Presa Religioasa Si Cultura Media

CUPRINS

Introducere

Capitolul I . cuvântul în mesajul transmis de Biserică

I.1. Comunicarea prin cuvânt

I.2. Cuvântul în Vechiul Testament

I.3 ”…Cuvântul trup S-a făcut” – Logosul

I. 3.1 Cuvântul Creator

I.3.2. Cuvântul cel răscumpărător

I.3.3. Cuvântul sfințitor

I.4. Cuvântul lui Hristos. Cuvintele oamenilor

I.5. Cuvântul – elementul de bază al comunicării și al comuniunii

I.6. Liturghia – slujbă cuvântătoare

I.7. Scrierile – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvintele Sale

Capitolul II . De la COMUNIUNE prin CUMINECARE spre COMUNICARE

II. 1. COMUNIUNEA

II. 1. 1 Comuniunea fraternă

II. 1. 2. Comuniunea euharistică

II. 1. 3. Comuniunea ierarhică

II. 2. Cuminecarea(Împărtășirea)

II. 3. ComunicareA

Capitolul III. Rolul, funcțiile și disfuncțiile presei

III. 1. Funcția de informare

III. 2. Funcția de interpretare

III. 3. Funcția de culturalizare și de educare

III. 4. Funcția de legătură

III. 5. Funcția de divertisment

Capitolul IV. Presa religioasă și cultura media

IV. 1. Masele și mass media: aspecte teoretico-conceptuale

IV. 2. Media și publicul

IV. 3. Evaluarea audienței și rutina

IV. 4. Presa și publicul de masă

IV. 5. Efectele mass-media asupra culturii și societății

IV. 6. Religia, globalizarea și cultura media

IV. 7. De la comunitatea reală la comunitatea virtuală

IV. 7. 1 Presa scrisă

IV. 7. 2 Misiunea prin radio și televiziune

IV. 7. 3 Biserica în Cyberspațiu

Concluzii

Bibliografie

ADDENDA

Documentul FINAL al Colocviului ”Biserica în mass-media și mass-media în Biserică”, Durău, 19-21 iunie 2003

Documentul FINAL AL Simpozionului Național de Presă Bisericească, Arad, 28-29 aprilie 2010

INTRODUCERE

Lucrarea de față se dorește a fi o analiză a fenomenului religios reflectat de mijloacele moderne de comunicare în masă. Deși, la o primă vedere pare simplu, devine destul de complex dacă ne gândim la modul prin care se realizează această strânsă colaborare dintre cele două instituții – Biserica și Mass-media, spre folosul celor ce receptează mesajul, și anume publicul.

Deși studierea acestei teme în contextul societății de azi care este puternic dominată de mass-media și de evoluția rapidă a noilor tehnologii de comunicare ar putea fi considerată nepotrivită, totuși vom încerca să scoatem în evidență atât deosebirile cât și asemănările dintre cele două domenii.

Mijloacele de informare în masă joacă un rol din ce în ce mai important în lumea contemporană deoarece în acest nou univers al comunicării, omul religios se situează într-o ipostază dublă: el rămâne dependent de relația sa cu sacrul însă trăiește, activează și comunică cu semenii într-un context spațio-temporal în plină metamorfoză. Astfel, principala motivație a abordării acestei teme de cercetare e constituită din bogăția și complexitatea fascinantă a întâlnirii dintre conștiința religioasă și mijloacele moderne de comunicare socială.

Pornind în căutarea unui răspuns la provocările modernității vom urma o întreită analiză: cum s-a rezolvat în trecut raportul dintre religie și comunicare, ce mutații antropologice și sociologice aduc noile tehnologii de comunicare și cum reacționează Bisericile la aceste schimbări.

Mass-media îi revine un rol important în promovarea valorilor morale și spirituale deoarece prin materialele jurnalistice ce sunt răspândite către consumatorii de informație, își îndeplinește funcțiile bază, și anume, cea de informare și cea de formare a opiniilor. Publicului i se oferă însă, posibilitatea de a alege dintre mijloacele de comunicare în masă care promovează valori și educă, sau dintre cele care promovează non-valori, manipulează și e axată doar pe profit. Într-o țară ca România, în care mai bine de 90% din populație este creștin-ortodoxă, această misiune de promovare a valorilor moral-spirituale este cel mai bine realizată doar prin conlucrarea fructuoasă dintre Biserică și mass-media.

Colaborarea dintre Biserica Ortodoxă Română și mass-media a luat avânt după revoluția din 1989, odată cu înflăcărarea colectivă a libertății de exprimare, când au apărut numeroase publicații ce tratau mai ales subiecte interzise în perioada dictaturii comuniste și când a început dezvoltarea și multiplicarea mijloacelor de comunicare/informare în masă în managementul informației. Astfel, Biserica a fost nevoită să se adapteze noilor condiții și să caute noi căi de a promova valorile, mass-media arătându-se a fi cea mai eficientă metodă.

Momentan, în România există prea puține studii care reflectă relația dintre mass-media și Biserică, cât și cercetări care ar aborda problematica presei creștin-ortodoxe. Tocmai din aceste motive consider că tema aleasă poate fi atractivă și poate stimula interesul. Tema este, în opinia mea, nu numai actuală, ci și necesar de a fi investigată în profunzime. Consider că acest studiu poate trezi interesul celor care sunt preocupați de relația mass-media – Biserică, de faptul cum colaborează acestea pentru a promova valorile în societate.

Principalul scop al acestei investigații este de a aduce la cunoștință omului civilizat importanța valorilor moral-spirituale precum și influența acestora asupra vieții de zi cu zi. Prezenta investigație are ca scop și cercetarea gradului de informare a populației în domeniul religios prin intermediul presei și de a convinge că menirea principală pe care îl au mass-media religioase în viața omului este de cultivare a valorilor creștine. Un alt scop este de a demonstra că toate aceste mijloace moderne de comunicare în masă(presa scrisă, audiovizual, Internetul) au un rol pozitiv și binevenit pentru societatea de azi care se depărtează din ce în ce mai mult de sensul vieții, oamenii devenind un fel de cyborgi, fără valori cu adevărat demne de urmat.

Metoda folosită la realizarea acestei lucrări a fost adaptată temei tratate și îmbină metodele tradiționale cu cele moderne. Drept aceea, amintesc dintru început faptul că, în abordarea subiectului am aplicat metoda teologică, în sensul că întreaga lucrare a fost organizată cu obiectivitatea științifică clădită pe conștiința unei atitudini religioase care are ca fundamente Revelația divină păstrată în Sfânta Scriptură, interpretările Sfinților Părinți cuprinse în Sfânta Tradiție și transmiterea adevărurilor de credință de către Biserică.

Metoda istorico-descriptivă am utilizat-o pentru a prezenta cadrul istoric al dezvoltării valorilor și pentru a descrie evenimentele legate de dezvoltatea publicațiilor creștin-ortodoxe. De asemenea, expunerea s-a bazat și pe metoda analizei, pe compararea diverselor fapte, opinii, declarații și observații, ce au contribuit în mod esențial la posibilitatea de a avea o opinie proprie despre subiectul tratat. Metoda interdisciplinară am folosit-o deoarece teologia are, prin natura ei, o vocație integratoare și de aceea știința teologică nu poate neglija sub niciun aspect modul în care religia și comunicarea sunt studiate din perspectiva altor domenii de investigare științifică, chiar dacă rezultatele formulate sunt uneori contradictorii sau doar ipotetice.

În final, metoda abordării sistemice mi-a permis abordarea lucrării ca un tot întreg, ca un sistem bine coagulat.

Studiul de față este structurat în patru capitole, fiecare dintre acestea aducând în prim plan fenomenul religios și rolul acestuia în formarea și informarea publicului precum și specificitatea transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul mass-media.

Capitolul I este intitulat Cuvântul în mesajul transmis de Biserică. Cuvântul, fiind element de bază al comunicării și al comuniunii, i-a fost dat omului ca dar de la Dumnezeu încă de la facerea lumii. Astfel, el este folosit pretutindeni în Sfânta Scriptură ca mijloc de comunicare cu sacrul și ca vehicul de comunicare interumană în lumina sacralității dar, mai ales, ca atribuit al lui Hristos, ca nume, întrupat la plinirea vremii și ca Logos – Persoană a Sfintei Treimi ce prin Crucea Sa, desparte vechiul de nou.

Cuvântul rămâne în Biserică sub forma Sfintei Liturghii – slujbă cuvântătoare, dar și în scrierile despre Dumnezeu ca mod de împărtășire a cu Dumnezeu-Cuvântul.

În cel de-al doilea capitol, numit De la COMUNIUNE, prin CUMINECARE, spre COMUNICARE, a fost acordată o atenție specială semnificațiilor acestor noțiuni. Noțiunea de comunicare a fost analizată și tot analizată, fără ca sensurile comunicării să fi fost epuizate. Complexitatea acestui fenomen este dată, în primul rând de omniprezența comunicării în toate domeniile de activitate. Definirea acestui proces de comunicare nu poate fi redusă doar la aspectul transmisiei și recepției de mesaje deoarece, dacă vom proceda astfel, vom omite o serie întreagă de cauze, consecințe și semnificații. Pentru început este prezentată proveniența cuvântului comunicare sau termenul utilizat în tradiția noastră – cuminecare. Acesta din urmă oferă pe lângă semnificația sa de contact și legătură pe aceea de punere în comun, de împărtășire, unire. Conceptului de comuniune îi sunt atribuite trei sensuri: fraternă, euharistică și ierarhică.

Intitulat Rolul, funcțiile și disfuncțiile presei, Capitolul al III-lea, prezintă o analiză a funcțiilor, rolurilor și efectelor pe care mass-media le exercită în societate, ele fiind aspecte esențiale ale cercetării, care pot furniza un diagnostic pertinent asupra funcționării organismului social și care, totodată, oferă indicii asupra responsabilității publice a utilizării mijloacelor de comunicare în masă de către diferiți factori de putere, culte religioase, instituții, organizații sau asociații. Sunt enumerate 5 funcții: funcția de informare, cea de interpretare, de culturalizare și educare, de legătură și de divertisment. Deoarece Biserica acordă o principală atenție funcțiilor de culturalizare, educare și legătură comunitară, le adaugă acestora o dimensiune specifică, care ar putea fi numită funcția de spiritualizare(înduhovnicire).

Capitolul IV numit Presa religioasă și cultura media, restrânge aria de cercetare asupra efectelor pe care le au instituțiilor mediatice asupra culturii și societății, analizând totul dintr-o perspectivă ortodoxă. Mass-media are o importanță deosebită în evoluția sau…involuția societății, constituindu-se ca o adevărată forță care nu numai că informează dar și modelează indivizi sau grupuri, din punct de vedere atitudinal și comportamental. Efectele acestea fac ca Biserica să nu rămână nepăsătoare și să se implice în societate prin toate căile de comunicare, drept pentru care, spre sfârșitul capitolului se va evidenția necesitate prezenței Bisericii în mass-media prin propriile instituții ecleziale și în toate segmentele comunicării de masă: presă scrisă, TV și radio, Cyberspațiu.

Așadar, prin această lucrare, dorim să venim în sprijinul celor care o lecturează și să le oferim o imagine cât se poate de reală asupra modului comunicării, asupra mijloacelor moderne de comunicare socială de care se poate folosi Biserica pentru a-și prezenta mesajul evanghelizator și asupra necesității folosirii Internetului ce are o însemnătate la fel de mare ca răspândirea tiparului lui Guttenberg, începând din 1473. Internetul reprezintă un salt în comunicare care deschide și alte forme, acum comunicarea putându-se face direct, imediat, on-line, cu o diversitate și o arie de răspândire extraordinară.

Capitolul I

cuvântul în mesajul transmis de Biserică

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul este definit în astfel:

CUVÂNT ~ inte n. – Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens(sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă.

Cuvintele sunt niște sunete ce capătă semnificație și sens, prin legătură, exprimând sensul într-o măsură limitată și ambivalentă. Ele sunt folosite atât pentru a evidenția lucruri reale, cât și pentru a minți sau a înșela, astfel menirea lor depinde de cel care o folosește. Un cuvânt poate fi un dușman sau un medicament, o armă ce poate ucide sau înălța. Cuvintele sunt pi, din punct de vedere atitudinal și comportamental. Efectele acestea fac ca Biserica să nu rămână nepăsătoare și să se implice în societate prin toate căile de comunicare, drept pentru care, spre sfârșitul capitolului se va evidenția necesitate prezenței Bisericii în mass-media prin propriile instituții ecleziale și în toate segmentele comunicării de masă: presă scrisă, TV și radio, Cyberspațiu.

Așadar, prin această lucrare, dorim să venim în sprijinul celor care o lecturează și să le oferim o imagine cât se poate de reală asupra modului comunicării, asupra mijloacelor moderne de comunicare socială de care se poate folosi Biserica pentru a-și prezenta mesajul evanghelizator și asupra necesității folosirii Internetului ce are o însemnătate la fel de mare ca răspândirea tiparului lui Guttenberg, începând din 1473. Internetul reprezintă un salt în comunicare care deschide și alte forme, acum comunicarea putându-se face direct, imediat, on-line, cu o diversitate și o arie de răspândire extraordinară.

Capitolul I

cuvântul în mesajul transmis de Biserică

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul este definit în astfel:

CUVÂNT ~ inte n. – Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens(sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă.

Cuvintele sunt niște sunete ce capătă semnificație și sens, prin legătură, exprimând sensul într-o măsură limitată și ambivalentă. Ele sunt folosite atât pentru a evidenția lucruri reale, cât și pentru a minți sau a înșela, astfel menirea lor depinde de cel care o folosește. Un cuvânt poate fi un dușman sau un medicament, o armă ce poate ucide sau înălța. Cuvintele sunt pur și simplu sunete care înlocuiesc sentimentele, gândurile și experiența…sunt simboluri, semne, embleme. Prin cuvânt poți să bucuri pe cineva sau poți întrista, prin cuvânt îți poți exprima trăirile și sentimentele și tot prin cuvânt poți salva un suflet sau îl poți arunca în deznădăjduire. Constantin Noica definea cuvântul astfel: ”Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

I.1. Comunicarea prin cuvânt

În viața noastră, cuvintele înseamnă extrem de mult. Trăim într-o societate postmodernă și democratică în care susținem cu tărie libertatea de opinie, însă în momentul în care opiniile persoanelor publice sau extrem de influente(jurnaliști, vedete, politicieni, etc.) ajung să învenineze și să pervertească marea masă a populației, Biserica trebuie să ia atitudine prin toate mijloacele posibile, atât prin cele tradiționale(cateheze, predici, pastorale) cât și prin canalele media moderne și cu impact masiv(presă, tv, radio, presă online).

Cuvintele nu mai au astăzi înțelesul și puterea de odinioară. Nu trebuie uitat faptul că lumea a fost creată prin cuvânt. Dumnezeu a creat lumea și toate lucrurile din ea doar prin rostirea numelor. Omul a fost creat cu aceeași putere, ceea ce strămoșii noștri știau însă noi am uitat de mult. În vechime, oamenii nu pronunțau numele spiritelor rele deoarece acestea puteau să se materializeze prin simpla pronunțare a lor. Orice cuvânt poate crea o realitate, sau schimba una, totul ține doar de câtă credință și iubire există în inima celui ce îl rostește, după cum vedem și în cuvintele Mântuitorului: „De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, și se va muta”(Matei 17, 20).

Cuvântul este lumina sufletului, lumina înțelepciunii și a adevărului, a binelui desăvârșit și al frumosului ce are puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Cuvintele, sunt niște ferestre, icoane spre realitatea dumnezeiască, ce își împlinesc rolul numai în condițiile în care se deschid spre realitatea dumnezeiască.

Având origine divină, cuvântul nu este doar un sunet exprimat, ci este, cum bine spunea Confucius, ”vocea inimii”. El ne comunică o realitate și nu aduce doar o veste ci ne îndeamnă să descoperim însăși tainele persoanei. Cuvântul și realitatea sunt de nedespărțit. Acolo unde este unul este și celălalt.

Deși latinii spuneau că vorba zboară(Vorba volant!), creștinismul dă o altă valoare cuvântului, căci el nu zboară și nici nu se pierde ci ne va fi spre mântuire sau spre piere, Mântuitorul Însuși precizând acest lucru: „pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății”(Matei 12, 36). De asemenea, trebuie specificat că diavolul știe doar cuvintele omului și toate gândurile deja gândite. După cum bine menționa Părintele Arsenie Boca: „Diavolul nu știe când iei o hotărâre și o să o faci imediat, asta nu știe. La celelalte gânduri, când îți propui să faci ceva el știe și caută să-ți strice planurile”. De aceea, este bine să să fim cu luare aminte și fim atenți la ceea ce vorbim.

Cuvântul – particularitate specifică a omului – este cea mai plăcută formă de expresie umană în fața lui Dumnezeu. Citind textul din Osea: „Aduceți cu voi cuvintele”(14, 3), observăm că valoarea cuvântului este de jertfă. Pe lângă această valoare este important să amintim și faptul că el este un instrument de misiune pastorală de primă importanță. Preotul are în mâinile sale puterea cuvântului cu care încălzește sufletul și cu care vindecă păcatul. Ce-l care-l transmite însă, trebuie să fie un model vrednic de urmat căci știm bine că un cuvânt se judecă și după persoana care îl pronunță, conform dictonului latin: Non idem est si duo dicunt idem!(„Nu e totuna când doi oameni diferiți spun același lucru”).

Întrucât cuvântul definește persoana, omul cumpătat pune mare preț pe cuvântul său. Pentru mulți dintre Sfinții Părinți, valoarea cuvântului este direct proporțională cu prețuirea tăcerii. Orice cuvânt rostit aduce o mare responsabilitate și de aceea Părinții recomandă deseori tăcerea ocazională, nu doar ca pe o formă de protecție față de eventualele vorbe necugetate, dar și ca prilej de cunoaștere a lui Dumnezeu care este mai accesibil tăcerii contemplative decât poliloghiei.

Slujitorul Bisericii – preotul, trebuie să fie cu luare aminte la felul în care folosește cuvântul în transmiterea mesajului său. Atât pentru preot, cât și pentru jurnalistul ce încearcă răspândirea adevărurilor teologice prin intermediul mass-media, cuvântul este imaginea sufletului și vocea minții, reprezentând mărgăritare ale inimii. De aceea, atât predicatorul care transmite Cuvântul, cât și jurnalistul care trasmite cuvinte ale Cuvântului, nu trebuie să uite că însăși Sf. Scriptură îi încredințează de puterea pe care o are Cuvântul numindu-i pe Apostoli: ”slujitori ai Cuvântului”(Luca 1, 2) dar și ”robi ai cuvântului”(Fapte 6, 2-4)

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că ”o gândire care nu se exprimă în cuvinte, rămâne într-o anumită privință, indefinită, neterminată”. Noi oamenii, în această epocă a consumismului, suntem receptivi și foarte atenți la cuvinte, în funcție de ele și de felul în care sunt transmise alegând ce ni se pare mai bun și mai reprezentativ pentru viața personală. De aceea, este foarte important atât felul în care este transmis mesajul Bisericii de către preot cât și felul în care e ”pus pe hărtie” de către jurnalistul care se apleacă spre problemele teologice.

Misiunea preotului nu se termină după transmiterea Cuvântului din spațiul Liturghiei ci se continuă prin Evanghelie, prin modul în care este pusă în practică mai ales în această perioadă plină de confruntări sociale, politice, economice sau culturale. Pe de altă parte, nici misiunea jurnalistului creștin nu trebuie să se termine după ieșirea din redacție ci să se continue în viața de zi cu zi, când, folosindu-se toate mijloacele posibile să încerce neîncetat transmiterea Cuvântului.

Părinții Bisericii ne evidențiază faptul că putem vorbi despre trei căi spirituale de percepere a Cuvântului lui Dumnezeu: ”ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu și atingerea Cuvântului lui Dumnezeu”. Pentru început, vom face referire la ”ascultarea și rostirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Sfintele Scripturi”, deoarece Biserica creștină, înainte de toate, este o Biserică a Scripturii deoarece Scriptura a fost dintodeauna o realitate vie. Drept aceea, Sfânta Scriptură, prin ceea ce se evidențiază în/prin ea, ne dovedește că este o mărturie vie a unei istorii vii, despre relația unui Dumnezeu viu cu un popor viu.

Biserica, prin misiunea pe care o are, nu vine în fața credincioșilor să descopere ceea ce a fost deja descoperit – Evanghelia – Cuvântul lui Dumnezeu, ci ne restituie nouă, în parte, în fiecare loc și timp, ”credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ceea ce ne învață Biserica depinde, în mod exclusiv, de descoperirea lui Iisus Hristos, care este ”Cuvântul lui Dumnezeu ieșit din tăcere”.

În Cuvânt, Dumnezeu S-a descoperit definitiv și eshatologic căci: ”Nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul” (Matei 11, 27). De asemenea, Apostolul Pavel ne spune în Epistola a doua către Corinteni că: ”propovăduirea nu este altceva decât un cuvânt de la Hristos și despre Hristos”(II Corinteni 4, 5)

Referitor la cele amintite anterior, părintele profesor Nicolae Dură evidențiază în lucrarea ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, treimea noțiunii de ”cuvânt”, din punct de vedere teologic. Astfel, îi atribuie noțiunii de cuvânt următoarele sensuri: 1. ”Cuvântul lui Dumnzeu ca ispostas divin; 2. cuvântul ce ni-L comunică El și 3. Sfânta Scriptură”.

Analizând cu atenție textul de la Evrei 1, 1-2 vom realiza că în realitate putem face referire doar la două aspecte ale cuvântului: primul reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu către om, care a fost transmis prin profeți, iar cel de-al doilea descoperă Cuvântul lui Dumnezeu între oameni care a fost transmis prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Cuvântul Scripturii se dorește a fi doar o materializare în diverse perioade de timp a celor două forme amintite.

Există însă, și un cuvânt al omului către Dumnezeu care se concretizează în rugăciune, în cuvântul transmis ca limbaj liturgic. Acest cuvânt se extinde pe verticală, de jos în sus: de la om, creație a lui Dumnezeu, către Tatăl cel Ceresc. Singurul cuvânt care are putere deplină este Cuvântul Revelației.

I.2. Cuvântul în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, pentru cuvânt se folosește ebraicul ”dābār”, care, spre deosebire de grecescul ”logos”, are în ebraică o semnificație cu mult mai concretă. Așadar, el înseamnă atât ”cuvânt”, cât și ”fapt”, ”lucru”, și desemnează nu numai o realitate verbală ci și o realitate ca ființare. Spre deosebire de limbile indo-europene, în ebraică distincția dintre cuvânt și fapt/lucru nu este concepută ca o prăpastie între adevăr și realitate, ce ar face imposibilă(sau cel puțin, improbabilă) cunoașterea, ci, mai curând ca o complementaritate epistemologică. Astfel, sensul primar al cuvântului ”dābār” nu este, de ”lucru” ci acela de ”cuvânt”, ”rostire”. De asemenea, nu înseamnă pur și simplu ”obiect”, ci trimite mai curând la realitatea în dinamica ei, desemnând ”lucrul Domnului”

Încă de la început a existat o familiaritate între Dumnezeu și om, manifestată printr-o comunicare directă prin cuvinte. Protopărinții Adam și Eva primesc binecuvântare de la Dumnezeu și conversează cu El, Cain e mustrat prin cuvinte pentru fapta sa iar Noe ascultă glasul Domnului și face cele ce i s-au zis, scăpând astfel de urgia potopului.

Acest cuvânt al lui Dumnezeu este imperativ și cere de la oameni să fie împlinit în fapte. Patriarhul Avraam ascultă porunca Domnului, și făcându-se bineplăcut lui Dumnezeu ajunge chiar să negocieze cu îndrăzneală, soarta cetăților Sodoma și Gomora: ”Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă”(Facerea 18, 27). Moise, de asemenea, convorbește cu Dumnezeu pe muntele Sinai, devenind mesagerul Domnului.

O dată cu trecerea timpului, se rarefiază și comunicarea directă dintre Dumnezeu și oameni. Profetul vorbește în numele Domnului, fiind purtător de cuvânt, este trimis și simte povara responsabilității sale: ”dacă leul răcnește, cine nu se va înfricoșa? Dacă Domnul vorbește, cine nu va profeți”(Amos 3,8). Astfel, vorbirea dintre Dumnezeu și profeții Săi este o lucrare tainică, deoarece a fost desfășurată sub inspirație divină.

Dumnezeu a vorbit oamenilor și prin îngeri: un înger îl oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, unicul său fiu(Facere 22,12), printr-un înger a fost întărit Ghedeon în misiunea sa(Judecătorii 6, 12) și tot prin înger primește mama lui Samson făgăduința că va naște un fiu. Îngerii se arată în chip văzut, se poate conversa cu ei, materialitatea asumată fiind doar spre ajutor în ușurarea comunicării. Această comunicare a lui Dumnezeu prin îngeri transmite o spiritualitate pesonalistă a comuniunii treimice.

I.3 ”…Cuvântul trup S-a făcut” – Logosul

Făcând referire în continuare la Logos, trebuie dintru început specificat că acesta este folosit atât în literatura teologică cât și în scrierile din domeniul comunicării.

Termenul provine din greacă fiind împropriat în Tradiția patristică și folosit de mulți Sfinți Părinți ai Bisericii, mai cu seamă în secolul al IV-lea la părinții capadocieni. În scrierile acestora, Logosul era în realitate, atribuit lui Hristos, ca nume, întrupat la plinirea vremii. De asemenea, concomitent, Logosul este Persoană a Sfintei Treimi ce prin Crucea Sa, desparte vechiul de nou.

Omul crește prin Cuvânt și în Cuvânt. Logosul este rațiune, dospire, iar dacă înțelegem taina Logosului înțelegem și taina vieții. Tot ce există are o voință pentru că se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare și Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că lumea deși pare opacă are totuși o rațiune dumnezeiască, un cuvânt al chemării lui Dumnezeu. Rațiunile dumnezeiești ale lumii există în Dumnezeu din veșnicie, ca niște gânduri. Logosul și mintea omului conduc la mintea contemplativă iar mintea în sensul ei firesc este chiar mintea contemplativă.

Astăzi, oricine s-a ocupa de filologie sau lingvistică înțelege prin Cuvânt acea unitate lexicală distinctă, fără de care procesul comunicării nu poate exista și care are un fundament sacru. Însă, cea de-a patra Evanghelie a Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan începe foarte clar: ”La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1, 1). Ceea ce ne spune Sf. Ev. Ioan reprezintă esența învățăturii lui Hristos transmisă ucenicilor și comunicată de Sf. Evanghelist, ucenicul cel iubit de Mântuitorul. Altfel, putem cu ușurință observa din acest verset, rolul de geneză al cuvântului, gândindu-ne implicit la Creație. De asemenea, Ioan menționează în Evanghelia sa: ”Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9).

Mai exact, distingem trei stări ale Cuvântului:

I.2.1. Cuvântul Creator

Prima stare este cea a Cuvântului înainte de întruparea Sa:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu…”(Ioan 1, 1)

Evanghelia lui Ioan nu începe ca celelalte cu istoria umană a Nașterii Domnului ci, cu Geneza. Din aceasta, ne dăm seama că pentru el, mai importantă este originea divină a Cuvântului întrupat, ce contemplă Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de întrupare, chiar mai înainte de orice „acțiune divină” și pătrunde în misterul raportului Său cu Dumnezeu Tatăl.

I.2.2. Cuvântul cel răscumpărător

A doua stare este a Cuvântului întrupat pentru noi :

„Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi…”(Ioan 1, 14)

La plinirea vremii(Galateni 4, 4), Cuvântul lui Dumnezeu a luat fire omenească, s-a întrupat și a sălășluit, printre noi și în noi. Cuvântul, se dorește a fi mijlocitor al întregii creații, izvor de viață și de lumină pentru noi, toți oamenii. Cuvântul s-a „smerit pe Sine, luând chipul slujitorului, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om…”(Filipeni 2, 7).

I. 2.3. Cuvântul sfințitor

A treia stare a Cuvântului este cel întrupat în noi:

„Și celor care L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”(Ioan 1, 12)

Ioan ne spune în a sa Evanghelie: „Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9). Cuvântul este lumina interioară, lumina adevărului, a înțelepciunii, a binelui și a frumosului. Este o lumină ce luminează orice suflet creat, atunci când un om vine pe lume, conform cuvintelor Profetului Isaia care spune: „Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului”(Isaia 49,6).

Hristos, cuvântul cel întrupat – Logosul – este Cel care va lumina întregul Ierusalim: „Luminează-te, luminează-te Ierusalime, că vine Lumina Ta și slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60, 1). Astfel, lucrarea lui Dumnezeu Tatăl se face prin Logos – cuvânt și rațiune în același timp, după cum spune și primul verset al Evangheliei după Ioan – „La început a fost cuvântul…”/Logosul.

Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă Logosul ca punct de plecare, centrul și finalitatea teologiei sale. Cuvântul lui Dumnezeu S-a înomenit pentru a Se face prezent în viața aceasta în mod integral. Sf. Ioan L-a văzut și L-a tălmăcit deși, în Sine, Cuvântul nu poate fi zugrăvit în litere și nu poate fi redat prin cuvinte omenești. Tot din Evanghelia după Ioan reiese că Logosul este Viața Care dă putere de orientare spre lucrurile dumnezeiești. Este roua care stinge puterea patimilor, apa dătătoare de viață, izvorul înțelepciunii și este aur, pentru că din El se revarsă învățătura dumnezeiască.

I.4. Cuvântul lui Hristos. Cuvintele oamenilor

Mântuitorul ne confirmă puterea cuvântului: „nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură…căci ce iese din gură vine din inimă…gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele…”(Matei 15: 11, 17-19). Pe de altă parte, ”tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Deuteronom 8:3; Matei 4:4) este hrană adevărată spre viața veșnică, Mântuitorul amintindu-ne: ”Dacă cineva mă iubește, păzește Cuvântul meu”(Ioan 14, 23). Astfel, dacă primim acest cuvânt cu inimă curată și bună și nu îl înăbușim cu grijile, bogățiile și plăcerile vieții, ci îl împlinim, el rodește întru răbdare și viață veșnică(Luca 8, 5-15). ”În măsura în care omul se lasă împărătășit de cuvântul lui Dumnezeu, găsește în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viață”

Sfântul Antonie cel Mare spune: ”Cuvântul este sluga minții. Căci ce voiește mintea, aceea tâlcuiește cuvântul”. Pe lângă acesta, Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat faptul că întotdeauna cuvântul trebuie susținut de faptă. Lipsa faptei descalifică orice cuvânt. Predicatorul care nu-și susține cuvintele prin fapte nu merită luat în seamă.

Sf. Ioan Gură de Aur ne amintește că în fiecare clipă, ”cuvintele sunt cărările faptelor”. Însuși Mântuitorul le spune ucenicilor: ”Vai vouă…când va prisosi lauda voastră mai multe decât faptele voastre”(Luca 6:26). Așadar, cuvântul, gândul și fapta se suțin reciproc atât în bine, cât și în rău. Marele scriitor William Shakespeare afirma: „Cumpănește în gând cuvântul și în faptă gândul”. De aceea, creștinii nu sunt demagogi, ci mărturisitori ai unei experiențe trăite.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne evidențază faptul că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu se împlinește atât prin asumarea firii umane cât și în cuvânt. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Cuvântul lui Dumnezeu se numește trup nu numai pentru că S-a întrupat, ci și fiindcă Dumnezeu – Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu și Tatăl și avea în Sine limpezi și dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări și ghicituri, nici istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea dezbrăcată de cele inteligibile dezbrăcate, desfăcându-se de cele obișnuite lor, Se face trup, îmbrăcându-Se și multiplicându-Se în varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemănărilor și cuvintelor întunecoase. Căci la prima întâlnire, mintea noastră nu sesizează Cuvântul dezvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt prin fire dar trup la vedere” Așadar, Dumnezeu – Cuvântul întrupat ni se dăruiește spre împărtășirea prin cuvânt.

Având în vedere că acest Cuvânt al lui Dumnezeu îl găsim scris în Sfânta Scriptură, oricât de puțin am citi din aceasta, reprezintă o veridică împărtășire cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvânt, însă, ca și condiție esențială, trebuie însă specificat că lecturarea acestei cărți sfinte trebuie să o facem ca mădulare ale Bisericii, și doar în duhul Bisericii. „Dumnezeu a voit ca Cuvântul să formeze Trupul Său în care cuvintele Sale să răsune; deci în acest loc, în Hristos, trebuie citită Biblia; în Biserică se efectuează orice adevărată lectură a Bibliei. De îndată ce un credincios ia Biblia, chiar în lectura sa individuală, «a priori-ul liturgic» îl plasează în Biserică și cu Biserica”

Cultul este viața Bisericii, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii ca Trup al lui Hristos, un act care nu este parțial, făcând referință numai la o funcție a Bisericii(rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care îmbrățișează, exprimă, inspiră și definește întreaga Biserică, întreaga sa natură esențială, întreaga sa viață”. În centrul cultului se află Sfânta Liturghie, marea Taină a Tainelor ce încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeu cel Unul și infinit în iubire, desăvârșind comuniunea cu Dumnezeu.

Cuvântul trebuie să se adape din Adevăr, să fie mereu confirmat prin faptă și deși, locul unde răsună cel mai bine Cuvântul este Sf. Liturghie, nu trebuiesc neglijate mijloacele moderne de transmitere ale acestuia precum cele de comunicare în masă. Căci, având ca învățătură Pilda Semănătorului, trebuie ca și noi să semănăm acest Cuvânt pe un ”teren” nou ce răsare în calea noastră și anume mass-media. Observăm mai ales faptul că mass-media electronică sau digitală este din ce în ce mai alterată cu felurite lucruri imorale ce pot întina sufletele oamenilor.

Cuvântul nu este doar simplu vehicul de comunicare, ci o comunicare spre ceva, spre pocăință și mântuire. Mai clar, este o comunicare spre Cineva, spre Hristos-Cuvântul. Așadar, cuvintele deșarte sau defăimătoare sunt condamnate tocmai pentru că ele contravin flagrant principiului soteriologic. Mergând mai departe, Părinții ajung chiar să identifice cele spuse de ei cu cele ale Logosului, astfel consfințind prin cuvinte, teologia chipului și a asemănării.

Marii scriitori bisericești din primele secole creștine evidențiază faptul că puterea în cuvânt se dobândește numai prin raportare la instanța divină. Astfel, Logosul este invocat permanent pentru a conferi autoritate cuvintelor, drept pentru care, rugăciunea este esențială constituind mijlocul cel mai la îndemână și cel mai sigur de întâlnire cu Dumnezeu-Cuvântul, de interpretare corectă a Scripturii, dar și de însuflețire a cuvântului omenesc. Părinții atrag deseori atenția că nu trebuie să se vorbească oricând, oriunde și în fața oricui și de asemenea menționează că lipsa faptei descalifică orice cuvânt. Vitalitatea cuvântului depinde de puterea credinței iar cuvintele cele bune inspiră atât gânduri cât și acțiuni pozitive, pe când cuvintele rele stârnesc la gânduri și fapte condamnabile.

În genere, conținutul cuvintelor prevalează frumuseții lor. Atenția excesivă asupra formei acoperă și denaturează adevărul, precum este cazul sofiștilor. Un bun mijloc de a preveni răul cauzat de pronunțare, dar și de auzirea cuvintelor deșarte, este îndepărtarea de cei răi și apropierea de cei drepți. Sf. Părinți fac o analogie între ostași și vorbitori deoarece și unii și alții luptă pentru libertate.

Cuvântul poate distruge… Unele cuvinte au provocat războaie, moarte, nenorocire, dar și o simplă vorbă spusă cu răutate poate strica ziua cuiva, așa cum un blestem poate nimici o viață de om. Nu e departe de acest blestem nici presa negativă de astăzi, care ne îmbolnăvește zilnic cu cuvinte precum „crimă”, „viol”, „bătăi”, „războaie”, „conflicte”, „accidente”, „moarte”. Aceste cuvinte, auzite atât de des, pătrund pe nesimțite în straturile cele mai adânci ale ființei noastre, ne tulbură echilibrul și distrug liniștea din jurul nostru.

De când e lumea aceasta, mereu au existat crime, războaie și accidente, dar întotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decât cele rele. Presa de astăzi le selectează însă, aproape numai pe cele rele. Astfel, ne otrăvim sufletele și alungăm lumina din noi..

Lumea în care trăim este vizibil îndepărtată de rădăcinile ei culturale și spirituale, este o lume în care, de cele mai multe ori, fie vorbim foarte mult fără să spunem nimic(mai mult din teama de a tăcea, deoarece tăcerea este cea care ne împinge spre întâlnirea cu noi înșine) fie stăm în fața televizorului sau a computerului și nu mai spunem vreun cuvânt ore în șir. Cuvântul, din păcate, este privit acum doar ca un instrument de comunicare, o simplă înșiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un anume sens. Noi am uitat că acest minuat talisman – cuvântul, vindecă sau ucide, crează ori distruge și am uitat că noi suntem cei ce purtăm asupra noastră în fiecare clipă această teribilă armă.

Cuvântul, în trăirea duhovnicească este împărtășire, când Dumnezeu vorbește cu omul – cum spune Scriptura – prin Însuși Fiul Său. Prin urmare, el nu trebuie înțeles doar la nivelul de informație căci el este o adevărată energie.

I.5. Cuvântul – elementul de bază al comunicării și al comuniunii

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că fenomenul de a fi ființă cuvântătoare, este o veridică expresie a creării omului după chipul lui Dumnezeu. Sf. Atanasie cel Mare spune că: ”Dumnezeu a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Dintre ele, înainte de toate, S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ. Căci știind că datorită simplului fapt că e făcut, nu se poate menține pururi, le-a dăruit lor ceva mai mult; adică nu i-a creat pe oameni pur și simplu, ca pe toate animalele necuvântătoare, ci i-a făcut după chipul Lui, împărășindu-le și din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului și fiind cuvântători, să se poată menține în fericire, trăind în rai viața cea adevărată, și anume cea a sfinților”

Darul cuvântului ce i s-a dat omului este un dar dumnezeiesc menit să reprezinte puntea ce oferă posibilitatea comunicării mântuitoare cu Dumnezeu și cu semenii, el ținând ontologic de om.

”Cuvântul nu e un adaos la ființa omenească, nu e o trăsătură întâmplătoare a omului din a cărui înlăturare acesta ar rămâne neschimbat în esență, ci o trăsătură constitutivă. Mai mult decât atâta, e însăși ființa omului, întrucât prin cuvânt s-a descoperit pe sine în energia lui spirituală, a devenit existent pentru alții și pentru sine însuși”

Cuvântul, un adevărat aglomerant, reprezintă elementul primordial al comunicării și al comuniunii omului cu Dumnezeu și cu semenii. Prin cuvânt Se revelează Dumnezeu omului și tot prin cuvânt, El vorbea cu omul din rai grăindu-i cuvintele vieții veșnice. Omul a pervertit cuvântul omenesc prin căderea sa în păcat însă Dumnezeu a continuat să le vorbească oamenilor prin prooroci urmând ca la ”plinirea vremii”, Însuși Cuvântul lui Dumnezeu să se întrupeze și să ne grăiască în cuvinte omenești pentru restabilirea dialogului mântuitor cu noi: ”După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul…Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit, prin El însuși, curățirea păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte”(Evrei 1-3).

Cuvântul Mântuitorului are puterea de a vindeca și ierta(Matei 9,2; Luca 7, 48; 9; 23; etc.) iar dacă omul primește cuvântul lui Hristos ca să sălășluiască în el, acesta devine pentru el cuvânt de viață, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare.

Hristos a restaurat cuvântul omenesc, pervertit din cauza păcatului, readucând lumină și esență în acesta și dăruindu-i putere mântuitoare, de viață făcătoare. Pentru a putea percepe caracterul în esență tainic al cuvântului trebuie să depășim înțelegerea lui stric verbală și să-i redescoperim calitatea sa dinamică, puterea sa revelatoare și mântuitoare ca instrument al voinței dumnezeiești.

Astfel, Cuvântul se dorește a fi o energie creatoare cu rădăcini puternice metafizice, în Dumnezeu-Cuvântul, și nu se reduce la un mijloc de transmitere de informații. El nu este doar ”o gălăgie arbitrară prin care eu pot să vă spun ceva și voi puteți înțelege gândirea mea”. Prin urmare, Cuvântul devine un mijloc de împărtășire care crează atât comuniune cât și comunicare, atât între om și Dumnezeu cât și între om și ceilalți asemenea lui.

Împărtășirea cu cuvântul dumnezeiesc ce crează comuniune și comunicare între oameni și Dumnezeu, nu înseamnă însă a-l înțelege rațional ci a-l primi și a-l păzi, comuniunea devenind astfel vie și puternică: ”De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el”(Ioan 12, 23).

Același lucru se întâmplă și în cazul unei rugăciuni: ”Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou și un deosebit sentiment al existenței: inima simte revărsarea vieții purtătoare de lumină; mintea dobândește înțelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare dumnezeiești ne crează din nou. Cunoașterea primită de noi pe această cale nu poate fi asemănătoare cu înțelegerea filosofică: împreună cu înțelegerea situației se comunică întregii ființe omenești un alt mod de existență: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare către El”.

Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și prin dialogul neîncetat cu Acesta, omul își împlinește vocația sa, căci, după cuvintele Părintelui Stăniloae: „Omul e făcut ca un cuvânt cuvântător pentru a răspunde lui Dumnezeu sau supremului Cuvânt cuvântător. Numai așa se menține ca ceea ce a fost făcut, un cuvânt cuvântător”

Același mare părinte amintește în alt loc, că prin cuvântul omului se poate ajunge la cea mai înaltă stare în rugăciune, care nu este altceva decât dialog cu Dumnezeu și comuniune cu El, Duhul Sfânt fiind Cel care dă putere cuvântului. Prin acest mod, cuvintele rugăciunilor devin ”Duh și Adevăr” în cel ce le asimilează ființei sale, când și le face în mod intim ale sale. Atunci el este în adevăr și în Duh, căci prin ele nu numai că spune adevărul, ci face cunoscută și puterea de viață care l-a umplut pe el.

Cuvântul din Sf. Litughie, este cuvânt dumnezeiesc adresat omului iar cuvântul de rugăciune ce vine ca răspuns al omului, este cel mai plin de prezența realității de dincolo, cel mai plin de putere. În cult, cuvântul este atât confirmat cât și actualizat prin semnul – act ritualizat al Tainei, deoarece, la fel ca și vindecările făcute de Hristos în timpul slujirii Sale pământești, Sfintele Taine, mai ales Botezul și Euharistia, comunică credinciosului iertarea păcatelor dar și părtășia la noua viață a Împărăției. În cadrul Sfintei Litughii, Duhul Sfânt dă putere de viață făcătoare cuvântului.

I.6. Liturghia – slujbă cuvântătoare

În cartea numită Ieraticon, ni se spune că Sfânta Liturghie este o ”slujbă cuvântătoare”, o slujbă în care cuvântul se află pe primul plan. Prin acest cuvânt, este zugrăvită și actualizată întreaga iconomie a mântuirii precum și puterea transcendentă și sfințitoare a harului dumnezeiesc.

În Sfânta Liturghie, cuvântul are o putere deosebită, nefiind un cuvânt care doar informează ci unul care în același timp împlinește comunicarea și comuniunea omului cu Dumnezeu, astfel pregătind unirea deplină cu El prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său. Acest fapt, edifică o noutate divină și anume că deși textul slujbei este la fel mereu, unele din textele biblice repetându-se cu regularitate, toate sunt spre folosul nostru, pentru ca Liturghia să ne zidească continuu și să ne conducă la o trăire tot mai profundă a cuvântului, realizându-se astfel comuniunea cu Dumnezeu.

Dumnezeu vorbește oamenilor în Liturghie, prin citirea și explicarea Scripturii, iar noi îi răspundem prin rugăciune și mărturisirea dreptei credințe. Cuvântul scripturistic poate fi împărtășit și prin canalele media contemporane(presă scrisă, radio, tv, online) deoarece textul în sine nu reprezintă doar o ”încunoștiințare despre faptele mântuitoare trecute ale lui Hristos, ci produce o asigurare despre lucrarea mântuitoare actuală a Lui în cel ce crede și o creștere treptată a vieții veșnice în el. În lucrarea mântuitoare trăită actual se exercită o putere transformatoare a lui Hristos asupra omului ce crede”. Prin Sf. Liturghie, Mântuitorul Hristos ne încredințează de continua Sa slujire învățătorească, fiind prezent El Însuși și chemându-ne prin intermediul cuvintelor de mare preț, la pocăință și la angajarea într-o relație vie și personală cu El.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Liturghie ne cheamă pe toți oamenii să fim părtași la pocăință și ne dă ajutor spre ajungerea la ”unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu”(Efeseni 4, 13). „Ascultând în comun propovăduirea cuvântului din partea preotului, ca reprezentant autorizat al Bisericii, rugându-se și cântând împreună potrivit conținutului acestei propovăduiri și rugăciunilor preotului, credincioșii se introduc și sporesc în cunoașterea și unitatea credinței în Hristos Cel întreg și adevărat, sau se umplu în comun de prezența aceluiași Hristos”. Oamenii sunt conduși spre cunoașterea existențială a lui Dumnezeu și comuniunea cu El, dar și chemați la pocăință, grație cuvântului cel ziditor care are calitatea dinamică de instrument al revelării și comunicării de Sine a lui Dumnezeu.

În cadrul oficiului liturgic ne sunt evidențiate două părți principale ale Sfintei Liturghii: Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică. Ele au o structură paralelă fiind indisolubil legate și ambele au în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul.

În timpul Liturghiei Cuvântului, Sfânta Evanghelie se află în centrul Sfintei Mese, Dumnezeu Cuvântul vorbindu-ne și împărtășindu-ni-se prin cuvânt – prin pasajele citite de preot din Sfânta Scriptură – și încredințându-ne că: ”cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viață veșnică”(Ioan 5, 24) căci ”cuvintele Mele sunt duh și viață”(Ioan 6, 23).

Liturghia Cuvântului începe cu însăși facerea lumii, așa cum este ea prezentată în actul creației de la Facere. Lumea, ca rostire a Creatorului este act liturgic al lui Dumnezeu, liturghia primă care este continuată neîncetat în providența divină.

Momentul central al Liturghiei este acela în care omul este chemat să guste și să se cuminece din roadele creației pentru a vedea că ea este bună(tov), cum constatase Însuși Creatorul(Facere 1, 31) și, mai ales, că bun și milostiv este Domnul(Psalmi 33, 8). În acest context este interesant să observăm faptul că încă din referatul creației din capitolul secund al Genezei, porunca de a mânca din pomii raiului reprezintă însuși primul cuvânt rostit de Dumnezeu către om(Facere 2, 16).

Pe de altă parte, la Liturghia Euharistică, în centrul Sfintei Mese, se găsește Sf. Potir care ne descoperă principalul sens al Liturghiei și anume prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului prin pogorârea Duhului Sfânt care este invocat în rugăciunile preoților și ale credincioșilor, precum și împărtășirea cu acestea.

Prin împărtășirea cu Sf. Euharistie, noi ne împărtășim cu Însuși Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, căci după cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan: ”Cuvântul S-a făcut trup”(Ioan 1, 14) iar ”dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi”(Ioan 6, 53).

Din cele relatate anterior, putem concluziona că Liturghia Cuvântului se împlinește doar prin Liturghia Euharistică deoarece, cele două părți ale Sfintei Liturghii sunt împreună-lucrătoare spre întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat dar și spre intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu căci, ”deși cuvântul își găsește expresia în părțile dogmatice și scripturistice ale Liturghiei, El nu poate deveni «cuvânt al vieții» decât în măsura în care duce de la căință la participare, de la convertire la comuniune”

I.7. Scrierile – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvintele Sale

Textele biblice reprezintă momentul culminant al Liturghiei Cuvântului fiind o veridică împărtășire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în cuvânt, atrăgându-ne atenția asupra faptului că, precum ne împărtășim în mod real cu Dumnezeu Cuvântul prin Taina Sfintei Euharistii, tot la fel ne împărtășim cu Acesta și prin primirea cuvintelor dumnezeiești. Origen subliniază faptul că nu trebuie să pierdem nici măcar un singur cuvânt din Sfânta Evanghelie căci, spune el: ”dacă atunci când vă împărtășiți luați seama pe bună dreptate ca să nu cadă jos nici cea mai mică părticică, pentru ce să nu credeți că este rău a neglija un singur cuvânt al lui Hristos”.

Marele scriitor, Paul Evdokimov, ne încredințează de faptul că Sfântul Clement Alexandrinul, în ”Stromatele” sale, ne sfătuiește clar, să ne hrănim cu semințele vieții care se găsesc în Scriptură la fel cum ne împărtășim cu Sfânta Euharistie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere 6, 2) la fel ca și Sfântul Grigorie Teologul(Cuvântarea 45, 16) ne vorbește despre consumarea euharistică a cuvântului frânt în mod tainic.

Dumnezeu nu ne comunică viața sa dumnezeiască și nici nu înfăptuiește legământul Său cu noi doar prin Taina Sfintei Euharistii ci și prin cuvânt. Cuvântul este cel prin intermediul căruia lumea a fost adusă la existență, căci: ”cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor”(Psalmul 32, 6) iar „pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă și prin apă” (II Petru 3, 5). Așadar „prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”(Evrei 11, 3).

Cuvântul lui Dumnezeu fiind un cuvânt cu putere, nu mijlocește omului doar idei ci comunică și îl descoperă pe Dumnezeu și lucrarea Sa în istorie, în lume și asupra omului.

Cuvântul lui Dumnezeu se adresează fiecărui om în parte, oriunde și oricând, susținând viața noastră prin puterea lui Dumnezeu care e comunicată prin el. De aceea, omul care primește și împlinește cuvântul revelat se mântuiește, adică își îndeplinește scopul și vocația sa existențială care este unirea cu Dumnezeu și intrarea în Împărăția Sa: „Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea și prisosința răutății, primiți cu blândețe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceți-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înșivă”(Iacov 1, 21).

Părintele Rafail Noica ne spune ca acest Cuvânt dumnezeiesc, provenind din energiile dumnezeiești, poate să curățească, să sfințească, să odihnească. Hristos le-a amintit ucenicilor săi înainte de patima Sa: „Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus”(Ioan 15, 3).

Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază că întreaga Sfântă Treime lucrează curățirea prin cuvânt: Tatăl prin cuvântul Fiului cu puterea Sfântului Duh. „E ca și cum ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curățirii spirituale prin Duhul și în Duhul. Căci lepădând tulburarea obișnuințelor deșarte și a morții lumești, sunteți pregătiți spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. … Căci nu mai trăiți în duh iudaic sau potrivit literei Legii … ci credeți că vă împliniți prin credința sigură și vă străduiți să mulțumiți pe Dumnezeu prin facerea de bine. … Deci toți cei ce se vor strădui să se curățească vor fi ca voi”.

Mântuitorul Hristos se roagă Tatălui: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”( Ioan 17, 17) iar Sfântul Apostol Petru ne sfătuiește să ne curățim sufletul prin ascultarea de adevăr(I Petru 1, 22). Din moment ce provine din energiile dumnezeiești, „cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii”(Evrei 4, 12).

De asemenea, prin cuvânt avem ajutor divin în fiecare clipă „căci pătrunzând în adâncurile fiecărui suflet și având, ca Dumnezeu, descoperit scopul ascuns în fiecare, înfăptuiește prin lucrarea Duhului tăierea tuturor mișcărilor noastre zadarnice”

Prin urmare, Hristos este Cel care ne învață și care ni se dăruiește prin cuvintele Sale citite de slujitorii Bisericii la Sfânta Liturghie, continuându-și slujirea Sa învățătorească. Fiind cuvintele lui Hristos, se înțelege că sunt și cuvinte ale Cuvântului ipostatic suprem care neîncetat se întrupează în ele și tocmai de aceea, ele sunt, după cum ne spune Părintele Stăniloae: ” ca niște vehicule ale energiilor Sale necreate, ca expresii ale Subiectului divin care ni se dăruiește prin ele”.

Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne inalță în problemele pe care le ridică actul credinței fiind în același timp dătător de viață veșnică pentru toți cei care îl primesc cu credință și își arată dragostea față de Hristos prin împlinirea lui(Ioan 14, 23). „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51) căci „cuvintele mele duh sunt și viață”(Ioan 6, 23). De asemenea, Mântuitorul ne atrage atenția, prin pilda semănătorului, să ne facem sufletul ogor roditor pentru cuvântul Lui, fără a lăsa ca grijile lumești, bogăția și plăcerile lumii acesteia să-l înăbușe (Luca 8, 5-15).

Cel care dă putere cuvintelor Cuvântului făcându-le vii și lucrătoare în sufletul nostru este Duhul Sfânt căci „numai venind în noi deplin prin Duhul Sfânt cuvintele Domnului ne devin înțelese prin experiența interioară a vieții în Dumnezeu”.

În cadrul Sfintei Liturghii se crează cadrul cel mai adecvat pentru primirea cuvintelor lui Dumnezeu căci in interiorul acesteia, Sfântul Duh îl face prezent în mijlocul nostru pe Mântuitorul Hristos. Textele biblice însă, transmise chiar și prin canale de comunicare moderne, ne duc cu gândul la prezența reală a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, la întâlnirea cu El și la împărtășirea cu El prin intermediul cuvintelor Sale.

Împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt presupune împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Domnului, preînchipuite în Sfântul Potir iar Cuvântul lui Dumnezeu citit din Sfânta Scriptură, după cum arată Nicolae Cabasila: „ne pregătește și ne curăță în prealabil, înainte de marea sfințire a dumnezeieștilor Taine”

Așadar, Dumnezeu Cuvântul ne vorbește și ni se împărtăsește prin cuvânt, în cadrul Liturghiei Cuvântului, însă această împărtășire nu se realizează numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură ci și prin continua actualizare a acestuia: în lăcașul de cult prin omilie, în afara locașului – prin toate mijloacele posibile.

Capitolul II

De la COMUNIUNE prin CUMINECARE spre COMUNICARE

Mergând pe firul filologic, putem observa că în limba română, ”a comunica” și-a alterat într-o oarecare măsură, sensul lui profund de ‘a împărtăși’ pe care îl avea printre altele, latinescul communico, -are(a face comun; a împărți ceva cu cineva; a împărtăși). În schimb, acest sens – de ‚a împărtăși’, este păstrat în limba română de verbul ”a cumineca”, cel care de-altfel, are aceeași rădăcină. Așadar, comunicarea este în esență – cuminecătură.

Creștinismul a dat un sens spiritual, euharistic, cuvântului comunicare, apropiindu-l de participarea credincioșilor la comuniunea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. De aceea, interdicția de a primi Împărtășania și excluderea din comunitate a dat termenul de excommunicare. Între spațiul religios și domeniul comunicării interumane există legături de profunzime.

După părerile diferiților specialiști, comunicarea nu înseamnă doar a transmite un mesaj ci are un înțeles mai profund presupunând o continuă relaționare între toate formele de viață iar din partea omului, ”a comunica” nu se referă doar la faptul de a transmite o simplă informație așa cum noi, de obicei, înțelegem(comunicare verbală, paraverbală sau prin metode media moderne).

Individul, prin comunicare stabilește și relații. Așadar, omul comunică – vorbind, gândind, simțind, dar și hrănindu-se, îmbrăcându-se, comportându-se într-un fel sau altul față de celelalte regnuri.

Omul, pentru a evolua, trebuie să conștientizeze cum comunică, în câte moduri și, să nu-și îndrepte atenția doar spre aspectele vieții ce sunt aparent importante, însă nesatisfăcătoare pentru suflet. El trebuie să împingă comunicarea spre cuminecare. Dacă facem trecerea de la explicația laică a procesului de comunicare, observăm că în cadrul Bisericii, noțiunea de ”împărtășirea cu Dumnezeu-Cuvântul” se utilizează în mod normal pentru a desemna împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Domnului.

Sfinții Părinți, urmând Sfânta Scriptură, vorbesc și despre o altă împărtășire cu Dumnezeu – Cuvântul, la fel de reală ca cea euharistică, mai exact – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvânt. Această împărtășire nu exclude ci, din contră chiar pregătește unirea deplină cu Hristos prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, ”piscul vieții duhovnicești”

Biserica este alcătuită din mădulare vii – credincioșii – care sunt permanent active, nu doar la adunarea dumincală participând la Sfânta Liturghie, ci sunt o comuniune de gânduri, trăiri, sentimente și idealuri, ce au un mod de existență care se manifestă în principal, prin spiritul comuniunii. Referitor la acest aspect, Arhimandritul Teofil Tia specifica faptul că: ”aceasta înseamnă că fără colectiv nu există individul și, deci, Noi îl precede pe Eu”. În acest sens, Biserica urmărește desăvârșirea credinciosului în Hristos, aceasta dobândindu-se numai prin participarea la viața Lui divino-umană.

Comunicarea sub toate aspectele ei(mai ales prin rugăciune sau cântare către Dumnezeu) deține un important și definitoriu rol în lucrarea de mântuire a fiecărui individ, ca de altfel și comunitatea, în centrul căreia se află preotul, ca factor de coeziune și, care are o deosebită importanță în formarea duhovnicească a omului. Preotul, fiind păstorul turmei celei cuvântătoare, trebuie ”să-i ajute pe tineri să se maturizeze ca adevărați creștini, prin intermediul experienței de comuniune a grupului”

II. 1. COMUNIUNEA

În cadrul Bisericii, comuniunea se manifestă pe mai multe planuri:

II. 1. 1 Comuniunea fraternă

Deoarece Biserica a fost considerată încă din primele veacuri trup tainic, ceea ce a caracterizat primele comunități creștine și caracterizează în continuare este tocmai sentimentul de apartenență la acest trup tainic. Atât scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii precum și scrierile nou-testamentare sunt pline de astfel de mărturii privitoare la participarea indivizilor și ardoarea cu care se întruneau aceștia fie ”pentru a se ruga”, fie ”pentru a lua hrană sfântă”, fie ”pentru a-și împărtăși necazurile sau bucuriile”(Fapte 2, 42-47). Pentru a fi mai elocvenți, putem specifica însăși porunca Mântuitorului: ”unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu”(Matei 18, 20), drept aceea observăm că și aparițiile Sale de dupa Înviere au avut loc în cadrul grupurilor(Femei Mironisițe, Apostoli)

Deși fiecare individ are o personalitate și o individualitate a sa aparte, totuși Biserica are o conștiință și o lucrare comună, spre un scop comun. Referitor la acest aspect, amintim cuvintele lui Tertulian care afirma că: ”Suntem un corp prin sentimentul comun al aceleiași conștiințe religioase, prin unitatea învățăturii și prin legătura aceleiași speranțe. Ne unim în comunitate și în adunarea slujirii liturgice pentru ca, întocmai ca o trupă militară, să-L înconjurăm pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre…Tot în aceste adunări se dau sfaturi, se fac îndreptări și mustrări în numele lui Dumnezeu. Se dau și hotărâri cu mare greutate pentru că suntem siguri că ne aflăm în fața lui Dumnezeu”

II. 1. 2. Comuniunea euharistică

În cadrul Sfintei Liturghii, credincioșii sunt un trup comun format din mădulare vii deoarece Hristos cel împărtășite este în același timp atât cauză cât și scop al acestei comuniuni. În cadrul Liturghiei, totul se realizează cu și mai ales în Hristos: ”Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el”(Ioan 6, 56).

Atât pâinea cât și vinul, devin în același timp și simboluri și imagini desărvâșite ale comuniunii dintre credincioși dar și imaginea unei noi lumi mântuite pe care Sf. Liturghie o prefigurează. Noi am uitat rolul principal al Sfintei Liturghii, care întruchipează realitatea Împărăției lui Dumnezeu, care este prezentă încă de pe acum ”pe cât ne este nouă posibil a vedea” și nu doar o realitate viitoare fără rezonanță pentru comuniunea creștină contemporană.

Părintele Alexander Schmemann demonstrează că în vechea conștiință creștină, comunitatea sau sinaxa, cum mai era numită, apărea ca un efect al unei funcții liturgice necesare(comunitatea orizontală). Prin Taina Euharistiei ne unim cu Hristos ”într-un chip analog acelui în care Hrist a fost unit cu trupul Său natural”

II. 1. 3. Comuniunea ierarhică

Cultul divin, după cum bine știm, reprezintă însăși esența și viața Bisericii, având în centrul său Sfânta Liturghie pe care Sfântul Dionisie Areopagitul o numește Taină a Tainelor, deoarece în ea se încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe și unește deplin pe credincioși între ei, și pe toți cu Dumnezeu cel Unul, desăvârșind astfel comuniunea.

În cadrul sfintelor slujbe, cuvântul are o valoare puternic sacramentală, ritualul tainic fiind locul în care cuvântul se exprimă în modul cel mai real, mai elocvent și mai profund. Iisus Hristos, este în același timp și Cuvânt și Taină, căci ”prin Taină noi devenim părtași Aceluia care vine și rămâne în noi în cuvânt. În taină, Hristos Cuvântul devine viața noastră”.

Asceza și mistica sunt două fundamente specifice spiritualității ortodoxe. Prin asceză, omul se purifică în mod continuu de păcate și de patimi, iar prin mistică, el îl contemplă pe Dumnezeu, odihnindu-și mintea în El. Vladimir Lossky argumentează că în teologie, experiența mistică este ori una pur teologică ori nu e mistică deloc. Mai exact, în mistica autentică, omul nu se experiază pe sine însuși(asta ar reduce mistica la o antropologie supradimensionată ori ”camuflată” doar religios), ci misterul lui Dumnezeu Însuși și autorevelarea Sa

Atunci când sunt împreună, asceza și mistica ne îndreaptă spre o cunoaștere nemijlocită a lui Dumnezeu, deoarece omul este trup și suflet, ambele se îndreaptă spre divin, spre desăvârșire. Maxim Mărturisitorul ne spune că ”asceza este omorârea morții din noi, ca să se elibereze firea de sub robia ei” iar Pr. Stăniloae ne amintește că sunt două morți: ”cea dintâi este produsă de păcat și este moartea firii, iar cea de-a doua este moartea după asemănarea lui Hristos, care este moartea păcatului și a morții produse de el.” Așadar, spiritualitatea este o reală cale de cunoaștere a lui Dumnezeu, cunoaștere ce se face în duh, prin iluminare.

Vorbind despre spiritualitate, C. Rădulescu – Motru, înțelegea ”proprietatea pe care o are Sfântul Spirit de a uni, în mod mistic, prin prezența lui, ființa omenească cu lumina și iubirea dumnezeiască”. Mergând chiar mai departe, afirmă că ”spiritualitatea este complexul de idei și sentimente, în special complexul de interpretări simbolice, prin care societatea unei epoci își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care este sortită a o realiza pe pământ

Fără o credință într-o ordine perfectă și eternă, care să dea înțelesul vieții pe pământ, nu există spiritualitate. Popoarele, a căror conștiință simte nevoia acestei credințe, au spiritualitate. Spiritualitatea este climatul special sufletesc care întreține tendința spre un absolut transcendent, tendința pe care o au popoarele dotate cu însușiri nobile.”

II. 2. Cuminecarea(Împărtășirea)

Domnul Iisus Hristos, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, zicând: ”Luați, mâncați; acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”(I Corinteni 11, 23-24). Liturghia euharistică trebuie să se focalizeze pe cele patru momente: luarea darurilor de pâine și vin, binecuvântarea sau mulțumirea, frângerea și darea. În limbajul liturgic acestea se traduc astfel: ofertoriul, anafora, frângerea și cuminecarea(împărtășirea)

După cum am observat și în cele relatate până acum, Dumnezeu Cuvântul ne vorbește și ni se împărtășește prin Cuvânt în prima parte a Liturghiei – numită Liturghia Cuvântului. Această împărtășirea se realizează prin citirea cuvântului cuprins în Sfânta Scriptură dar se actualizează numai în cadrul adunării euharistice. Mari Sfinți Părinți ai Bisericii(Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Clement Alexandrinul, etc.) evidențiază faptul că în Liturghie ne împărtășim cu Dumnezeu prin însăși cuvintele Sale.

Rugăciunea care precede Evanghelia este considerată o epicleză adevărată pentru ca Duhul cel Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale. Cântarea Trisaghionului ne încredințează de Taina Sfintei Treimi printr-o enumerare treimică: ” Sfânt, Sfânt, Sfânt…” amintind în același timp de unimea firii dumnezeiești: ”…Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui”

II. 3. Comunicare

Teoria modernă a informației și comunicării a reușit să își extindă aria de cuprindere asupra tuturor proceselor și fenomenelor din univers: de la organisme și celule ne-vii, plante, animale, astre și planete, până la comunicarea interumană. Comunicarea poate fi definită ca fiind un ansamblu de acțiuni care au în comun un schimb de informații între doi poli: emițător și receptor. Însă, procesul de comunicare ce se desfășoare între ființe, grupuri sau comunități presupune, alături de cei doi poli și prezența unui conținut(informația sau mesajul) și diverse mijloace de comunicare.

Atât emițătorul cât și receptorul au la rândul lor repertorii de semne care le sunt mai mult sau mai puțin comune, comunicarea găsindu-și sprijinul în partea comună a celor două repertorii și astfel, comunitatea nefiind niciodată absolut riguroasă. Deși, pentru a se putea percepe mesajul în mod corespunzător și fără factori perturbatori care să-l denatureze, e necesar un repertoriu comun emițătorului și receptorului, totuși acest aspect nu implică și ideea ca emițătorul să fie asemănător și din punct de vedere fizic cu receptorul. Așadar, emițătorul poate fi un om, un grup, o comunitate sau un organism precum un post de radio sau de televiziune.

Deși toată lumea are tendința de a defini comunicarea ca fiind un proces, totuși abordările diferite intervin în momentul în care se fac precizări și detalieri ale acestui proces. În acest mod, științele informației și ale comunicării pun accentul pe transmiterea de informații, iar cercetarea este orientată către procesul psihic al transmiterii de cunoștințe sau către interacțiunea om-mașină.

Unii cercetători preferă singularul ”știința comunicării” respingând ideea unei însumări eclectice de cunoștințe despre felurite modalități de comunicare și argumentând că ”nu orice formă sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondență prin poștă – interesează această știință”. Mulți dintre acești specialiști o definesc ca ”știința care studiază circuitele profesionale și instituționale ale informației, fie că această infromație este destinată publicului în general sau unui public specializat”

Din punct de vedere istoric, comunicarea între oameni reprezintă primul instrument spiritual în procesul socializării. Suntem puși în situația de a comunica de fiecare dată când dorim să transmitem gânduri, idei, sentimente, emoții, păreri pro sau contra, când dorim să convingem sau să influențăm și chiar pentru simplul fapt de a socializa. Acest fenomen al comunicării a fost analizat și tratat încă din cele mai vechi timpuri și continuă și astăzi deoarece comunicarea evoluează constant și prinde din ce în ce mai interesante forme.

Mărginindu-ne doar la comunicare interumană care se desfășoară între persoane și făcând abstracție de comunicarea animală și de cea între artefacte, punem problema intenției și finalității comunicării. José Aranguren este cel care afirmă imposibilitatea non-comunicării însă insistă asupra feed-backului: ”comunicarea este o transmitere de informații la care se așteaptă răspuns”. Astfel, fiind privită ca o interacțiune dintre emițător și receptor, comunicarea este înțeleasă ca fiind ”ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective”

Comunicarea este considerată ca un sistem complex, în care se ține seama de absolut tot ceea ce se întâmplă atunci când persoanele intră în interacțiune și provoacă procese cognitive, afective, voliționale sau la nivelul subconștientului. De aceea și abordarea psihosociologică este centrată pe comunicarea interpesonală(duală, triadică, sau de grup). Transmiterea de informații(care sunt mereu multiple) este doar o parte a procesului de comunicare și face parte dintr-un întreg care conține diverse niveluri de interacțiune.

În dicționarele românești, la fel ca și în dicționarele altor limbi, pentru cuvântul comunicare aflăm următoarele semnificații: informație, înștiințare, știre, raport; contact, relație, legătură; prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale într-o prezență științifică.

Scriitorul francez, Gilles Willet consideră că ”în toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se contituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor procese și rețele de comunicare, care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane. Începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta.”

Mulți specialiști din domeniul comunicării, au ajuns la concluzia că, la nivel de schimb de informații, comunicarea presupune totuși o minimă compatibilitate a celor ce procesează informația și sunt implicați direct în acest act. De cele mai multe ori, prin comunicare se crează și se dezvoltă diverse însușiri ale personalității umane: inteligență, entuziasm, originalitate, simțul realului și simțul umorului, observația, capacitatea de a folosi cunoștințele, gustul pentru frumos, cumpătarea, etc.

Astăzi, cuvântul comunicare a devenit un așa-zis însoțitor al celor mai turlburătoare experiențe intelectuale, un concept ce atrage și este utlizat cu o frecvență de invidiat. Cercetătorul James Lull având o concepție originală, afirmă: ”Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relațiile interpersonale și inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile socio-culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile ambiante locale și inflențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul”

O importantă lucrare referitoare la comunicarea interumană a apărut în sec. V î. Hr. și aparținea lui Corax. Aceasta se numea ”Arta retoricii” și cuprindea primele elemente de teorie ale comunicării. Filosofi de renume ca Platon sau Aristotel au avut o importantă contribuție în studiul comunicării din viața academică greacă. În Imperiul Roman, filosofi importanți ca Cicero, contribuiau la elaborarea unui prim model al sistemului de comunicare.

În comparație cu celelalte forme de comunicare, comunicarea religioasă este cea care depășește sfera relațiilor interumane deschizându-se spre transcendență. Din punct de vedere religios, individul are intenționalitate spre comuniune și trăiește deseori experiența întâlnirii cu sacrul fie prin nostalgia căutărilor înfrigurate, fie prin certitudinile credinței și calea deschisă către Cineva care este mai presus de lume – Dumnezeul cel viu.

Specificul comunicării religioase este deschiderea către trancendență, manifestată prin legăturile ce se stabilesc pe verticală între om și sacru, precum și prin încărcătura adusă de această relație asupra comunicării în plan orizontal, între persoanele umane.

Părintele Stăniloae spune că predispoziția pentru comunicare religioasă este constitutivă ființei umane: ”Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de a transcede cele văzute, fiind mânat și de evidenta insuficiență a lor și a sa proprie…Această înclinație spre credință e o parte din chipul umbrit al lui Dumnezeu rămas în om”. Asemănător comunicării dintre oameni, nu numai manifestările pozitive(atitudini, cuvinte, gesturi) stabilesc raportul de comunicare, ci și absența acestora sau renunțarea temporară la ele

Capitolul III

Rolul, funcțiile și disfuncțiile presei

Dintru început putem afirma că deși peisajul audiovizual pare a fi din ce în ce mai bogat, iar posturile de televiziune apar ca pe bandă rulantă, totuși oferta de programe este din ce în ce mai săracă. Dacă rolul televiziunii particulare este să ”vâneze” audiențe cât mai mari care să le aducă multă publicitate și prin aceasta, implicit și mulți bani, scopul televiziuniii publice este, sau ar trebui să fie altul. Cea din urmă ar trebui să ofere știri obiective, programe și dezbateri serioase care să fie relevante pentru societate, emisiuni culturale și reportaje de investigație, programe pentru copii, filme de calitate, etc.

Din păcate nu există prea mari diferențe între televiziunea publică și cea particulară deși au, sau ar trebui să aibă scopuri diferite. Televiziunea publică pare că a ajuns chiar să concureze cu televiziunile private și să piardă drumul spre scopul său precis, urmărind aceleași interese ca și cea privată – audiența. Se uită însă, că spre deosebire de televiziunea privată, cea publică e plătită din bani publici.

Televiziunile din România, atât cele particulare cât și cele publice, se evidențiază la nivel european și chiar mondial fie prin prezentarea de evenimente minore ”umflate” în așa fel încât să pară mari nenorociri, fie prin prezentarea de false evenimente(accidente de circulație, crime, furturi, etc.).

Referitor la acest aspect, Pierre Bourdieu, consideră că televiziunea selectează numai ”evenimente” de senzație, cu scopul de a-și spori audiența, formând în modul acesta o reprezentare falsă asupra lumii în care trăim. Imaginea lumii, așa cum este oferită de televiziuni, seamănă cu ”o succesiune de povești aparent absurde, ce sfârșesc prin a semăna unele cu altele, defilări interminabile de popoare trăind în mizerie, suite de evenimente care, apărute fără explicație, sunt sortite să dispară fără soluție”, deci o ”succesiune absurdă de dezastre din care nimeni nu înțelege nimic și asupra cărora nimeni nu are vreo putere”.

Multe dintre televiziunile comerciale, folosesc deseori știrile sau programele de dezbatere fie pentru a-și sprijini ”mogulii” fie pentru a-i ataca pe adversarii lor(patroni de la televiziuni concurente sau oameni politici) – Antena 3, Realitatea TV, România Tv, OTV, B1TV.

De multe ori, mijloacele de comunicare în masă ”structurează imaginile despre lumea din care provin, putând structura credințele noastre și modurile posibile de a acționa”. Rolul informativ al sistemului mediatic este demult depășit de cel comercial, interpretativ și evaluativ iar acest fapt determină sistemul să transforme informația sub toate aspectele ei într-un simplu spectacol, ”într-un joc de scenă sau în niște benzi desenate”

Din păcate, în România, în perioada tranziției postcomuniste, câmpul mediatic devenit cea mai importantă arenă de confruntare politică, de dezbatere publică a alternativelor, de influențare a oamenilor sau de formare a convingerilor și atitudinilor politice. Astfel, orice activitate politică este condiționată de utilizarea sistemului mediatic, care pe unii actori ai scenei politice îi poate ridica și duce la glorie și pe alții îi poate coborî chiar în așa-zisul infern al disprețului public sau al uitării. Protagoniștii vieții politice au devenit adevărate ”vedete” ale sistemului mediatic.

Atunci când informația este orientată doar politic, în spatele ei vom descoperi un întreg sistem ideologic, ce transformă, de fapt, actul de informare într-o activitate de propagandă, urmărind să alimenteze conștiința oamenilor cu o anumită versiune asupra faptelor, cu idei, valori și chiar judecăți corespunzătoare unei ideologii. Se ajunge exact la ceea ce spunea Francis Balle în tratatul său despre comunicare: ”Starea de suprainformare sau de supra-abundență a știrilor de actualitate alimentează gustul oamenilor pentru ideologii și le mărește vulnerabilitatea”

Sistemul mediatic românesc, departe de a ”produce un consens, de a crea un teren de întâlnire în plan social”, a indus și întreținut toate divizările politice, favorizând o cultură politică dominată de mituri și de așteptări utopice, de formule stereotipe ale discursului politic, de atitudini contradictorii și confuze față de procesul de schimbare.

Dezinformarea, după cum arăta Henri-Pierre Cathala, este o strategie a luptei politice(și a celei geopolitice) prin care, în mod ”deliberat și intenționat”, informațiile și mesajele sunt falsificate, pentru a obține un anumit efect în spațiul politic, dar și de a exercita o influență în opinia publică. Aceasta reprezintă ”o formă de agresiune” atât asupra grupurilor, cât și a indivizilor, cu scopul de a orienta opțiunile lor în favoarea unei anumite acțiuni economice sau a unei direcții politice, disimulându-se, în acest fel, scopurile urmărite.

”Bombardamentul comunicațional” la care este supus receptorul mediu(un om cu nevoi și aspirații de nivel mediu) provoacă, în cele mai multe cazuri, derută și confuzie în sistemul său de apreciere a valorilor. Reperele culturale tradiționale nu mai funcționează, iar cele actuale sunt intens politizate. Efectele acestui fapt constau în uniformizarea modurilor de gândire și a comportamentelor, dispariția spiritului critic și erodarea personalității omului. Preponderent, divertismentul îl meține pe individ înafara problemelor grave ale societății.

Mass-media a devenit instrumentul unei impresionante manipulări sociale, care poate ”administra” chiar cele mai necunoscute zone ale inconștientului, ale imaginarului social. De aceea, ”Atunci când mijloacele de informare în masă amestecă în mod armonios, și adesea insesizabil, arta, politica, religia și filosofia, cu reclame comerciale, ele aduc aceste domenii ale culturii la același numitor, adică la forma de marfă. Pe clapele sufletului se cântă melodia artei de a vinde. Valoarea de schimb contează, nu valoarea de adevăr. Pe ea se axează raționalitatea statului, iar orice altă raționalitate îi este subordonată”.

Mass Media – în societățile moderne, formează o importantă parte a sistemului, mai ales prin faptul că păstrează o interacțiune continuă cu toate componentele organismului social. Caracterizându-se prin diversitate, sistemul mass media, are o flexibilitate unică și astfel se adaptează la contextul social în care funcționează. Astăzi, lumea nu își mai poate imagina o structură socială în care să lipsească ziarele, posturile de radio sau de televiziune, internetul.

Anumite funcții și roluri pe care le împlinește mass-media în societate sunt noi iar altele sunt partajate sau disputate cu instituții tradiționale(familia, școala, Biserica) și depind de regimurile politice care administrează societatea. De aceea, este cu totul diferită funcționarea mass-media în regimurile despotice față de media din societățile democratice. Astfel, într-un regim autoritar, presa este un instrument de influențare de către politica guvernamentală și are drept scop principal susținerea structurilor de putere existente. Mass-media din regimurile liberale au scopul de a informa, întreține, vinde, dar mai ales de a descoperi adevărul și de a controla guvernul.

Așadar putem observa că relația concretă dintre mass-media și societate se poate exprima în termeni de consecințe globale(funcțiile presei), de ansamblu de influențe(efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme(rolurile presei). În acest context, funcțiile mass-media sunt înțelese uneori ca înglobând cele trei sensuri sau, privite diferențiat, ele se situează între roluri și efecte.

Principala datorie a presei bisericești este legată strict de slujirea misionară a Bisericii, însă este interesant de conturat un tablou al funcțiilor mass-media, referindu-ne în același timp și la eventualele disfuncții ce ar putea să apară în dinamica societății.

III.1. Funcția de informare

Cea mai importantă sursă de informare este reprezentată astăzi de mass-media. Informațiile sunt transmise rapid și direct către toate zonele societății. Astfel, se face alimentarea publicului într-un flux permanent, cu știri de interes general, diverse noutăți despre evenimentele sociale, afacerile publice, viața politică, viața culturală sau viața religioasă. Toate aceste informații fie că sunt generaliste, fie că sunt specializate, au menirea de a-i pune pe membrii societății în relație cu lumea și de a-i ajuta să înțeleagă realitățile înconjurătoare și schimbările care se produc.

Prin mass-media sunt aduse la cunoștința publicului diverse fapte și întâmplări care sunt greu accesibile pe alte căi dar și diverse realizări tehnice, culturale sau științifice remarcabile.

Această funcție se referă mai clar la capacitatea indivizilor și grupurilor de a controla mediul înconjurător, deoarece pe baza informațiilor pe care le primesc ei pot evalua diverse situații, pot anticipa tendințe ale evenimentelor și își pot optimiza deciziile. Toate informațiile ce sunt implementate prin mass-media formează un așa-zis repertoriu cultural specific și contribuie la formarea unei concepții despre lumea de un anumit tip.

Din ce în ce mai mulți indvizi sau colectivități depind de mass-media pentru a cunoaște, înțelege, judeca și stăpâni ceea ce se petrece în jurul lor. Fluxul informațional însă, copleșeste indivizii și societățiile nelăsându-le timp de reacție, verificare sau analiză critică a informațiilor primite.

În terminologia americană, această funcție de informare, este numită funcția de supraveghere deoarece ea pune indivizii ori colectivitățile în contact cu cele mai diverse aspecte ale lumii în care trăiesc(starea vremii, cursul valutar, noi descoperiri științifice sau tehnice, evenimente politice la nivel național sau global, evenimente culturale și religioase, rezultatele jocurilor sportive, etc.).

Această funcție devine și mai importantă în situații deosebite: calamități naturale(inundații, cutremure, uragane, etc.) sau pericole provocate de persoane ori grupuri periculoase pentru securitatea populației(atentate teroriste). De asemenea, împrăștierea imaginilor unor persoane sau grupuri devenite pericol public, apără populația transformând-o într-un prețios colaborator al organelor de ordine. Deoarece volumul de informații se adresează unui public larg, el cuprinde o gamă diversă de subiecte.

Viața de zi cu zi a început să nu mai poată fi percepută fără acest flux continuu de informație care curge dinspre emitent spre receptor, însă supra-informarea poate induce o stare patologică, de pasivitate față de realitate, cunoașterea unui fapt sau eveniment înlocuind, în mintea omului, participarea activă și implicarea reală. În studiile privind comunicarea de masă, această tendință nocivă a fost numită disfuncția de narcotizare.

Informațiile instrumentale sunt acelea care se referă la problemele de zi cu zi ale oamenilor. Ele se mai numesc informații de serviciu, deoarece, consumatorii de informație caută articolele de ziar, emisiunile de radio sau de televiziune care îi ajută în rezolvarea unor probleme imediate(programele magazinelor, cinematografelor și teatrelor, la transportul urban, metrou, cotații bursiere, anunțuri de la mică publicitate, sfaturi medicale sau de îngrijire a grădinii, rețete culinare, etc.)

Informațiile de prevenire sunt cele referitoare la diverse prognoze și anticipări pe care mass-media le face deseori cu privire la o evoluție mai apropiată sau mai îndepărtată a unor situații sau evenimente: prognoze economico-financiare, starea vremii, prevenirea unor boli, unor accidente rutiere, unor incendii, unor inundații, etc.

Dacă sunt tratate cu atenția cuvenită, acest tip de informații ar trebui să permită mobilizarea colectivității și evitarea ori limitarea pagubelor atât prin măsuri de precauție cât și prin măsuri de protecție. Însă, de multe ori colectivitățile pot avea și reacții iraționale și astfel informațiile furnizate nu sunt luate în serios și/sau sunt minimalizate de către public, astfel sunt tratate cu indiferență: nepăsarea este o disfuncție a comunicării de masă.

De asemenea, mai există tendința ca informațiile acestea să fie mult prea repede crezute de către public care exagerându-le și deformându-le prind tehnica zvonurilor, pot crea derapaje grave, astfel inoculându-se diferite stări de panică sau de anxietate. Prin acest mod, se produce o altă disfuncție a mass-media rezultată dintr-un exces.

III.2. Funcția de interpretare

Aceasta se referă la interpretările și judecățile de valoare la care sunt supuse diversele evenimente și/sau fapte cotidiene în difuzarea lor de către mass-media. Mesajele ce sunt vehiculate prin mass-media nu sunt altcătuite doar din informații deoarece alături de acestea, mesajele oferă uneori în conținutul lor și înțelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau situațiilor prezentate. Astfel, o știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații.

Cea mai importantă formă de interpretare constă în însăși decizia de a face publică sau de a ignora o anumită informație. Selectarea unui număr limită de informații implică, de asemenea și intervenția unor judecăți de valoare care le filtrează și le stabilesc ordinea de prioritate. Această ordine de importanță pe care jurnaliștii o propun, poate influența judecata publicului: în cazul ziarelor, se alege știrea de prima pagină iar în cazul mediilor audiovizuale acestea sunt poziționate exact în momentele cheie ale emisiunilor de actualități.

”Acest act, devenit un simplu gest de rutină, implică o profundă responsabilitate socială: dacă acceptăm adevărul că tot mai multe colectivități depind, pentru cunoașterea lumii în care trăiesc, de informațiile oferite de presă și dacă știm că ierarhiile pe care jurnaliștii le propun influențează judecățile publicului, atunci este evident că alegerile și clasificările oferite de mass-media configurează imaginea socială a evenimentelor ‘zilei’, cu vârfurile și coborâșurile ei, cu priorități și zone de dezinteres”.

Dacă altădată, rolul de ”ordonatori” ai lumii înconjurătoare era îndeplinit de categoriile tradiționale: părinți, bătrâni înțelepți, profesori, preoți, prieteni, lideri de mișcări, congregații, partide politice, etc., în zilele noastre aceste ierarhii sociale sunt stabilite de către jurnaliști care analizează și explică realitatea înconjurătoare. Acești jurnaliști au însă și ei de răzbit anumite provocări sociale: capcanele comunicării, importanța logicii economice, seducția tehnicii, miza deontologică și problema formării.

Funcția critică este cea care asociată funcției interpretative, se referă o categorie diversă de activități mediatice privind în primul rând rolul de ”câine de pază al societății” (care este exercitat de către mass-media, în numele opiniei publice, față de sistemul de guvernare al statului) iar în al doilea rând, de investigare sau punere în lumină a diverselor situații sau aspecte anormale din viața socială. De asemenea, această funcție critică privește condruntarea unor curente de opinie diferite ce se manifestă prin intermediul mass-media.

Presa modernă s-a construit pe baza unui criteriu numit de mulți cercetări și jurnaliști regula de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniiile personale asupra respectivelor evenimente relatate. Această regulă este respectată cu strictețe mai ales de presa americană și de cea anglo-saxonă. În schimb, o veche tradiție a jurnalismului din Europa consideră că faptele pot fi însoțite de comentarii și opinii ce implică personalitatea jurnalistului, cu condiția să nu se distorsioneze prezentarea întâmplărilor și realitatea prin formulări și interpretări subiective sau rău intenționate.

Această interpretare nu se manifestă numai prin selectarea știrilor, ci și prin evaluarea evenimentelor în actul scrierii și prin forme jurnalistice bine determinate ca: editorialul, comentariul, cronica, pamfletul, caricatura, campaniile de presă focalizate pe o temă anume.

III. 3. Funcția de culturalizare și de educare

Încă de la apariția și creșterea ponderii mass-media, o mare parte din acțiunea de transmitere a valorilor și modelelor culturale care până atunci fusese în sarcina familiei, instituțiilor religioase și ulterior școlare, a fost preluată de către aceasta, care a devenit astfel un aliat sau un concurent redutabil în formarea atitudinilor și comportamentelor.Presa poate fi, din această perspectivă, prin promovarea anumitor tipuri de comportament, conservatoare sau inovatoare, păstrătoare a unor valori tradiționale sau generatoare de noi valori, alitată declarată a stabilității sau provocatoare de schimbări.

Mass-media face parte din cultura veacului nostru și contribuie la relaționarea cu valorile ce sunt moștenite de umanitate, la receptarea și însușirea lor de către noile generații. În prezent, timpul acordat de către copii consumului mass-media a crescut simțitor. Astfel, mass-media au devenit în zilele noastre căi importante de difuzare a culturii și instituții de democratizare culturală, oamenii având acces direct la valorile culturale, fără intermedierea școlii sau a altor instituții.

Așadar, ne aflăm în plină zonă de interferență cu problematica culturii și cu acțiunea tuturor instituțiilor sociale ce funcționează pe tărâmul culturii, educației, instruirii, vieții spirituale în general: școala, familia, biserica, instituțiile de spectacol, întreaga creație artistică sub toate formele ei. Mai exact, televiziunea preia sau crează și difuzează un mesaj care ”dublează” acțiunea specifică tuturor instituțiilor implicate.

Funcția educativă a mass-media este exercitată oricum, fie că există o intenție programată, fie că nu este afirmată o dimensiune pedagogică în mod explicit. Conținuturile ce sunt difuzate prin mass-media fixează foarte rapid repere pentru conduite și modele de comportament, așa-numitele ”convenții tacite” ale societății. De exemplu, informațiile ce sunt oferite de televiziune în cele mai variate domenii: istorie, geografie, tehnologie, tehnică, artă, cultură, etnografie, folclor, credințe religioase, etc. – se constituie într-o sursă importantă de lărgire a orizontului de cunoaștere

În lucrarea sa, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Ion Stavre consideră că în țara noastră audiovizualul poate avea un rol extrem de important în regenerarea societății prin promovarea valorilor autentice care în același timp pot educa omenirea și pot construi noi punți de solidaritate și speranță: ”Televiziunea poate și trebuie să transcedă banalul, obișnuitul. Iar când face acest lucru, trebuie să ne binedispună, să ne educe și să prezinte valori pozitive. Cea mai bună cale de a juca un rol activ în îmbunătățirea conținutului programelor de televiziune este de a supraveghea, a recunoaște și a susține cele mai importante și impresionante eforturi, dar și a sancționa, la nivel simbolic, eventualele derapaje. Valorile sociale apar în toate producțiile culturale umane și sitemul valorilor sociale este creat și recreat permanent prin interacțiunea tuturor actorilor semnificativi”.

Deoarece are o mare putere de a oferi modele de comportament, mass-media se află într-o poziție ambivalentă: fie este solicitată să exercite o acțiune educativă(în sensul formării unor oameni informați, conștienți de poziția și responsabilitatea lor socială), fie este valorizată și pentru resursele ei persuasive(influențarea comportamentelor, mai ales cele economice și politice).

III. 4. Funcția de legătură

Deoarece oferă informații comune, cunoaștere comună și implicit subiecte de dialog comune, mass-media funcționează ca o imensă rețea care unește oameni diferiți și depărtați într-un fel de comunitate care nu este nici națională sau spațială, nici culturală sau religioasă ci este pur și simplu informațională. Astfel, milioane de oameni se găsesc legați prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtășească aceleași valori și reprezentări culturale, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească prin informații, povești, idei și simboluri analoage.

Mobilizarea opiniei publice constituită pe suportul mesajelor mediatice, în scopul participării la diverse campanii de întrajutorare sau susținere a unor persoane ce se află în situații speciale, declanșează un sentiment de solidaritate ce depășește granițele politice, rasiale, religioase, sau culturale.

Acest liant mass-media permite oamenilor să-și afirme apartenența și participarea la un grup și astfel să atingă o formă de sociabilitate specifică societății de masă. Acesta este motivul pentru care, sociologia și psihologia socială susțin că mass-media exercită o acțiune de coagulare a întregii societăți, fiind denumită un adevărat ciment social care apropie și conferă coerență micro și macro tuturor colectivităților din lumea pe care o trăim.

Apartenența și participarea activă la un grup, pe bazele puse la dispoziție de mijloacele de comunicare reprezintă o nouă formă de solidaritate, specifică societății de masă.

III. 5. Funcția de divertisment

Având în vedere că în societatea modernă, timpul alocat muncii a scăzut iar timpul rămas la dispoziția individului pentru diverse alte activități a crescut, mari categorii de populație și-au îndreptat atenția spre mass-media, ca principal furnizor de produse destinate consumului cultural în timpul liber. Omul societății industriale resimte deseori nevoia de relaxare, de odihnă și de evadare din ”strânsoarea” grijilor cotidiene.

Evoluțiile tehnologice accelerate ce au început din secolul al XIX-lea care au dus la perfecționarea instrumentelor de difuzare pe spații geografice vaste și în intervale scurte de timp, a unor mesaje de interes general, a creat condiții ca mass media să ocupe un important rol în viața individului.

Acest fenomen, dar și creșterea rolului publicității, ca sursă majoră de finanțare a sistemului presei, a făcut ca mass-media să devină instituția ce vinde divertisment la cele mai reduse costuri, concurând din acest punct de vedere cu opera, teatrul, cinematograful sau sportul. Toate televiziunile prin cablu le oferă telespectatorilor o gamă foarte largă de programe la prețuri infime, iar în ultima perioada majoritatea companiilor de cablu oferă pachete de tv + internet la prețuri accesibile majorității.

Indiferent dacă este vorba de o emisiune de divertisment la tv, de un film sau un matinal, oamenii sunt captivați de mijloacele media, considerându-le cea mai potrivită modalitate de petrecere a ”timpului liber”. Jean Bertrand observă că aceste mijloace media ”stimulează(emoțiile sau intelectul) dar în același timp calmează(prin distracție sau catharsis)”

Mircea Eliade afirma încă din anii ’30, că divertismentul a preluat sensul consumării pasive a timpului și că oamenii care nu întrebuințează bine timpul pentru un lucru, nu mai știu, în majoritatea cazurilor, nici să se odihnească: ”Se pot observa, însă, multe deosebiri între distracția omului societăților rurale și distracția omului modern. În societățile agricole sau pastorale, distracția se leagă de joc și de ceremonial. Contactul cu fantasticul se făcea direct, solemn și colectiv. În timpurile moderne, însă, s-ar putea spune că omul participă mult mai puțin la fantastic, că odihna lui mentală se face mult mai neregulat. A intervenit aici un viciu spiritual: nevoia de a consuma timpul. Și ca să consume timpul, omul modern încearcă orice distracție care îi e la îndemână. El vrea cu orice chip să treacă peste fragmentul care îl deprimă, în care se simte obosit, inert, negativ. Și încearcă să treacă peste acest timp negativ, consumându-l”

Prin urmare, consumul de divertisment le oferă oamenilor anumite senzații, numite de scriitorul francez Jean Cazeneuve, ”trăiri prin procură”. Prin asumarea diverselor experiențe imaginare, oamenii se eliberează de frustrări, nemulțumiri, proiectându-și atât eșecurile cât și idealurile în lumile imaginare ce îi sunt puse la dispoziție de mass-media. Acest fenomen este numit de Cazeneuve, funcție terapeutică sau cathartică.

Aceste funcții enumerate mai sus sunt ilustrate la niveluri mai mult sau mai puțin accentuate și de către instituțiile media ale Bisericii. Mijloacele de comunicare socială a Bisericii acordă principală atenție funcțiilor de culturalizare, educare și legătură comunitară, adăugându-le acestora o dimensiune specifică, care ar putea fi numită funcția de spiritualizare(înduhovnicire) a vieții oamenilor, ca o prelungire a duhului de comuniune din Sfânta Liturghie. Referitor la acest aspect, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al României afirmă: ”Programul major al presei bisericești este acela de a vesti iubirea mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu în casele oamenilor, pentru ca oamenii să caute Casa iubirii veșnice a lui Dumnezeu Tatăl, a cărei pridvor este Sfânta Biserică”.

Traversând dincolo de polemicile născute în urma controverselor referitoare la rolul și funcțiile mass-media în societate, nu putem nici să le contestăm, nici să le ignorăm. Oricât am încerca să le criticăm sau eventual să le negăm, ele reușesc să se impună în viața tuturor indivizilor creând sau distrugând, modelând sau reașezând. În ceea ce privește receptorul, totul depinde de opțiunea fiecăruia, de liberul arbitru care se manifestă în funcție de experiența lui de viață, de exigențele sale morale și intelectuale.

Îndeplinirea principalelor funcții sociale depinde de interacțiunea dintre mass-media, public și autorități sau proprietari media. În cadrul acestui joc de interferențe, fiecare dintre cei trei parteneri, au datoria de a-și asuma responsabilitățile ce decurg din rolul pe care îl are de împlinit. Astfel, mass-media trebuie să își conștientizeze în mod real și mai intens responsabilitatea de factor de influență pe care o deține față de public, publicul, de cealaltă parte, ar trebui să se distanțeze de neajunsurile mass-media și să le sesizeze, iar autoritățile au datoria să intervină și să prevină pe cale juridică și administrativă abuzurile ce se fac în numele libertății de expresie.

Capitolul IV

Presa religioasă și cultura media

IV. 1. Masele și mass media: aspecte teoretico-conceptuale

De cele mai multe ori, părem obligați să considerăm cele două substantive, ”masă” și ”mass media”, drept etalon. Cuvintele scurte par a fi într-adevăr, extrem de convenabile și ca atare este normal să preferăm termenul de ”mass media” perifrazei alcătuită din expresia ”mijloace de comunicație influente și larg difuzate” sau mai exact, cum o numea Jean Bertrand: ”suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi”. Acest lucru însă, nu explică totuși opțiunea pentru unul dintre acești doi termeni, care, dacă sunt condensați, rezultă forma de ”mass media”

Termenul de mass-media provine din limba latină unde ”massa” însemna ”o cantitate mare de informații agregate”, iar ”media, medium” însemna mijloc de transmitere a ceva. Fiind supranumite, de multe ori ”a patra putere în stat”, ”mass-media au devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitațional în raport cu care se poziționează toate celelalte segmente ale societății”. Mai mult de atât, sistemele mediatice au transformat societățile și au dobândit o putere fantastică, fiind nu doar ”a patra putere în stat”, ci forța de care nu se mai poate dispensa nici un tip de putere.

Mass-media reprezintă un set de tehnici și metode de transmitere de către furnizori autorizați ai unor mesaje, unei largi audiențe, eterogene și dispersate geografic. Mass-media sunt considerate instituții sociale atât culturale cât și economice.

Acest termen, de masă, desemnează ceva material, o noțiune ce este legată de greutate și de cantitate. Acest termen însă, a ajuns să aibă puternice conotații negative fiind pus adesea în contextul altor ce termeni, ce îii conferă și alte nuanțe depreciative. Astfel, avem ”produsele artistice de masă”(ex: mobila industrializată, muzica pop, benzile desenate, etc.) ce încearcă să fie pe placul majorității ignorând rafinamentul artei ”pure”. De asemenea, cultura de masă este vândută la prețuri negociate . Revistele de circulație largă(în masă) sunt pline de bârfe, certuri, având probabil ca punct culminant atins – momentul când acestea sunt destinate femeilor casnice.

Sensul curent în care este folosit termenul de masă este destul de recent. Până în secolele anterioare, se foloseau termeni ca ”masă populară”, ”mulțime”. Conform părerilor unor istorici, acest termen a fost introdus pentru a se evidenția integrarea rapidă a populației ce a migrat dinspre zonele rurale spre cele urbane în”masa” oamenilor lipsiți de educație și de calificare.

Trecând de etimologia și sensul dat cuvântului inițial, trebuie remarcat faptul că acesta, la fel ca orice termen repetat la nesfârșit, a dus la crearea unei convingeri. Pentru a fi ”adoptată” o expresie, trebuie să respecte etapele unui proces clasic. După o anume vreme, expresia își asumă o viață proprie și apare sub forma unui fapt incontestabil în cuvântări și ziare și chiar la nivel academic, în discursuri.

Acest termen, de ”masă” atenuându-ne capacitățile de observare a ajuns să fie asociat cu cele mai evidente aspecte ale universului nostru cotidian și astfel, noi am ajuns să considerăm că aparținem unei societăți alcătuite din mase. El însă, în loc să fie pur și simplu o unealtă ce ne-ar putea ajuta să descriem ceea ce observăm, se presupune a fi un fapt, o idee preconcepută care, nu este altceva decât un obstacol în calea gândirii corecte: dacă am intrat cu adevărat într-o epocă a maselor, atunci ar trebui să găsim și fapte care să corespundă metaforei.

În zilele noastre, mass-media înseamnă mijloacele prin care sunt difuzate diverse informații sau emisiuni de divertisment. Pe cine cu cine îi pun ele în contact? Suntem așadar, încă o dată încolțiți de cuvinte. Ori de câte ori există un mijloc, automat își fac apariția o persoană care acționează și una care recepționează și care nu poate să nu apeleze, referindu-se la imaginea transmisă, la termenul de ”mijloc”, ceea ce înseamnă ”ceva intermediar”. Pentru contracararea acestui stereotip va lansa Marshall McLuhan celebrul său paradox: ”mijlocul este mesajul”. Ceea ce voia el să evidențieze și să clarifice era faptul că fiindcă este un instrument, orice mijloc ne modifică realmente, percepția asupra lumii și, drept urmare, interpretarea experienței noastre. Noi explicăm universul în diverse moduri care depind de faptul dacă privim în jur, citim ziarele sau urmărim programele transmise de televiziune.

Această expresie: ”mass media” este pe cât de ciudată, pe atât de incomodă deoarece ea dă naștere unui număr foarte mare de clișee care este relativ la mase și la funcția mass mediei, însă nu analizează cu exactitate niciun set specific de obiecte sau practici. Toate mijloacele mass media au în comun faptul că mulți oameni educați le consideră ca fiind neinteresante și prezentând tendința de a corupe.

Mass media prosperă prin scoaterea la iveală a ceea ce este mai bun în produsele efemere, ea fiind în această privință tipică pentru era industrială. Însă, cu toate acestea, se pare că termenul de ”mass media” afost introdus cu succes de companiile de publicitate, care erau dornice să-și convingă clienții de faptul că reclamele din mass media vor fi cele ce vor duce la creșterea spectaculoasă a numărului cumpărătorilor respectivelor produse.

În măsura în care oferă informații, mass media face parte din sistemul de comunicații, fiind parte integrantă a procesului unic și special prin care iau naștere comunitățile umane în cadrul cărora trăiesc membri acestora. Întreaga omenire, apelează în general la multe mijloace de comunicare, iar limbajul vorbit poate fi considerat ca fiind doar cel mai convenabuil instrument pentru transmiterea unor mesaje complexe și de mare întindere. Acestei comunicări lingvistice i s-a acordat o atenție deosebită în comparație cu celelalte forme de comunicare, deoarece din momentul în care stăpânim o limbă, dobândim automat și capacitatea de a gândi logic. Mass-media ne afectează destul de profund, în condițiile în care are o prezență constantă în viața noastră. Deși alte instituții pot avea un impact mai puternic, totuși nicio altă instituție nu are un impact atât de persistent și de adânc precum mass-media.

Pe măsură ce individul crește, se maturizează și trece prin diferitele etape ale vieții se schimbă și afilierea acestuia familiară și prieteniile. Școala face parte doar o perioadă limitată din existența noastră iar Biserica este frecventată doar de o parte din populație. În schimb, în deplină antiteză, mass-media face parte din viața noastră de zi cu zi, însoțindu-ne din fragedă copilărie și până în ceasurile morții. Mai mult de-atât, mass-media deține o universalitate impresionantă, oferind un bagaj de idei și de imagini care depășește cu mult, barierele demografice, sociologice, și geografice.

Sistemul mass-media este cel care asigură circulația informațiilor, opiniilor, interpretărilor și abordărilor considerate a avea o semnificație socială și reprezintă o adevărată lefătură informațională între diverse părți și segmente sociale. Mass-media își asumă obligații civice, de a informa, întreține și vinde, dar în principal de a contracara planul de discuții, asigurând un echilibru între planul public și cel privat. Acest sistem reprezintă azi o imensă forță care, conform apercierilor unor analiști, stăpânește efectiv lumea. Este un sistem care globalizează lumea dar și divide. Astfel, fiecare actor, agent, cântăreț, grupare socială sau de interese, organizație sau națiune, își construiește prin intermediul sistemului mediatic un edificiu simbolic ce servește ca mijloc de protecție pentru identitatea sa.

Nu putem analiza mass-media fără a pune accent pe impactul lor asupra societății și nici nu putem vorbi de transformările societății contemporane fără a defini locul și importanța mass-media în structura ei. ”Este evident că mijloacele de comunicare în masă sunt astăzi o parte esențială a structurii noastre instituționale. Astfel, deși sunt industrii autonome, ele au pătruns în toate instituțiile sociale de bază ale societății noastre. Pe scurt, mass-media au pătruns în societatea noastră, până la nucleul său instituțional”

Libertatea de circulație a informațiilor, care a fost prost înțeleasă, a transformat mass-media într-un nesecat izvor de informații periculoase, de idei false și ireale, în lipsa unui sistem coerent de valori autentice.

Concurența între diferitele canale mediatice și dorința de câștigare a unei audiențe cât mai largi, duce la difuzarea unor mesaje tot mai nocive, prin exaltarea violenței și a erotismului, cultivarea orgoiului și a lăcomiei, a derizoriului și a lipsei de interes. Prin aceasta, se promovează mitul vedetelor, care au devenit idolii lumii contemporane, ce sunt propuse ca modele universale.

Omul ajunge chiar să nu mai trăiască el însuși, ci să-și cedeze trăirile modelelor, astfel încadrându-se în clișee. Aceste vedete, însă, fac de cele mai multe ori o mândrie din imoralitatea lor, transformând păcatul în ”virtute” și afirmându-și aderența la diferite secte și mișcări sincretiste(New Age, Biserica scientologică). De exemplu, trebuie să remarcăm faptul că, pentru jurnaliștii români, scientologia apare ca o curiozitate, fiind mai degrabă ”religia lui Tom Cruise și a lui John Travolta”, așa cum e întâlnită în majoritatea titlurilor de presă.

Efectul este năucitor, mai ales asupra tinerilor are aflați la vârsta căutării modelelor și identificării cu acestea(de la îmbrăcăminte până la comportament) ajung să adopte principii improprii și imorale.

IV. 2. Media și publicul

Media, se adresează unei entități anonime, și anume publicul. David Chaney consideră noțiunea de public un exemplu de ficțiune, ceea ce nu înseamnă că este pură fantezie, construcția narativă fiind caracteristica sa esențială. Atunci când spunem că publicul reprezintă grupul de oameni ce primesc informații și opinii din mass media, noi înșine creăm o entitate fictivă, o persoană colectivă care cumpără ziare sau deschide televizorul, astfel primind informații pe care le asimilează.

Drept aceea, succesiunea narativă este cea care explică cel mai bine modul în care cititorii, respectiv ascultătorii, primesc mesajele fiind influențați de acestea, însă noi nu avem permisiunea să afirmăm că acest proces simplu este cel dominant. Perspectiva ar putea fi într-o oarecare măsură diferită dacă nu am accepta succesiunea inevitabilă a etapelor de tipul: dorință, îndeplinire, acceptare. Așadar, vom începe acest subcapitol punând sub semnul întrebării însăși noțiunea de public.

Termenul de ”public” reprezintă în sine, un cuvânt extrem de ciudat pe care îl întâlnim încă de prin secolul al XVI-lea. Acesta se pronunță mai mult sau mai puțin asemănător în majoritatea limbilor indo-europene, ortografia sa rămânând neschimbată de când a fost întâlnit pentru prima dată. Cuvântul derivă din latinescul populus, din care a apărut people(popor) – un cuvânt pe care spaniolii îl înțeleg foarte bine, în limba spaniolă existând cuvântul pueblo.

Acest cuvânt a început să fie folosit pe scară largă din secolul al XVIII-lea, însemnând ”popor”, mai exact antonimul cuvântului ”aristocrație”. Sfera vieții publice a evoluat sub formă de întâlniri, conversații pe stradă, prin dezbateri în cârciumi dar și prin dezbateri religioase. Cu toate aceste, cuvântul ”public” are deseori tendința, să se refere la un grup neomogen, amorf, un plural convențional.

Schimbarea înțelesului acestui termen își are originea în dezvoltarea mijloacelor de informare ieftine, la sfârșitul secolului al XIX-lea. În această perioadă, sistemul educațional s-a îmbunătățit în mod semnificativ. Astfel, a apărut un public cult, numeros, desconsiderat până atunci. Pentru a mulțumi acest public s-au tipărit ziarele populare și s-au făcut filme. Astfel, producția pe scară largă a impus divizarea muncii în activități ”publice”.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, putea aproape oricine să tipăarească și să vândă ziare de tipul foilor volante, concepute în grabă, însă, cu timpul, presa a devenit o afacere costisitoare dar și extrem de specializată. Magnații presei, au modificat funcția ziarelor făcând din cifra de afaceri o preocupare proprie. Deci, au oferit cititorilor informații particulare și evenimente neînsemnate, diferite de evenimentele politice(=publice), însă n-au lăsat cale liberă diversității opiniilor, distrugând astfel legătura cea strânsă dintre jurnaliști și cititori și transformând un public activ într-un simplu grup de consumatori de informații.

Deși teoriile pe care le-am prezentat anterior sunt extrem de importante pentru modificările impresionante pe care le-au produs, totuși, acestea nu pot explica motivele clare pentru care un cuvânt a căpătat alt înțeles. De aceea, îi dăm dreptate lui David Chaney când numește publicul o ficțiune.

Termenul ”public” este unul mult prea vag care încearcă unificarea unei varietăți de comportamente sub o denumire unică. Ne punem întrebarea: De ce oare media, în loc să abordeze o entitate abstractă, nu vorbește despre patronii săi, mai exact, despre oameni destul de diferiți? Ficțiunea se bucură de o acceptare universală, incluzându-i și pe cei ce studiază politica informațională, și din acest motiv, înțelegem de ce este atât de avantajoasă.

În general, publicul, mai ales cel de televiziune, nu operează selectiv și astfel, privitul la televizor devine aproape un ritual care se aseamănă într-un fel cu mersul la biserică. Cetățenii devin dependenți de media. Pe cealaltă parte, mass-media influențează masiv agenda publică în mod direct(datorită atenției acordate evenimentelor dar și credibilității de care se bucură).

Mulți cercetători ai raportului dintre mass-media și opinia publică sunt de părere că nu toate mijloacele de comunicare acționează într-un mod ritmic în transmiterea anumitor informații, ci cu o anumită periodicitate prin care leagă, de fapt un anumit tip de public cu anumite mijloace de un anumit gen de mesaje. Roger Clausse subliniază diferențele de natură calitativă dintre tipurile de public, care variază de la ”comuniuni” de indivizi dispersați, uniți printr-o experiență comună, până la audiențe de masă.

Interdependența dintre mass-media și publicul larg este deja evidentă. Cea mai mare provoacare, însă, pentru societatea contemporană de astăzi și cea de mâine o constituie noile mijloace de comunicare în masă ce par să se înmulțească pe zi ce trece. Astfel de la computer, s-a trecut la laptop, acum la tabletă ultra-portabilă. De la celular, s-a trecut la videotelefon, acum la smartphone. Internetul prezent pretutindeni, înmulțirea sateliților pentru comunicație și toate cele enumerate au devenit ele însele mesahe pentru omul erei cibernetice, o eră ce-l proiectează într-o lume virtuală, cu posibilități infinite.

IV. 3. Evaluarea audienței și rutina

Deși editorii au ținut întotdeauna evidența cărților pe care le-au vândut iar directorii de teatre au verificat seară de seară, spectacol după spectacol diferențele numerice ale spectatorilor. Noțiunea care a fost atent analizată și care poate fi definită prin ”publicul nostru” a apărut mult mai târziu, atunci când Finanțele sau alte instituții financiare au fost interesate să verifice câți bani s-au încasat. Cele mai elocvente cifre au fost propuse impozitării.

Statisticile, care sunt în primul rând sinteze de date, pot fi uneori elovente prin facilitatea înțelerii unor fenomene. Astfel, de prea multe ori, studiile pe tema audienței ajung la cincluzii decisive, bazându-se pe observații empirice sau pe schimbarea gesturilor individuale, nereușind să plaseze indivizii în cadrul social în care aceștia își exprimă preferințele.

La început, mass media s-a adresat unui public restrâns către care a transmis știri simple. Primele ziare au fost adesea alcătuite dintr-o pagină unică, destinată unui public anume. Problemele s-au schimbat abia atunci când publicul s-a lărgit și când a devenit necesar ca problemele dificile să fie tratate pe scurt, în loc să se acorde spații largi temelor de interes local.

Așadar mijloacele de comunicare folosesc pentru a informa, a distra și a convinge. Numeroase sondaje afirmă aceste mijloace de informare sunt văzute la fel și de către consumatori care țin să caracterizeze media în funcție de cele trei criterii menționate anterior. Verificând însă, chestionarele, ne vom da seama că, mai mult sau mai puțin implicit, mass media impune toate aceste norme celor ce sunt intervievați, atât informarea, cât și divertismentul și convingerea aparținând domeniului efectelor. Deși interviurile luate direct celor implicați într-un domeniu nu oferă totdeauna cea mai bună metodă de înțelegere a activității acestora, totuși, sondajele legate de vizionarea programelor de televiziune, fără a spune nimic precis, oferă perspective asupra obișnuințelor oamenilor.

Tipurile de programe tv, sunt clasificate în mod interesant, în categorii similare cu cele utilizate în cazul presei scrise, deși televiziunea este considerată, în ciuda numărului din ce în ce mai mare de canale, mai puțin pulverizată în mici segmente, așa cum este cazul presei. Cu alte cuvinte, consumatorii consideră că televiziunea le aparține.

Cercetătorii au constatat că audiențele sunt grupuri reale din societate și că există relații interpersonale care mediază efectele mijloacelor de comunicare în masă. Cunoașterea acestei audiențe însă, nu este o misiune ușoară, datorită invizibilității acesteia. Audiența din cadrul televiziunii sau radioului este mult mai sensibilă, instabilă și imprevizibilă. În cazul audiovizualului sunt urmărite trei aspecte esențiale: atenția, aprecierea și satisfacțiile pe care le generează.

Sistemul mass-media poate fi mai mult sau mai puțin dezvoltat într-o anumită societate, având capacități diferite de răspuns la nevoile sistemului social și ale audienței. Referitor la capacitatea de răspuns, marii cercetători susțin că în funcție de cât de pronunțată este aceasta, cu atât mai mult sistemul media ocupă o funcție centrală și puternică, iar audiența este mai dependentă de media.

De aceea, existența diverselor surse alternative care sunt create de rețele informale sau specializate fac să scadă dependența publicului de media, tocmai prin varietatea ofertelor. Pe de altă parte, audiența se stratifică pe diferite nivele în privința dependenței de media. Această dependență de media este legată și de componența socială determinată de structura și schimbările din societate.

Relațiile dintre mass-media și audiență sunt variabile: reflectă sau urmează publicul, caută să inducă sau să controleze opinia publică și astfel, în evoluția lor dinamică, cei trei poli(media, societatea, audiența) care interacționează permanent trec, fiecare în parte, prin transformări care influențează întregul proces.

Dacă preocuparea principală a mijloacelor de comunicare în masă este de a ajunge la un public cât mai larg și în același timp de a-l cultiva și fideliza, în cazul audienței, există criterii prooprii de alegere și evaluare a programelor audiovizuale, ținând în mare parte de complexitatea dinamicii sociale globalem dar și de trăsături individuale sau de grup.

Trilogia informare/divertisment/manipulare se bazează pe modelul central de piață al economiei capitaliste. Acest model, cere, pe de-o parte, ”bunuri” de tipul știrilor sau divertismentului și, pe de altă parte, existența clienților care să aibă nevoie de aceste bunuri și să le solicite. Mass media reprezintă canale prin care aceste înlesniri sunt oferite celor care le doresc.

Observăm deseori că se vorbește despre presă sau televiziune ca despre o presă standardizată sau despre o televiziune unificată. Uriașa diversitate a ziarelor, a posturilor de radio și, tot mai mult, a rețelelor de televiziune este ignorată. Astfel, ziarele locale sunt percepute ca produse secundare, tipărite cu mașini demodate, ce abundă în relatări despre diverse instanțe judecătorești, consilii locale sau diverse vânzări. Posturile de radio locale, de cele mai multe ori, transmit doar știri de interes local.

Modelul dominant ne împiedică să observăm cu claritate ceea ce se petrece, deoarece, din cauza logicii sale abstracte, punctul de vedere al consumatorului este deseori prejudiciat și ajunge chiar să fie ignorat. De aceea, este mai de folos să renunțăm la teorie și să analizăm felul în care oamenii decid să aleagă un mijloc de informare sau altul, precum și modul în care încep să-l folosească până în momentul în care acesta se transformă în rutină.

Ritualurile au implicit o funcție socială, care este susținută eficient de media, însă impactul acestora nu se limitează la sfera publică. Rutina reprezintă, în parte, un răspuns dat tuturor provocărilor vieții noastre, implicând o sfidare a țelurilor imposibil de atins, dar și manifestând preferințe pentru cele destinate subzistenței.

Indiferent de ce canal de comunicare este vorba: tv, radio, presă scrisă sau internet(new media), oamenii caută în permanență satisfacerea nevoilor de informare, de acces la cultură sau de divertisment pentru a-și împlini timpul liber. Toată această dependență, spunea Pierre Sorlin, s-a creat și din cauza rutinei zilnice și a comodității cu care omul actual se muțumește. În accepțiunea freudiană, oamenii își impun singuri aceste ritualuri, având tendința înnăscută de revenire la condiția inițială la repetarea acelorași gesturi sau re-crearea acelorași situații.

În interiorul multor locuințe, aparatele de recepție și chiar ziarele nu reprezintă simple instrumente de informare. Așezarea lor în casă, însă, este cea care determină în mod hotărâtor felul în care familiile percep existența acestora. Pașii care trebuie făcuți pentru pornirea aparatelor, a computerului, sau pentru urmărirea programelor preferate introduc atât aparatele audiovizuale cât și presa într-un context anume, relația lor cu celelalte obiecte din încăpere fiind cea care influențează modul în care acestea sunt percepute.

Orice utilizare a mass mediei este, în unele privințe, predeterminată de context, care la rândul său este afectat de concepția social-culturală a utilizatorului.

IV. 4. Presa și publicul de masă

Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare în masă însă, nu în faza ei de început când se adresa unui public restrâns, ci presa din epoca modernă care a căpătat caracteristica de masă. Fiind produs al erei industriale, ea dispune de toate mijloacele și posibilitățile tehnice, economice, sociale și culturale pentru apariția unor ziare de mare tiraj și la prețuri accesibile unui public de masă. ”Presa de masă, reprezintă conversația tutuor cu toți și a fiecăruia cu celălalt”

Toate mijloacele de comunicare în masă, în ciuda diversității și a diferențelor minore sau majore dintre acestea, captează și dezvăluie aspecte ale lumii așa cum se înfățișează ochilor jurnaliștilor sau cameramanilor. Astăzi, programele de radio și de televiziune sunt în cea mai mare parte alcătuite din știri, transmisiuni în direct, emisiuni de divertisment, documentare sau diverse dezbateri politici sau despre evenimente curente. Publicul, se pare că, atunci când selectează emisiuni le preferă pe cele informative în detrimentul celor de ficțiune.

Media se definește deseori ca fiind sursa cea mai veridică de informație, însă ulterior acest termen a fost utilizat într-un mod specific, cu o nuanță înșelătoare, de aceea nu mai știm dacă este informare sau dezinformare. De asemenea, media supune atenției noastre caracteristici ale obiectelor/evenimentelor pe care nu le cunoaștem, precum și situații ce ne sunt străine, din afara sferei noastre de activitate. Presa, de orice natură, ne oferă și informații diferite de cele pe care le-am putea obține din contactul direct cu un obiect sau cu o persoană. Chiar dacă sunt insuficiente cuvintele, iar imaginile se succed cu repeziciune, totuși, mass media ne obligă oarecum, să observăm situații sau obiecte pe care anterior le ignoram.

În concluzie, putem afirma că omul este o specie aflată continuu în căutarea sensurilor. Ființele umane încearcă să înțeleagă viața, situațiile cu care se confruntă, dorind să anticipeze consecințele acestora. Noile metode de comunicare permit de cele mai multe ori informațiilor să se angajeze în valul general de schimbări.

Privind în trecut, observăm că interesul publicului pentru informații pare să fie mai puțin o pasiune trecătoare și mai mult o parte integrantă a industrializării. Astfel, majoritatea mijloacelor de transmitere a informațiilor nu pot fi încredințate unei sfere de influență exclusivă deținută de concernurile financiare, precum și de cele mai recente progrese majore ale tehnologiei. Datorită acestei tehnologii, s-a dezvoltat și conceptul de ”comunicare în masă” care poate fi definit ca ”orice formă de comunicare în care mesajele, având un caracter public, se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect și unilateral, utilizându-se o tehnologie de difuzare” De aceea, dezvoltarea presei, a radiolui, a televiziunii și a mediului online, nu s-a limitat la cantitatea de date furnizate ci a constituit trecerea de la o societate de un anumit tip la alta, profund diferită.

Parafrazându-l pe Raymond Williams, putem spune că astăzi, furnizarea de informații, a devenit cumva la fel de necesară precum cea de alimente sau combustibil, prima fiind satisfăcută și organizată oarecum similar celei de-a doua. Cererea de informație pe plan mondial a crescut și, întrucât consumatorii solicită știri, acestea trebuie să ia forma de marfă, similară bunurilor pe care le putem cumpăra și vinde. Consumul acesta masiv de informație se aseamănă, cel puțin în lumea industrială, achiziției masive de bunuri, iar citirea sau vizionarea mecanică nu sunt departe de procedurile activităților mecanice.

Așadar, diversele metode de difuzare a informației au fost grupate sub termenul generic ”mass media”, termen ce include o mare varietate de mijloace tehnice dar și de practici de comunicare, toate ”adăpostite” sub o singură ”pălărie”, ce e relativ greu de condus. Cuvântul ”mass” încearcă să sugereze importanța deosebită reprezentată de cantitate.

Termenul ”mijloc” este mult mai relevant dacă este luat în sensul lui originar, cel prin care două puncte aflate la distanță se află în contact. După cum am prezentat, în prezentul capitol, mijloacele de comunicare generează o dublă acțiune, destinatarul fiind în același timp și expeditor. Privite sub acest aspect, un ziar sau un program de radio/tv înseamnă ”media”. Trebuie însă menționat faptul că expresia ”mass media” a fost acceptată datorită utilizării frecvente. Ea nu poate fi evitată, însă trebuie să fim conștienți de modul inadecvat în care este folosită.

IV. 5. Efectele mass-media asupra culturii și societății

Multe din teoriile privitoare la efectele mass-media s-au extins de la cercetările asupra indivizilor luați individual către influențe majore, asupra culturii, volumului de cunoștințe dar și normelor dintr-o societate.

Punându-se problema în ce măsură contribuie mass-media la formarea unei atitudini sociale ce ar putea orienta opinia publică pentru respectarea unor anumite criterii morale, s-a trecut la analiza tuturor efectelor avute în vedere de comunicator, la cele privind atitudinea, acumulările de informații și comportamentele.

În acest caz, mass-media își exercită influența asupra publicului în trepte succesive: acordul(adeziunea rațională la conținuturile media, pe baza unor afinități de idei), identificarea(asimilarea valorilor promovate, imitație comportamentală) și internalizarea(asimilarea valorilor promovate de media și integrarea lor la nivelul propriei personalități). Astfel, este constatată existența unor efecte neplanificate, de lungă durată, indirecte și la nivel colectiv produse de mass-media. Efectele respective se manifestă de multe ori sub forma unui consens informațional și sub forma impunerii unei ideologii dominante, a consolidării legăturilor sociale. Pe de altă parte, ele pot induce o stare de conflict și fragmentare în rândurile audienței.

Efectele mass-media comportă diverse atitudini: unele convergente, altele contradictorii, unele din ele atribuie mijloacelor de comunicare în masă diverse merite deosebite pentru evoluția societății moderne, altele care distrug tot ceea ce este bun în relațiile dintre oameni, precum niște forțe malefice.

Prin acest mod, atitudinile optimiste fac din mass-media instrumente esențiale de promovare a democrației, care: ”demască păcatul și corupția, acționează ca gardieni ai prețioasei noastre libertăți de exprimare, aduc cel puțin un anumit grad de cultură pentru milioane de oameni, asigură o distracție zilnică nedăunătoare pentru masele de muncitori obosiți, ne informează despre evenimentele care au loc în lume și ridică standardele lor de viață, deoarece, datorită insistenței lor neobosite, cumpărăm și consumăm produse stimulând astfel instituția economică”

Pe lângă acest punct de vedere optimist, mass-media este însă învinuită de ”pervertirea valoriloc culturale ale publicului, stimularea creșterii ratei delicvenței, contribuția la degradarea morală generală, dirijarea maselor către superficialitatea politică și descurajarea creativității”

IV. 6. Religia și cultura media

De-alungul timpului, perfecționarea mijloacelor de comunicare s-au făcut de cele mai multe ori în concordanță cu evoluția structurilor sociale și cu asimilarea pe scară largă a cunoașterii științifice. Impactul noilor tehnologii a provocat diverse atitudini și reacții din partea Bisericilor. Deși modul în care se raportează creștinii față de comunitatea mediatică se include într-un cadru general, totuși există deosebiri de nuanțe între catolici, protestanți și ortodocși.

Religia creștină nu este împotriva cunoașterii științifice și progreselor tehnologice însă pune accent întotdeauna pe dimesiunea morală și spirituală a noutăților din domeniul tehnic. Înainte de căderea în păcat, Adam era rege al creației, exercitându-și rolul prin cunoaștere contemplativă și prin comunicarea directă cu Dumnezeu. Toate tehnologiile apar imediat după cădere făcând parte din efortul constant al omului de a supune natura înconjurătoare, care nu îl mai ascultă.

Toți profeții și apostolii au folosit toate căile de comunicații și mijloace de comunicare din vremea lor pentru a putea să-și împlinească misiunea sfântă pentru care au fost chemați și trimiși apoi în lume de Mântuitorul Hristos. Așadar, călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel și ale celorlalți apostoli, epistolele adresate comunităților creștine aflate la sute și chiar mii de kilometri distanță sunt clare mărturii ale vocației comunicaționale a Bisericii primare.

Mântuitorul Hristos le poruncește ucenicilor Săi: ”Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case”(Matei, 10, 27). Astfel, actul comunicațional fondator al creștinismului are atât o realitate divino-umană, spirituală, cât și una vizuală, auditivă: ”Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit, despre Cuvântul vieții, și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi”(1 Ioan, 1-3).

Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii s-a aflat încă dintru începuturi în legătură cu ceea ce avea să se numească mai târziu – sistemul mass-media. Deoarece învățătura creștină este destinată tuturor oamenilor și nu unui cerc restrâns de inițiați, propovăduirea adevăratei credințe trebuie să se facă prin toate căile de comunicare posibile, după porunca Mântuitorului: ”Mergând, învățați toate neamurile…”(Matei 28, 18)

Referitor la cultură, aceasta este încă din comunitățile străvechi, o expresie a vieții religioase, ca împlinire a valorilor transcendente în planul temporalității. Din frumoasa simbioză între cultură și religie s-au născut marile civilizații și creații ale lumii care au marcat vârstele umanității încă din preistorie și până în zilele noastre. Separarea dintre religie și cultură s-a produs târziu, în perioada Renașterii, prin nașterea secularismului ca ideologie contrstatată a fundamentelor religioase ale existenței.

Culturile sau subculturile autonome, antropontrice amenință intens culurile tradiționale care au fost dezvoltate ca expresie a mesajului religios în societatea umană. În ceea ce privește adaptarea limbajului religios la noile condiții sociale și culturale, aceste atrag deseori tensiuni între esența conservatoare a oricărui sistem religios și schimbările intervenite o dată cu provocarea modernității sau încercările de adaptare la noul context.

Este de remarcat faptul că puterea de viață a religiilor este strâns legată, într-o oarecare măsură și de capacitatea de adaptabilitate și de comunicare a propriilor valori într-un limbaj adecvat mentalităților culturale. Raportul activ dintre religie și culturi s-a menținut mult timp fiind marcat de tensiunea dintre sacru și profan, transcendent și imanent, veșnic și trecător. Teologul american Richard Niebuhr definește anumite tipuri de relații ce par a fi astăzi reprezentate în același timp sau succesiv în cultura media: Christ against culture, Christ of culture, Christ above culture, Christ and culture in paradox, Christ, the transformer of culture.

Fiind religia majoritară pe continentul european, creștinismul a trecut în ultimele trei secole prin nenumărate și aspre confruntări și contestări ideologice provocate, de-alungul timpului, de raționalismul iluminist(sec. al XVIII-lea), de dezvoltarea fără precedent a științei și tehnologiilor(sec. al XIX-lea), de societățile industriale și post-industriale care au produs o schimbare de paradigmă a omenirii(sec. al XX-lea).

Această perioadă, în care ne aflăm, este dominată de globalizare economică și de pluralisme ideologice venind cu noi și noi provocări, nu numai pentru creștini, ci pentru toate religiile de pe pământ: ”Omul modern și secularizat se preocupă exclusiv de aceea ce trebuie să «știe», uitând cu totul de ceea ce trebuie să creadă și să facă. Atras de ceea ce este relativ și concret, pierde din vedere ceea ce este absolut veșnic; stăpânește, prin cunoștințele sale, universul exterior dar ignoră și îi este indiferent cel interior; face prea deseori inventarul lumii sale exterioare, neglijându-l pe acela al universului său interior, al sufletului său. Astăzi, ca niciodată, se cultivă cu înverșunare individul, dar se ignoră persoana, se înmulțesc cunoștințele, dar nu și caracterele, se cucerește lumea, dar s-a pierdut legătura cu cerul. De aceea, trebuie regăsite echillibrul și armonia între știință și religie, între cultura cuvântului și cultura faptei, între cunoștințe și virtuți”

Referitor la cultura prin media, Biserica Catolică a făcut un pas important încă din 1971, când Papa Paul al VI-leaa aprobă Instrucțiunea pastorală Communio et Progresio. În aceasta se menționa că ”Biserica consideră mijloacele de comunicare drept daruri ale lui Dumnezeu”, cu rolul direct de a uni pe oameni și de a împlini planul lui Dumnezeu.

Cea mai importantă contribuție pe care trebuie să o aibă Bisericile în această lume de astăzi, deseori amenințată de relativism și neîncredere, este cea de comunicare credibilă. Mass-media are peste tot în lume o importanță deosebită astăzi constituindu-se într-o formă imensă și influențându-l în modul cel mai profund pe fiecare individ în parte în felul de a înțelege lumea, viața sau chiar propria existență.

Conștientizând impactul real, și de cele mai multe ori, periculos al mijloacelor de comunicare în masă asupra omului și societății contemporane, în cursul ultimilor ani, Bisericile Creștine au demostrat o deosebită preocupare pentru cultura mediatică. A VI-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor(C.E.B.), desfășurat în 1983 la Vancouver, a stabilit câteva obiective și principii referitoare la raportul Bisericilor Creștine cu mass-media:

”Bisericile trebuie să se raporteze la mass-media Pastorală: să încerce să înțeleagă tensiunile pe care le suportă oamenii care lucrează în mass–media și să-i ajute să-și facă meseria într-un mod care respectă valorile umane. Evanghelică: Biserica trebuie să reziste tentației de a se servi de mass-media încălcînd demnitatea publicului și manipulîndu-l. Ea trebuie, mai degrabă, să propovăduiască smerit și convingător adevărul care i-a fost încredințat. Biserica are, de asemenea, un rol profetic: ea trebuie să aibă mereu o viziune critică asupra realizărilor, conținuturilor și tehnicilor mediatice, precum și asupra ideologiilor pe care le susțin. Ea trebuie să ajute comunitățile umane în dezvoltarea conștiinței lor mediatice în așa fel, încât o analiză critică să se poată constitui în Bisericile și întrunirile locale[…]”

După cum am observat în ultima perioadă, «civilizația imaginii» a contribuit masiv la constituirea unei noi figuri a genului uman, drept pentru care, ar fi o enormă greșeală a Bisericilor dacă ar face abstracție de cultura mediatică sau dacă s-ar atașa în mod definitiv de o singură cultură. Astfel, dacă pe imensa ‘corabie’ a «civilizației Gutenberg», s-a îmbarcat și Biserica, imprimând astfel Biblia și difuzând teologia, spiritualitatea și literatura creștină, la fel trebuie să facă și acum să se îmbarce în ‚noua corabie’ și echipându-se cu cultura electronică, să transmită mesajul lui Hristos oamenilor din civilizația audiovizuală.

Pentru a putea fi perceput mesajul Evangheliei de oamenii pătrunși în epoca imaginii și a sunetului, trebuie să ne acomodăm cu detaliile culturii audiovizuale contemporane, detalii care ar trebui privite cu același interes pe care societatea de altădată l-a arătat față de pictură, sculptură, arhitectură și literatură, trecând astfel prin fiecare etapă și prin fiecare generație istorică.

Toate mijloacele de comunicare în masă pot fi pentru creștini adevărate căi de întâlnire și comunicare cu aproapele. Cu ajutorul acestora, Bisericile merg către lume și caută pe oameni: ”Astăzi trebuie să-i întâlnim pe bărbați și femei în singurătatea lor. Singurătatea marilor centre urbane, singurătatea provocată de boală – care de altfel predispune la urbanizarea raiodului – singurătatea bătrâneții, singurătatea comună în fața morții. Gândesc că această dimensiune nu trebuie niciodată uitată de cei care au ca sarcină să vorbească pe unde.

Există încă și acest fel de singurătate fundamentală care locuiește în noi toți și care face ca, chiar și în mijlocul mulțimilor, să rămânem adesea incapabili de a comunica și a cere ajutor. Este vorba, de asemenea, de a apropia pe oameni în marile probleme ale acestei lumi, care ne agresează pe toți. Este important ca auditorii să înțeleagă că Dumnezeu nu este absent, că ei nu sunt abandonați împreună cu lumea în fața unor necazuri insurmontabile, că Dumnezeu are un plan pentru această lume și pentru fiecare”

Atât vizibilitatea socială a Bisericilor, cât și rolul lor cultural și slujirea valorilor fundamentale se întrezăresc prin prezențele mediatice încă din anii 1970-1980. Preocuparea pentru folosirea mijloacelor media s-a intensificat mai ales în ultimul deceniu.

Însuși papa Ioan-Paul al II-lea numește media ”noile frontiere ale misiunii” și cheamă pe laici să lucreze ”în via Domnului” la evanghelizarea culturii timpului nostru: ”Cale actuală cea mai favorabilă pentru crearea și transmiterea culturii sunt instrumentele de comunicare. Lumea mass-media, în urma dezvoltării accelerate a invențiilor și a influenței lor planetare și capilare asupra formării mentalității și moravurilor, reprezintă o nouă frontieră a misiunii Bisericii. În particular, responsabilitatea profesională a credincioșilor laici în acest domeniu, fie că se exercită în nume personal sau prin inițiative și instituții comunicare, trebuie să fie recunoscută în întreaga sa valoare și susținută prin resurse materiale, intelectuale și pastorale mai bine adaptate.

În privința utilizării instrumentelor de comunicare, fie că este vorba de producția de programe sau de recepția lor, este urgent să desfășoare, pe de o parte, o activitate educativă a simțului critic, animat de pasiunea pentru adevăr, și, de altă parte, o acțiune vizând apărarea libertății și a respectului demnității persoanei și favorizarea culturii autentice a poporului, printr-un refuz ferm și curajos al oricărei forme de monopolizare și manipulare. Responsabilitatea apostolică a credincioșilor laici nu se oprește numai la munca de apărare: pe toate căile din lume, chiar și pe toate căile presei, cinematografului, radioului, televiziunii, teatrului, trebuie vestită Evanghelia mântuirii”

În cadrul Bisericilor, mass-media se dezvoltă din ce în ce mai mult, devenind parte a lucrării misionare. Dezvoltarea aceasta media, trebuie însă cercetată cu atenție avându-se în vedere formarea pentru media a preoților, teologilor dar și a călugărilor. O importanță deosebită o au și organizarea de programe de educație mediatică în școli și în formarea continuă, precum și grija pastorală pentru neîntreruptul dialog cu profesioniștii din mass-media.

Presa bisericească s-a dezvoltat în statele moderne majoritar ortodoxe(România, Grecia, Rusina, Bulgaria, Serbia, Ucraina), Bisericile Ortodoxe înțelegând importanța folosirii mas-media în misiunea lor socială și depunând importante eforturi pentru recuperarea întârzierilor în acest domeniu.

În prezent, pe lângă ziare și reviste ortodoe, există și posturi de radio, de televiziune, agenții de știri și websiteuri administrate de unități bisericești.

Motivația teologică a actului mediatic bisericesc se fundamenteaă pe adevărurile de credință formulate de Sinodul al VII-lea Ecumenic și cultivate de conștința și practica eclesială. Arta icoanei, pictura bisericeacă și artele monumentale îmbisericite reprezintă, într-o anumită direcșie, anticiparea mijloacelor de comunicare moderne, în care imaginea este valorificată intens.

IV.7. De la comunitatea reală la comunitatea virtuală

În perioada grea a comunismului din țara noastră, posibilitatea de exprimare a cultelor religioase prin mijloacele de comunicare în masă erau limitate foarte mult. Atât cărțile de teologie cât și revistele necesare și de specialitate erau extrem de atent controlate de regim și apăreau în traje foarte mici. În mediile de comunicare oficiale, controlate în întregime de putere, Biserica nu era prezentă deoarece era considerată în opoziție directă cu ideologia materialist-dialectică. Credincioșii din România, mai aveau șansa de a asculta slujbe religioase, cântări sacre și texte biblice la posturile de radio din Occident care mai emiteau pe unde scurte(Europa Liberă, Libertatea, BBC, Vocea Americii, Radio Vatican, etc.), doar în condițiile în care nu erau bruiate și acestea de către Securitate.

După căderea comunismului, în 1990, toate aceste lucruri s-au schimbat radical și o dată cu înflăcărarea colectivă a libertății de exprimare, au apărut numeroase publicații care tratau mai ales subiecte interzise în perioada dictaturii comuniste. Domeniul religios nu se putea sustrage acestei imense avalanșe informaționale și a funcționat un curent la modă, ca orice publicație care se respectă să aibă și o pagină religioasă.

Radioul și televiziunea au făcut loc temelor de spiritualitate nu doar în programele lor religioase speciale care au atras o mare audiență(Universul credinței și Credo la TVR sau Cuvânt și suflet, Floarea Darurilor la Radio România). Astfel, transmisiunea în direct a Sfintei Liturghii de duminca și transmisiunile radio sau TV de la marile solemnități religioase au fost incluse în grila de programe.

La un moment dat, a intervenit o problema: opiniile jurnaliștilor din presa scrisă nu puteau întotdeauna constitui un punct de vedere oficial sau unanim împărtășit de reprezentanții Bisericii. De aceea, la un seminar consacrat presei, jurnaliștii din domeniul religios realizau o distincție între categoriile de apariții publicistice, acestea împărțindu-se astfel: publicațiiile prin definiție(cele ”oficiale”, care erau editate de Patriarhie, de mitropolii, episcopii, etc.) și cele bisericești prin atitudine(diversele publicații realizate din inițiativă și cu responsabilitatea personală, la fel cum erau paginile speciale din ziare sau reviste laice precum: ”Alfa și Omega”, în Cotidianul, ”Calea, Adevărul și Viața” în România Liberă, ”Lumină din Lumină”, în Cronica, etc).

IV.7.1 Presa scrisă

În perioada post-decembristă, atât presa religioasă cât și cea bisericească au avut o creștere impresionantă urmând stimulului extern al exploziei informaționale din societate precum și impulsul intern, cel din comunitațile eclesiale. Referitor la cel din urmă, acesta a fost puternic susținut de factori reali. Unul dintre cei mai importanți factori făcea referire la faptul că, odată întoarse în spațiul public, cultele religioase au avut libertatea de a-și desfășura activitățile specifice, inclusiv folosirea mass-media, în limitele statutelor și codurilor canonice recunoscute de Stat.

Astfel, se reinfiripă o strânsă legătură între Biserică și Stat, mai ales la nivel educațional și în activitățile de asistență socială. În urma acestui ”parteneriat”, se introduce ora de Religie în școlile publice de nivel preuniversitar, iar seminariile teologice și Facultățile de Teologie sunt integrate în sistemul de educație al Statului. Tot în această perioadă se dezvoltă asistența religioasă din penitenciare, spitale, unități militare, și sunt înființate diverse asociații și organizații creștine pentru mireni. Prin acest mod, Biserica evoluează pe plan cultural-misionar și social filantropic, fiind factor activ.

Un alt factor important a fost reprezentat de faptul că mass-media laice își manifestă interesul față de viața și activitățile Bisericii în societate, dar uneori emite o imagine deformată sau puțin completă a subiectelor prezentate. Din acest motiv, instituțiile bisericești au simțit nevoia cunoașterii și utilizării mijloacelor de comunicare în masă, în primul rând pentru catehizarea mediatică a credincioșilor și în al doilea rând, dar la fel de important, pentru promovarea activităților majore și informarea reală a credincioșilor asupra proiectelor misionare, precum și menținerea unui dialog activ cu întreaga societate.

În anii de după revoluție, toate publicațiile ce apăreau și înainte de 1989, și-au continuat activitatea, alături de acestea apărând și altele noi. Tot în această perioadă, Biserica Ortodoxă a intrat pentru prima oară în audiovizual, înființând mai multe posturi de radio și un post de televiziune, utilizând presa electronică.

În prezent, conform noului Statut, publicațiile periodice oficale ale Patriarhiei Române sunt: Biserica Ortodoxă Română, Ortodoxia, Studii Teologice, Vestitorul Ortodoxiei, Chemarea credinței, și cotidianul Lumina.

a. Revista Biserica Ortodoxă Română

Este buletinul oficial al Patriarhiei Române. Primul număr al revistei a fost tipărit în data de 20 septembrie 1874, la Tipografia Mitropoliei, fiind lansat oficial pe 1 octombrie, având ca titlu secundar de Jurnal Periodic Ecleziastic.

Istoria acestei publicații este împărțită în patru serii succesive, fiind întreruptă de dificultăți materiale provocate de evenimente majore(Războiul de Independență, cele două Războaie Mondiale)

Această revistă de specialitate este cea mai importantă cronică a ultimilor aproape 150 de ani din istoria Bisericii noastre. În prezent este editată de Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și are 7 rubrici principale(Editorial, Pastorale, Partea oficială – ce conține lucrările Sf. Sinod, Evenimente bisericești, Aniversări-Comemorări, Documentare, Recenzii), apărând de 4 ori pe an.

b. Revista Ortodoxia

Fiind înființată din inițiativa Patriarhului Justinian Marina, cel de-al treilea Pariarh al Bisericii Ortodoxe Române in anul 1949, aceasta apare neîntrerupt. Este redactată în București, la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, și tipărită la Tipografia Institutului Biblic. Apare în prezent, de patru ori pe an și conține diverse numere tematice abârdând în special problemele teologice de ordin interortodox, interconfesional și interreligios.

c. Revista Studii Teologice

Apare din anul 1929, cu o pauză de 9 ani între 1940-1949. Din inițiatorii revistei, profesori de la Facultatea de Teologie, amintim pe: Pr. Tudor Popescu, Pr. Ioan Mihălcescu, Șerban Ionescu, Pr. Petre Vintilescu, Pr. Grigorie Cristescu, etc. A purtat subtitlul de Publicație a Facultății de Teologie din București. Prima serie și-a încetat apariția în 1940. În 1949, când regimul comunist a scos facultățile de teologie din universitate, Studii Teologice deveneau ”Revista institutelor teologice”din Patriarhia Română începând seria a II-a.

A III-a serie a revistei apare din anul 2005 având un program editorial rezultat din propunerile ce s-au făcut la primul Congres al Facultăților de Teologie din Patriarhia Română(Durău 2003).

Studii Teologice, având dublu statut – bisericesc și teologic, constituie astăzi un puternic liant între teologia academică și viața Bisericii. Această revistă funcționează ca un canal de comunicare, ziditor atât pentru cei care o scriu cât și pentru cei care o citesc.

c. Vestitorul Ortodoxiei

Este un periodic de informare bisericească, spiritualitate și teologie al Patriarhiei Române ce apare bilunar din anul 1990. Din toamna anului 2007, acesta apare într-un nou format, A4 integral color, și face parte, alături de Ziarul Lumina și Lumina de Duminică, din Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române.

d. Ziarul Lumina

Este primul cotidian creștin din România și a apărut pentru prima oară la Iași, pe 7 februarie 2005. Din noiembrie 2007 acesta este distribuit la nivel național făcând parte din Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române. Preafericitul Patriarh Daniel a arătat o dată cu apariția numărului 1000, motivația apariției acestui cotidian: ”Mai întâi s-a constatat că dinamica vieții bisericești din țara noastră trebuia reflectată într-o publicație cotidiană, ritmul de apariție săptămânal sau lunar al unor reviste nefiind mulțumitor pentru cei care doreau să primească mai prompt, într-o publicație scrisă, informații despre evenimentele religioase. În fiecare număr editat de-a lungul acestor cinci ani de apariție neîntreruptă, cotidianul „Ziarul Lumina“ a publicat știri, reportaje, interviuri sau documentare despre activitățile bogate și multiple pe care le desfășoară Biserica Ortodoxă Română.

În al doilea rând, credincioșii au resimțit nevoia de a citi zilnic un cotidian în care, alături de informațiile religioase, să găsească și informații despre evenimentele din societatea în care trăiesc, dar fără ca acestea să fie marcate de partizanat politic sau goană după senzațional. În al treilea rând, presa scrisă din România avea nevoie și de o publicație care să constituie un reper de normalitate, adică un mod de abordare nepătimașă, echilibrată a aspectelor vieții sociale și un spațiu de promovare a speranței în societatea românească.

Așadar, publicațiile „Lumina“ și-au asumat rolul de a contribui la formarea conștiinței creștinului implicat în viața bisericească, dar și activ în societatea de azi, deodată fiu al Bisericii și cetățean al Țării. Tuturor ostenitorilor, cititorilor și binefăcătorilor acestor publicații le transmitem prețuirea Noastră pentru lucrarea misionară pe care o realizează spre slava Preasfintei Treimi și spre binele Bisericii și al poporului nostru. La mulți ani, cu noi realizări luminoase!”

Din toamna anului 2005, acesta și-a adăugat săptămânalul Lumina de Duminică, și multe alte ediții regionale o dată cu mutarea în 2007 la București. În prezent sunt difuzate ediții regionale de Moldova, Transilvani,a Oltenia și Banat.

e. Chemarea credinței

Este o revistă editată de Patriarhia Română pentru copii și părinți. Primul număr a apărut pe 25 martie 1993 iar din 2008 a trecut de la șase apariții pe an la 12 apariții(o dată pe lună) schimbându-i-se și formatul editorial.

Pe lângă aceste periodice bisericești centrale există în prezent peste 100 de publicații ortodoxe care apar la eparhii, protopopiate, parohii sau mănăstiri. Mai cunoscute sunt: Glasul Bisericii(București), Teologie și Viață(Iași), Telegraful Român și Revista Teologiă(Sibiu), Renașterea(Cluj-Napoca), Altarul Banatului și Învierea(Timișoara), Actualitatea Ortodoxă și Tomisul Ortodox(Constanța), Candela și Tinerii de azi(Suceava), Cronica Romanului, Credința Ortodoxă și Theologos(Roman), Credința Străbună(Alba-Iulia), Glasul Adevărului(Buzău), Călăuza Ortodoxă(Galați), Lumină lină și Argeșul Ortodox(Curtea de Argeș), Bărăganul Ortodox(Slobozia), Biserica Ortodoxă și Glasul Adevărului(Alexandria), Didahia pentru copii și părinți(Drobeta Turnu-Severin), Biserica și Școala, Calea mântuirii(Arad), Foaia diecezană(Caransebeș), Legea românească(Oradea), Graiul Bisericii noastre(Baia-Mare), Grai Românesc(Miercurea Ciuc), Luminătorul și Misionarul(Chișinău)

Alături de toate aceste publicații, există și inițiative ale laicatului ortodox, fie că sunt de grup sau personale, unele având impact și lungă durată(ex. Credința ilustrată, Lumea credinței).

IV. 7. 2 Misiunea prin radio și televiziune

După cum am amintit la subcapitolul anterior, în ultimii ani, cultele religioase din România au făcut pași importanți spre utilizarea mijloacelor audiovizuale(radio și televiziune) în activitatea misionară. Primele posturi de radio au fost cele neoprotestante(Vocea Speranței -1971, Vocea Evangheliei – 1993, Micul Samaritean – 1998), apoi ortodocșii(Radio TRINITAS – 1996 primeste prima licenta audiovizuala, dar emite din 1998) și catolicii(Radio Maria).

În prezent, pe calea undelor hertziene, Biserica Ortodoxă Română își face simțită prezența prin: Radio TRINITAS, Patriarhia Română – București, care are 37 de frecvențe terestre și două frecvențe de satelit, având studiouri de emisie în București, Iași, Sibiu, Craiova; Reîntregirea – Alba Iulia; Renașterea – Cluj-Napoca; Radio Dobrogea – Constanța; Lumina – Drobeta-Turnu Severin; Radio Ortodoxia – Brașov.

În ceea ce privește televiziunea, începând cu 27 octombrie 2007, o dată cu înființarea Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, și-a început activitatea televiziunea Trinitas TV, având transmisiune prin satelit și prin rețelele de cablu.

În ceea ce privește celelalte culte, există: Centrul Adventist Media – care cuprinde și postul de televiziunea prin satelit Speranța TV, afiliat la trustul internațional Hope Chanel;

IV. 7. 3 Biserica în Cyberspațiu

Deși departe de a se conforma în vreun fel previziunilor iluministe și pozitiviste care îi anunțau iremediabilul declin, religia și-a păstrat locul în conștiința omului modern având vizibilitate în spațiul public și fiind implicată adesea în gestionarea crizelor modernității.

Filosofia secolului al XX-lea descoperă cu uimire că în fața lumii tehnologizate de astăzi, creștinismul european se apropie fără a avea complexe de teme actuale pe care le abordează cu o consecvență remarcabilă în logica unei experiențe bimilenare. ”Religia a trecut dincoace de pragurile evoluției anticipate de gândirea modernă și caută să înțeleagă și să biruie condițiile modernității târzii, în loc să se lase anihilată de acestea”

În cele ce urmează, voi încerca să evidețiez câteva aspecte principale referitoare la prezența Bisericii în spațiul creat de mediile moderne de comunicare, mai ales Internetul, prin care se profilează o nouă paradigmă socială, societatea informațională sau, ca anticipație, societatea cunoașterii. Religia în cyberspațiu este un subiect care devine din ce în ce mai familiar în acest univers comunicațional

Mulți din cei care s-au născut cu televizor în casă și au crescut cu telefonul mobil, acum încep să emigreze căutând refugii către spații telematice care corespund cel mai bine modului lor de înțelegere și relaționare.

În această lume intuitivă, Internetul este un ghid experimentat. Websiteurile se vizitează rapid, internauții petrec de obicei puțin timp pe o pagină și informația trebuie să fie accesibilă doar prin câteva click-uri de mouse. De asemenea, e-mailurile sunt, de cele mai multe ori, mesaje simple, ușor de citit. Abia după ce acestea sunt listate, ele devin documente oficiale, ce sunt tratate ca textele din secretariatele tradiționale.

Analizând din punct de vedere creștin, se poate observa o cultură eminamente intuitivă poate destabiliza înțelegerea unor principii și tradiții, drept aceea este necesară o complementaritate între rațional și intuitiv. Deoarece Universul Internetului atinge toate sferele de activitate umană, problema influenței familiei în viața persoanelor și a societății este analizată din diferite puncte de vedere. Drept aceea distingem punctele de vedere grupându-le în două categorii mari: prima este reprezentată de entuziaștii și utopicii, care din elogiul noului mediu de comunicare fac un adevărat cult iar cealaltă e susținută de criticii vehemenți și cei care susțin că Internetul este doar un instrument de lucru, nu produs tehnologic dezvoltat din interese comerciale.

În ceea ce privește prezența religiilor pe Internet, enumerăm câteva websiteuri mai populare care conțin numeroase informații despre religii: de exemplu populara enciclopedie digitală wikipedia.org deține portalul Theopedia – consacrat credințelor și ideilor religioase, iar în paralel se dezvoltă, printre altele, site-ul Ortodoxwiki.org, care este specializat pe tradiția creștină ortodoxă, varianta în limba engleză fiind lansată abia în anul 2004.

În comparație cu celelalte Biserici și confesiuni creștine din lume, putem spune că Ortodoxia are o prezență destul de temperată pe Internet, dar cybernauții interesați pot accesa site-uri diferențiate ca autoritate spirituală, mesaj sau extensie. Astfel, unele din acestea sunt axate pe studiul academic și cuprind multe texte biblice și patristice în mai multe limbi, învățătura de credință ortodoxă, altele au profil organizațional și prezintă date administrative ale celor mai importante structuri canonice din întreaga lume, precum și fluxuri de știri despre funcționarea cotidiană a instituțiilor bisericești oficiale. Credincioșii pot pe Internet asculta on-line posturi de radio ortodoxe din țările europene sau din SUA, pot viziona filme documentare despre mari personalități duhovnicești sau pot urmări live emisiuni de televiziune, se pot înscrie la forumuri de discuții.

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol are un site în care se îmbină istoria și actualitatea, www.patriarchate.org, și care face legătura cu celelalte Biserici Ortodoxe autoceface și autonome. Prin versiunile biligve sau multiligve ale unora dintre site-urile oficiale ale Bisericilor Ortodoxe se încearcă o depășire a barierelor de comuunicare promovându-se în acest fel deschiderea către dialog.

La noi, în România, alături de site-ul oficial al Patriarhiei Române, www.patriarhia.ro și de site-ul basilica.ro, al Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, funcționează mai multe portaluri, realizate cu binecuvântarea conducerii Bisericii sau din inițiative private, cuprinzând prelungirea pe Internet a componentelor mediatice din presa scrisă și audiovizuală, precum și bogate baze de date teologice.

Prin website-urile bisericești se pot mediatiza activitățile desfășurate ale Bisericii, se poate propovădui dreapta credință, în scopul eliminării posibilelor confuzii doctrinare, tinerii pot găsi instrumente de cateheză și educație creștină iar preoții își pot îmbogăți experiența omiletică, se pot stabili legături cu enoriașii care locuiesc temporar înafara arealului geografi al parohiilor de origine, se pot prezenta patrimoniile spirituale, umane și artistice ale fiecărui locaș de cult precum, se pot încuraja pelerinajele, etc.

Mediile ortodoxe au tendința deja, de trecere de la siteurile statice, cu comunicare unidirecțională care funcționează mai mult ca bază de date către siteuri specializate ce cuprind un număr din ce în ce mai mare persoane, preucum rețelele de socializare(Ex. Facebook).

Referitor la imaginea lui Dumnezeu și viața creștină în contextul rețelei de Internet, Pr. Constantin Alexe dădea un răspuns încă din 1998, într-un număr al revistei Solia: ” Oamenii de astăzi, pot participa la discuții despre viață, slujbe și procesiuni liturgice, pot primi îndemnuri religioase, pot participa la discuții despre viată și credință prin radio și televiziune și pot de asemenea să consulte un preot prin scrisoare sau telefon.

Peste toate acestea, rețeaua Internet adaugă acestor facilități de comunicare alte posibilități care nu necesită prezența în acelasi loc, a comunicantului, sau primitorului de informații. Pot primi informații fără să se întâlnească unii cu alții, fără ca, primitorul informației să-l întâlnească pe cel ce comunică informația.

Internetul modifică granițele geografice, și depășește limitele cadrului convențional. Acasa, nimeni nu știe că tu cauți informații despre o anumită religie sau serviciile unei Biserici confesionale. Oameni depărtați de religie, sau Biserică, pot intra în contact, în mod anonim, cu lumea religiei. Acesta poate fi un prim pas spre spiritualizare, ce ar putea fi urmat de o relație personală cu Creatorul.”

Toate datele menționate servesc drept mărturii ale implicării Bisericilor, pe termen lung, în dialogul responsabil cu societatea dominată de comunicare, inclusiv pe cele mai moderne căi de împrăștiere a mesajului și raze de speranță că oamenii de azi și de mâine vor ști să facă din realizările lor tehnice căi de apropiere și de edificare culturală și spirituală.

Concluzii

Pe parcursul expeunerii, în cele patru capitole ale lucrării de față ne-am întâlnit cu un conținut informațional care poate fi sintetizat prin următoarele cuvinte cheie: Comunicare, Cuvânt, Logos, Comuniune, Cuminecare, Liturghie, audiovizual, radio, programe, morală, pastorală, presă, cultură mediatică, libertate, conștiiță, cyberspațiu, funcții, disfuncții, efecte, postmodernism, societate, manipulare, public, rutină, religie, misiune.

Din experiența dobândită în cei 7 ani de activitate în domeniul mass-media și din cei 9 ani de colaborare cu instituția Bisericii, am constatat o deschidere a acesteia către noile medii de comunicare în masă(televiziune, radio, Internet). Dacă, la început, reticența clericilor era pe deplin justificată de faptul că aveau în față o instituție care, în acepțiunea lor de atunci, avea rolul doar de a scoate în evidență elementele negative din viața bisericii, ulteorior am constatat cu bucurie, colaborarea ce se întrezărea și care avea să devină element de prioritate chiar pe agenda Preafericitului Patriarh Daniel.

Aceste îmbucurătoare constatări au determinat avântul spre dorința înfocată de a studia Teologia în paralel cu Jurnalismul, motiv pentru care mi-am îndreptat atenția spre Facultatea de Teologie, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, reușesc să o termin simultan cu cea de Jurnalism.

Această cercetare reprezintă o dorință mai veche pe care am de gând să o continui și la masterat deoarece consider că presa creștin-ortodoxă manifestată pe căile moderne de transmitere a mesajului divin, reprezintă un colac de salvare al omenirii, care vine să propovăduiască neîncetat cuvântul Evangheliei și să formeze o societate sănătoasă în care valorile au întâietate. Drept aceea voi evidenția în continuare concluziile majore care pot fi trase în urma cercetărilor noastre:

În zilele noastre, când revoluția comunicațiilor și a informațiilor este în plină desfășurare, Biserica se găsește, fără îndoială, în fața unui nou prag decisiv. Biserica ar trebui să utilizeze pe larg mass-media, și să se impună pe toate căile de comunicare socială de masă nelăsând astfel loc greșelilor neintenționate sau intenționate făcute de cei fără experiență sau cu gând rău asupra instituției Bisericii.

Vocația profetică și pastorală a comunicării religioase se manifestă prin afirmarea necesității unei comunicări verticale, de la om către Dumnezeu și de la Dumnezeu către om, păstrându-se astfel legătura cu Dumnezeu, Creatorul cerului și Pământului. De asemenea, perfecționarea tehnologiilor de comunicare și multiplicarea tot mai accentuată a schimburilor informaționale pot asigura calitatea și eficacitatea comunicării religioase și în plan orizontal, de la om către aproapele său, însă nu garantează de la sine fericirea și armonia dintre oameni.

Într-o cultură secularizată caracteristică veacului în care trăim și care este construită pe principiile ideologice ale dezvrăjirii lumii și ale rațiunii autosuficiente, se găsește în mass-media, căile de transformare a conștiințelor și de formare a ”omului nou”, într-o versiune nouă.

Printr-o cultură mediatică dezvoltată la nivel planetar, se manifestă deseori tendința de a substitui realitatea relațiilor interumane directe prin tele-prezență și duhovnicia prin virtualitate. Din păcate, omul de astăzi pare mai atașat(cel puțin la nivel temporal)de spațiul virtual al audiovizualului sau al Internetului decât de spiritualitea rugăciunii și a legăturii nemijlocit cu sacrul.

Mass-media și new media(Internetul), pot fi considerate daruri ale lui Dumnezeu și utilizate în consecință, ca mijloace de transmitere a valorilor și ca noi punți de solidaritate între oameni și comunități. Pe de altă parte, sistemul mediatic mondial, constituit prin convergența media, manifestă o atitudine de însușire narcisistă a calităților care, în culturile tradiționale erau atribuite doar Divinității: ubiuitatea și simultaneitatea(prin mass-media poți fi prezent pretutindeni pe glob și poți participa ”în direct” la evenimente), atotștiința(bazele de date din rețea îți oferă cunoștințe uriașe despre orice și despre orice), atotputernicia(numai mass-media ”știe” adevărul și poate face prognoze pentru viitor, conctarea îți oferă forțe care nu au asemănare etc.), puterea salvatoare(Internetul cheamă la participare și la trăirea unor experiențe extatice, oferind surogate de paradisuri artificiale).

Analizând din punct de vedere religios, tendința de virtualizare a relațiilor interumane și renunțarea la spiritualitatea autentică reprezintă o serioasă amenințare la adresa ființei umane. De aceea, Biserica recomandă păstrarea unui echilibru între comunicarea interpersonală și comunicarea mediatică. Din păcate unii indivizi ajung să se întâlească doar în cyberspațiu, fără a mai trăi apropierea fizică reală, fără a se mai privi unii în ochii altora și fără a mai experimenta bucuria rugăciunii împreună. Mulți nu vor mai găsi interesant sau timp să ia masa de sărbători împreună, nici să se bucure de frumusețea înconjurătoare a mediului în care trăiesc și a pământului pe care locuiesc.

Spiritualizarea comunicării ar face ca, în mod ideal, omul să descopere în oglinzile mișcătoare ale modernității profunzimile propriei demnități, să recunoască arhetipurile existenței sale și să comunice mai intens cu Creatorul său, cu semenii și cu toate câte ființează. Ceea ce astăzi este considerat modern sau postmodern și provoacă uneori teamă și îngrijorare, probabil va fi peste câteva sute de ani, simplă istorie, himeră uitată sau obiect de muzeu. Crizele modernității își pot găsi o rezolvare în lectura atentă și sinceră a trecutului.

În viziunea creștin-ortodoxă, prezența Bisericii în acest univers comunicațional modern nu reprezintă doar oferirea unei alternative mediatice pentru publicul de azi ci o împlinirea a unei vocații existențiale. Scopul comunicării bisericești este încorporarea sacramentală a credincioșilor în Hristos și comuniunea dintre oameni. Această comunicare creștină autentică este profetică, ascetică, agapică, euharistică și eshatologică. Întâlnirea dintre Biserică și societate în universul comunicării moderne este pentru omenire o șansă oferită unor potențialități de conlucrare și împreună-slujire, prin umanizarea tehnicii și pentru îndumnezeirea omului.

Mijloacele de comunicare în masă fac astăzi parte, cu prisosință atât din viața ”individuală” a fiecăruia, cât și din viața societății. Creștinul trebuie să învețe să facă ”managementul” acestor instrumente, astfel încât ele să nu-i fie dăunătoare sufletului, ci, pe cât posibil, utile și de folos. În acest context, implicarea directă și activă a Bisericii în procesul de informare în masă a populației este una argumentată și absolut necesară. Or, Biserica rămâne a fi și astăzi una din cele mai influente instituții de păstrare și promovare a valorilor creștine.

Așadar, conchidem prin a spune că acest studiu poate face obiectul unei cercetări ulterioare și, de ce nu, o lectură suplimentară pentru cei care doresc să îmbrățișeze meseria de jurnalist în domeniul teologic.

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția jubilară a Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Liturghierul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;

Athanase d’alexandrie, Sur l’incarnation du Verbe, Source Chrétiennes(SC), no 199;

Confucius, Doctrina celor patru cărți clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iași, 2001;

Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, trad. de Cicerone Iordănescu și Theofil Simensky, Institutul European, Iași, 1993;

Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III, I, în Opere Complete, trad., introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, București 1996;

Evagrie Monahul, ”Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor”, în: Filocalia, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;

Filocalia, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009;

Lactanțiu, Institutiones divinae, Ed. Învierea, Timișoara, 2004;

Tertulian, Apologeticum, XXXIX, 1-4;

Origen, ”Scrieri alese. Partea a patra: Contra lui Celsus”, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 9, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984;

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, Omilia XXI, București, 1923;

Sf. Ignatie Teoforul, Către Magnesieni, VIII, 2, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, 1979;

Sfântul Maxim Mărturisitorul, ”Capetele teologice (gnostice)”, suta a doua, 60, în Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediția a II-a, București, Editura Harisma, 1993;

Sfântul Atanasie cel Mare, ”Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă în prin trup”, în Scrieri. Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B. 15, București, Editura IBMBOR, 1987;

Sfântul Chiril al Alexandriei, ”Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, X, în Scrieri. Partea a IV-a, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, București, 2000;

Dicționare, enciclopedii, colecții

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”, București;

Dinctionnaire de spiritualité, t. 15, Editions Beauchesne, Paris, 1992;

Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995;

Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Ed. Ștințifică și Enciclopedică, București, 1979;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, 3, vol., Ed. Științifică, București, 1986-1991;

***, Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010;

Jones, Lindsay(ed.), Encyclopedia of Religion, Macmillan Refference USA, 2005;

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed. Tritonic, București, 2002;

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;

Cărți, studii, articole

***, ”A XII-a întâlnire internațională «Oameni și religii», ultima mare întâlnire interreligioasă a acestui secol, București, 30 august – 1 septembrie 1998”, în: Biserica Ortodoxă Română, CXVI(1998), 7-12;

***, ”Declarația Conferinței episcopale germane”, în: Les Médias. Textes des Eglises réunis et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Pars, 1990;

***, Biserica în era globaliării, Actele Simpozionului Internațional Biserica în era globalizăriii, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

***, Importanța pastoral-misionară și culturală a presei bisericești în Ortodoxia românească, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2010;

***, L’éducation aux médias. Un kit a l’intention des enseignants, des élèves, des parents et des professionels, UNESCO, 2006;

***, Obiceiuri, atitudini și satisfacția publicului radio și TV, Raport final de cercetare septembrie-octombrie 2007, relizat de INSOMAR pentru Consiliul Național al Audiovizualului(www.cna.ro);

***, Public service broadcasting. Cultural and Educațional Dimensions, Paris, 1996;

***, ”«Radio chrétienne, que fais-tu du mesage?», Actes du Congrès des radios chrétiennes”, 1987, în: Les Médias…;

Raportul Adunării CEB de la Vancouver”, 1983, în: Les Médias. Textes des Englises réunis et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Paris, 1990;

† Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiraniei și a toată Albania, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, București, 2004;

† Bartholomée I, le Patriarche oecuménique, ”L’économie doit ëtre au service de l’homme, et non l’inverse”, în: Services Orthodoxe de Presse, 1999, avril, 237;

† Daniel,”Comuniune frățească în Biserică și misiune spirituală în societate”, în: Glasul Bisericii, LXV(2007), 10;

† Daniel, ”Fundamente teologice ale actului comunicațional și coordonate ale apostolatului mediatic în epoca actuală”, în: Candela Moldovei, XII, 2003, 7-8;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Credințe pentru fapte bune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010”, Ed. Basilica, București, 2011;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune prin imagine și cuvânt”, în: Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Ed. Basilica, București, 2009;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune cutural-pastorală prin radio”, în vol Misiune pentru mântuire, Ed. Basilica, București, 2009;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”O mie de trepte luminoase”, în: ziarul Lumina, IV, 99(1000);

Lucrări cu caracter general:

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Tehnopress, Iași, 2001;

Achimescu, Pr. Nicolae, ”Secularismul ca atitudine spirituală care-l ignoră pe Dumnezeu”, în: Teologia, 2004;

Albulescu, Ion, Educația și mass-media. Comunicare și învățarea în societatea informațională, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Alexander, Heffrey C., Seidman, Steven(coord), Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Institutul European, Iași, 2001;

Alecse, Pr. Constantin, ”Internetul, în slujba lui Dumnezeu?”, în: Solia, 4/1998;

Arthur, Chris(ed.), Religion and the Media, An Introductory Reader, University of Wales Press, Cardiff, 1993;

Babin, Pierrre, McLuhan, Marshal, Autre homme, autre chrétien à l’âge électronique, Editions du Chalet, Lyon, 1977;

Balaban, Delia, Comunicarea mediatică, Ed. Tritonic, București, 2009;

Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, București, Editura Humanitas, 1997;

Balle, Francis, Médias et société, Édition Montchrestien, Paris, 1990;

Bejan Sorin, „Arta comunicării în misiunea moral-pastorală a Bisericii reflectată prin audiovizual” – Teză de doctorat în Teologie, Universitatea București, 2010;

Berkeley, Philippe, Pour vivre l’Eucharistie, Paris, 1993;

Bertrand, Claude-Jean(coord.), O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Bizău, Pr. Ioan, ”Cuvântul, între adevăr și minciună”, în Renașterea, XVIII(2007), 10(210);

Blumer, Jay G., Katz, Elihu(eds), The Uses of Mass Communication. Curent Perspectives on Gratification Research, Sage publications, Beverly Hills, CA, 1974;

Bordieu, Pierre, Despre televiziune, București, Ed. Meridiane, 1998;

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. Monica Hergheliu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

Borrely A., Eutizi, M., L’oecumenism spirituelle, Labor et Fides (Perspective orthodoxe 8), Genf. 1988;

Botezan, Florin, Pr.Asist. Dr., ”Sfânta Liturghie – structură catehetic-euharistică și sfințitoare”, în: Altarul Reîntregirii, Serie nouă, anul IX, nr. 2, iulie-decembrie, Alba Iulia, 2004;

Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, București, Editura Meridiane, 1998;

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, ”Spațiul îndumnezeirii. Eternizarea umanului în Dumnezeu în viziunea teologică a Părintelui Stăniloae”, în: Revista Ortodoxia, nr. 3-4, București, 1993;

Brigs, Asa, Burke, Peter, Mass-media. O istorie socială: De la Gutenberg la Internet, Ed. Polirom, 2005;

Cabasila, Nicolae, ”Despre viața în Hristos”, IV, în: Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Deste viața în Hristos,trad., studiu introductiv și note de Pr. Dr. Ene Braniște și de Pr. Prof. Dr. Teodor Bogage, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989;

Cathala, Henri-Pierre, Epoca dezinformãrii, București, Editura Militarã, 1991;

Caune, Jean, Cultură și comunicare, Ed. Cartea Românească, 2000;

Cazeneuve, Jean, La société de l’ubicuité. Communication er diffusion, Denoël, Paris, 1972;

Cerdan, Nathalie Coste, Alain, Le Diberder, Televiziunea, București, editura Humanitas, 1991;

Chaney, D., Fictions and Ceremonies, Editura Arnold, Londra, 1979;

Chris, Arthur ”Introduction” la vol. Religion and the Media, University of Wales Press, Cardiff, 1993, ;

Clausse, Roger, ”The mass public at grips with mass communication”, în: International Social Science Journal, 1968, 20(4);

Clément, Oliver, ”Cinema și creștinim. Note de reflecție”, în: Teologie și Viață, XI(2001), nr. 8-12;

Coman, Pr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, București, Editura Bizantină, 1995;

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2007;

Coman, Mihai, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iași 2003;

Cornu, Daniel, ”Les mots de la vérité”, în: Les cahiers du journalisme, printemps, 2004, 13;

Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 1998;

Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Parabola Făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Editura Basilica, București, 2012;

Dascălu, Pr. Nicolae, ”Lansarea Agenției de știri Basilica a Patriarhiei Române(16 iunie 2008)”în: Glasul Bisericii, LXVII,(2008), 4-6;

Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Ed. Trinitas, Iași, 2000;

De Fleuer, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Dinu, Mihai, Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1999;

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea, Ed. Facultății de Comunicare și Relații Publice David Ogilvy – SNSPA, Bucureșt, 2001;

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București, 1996;

Drummond, P. și R. Paterson(editori), Television in Transition, BFI, Londra, 1985;

Dură, Pr. Prof. Nicolae, ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, E.I.B.M.B.O.R., București 1998;

Eliade, Mircea, ”La permanence du sacré dans l’art contemporain”, în: Briser le toit de la maison, Gallimard, Paris, 1986;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000;

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1982;

Eliade Mircea, Taina Indiei. Texte inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, postfață de Horia Nicolescu, Editura Icar, București;

Evdokimov, Paul, Rugul aprins, trad. de Diac. Prof. Teodor Damșa, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1994;

Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Iași, Editura Polirom;

Fiske, John, Television Culture, Routledge, London, 1987;

Florensky, Pr. Pavel, ”Slovesnie slujenie”, în «Journal Moskovckoi Patriarhii», nr. 4/1977;

Holbea Pr. Lect. Dr. Gheorghe Viorel, Teologia cuvântului, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul.”;

Galeri, Pr. Prof. Dr. Costachi, ”Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie”, în rev. Ortodoxia, în XXXIII (1981), nr. 1;

Gerbner, George, ”Living with television: the dynamics of the cultural process” in Bryant, Zillman, Perspective son media effects, N.Y., Hillside, Lawrence Erlbaum, 1986;

Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane, Ed. Prodomos, București, 2005;

Gheorghe, Virgiliu, Revrăjirea lumi sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, Ed. Prodomos, București, 2006;

Heinz, Gérard, Radiodiffusion et télévision, approches théologiques, Strasbourg, 1981;

Jost, Francois, Introduction a l’analyse de la télèvision, Paris, Ellipses, 1999;

Kellner, Douglas, Cultura media, Institutul European, Iași, 2001;

Lossky, Vladimir Vederea lui Dumnezeu, Studiu introductiv Diac, Ioan I Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1995;

Lull, James, Mass-media – Comunicare, București, Editura Samizdat, 1999;

Mayer, Jean- Francois,, Internet et Religion, coll. Religioscope, Fribourg, 2008

Marcuse, Herbert, Scrieri filozofice, București, Editura Politică, 1997;

marga, Andrei, ”Modernitate, religie, cultuă”, în: Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării; principii, modele, aplicații, Ed. Tritonic, București, 2003;

McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997;

McQuail, Denis, Mass Communication Theory, Sage, London, 1987;

McQuail, Denis, Windhal, Sven, Modele ale comunicări pentru studiul comunicării de masă, Ed. Facultății de Comunicare și Relații Publice, David Ogilvy – SNSPA, București, 2001;

Mehl, Dominique, La télèvision de l’intimité, Paris, Seuil, 1996;

Melvin, L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999;

Morley, David, Television, Audineces and Cultural Studies, London, Routledge, 1999;

Motru, Constantin Rădulescu, Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, Ed. Fundațiilor Regale, București, 1936;

Mureșan, Pr.Lect. Dr. Radu Petre, Scientologia: religie sau știință?, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”;

Niebuhr, Richard H., Christ and culture, Harper an Row, New York, 1951;

Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002 ;

Pestroiu, Pr. Lect. Dr. David, ”Ortodoxia în fața prozelitismului«Martorii lui Iehova»”, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”;

Pop, Doru, Introducere în teoria media, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Popa, Dorin, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, București, 2002;

Popescu, Teodor M, Biserica și cultura, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;

Olivieri, Nicolas, Génération virtuelle: Le phénomène japonais ”otaku”www.omnsh.org/spip.php?article61

Rafail, Ieromonahul (Noica), Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 13 Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediția a II-a, București, Editura Harisma, 1993;

Rafail, Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994;

Rieffel, Rémy, Sociologia mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2008;

Schmemann, Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, trad. din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 1998;

Schmemann, Alexander, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu, București, Editura Sophia, 2002;

Semen, Petre, Introducere în teologia profeților scriitori, Editura Trinitas, Iași, 2008;

Sofronie, Arhim., Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici, 1998;

STAVRE Ion, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Editura Nemira, București, 2004;

Sorlin, Pierre, Mass Media, traducere de Rodica Roxana Anghel și Mihai Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iași, 2002;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943;

Stăniloae, Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, București, 2005;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și Mistica, Ed. IBMBOR, 1992;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;

Schwartzenberg, Roger-Gerard, Statul Spectacol, București, Editura Scripta;

Șoitu, Laurențiu, Comunicare și acțiune, Institutul European, Iași, 1987;

Șoitu, Laurențiu, Retorica audio-vizuală, Iași, Editura Cronica, 1993;

Tia, Arhim. Lect. D. Teofil, ”Preotul păstor și comunicarea religios existențială. Misionaritatea vocației formativ-educative în universul eclezial”, în Revista ”Altarul Reîntregirii”, serie nouă, anul IX, nr.2, iulie-decembrie, Alba Iulia, 2004;

Tihan, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială și protecție umană FOCUS, București, 2002;

Thunberg, Lars, Omul și cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

Van Cuilenburg, J.J. Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 1998;

Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librairie Arman Colin, Paris, 1962;

Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, București, Editura IBMBOR, 1998;

Willet, Gilles, Une introduction aux concepts, aux modèles et aux théories, Ottawa, Ed, du Renoveau Pédagogique, 1992, apud Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, 1996;

Williams, Richard, Readind and Criticism, Frederick Muller, Londra, 1950;

Wolton, Dominique, War game, L’information et la guerre, Paris, 1991

Resurse internet

Legea audiovizualului nr. 504/2002, pe site-ul www.cna.ro

***”La religion dans les médias”, document UCIP, Luxemburg, 1998, <http://www.icomworld.info/do/fif.htm>;

http://www.formula-as.ro/2008/804/spiritualitate-39/puterea-cuvantului-9082

http://anacasian.blogspot.ro/2011/06/promovarea-valorilor-moral-spirituale.html,05.04.2012

http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/pccs/documents/rc_pc_pccs_doc_23051971_communio_en.html;

http://biserica.org/Publicatii/2002/NoVII/03_index.html;

www.basilica.ro

www.patriarhia.ro

www.trinitas.ro

www.chemareacredintei.ro

www.editurapatriarhiei.ro

ADDENDA

Documentul final al Colocviului

”Biserica în mass-media și mass-media în Biserică”

– Durău, 19-21 iunie 2003 –

În zilele de 19-21 iunie 2003 a avut loc, la Centrul Cultural-Pastoral Sf. Daniil Sihastrul – Durău(jud. Neamț), Colocviul de presă cu tema Biserica în mass-media și mass-media în Biserică, Organizat de Institutul Cultural-Misionar TRINITAS – Iași. În deschiderea lucrărilor, IPS Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei a prezentat un referat privind fundamentele teologice ale actului comunicațional și coordonatele apostolatului mediatic astăzi.

Participanții la întrunire, jurnaliști din presa bisericească și laică din România, au analizat peisajul mediatic actual și au purtat un dialog constructiv vizând complexitatea raporturilor dintre Biserică și mass-media, precum și perspectivele unei mai bune colaborări în viitor. Din discuțiile purtate au rezultat următoarele concluzii:

Prin definiția și menirea ei, Biserica oferă spațiul comunicării între om și Dumnezeu și a oamenilor întreolaltă. Angajamentul mediatic al acesteia reprezintă o concretizare prin mijloace moderne a vocației sale propovăduitoare, mass-media fiind un capitol important din gândirea socială a Bisericii.

După cum jurnalismul nu este corp străin pentru Biserică, tot astfel Biserica nu poate lipsi din preocupările mass-media laice. Raportul dintre presa bisericească și cea laică este unul de complementaritate, care ar putea fi mai bine pus în evidență prin diferite forme de parteneriat mediatic.

Ecologia mediatică devine din ce în ce mai mult o preocupare comună pentru presa bisericească și cea laică, întrucât se resimte în societate nevoia protecției consumatorilor de știri și de imagini transmise prin mijloacele de comunicare în masă. Biserica și mass-media au datoria de a apăra împreună valori fundamentale: sacralitatea vieții, demnitatea și integritatea persoanei, respectul pentru adevăr, pentru conținutul și scopul comunicării. Lupta împotriva poluării spirituale se poate duce prin inițiearea unor campanii comune de sensibilizare a opiniei publice.

O altă preocupare constantă și unanimă este profesionalizarea jurnaliștilor bisericești în privința folosirii tehnicilor media și a celor laici în înțelegerea și însușirea unei culturi teologice de bază. În acest sens, participanții la Colocviu au salutat decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind înființarea secției Teologie – Științele Comunicării și Relații Publice, în cadrul Facultăților de Teologie Ortodoxă din București, Iași, Cluj și Craiova. Totodată, s-a propus și organizarea unor cursuri de scurtă durată sub forma unor școli de vară.

Reprentanții presei laice au semnalat că este nevoie de îmbunătățirea comunicării dintre Biserică și mass-media, subliniind utilitatea funcționării birourilor de presă în cadrul centrelor eparhiale.

A fost exprimată dorința ca, pe viitor, să se realizeze o rețea mediatică eclesială(presă scrisă, audio, video) cu acoperire națională. Într-o primă etapă, această inițiativă s-ar putea materializa prin organizarea unei agenții ortodoxe de presă.

Participanții la Colocviul de la Durău au reafirmat utilitatea înființării, până la sfârșitul anului curent, a unei Asociații care să sprijine eforturile jurnaliștilor creștini din presa bisericească și din cea laică. Asociația va organiza întruniri periodice, în cooperare cu structurile eclesiale și jurnalistice.

Documentul final

al Simpozionului Național de Presă Bisericească,

Arad, 28-29 aprilie 2010

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Timotei al Aradului, în zilele de 28 si 29 aprilie 2010 au avut loc, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, lucrările Simpozionului național „Calea Mântuirii” la zece ani de la reapariție (2000-2010). Importanța pastoral – misionară și culturală a presei bisericești în Ortodoxia românească. Întrunirea a fost organizată cu ocazia aniversării unui deceniu de la renașterea publicației pastoral-misionare Calea Mântuirii, editată de Facultatea de Teologie din Arad.

Au participat reprezentanți ai presei scrise și audiovizuale bisericești din București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Timișoara, Constanța, Curtea de Argeș, Caransebeș și Arad, precum și profesori de la facultăți de teologie ortodoxă.

În deschiderea evenimentului, miercuri 28 aprilie, ora 9:00, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Timotei al Aradului a oficiat, în capela Facultății de Teologie din Arad, slujba de Te Deum la care au participat invitații și organizatorii. Aula Magna a găzduit cuvântările inaugurale rostite de către Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Timotei, Pr. Dr. Nicolae Dascălu, consilier patriarhal, coordonatorul Centrului de presă BASILICA, Prof. Dr. Ioan Radu, prorector al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad și Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, decanul Facultății de Teologie din Arad. Importanța pastoral-misionară și culturală a presei bisericești în Ortodoxia românească 301

Au fost susținute 19 referate care au determinat dezbateri și au creat un spațiu de dialog viu între participanți.

În încheierea lucrărilor a avut loc o masă rotundă, cu tema: Presa bisericească în Ortodoxia românească contemporană: direcții, exigențe, perspective.

Dintre numeroasele aspecte abordate, au fost reținute următoarele:

1. A fost evidențiată activitatea Centrului de Presă BASILICA și s-a subliniat importanța conlucrării misionare dintre instituțiile mass-media centrale și cele locale din Patriarhia Română;

2. Din referatele susținute și opiniile exprimate s-a constatat necesitatea valorificării experienței publicațiilor bisericești din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Un exemplu relevant, în acest sens, îl constituie publicația Calea Mântuirii, care și-a stabilit în anul 2000 programul editorial pe linia respectării tradiției presei bisericești arădene;

3. S-au evaluat direcțiile pe baza cărora s-a dezvoltat presa bisericească în ultimii 20 de ani, identificându-se noi perspective în slujirea misionară a Bisericii. S-a apreciat contribuția cadrelor didactice universitare în susținerea unui jurnalism bisericesc de calitate;

4. S-a constatat că este necesară promovarea reciprocă a publicațiilor bisericești, precum și reflectarea tematicilor stabilite de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în cuprinsul acestora, în vederea intensificării lucrării pastorale și culturale în societate;

5. Participanții au apreciat importanța unor astfel de întruniri pentru schimbul de experiență și pentru identificarea unor mijloace și metode de abordare a noilor provocări la adresa vieții creștine din lumea de azi, drept pentru care s-a propus organizarea periodică a unor astfel de manifestări.

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția jubilară a Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Liturghierul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;

Athanase d’alexandrie, Sur l’incarnation du Verbe, Source Chrétiennes(SC), no 199;

Confucius, Doctrina celor patru cărți clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iași, 2001;

Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, trad. de Cicerone Iordănescu și Theofil Simensky, Institutul European, Iași, 1993;

Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III, I, în Opere Complete, trad., introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, București 1996;

Evagrie Monahul, ”Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor”, în: Filocalia, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;

Filocalia, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009;

Lactanțiu, Institutiones divinae, Ed. Învierea, Timișoara, 2004;

Tertulian, Apologeticum, XXXIX, 1-4;

Origen, ”Scrieri alese. Partea a patra: Contra lui Celsus”, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 9, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984;

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, Omilia XXI, București, 1923;

Sf. Ignatie Teoforul, Către Magnesieni, VIII, 2, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, 1979;

Sfântul Maxim Mărturisitorul, ”Capetele teologice (gnostice)”, suta a doua, 60, în Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediția a II-a, București, Editura Harisma, 1993;

Sfântul Atanasie cel Mare, ”Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă în prin trup”, în Scrieri. Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B. 15, București, Editura IBMBOR, 1987;

Sfântul Chiril al Alexandriei, ”Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, X, în Scrieri. Partea a IV-a, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, București, 2000;

Dicționare, enciclopedii, colecții

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”, București;

Dinctionnaire de spiritualité, t. 15, Editions Beauchesne, Paris, 1992;

Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995;

Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, Ed. Ștințifică și Enciclopedică, București, 1979;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, 3, vol., Ed. Științifică, București, 1986-1991;

***, Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010;

Jones, Lindsay(ed.), Encyclopedia of Religion, Macmillan Refference USA, 2005;

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed. Tritonic, București, 2002;

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;

Cărți, studii, articole

***, ”A XII-a întâlnire internațională «Oameni și religii», ultima mare întâlnire interreligioasă a acestui secol, București, 30 august – 1 septembrie 1998”, în: Biserica Ortodoxă Română, CXVI(1998), 7-12;

***, ”Declarația Conferinței episcopale germane”, în: Les Médias. Textes des Eglises réunis et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Pars, 1990;

***, Biserica în era globaliării, Actele Simpozionului Internațional Biserica în era globalizăriii, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

***, Importanța pastoral-misionară și culturală a presei bisericești în Ortodoxia românească, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2010;

***, L’éducation aux médias. Un kit a l’intention des enseignants, des élèves, des parents et des professionels, UNESCO, 2006;

***, Obiceiuri, atitudini și satisfacția publicului radio și TV, Raport final de cercetare septembrie-octombrie 2007, relizat de INSOMAR pentru Consiliul Național al Audiovizualului(www.cna.ro);

***, Public service broadcasting. Cultural and Educațional Dimensions, Paris, 1996;

***, ”«Radio chrétienne, que fais-tu du mesage?», Actes du Congrès des radios chrétiennes”, 1987, în: Les Médias…;

Raportul Adunării CEB de la Vancouver”, 1983, în: Les Médias. Textes des Englises réunis et présentés par le groupe Médiathec, Le Centurion, Paris, 1990;

† Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiraniei și a toată Albania, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, București, 2004;

† Bartholomée I, le Patriarche oecuménique, ”L’économie doit ëtre au service de l’homme, et non l’inverse”, în: Services Orthodoxe de Presse, 1999, avril, 237;

† Daniel,”Comuniune frățească în Biserică și misiune spirituală în societate”, în: Glasul Bisericii, LXV(2007), 10;

† Daniel, ”Fundamente teologice ale actului comunicațional și coordonate ale apostolatului mediatic în epoca actuală”, în: Candela Moldovei, XII, 2003, 7-8;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Credințe pentru fapte bune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010”, Ed. Basilica, București, 2011;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune prin imagine și cuvânt”, în: Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Ed. Basilica, București, 2009;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Misiune cutural-pastorală prin radio”, în vol Misiune pentru mântuire, Ed. Basilica, București, 2009;

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”O mie de trepte luminoase”, în: ziarul Lumina, IV, 99(1000);

Lucrări cu caracter general:

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Tehnopress, Iași, 2001;

Achimescu, Pr. Nicolae, ”Secularismul ca atitudine spirituală care-l ignoră pe Dumnezeu”, în: Teologia, 2004;

Albulescu, Ion, Educația și mass-media. Comunicare și învățarea în societatea informațională, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Alexander, Heffrey C., Seidman, Steven(coord), Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Institutul European, Iași, 2001;

Alecse, Pr. Constantin, ”Internetul, în slujba lui Dumnezeu?”, în: Solia, 4/1998;

Arthur, Chris(ed.), Religion and the Media, An Introductory Reader, University of Wales Press, Cardiff, 1993;

Babin, Pierrre, McLuhan, Marshal, Autre homme, autre chrétien à l’âge électronique, Editions du Chalet, Lyon, 1977;

Balaban, Delia, Comunicarea mediatică, Ed. Tritonic, București, 2009;

Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, București, Editura Humanitas, 1997;

Balle, Francis, Médias et société, Édition Montchrestien, Paris, 1990;

Bejan Sorin, „Arta comunicării în misiunea moral-pastorală a Bisericii reflectată prin audiovizual” – Teză de doctorat în Teologie, Universitatea București, 2010;

Berkeley, Philippe, Pour vivre l’Eucharistie, Paris, 1993;

Bertrand, Claude-Jean(coord.), O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Bizău, Pr. Ioan, ”Cuvântul, între adevăr și minciună”, în Renașterea, XVIII(2007), 10(210);

Blumer, Jay G., Katz, Elihu(eds), The Uses of Mass Communication. Curent Perspectives on Gratification Research, Sage publications, Beverly Hills, CA, 1974;

Bordieu, Pierre, Despre televiziune, București, Ed. Meridiane, 1998;

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. Monica Hergheliu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

Borrely A., Eutizi, M., L’oecumenism spirituelle, Labor et Fides (Perspective orthodoxe 8), Genf. 1988;

Botezan, Florin, Pr.Asist. Dr., ”Sfânta Liturghie – structură catehetic-euharistică și sfințitoare”, în: Altarul Reîntregirii, Serie nouă, anul IX, nr. 2, iulie-decembrie, Alba Iulia, 2004;

Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, București, Editura Meridiane, 1998;

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, ”Spațiul îndumnezeirii. Eternizarea umanului în Dumnezeu în viziunea teologică a Părintelui Stăniloae”, în: Revista Ortodoxia, nr. 3-4, București, 1993;

Brigs, Asa, Burke, Peter, Mass-media. O istorie socială: De la Gutenberg la Internet, Ed. Polirom, 2005;

Cabasila, Nicolae, ”Despre viața în Hristos”, IV, în: Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Deste viața în Hristos,trad., studiu introductiv și note de Pr. Dr. Ene Braniște și de Pr. Prof. Dr. Teodor Bogage, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989;

Cathala, Henri-Pierre, Epoca dezinformãrii, București, Editura Militarã, 1991;

Caune, Jean, Cultură și comunicare, Ed. Cartea Românească, 2000;

Cazeneuve, Jean, La société de l’ubicuité. Communication er diffusion, Denoël, Paris, 1972;

Cerdan, Nathalie Coste, Alain, Le Diberder, Televiziunea, București, editura Humanitas, 1991;

Chaney, D., Fictions and Ceremonies, Editura Arnold, Londra, 1979;

Chris, Arthur ”Introduction” la vol. Religion and the Media, University of Wales Press, Cardiff, 1993, ;

Clausse, Roger, ”The mass public at grips with mass communication”, în: International Social Science Journal, 1968, 20(4);

Clément, Oliver, ”Cinema și creștinim. Note de reflecție”, în: Teologie și Viață, XI(2001), nr. 8-12;

Coman, Pr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, București, Editura Bizantină, 1995;

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2007;

Coman, Mihai, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iași 2003;

Cornu, Daniel, ”Les mots de la vérité”, în: Les cahiers du journalisme, printemps, 2004, 13;

Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 1998;

Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Parabola Făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Editura Basilica, București, 2012;

Dascălu, Pr. Nicolae, ”Lansarea Agenției de știri Basilica a Patriarhiei Române(16 iunie 2008)”în: Glasul Bisericii, LXVII,(2008), 4-6;

Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Ed. Trinitas, Iași, 2000;

De Fleuer, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Dinu, Mihai, Comunicarea, Ed. Științifică, București, 1999;

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea, Ed. Facultății de Comunicare și Relații Publice David Ogilvy – SNSPA, Bucureșt, 2001;

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București, 1996;

Drummond, P. și R. Paterson(editori), Television in Transition, BFI, Londra, 1985;

Dură, Pr. Prof. Nicolae, ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, E.I.B.M.B.O.R., București 1998;

Eliade, Mircea, ”La permanence du sacré dans l’art contemporain”, în: Briser le toit de la maison, Gallimard, Paris, 1986;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000;

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1982;

Eliade Mircea, Taina Indiei. Texte inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, postfață de Horia Nicolescu, Editura Icar, București;

Evdokimov, Paul, Rugul aprins, trad. de Diac. Prof. Teodor Damșa, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1994;

Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Iași, Editura Polirom;

Fiske, John, Television Culture, Routledge, London, 1987;

Florensky, Pr. Pavel, ”Slovesnie slujenie”, în «Journal Moskovckoi Patriarhii», nr. 4/1977;

Holbea Pr. Lect. Dr. Gheorghe Viorel, Teologia cuvântului, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul.”;

Galeri, Pr. Prof. Dr. Costachi, ”Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie”, în rev. Ortodoxia, în XXXIII (1981), nr. 1;

Gerbner, George, ”Living with television: the dynamics of the cultural process” in Bryant, Zillman, Perspective son media effects, N.Y., Hillside, Lawrence Erlbaum, 1986;

Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane, Ed. Prodomos, București, 2005;

Gheorghe, Virgiliu, Revrăjirea lumi sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, Ed. Prodomos, București, 2006;

Heinz, Gérard, Radiodiffusion et télévision, approches théologiques, Strasbourg, 1981;

Jost, Francois, Introduction a l’analyse de la télèvision, Paris, Ellipses, 1999;

Kellner, Douglas, Cultura media, Institutul European, Iași, 2001;

Lossky, Vladimir Vederea lui Dumnezeu, Studiu introductiv Diac, Ioan I Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1995;

Lull, James, Mass-media – Comunicare, București, Editura Samizdat, 1999;

Mayer, Jean- Francois,, Internet et Religion, coll. Religioscope, Fribourg, 2008

Marcuse, Herbert, Scrieri filozofice, București, Editura Politică, 1997;

marga, Andrei, ”Modernitate, religie, cultuă”, în: Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării; principii, modele, aplicații, Ed. Tritonic, București, 2003;

McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997;

McQuail, Denis, Mass Communication Theory, Sage, London, 1987;

McQuail, Denis, Windhal, Sven, Modele ale comunicări pentru studiul comunicării de masă, Ed. Facultății de Comunicare și Relații Publice, David Ogilvy – SNSPA, București, 2001;

Mehl, Dominique, La télèvision de l’intimité, Paris, Seuil, 1996;

Melvin, L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999;

Morley, David, Television, Audineces and Cultural Studies, London, Routledge, 1999;

Motru, Constantin Rădulescu, Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, Ed. Fundațiilor Regale, București, 1936;

Mureșan, Pr.Lect. Dr. Radu Petre, Scientologia: religie sau știință?, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”;

Niebuhr, Richard H., Christ and culture, Harper an Row, New York, 1951;

Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002 ;

Pestroiu, Pr. Lect. Dr. David, ”Ortodoxia în fața prozelitismului«Martorii lui Iehova»”, curs – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”;

Pop, Doru, Introducere în teoria media, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

Popa, Dorin, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, București, 2002;

Popescu, Teodor M, Biserica și cultura, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;

Olivieri, Nicolas, Génération virtuelle: Le phénomène japonais ”otaku”www.omnsh.org/spip.php?article61

Rafail, Ieromonahul (Noica), Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 13 Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediția a II-a, București, Editura Harisma, 1993;

Rafail, Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994;

Rieffel, Rémy, Sociologia mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2008;

Schmemann, Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, trad. din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 1998;

Schmemann, Alexander, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu, București, Editura Sophia, 2002;

Semen, Petre, Introducere în teologia profeților scriitori, Editura Trinitas, Iași, 2008;

Sofronie, Arhim., Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici, 1998;

STAVRE Ion, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Editura Nemira, București, 2004;

Sorlin, Pierre, Mass Media, traducere de Rodica Roxana Anghel și Mihai Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iași, 2002;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943;

Stăniloae, Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, București, 2005;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă – Ascetica și Mistica, Ed. IBMBOR, 1992;

Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;

Schwartzenberg, Roger-Gerard, Statul Spectacol, București, Editura Scripta;

Șoitu, Laurențiu, Comunicare și acțiune, Institutul European, Iași, 1987;

Șoitu, Laurențiu, Retorica audio-vizuală, Iași, Editura Cronica, 1993;

Tia, Arhim. Lect. D. Teofil, ”Preotul păstor și comunicarea religios existențială. Misionaritatea vocației formativ-educative în universul eclezial”, în Revista ”Altarul Reîntregirii”, serie nouă, anul IX, nr.2, iulie-decembrie, Alba Iulia, 2004;

Tihan, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de ecologie socială și protecție umană FOCUS, București, 2002;

Thunberg, Lars, Omul și cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

Van Cuilenburg, J.J. Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 1998;

Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U, Librairie Arman Colin, Paris, 1962;

Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, București, Editura IBMBOR, 1998;

Willet, Gilles, Une introduction aux concepts, aux modèles et aux théories, Ottawa, Ed, du Renoveau Pédagogique, 1992, apud Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, 1996;

Williams, Richard, Readind and Criticism, Frederick Muller, Londra, 1950;

Wolton, Dominique, War game, L’information et la guerre, Paris, 1991

Resurse internet

Legea audiovizualului nr. 504/2002, pe site-ul www.cna.ro

***”La religion dans les médias”, document UCIP, Luxemburg, 1998, <http://www.icomworld.info/do/fif.htm>;

http://www.formula-as.ro/2008/804/spiritualitate-39/puterea-cuvantului-9082

http://anacasian.blogspot.ro/2011/06/promovarea-valorilor-moral-spirituale.html,05.04.2012

http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/pccs/documents/rc_pc_pccs_doc_23051971_communio_en.html;

http://biserica.org/Publicatii/2002/NoVII/03_index.html;

www.basilica.ro

www.patriarhia.ro

www.trinitas.ro

www.chemareacredintei.ro

www.editurapatriarhiei.ro