Presa Romaneasca Interbelica. Mari Figuri ale Ziaristicii Romanesti Interbelice

=== a75d400184cde39598e4dc957b8a283bbe7b10b8_13990_2 ===

Introducere…………………………………………………………………………….1

Istoria presei românești…………………………………………………………….3

I.1. Presa românească interbelică…………………………………………………6

I.2. Publicații de stânga……………………………………………….…….…..10

I.3. Presa antifascistă……………………………………………….……….….11

I.4. Presa culturală interbelică……………………………………………….….13

I.5. Agenții de presă și sindicate……………………………………..…………14

Reprezentanți ai presei românești interbelice………………………….………….15

II.1. Nicolae Iorga – ziaristul total……………………………….…………… 15

II.1.a. Activitatea la publicația Neamul Românesc……………..………..…17

II.2. Nae Ionescu. Țărănism și trăirism……………………………………..…20

II.2.a. Nae Ionescu văzut de contemporani………………………………21

II.2.b. Presă – evenimente politice – putere…………………………..…23

II.3. Pamfil Șeicaru – ziaristul vizionar…………………………………… …27

II.3.a. Activitatea la publicațiile Curentul și Cuvântul……………………..29

III.3.b. Profesionalizarea actului jurnalistic………………………..……30

II.4. Nichifor Crainic. Gândirism și ortodoxism…………………..…………36

II.4.a. Sămănătorism vs Gândirism…………………………………….41

Concluzii…………………………………………………………………………….43

Bibliografie……………………………………………………….…………………45

Introducere

Lucrarea Presa românească interbelică. Mari figuri ale ziaristicii românești interbelice își propune să cerceteze presa românească interbelică și modul în care a influențat evoluția presei ulterioare. Ne vom concentra pe câteva nume care sunt reprezentative pentru această perioadă și anume: Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru și Nichifor Crainic. Scopul este de a sublinia anumite aspecte, tendințe, orientări ale presei din perioada interbelică, subliniind principalele publicații, autori, agenții de presă sau sindicate. Este importantă reamintirea a ceea ce a însemnat presa în alte etape și evoluția acesteia. Originalitatea lucrării și importanța demersului nostru constă în abordarea prin prisma ziariștilor care au construit direcții și viziuni noi în perioada interbelică. Ne-am transpus în scrierile autorilor și am încercat să surprindem imaginea de ansamblu.

Primul capitol prezintă o foarte scurtă istorie a presei românești, fiind analizată în special perioada interbelică. Vom discuta despre începuturile presei românești și controversele din jurul acestui subiect. Capitolul aduce în atenție câteva etape în dezvoltarea presei din România. În cadrul aceluiași capitol vom acorda o atenție aparte presei interbelice. Iulian Negrilă a constatat că perioada interbelică este caracterizată printr-o efervescență culturală nemaiîntâlnită, întrucât au apărut peste o sută de publicații în perioada 1918 -1941. Am vorbit despre câteva dintre revistele de cultură și literatură și direcțiile trasate de acestea. Totodată Vasile Râpeanu a observat că perioada dintre cele două războaie mondiale a constituit una dintre epocile cele mai faste pentru articolele de analiză politică și socială. Presa din acea perioadă promova lupta împotriva fascismului sau apărarea independenței și suveranității țării.

Al doilea capitol tratează autorii pe care i-am considerat reprezentativi. Considerăm că acești autori au adus un aport considerabil la evoluția pozitivă a presei românești. Ne-am oprit la Nicolae Iorga, întrucât, în opinia lui Vasile Râpeanu, acesta este un ziarist total, care a reușit să supună unui dificil examen critic instituțiile României pe care le compara cu cele ale Apusului. A avut propria sa doctrină națională, convins fiind că țărănimea constituie singura clasă productivă, creatoare a tuturor valorilor materiale și artistice. Iorga mai este numit simbolul spiritului general românesc de atunci, dominat de problema națională, de făurirea României Mari. Un alt autor asupra căruia ne-am îndreptat atenția este Nae Ionescu, care în opinia lui Vasile Râpeanu, este unul dintre cei mai de seamă ziariști ai României. A făcut parte din redacția ziarului Cuvântul, iar mai târziu a întemeiat cotidianul Curentul.

Pamfil Șeicaru este un alt autor despre care vom vorbi pe parcursul lucrării. A fost directorul publicației Curentul. Înainte de aceasta însă a întemeiat împreună cu scriitorul Cezar Petrescu revista Hiena, în care se publicau foiletoane și pamflete. A făcut parte și din redacția revistei Gândirea, participând astfel la apariția unui nou curent ideologic, Gândirismul. Inițiatorul noului curent este Nichifor Crainic, un alt autor despre care vom vorbi pe larg în paginile următoare. Alte personalități care li s-au alăturat au fost: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Mateiu Caragiale și Tudor Arghezi. Discuțiile despre Gândirism le succed pe cele despre Sămănătorismul lui Nicolae Iorga.

În cele din urmă, în ultimul capitol ne-am propus să vedem cum au influențat acești reprezentanți ai presei interbelice dezvoltarea presei ulterioare și care au fost trăsăturile definitorii care s-au transmis de-a lungul anilor. Presa interbelică este una dintre cele mai importante perioade ale culturii din România, de aceea am considerat că merită acordată o atenție deosebită.

Istoria presei românești

Anul când apar Curierul românesc și Albina românească (1829) se consideră a fi unul de referință pentru publicistica românească, însă unii autori consideră că începutul presei românești este în anul 1731, când apare primul calendar, tipărit de dascălul Petcu Soanul din Scheii Brașovului. Georgeta Raduică si Nicolin Raduică subliniază în Dicționarul presei românești (1731 – 1918) că această dată devansează cu o sută de ani Curierul românesc, publicat de Ion Heliade Rădulescu, și Albina românească, publicată de Gheorghe Asachi. Pamfil Șeicaru a subliniat că atât Curierul românesc, cât și Albina românească au dorit să se elibereze de obligația contractată la obținerea autorizației de apariție, adică să fie organe de informații administrative și au dat, treptat, o mai mare dezvoltare părții culturale, formă introductivă la viitoarele dezbateri ale problemelor politice.

Iulian Negrilă aduce în atenție faptul că primele încercări de a publica ziare în limba română au avut loc în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și sunt legate de activitatea Școlii Ardelene. Membrii Societății filozoficești a neamului românesc în marele principat al Ardealului, în frunte cu Ioan Molnar Piuariu de Mullersheim, ,,doctor de legi și profesor de tămăduirea ochilor,, au cerut, în 1789, aprobarea publicării, la Sibiu, a unei gazete pentru săteni, ,,Foaie română pentru econom,,. Deși s-a aprobat editarea acesteia, nu a apărut din lipsă de fonduri.

Primul ziar tipărit pe teritoriul României, la Iași, în 1790, a fost în limba franceză și s-a numit Courrier de Moldavie. Era un buletin al armatelor ruse conduse de cneazul Potemkin împotriva turcilor. Primul periodic în limba română este Chrestomaticul românesc și apare în 1820, la Cernăuți, sub redacția lui Theodor Racoce, care argumenta că ziarele reprezintă ,,istoria viețuitoarelor împreună cu noi,, iar românii sunt îndreptățiți a avea un ziar potrivit, prin care ,,să poată primi toate acele propuneri de care au avut parte ale noroade,,.

Pamfil Șeicaru este de părere că primul ziar românesc a fost scos de trupele de ocupație rusești sub domnia Ecaterinei cea Mare. Comandantul trupelor de ocupație a dorit să publice un buletin prin care să facă cunoscut populației toate ordinele. Acest buletin-ziar era intitulat Courrier de Moldavie sau Gazeta de Iași. Ziarul trebuia să apară în două limbi: în română și franceză. Zaharia Carcalechi a publicat la Buda un almanah – magazin sub titlul Biblioteca românească, care apare fără periodicitate apoi și în 1829 – 1830 și 1834, cu un program în care se sublinia necesitatea cunoștințelor istorice. Presa română, subliniază Pamfil Șeicaru, ia naștere abia după 40 de ani de încercări disperate și zădărnicite, datorită apariției a trei jurnaliști importanți: Ion Eliade Rădulescu, Gheorghe Asachi și Gheorghe Bariț.

Un impact deosebite a avut apariția publicațiilor Curierul românesc în Țara Românească și Albina românească în Moldova. Primul număr al Curierului românesc a vorbit despre importanța ziarului în viața oamenilor. S-au publicat numeroase articole cu conținut literar, istoric, geografic, economic, comercial, industrial sau referitoare la administrație:

,,Toate aceste trei publicații, la care ne-am referit, Curierul românesc, Albina românească și Gazeta de Transilvania (Precedată de Foaia duminecii) formează baza începutului presei românești (…). Toate aceste publicații au fost propagatoarele ideilor iluministe, contribuind la dezvoltarea limbii române literare una pentru toți românii, a literaturii originale și a gustului pentru citit. Ele au sprijinit, de asemenea, teatrul, școala și traducerile din literatura universală. O atenție deosebită au acordat creației populare românești; un rol important în acest sens revenindu-i lui Gh. Barițiu. Publicațiile s-au preocupat de afirmarea tuturor valorilor naționale, iar cele din Transilvania, mai ales, au constituit un mijloc important de luptă pentru apărarea intereselor maselor populare românești și pentru a impune fără rezerve respectarea demnității lor naționale, slujind cu credință, prin tot ceea ce au publicat, idealul unității noastre naționale.,,

O etapă importantă în dezvoltarea publicisticii românești este și apariția Daciei literare (1840), sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu nu și-a propus să facă politică în paginile Daciei literare, însă a apelat la fabuliști precum Grigore Alexandrescu și Alecu Donici pentru a critica politicienii sau pentru a arăta abuzurile regimului de protectorat rus. Deși a avut doar trei numere, revista lui Kogălniceanu s-a bucurat de impact în cercurile intelectuale românești, din interior dar și din diaspora. În anul 1842, Mihail Kogălniceanu a publicat calendare și almanahuri, iar dintre acestea Almanahul de învățătură și petrecere a fost cel mai bine primit.

Un alt moment important al ziaristicii sociale și politice îl constituie activitatea publicistică a lui Mihai Eminescu, caracterizată prin abordarea a două teme fundamentale: socială și națională. Prima se referea la rolul esențial pe care îl avea țărănimea în societatea românească, iar cea de-a doua la păstrarea tradițiilor și întocmirilor specifice poporului român.

Vasile Râpeanu consideră că presa românească a fost modelată încă de la începuturile ei de prezența unor intelectuali precum cei doi ctitori, Gheorghe Asachi și Ion Heliade Rădulescu sau de personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, primul mare ziarist român, urmat de B.P. Hașdeu, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, Nicolae Iorga, C. Rădulescu – Motru, George Călinescu, Nae Ionescu, alături de scriitori precum I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Perpessicius etc. Dintre cei care s-au afirmat în anii dintre cele două războaie mondiale sunt menționați Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu etc. O distincție foarte importantă face Vasile Râpeanu între ziarist și romancier:

,,Ziaristul n-are timpul de partea sa, ceea ce îl obligă pe cel ce mânuiește condeiul în fiecare zi să scrie imediat despre orice subiect, să se pronunțe instantaneu, să dea o judecată nu numai asupra faptului care se consumă sub ochii lui, ci și asupra cauzelor și a consecințelor apropiate sau asupra celor care privesc viața socială și politică, istoria, mișcarea ideilor contemporane.,,

Printre ziariștii profesioniști enumerați se află: Gheorghe Bariț, Alexandru Beldiman, Ioan Nădejde, Gheorghe Panu, C. Bacalbașa, Pamfil Șeicaru, C. Graur, B. Brănișteanu, Grigore Gafencu, N. Carandino, Romulus Șeișanu, Tudor Teodorescu – Braniște, Ghiță Ionescu, Dem. Theodorescu, C.A. Rosseti etc, iar în ceea ce privește reportajul F. Brunea-Fox.

I.1. Presa românească interbelică

Potrivit lui Iulian Negrila, primul război a întrerupt activitatea economică și cea cultural – artistică. Unele reviste, precum Sămănătorul au fost închise, iar sediul revistei Viața românească a ars. Noile nume care apar în mișcarea literară sunt: Eugen Lovinescu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Camil Petrescu, George Calinescu, Tudor Vianu, Ion Pillat, Mihail Ralea, Ion Vinea etc.

În domeniul cultural – literar se remarcă preocuparea pentru ,,europenizare,, la sfârșitul primului război mondial, iar în general se aștepta o democratizare a vieții. Nu lipsea dorința unor realizări economice, sociale, politice și culturale:

,,Toți așteptau o însănătoșire a vieții social – politice, G. Ibrăileanu aprecia că după război văr cădea ,,barierele verticale și orizontale, care împărțeau poporul român în țări și în caste.,, Despre literatură se aprecia că va dispărea din ea ,,durerea unui popor martir, chinuit veacuri după veacuri, tăiat în bucăți de istoria nemiloasă, împilat pretutindeni de stăpâni cruzi.,, Dar, reformele făgăduite, erau amânate.,,

Iulian Negrilă mai subliniază că perioada interbelică este caracterizată printr-o efervescență culturală nemaiîntâlnită, întrucât au apărut peste o sută de publicații în perioada 1918 -1941, printre care cele mai importante erau: Lectura pentru toți (1918), Sburătorul (1919), Gândirea (1921), Cugetul românesc (1922), Societatea de mâine (1924), Cetatea literară (1925), Bilete de papagal (1928), Veac nou (1932), Gând românesc (1933), Revista Fundațiilor Regale (1934),Ideea românească (1935), Era nouă (1936), Preocupări literare (1936), Dacia nouă (1937), Meșterul Manole (1939), Revista română (1941) etc.

În perioada dintre cele două războaie mondiale apare în continuare și una dintre cele mi importante publicații românești care a creat orientări artistice și curente literare. În ceea ce privește presa în perioada interbelică, s-a remarcat un caracter modern al acesteia. S-a lărgit, cum subliniază și Iulian Negrilă, aria genurilor gazetărești (reportajul, ancheta, interviul, articolul polemic, pamfletul), iar redactorii s-au specializat (redactori de politică internă, de politică externă, redactori economici, cronicari literari, de artă, reporteri etc.). În anul 1920 s-a înființat Agenția telegrafică Orient radio (Radar), agențiile Presa și Danubian Press. Important este că în anul 1925 Parlamentul a votat legea radiofoniei, iar în anul 1928 postul de radio București și-a început emisiunile.

Potrivit lui Valeriu Râpeanu perioada dintre cele două războaie mondiale a constituit una dintre epocile cele mai faste pentru articolele de analiză politică și socială:

,,Concurau mai mulți factori: acordarea votului universal făcea ca din ce în ce mai mulți actori, participanți, martori să fie interesați, dacă nu pasionați, de evoluția situației politice, de programele partidelor și ele mult mai numeroase decât cele două tradiționale ce existau până la primul război mondial. Creșterea nivelului de școlarizare prea cercul cititorilor de ziare în special în lumea orășănească, la sate numărul acestora fiind sensibil redus și oprindu-se în special la intelectuali (învățători, preoți, agronomi), sau la funcționarii publici (notari, secretari de primărie, impiegați de căi ferate.)

Un loc important îl ocupă ziarul Neamul Românesc al lui Nicolae Iorga. Neamul Românesc apărea zilnic și era scris în totalitate de Nicolae Iorga. Pamfil Șeicaru amintește că ziarul era confidențial, iar în București se vindeau doar 75 de exemplare. După ce s-a realizat contopirea ziarului Îndrumarea cu Neamul Românesc, N. Iorga i-a concediat pe Cezar Petrescu, Nichifor Crainic și Victor Ion Popa. După ce Pamfil Șeicaru s-a solidarizat cu aceștia, a apărut ziarul Cuvântul, scos de T. Enacovici, având ca redactori pe C. Gongopol, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic:

,,Ziarul Cuvântul avea ca centru de gravitate articolul, lăsând reportajului o importanță secundară, neglijând, aproape, reportajul senzațional. Cei care formau echipa, apărau un tradiționalism în conformitate cu cel militat de Eminescu, erau ostili deghizatei dictaturi a partidului liberal și sprijineau Partidele Național și Țărănesc (fuzionate abia în 1926). Articolele erau îngrijite ca formă, de o singură armătură de idei, dând cotidian ziarului o bogată varietate de teme, interpretate de temperamente așa de deosebite. Predominarea articolelor asupra reportajului și informațiilor, dădea un aspect ziarului cu totul deosebit față de celelalte ziare.,,

Potrivit lui Vasile Râpeanu, Nicolae Iorga își spunea răspicat părerea asupra celor mai diferite aspecte ale vieții, începând cu cele cotidiene, până la momente de răscruce ale politicii interne și externe. Afirma puncte de vedere personale fără să țină cont de rangul celor ce intrau în vizorul său și își exprima convingerile cu sinceritate:

,,Arta ziaristică a lui N. Iorga reprezintă o sublimare a pateticului clocot interior, a trăirilor intense pe care istoricul și le exprimă fără reticențe. Argumentul era conținut în fraza cu desfășurare largă. N. Iorga nu-și împovăra articolul cu demonstrații savante, nu făcea exces de erudiției. Nume de oameni care aparțineau istoriei, evenimente care au marcat în bine sau în rău omenirea sunt citate pentru a da greutate afirmațiilor sale.,,

Pamfil Șeicaru este de părere că Nicolae Iorga avea însușiri extraordinare de gazetar, fiind liric, vehement, patetic, pasionat etc. Cu toate acestea, ,,oricât s-ar părea de paradoxal, N. Iorga nu a reușit să realizeze un ziar în adevăratul sens al cuvântului. Nu avea înțelegere tehnică și nici nu accepta să se încadreze unei tehnici. Limita tot interesul la zdruncinat sufletul combatanților…,,

Un alt autori important este Nae Ionescu, fost director al ziarului Cuvântul între 1926 – 1934. Din echipa redacțională făcea parte și Pamfil Șeicaru. Au mai scris articole Nichifor Crainic, Perpessicius, G. Congopol etc. Este continuatorul direcției Hașdeu, Kogălniceanu, Eminescu, Iorga în publicistica românească. În această perioadă un rol deosebit l-a avut presa politică. Liberalii erau reprezentați de ziare precum Viitorul și L Independence Roumain, iar țărăniștii aveau organul central Dreptatea și ziarele Patria – Cluj și Vestul – Timișoara. Unele ziare exprimau doar puncte de vedere ale unor personalități din diverse organizații politice. Aici se încadrează și Neamul românesc a lui Nicolae Iorga, care a stat la baza înființării Partidului Național.

I.2. Publicații de stânga

Una dintre publicațiile de stânga, în care se regăsea punctul de vedere al muncitorilor, a fost ziarul Socialismul (1918). Au mai apărut însă și alte ziar cu aceeași orientare: Lupta (1917), Comunistul (1919), Revoluția socială (1919), Iașul socialist (1919), Lupta socialistă (1919), Dreptatea (1921) și Vilagossag (1920). Cea mai importantă a fost însă Lupta de clasă (1920):

,,Revista și-a propus drept scop ,,să furnizeze acestor elemente conștiente și militante din mișcarea muncitoare din România cât mai mult din ,,armamentul,, de care au ele nevoie…Este vorba, firește, de ,,armamentul,, teoretic, de concepțiile revoluționare care îi însuflețeau pe redactori. Revista se referea și la partidul clasei muncitoare, precum și la întreaga mișcare muncitorească.,,

Presa din această perioadă s-a concentrat și pe ridicarea conștiinței culturale a oamenilor. Cultura proletară (1926 – 1928) și Korunk (1926 – 1940) au publicat articole de filozofie, sociologie, știință, literatură și artă. În anii 1929 – 1933 a izbucnit criza economică care a dus la o înrăutățire a situației interne a populației, lucru pe care îl găsim consemnat și în presă. Tot acum apare și ziarul Scânteia (15 august 1931), fiind în ilegalitate și având ca scop scoaterea țării din criză. Nu a fost însă singurul ziar. Pe lângă acesta au mai apărut Buletinul (1931 – 1935), Secera (1932), Frontul roșu (1932 – 1933), Comunistul (1932), Studentul revoluționar (1933). Nu mai puțin importantă este și presa pentru tineret: Studențimea nouă (1931 – 1932), Viața universitară (1932), Școlarul leninist (1932) etc.

Presa din acea perioadă își îndrepta în mod deosebit atenția către lupta împotriva fascismului sau apărarea independenței și suveranității țării. În aceste condiții au fost înființate noi organe de presă: Alarma (1932 – 1933), Asaltul antimilitarist (1932 – 1933), Cazarma (1931 – 1935), Lupta ostășească (1932), Buletinul Comitetului de acțiune împotriva războiului (1932 – 1933):

,,Se propune crearea unui front unic muncitoresc și un front mai larg antifascist, la care să participe toate forțele sociale interesate în apărarea independenței și suveranității naționale și a păcii. Presa antifascistă a apărat zestrea spirituală a poporului, valorile culturii românești (…) ,,Era nouă,,. Condusă de N.D. Cocea, a publicat articole de filosofie, literatură, economie, sociologie, știință, cronici, recenzii, note, comentarii, traduceri din literatura universală, având colaboratori pe Paul Păun, Al. Sahia, Virgil Teodorescu, M.H. Paraschivescu, Ion Călugărul, Al. Voitin, Silvian Iosifescu, Miron Constantinescu.,,

I.3. Presa antifascistă

Printre publicațiile de orientare fascistă, conduse sau influențate de Garda de Fier se numără Porunca vremii, Cuvântul, Cruciada românismului, Iconar, Sfarmă piatră, Bunavestire, care au militat împotriva drepturilor și libertăților democratice. Rolul principal însă îl avea presa de mare tiraj care era reprezentată de vechile ziare Universul, Adevărul, Dimineața, iar mai târziu Lupta, Ordinea, Curentul, Timpul.

De partea antifascistă s-a situat și Mihail Sadoveanu, care menționa că ,,este de dorit ca frontul să se realizeze pentru a se evita orice posibilitate de a instaurare a unui regim excepțional și a se evita orice surpriză.,, Au mai publicat articole și au susținut emisiuni la radiu Nicolae Titulescu, N. Lupu, Nicolae Iorga etc.

O influență asupra reportajului a adus Geo Bogza, el scriind că: ,,reportajul fiind cel mai sensibil seismograf al vieții, e menit să devină unul din instrumentele temute care va ajuta la viitoarele mari prefaceri.,,

Iulian Negrilă a amintit că toate publicațiile amintite au avut de suferit din cauza cenzurii, confiscării, suspendării, ziariștii putând fi amendați, închiși etc. Cu toate acestea au apărut în continuare Scânteia și Lupta de clasă. Au mai apărut și alte publicații care au criticat dictatura regală și politica externă de legătură cu blocul fascist. Printre acestea se numără: Știri(1938), Igaszag (1939 – 1940), Lupta tineretului (1940). Luptătorii români au participat la campania din 1936 împotriva lui Franco și a extinderii fascismului. Datorită acestei lupte a apărut Comitetul național antifascist, Blocul democratic, Liga muncii, Asociația tineretului antifascist, Comitetul antifascist al femeilor, Frontul studențesc democratic. A apărut astfel Alte zări (Cluj, 1933), Clopotul (Botoșani, 1933 – 1934), Ecoul (Iași, 1934), Înainte (Bacău 1935 – 1936), Arena (1936) sau Buletinul de acțiune împotriva fascismului (1933 – 1934) – organ al Comitetului antifascist, Năzuința celor ce muncesc (1933) – organ al Ligii muncii, Blocul(1936) – organ al Blocului democratic, Orizont (1935) – organ al Ligii contra prejudecăților, Studentul român (1935 – 1936) – organ al Frontului studențesc democrat etc. Colaboratori ai acestor publicații au fost scriitori, oameni de știință, publiciști ca: I. Parhon, George Enescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Iorgu Iordan, Al. Sahia, N.D. Cocea, Geo Bogza, Bogdan Amnaru, Scarlat Calimachi, Nagy Istvan, Ion Călugăru, Miron Radu Paraschivescu, George Macovescu, Mihai Beniuc, George Ivașcu, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez etc.

I.4. Presa culturală interbelică

Potrivit lui Iulian Negrilă una dintre cele mai importante publicații în perioada interbelică era Lectura pentru toți (1918), editată de Eugen Lovinescu, care susținea ca literatura va fi una patriotică, de solidaritate rațională, militantă. Își încetează apariția în 1920, în timp ce E. Lovinescu scoate Sburătorul. Revista avea rubricile: poezia, proză. Epiloguri, cronici literare, teatrale, artistice, muzicale și de idei etc. Revista, devenită între timp Sburătorul literar își încetează apariția după trei ani și reaparare în 1926, din redacție făcând parte: E. Lovinescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Sandală Movilă, Vladimir Streinu etc.

În 1921 apărut o nouă revistă importantă, numită Gândirea și condusă de Cezar Petrescu. Printre colaboratori s-au numărat: Lucian Blaga, Gib. I. Mihaiescu, Emil Isac, Ion Pillat, Ion Vinea, Pamfil Șeicaru, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Ovidiu Papadima, Emil Cioran, Mircea Eliade, Olga Caba, Virgil Carianopol, Iulian Vesper, D. Caracostea etc.

,,În paginile revistei și-au găsit loc creații literare de o mare diversitate și de o certă valoare. Poeziile lui Blaga, Maniu, Voiculescu, Pillat aveau rădăcini în concepția tradiționalistă de tendință religioasă. Astfel, ortodoxismul este promovat prin creațiile colaboratorilor Pillat, Voiculescu, Maniu etc, care publică texte pe teme biblice. Alți poeți, precum D. Ciurezu și Z. Stancu afișează un tradiționalism decorativ, euforic, politic și elegiac.,,

Revista a militat pentru o cultură cu caracter național, moderat tradiționalistă și receptivă față de tendințele novatoare, de modernism. Nechifor Crainic a preluat conducerea revistei în anul 1926 și a orientat-o spre dreapta. În ultima perioadă a revistei, susține Iulia Negrilă, concepția gândiristă era impregnată de politică, astfel încât Nichifor Crainic a ajuns mai târziu să preamărească Italia și Germania fascistă.

I.5. Agenții de presă și sindicate

În anul 1921 s-a format Agenția telegrafică ,,Rador,,. Mai târziu a fost cumpărată de către Ministerul de externe, în 1925, devenind astfel Agenția națională a țării. Activitatea acesteia era de recepționare a telegramelor și trimiterea lor către ziare, cât și comercializarea informațiilor economice și financiare. Pe lângă existența Sindicatului Ziariștilor și a Asociației generale a presei române, în 1919 a fost fondată Uniunea Ziariștilor profesioniști din București

II. Reprezentanți ai presei românești interbelice

II.1. Nicolae Iorga – ziaristul total

Nicolae Iorga s-a născut în anul 1871 în Botoșani, fiind copilul avocatului Nicu Iorga și al Zulniei. În viziunea lui Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga reprezintă ziaristul total, care a început să scrie cronici dramatice și literare în anul 1890, criticând instituțiile României. A fost convins, după anul1903, că țărănimea constituie singura clasă productivă, creatoare a valorilor materiale și artistice. Sunt cunoscute punctele sale de vedere tranșante, fără a ține cont de rangul celor pe care îi critica. În același timp era exaltat, sincer, atunci când vorbea despre o persoană care s-a remarcat prin fapte deosebite în istoria omenirii. Avea un stil direct, cu metafoare revelatoare. Pamfil Șeicaru, în volumul postum Istoria presei îl caracterizează astfel pe N. Iorga:

,,Avea însușiri extraordinare de gazetar: liric, vehement, patetic, găsind o formulă în care să sintetizeze o situație, dispunând de vastitatea unei culturi, servit de o memorie fenomenală, pasionat, de o capacitate de ură care dădea articolelor accentul pasional. N. Iorga aducea în paginile Neamului Românesc o notă nouă în presa românească.,,

Valeriu Râpeanu mai adaugă că Nicolae Iorga niciodată nu scria cu indiferență, iar subiectele abordate îi erau cunoscute și apropiate. Este impresionantă intensitatea cu care trăia fiecare rând, fiecare cuvânt sau fiecare imagine. Acestea reprezentau o stare de spirit.:

,,Arta ziaristică a lui N. Iorga reprezintă o sublimare a pateticului clocot interior, a trăirilor intense pe care istoricul și le exprimă fără reticențe. Argumentul era conținut în fraza cu desfășurare largă. Nicolae Iorga nu-și împovăra articolul cu demonstrații savante, nu făcea exces de erudiție. Nume de oameni care aparțineau istoriei, evenimente care au marcat în bine sau în rău omenirea sunt citate pentru a da greutate afirmațiilor sale.,,

Articolele de analiză politică și socială au cunoscut o evoluție evidentă în perioada dintre cele două războaie mondiale. Acordarea votului universal a determinat mai mulți actori, participanți să fie interesați, dacă nu pasionați, de evoluția situației politice, de programele partidelor. Creșterea nivelului de școlarizare a dus la un număr mai mare de cititori de ziare în special la oraș, la sate numărul acestora fiind încă redus și oprindu-se în special la intelectuali (învățători, preoți, agronomi), sau la funcționarii publici (notari, secretari de primărie, impiegați de căi ferate).

Înainte de a scrie la Neamul Românesc, Nicolae Iorga a colaborat cu revista Semănătorul, care a apărut din inițiativa și sprijinul lui Spiru Haret, sub direcția lui Al. Vlahuță și G. Coșbuc, la 2 decembrie 1901. Începând in anul 1904 conducerea revistei Semănătorul a luat-o N. Iorga. În Primele vorbe, cuvânt introductiv scris de Al. Vlahuță la apariția Semănătorului, găsim formulat programul revistei:

,,Noi care ne-am făcut ucenicia în literatură simțim o mustrare de cuget când ne uităm în urmă și vedem câtă vreme am pierdut, punând în stihuri amăgirile și durerile micii noastre vieți retrași de zgomotele lumii, înstrăinați de marea viață a poporului, de marile lui suferinți și aspirații care ar fi trebuit, de la început, să umple și să încălzească inimile și cântecele noastre.,,

Programul literar al Semănătorului avea ca scop propaganda social – politică sub formă literară. Al. Vlahuță și G. Coșbuc își doreau să facă din Semănătorul o revistă quasi – didactică, o anexă Ministerului de Instrucție și dacă nu ar fi luat conducerea N. Iorga, revista ar fi ajuns o variantă, ceva mai ridicată ca nivel intelectual, a revistei Albina.

Pamfil Șeicaru îl consideră pe Nicolae Iorga marele succesor al lui Eminescu în presa românească. Acesta povestește despre momentul în care și-a asumat responsabilitatea de a reforma revista Neamul Românesc.

II.1.a. Activitatea la publicația Neamul Românesc

Pamfil Șeicaru a subliniat că în perioada respectivă, în București, se vindeau 90 de exemplare. Nicolae Iorga reproșa opiniei publice indiferența față de ziarul și de cărțile sale, deși, spune Pamfil Șeicaru, Neamul Românesc nu era un ziar, fiindcă nu vroia să aibă un ziar menit să satisfacă un minimum din exigențele cititorului. Prima schimbare a fost aducerea în redacție a scriitorilor cunoscuți: Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Barbu Solacolu, iar secretariatul de redacție a fost încredințat lui Ion Dragu. Era echipa cu care în noiembrie 1924 Pamfil Șeicaru a scos Cuvântul, împreună cu Titus Enacovici.:

,,După o săptămână Neamul Românesc încetase să fie un ziar confidențial; în Capitală, de la 90 de exemplare s-a ajuns la 2400. Izbutise echipa să spargă cercul înăbușitor al indiferenței. În iulie, de necrezut, N. Iorga a cerut să plece din redacția Neamului Românesc Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Victor Ion Popa. Motivul? Nici unul. Nefericitul caracter al omului, ușor influențabil de anturaj, se răzbunase, așa cum a putut, pentru că îi izgonisem din redacție un om de casă…pe Vlădescu – Răcoasa. Nu vom înțelege nimic din toate contradicțiile vieții lui N. Iorga, nu vom analiza caracterul omului.,,

Pamfil Șeicaru îi reproșează lui Nicolae Iorga că a îndepărtat toți oamenii de valoare care îl înconjurau, din cauză că orice om de valoare îl incomoda. Subliniază temperamentul acestuia, firea nestatornică și vanitatea copilăroasă, bolnăvicioasă chiar.

Nu de acceași părere este Valeriu Râpeanu, care afirma că Nicolae Iorga era ca o civilizatie, ca o cultură sau un oraș în febră. Pentru a-i explica opera era necesară apropierea de el, ,,pentru că nu un om, nu zece; nu o bibliotecă, nu zece ar fi fost în stare să clădească ceea ce a clădit Iorga. Opera lui Iorga? Cinci sute de volume, zece mii de articole, conferințe, călătorii, polemici, politică? O! dar aceasta nu-i nimic, nu-i decât o manifestare exterioară – și deseori nu excelentă – a adevăratului Iorga, a sufletului său.,,

Pamfil Șeicaru și-a mai exprimat nemulțumirea cu privire la caracterul lui Nicolae Iorga și în Comemorarea lui Nicolae Iorga din Extras din Almanachul Curentul 1942, unde scrie că era un om incomod prin unicitatea însușirilor lui, un om supărat prin natura lui. Era orgolios și sfios, astfel nu mărturisea atunci când era cuprins de o iubitoare prietenie. Pamfil Șeicaru nu trece cu vederea însă pasiunea pentru neamul românesc, iubirea pentru pământul dacic: ,,Această cotropitoare pasiune îl mâna prin biblioteci, îl făcea să rătăcească pe la anticari, întârziind cu privirea lui vecinic iscoditoare, prin rafturi prăfuite, să caute în sgârcenia unei inscripții fragmentare, într-o pizanie de biserică, într-o corespondență particulară, în notele de călătorie ale unui trecător pe meleagurile noastre, urma neamului lui. Scrisul lui militant a turburat continuu, mobilizând uri sectare și înrolând devotamente, clar nu a îngăduit nimănui indiferența, de aceia a fecundat curente, a frământat mereu cultura românească, smucind din somnolență, îmbrâncind pe absenții de la marile desbateri ale vieții românești, exasperând pe potoliții tuturor acomodărilor.,,

În data de 13 august 1940 Nae Ionescu a publicat în ziarul Cuvântul articolul De la Sămănătorul la noul stat românesc, fiind de partea lui Nicolae Iorga în lupta acestuia împotriva ,,regimului partidelor,,. Articolul lui Nae Ionescu este cu atât mai important cu cât trasează rolul lui Nicolae Iorga în viața socială a României.:

,,Dacă acceptăm premisa – pe care o socotim astăzi suficient fundată – că criza partidelor politice nu este, într-un fel, decât reflexul imediat al crizei statului, atunci militanții regimului partidelor vor fi obligați să recunoască deschis că ,,lupta,, care se dă astăzi nu e decât punctul de ajungere al unui întreg proces de transformare spirituală, inițiat acum treizeci de ani; și anume de d. Iorga, prin Sămănătorul.,,

Nae Ionescu subliniază în articol realizările practice ale lui Nicolae Iorga, deoarece acesta a fost activ în mișcarea ideilor. Aici se încadrează: 1. Lupta împotriva spiritului și mentalității liberale – care e un fapt permanent în istoria României moderne, dar care s-a adâncit și sistematizat sensibil după război. 2. Noua mișcare ortodoxă care în fond nu este decât o reacțiune împotriva spiritului secular înstăpânit în metafizică și al cărui punct de ajungere trebuie să fie – mână-n mână, de altfel, cu neo-scolastica – neutralizarea spiritului protestant al renașterii pe care s-a construit civilizația actuală europeană și – artificial – și cea românească. 3. Necesitatea de a se ajunge la manifestări de artă și cultură specifice, formulată – în chip ceva cam…programatic și normativ, e drept – prin autohtonism.

Mișcarea spirituală inițiată de Nicolae Iorga s-a afirmat în două organe de publicitate: Gândirea și Cuvântul. Nae Ionescu a mai sprijinit în 1931 un act important al guvernării lui Nicolae Iorga și anume dizolvarea Parlamentului și organizarea de noi alegeri, prin Manifestul guvernului către țară semnat de Iorga în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștri și publicat în ziarele din 2 mai 1931. Iuliu Maniu a reacționat de îndată, considerând că prin acest act țara se îndreaptă spre dictatură. Nae Ionescu reacționează și el prin seria de articole Coroana. Țara. Partidul. În primul din ele, intitulat D. Maniu descoperă Dictatura, Nae Ionescu ia apărarea lui Nicolae Iorga împotriva afirmațiilor lui Iuliu Maniu, așezând față în față cuvintele fiecăruia dintre ei. În data de 8 iunie 1931, Nicolae Iorga relatează în Memorii conținutul unei discuții avută cu regele Carol II. Regele a evocat posibilitatea intrării lui Nae Ionescu în formația guvernamentală condusă de Iorga.

II.2. Nae Ionescu. Țărănism și trăirism

Nae Ionescu a abordat târziu publicistica politică și socială. Între anii 1909 – 1923, articolele de dezbatere social – politică sunt aproape inexistente, spre deosebire de recenzarea cărților de filozofie și analiza unor fenomene culturale. Abia după câțiva ani a avut o susținută prezență ziaristică și aceasta până la sfârșitul lunii noiembrie 1933 când ziarul avea să fie interzis sub pretextul incitării la asasinarea primului ministru, I.G. Duca. Potrivit lui Valeriu Râpeanu, Nae Ionescu se pronunța asupra evenimentelor cotidiene, formulându-și net și fără ocolișuri atitudinea. Unul din cele mai importante articole este Ce vor masele în care face diferență între stradă, pe care o vede ca o adunare incoerentă, fără viață organizată, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestiune și masa, care este însuși suportul vieții colective. De asemenea Nae Ionescu mai face disocieri între,,demagog,, și ,,omul de stat,,.

Pamfil Șeicaru considera că Nae Ionescu era de o seducătoare inteligență și avea o fermecătoare artă de a povesti:

,,Un scepticism fără nici o nuanță de pesimism; descompunea ideile, sistemele ca un ceasornic roțile unui ornic, analiza oamenii, situațiile cu o vervă fără vrăjmășie, improvizând sinteze paradoxale pe care se grăbea să le distrugă spre a demonta indirect relativitatea ideilor, a doctrinelor, a sistemelor. În 1924, îl pasiona relativismul lui Einstein și intrase în legătură cu o casă germană ca să aducă un film consacrat relativismului. Știa să dea un farmec învăluitor orelor petrecute la un pahar cu vin, stimulând contradicția, făcând o bogată risipă de paradoxuri ca un joc de artificii. Avea o impresionantă artă a improvizației, cu restrâns material putând să explice arhitectura și spiritul intim al operei unui scriitor.,,

Avea capacitatea de a-și expune gândurile cu claritate, de a face accesibil orice sistem de gândire și orice filosofie. Acest lucru nu era valabil și pentru articolele sale, astfel încât nu dădea culoare și ritm cuvintelor. Primele articole publicate în 1926, scrie Pamfil Șeicaru, erau stângaci scrise, îndelung muncite, dar treptat și-a câștigat siguranța, fără să ajungă însă, să dea frazei puțină căldură. Presa are nevoie însă de pasiune și convingeri afirmative.

II.2.a. Nae Ionescu văzut de contemporani

Potrivit lui Valeriu Râpeanu, Nae Ionescu a fost primul care în 1928 a stabilit o demarcație între naționalismul exclusiv al lui A.C. Cuza și naționalismul tolerant al lui Nicolae Iorga. Acesta din urmă, în viziunea lui Nae Ionescu, era cel care stabilise o doctrină națională ce formase generația sa din punct de vedere spiritual și moral. Nu printr-o carte sau vreun articol, ci prin anume prezența sa.:

,,Nae Ionescu are o viziune integrală asupra personalității lui Nicolae Iorga, viziune în care se topesc și se sintetizează componentele acțiunii și gândirii acestuia. De aceea el nu invocă pe ziaristul Iorga, pe profesorul Iorga, pe scriitorul Iorga, pe animatorul Iorga, ci pe Iorga doctrinarul, cel care unea toate acestea într-o unică învățătură națională. (…) Dar despre Iorga ca un fenomen, asemenea elementelor naturii, viziune juvenilă la care Nae Ionescu n-a fost niciodată sensibil. Dimpotrivă el îl vedea pe Iorga în cadrul unor realități naționale concrete, răspunzând sau nu unor necesități istorice românești.,,

Mircea Vulcănescu scrie că Nae Ionescu nu înțelegea meseria de ziarist ca un mod pasiv de a contempla evenimentele ce se produc și de a le afla rostul, explicându-le apoi limpede, pe înțelesul tuturor. Vedea, în scrisul cotidian, un instrument de implicare în viața de toate zilele, o colaborare cu istoria, un mijloc direct de creare a evenimentului. Felul în care înțelegea această intervenție creatoare de evenimente e de cel mai mare interes pentru surprinderea rosturilor adânci ale personalității lui.:

,,Ca ziarist, Nae Ionescu proceda la fel, iscodind, întocmai ca la curs, lumea vastă a posibilităților, pe care le trecea prin ascuțișul de foarfecă al întrebării. Întrebarea lui punea, deci, mai întâi, ordine în câmpul posibilităților, pe care le rânduia perechi. Nici o deosebire, din acest punct de vedere, între cursurile lui și articolele lui de ziar. Singură materia problemelor era deosebită. Nu însă și tratarea lor.

Ambianța a jucat totdeauna, mai adaugă Mircea Vulcănescu, la Nae Ionescu, rolul de filtru al posibilităților pe care putea să le treacă‐n stare de eveniment, de act. Analiza lui împingea fiecare lucru la maximum în direcția lui proprie.

În prefața cărții Roza Vânturilor Nae Ionescu explică faptul că un articol de gazetă este scris în trepidația întâmplărilor cotidiene și nu poate fi înțeles pe deplin decât de cel care îl citește în această trepidație. Articolele sale, scrie Eugen Popescu, au sens și vor putea fi înțelese chiar în lipsa trepidației în care au fost scrise. Articolele din volumul menționat au fost grupate de editorul Mircea Eliade în patru mari grupe: cronica ortodoxiei, politica externă, cultura politică și diferite foiletoane.

Eugen Popescu arată că Nae Ionescu, în activitatea sa de gazetar, de cronicar al evenimentelor, a susținut ideea țărănismului, înainte și în timpul când țărăniștii conduceau țara, cu un Parlament majoritar și favorabil lor. Profesorul Nae Ionescu credea că politica este un exercițiu al problemelor ontologice: a vedea ce este, a prevedea destinul formelor istorice, care se nasc, a formula legile realității în termeni accesibili tuturora și a da o mână de ajutor celor care nu văd.

Pamfil Șeicaru își amintește fascinanta inteligență, Nae Ionescu fiind comunicativ până la seducție, având capacitatea de a desfășura ideile, dând logicei o suplețe persuasivă:

,,Păstrez amintiri mai vechi din îndepărtații ani când în paginile Cuvântului am scris împreună manifestul Statului Corporatist, anticipând procesul de descompunere a partidelor și vin acum să adie frânturi din gândurile ce se înfiripau în nopțile de controverse, cu sclipiri de paradoxe, cu adevăruri fulgerate printr-o ironie, în acea cadență vioaie a unei generoase tinereți. Șoaptele trecutului coboară cu o undă de melancolie, îngână păreri de rău pentru ceea ce s-a șters în depărtări, pentru anii când sufletul spuma ca o cupă de șampanie.,,

Nae Ionescu propune în epocă o nouă mișcare: aceea a „trăirismului“. Nefiind de acord cu filosofia puternic științifică a mentorului său, C. Rădulescu-Motru, o direcție de gândire psihologizantă și uneori pozitivistă, Nae Ionescu propune o „soluție răsăriteană“, axată pe exprimare personală și găsirea unui echilibru sufletesc.

II.2.b. Presă – evenimente politice – putere

În anul 1926 Nae Ionescu intră în presa cotidiană în calitate ca redactor la ziarul Cuvântul. Din data de 2 mai devine titularul rubricii săptămânale, pe teme religioase, Duminica. Nichifor Crainic la introdus în echipa redacțională, după ce a obținut funcția de secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor și a renunțat la rubrica amintită. Profesorul va avea o experiență îndelungată la acest ziar, întrucât ajunge director și proprietar în scurt timp și devine un nume foarte cunoscut al publicisticii românești interbelice. Ajunge însă la închisoare din cauza unor articole publicate la sfârșitul anului 1933. Cuvântul a fost la început un ziar care s-a impus ca o voce aparte în societatea românească interbelică. Era antiliberal ca orientare politică și a promovat opinii conservatoare. Ziarul a sprijinit cu precădere curentul procarlist încă de la început. În calitate de proprietar al publicației (după moartea fondatorului, Titus Enacovici, în 1928), Nae Ionescu a imprimat ziarului o atitudine combativă, nu doar în direcția sprijinirii carlismului, ci și în cea a promovării naționalismului. Important de amintit este faptul că ziarul Cuvântul și o adevărată școală de ziaristică:

,,Ca format Cuvântul avea la început patru pagini: prima dintre conținea editorialul, un foileton și diferite articole pe teme de actualitate și, o dată pe săptămână, rubrica de cronici religioase, Duminica, pagina a doua avea articole despre politica internă, cultură și informații din țară, în pagina a treia se regăseau materiale pe teme sociale, economice și financiare, iar pe ultima pagină apăreau informațiile de ultimă oră, naționale și internaționale. După 1931 se trece la o formulă de opt pagini care cuprindea: actualități politice interne, informații culturale, știri și comentarii externe, o pagină dedicată sportului și alte două dedicate evenimentelor din provincie.,,

Moartea lui Titus Enacovici în 1928 a provocat o importantă criză financiară. În vara anului 1928 Nae Ionescu scrie singur majoritatea materialelor care intrau în paginile Cuvântului (scria texte cu pseudonime sau scria în numele altor redactori, imitându-le stilul.) Între anii 1930 – 1933, Nae Ionescu parcurge o epocă de glorie publicistică, deoarece Cuvântul este recunoscut ca fiind principalul susținător al monarhiei. În anul 1933 însă, din cauza răcirii relațiilor dintre rege și Nae Ionescu și pe fondul unor neînțelegeri apărute în campania electorală, apar în Cuvântul articole filolegionare. Publicația este suspendată la 1 ianuarie 1935, deoarece directorul acesteia era acuzat de a avea o vină morală în asasinarea prim – ministrului I.G. Duca, împușcat de legionari pe peronul gării din Sinaia.

Cu ocazia împlinirii a 10 ani de la apariția ziarului, Nae sublinia meritele sale în conducerea gazetei:

,,1. Am dus mai departe spiritul de jertfă pe care Enacovici –mort sărac, după ce cheltuise pentru ziarul acesta 12 milioane de lei în mai puțin de trei ani – îl împinsese personal, până la limita extremă (…) 2. Am păstrat neatinsă și dârzenia ziarului pe care împrejurările ni l-au încredințat. Campaniile noastre, purtate adesea cu o cumplită și cruntă hotărâre, nu stau nicăieri în urma celor duse de înaintașii noștri. 3. Am lărgit liniile inițiale – ale politicii ziarului Cuvântul, până la o largă cuprinzătoare, vie și precisă doctrină politică a realităților românești, făcută nu din deziderate sentimentale sau din trecătoare mode de import, ci dintr-o gândire sistematică științific, controlată care, verificată de împrejurări chiar și în încheierile ei cele mai îndrăznețe și mai surprinzătoare, a putut deveni îndreptar și program de guvernământ pentru România de mâine, – cea adevărată.,,

Despre condiția gazetarului în presa cotidiană, Nae Ionescu a scris în prefața volumului Roza Vânturilor. Ziaristul este prezentat ca fiind în slujba evenimentelor, încercând să le găsească rostul și semnificația socială. Este datoria lui morală față de societate, față de cititorii săi, care așteaptă lămuriri, răspunsuri la probleme. Această condiție a jurnalistului derivă din specificul presei cotidiene, din subordonarea acesteia din urmă față de trepidația întâmplărilor, adică față de eveniment, subliniază Romina Surugiu.

Nae Ionescu ia atitudine împotriva modelului cinematografic al redării actualității, de zi de zi, în mod fragmentar și disparat, printr-o succesiune de imagini și subiecte care nu au o anumită coerență. Se pune accent pe continuitate – nu doar ideologică, ci și culturală, în sensul evitării transmiterii către cititori a unor cunoștințe fragmentare, izolate, aproximative. Relația presă – evenimente politice – putere este o temă întâlnită constant în articolele lui Nae Ionescu. În opinia sa, comentatorul politic este menit să prezinte cititorilor ordinea naturală a lucrurilor, în încercarea de a-i orienta pe aceștia în opțiunile lor politice:

,,Despre reportajul politic, Nae Ionescu susținea că îndeplinește funcția de a pune publicul la curent cu mecanismul intern al vieții politice, cu toate mișcările tactice ale diferitelor personalități sau formațiuni politice. prin aceasta, ziarul românesc face ..educație tactică cetățeanului și contribuie la diminuarea efectelor nefaste ale democrației.,,

Ideile sale despre presă devin din ce în ce mai radicale spre sfârșitul vieții. Într-un articol publicat în 1938, anul instaurării dictaturii carliste, Nae Ionescu arăta, încă de la primul rând ca nu a fost niciodată pentru libertatea presei,, pentru ca mai apoi să afirme că ,,libertatea presei nu constă în dreptul de a spune orice, ci (…) în datoria de a spune ce trebuie să spună presa, ca să fie presă.,, Consideră că presa ar trebui să acționeze pe două direcții – să fie ,,informatoare a națiunii,, căreia îi face cunoscute faptele și, pe de altă parte, ,,informatoare a statului,, pentru care înregistrează reacția națiunii la faptele în cauză.

Ziarul Cuvântul nu era văzut ca fiind obișnuit; politica editorială și materialele publicate în paginile sale îl făceau să semene cu o revistă. Cuvântul s-a distins în perioada interbelică prin atitudinea sa politică și civică, prin nenumăratele campanii de presă pe care l-a susținut. Discursul publicistic al ziarului s-a dezvoltat pe patru direcții de gândire: antiliberalism, conservatorism, monarhism/carlism și naționalism.

II.3. Pamfil Șeicaru – ziaristul vizionar

Format la fel ca Nae Ionescu în atmosfera primelor două decenii ale secolului XX, dominată de N. Iorga, Pamfil Șeicaru a fost unul dintre cei mai importanți ziariști ai României. A debutat înainte de primul război mondial și a făcut parte din redacția ziarului Cuvântul, iar ulterior, la începutul anului 1928, a fondat cotidianul Curentul, care a apărut în 23 august 1944. Și-a desfășurat timp de 36 de ani activitatea în exil, scrierile lui din această perioadă având un preponderent caracter memorialistic.

Pamfil Șeicaru a mărturisit în paginile Istoriei presei că activitatea la Curentul a fost cea mai interesantă experiență profesională: un ziar fără impresar, rezemându-și destinul exclusiv pe adeziunea cititorilor:

,,De la 1928 până în 1944, timp de 16 ani, am menținut contactul cu opinia publică prin articolul cotidian, trăind cu intensitate evenimentele, participând la tot ce înseamnă neastâmpărul actualității. Gazetarului nu-i este permis să asiste spectator indiferent la zbuciumul de fiecare zi al vieții sociale, să înregistreze pasiv variatele aspecte: el trebuie să trăiască cu intensitate, să participe impetuos la toate întâmplările din care se țese pânza misterioasă a istoriei. Unicul lui judecător, fără drept de apel este cititorul. Un scriitor se poate consola de insuccesul momentan, gândindu-se la sentința postumă a generațiilor viitoare care revizuiesc toate judecățile contemporanilor. Unui gazetar nu-i este îngăduită această iluzie.,,

În opinia lui Pamfil Șeicaru gazetarul trebuie să țină seama de calitatea inteligenței cititorului român. O inteligență ageră în descoperirea sensului mai tainic al unui gând exprimat într-o frază, o inteligență sensibilă la nuanță, care poate descoperi păienjenișul aluziilor și care poate fi făcut complice la ceea ce se strecoară subversiv printre rânduri. Cititorul este un neprețuit colaborator pentru a trece exact ceea ce oprește cenzura.:

,,Dacă fraza capătă mlădierea tiparului și gazetarul păstrează tonul celor mai nevinovate intenții, fii fără teamă că cititorul te secondează, te ajută cu imaginația lui, este colaboratorul gândurilor tale. El are cifrul exact al imperceptibilelor nuanțe ale frazei. Dacă s-ar cunoaște exact ascuțita inteligență a cititorului, atunci toți cei care dețin posturi de conducere, mai mari sau mai mici, în rânduiala statului, ar fi precauți, deoarece cititorul nostru este cetățeanul român, primejdios de inteligent, cu o dezvoltare și mai primejdioasă a spiritului critic. Îl entuziasmezi cu mare greutate, iar dacă i-ai înșelat așteptările, atunci devii ținta biciuitoarelor lui ironii. Și vai și amar când alimentezi zeflemeaua opiniei publice, fie c-ai depășit măsura, fie c-ai făcut să te socoată mai mult decât ești, dar este destul să-l stîrnești ca să te poți socoti un om pierdut. Când ți-a agățat tinicheaua de coadă, chiar dacă ai face miracole, nimic nu te mai poate scăpa,,.

Potrivit lui Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru este unui dintre gazetarii români care și-au lăsat amprenta în mod vizibil asupra jurnalismului epocii interbelice, modelându-l după reguli moderne și adoptându-l permanent contextului. Pamfil Șeicaru a activat în numeroase redacții, însă a reușit de fiecare dată să se facă remarcat atât de cititori, cât și de colegii săi de breaslă. După ce intră în presa cotidiană, Pamfil Șeicaru se vede obligat să renunțe la literatură. Debutul său publicistic are loc la Tecuci, la iunie 1911.

II.3.a. Activitatea la publicațiile Curentul și Cuvântul

Nǎscut la sfârșitul secolului al XIX-lea (1894), la Buzǎu, Pamfil Șeicaru este una dintre figurile cele mai importante ale istoriei presei românești, fiind numit ,,un ziarist vizionar,,. A fost director al ziarului Curentul, a cǎrui baze le-a pus în anul 1928 și în care a publicat zilnic, pânǎ în 1944, când a fost necesar sǎ plece din țara pentru a nu cǎdea pradǎ persecuțiilor comuniste. În anul 1919 a fondat împreunǎ cu scriitorul Cezar Petrescu, o revistǎ literarǎ, Hiena, în care apǎreau foiletoane și pamflete, pentru ca patru ani mai târziu, numele sau sǎ apară în colegiul de redacție al revistei Gândirea, alǎturi de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Gib I. Mihăescu, Al. Busuioceanu sau Adrian Maniu. Cu unii dintre aceștia, Șeicaru va fi coleg și în redacția ziarului Cuvântul (1924). Era o generație literarǎ apǎrutǎ la sfârșitul primului rǎzboi mondial, care se manifesta în publicisticǎ și care îi mai includea pe Camil Petrescu și Ion Vinea, liderul avangardei literare de atunci.

În jurul revistei Gândirea, la care Pamfil Șeicaru a colaborat în aceastǎ perioadǎ a tinereții, se formeazǎ și un nou curent ideologic, Gândirismul, ce se manifestǎ în România primelor decenii ale secolului XX. Direcția noului current continuǎ de fapt Sǎmănatorismul. Gândirismul a promovat tradiția spirituală românească. Orientarea acestui nou curent era spre ortodoxism și autohtonism, promovând tradiționalismul, unitatea națională și naționalismul sub egida bisericii ortodoxe. Inițiatorul Gândirismului a fost Nichifor Crainic, teolog, ziarist, eseist și poet, dar meritul curentului și al revistei consta în venirea în jurul ei a unor mari personalitǎți interbelice, precum: Lucian Blaga (1895-1961), Adrian Maniu (1891-1968), Ion Pillat (1891- 1945), Mateiu Caragiale (1885-1936) sau Tudor Arghezi (1880-1967). Principalii reprezentanți au fost cei trei importanți colaboratori ai revistei de la care provine numele curentului, și anume: Radu Dragnea, Pamfil Șeicaru și Nichifor Crainic.

Pamfil Șeicaru a fost director fondator al ziarului Curentul , care alǎturi de Universul era considerat unul din marile ziare ale acelei perioade. Articolele sale tranșante au deranjat pe mulți și au adunat mulți dușmani. A fost acuzat de șantaj (însǎ aceste acuzații nu au fost niciodatǎ dovedite) și bănuit că sediul ziarului Curentul, palatul cu șase etaje și tipografie proprie de pe Strada Domnita Anastasia, ar fi fost ridicat dupǎ formula "șantajul și etajul”. A fost singurul ziarist român care a afirmat în pragul izbucnirii primului rǎzboi mondial că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic în cazul în care s-ar fi pus problema propriei aparǎri naționale. În 1927, Pamfil Șeicaru pleacă din redacția Cuvântul și pune bazele propriului sǎu ziar: cotidianul Curentul. Dupǎ ce în perioada interbelicǎ a desfǎșurat o activitate gazetărească amplǎ, constând dintr-o serie de peste 2.500 de articole ce l-au impus ca unul din cei mai prestigioși ziariști ai vremii (200 au fost scrise doar în anii celui de-al II-lea rǎzboi mondial), Pamfil Șeicaru trebuie sǎ parǎseascǎ țara cu douǎ sǎptǎmâni înainte de 23 August 1944, când cotropirea României de cǎtre ruși era eminentǎ.

III.3.b. Profesionalizarea actului jurnalistic

Pamfil Șeicaru și-a asumat un rol important în dezvoltarea mișcării sindicale a ziariștilor din România. Este membru fondator al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, organizație apărută în ianuarie 1919. Potrivit lui Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru este unul dintre puținii gazetari ai vremii care susțin că unui ziarist nu-i este suficient talentul, el având nevoie și de o pregătire intelectuală solidă. Pamfil Șeicaru a propus, nu de puține ori înființarea unei școli de formare a gazetarilor. Multe din acțiunile ce au ca scop profesionalizarea actului jurnalistic sunt realizate în calitate de președinte al Sindicatului Ziariștilor, funcție în care este ales în 1924, după care își scoate propriul ziar:

,,În concepția lui Pamfil Șeicaru, cea mai importantă obligație a unui gazetar este aceea de a nu rămâne indiferent la evenimentele politice ce se petrec sub ochii lui. Tot la el găsim și ideea că un gazetar, dacă vrea să fie de folos țării, trebuie să fie pregătit oricând să-și sume o implicare directă în politică. Așa se explică faptul că, în anii dintre cele două războaie mondiale, pe lângă munca depusă în redacția de ziar, Pamfil Șeicaru are o intensă activitate politică. El este ales, în trei rânduri, deputat în Parlamentul României, între 1928 și 1935. Șeicaru își va duce bătăliile politice atât de la tribuna Camerei, cât și prin paginile de ziar. Cel mai important punct de pe agenda politică a gazetarului este, fără îndoială, cel referitor la ștergerea datoriilor agricole.,,

Profesionalizarea presei în România devine din ce în ce mai importantă în epoca interbelică. În anii dintre cele două războaie mondiale, atât cititorii, cât și ziariștii știau care este adevăratul rol al presei. Presa nu reprezenta doar vocea reporterului sau al editorului, ca individ, ci și a poporului însuși, gândul, năzuințele, aspirațiunile și credința unui neam.,, Cititorii conștientizau acest lucru și tot mai mulți citeau ziarele. Numărul periodicelor a crescut de la 16 în 1918 la 754 în 1919 și a ajuns la 220 în 1934. Această situație se datora și numeroaselor publicații ce apăreau în provinciile revenite la patria comună: Basarabia, Bucovina, Ardealul și Banatul. Tot în această perioadă redacțiile publicațiilor din România încep să aibă o structură complexă, iar angajații desfășoară activități în baza unor reguli clare.:

,,Personalul era împărțit în trei grupe: personalul de conducere, personalul redacțional și personalul tehnic – administrativ. Conducerea ziarului este realizată de un comanditar, adică cel care asigura fondurile necesare desfășurării activităților zilnice, și de un director. Cea mai tehnică profesie jurnalistică este aceea de secretar de redacție. Redacția este formată din redactori și reporteri. În epoca interbelică predomina ideea conform căreia redactorul este ziaristul de clasa I, iar reporterul cel de clasa a II – a. diferența este făcută de faptul că redactorul scrie un articol prin care comentează realitatea, pe când reporterul nu face decât s-o divulge. Dezbaterile referitoare la poziția pe care redactorul trebuie să o ocupe într-o redacție în raport cu reporterul sunt numeroase și extrem de aprinse.,,

Pamfil Șeicarul a încercat să ofere un cadru teoretic meseriei de ziarist, făcându-și publică concepția cu privire la rolul presei în societate, modul în care trebuie practicată gazetăria și importanța pregătirii profesionale. În viziunea sa ziarul, deși există de mai multe secole, devine un actor important în viața socială, acaparând rolul de a patra putere în stat, abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea a militat pentru libertatea de exprimare a ziariștilor. În opinia sa ziarele de partid duc lipsă de cititori pentru că ignoră această realitate.

Într-un articol publicat în aprilie 1941, când situația politică internațională a dus la limitarea drepturilor ziariștilor, Pamfil Șeicaru a subliniat pericolele în care oamenii de stat expun țara prin încorsetarea libertății presei:

,,Se socotesc gazetarii funcționari ai unei publicități de Stat și nu mai aduc nicio contribuție de gândire personală, nu mai fac nicio sforțate de punere în evidență a talentului. Scriu cu silnicie, nu mai simt ispita verbului inspirat, demonul inventivității nu mai joacă în preajma călimării. Există o stare de indiferență, o voită mediocrizare a scrisului care să nu tulbure susceptibilitățile cenzurii. Prin aceste scăderi inerente lipsei de libertate, se pierde cel mai eficace mijloc de a influența opinia publică.,,

Pe lângă cenzura libertatea de exprimare a presei mai trebuia să înfrunte și pericolul reprezentat de Finanță. Sumele strânse din vânzarea ziarelor rezolvau doar o parte din cheltuielile redacției, administrației și imprimeriei, diferența fiind acoperită cu bani proveniți din publicitatea comercială. Întreprinderile financiare și industriale considerau publicitatea comercială un mijloc de a amenința libertatea presei, dificultățile financiare fiind înlocuite de presiunile exercitate de administrație asupra redacției.

După Primului Război Mondial în România au avut loc schimbări importante în viața social – politică și economică. Un impact deosebit asupra vieții politice din România îl are introducerea votului universal, reforma electorală a oferit posibilitatea apariției unor noi actori politici.

În perioada interbelică ziariștii au un rol important în viața cititorilor, întrucât crește influența ziariștilor asupra convingerilor politice ale acestora. Se cunosc mai multe cazuri de ziariști care se implică în politică. Nichifor Crainic, datorită activității gazetărești desfășurate în redacția ziarului Cuvântul este chemat în 1926 să facă parte din guvernul generalului Alexandru Averescu și preia astfel conducerea Secretariatului General de la Culte și Arte. Iuliu Maniu i-a propus lui Pamfil Șeicaru la sfârșitul lui 1928, să candideze pentru Camera Deputaților, ca independent, pe listele Partidului Național Țărănesc. Șeicaru se implică însă în viața politică fără să fie membru al vreunui partid:

,,În primul discurs ținut în calitate de deputat, tratează probleme referitoare la necesitatea implicării ziariștilor în politică, rostul gazetarilor în viața modernă, unitatea națională, descentralizarea administrativă, regionalismul cultural, falimentul etatismului etc. Decizia de a intra în politică îi va aduce gazetarului numeroase critici. Nicolae Iorga, de pildă, consideră că, acceptând invitația lui Maniu, Șeicaru se vânduse.,,

Problema datoriilor agricole este una dintre temele pe care le-a trata cu precădere. În viziunea sa, situația grea în care se aflau agricultorii români la zece ani de la încheierea războiului era rezultatul unei campanii organizate de Rusia sovietică, care, urmărind obiective politice, a scos pe piața Europei industriale, încă din 1927, mari cantități de cereale, la un preț foarte mic, iar țările de structură agrară, precum Ungaria, Iugoslavia, România sau Bulgaria n-au putut să țină piept concurenței.

În perioada 1930 – 1938 ziarul Curentul abordează în mod constant problema datoriilor, militând pentru realizarea conversiunii datoriilor agricole. În decembrie 1930 prin intermediul ziarului Curentul, negustorii, care s-au văzut în situația de a-și închide prăvăliile, cer guvernului național – țărănist luarea unor măsuri menite să le ușureze situația: eșalonarea datoriilor, sporirea circulației fiduciare; reglementarea comerțului bancar și al economiilor etc.

Soluția pe care o agrea Șeicaru era aceea a creării creditului agricol, care ar fi putut oferi țăranilor dreptul de a-și stăpâni liber pământul. Creditul agricol nu rezolva însă problema în totalitate, fiind necesară și conversiunea datoriilor agricole.

Pamfil Șeicaru a organizat reuniuni în toate orașele țării, pentru a mobiliza opinia publică. La Bârlad, în decembrie 1931, fiind membru al Comisiei Camerei pentru studierea Legii conversiunii datoriilor agricole, organizează o mare adunare populară, la care participă, pe lângă un număr mare de agricultori, și reprezentanți ai Statului.

Tot în plan politic se declară a fi adeptul ideii politice reprezentate de Benito Mussolini:

,,Admirația pentru Mussolini era evidentă. El laudă în numeroase articole politica Italiei fasciste. În 1926, când încă era redactor la Cuvântul, merge în audiență la Mussolini. La întoarcerea în țară, el relatează experiența trăită în compania ,,Ducelui,, într-un articol. (În audiență la Benito Mussolini, Cuvântul, nr. 606, anul II, 8 noiembrie 1926). După apariția Curentului, Mussolini devine pentru Șeicaru unul dintre cele mai importante subiecte de politică externă.,,

Rolul jucat de Pamfil Șeicaru în viața revistei Gândirea este unul extrem de important. În 1930 Nichifor Crainic mărturisește că revista Gândirea îi datorează lui Șeicaru cel de-al doilea an de existență. Chiar Șeicaru arată că, în 1923, după ce îl convinge pe Cezar Petrescu să părăsească Clujul pentru a-și aduce publicația la București, atât Gândirea, cât și Hiena sunt scoase la tipografia Cultura Națională. Continuă să sprijine Gândirea și după ce își scoate propria gazetă, oferind colaboratorilor revistei posibilitatea de a scrie și în Curentul.

Viața profesională a lui Pamfil Șeicaru este puternic influențată de personalitatea profesorului Nicolae Iorga. După ce pleacă de la Neamul Românesc, îl convinge pe Titus Enacovici să finanțeze scoaterea unui nou ziar – Cuvântul. Programul cotidianului este adus la cunoștința publicului în primul număr al ziarului, prin trei articole. Se declară un ziar naționalist, care judecă orice fenomen politic în lumina realităților românești. Promovarea ziarului s-a realizat într-un mod inedit, prin lansarea campaniei intitulată ,,Premiile fraudei,,. Cuvântul a oferit premii persoanelor care au arătat, cu probe, care au fost cele mai mari trei pungășii săvârșite de reprezentanți ai statului. Imediat după ce își face apariția pe piață este acuzat ca e o foaie clandestină de partid.

La sfârșitul anului 1927 Pamfil Șeicaru și alți gazetari pleacă din redacția Cuvântul pentru a scoate Curentul, care devine în scurt timp o ,,uzină de știri,,, iar redactorii devin formatori de opinie:

,,Pe lângă indemnizațiile consistente, Șeicaru le mai oferea colaboratorilor săi și altceva: libertate de exprimare. El dorea să facă din Curentul o gazetă a gazetarilor. În ciuda succesului înregistrat de ziarul Curentul, relația de prietenie care îi lega pe cei trei mari gazetari, Șeicaru, Crainic și Petrescu s-a alterat. În octombrie 1929, Crainic a părăsit redacția gazetei după ce directorul acesteia îi refuzase un articol în care îi cerea reginei Maria să intervină pentru anularea actului din 4 ianuarie 1926. În 932 Crainic și-a scos propriul ziar – Calendarul.,,

Activitatea jurnalistică a lui Pamfil Șeicaru nu se limitează doar la presă. El conștientizează mai repede decât alții importanța radioului, având astfel un rol important în dezvoltarea Societății Române de Radiodifuziune, a cărui membru devine în 1935.

II.4. Nichifor Crainic. Gândirism și ortodoxism

Nichifor Crainic (Ion Dobre), a fost fiu de tarani fără pământ din Bulbucata, județul Vlașca (Ilfov). A urmat teologia și a devenit profesor la Chișinău și București. A fost secretar general al Ministerului Cultelor și Artelor, poreclit de Lucian Blaga, ,,greier de camp.,, Fiind un tip coleric a avut mulți dușmani dintre foștii colaboratori ca Radu Dragnea, Pamfil Șeicaru, Lucian Blaga. Călinescu îl considera ,,lingușitor și cățărător,, fără caracter. În articolul Politică și ortodoxie Nichifor Crainic susține aderarea la ,,civilizație,, (către occident) ceea ce presupunea sacrificarea culturii; civilizația implică negarea culturii; ideea renegării ortodoxiei prin integrarea ei în viața națională și de stat; salvarea era una de ordin religios; dar ortodoxismul Gândirii era altceva decât ortodoxia sau biserica ortodoxă cu care uneori revista a fost în conflict; cultura română nu trebuie infeduată culturii străine (în mod deosebit celei franceze); religiozitatea este caracteristică popoarelor agricole, așa cum este al nostru – aprecia Nichifor Crainic. Se cerea restructurarea credinței prin explorarea surselor originale păstrate în colinde, legende etc., deoarece ortodoxismul e inseparabil de autodoxism, fapt ce impune conservarea tradiției.

Tudor Vianu în articolul Statul ca îndreptar nu urmează părerile lui Nichifor Crainic. I-a răspuns Pamfil Șeicaru în articolul Neobonjurism și autohtonism în cultură, în care arată că o literatură este valoroasă pe plan mondial în măsura în care se diferențiază de altele pe plan național. Duh național pentru Nichifor Crainic însemna un duh ortodox.

În ultima perioadă a revistei concepția gândiristă este reprezentată de politică. Nichifor Crainic a devenit apărător al catolicismului, lăudând pe Mussolini. Era de părere că ortodoxia ne izolează de Roma și începe să politizeze activitățile spirituale, iar mai târziu devine protagonistul fascizării. În 1932 a apărut ediția zilnică a Gândirii, iar apoi apare Calendarul – primul ziar românesc care a arătat ce era fascismul. Atât în Calendarul, cît și în Sfarmă-Piatră, Nichifor Crainic a scris articole în care lăuda Italia și Germania fascistă. Cu toate acestea, el s-a desolidarizat public de legionari și n-a avut legături cu aceștia.

Un loc important în presa românească l-a avut ziarul Neamul Românesc al lui Nicolae Iorga. A existat și a supraviețuit doar pentru articolul cotidian al lui Nicolae Iorga care își spunea tăios părerea cu privire la diferite aspecte ale vieții, pornind de la cele cotidiene, până la momente definitorii ale politicii interne și externe, de la portret până la impresii de călătorie, ca și pentru celelalte contribuții ale sale, cum ar fi stenogramele conferințelor ținute la Radio, adunate în volum sub titlul Sfaturi pe întuneric. Cazul lui Nicolae Iorga este singular și constituie expresia contrastelor temperamentale ale sale, despre care vorbește Pamfil Șeicaru. ,,Oricât ar părea de paradoxal, N. Iorga nu a reușit să realizeze un ziar în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu avea înțelegerea tehnică și nici nu accepta să se încadreze unei tehnici. Limita tot interesul la articolul pe care îl scria el.,,

Revista Gândirea, apărută în ziua de 1 mai 1921, în Cluj, a avut parte de un parcurs propriu datorită energiei doctrinare a lui Nichifor Crainic, care preluat conducerea lunarului în anul 1926. Gândirea a devenit unul dintre cele mai productive curente ideologice și de sensibilitate ale perioadei interbelice. Nichifor Crainic a revenit adeseori asupra ideii fundamentale a doctrinei sale, tradiționalismul, care ,,voiește o cultură creatoare de valori autohtone, o creație culturală proprie (…) Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a ști, ce aceea de crea.,,

Nichifor Crainic considera că Gândirea moștenește Sămănătorul. Două idei principale se remarcă din mișcarea sămănătoristă: ideea istorică și ideea folclorică. La București revista și-a continuat apariția până în 1944. De-a lungul timpului, la conducerea revistei s-au perindat Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, M. Sadoveanu și alții. În 1928 s-a decis o nouă grupare a publicației, avându-i alături de vechii redactori pe I. Pillat, Zaharia Stancu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu. Între toți aceștia Nichifor Crainic a fost criticul și ideologul principal al revistei, considerat nu numai părinele revistei, și ci al mișcării literare pe care ea a produs-o în presă. Programul revistei a apărut în primul număr și a fost intitulat Cuvinte pentru drum, în care au fost menționate câteva direcții esențiale privitor la orientarea viitoare a revistei. Conectarea la valorile tradiționale era un punct definitoriu pentru revistă. Se mai propunea continuarea direcției sămănătoriste la o scară superior spiritualizată: ,,Scriitorii, ca și în străvechiul vis biblic, trebuie să poarte pe frunze azimile din care paserile cerului și flămânzii lumii vin și pradă.,, (Cuvinte pentru drum, în Gândirea an. 1, 1921, nr. 1 din 1 mai, p. 1. Nichifor Crainic pune un accent deosebit pe spiritul religios, care în opinia sa ar forma ,,substanța conștiinței naționale a poporului român.,,

Pamfil Șeicaru a amintit că Nichifor Crainic avea pasiuni concentrate care apăreau într-un mod violent în articole scrise cu atenție. Pe cât scria de repede un articol Cezar Petrescu, pe atât muncea un articol Nichifor Crainic. Elaborarea unui articol îi lua mult timp, deși nu ștergea nimic din ce scria. Gândea mult fiecare cuvânt și îl scria abia după ce îl încadra în ritmica frazei.:

,,Avea pasiunea politică, sau mai exact, o mare ambiție de-a ajunge să dețină un post politic, dar îi lipsea complet cultura politică. Nu cunoștea nimic din istoria doctrinelor politice sau economice, părerea pe care o avea despre stat era vagă. Or, această nepregătire făcea să se resimtă articolele lui politice nedându-li-se importanță, în schimb articolele în marginea politicii erau robuste; o frază frumos construită, un vocabular de o rară prospețime, toate viguros integrate, ceea ce le dădea o reală valoare.,,

Nichifor Crainic susținea întoarcerea credinței ortodoxe către spiritul ei inițial. Discuta despre distincția dintre ortodoxia românească și cea răsăriteană. Occidentul în opinia sa, era principalul vinovat pentru înstrăinarea culturii românești de sufletul național, întrucât declanșa războiul dintre curentele tradiției și cele ale modernismului:

,,Cultura noastră – afirmă Crainic în Parsifal – stă între civilizația occidentală a cărei limită extremă se proclamă atunci și între Răsăritul, în haosul creștin al căruia se prevede viitorul,,. Dar ieșirea din această dilemă o vedea în ,,nația virgină și enigmatică ale cărei puteri dumnezeiești s-au păstrat, neepuizate în odăjdiile ritualismului.,,

Ortodoxismul presupunea conservarea tradiției și incompatibilitatea cu raționalismul, socialismul sau scientismul. Sufletul popular al țăranului român îl observa în operele de referință ale literaturii române.

În perioada cât a scris la Gândirea textele sale se remarcau prin caracterul tradiționalist, iar mai târziu prin spiritul critic, tăios. Primul autor criticat a fost Eugen Lovinescu care dorea o sincronizare a literaturii române cu literatura europeană. Nichifor Crainic considera însă că această teorie este „o eroare grosolană”, tradiționalismul fiind „disciplină vie a țării” sau „viață în continuă creație”. Toate principiile tradiționalismului au fost exprimate în articolul Sensul tradiției, publicat în numărul din ianuarie – februarie 1929 al revistei Gândirea, în care amintea o legătură importantă între Ortodoxie și tradiționalism, între spiritualitatea răsăriteană și duhul românesc și, de aceea se considera a fi deținătorul unui tradiționalism integral, spre deosebire de semănătoriști.:

,,Sămănătoriștii lui Iorga – spunea Crainic – au avut ca dominantă sentimentul național, pe când gândiriștii au ca punct de plecare sentimentul religios. A disocia pe român de acest fior religios însemna să-i anuleze bogăția spirituală care a creat frumosul românesc.,,

În articolul Omul eroic Nichifor Crainic își declară admirația pentru naționalismul italian și în special pentru personalitatea lui Mussolini, pe care îl va aprecia multă vreme pentru spiritul ,,constructiv,, al acestuia, mergând până la a respinge alte forme de guvernare. Dacă la început trimiterile la dictatorul italian erau tangențiale și dispersate, mai târziu preocuparea pentru ,,omul nou,, să fie definitorie. Mussolini era perceput ca fiind salvatorul Europei și modelul după care se poate reconstrui țara.

Atunci când a considerat că este necesar Nichifor Crainic l-a critic însă pe Benito Mussolini. De altfel remarcabil era modul în care oscila între adulație și critică în mai toate problemele dezbătute și asta pentru că analiza lucrurile în funcție de interesele României. Toate ideologiile adoptate de Crainic erau modelate pe specificul românesc, fiind de părere că fiecare țară are propria sa putere de a asimila un curent sau o formă de organizare politică, care trebuie să aibă în centrul său pe români și o numește ,,naționalism creștin,, care e altceva decât naționalismul agresiv al legionarilor.

Gândirea a avut un rol important în perioada interbelică, fiind locul unde se nășteau polemici, dezbateri, unde luau naștere noi moduri de gândire, viziuni, care erau transmise mai departe către cititori. Polemicile cu Nichifor Crainic degenerau adesea în utilizarea unor cuvinte jignitoare. Pentru ca ideile sale să fie și mai bine auzite, înființează în data de 25 ianuarie 1931 ziarul Calendarul.:

,,Revista ,,Gândirea prezenta un orizont oarecum limitat, iar publicațiile la care scria Crainic îi cenzurau pe cât posibil avântul și ideile. De aceea se hotărăște să împărtășească unui public mai larg concepțiile sale și să aibă libertatea de a spune adevărul fără ocolișuri. Dar acest privilegiu al adevărului rostit trebuia să vină dintr-o independență financiară a ziarului. Un prim ajutor avea să-i vină de la nașul fetiței sale, inginerul Zamfir Christodorescu, care-i punea la dispoziție fondurile necesare pentru un an de apariție fără nici un fel de obligație.,,

Ziarul Calendarul se pare că avea o atitudine favorabilă Germaniei, după cum este arătat într-un raport al consulatului german din Brașov, din data de 14 septembrie 1931. Mai târziu ministrul Germaniei la București – Friederich Werner von Schulenburg, în urma cererii lui Ștefan Tătărăscu de a acorda ziarelor românești 25.000 de mărci, îl indică pe Nichifor Crainic ca fiind omul cel mai potrivit și mai onest dintre toți, mai ales că nu era înregimentat politic.:

,, Ziarul Calendarul, dar mai ales directorul lui, și-au câștigat repede un prestigiu între celelalte publicații și în opinia cititorilor. Nu era nici al Ligii creștine, nici al Gărzii de Fier, dar a susținut toate mișcările naționaliste, încercând să le unească spre scopuri comune, deși conducătorii lor aveau principii peste care nu puteau trece. Spiritul naționalist al acestor mișcări ar fi trebuit, considera Crainic, să cuprindă tot poporul, popor pe care guvernanții îl vedeau numai din prisma propriilor interese.,,

Ziarul adoptase o atitudine pamfletare împotriva gravelor probleme cu care se confruntă societatea românească, mai târziu Nichifor Crainic a fost autorul unui atac virulent la adresa guvernului, care, după opinia sa, era principalul vinovat de dezastrul țării.

II.4.a. Sămănătorism vs Gândirism

Deosebirea dintre sămănătorism și gândirism, scrie Lucian Blaga, este ca aceea dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Această asociere a fost susținută și de Nichifor Crainic, dar că sentimental tradiției istorice îl determină pe acesta să vadă mai mult legăturile dintre cele două mișcări, decât deosebirile. Lucian Blaga arată și deosebirile, fiindcă legăturile gândirismului vin de la Mihai Eminescu. Deosebirile însă dintre gândirism și sămănătorism se datorează lui Nichifor Crainic. Spre o cultură de lege românească au năzuit, fără îndoială, și sămănătorismul, și gândirismul. Sămănătorismul dorea să realizeze ,,românescul,, iar gândirismul a încercat să-l realizeze în spiritul profund al legii.:

,,Sămănătorismul e ca o promisiune, gândirismul, ca o împlinire. Sămănătorismul vede românitatea literaturii, artei și culturii mai mult pragmatic, mărginindu-se la motivul brut, la anecdotică, la aparențe, la suprafețe, câtă vreme românitatea literaturii, artei și culturii este în gândirism resimțită ca fatalitate și merge în adâncime, ocolind sau reducând la justa lor valoare suprafețele. Zelos ca nici un alt curent, sămănătorismul a încercat să lege pentru totdeauna arta și scrisul românești de conținuturile dulceag diluate ale istoriei, ale vieții și ale naturii românești. (…) Gândirismul aspiră spre tainele mai profunde ale sângelui și ale cerului, spre esențe, spre substanță, spre izvoarele permanente, spre viziunea de larg orizont, spre mitul mai presus de vârste.,,

Gândirismul reprezintă un efort cu totul aparte, aproape singular, de echilibru, de depășire a imediatului în zonele spiritului și de ancorare a spiritului în impulsurile vieții și ale etnicului. Ampla contribuție ideologică pe care Nichifor Crainic o aduce gândirismului se poate vedea în eseurile pe care el le-a publicat în revistă după întoarcerea sa din străinătate, unde și-a completat studiile.

Una dintre trăsăturile caracteristice ale gândirismului o reprezintă preocuparea pentru lumea adâncă a sufletului. Gândirea a adâncit naționalul la spiritual, reprezentând astfel o etapă importantă în maturizarea culturii românești. Datorită Gândirii ortodoxia a ieșit în evidență, după ce fusese ignorată în secolul al XIX – lea, sub influența spiritului francez ateu sau a filosofiei germane idealiste. Totodată tradiționalismul s-a definit ca o mișcare culturală și literară ce susține tot ceea ce scoate în evidență specificul național (folclorul, cultul pentru universul rural, singurul considerat expresie nobilă a specificului național, respingerea spiritualității specifice mediului citadin – spațiu al pierderii identității și chiar al declinului moral, istoricul, pitorescul peisajului).

Concluzii

Presa în perioada interbelică a avut un impact deosebit asupra vieții social – politice și culturale. Este perioada în care se pune problema înființării unei școli de formare a gazetarilor. Redacțiile publicațiilor devin mult mai bine organizate și se dorește ca presa să aibă libertate de exprimare. În jurul acestui subiect sunt numeroase dezbateri, părerile fiind diverse. Majoritatea ziariștilor cunoscuți se implică și în politică, prin intermediul articolelor scrise sau chiar obținând funcții politice. Ceea ce îi caracterizează pe cei patru mari reprezentanți ai publicisticii românești interbelice, despre care am discutat în această lucrare, este pasiunea, verva și perseverența cu care susțineau și argumentau anumite idei.

Pamfil Șeicaru a influențat decisiv presa interbelică, dar a avut și o implicare directă în politică. Se decide în această perioadă care este rolul real al presei, cine sunt redactorii și reporterii, care sunt obligațiile acestora. S-a încercat acordarea unui cadru teoretic meseriei de ziarist. Este autorul care a militat cel mai mult pentru libertatea presei, atrăgând atenția asupra faptului că este mijlocul cel mai eficace de a influența opinia publică. În plan politic subiectul pe care l-am abordat cel mai des este cel al datoriilor agricole. A încercat să mobilizeze opinia publică nu doar prin intermediul articolelor scrise, ci și prin reuniunile organizate în mai multe orașe.

Condiția gazetarului l-a preocupat și pe Nae Ionescu, care sublinia datoria morală pe care o are față de societate și față de cititorii care așteaptă lămuriri, răspunsuri la probleme. Presa ar trebui să mizeze mai mult pe continuitate și nu pe prezentarea unor idei, evenimente fragmentar, izolat. În plan politic a susținut ideile țărănismului.

Revistele cele mai importante, la care ne-am referit constant pe parcursul acestor pagini sunt Gândirea, Cuvântul și Curentul. Nu în ultimul rând trebuie menționată și publicația Neamul Românesc a lui Nicolae Iorga. De altfel acesta din urmă i-a influențat puternic atât pe Pamfil Șeicaru, cât și pe Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Ultimul a avut o influență decisivă în ceea privește ortodoxia și conservarea tradiției. Majoritatea subiectelor despre care discuta, inclusiv cele politice, le corela cu religia. A reușit să scoată în evidență ortodoxia, care a fost ignorată până atunci.

În cele din urmă poate cel mai important dintre toți și cel care a trasat direcții și viziuni în această perioadă a fost Nicolae Iorga, care a jonglat cu politica atât prin intermediul scrisului, cât și prin deținerea unor funcții importante. A scris numeroase analize sociale și politice. A fost convins, după anul 1903, că țărănimea constituie singura clasă productivă, creatoare a valorilor materiale și artistice. Sunt cunoscute punctele sale de vedere tranșante, fără a ține cont de rangul celor pe care îi critica.

Am subliniat câteva dintre aspectele care au ieșit în evidență în perioada interbelică, care au dat naștere unor idei, polemici, dezbateri, au influențat cititori, dar și oameni politici. Am abordat autori a căror spirit, atitudine, inteligență și caracter nu a putut trece neobservat, ba chiar au declanșat avalanșe de păreri și dezbateri zeci de ani la rând după perioada interbelică.

Bibliografie

Antip, Constantin, Istoria presei române, București, 1979

Badea, Marin, Scurtă istorie a presei românești, Editura Economică, București, 2004

Blaga, Lucian, Izvoade, Editura Humanitas, București, 2011

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războie mondiale, vol. I, E.p.L.,București, 1967

George, Voicu, Mitul Nae Ionescu, Ars Docendi, București, 2000

Ionescu, Nae, Roza vânturilor, București, 1990

Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Fundația Rompres, București, 1994.

Marineasa, Viorel, Sensul tradiției în publicistica lui Nichifor Crainic și a lui Nae Ionescu, Timișoara, 2003

Negrilă, Iulian, Istoria Presei, Editura Multimedia, Arad, 1997

Petcu, Marian, Istoria presei române, antologie, București, Editura Tritonic, 2002.

Petcu, Marian, (coord.), Istoria jurnalismului în România în date. Enciclopedie cronologică, Iași, Editura Polirom, 2012.

Pârvănescu, Geta – Marcela, Nichifor Crainic. Monografie, Editura Emia, Deva, 2010

Popa, Mircea, Tașcu, Valentin, Istoria presei românești din Transilvania, Editura Triton, București, 2003

Rad, Ilie, Incursiuni în istoria presei românești, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2008.

Râpeanu, Valeriu, N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Editura Lider, București, 1998

Râpeanu, Valeriu, O istorie a presei romanesti. De la Mihail Kohalniceanu la N. Iorga, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008

Sirghie, Anca, Din istoria presei romanesti, TechnoMedia, Bucuresti, 2004

Seicaru, Pamfil, Istoria presei, Editura paralela 45, Pitesti, 2007

Spînu, Stelian, Nichifor Crainic – Lumini și umbre. O biografie, Editura Saeculum Vizual, București, 2013

Stănescu, Gabriel ed., Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, Criterion Publishing, București, 1998

Surugiu, Romina, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu, Editura Paideia,

București, 2008

Teodorașcu, Fănel, Pamfil Șeicaru, Editura Ars Docendi, București, 2014

Vișinescu, Victor, O istorie a presei românești, Editura Victor, București, 2000

Vulcanescu, Mircea, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut, Eikon, București, 2009

Dicționare

Academia Română, Dicționarul General al Literaturii Române, Vol I-VII, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2004.

*** Dicționarul presei românești, Fundația Rompres, București, 1994

Hangiu Ion, Presa românească de la începuturi pînă în prezent. Dicționar cronologic, 1790-2007, București, Editura comunicare.ro

Hangiu, Ion, Dicționarul presei literare românești, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

Răduică, Georgeta, Răduică Nicolin, Dicționarul presei românești (1731-1918), București, Ed. Științifică, 1995.