și obligatoriu, verificabil”. Știrea are menirea de a informa cetățenii, iar prin intermediul ei, aceștia se poate forma, orienta și chiar educa. Orice știre trebuie să fie scurtă și să transmită cât mai multe informații.
Înainte de a concepe o știre, ziaristul trebuie să știe exact ce transmite și pentru cine transmite. „Redactarea unui text de presă presupune adecvare la public, la canalul mediatic și la exigențele genului, o temă banală tratată într-un stil impecabil reprezintă un eșec garantat”. Astfel, jurnalistul care colectează informațiile din teren, le selectează și le prelucrează trebuie să fie bine pregătit și să aibă capacitatea de a transmite informația concretă și pe înțelesul tuturor categoriilor de public fără să stârnească întrebări în mintea cititorului. În cazul în care nu are răspuns la anumite întrebări, el trebuie să menționeze că nu sunt disponibile informațiile respective pentru a nu induce în eroare receptorul. Regula de aur a unui jurnalist este faptul că nu trebuie să uite că știrile sunt cu și despre oameni, care fac anumite acțiuni precum: a lupta, a ucide, a trăda, a jefui, a triumfa, a incenda. Harold Evans afirmă că „știrile sunt oamenii.”
Gannet Co a încercat în secolul al XIX-lea să definească știrea sub denumirea de piramida știrii astfel: „La baza piramidei știrii este așezat acest comandament: „Concentrează-te pe interesul comunității.” Etajul următor este ocupat de „Responsabilitățile care decurg din Primul Amendament + Diversitatea + Prezentarea completă.” Nivelul următor al piramidei știrii: „Transmite informația de care oamenii au nevoie + Evocă emoții + Fii consistent.” Penultimul nivel: „Accentuează proximitatea temporară + Sporește interacțiunea cu cititorii.” În fine, vârful piramidei este ocupat de această cerință: „Să anticipezi schimbarea.”
Structura știrii
În realizarea unei stiri, jurnalistul trebuie să țină cont de principiul KISS: Keep It Simple, Stupid sau Keep It Simple and Straighforward + 5 W (Who, What, When, Where, Why). Știrea este alcatuită din: supratitlu – care se află deasupra titlului și conține răspunsul la întrebările unde? și când?, titlu, subtitlu, shapou – textul scurt, situat între titlu și primul paragraf, corpul știrii și finalul – care, uneori, poate lipsi. Spre deosebire de celelate genuri jurnalistice, știrea are o structură fixă și începe, obligatoriu cu informația esențială (cine?, ce?, unde?, când?) prezentată în lead sau shapou, iar împrejurările evenimentului și detaliile care aprofundează introducerea sunt expuse în corpul materialului. În redactarea unei știri, titlul este foarte important. Jurnalistul trebuie să găsească un titlu potrivit, incitant, dar și un unghi de abordare corect care să individualizeze instituția pe care o reprezintă. Titlul unei știri reprezintă trecerea de la lectură la știre. Acesta răspunde la întrebările cine? ce? și are rolul de a atrage atenția cititorului asupra subiectului abordat, de a-l incinta la lectură. Știrea nu trebuie și nu poate fi scrisă din mai multe perspective, ci trebuie să conțină informația esențială cât mai succint prezentată și să aibă menționată sursa (de unde avem informația?). Dacă este vorba despre un conflict, jurnalistul trebuie să obțină părerile tuturor taberelor implicate pentru a confirma sau infirma cele declarate de părțile combatante. În acest fel, prin identificarea actanților, ziaristul insuflă credibilitate în rândul cititorilor. „Dennis McShane remarcă cinci calități ale știrii: conflict, violență și pericol la adresa comunității, neobișnuit, scandal, personalitatea protagoniștilor”. În altă ordine de idei, Sorin Preda constată că presa se comunică pe ea înșăși, decide și impune evenimentele. Ea stabilește «agenda» și preocupările cititoriilor. [Preda, 2006, 148].
Știrile au un impact foarte mare asupra cititorilor. Un eveniment trebuie să îndeplinească anumite criterii (newsworthiness) pentru a deveni știre. Katheleen Hall Jamieson et al definește aceste criterii astfel: „probleme în desfășurare sau teme; evenimente discrete, (obscure, secrete); noutate sau deviere, (de la anormalitate); dramă , conflict, violență și accentul pe indivizi (=personalizare). Jerry Palmer (News Production. News Values) [in Adam Briggs et al, 1998; 378], enumeră criteriile newsworthiness astfel: „frecvență -eveniment complet; anumite dimensiuni ale evenimentului; claritate; proximitate culturală , consonanță cu matricea de înțelegere specifică a unei culturi; neașteptat, continuitate-acoperire completă; compunerea – acoperirea este parțial dictată de structura internă a instituțiilor de presă; acțiunile elitei; personalizare opusă abstractului, negativitatea-veștile proaste.”
Tipologia știrii
În general, știrile au o importanță și o adresabilitate variabilă și un impact diferit. Potrivit lui [Preda,2006;149] există o distincție între news issue și news event. Prima categorie de știri constă în prezentarea unei probleme semnificative despre care se discută în sens opus, iar news event sunt cele care prezintă incidente specifice ce apar ca rezultat al unei situații de moment. În accepțiunea aceluiași autor, „criteriile de clasificare sunt strâns legate de criteriile de alegere a subiectului știrii. Ne gândim la actualitate (ce este nou?), la semnificație, la gradul de interes (interesul uman și distanța psihologică)”. Ken Metzler, în cartea sa Newsgathering, a realizat o tipologizare clară a impactului pe care-l produc știrile asupra cititorilor, urmărind de asemenea și influența asupra societății. Acesta a evidențiat cinci tipuri de știri: hard news, soft news, straight news, spot news, feature news.
1. Hard news – cuprind evenimentele foarte importante care iau forma știrilor grave. Kathleen Hall Jamieson et al. definesc acest tip de știri astfel: „Hard –news este relatarea unui eveniment petrecut în ultimele 24 de ore și tratează o problemă de interes actual. Crime story (știrea despre o crimă) este modelul de hard news. Apare între indivizi, este dramatică (conflict), este o acțiune fizică extremă, intensitate emoțională; perturbă ordinea legitimă, amenință continuitatea, poate fi vizualizată, este actuală și concretă, concordă cu preocupările media”. Prin urmare, putem spune că hard news sunt știrile care spun ce se întâmplă azi, nu ce se întâmplă în fiecare zi.
2. Soft news ( știrea blândă) – tratează aspecte din viața personală a unei figuri publice. Știrile de acest tip sunt interesante, dar mai puțin importante pentru contextul social. „Știri, relatări, reportaje ale căror conținut permite publicarea lor după o vreme, nu cu prioritate. În această categorie intră evenimentele planificate, faptele minore”. 3. Straight news – sunt știrile în care sunt prezentate strict faptele care țin de interesul general uman, fără elemente de culoare.
4. Spot news – pentru realizarea acestui tip de știre, jurnalistul culege și prezintă întâmplări neașteptate: accidente, incendii.
5. Feature news – în acest caz, jurnalistul abordează subiecte din marginea divertismentului. Redactarea lor este ceva mai liberă decât în cazul celorlalte categorii.
În funcție de importanța știrii reiese și scopul oricărui jurnalist – acela de a da primul o informație, de a avea exclusivitate. Evenimentele din lumea înconjurătoare devin de interes jurnalistic prin intermediul știricității (newsworthiness). Potrivit acesteia, un eveniment trebuie să fie recent și de actualitate, iar implicațiile și consecințele sale trebuie să fie cât mai ample în spațiu și în timp, să intereseze un public cât mai larg și să corespundă unei realități și să poată fi verificat.
Planul ștrii
Piramida inversată – este structura predominantă în presa scrisă. Potrivit acesteia, informația esențială (cine?ce?unde?când?) este poziționată la început, chiar în lead. Acesta trebuie să fie simplu, direct, clar și să transmită informația esențială (Ce s-a întâmplat?). Apoi, în corpul știrii sunt plasate elementele explicative (cum?de ce?) care detaliază informația esențială prezentând circumstanțele, sursele și elementele de decor.
În cadrul acestui model, știrea poate începe cu o concluzie, cu un element de decor spectaculos, cu o întrebare retorică sau cu o întrebare tip ghicitoare. O știre bine concepută este redactată după modelul “piramidei inversat”.
„Planul clepsidră, teoretizat de Michel Voirol se caracterizează prin prezentarea unei informații circulare (care începe și se aseamănă cu un fapt important)”. Știrea trebuie să prezinte o consecvență specială în relatarea evenimentelor importante. Acestea trebuie urmărite înainte de apariție (în cazul în care ele sunt anunțate în prealabil), în timpul desfășurării și după momentul încheierii. Planul știrii clepsidră constă în trei secvențe: în prima secvență se prezintă schema narațiunii; în cea de-a doua, are loc o răsturnare de situație, iar în final evenimentele sunt repuse în ordinea lor cronologică. Știrea construită după acest tipar este utilizată preponderent în mediul audio-vizual. Piramida comună a lui Jose de Braucker utilizează povestirea și cronologia. Aceasta se diferențiază prin plasarea contextului la început. Știrile își modelează forma în funcție suportul și de caracteristicile mass-media în care apar. Prin urmare, ziarul este instituția care își are propriile surse de informare. „Prima sursă – cea mai importantă, în bună măsură, cea mai credibilă, pe scurt indispensabilă, este agenția de presă. Personalitatea unui ziar, specificul, orientarea lui sunt date mai întâi de propriile surse de informare, și abia în al doilea rând, de orientarea sau calitatea opiniilor exprimate. Orice ziar își are informatorii proprii: persoane sau instituții. În funcție de rubricile ziarului, apar sarcinile distincte în colectarea informației, precum și tipurile de știri specifice ziarelor”.
Textul știrii se bazează foarte mult pe strictețe. Astfel, într-o știre trebuie să fie prezente „toate exigențele discursului jurnalistic: obiectivitate, claritate, simplitate, concizie, onestitate, adevăr, precizie, noutate, interesul uman” . Ziaristul nu trebuie să fie subiectiv și nu trebuie să-și expună opinia sau judecata morală. Modul în care este tratat un subiect și suportul prin care este transmis acesta sunt impuse de relevanța evenimentului, după criteriile de selecție a știrilor. În acest fel, cu cât o știre acoperă mai multe criterii, cu atât spațiul alocat va fi mai mare. Într-o știre nu se folosesc apelative de genul “domnul”, “doamna” etc. Limbajul unui text jurnalistic trebuie să respecte principiul clarității prin folosirea cuvintelor exacte, a unei gramatici, topici și stilistici perfecte. Se folosesc verbe la timpul perfect compus pentru că prezintă evenimente care s-au produs înainte de momentul difuzării informației. Orice ziarist trebuie să își asume ceea ce scrie. Numele persoanelor și ale surselor citate trebuie să fie verificate și redate exact (prenume + nume) și funcție.
Tipologia știrii
DE COMPLETAT……….
Știri de rutină – au frecvența cea mai mare și se pot repeta zilnic. Spre exemplu radar, curs valutar.
Știri catastrofe – cutremure, inundații, incendii;
Știri accidente – aviatice, rutiere;
Știri hazard-fericit – premii, onoruri
Comunicatul de presă
Tratarea comunicatelor de presă într-un ziar sau revistă are o importanță deosebită pentru jurnalist. Comunicatul de presă este un mesaj constituit unilateral, care folosește un singur punct de vedere, al ziaristului. Astfel, conținutul lui este supus unei singure grile de influențare și nu se va supune legilor și exigențelor care dau specificitate textului jurnalistic. În acest fel, jurnalistul, dacă nu se va studia în amănunt toate detaliile vis-avis de subiectul respectiv, tinde să cadă pradă manipulării. Mai mult, jurnalistul nu are voie să publice informația primită pe calea comunicatului de presă, fără să verifice și să precizeze sursa.
Relatarea
„Relatarea este un gen jurnalistic specific numai presei scrise, și numai ei, care se află la întretăierea mai multor drumuri care pornesc de la știre către interviu, reportaj, anchetă”. Relatarea se aseamănă cu celelalte genuri jurnalistice prin prezența jurnalistului la fața locului. „Relatarea este o știre complexă, elaborată, care oferă o prezentare pe larg a informațiilor factuale despre un eveniment care a avut o dezvoltare în timp sau consecințe cu dezvoltare în timp”. Relatarea se face la persoana a treia și se respectă aceleași principii pe care le respectă orice material jurnalistic: documentare (prin observare și intervievare), selecție, ierarhizare, alegerea unui singur unghi de abordare. În acepțiunea lui Michel Voirol, relatarea este „un gen strict de informarea, este o mărturie. (…) Textul unei relatări este o reconstituire a informațiilor alese în funcție de mesajul esențial pe care jurnalistul dorește să-l degaje”. Potrivit Ghidului online de Jurnalism, relatarea este „povestirea” unui eveniment de către un jurnalist, la care acesta a fost martor. Citatelele actanților, notarea decorului, a contextului sunt cele care oferă o pată de culoare textului realizat de jurnalist. Curtis D. MacDougall consideră că relatarea este „un story de a doua zi (după apariția știrii). A doua zi, știrea va fi dezvoltată fie prin rescriere, fie prin texte suplimentare: de localizare (sidebars), continuare (running story) atâta timp cât există unghiuri noi, ceea ce impune aducerea la zi a informației.”
Tipologie
În cadrul conferințelor de presă, jurnalistul trebuie să noteze: numele, titlurile, calitatea persoanelor invitate, a celor ce au intervenit; explicații, informații, completări, lămuriri complementare. La reuniunile deliberative (consiliile municipale, adunările parlamentare, și congrese) ziaristul trebuie să urmărească: dezbaterilor deschise și înfruntărilor dintre parteneri; deciziilor luate sau suspendate; voturilor exprimate; proiectele adoptate. În cazul ceremoniilor se notează: personalitățile prezente; absențele semnificative; evaluarea asistenței (cantitativ, calitativ); luările de cuvânt marcante; desfășurarea propriu-zisă; incidentele, conflictele. Manifestațiile (de stradă ) consemnează: motivele, ora, locul, durată; evaluează cantitatea și calitatea participanților; cuvintele de ordine și sloganurile; eventualele incidente; discursuri; urmări anunțate, consecințe. Evenimente neașteptate: circumstanțele exacte – timp, loc; natura și cauza evenimentului; autori; victime, martori; agresiuni; urmările posibile. Întâlniri sportive: rezultate, principalele faze ale jocului; valori, contravalori exprimate. Audiențe judiciare, procese: instanțe și spețe; părțile în cauză; vătămatul, acuzarea; judecătorii, acuzații; argumentele avansate; eventuale incidente; concluzia: judecata, verdictul. În cadrul spectacolelor se notează: titlul spectacolului, autorul, interpretul, data, locul, durata programului; calificarea genului. Procesul verbal este specie a relatării și apare de obicei în publicațiile cu circulație închisă (în știrea de agenție). Acesta merge strict pe informație și pe respectarea cronologiei și a structurii evenimentului. Relatarea care dă naștere discursului poate fi o provocare pentru jurnaliști, deoarece necesită o informare asupra biografiei vorbitorului, a tipului de preocupări pe care le are acesta și asupra temelor pe care le abordează. În cazul acestui tip de eveniment, relatarea conține atât descriere a ceea ce s-a comunicat la fața locului, cât și elemente de circumstanță.
Informația transmisă prin relatare este de fapt completare a informației transmisă prin intermediul știrii. Prin intermediul relatării se prezintă date noi, reacții, consecințe. Chiar dacă se află la granița dintre știre și reportaj, relatarea, spre deosebire de reportaj, nu folosește descrieri ample, opiniile jurnalistului, ironii. Corpul textului se realizează după planul „mozaic” care ierarhizează informația în funcție de inedit, de interesul pe care-l produce. De obicei, în relatarea întâlnim știri, interviuri, citate. În funcție de structură, relatarea poate fi atât simplă, cât și complexă. Relatarea simplă are structură lineară și conține: leadul, corpul relatării – detalii, explicații, și încheiere. Ultima clasificarea a relatării este diferită de prima și abordează teme multiple precum: atac – paragraf inițial care conține informația esențială prezentatn corpul relatării, aspecte spațio-temporale, informații despre actanți, corpul relatării – paragrafe care dezvoltă informația prezentată în lead pentru fiecare temă, interconectate prin paragrafe de legătură și de încheiere. „Indiferent că ne referim la relatarea ca text care se amplifică trebuie subliniat faptul că ziarul- în partea lui de informare – își poate concura cu succes partenerii extrem de pătrunzători și redutabili, numai prin dezvoltarea, aprofundarea, interpretarea știrilor brute care inundă lumea în fiecare zi.”
Sinteza
Sinteza (știrea care sintetizează) reprezintă rescrierea mai multor informații esențiale într-un singur articol. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, sinteza este metoda cercetare care constă în recompunerea obiectului din elementele în care a fost descompus acesta cu scopul cunoașterii diferitelor lui aspecte. „Știrea de sinteză conține ultimele noutăți, care încă nu au fost difuzate (…) și se apropie mai mult de story (relatare) și chiar de reportaj (feature)”. În redactarea unei sinteze, jurnalistul trebuie să adune toate informațiile culese pentru a le grupa în ordine cronologică sau tematică.
Genurile de opinie
Editorialul este cel mai important gen al jurnalismului de opinie fiind considerat coloana vertebrală a unei publicații. Fiind cel mai râvnit și mai apreciat gen, acesta exprimă comportarea ziaristului față de realitatea înconjurătoare. John L. Hulteng consideră că „editorialul poate fi conștiința ziarului, și, într-o măsură importantă, conștiința comunității”. Acest gen de opinie reprezintă vocea unei instituții, iar prin intermediul editorialului, jurnalistul își argumentează opinia spre a convinge cititorii asupra unei probleme cu care se confruntă comunitatea. În accepțiunea lui Sorin Preda „editorialul este acel text de opinie care susține punctul de vedere al ziarului într-o problemă de mare interes pentru comunitate”. Domeniile favorizate ale editorialului sunt socialul, politica, economia, educația, însă ziaristul specializat nu se axează doar pe acestea, ci tratează toate domeniile jurnalistice. Originea editorialului izvorăște de la cuvântul editor, care potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române înseamnă persoană specializată în editarea publicațiilor (cărți, reviste). Reuben Maury ș i Karl S. Pfeiffer consideră că cea mai importantă menire a editorialului este „realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg. Fără această legătură, jurnalistul poate fi un bun reporter, dar nu un editorialist. Spre deosebire de reporter, editorialistul este în primul rând interesat de semnificația faptelor, mai puțin de calitatea lor de noutate. Faptele intră într-un editorial doar când conduc spre o concluzie logică”. Prin urmare, spre deosebire de reporter, editorialistul are o mai mare libertate și poate jongla cu diferite tipuri de raționament, având posibilitatea de a alege între umor, parodie, sarcasm, satiră. David Randall consideră că „editorialele, ca toate articolele de opinie, nu trebuie să se constituie într-o serie de aserțiuni așezate ferm pe hârtie una după alta. Pe lângă un punct de vedere original, ele trebuie să conțină suficiente elemente de context și analiză pentru a fi înțelese de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit. Argumentele trebuie construite tot atât de atent ca și o spirală bine răsucită”. În presa românească, editorialiștii se bazează foarte mult pe resursele antifrazei precum metafora ironică, finalul de urare ironică. În acest fel, cititorul nu deslușește exact ceea ce vrea să transmită jurnalistul, ci își formează propria concluzie. Pentru a realiza un editorial de succes, jurnalistul trebuie să fie bine pregătit și să se documenteze îndeajuns pentru a informa corect cetățenii cu privire la o problemă pe care aceștia nu au abilitatea de a o vedea dincolo de aparențe. „Există o convenție aproape universală ca fiecare număr al unui ziar să aibă un articol care să formuleze punctul de vedere al publicației asupra unei probleme. În țările unde libertățile elementare sunt amnințate, editorialele pot fi o voce vibrantă în apărarea drepturilor individuale”. În România, numărăm pe degete editorialiștii de succes. Acest lucru se datorează atât politicilor fiecărei instituții în parte, cât și convingerilor politice și superficialității editorialistului. Sorin Preda, în cartea Jurnalismul Cultural și de Opinie, a identificat principalele tipuri de editorial pe care le regăsim atât în presa națională, cât și internațională. „Editoralul-manifest – se întâlnește foarte rar, reprezentând cu adevărat punctul de vedere al redacției. Este cazul primului număr al publicației, în care redactorul-șef aduce precizări importante privind politica editorială sau principiile deontologice după care se va conduce. Editorialul propriu-zis (centrat pe evenimentul zilei) este textul care încearcă să reinterpreteze informația de la care pleacă, aducând în discuție o nouă lectură, sesizând o primejdie ascunsă, avertizând. Strâns legat de eveniment, sobru și eficient, acest text trebuie să împace două cerințe contrarii: să reprezinte poziția politică, morală etc. a ziarului, dar să lase semnatarului o anume libertate de expresie. Editorialul polemic este acid, nervos și agresiv. Acest tip de editorial se justifică doar în anumite situații conflictuale în care este implicat ziarul. Editorialul- pamflet este puternic marcat de subiectivismul autorului și reprezintă în prea mică măsură punctul de vedere al redacției, și, prin urmare nu ar fi greșit să-l considerăm un „text de autor”. Foarte citit, acest tip de editorial implică riscuri notabile atât pentru ziar, cât și pentru semnatar. Editorialul narativ (de tip feature) nu se întâlnește decât rar în presa românească, în schimb se bucură de succes în presa americană. Apropiindu-se mult de literatură, textul folosește dezinvolt structuri narative, dialog, confesiune etc., având subsidiar și dorința de a amuza. Editorialul polemic impune orientarea discursului spre contestare în mod clar și apăsat. Este un text înțesat de elemente de sarcasm, ironie, jignire și mai puțin pamflet. Iată o problemă – termenul, luat din literatura americană, desemnează un text evaziv, în care autorul evită să se implice prea mult, preferând doar să semnaleze un fapt, un detaliu etc. Iată problema pe care am descoperit-o eu – reprezintă adevăratul editorial, în care opinia semnatarului poate fi redusă la un silogism (cea mai bună metodă de a verifica forța și coerența argumentativă a editorialului). Cerem – este tipul editorialului revendicativ și adeseori patetic, militant, plin de idei preconcepute”. Editorialul de serviciu este „cel mai dificil editorial. ( Exemplu: 1 Decembrie – Ziua Națională a României)” pentru că textele concepute după acest model au un caracter exagerat de festiv. Pentru a evidenția mai bine tipurile de editorial des întâlnite, Cristian Florin Popescu a făcut o clasificare mai restrânsă a acestora astfel: editorialul pronostic – se bazează pe fapte necontrolate (imposibil de controlat), în momente când atenția/curiozitatea publicului sunt în alertă. O variantă a acestui tip de editorial este editorialul balon de încercare; editorialul „persoana”- al cărui centru de greutatea este persoana, rolul ei și imaginea, editorialul de serviciu (exemplu: 1 Decembrie – Ziua Națională a României) și editorialul necrolog – cele mai dificile editoriale și editorialul eseu, care atinge adevărata performanță profesională. În fiecare din tipurile de editorial enumerate mai sus, jurnaliștii specializați comit o serie de greșeli în elaborarea acestui gen de opinie. Sorin Preda identifică trei greșeli care perturbă înțelegerea mesajului sau care pot duce în eroare cititorul: Falsul editorial, întâlnit de multe ori în revistele de specialitate. Acesta nu prezintă o problemă cu care se confruntă societatea, ci mai mult are menirea de a atrage atenția cititorului asupra unui material al publicației respective. Afganistanismul – reprezintă cel mai mare defect al acestui gen de opinie reprezentând „un flagrant dezacord între cel mai important eveniment al zilei și subiectul ales de către editorialist în articolul său”. Margnalul – este un text „scris pe fugă și fără a căuta un unghi inedit de lectură a evenimentului, ci recapitulând doar faptele”. David Randall consideră că „articolele serioase de opinie ce se citesc cu interes și au un ritm propriu și o anumită prioritate, sunt foarte dificil de scris. Prea adesea seriozitatea se transformă în solemnitate, autorul în rampă, iar subiectul este la fel de previzibil ca și data zilei următoare. Asemenea articole au atâta prospețime cât o pâine veche de o săptămână”. Pentru a realiza un editorial de succes, jurnalistul trebuie să evite includerea în text a următoarelor erori: să vorbească ca o persoană perfectă, prețiozitatea, folosirea argoului și a editorialului cerem, îndepărtarea excesivă de la subiect, schimbarea problemei, atacul la persoană. În acepțiunea lui Cristian Popescu, în timpul elaborării editorialului, jurnalistul trebuie să ia în considerare următoarele chei de control: „dacă argumentația dezvoltată în editorial se poate reduce la un silogism, textul este corect construit din punct de vedere logic; edtorialul <<Iată o problemă>> este considerat un text evaziv care nu spune ceva neștiut; posibilitatea reducerii textului la o singură afirmație specifică ( o singură idee-problemă= un singur unghi de abordare = un singur text). De la apariția acestui gen de opinie, editorialistul unei publicații este chiar persoana care conduce ziarului. Pe lângă cultura generală aprofundată în domeniul jurnalistic, editorialistul trebuie să fie simplu și natural, flexibil, trebuie să aibă răbdare, tenacitate, simțul umorului și al ironiei. Curtis MacDougal citează principiile formulate de National Conference of Editorial Writers: “1. Este necinstit din partea editorialistului să-și fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conștient, să nu-și înșele cititorul, să nu distorsioneze o situație și să nu așeze nici o persoană într-o lumină falsă. 2. Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenței și pe ceea ce este considerat ca fiind binele public. 3 . Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal.(…) 4. Editorialistul ar trebui să știe că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu el. 5. Editorialistul ar trebui să-și revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor informații. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie. 6. Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate și o filozofie democratică asupra vieții. Ar trebui să nu scrie și să nu publice niciodată ceva care ar contraveni conștiinței sale. 7. Editorialistul ar trebui să-și sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele profesionale înalte. Reputația sa este și a lor și invers”.
Horace Greely, unul dintre cei mai influenți editorialiștii din secolul al XIX-lea a intodus în 1941, la New York Tribune „ideea de a separa știrile de opinie, realizând editorial page, cum o știm astăzi”( Stan Le Roy Wilson, 1992, p. 157). Astfel, fiecare publicație are destinată o pagină de editorial care este realizată de conducătorul ziarului sau de jurnalistul specializat. Editorialul este de două tipuri: -cele care își propun o nouă lectură a evenimentului luat în discuție
– cele care semnalează o primejde, cerând direct sau indirect măsuri de prevenire sau de limitare a efectelor.
Conceperea și elaborarea editorialului
În relizarea unui editorial, munca cea mai spinoasă o reprezintă alegerea temei. De ce alegerea temei? Acestă întrebare tinde să accentueze responsabilitățile jurnalistului în scrierea acestui gen de opinie. Astfel, editorialistul trebuie să se documenteze și să sape pentru a afla problemele cu care se confruntă cetățenii pentru a-i convinge adevărul la iveală. Nu tot timpul subiectele sunt servite pe tavă, există și zile fără evenimente în care jurnalistul trebuie să se miște repede și cu folos pentru a-și găsi materialul potrivit. ,„Reușita unui editorial stă în puterea lui de convingere, în inteligența și puterea de observație a gazetarului”. Orice ziarist cu experiență își dezvoltă propriile metode și procedee în elaborarea unui editorial. Dincolo de reușita jurnalistului se află tehnica și exercițiul.
Alegerea subiectului
Indiferent că este informativ sau de opinie, un text jurnalistic trebuie să respecte anumite exigențe jurnalistice precum, claritate, credibilitate, concizie, notatea. Sunt zile în care, editorialistul nu are nicio ideea despre ceea ce ar trebui să scrie, însă el trebuie să forțeze puțin lucrurile, să provoace subiectul. Dacă știe unde să caute, poate obține destul de simplu un subiect: dacă se gândește la un unghiul de atac inedit sau dacă schimbă perspectiva din care privește faptele plasând evenimentul într-un alt context. „Cultura generală, inspirația de moment sau nororcul nu fac altceva decât să completeze o muncă asiduă de bibliotecă. Pus în fața evenimentului, editorialistul trebuie să se întrebe din capul locului: când s-a mai întâmplat ceva asemănător în istorie?, care este situația în alte țări?, ce soluții au fost găsite? etc”.
Atacul
De cele mai multe ori, editorialiștii vor un lead puternic, care să impresioneze. Cea mai recomandabilă formă de a începe un editorial este paradoxul sau jocul de cuvinte, însă aceasta nu este o regulă. Jurnalistul poate începe cu orice, fie cu o anecdotă, o povestire scurtă, o constatare. „Primul paragraf trebuie să conțină o minimă punere în temă ( De la ce anume plec?, Despre ce este vorba?, Unde s-a petrecut evenimentul?) și, pe cât posibil, să avanseze incitativ o promisiune de informare”.
Planul editorialului
Cel mai la îndemână și mai folosit plan de realizare a editorialului este cel demonstrativ ( plan-antiteză-sinteză) și „cel dialectic format din atac – care poate începe cu un citat, o întrebare retorică, recapitularea faptelor, <<Unii spun că…>>, <<Alții spun că…>>, opinia personală („Eu cred că…”), prezentarea argumentelor care să susțină afirmația, contraargumente și concluzia”. Alte planuri de construcție sunt: planul liber, planul mozaic, planul nestorian – începutul și sfârșitul articolului trebuie să conțină articolul un fapt șocant, psihologic, narativ, factual. Potrivit lui Sorin Preda, indiferent de planul ales, un bun editorial este acela bine constituit, cu argumente solide și cu o concluzie pe măsură.
Finalul
„Finalul cel mai bun este acela care încheie corect un text”. Cert este că acesta trebuie să îndemne la lectură. De obiecei, finalul trebuie să ofere o imagine de ansamblu asupra mesajului, să-l întărească sau să-l reia prin reformulare sau printr-un paradox inteligent.
Strategii de scriitură
„Ca orice text de opinie, editorialul implică de la bun început o atitudine polemică” . Acesta pare că este singurul mod de a completa lipsa de informație. În funcție de stilul ales de jurnalist, editorialele vor conține numeroase abordări și convingeri. Sorin Preda identifică cinci exigențe comune tuturor editorialiștilor: identificarea temei – este important să știi despre ce vrei să scrii și, mai ales, unde vrei să ajungi; precizarea atitudinii față de obiect – simplitatea unor întrebări prealabile limpezește în mod fericit ideile. Înainte de scrierea textului este mai mult decât necesar să stabilim: Ești pro sau contra?, Ești sigur? De ce?, Ești de acord cu unele aspecte ale problemei și cu altele nu?, Stăpânești domeniul? Recunosști sau nu?; definirea termenilor – cheie ai controversei – reprezintă un moment extrem de important în elaborarea ulterioară a textului, atât timp cât devenim conștienți de eventualele capcane ale subiectului ales, de anumite dificultăți de argumentare. Orice text jurnalistic, indiferent de genul abordat, are nevoie de un punct de fugă: o singură idee, un singur mesaj; alegerea unui subiect pe seama căruia poți polemiza – un subiect bun reprezintă un articol pe jumătate scris. Polemismul provine din alegerea abilă a unghiului de atac, din fixarea unor vecinătăți de fapte care să stimuleze tonul combativ, contestatar; documentarea – clasificarea faptelor și alegerea corectă a surselor (tu însuți, dosare, rapoarte, statistici, alte ziare etc.) ajută foarte mult travaliul ziaristului”. Preda, p. 166-167).
Capcane ale editorialului
În domeniul jurnalismului de opinie autoritatea se câștigă greu, însă se pierde foarte ușor. Sorin Preda a identificat câteva capcane ale editorialului cu care se confruntă fără să vrea majoritatea editorialiștilor. Una dintre ele este statistica. Mulți jurnaliști nu știu să le contextualizeze corect. Ei nu trebuie să prezinte cifrele, ci să le compare cu anii anteriori sau cu o altă statistică ce are legătură cu subiectul abordat. Comunicatele de presă și discursurile politice – sunt greu de înțeles termenii folosiți în compenența lor. În acest fel, jurnalistul trebuie să acorde o atenție deosebită formulărilor și cuvintelor din jargoul politic, pentru că mesajul să fie înțeles de toate categoriile de public. Alte capacane sunt cifrele fără bază de comparație, lectura graficelor, generalizarea pripită. Curtis D, Mac Dougall (1973) prezintă o serie de greșeli ce pot apărea în editorial. „Plictiseala – într-un articol totul trebuie să fie puternic: atacul, imaginile, ideea, argumentele” (Sorin Preda, p. 172). Întotdeauna, un editorial care acordă o importanță deosebită polemicii incită la lectură, primind calificativul de editorial de succes. Șovăiala – nesiguranța jurnalistului este o altă greșeală ce apre frecvent în editoriale. Flosirea clișeelor sau folosirea exagerată a expresiilor neclare poate duce la pierderea cititorilor.
Ignoranța – lipsa de cunoștințe, documentarea superficială a jurnalistului și nestăpânirea domeniului ales poate duce la eșecul unui text de opinie. Dogma – învățătură ce nu poate fi supusă criticii, prin intermediul ideilor fixe ale jurnalistului și a părerii acestuia poate duce la pierderea credibilității acestuia. (În cartea Jurnalismul Cultural și de Opinie, p. 170-172)
Comentariul
La fel ca editorialul, comentariul este un gen jurnalistic de opinie care nu relatează faptele, ci le explică și le interpretează. Potrivit lui Marc Capelle, comentariul este „o clarificare ce-i permite cititorului să-și completeze informația”. Comentariul are rolul de a-i ajuta pe cititori să înțeleagă mai bine informațiile îndepărtate în timp. „Menirea jurnaliștilor este tocmai aceea de a-i intervieva pe acești specialiști, cerându-le explicații într-o manieră jurnalistică”.
Autorul unui comentariu trebuie să evalueze semnificația evenimentului și consecințele ce pot apărea în urma acestuia. Comentariul este materialul subiectiv prin care un specialist își exprimă o opinie personală, subiectivă asupra unui eveniment, asupra unei poziții care, spre deosebire de editorialul, nu este tot timpul acceptată sau asumată de publicația respectivă. Astfel, constatăm că diferența dintre editorial și comentariu constă în construcția argumentativă și în faptul că un comentariu nu prezintă punctul de vedere al redacției.
Tipologia comentariului:
În accepțiunea lui David Randall sunt trei tipuri de comentariu: deschis, mascat și accidental. Comentariul deschis conține o rațiune de valoare și opinii exprimate direct de către jurnalist. Acest tip de comentariu prezintă legătura strânsă dintre informație și opinie și astfel este interzis în paginile informative din ziarele americane și britanice, pentru că este împotriva deontologiei profesionale de a prezenta comentariul sub forma unui articol de informare. În acest sens, David Randall precizează: “Opinia există pe toate drumurile, informația reprezintă o raritate. Iată de ce informația este, invariabil, mai interesantă decât comentariul și acesta este cu siguranță motivul pentru care există un risc real de depreciere atunci când cele două sunt combinate. Pentru că atunci când ele sunt amestecate, nucleul dur al informației se contaminează și astfel își pierde valoarea”. Potrivit aceluiași autor, pot exista și excepții. Reporterul foarte experimentat care urmărește de foarte mult timp subiectul i se acordă dreptul de a exprima în comentariu judecăți de valoare, prin intermediul cărora informează cititorii. La fel se întâmplă și în cazul reporterilor specializați sau corespondenților externi, care pot insera în text mici comentarii spre a-i ușura cititorului înțelegerea subiectului. Conform lui David Randall orice jurnalist trebuie să știe că un comentariul deschis trebuie să fie onest și identificat automat așa cum este. În cazul comentariului mascat și accidental, același autor consideră că „diferența între cele două este că cel mascat este intenționat, iar cel accidental nu. Dar amândouă duc la același rezultat, pe aceleași căi: ziarele-prin modul de prezentare, prin juxtapunerea elementelor și prin selecția subiectelor sau a limbajului titlurilor; reporterii-prin limbaj, prin materialul și sursele pe care le folosesc sau le emit”.
Analiza
Conform Micului Dicționar de Jurnalism, analiza este „un text de agenție sau de ziar prin care se explică semnificația unui eveniment, dincolo de fluxul curent al știrilor”. Astfel, putem spune că analiza este o prezentare detaliată a unui eveniment, urmărind de asemenea și implicațiile acestuia. „Analiza conține foarte mult informație pe tema dată (cifre, statistici, procente comparative) și impune un prognostic, o previziune, o apăsată concluzie valorizantă”. Prin intermediul analizei, cititorii înțeleg mai bine importanța și semnificațiile unui eveniment. David Randall consideră că articolele de analiză sunt acele articole care „disecă evenimentele, temele, problemele și consecințele în încercarea de a explica ce se întâmplă în prezent sau se va întâmpla în viitor. De asemenea, ele ar trebui s ă explice semnificația acestor evenimente și contextul lor”. În presa românească, analiza este confundată cu alte genuri jurnalistice precum comentariu, critica, însemnarea. Redactarea unei analize implică „precizie și rigoare: delimităm car obiectul analizei, după care disecăm părțile componente, le evaluăm și tragem concluzii, aducând suficiente argumente cifrice, păreri ale altor specialiști”. Același autor a precizat câteva particularități ale analizei printre care: analiza nu necesită un unghi de abordare ce nu a mai fost folosit, jurnalistul nu folosește subiectivitatea, în realizarea unei analize este nevoie de o persoană avizată, de un specialist.
Recenzia
Recenzia este un alt gen al jurnalismului de opinie, care reprezintă o prezentare succintă a unei opere literare sau științifice. Recenzia „răspunde la întrebările: ce este? și cum este?”. Potrivit lui David Randall, scopul esențial al recenziei este de a oferi informații despre o anumită operă, de a o descrie, cât mai exact și complet, de a-i trece în revistă stilul, conținutul, ideile. Elementele ce alcătuiesc o recenzie sunt „prezentarea datelor concrete în legătură cu volumul, cu autorul, cu tema tratată în volum, prezentarea datelor de context semnificative care facilitează cunoașterea deplină a subiectului, evaluarea importanței subiectului, estimarea importanței volumului analizat”. Recenzia se aseamănă foarte mult cu cronica, însă „în recenzie nivelul de generalitate este mai redus”.
Prin intermediul unei recenzii, cititorii pot afla subiectul unei opere literare sau științifice.
Majoritatea revistelor științifice au pagini dedicate recenziilor, în care se prezintă, de obicei, cărțile din domeniul căreia îi aparține publicația respectivă. Spre deosebire de o recenzie literară, unde intervine problema gustului, recenzia la o carte științifică trebuie să fie cât mai obiectivă cu putință. Nu există o rețetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că aproape fiecare carte este un unicat. Totuși, câteva repere se pot da.
Astfel, dacă autorul este debutant sau mai puțin cunoscut, se pot oferi, la început, câteva informații despre acesta (locul de muncă, studii, alte cărți publicate); descrierea bibliografică, adică prezentarea fișei cărții, cu toate datele de pe pagina de titlu (subtitlu, prefață, postfață, editură, localitate, an, etc.); prezentarea, mai lungă sau mai scurtă, în fucție de spațiul avut la dispoziție, a conținutului cărții: aprecierele critice, adică relevarea punctelor ,,tari” și ,,slabe” ale cărții, originalitatea lucrării în biografia autorului sau în bibliografia domeniului etc. Se întelege că, pentru a putea sublinia, de pildă, originalitatea cărții recenzate, autorul recenziei trebuie să fie el însuși un specialist al domeniului respectiv.
Studiu de caz: Cătălin Tolontan
Cătălin Tolontan este unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați jurnaliști în domeniul sportiv din România. Este redactorul – șef și totodată directorul ziarului Gazeta Sporturilor, cotidian care de aproape zece ani inserează și anchete jurnalistice. Tolontan este un jurnalist foarte bine cotat, care și-a demonstrat profesionalismul și verticalitatea indiferent de regimul politic aflat la putere sau de convingerile instituțiilor de presă în care a activat fiind desemnat de șase ori „Ziaristul sportiv al anului". Investigațiile jurnalistice făcute de-a lungul timpului de către Cătălin Tolontan sunt de interes public, iar unele dintre ele au fost folosite de către procurorii DNA drept probe în diverse cazuri. Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, Cătălin Tolontan a mărturisit că face parte dintr-o generație ale cărei repere au fost cărțile lui John Grisham și pelicule ca “Toți oamenii președintelui” și că și-a păstrat, în cei peste 15 ani de gazetărie, același principiu ca jurnalist: să nu se teamă de cei despre care scrie sau de subiectele dificile, ci să nu se teamă să greșească, să revină și să-și recunoască greșeala, să accept o idee mai bună a unui coleg, să caute și un alt punct de vedere – chiar dacă-l va ofensa. În Revista Forumul Jucătorilor am găsit un mic CV al editorialistului. „A intrat în presă în 1990, la ziarul studențesc al Facultății de Comerț din Academia de Studii Economice București. A lucrat la Student, Azi, Gazeta Sporturilor pe vremea când aceasta aparținea vechii redacții Sportul, Sportul românesc și ProSport, pentru a reveni la Gazeta Sporturilor în 2001. În afară de funcții editoriale, Cătălin Tolontan a mai făcut parte, în redacțiile menționate, din departamente de IT și a lucrat ca tehnoredactor”. Cătălin Tolontan abordează, pe blogul personal – tolo.ro, subiecte din diverse domenii cu privire la piața media, cele mai multe fiind pe sport. Încă de la începuturi, Tolontan a făcut istorie la MediaPro, cu ProSport, primul ziar cu adevărat modern al presei românești de după 1989, apoi a reluat ziarul Gazeta Sporturilor care, în timp, s-a dovedit a fi un cotidian foarte citit și cu un impact major asupra publicului datorită subiectelor pe care le abordează, transparenței și profesionalismul de care dau dovadă jurnaliștii publicației.
Chiar dacă este un jurnalist apreciat pentru calitățile de care dă dovadă zi de zi, prietenii din media nu se dau în lături să-l atace și să-i pună la îndoială reputația și verticalitatea. Unul dintre ei este jurnalistul Mircea Badea, angajat la Antena 3 și unul din cei mai înfocați apărători ai lui Dan Voiculescu. Într-o postrare pe o rețea de socializare, Mircea Badea susținea că: „Tolontan este absolut scârbavnic (scârbos, dezgustător, potrivit DEX). Si cei care-l ajuta sa distrubuie rahatul pe care-l mesteca sunt la fel de scarbavnici. Ca vezi Doamne, DNA-ul lucra de mult cu Topoliceanu sa o infunde pe Udrea. Deci ei nu erau sclavii lui Basescu si nu-i sugeau tocu' lui Nutzi! Hai siktir! Se pare că Mircea Badea se referă la un articol scris de Cătălin Tolontan potrivit căruia Ana Maria Topoliceanu ar fi fost racolată de un serviciu de informații (cel mai probabil SRI) pentru a da informații din anturajul Elenei Udrea”. Modest, Tolontan se prezintă ca redactor-șef al Gazetei Sporturilor, calitate din care n-a ezitat să facă valuri de foarte multe ori pe scena publică. În luna mai 2015, cu ocazia Zilei Mondiale a Libertății Presei, jurnaliștii Mirela Neag și Cătălin Tolontan s-au numărat printre premianții FreeEx, acordate de ActiveWatch la Cheful Presei. Aceștia a primit titlul „Boxeri anticorupție”, pentru că „au demonstrat că poți lovi în corupți de să-ți geamă mogulul și pentru că au dovedit că se poate să stai drept fără a sta drepți”. Catalin Tolontan este atras mai mult de presa scrisă, decât de televiziune, pentru că îi oferă o mai mare libertate de abordare a subiectelor aparent plicticoase, de texte lungi, care sunt dobândite cu documentare mai amănunțită ce poate dura chiar săptămâni. Tot în interviul acordat ziarului Adevărul, jurnalistul spune că a învățat de la generația tânără că nu merită să se mai sacrifice pentru muncă, pentru ceilalți și să încerce să nu mai fie orgolios încât să creadă că viața celorlalți depinde de el.
Ziarul pe care-l conduce, deși are caracter sportiv, cuprinde și anchete din domeniul politic, economic. Cel mai mare succes al ziarului a fost în 2009 când în urma anchetelor făcute despre fostul ministru al Tineretului si Sportului, Monica Ridzi, aceasta a intrat în atenția DNA fiind nevoită să-și dea demisia. De doi ani, Catalin Tolontan duce o altă luptă cruciadă, fiindcă este cel care a declanșat scandalul Galei Bute. Din vara lui 2011, ziaristul se confruntă cu suspiciunea unor nereguli majore comise în organizarea acestei gale, de ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (MDRT), condus pe atunci de Elena Udrea. În demersul său spre aflarea adevărului, Cătălin Tolontan consideră că „plata unui milion și jumătate din bugetul României trebuie investigată cu atenție, iar demersul tenace al unui jurnalist care urmărește soarta acestor bani publici este absolut normal”.
Pentru a scoate adevărul la iveală, Tolontan a început să facă o serie de cercetări în dosarul „cu pricina”, în urma cărora, la începutul anului 2015, anchetatorii DNA au început urmărirea penală a ministrului Elena Udrea și a altor oameni de afaceri.
În luna mai a.c., Catălin Tolontan și Mirela Neag au făcut o serie de anchete jurnalistice săpând adânc după descoperirea unor bucăți de adevăruri ce se doreau a fi date uitării. Cele mai multe editoriale realizate de Tolontan sunt în domeniul sportiv. Alte teme sunt sociale, economice, politice. Din cele 21 de editoriale realizate în luna mai 16 sunt în domeniul sportiv, două sunt din politică, trei din social și unul din economie. Cele din sport vizează mai mult tema transferurilor, greșelile din timpul meciurilor de fotbal, atitudinea și limbajul arbitrilor și jucătorilor. De la începutul anului, Cătălin Tolontan a avut o activitate intensă făcând anchete picante și delicate despre unele personalități de pe scena politică. În majoritatea editorialelor se observă neutralitatea, fermitatea și profesionalismul jurnalistului care nu se lasă răpus de amenințări și micidecum mituit de cei aflați la putere. Față de alți editorialiștii, Tolontan știe cum să presare sare pe rană, lovind „cât mai delicat” corupția – fenomen care a căpătat proporții din cele mai mari în România.
De la începutul anului, a încept să lovească cât mai tare în dosarul Gala Bute, dovadă că și acum mai caută informații ascunse pentru a trage în mocirlă și alți complici. Societatea BRD este unul dintre aceștia, care de nu de foarte mult timp a intrat și în atenția DNA. Cine s-ar fi gândit că o societate cu un mare renume va cădea pradă corupției? Dacă nu sapi bine după adevăr riști să nu elimini răul de la rădăcini. Datorită lui Cătălin Tolontan, DNA a avut în vedere o serie de piste care au dus spre cei din umbră, cei care dirijează totul eliminând orice indiciu ce poate duce spre identitatea lor. În acest fel, jurnalistul a descoperit că BRD și-a încasat dobânzile în Gala Bute din banii publici fraudați prin clienții politici ai lui Udrea. Nimeni nu scapă de simțul intuitiv al lui Tolontan. Într-un editorial pe această temă, ziaristul spune că Societe General nu a scăpat de directori compromiși pentru că „nu de capul lor directorii români au privilegiat VIP-urile din business, politică și media, BRD căpătînd în același timp mult business cu ministerele și statul”. Punctul forte al acestui editorialul în reprezintă declarația dată acum doi ani de o sursă sub condiția de anonimat, care spunea că: „BRD a avut, începînd de prin 2007, cîțiva oameni care se ocupau de șmecherii cu politicienii. Acesta e adevărul oricît ar nega banca! Tot adevărul e că, după 2012, banca a încercat din răsputeri să scape de oamenii ăștia și să-și restaureze prestigiul”.
Dacă voia să-și recupereze prestigiul, de ce șeful BRD nu i-a demascat pe cei care făceau aceste șmecherii? Ce interes avea să păstreze tăcerea? De aici ne dăm seama că dacă nu ar fi primit și el ceva în schimb nu ar fi acceptat ca instituția să se târască printre dosarele DNA. În acest fel, în decembrie 2013, Tolontan a început în forță investigațiile pentru a scoate la lumină felul în care banca Societe Generale a fost complice în dosarul Gala Bute. Potrivit jurnalistului, povestea creditului preferențial din Gala Bute urmase una dintre rutele prin care BRD favoriza elita politică. Tolontan expune pe blogul său personal exact care a fost logica evenimentelor acestei infracțiuni: BRD îi oferă 3 milioane de euro Elenei Udrea și rămîne cu buza umflată, dar primește în schimb prin eforturile ministerului Elenei Udrea rambursarea celor 10 milioane de lei oferite lui Rudel Obreja. Potrivit acestuia, ori de câte ori a fost solicitat, șeful BRD a tot evitat acest subiect trecând mereu în postura de victimă. „Legat de gala Bute, va pot spune ca m-am uitat la dosar. Discutam despre un tip normal de finantare, despre un parteneriat public-privat pentru un eveniment. Ni s-a solicitat o finantare. Aceste parteneriate public-private nu reprezinta ceva unic, iesit din comun”, spune Philippe Lhotte, pe blogul tolo.ro. Ziaristul consideră că instituția bancară știa tot timpul că Obreja a fost plătit de un om politic al MDRT pentru a vira bani în cont băncii, însă făcea tot posibilul să nu-i dezvăluie identitatea. După o lungă perioadă de investigații, când toți cei implicați credeau că acest caz a fost dat uitării, în aprilie 2015, Cătălin a făcut public nume lui: Adrian Gărdean. După mai bine de doi ani, putem spune că s-a trezit și DNA la viața. Din februarie 2015, anchetatorii au început să făcă publice acuzele din Gala Bute și să-i aresteze pe cei implicați în acest dosar, printre care s-a aflat și ministrul Elena Udrea. De ce Elena Udrea? Pentru că în urma unor investigații amănunțite făcute de către anchetatorilor DNA, a reieșit faptul că „Udrea Elena și-a folosit influența derivată din funcția de ministru și de vicepreședinte al partidului aflat la guvernare asupra lui Sorin Popa, la acel moment director general adjunct al BRD – Societe Generale”. Și cum paharul nu era plin, o altă sursă a declarat în 2013 în Gazeta Sporturilor că „Doamna a sunat la marele șef din turnul BRD și marele șef din turn l-a sunat la rîndu-i pe marele șef din Sucursala Academiei”. Marele Șef din turn fiind cine? Numeni altul decât Sorin Popa, director general adjunct al băncii, prezent în sistem încă din momentul vînzării către francezi și amic cu Elena Udrea. Cert este că BRD a riscat foarte mult punându-și reputația în joc, însă nu fără un câștig. Această instituție a câștigat însutit din livrarea banilor murdari, încasând inclusiv dobânzile din banii publici fraudați prin clienții Elenei Udrea.
Și investigațiile nu se termină aici pentru că dosarul Gala Bute are legătură și cu traseul evolutiv al Companiei SC Termogaz SRL. Anul trecut, la 25 aprilie 2014, cotidianul Gazeta Sporturilor publica o scurtă istorie a companiei Termogaz: „În 2005, Termogaz avea afaceri de 6 milioane de lei. Atinge 55 de milioane de lei în 2008. De aproape 10 ori mai mult în trei ani! Pentru ea, criza aproape că n-a existat. Între atîtea întreprinderi suferinde, Termogaz realizează o performanță strălucitoare, mai ales avînd în vedere că e în afacerile de construcții, rețele electrice, pîrtii de schi, în care, teoretic, statul și-a redus investițiile. Cele mai multe și mai grase sînt contractele cu ministerul Elenei Udrea care i-a plătit 8 milioane de lei lui Obreja în ultima săptămînă a ministeriatului său, pe 1 februarie 2012. Ce n-a pus ea a pus Termogaz: 2 milioane de lei pe un contract cu un obiect încă necunoscut. Termogaz a plătit din obligație această sumă pentru ca Obreja să-și achite creditul – spune o sursă a ziarului”. O dovadă în acest caz este faptul că după plecarea Elenei Udrea din guvern, afacerile Termogaz au început să scadă vizibil și chiar mai repede decât au crescut, iar compania a intrat în insolvență. O mare încurcătură din care jurnalistul cu greu a deslușit adevărul. DNA a dezvăluit obiectul acestui contract abia la începutul lui 2015. O altă dezvăluire cu privire la acest caz a fost făcută public de fostul președinte Traian Băsescu, în luna mai a acestui an. Acesta susținea că a a primit informări de la servicii privitoare la relațiile dintre Termogaz și unii dintre oamenii din MDRT și că i le-a înaintat Elenei Udrea. De ce nu au aruncat cărțile pe masă mai devreme? De ce a fost ruptă tăcerea după ce Udrea a fost eliberată? Din acest joc derivă un amalgan de interese. Editorialul realizat la 25 aprilie 2014 cu titlul „Înfracțiunile din Gala Bute au fost pregătite cu mult înainte, inclusiv în ședința de Guvern” marchează triada Udrea – Gala Bute – Termogaz ce a uds la indignarea ministrului care a recurs la amenințarea lui Tolontan cu închiderea publicației. Revoltător. Cel mai important din aceste anchete este faptul că datorită pistelor găsite de Tolontan, anchetatorii DNA au acționat în prealabil eliminând încetul cu încetul corupția de pe scena politică și nu numai. În acest fel, dacă presa românească de astăzi ar avea tenacitatea și intransigența dovedită de Cătălin Tolontan în apărarea adevarului și a principiilor stricte jurnalistice, dacă nu ar fi sufocată de fapte lipsite de valoare, ci le-ar vâna pe cele cu adevărat semnificative și de interes public, probabil că România ar arăta altfel din toate punctele de vedere.
„De ce-l aduce Becali pe Rădoi” este un alt editorial de mare greutate realizat de Cătălin Tolontan, dar în domeniul sportiv. Soarta Stelei este disputată în cotidianul condus de Tolontan fie din perspectiva victoriei, fie din perspectiva schimbărilor ce se produc în interiorul echipei. Patronul Stelei, Gigi Becali, nici nu a ieșit bine din vizuină că a și început să dirijeze strategia și atacul jucătorilor. După cum punctează și Tolontan „Steaua n-a mai reușit eventul din 1997, dar patronul are stilul lui de a socoti și de a gîndi viitorul echipei”. Considerată cea mai bună echipă din ultimii zece ani, Steaua a câștigat o bună parte din trofee și prin felul în care Becali și-a gestionat clubul. Perseverența, mărinimia și ambiția sunt atuurile lui Becali care-l fac mereu să reușească ceea ce-și propune. Spre deosebire de alte echipe, jucătorii Stelei sunt modești și nu au pretenția de a entuziasma suporterii prin joc, ci de a câștiga resurse financiare. Cu toții ne întrebăm de ce o echipă atât de bine cotată are drept obiectiv banii? Răspunsul este simplu. Cu cât se află în fruntea clasamentului, cu atât așteptările sunt mai mari din toate punctele de vedere. Prin prisma acestui fapt, echipa din Ghencea este cea mai puternică din punct de vedere financiar, pentru că nu plătește jucătorii echipelor adverse pentru a câștiga, ci își plătesc la timp și corect salariile fotbaliștilor săi. Revenind la esența editorialului. De ce l-a adus Becali acum pe Rădoi? Potrivit lui Tolontan, în concepția lui Becali, un antrenor al Stelei trebuie să aibă o mare calitate, dincolo de aceea de a putea negocia cu el: inteligența. Să fie, așadar, un tip care să poată stăpâni echipa. Patronul Stelei are pretenții și așteptări prea mari atât din partea antrenorului, cât și din partea fotbaliștilor. El, ca patron, poate să aleagă antrenorul echipei fie din afară, fie din interiorul ei, o persoană care se dovedește a avea un IQ special, însă în acest fel riscă prea mult să fie înjurat. Lăsând la o parte acestea specte negative, orice decizie luată de Becali vizează bunăstarea și gloria echipei pe care le-a intuit mereu corect, în toți acești ani. Deși mulți nu sunt de acord cu deciziile latifundiarului din Pipera, trebuie să se conformeze cu ele pentru că obiectivul pe care-l urmărește este menținerea Stelei în fruntea clasamentului. Deși nu e iubit și respectat, nimic nu-l poate împiedica să fie consemnat. El a schimbat sigla echipei, își plătește la timp și corect fotbaliștii și se amestecă peste antrenor influențându-i deciziile, pentru a reuși. Datorită calităților de care dă dovadă Becali, profesionalismului și ambiției fotbaliștilor, Steaua a ajuns la al treilea titlu consecutiv și la primul event din 1997.
Acest fapt, devenit realitate, a fost cândva un vis pentru care s-a luptat cu sânge rece atât direct, cât și indirect prin diferite mijloace și cu diferite arme. Becali a fost, este și va fi mereu „miezul” și talismanul echipei.
„Suntem copiii certați care-și răsfață copiii” – este un altfel de editorial abordat de Cătălin Tolontan în luna mai. În urma unor cercetări în domeniul psihologiei, ziaristul a extras o serie de idei și metode care ne călăuzesc pașii în viața de familie. Mesajul transmis prin intermediul materialului este acela de a fi altfel decât părinții noștrii, de a nu ne certa copiii și de a nu-i răsfăța prea mult. Conform lui Tolontan, psihologul Stephen Grosz într-una din poveștile sale din cartea ”Sensurile ascunse ale vieții” explică cum o întreagă generație europeană de foști copii certați de părinți încearcă să-și încurajeze proprii copii prin metode care fac mai mult rău decât bine. „Terapeut în Marea Britanie, Grosz are avantajul emisiunii sale de la BBC Radio 4, unde a fost ajutat să exprime succint întîmplările strînse în cei 25 de ani petrecuți cu pacienții săi”. Volumul pe care l-a parcurs Tolontan a apărut la Editura Trei și reprezintă o colecție de istorii povestite într-un stil cald, clar, care ne incită la lectură și ne oferă o multitudine de sfaturi ce ne sunt utile în formarea și educarea propriilor copii. În editorialul realizat de Tolontan apare un pasaj în care este citat psihologul <<În străduința acerbă de a fi diferiți de părinții noștri, de fapt facem aproape același lucru ca ei – împărțim laude goale precum generația anterioară a împărțit critică nechibzuită”>>. În urma lecturării acestui fragment ne dăm seama că motivul pentru care ne felicităm copiii, indiferent de reușită, este acela de a crește stima de sine, nu numai lor, ci și noastră. Potrivit psihologului citat de ziarist „Le semnalăm astfel celor din jur ce părinți fantastici sîntem și ce copii extraordinari avem”. Mulți dintre noi, pentru a recompensa o reușită a copilului le oferim tot felul de cadouri, însă scăpăm din vedere ce este mai important – afecțiunea și atenția cuvenită.
Orice copil își formează comportamentul, stima de sine, atât în școală, cât și în sânul familiei, în funcție de comportamentul profesoilor, colegilor și părinților. Chiar dacă au înțelegere și sprijin în sistemul de învățământ, nimic nu se compară cu afecțiunea și înțelegerea unui părinte. De multe ori, copiii sunt rezultatele părinților și spun acest lucru pentru că noi suntem responsabili de copiii pe care-i avem.
După cum punctează și Tolontan „epopeea generației rănite care încearcă să compenseze prin răsfățul propriilor copii nu e un monopol românesc. Și nici unul al timpului nostru. Cam asta ne spuneau și părinții noștri. Așa învățaseră, așa erau vremurile”.
Cu toții ne întrebăm dacă lauda construiește încrederea unui copil, însă mulți nu știm să răspundem. Cătălin Tolontan consideră că nu trebuie să lauzi un copil pentru că a făcut ce trebuia să facă, ci pentru că a făcut ceva dificil, că a dovedit că poate să se descurce într-o anumită situație. ”A fi prezent e ceea ce construiește încrederea copilului, pentru că îi arată acestuia că merită să te gîndești la el. Fără asta, un copil poate ajunge să creadă că activitatea sa e doar un mijloc de a cîștiga lauda, în loc să fie un scop în sine. Cum ne putem aștepta ca un copil să fie atent dacă noi nu sîntem atenți la el?”. Este o întrebare evitată e mulți părinți inconștienți care nu se gândesc că de multe ori lucrurile simple oferă bucurii mari.
Trecem cu pași mărunți din domeniul în domeniu și ajungem iar la sport, dar nu la un sport „delicat”, ci la unul „dureors”. Este vorba despre un meci de box, prezentat diferit de două posturi de televiziune. În funcție de transmisie ne dăm seama cât de profesionaliștii sunt cameramanii celor două posturi. Să începem cu începutul. Editorialul „La PROTV a învins Pacquiao, la DOLCE, Mayweather”, se referă la modul de redare a detaliilor, la reluările loviturilor, la modul în care furnizează pauzele publicitare. După cum punctează Cătălin Tolontan, „meciul a fost același, dar pauzele le-am trăit diferit”. De ce spune asta? Mulți dintre noi nu înțelegem esența acestui mesaj. La pauza dintre meciuri, PROTV a folosit pauzele pentru spoturi publicitare, însă Dolce a difuzat feed-ul producătorilor din Las Vegas. Care este diferența? La Dolce am putut vedea reluările și imaginile din colțul ringului, ceea ce ne-a făcut mai bine să înțelegem meciul. După cum consideră și Cătălin „e mai greu de înțeles un meci din viteza boxului contemporan dacă nu ai reluări”. Aici se află adevărat esență a jocului, în reluări. Cu cât este reluat un moment important din timpul meciului, cu atât spectatorii și susținătorii vâd mai bine detaliile. „În direct rămâi doar cu senzația dominării, dar nu îți reprezinți acuratețea loviturilor. Fără reluări, boxul e un fel de hochei la care toată lumea fuge și, dintr-o dată, te miri că unul dintre cei doi se clatină”. În editorialul realizat de Tolontan, titlul are o ușoară notă de ironie, pentru că Manny Pacquiao era favoritul ProTV, iar Floyd Mayweather a punctat mai bine la Dolce, prin prisma reluărilor de stil nou care îi fac pe spectatori „să simtă forța pumnului și să vadă cuta pielii omenești lovite de tren”.
Este interesant să comparăm modul de transmisie a unui meci, a unui concurs, pentru a ne schimba percepția și alegerile în funcție de performanța canalului respectiv. De asemenea, este interesant, după cum consideră ziaristul, să vedem „cum efectele televizate din mileniul trei pornesc de la secvența înghețată a vechii fotografii din ziarele alb negru”. Acum să intrăm puțin în esența jocului. „Filipinezul și-a cîștigat cîteva runde, în special cea cu numărul 4, cînd l-a înghesuit pe favorit. Dar Mayweather e formidabil. Are mai multe mîini decît prevede regulamentul și se află întotdeauna în altă parte decît ne indică gravitația. Ca să-l înțelegi pe Floyd Mayweather ai nevoie pur și simplu de filmările cu încetinitorul din Matrix”.
E greu să înțelegi un meci de box, mai ales că nu ești pasionat de domeniu. Cert este că dintre cei doi jucători, cei trei arbitri l-au văzut învingător pe Floyd. De ce pe acesta? Tolontan vine cu explicația „pentru că specialiștii veterani au efectul de stop cadru încapsulat în retină, după mii de meciuri de box observate”. Suspans, emoție și teamă. Asta trebuie să simtă un pasionat al acestui sport, dar și un spectator care stă confortabil în fața televizorului. Spre finalul meciului, când punctajul arată cine va ieși învingător, publicul se găsește să protesteze. „Așa se întîmplă ori de cîte ori pierd inimoșii”. Dar oare așa o fi sau e doar acel orgoliu al spectatorului? Tolontan consideră că sportul e al publicului, pentru că oamenii modifică, prin percepția lor, jocul.
Cert este că la final, meciurile iau, de fapt, forma subiectivă a celor două tabere. „Fanii lui Pacquiao și-au declarat favoritul drept învingător moral, în timp ce suporterii lui Mayweather dau din cap zîmbind, așa cum zîmbeau ambii boxeri pe ring, ca să arate adversarului că nimic nu i-a clintit. Nimic nu ne clintește din subiectivitatea noastră. Fiecare avem propriul învingător”.
Această alegere ne-o facem după felul în care jucătorii se comportă în ring, după truda exepțională a acestora, după curajul și calitățile fizice. „Dincolo însă de percepția diferită, de spectacol și de lumini, cei doi au furnizat lumii o nouă lecție de muncă. Sînt destule momente cînd boxul profesionist e kitsch. (…) parcă pe Dolce s-a folosit expresia, ale unor mari campioni. Nu degeaba Steffi Graf și Andre Agassi sorbeau lîngă ring mișcările elaborate ale celor doi luptători transpirați. Era ca și cum ai urmări un haiku vizual. Mă gîndesc că Agassi și Graf se pricep un pic la munca unui sportiv”.
„Protesc tăcut la MTS” din cauza lipsei de resurse financiare pentru deplasarea lotului de box feminin la Mondialele de la Taipei. Imediat după apariția articolului, Doroftei deranjat că MTS nu sare în ajutorul acestor tinere, îl sună pe Tolontan. ”Hai că mai citește încă lumea! Există un om care are o asociație și ar vrea să le ajute pe fete ca să poată face deplasarea. Uite că numele Doroftei mai înseamnă ceva!”. Potrivit lui Cătălin Tolontan, ministrul Tineretului și Sportului, Gabriela Szabo nu prea are de ales. În acest fel, fie le trimite la Campionatele Mondiale de tineret și juniori de box de la Taipei pe cele șapte puștoaice care reprezintă România, fie fac un manifest pe trotuarul din Vasile Conta. Zilele se scurg, iar competiția se apropie. 14 mai ziua cea mare. Ironic, ziaristul afirmă că dacă nu vor face rost de bani „fetele vor patrula în fața MTS, iar antrenorii Adrian și Mihaela Lăcătuș vor găti tăieței la wok pentru angajații ministerului”.
Vor să aducă victorii țării, dar nu au bani. Toți apelează la MTS când au probleme cu resursele financiare, dar oare este obligația lui să finanțeze toate aceste deplasări? Concret, această deplasare e de fapt treaba Federației de Box, care are mereu „buzunarele goale”. Președintele Federației, Doroftei este mai mereu criticat datorită faptului că nu a știe cum să mențină bunăstarea federației, cum să o gestioneze și ce obiective să-și stabilească. Faptul că nu are bani pentru un Campionat Mondial accentuează tot mai mult eșecul lui în funcția de președinte. Tolontal îl citează pe Adrian Lăcătuș, antrenorul lotului: ”Noi nu vrem să facem jocul nimănui, vrem doar să mergem la Mondiale. Gîndiți-vă că, la vîrsta fetelor, o neparticipare la competiție le taie din șansa de a urca în lumea mare”. De ce toți folosim expresia „lumea mare”? Ce înseamnă asta la box feminin? Editorialistul ne oferă un răspuns „înseamnă că, la Olimpiada de la Londra, am avut și participare feminină, plus medalii (aur, argint și trei bronz) la CE din România și un argint pentru Steluța Duță la Mondialele din 2010. De cînd boxul feminin a devenit sport olimpic, ne-a fost mai greu să ciupim medalii. Mai ales la categoriile 51 kg, 60 kg și 75 kg, care participă la JO”. În altă ordine de idei, boxul este o disciplină foarte practicată în rândul tinerilor. Dacă asta a fost vocația lor încă din copilărie și pe acest domeniul vor să se axeze în viitor nimeni nu are dreptul să le tăie aripile, pentru că boxul semnifică o bună parte din viața lor. După mai multe investigații, Cătălin Tolontan constată că „Federațiile au bugetul aproape intact în 2015 față de 2014. Contribuabilului român nu are de ce să-i fie rușine. El a dat banii.
Că au fost folosiți anapoda nu mai e vina noastră. În acest moment, doar MTS mai poate rezolva o situație de responsabilitate fără responsabili. Dacă nu, măcar să le dea bețișoare, ca să aibă fetele cu ce mînca în timpul protestului tăcut”.
„Tipul care a învins puterea mafiei și puterea obișnuinței”, titlu incitant, mesaj greu de înțeles.
În acest editorial este vorba despre povestea victoriei neașteptate a unui sportiv împotriva imobiliarelor. Liviu Doară, în vârstă de 47 de ani este antrenor de yachting la Sportul Studențesc. La vârsta sa este un împătimit al sportului care datorită ambiției a reușit mereu ceea ce și-a propus. Potrivit lui Cătălin Tolontan, Liviu Doară a fost unul dintre puținii care, în decembrie 1999, cînd MTS a înstrăinat către BTT terenul de 7 hectare din Parcul Herăstrău și, mai tîrziu, în 2003, cînd BTT l-a pasat mai departe unui grup de afaceriști format din patrulaterul Finiș – Petrache – Bittner – Ulrich, a zis: „Ba pe-a mă-tii!”. Pentru a-și câștiga drepturile, Liviu Doară a deschis un proces în numele Sportului Studențesc. După un an de când a pierdut la prima instanță a acceptat să vorbească cu Tolontan pentru a-i da mai multe detalii despre caz. Acesta i-a mărturisit ziaristului că el și avocata Daniela Mîndruță umblau mereu cu teancuri de hârtii care se vedeau de la mare distanță. Deși pierduseră procesul, aceștia nu erau nici supărați, nici resemnați, ci conștienți că flacăra care ieșea din dosar are nevoie de oxigen ca să nu se stingă. Acest caz a fost dezbătut multă vreme în presa din România, fapt pentru care antrenorul preciza „Dacă nimeni nu știe, de ce ne-am mai bate?”. După cum spune ziaristul, în vorbele lui nu era doar calculul șanselor, ci ceva mult mai profund. Ceva ce descoperi la campioni, dar și la oamenii obișnuiți. Nevoia de poveste. Dorința ca și ceilalți să știe de ce ai alergat, de ce ai iubit și cum ai greșit. La ce te-ai gîndit cînd ai făcut asta și, pînă la urmă, de ce ai bănănăit prin viață”.
După o luptă intensă în care a fost nevoie de o muncă asiduă, Curtea de Apel a dat dreptate Sportului Studențesc. Toate eforturile făcute în acest timp s-au dovedit că nu au fost în zadar și că s-a meritat să piardă nopți studiind atent cazul. „Lui Doară nu-i place postura de erou. Nici nu e cazul. Dacă mîine ar face el o combinație cu terenul, presa s-ar întoarce împotrivă. Dar faptele sînt fapte”.
Terenul de 7 hectare de pe malul lacului Herăstrău revine în patrimoniul public. Instanța compusă din judecătoarele Daniela Grigore, Cristina Moraru și Dorina Zeca a scos la iveală adevărul astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție a votat legal.
„În 1999, Crin Antonescu făcuse o mare eroare. Norocul său e că faptele s-au prescris. Un ministru care a oferit soluții sportului românesc, legea rentelor e doar un exemplu, a greșit în acest caz. Și nu e vorba să diseci trecutul cu infinitele sale posibilități dezonorante. Pur și simplu a făcut o mișcare proastă. Ar fi util pentru el să-și amintească cine i-a recomandat-o, ca și pe cea cu baza „Tineretului” de la Șosea. Suprafețele sînt mari, prietenii i-au fost falși.
Procesul a durat cu cîteva luni mai mult decît primul război din Indochina. S-a scurs aproape un deceniu de judecată.
Justiția a avut puterea să revină și să repare ceea ce puterea executivă, puterea judecătorească, puterea mafiei și puterea obișnuinței stricaseră. Cel mai mult în abandon cîntărise probabil ideea că nu se poate face nimic. Că e normal ca șmecherii să se descurce și cei mici să piardă. Puterea obișnuinței e mai mare decît puterea mafiei pentru că o alimentează involuntar”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Presa Scrisa (ID: 107646)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.