Presa Literara Romaneasca.perioade. Tendinte. Idei
PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ.
PERIOADE. TENDINȚE. IDEI.
CUPRINS
PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ. PERIOADE. TENDINȚE. IDEI.
♦ ARGUMENT
♦ CAPITOLUL I. Începuturile presei românești
1. Schiță asupra istoricului presei românești. Etape importante
2. Aspecte generale ale stilului publicistic românesc
3. Apariția și evoluția presei europene
4. Calendarele. Almanahurile. Albumele.
5. Precursoare ale ziarelor – foile manuscrise
6. Actul de naștere al presei tipărite
7. Primele proiecte jurnalistice
8. Courrier de Moldavie (1790)
9. Ioan Molnar Piuariu – tentative eșuate
10. Chrestomaticul românesc (1820)
11. Biblioteca românească (1821) și Fama Lipschii pentru Dația (1827)
♦ CAPITOLUL II. Dezvoltarea presei literare românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
1. Foaie pentru minte, inimă și literatură
2. Dacia literară
3. Propășirea
4. Familia
5. Tribuna
6. Convorbiri literare
♦ CAPITOLUL III. Studiu de caz – ,,Veteranii” presei românești: Albina românească (1829) și Curierul românesc (1829)
♦ ANEXE – Reviste literare românești din secolul al XIX-lea. Culegere de articole-program
Caiete critice
Convorbiri literare
Curierul românesc
Curier de ambele sexe
Dacia literară
Familia
Gazeta de Transilvania
Literatorul
Observatorul cultural
Propășirea
Tribuna
♦ BIBLIOGRAFIE
♦ ABREVIERI
ARGUMENT
Istoria presei românești este, în mare parte, strâns legată de istoria modernă a poporului român care, în ultimele două secole, a făcut mari eforturi pentru a realiza unitatea și câștigarea independenței lui culturale și politice. Presa reprezintă unul dintre organele care au contribuit într-o mare măsură la consolidarea structurii politice, culturale și administrative a statului român.
Presa literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada în care nu exista încă o conștiință exactă a specificității faptului literar, și-a deschis paginile celor mai diversificate domenii ale culturii, precum: filosofie, istorie, pedagogie, ortografie, arheologie etc. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut numeroase publicații reprezentantive, al căror profil s-a format în funcție de orientarea estetică a literaturii pe care au publicat-o. Cele mai fundamentale publicații literare ale secolului al XIX-lea, prin tipărirea articolelor-program, au încercat să afirme principii și categorii de promovare a valorilor autentice, de sincronizare a literaturii și a culturii românești cu Occidentul, de confruntare a exagerărilor, dar și de păstrare a unui echilibru între modernitate și tradiție.
Această lucrare de licență, structurată în 3 capitole, propune o prezentare succintă asupra momentelor principale din evoluția presei literare românești din secolul al XIX-lea.
Obiectivele lucrării de licență sunt:
– prezentarea principalelor evenimente din evoluția presei literare românești din secolul al XIX-lea, rolul pe care l-au avut revistele și ziarele în dezvoltarea literaturii și a limbii române
literare moderne.
– interpretarea principalelor idei propuse în articolele-program ale revistelor literare, câteva dintre acestea prezentând adevărate puncte de cristalizare estetică (Dacia literară, Convorbiri literare, Literatorul), cu efect de factor periodizator al unor întregi epoci literare.
În finalul lucrării de licență, am selectat câteva dintre articolele-program publicate, astfel încât să ofer o reprezentare cât mai amplă asupra mișcării literare și culturale din epocă.
Variatele dublete lexicale, dovadă a evoluției și a instabilității limbii, au fost transcrise ca atare: român-rumân, sînt-sunt, societate-sotietate, articol-articul, cuprinde-coprinde, etc.
CAPITOLUL I. ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÂNEȘTI
Schiță asupra istoricului presei românești. Etape importante
Datorită faptului că etapele de evoluție a limbii române coincid doar parțial cu cele ale afirmării și dezvoltării stilului publicistic, am considerat că este necesară în această lucrare de licență o periodizare a principalelor momente din evoluția stilului publicistic românesc, aceasta fiind, inevitabil, o împărțire relativă și convențională.
Un alt motiv care mă trimite spre un astfel de demers este și faptul că, în articolele consacrate presei literare, există diferențe evidente în considerarea anului care marchează începutul presei românești, deosebiri ușor de observat chiar din titlurile câtorva dintre scrierile avute în vedere.
Istoria presei românești este, în mare măsură, strâns legată de frământările istoriei moderne a poporului român care, ultimele două veacuri, a făcut eforturi mari pentru realizarea unității și câștigarea independenței lui politice și culturale. Pe lângă aspirațiile colective ale neamului românesc, despărțit de atâtea granițe provizorii, pe lângă străduințele celor mai luminate capete de a crea România modernă și, în sfârșit, pe lângă aportul mare pe care 1-au adus în această privință Biserica și Școala, adevăratele vetre în care s-au păstrat intacte tradiția, credința și graiul românesc, presa este unul dintre organele ce au contribuit într-o largă măsură la zămislirea și consolidarea structurii politice, administrative și culturale a statului român modern.
Anul 1829, când apar ziare precum Curierul românesc și Albina românească, reprezintă un an de referință pentru publicistica românească, în ciuda unor afirmații recente care încearcă, într-o interpretare protocronistă, să stabilească începuturile presei românești cu mai multe decenii înainte. Astfel, Georgeta Răduică și Nicolin Răduică, autorii Dicționarului presei românești (1731-1918), încearcă sa readucă în discuție un “nou” punct de vedere, afirmând faptul că în anul 1731 are loc începutul presei românești, când apare primul calendar, realizat și tipărit de dascălul Petcu Șoanul din Șcheii Brașovului: ,,În legătură cu începuturile presei românești, există un adevăr istoric, în prezent puțin cunoscut în literatura de specialitate, prin care se demonstrează că în Transilvania, anterior activității istoricilor ardeleni iluminiști (Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior), a existat o continuitate a culturii românești transilvanene în Brașov, afirmație confirmată de către protopopul Radu Tempea, în a cărui cronică ecleziastică se specifică apariția celui dintâi «Calendar» românesc în 1731. Așadar, în afara oricărei îndoieli, marele public trebuie să cunoască realitatea, că această dată devansează cu o sută de ani «Curierul românesc», publicat de Ion Heliade Rădulescu, și «Albina românească», publicată de Gheorghe Asachi, ambele în 1829”.
Afirmarea acestui punct de vedere prin care calendarele se confirmă ca “organe de presă” este contradictoriu cu conținutul noțiunii de presă, aceasta trebuind să raspundă unor nevoi imediate de informare. De asemenea, trebuie să precizez că în lucrările și studiile cunoscute ale evoluției presei europene, calendarele nu sunt incluse în presă, cu toate că primele calendare din Europa se tipăresc încă din anul 1448, cele mai cunoscute fiind calendarele de la Mainz. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în spațiul cultural românesc au circulat asemenea calendare străine (franceze, germane, dar mai ales italiene), în original, în traduceri și în copii, cel mai frecvent dintre acestea fiind Foletul novel, întocmit de către Giovanni Candido Romano (unul dintre secretarii domnitorului), la cererea lui Constantin Brâncoveanu. Giovanni Candido Romano își semna calendarele cu pseudonimul Ioan Frâncul sau Ioan Românul. Pe de altă parte, Calendarul tipărit în anul 1731 de către Petcu Șoanul, apreciat de Georgeta Răduică drept punctul de referință al presei românești, nu reprezintă cel mai vechi calendar cunoscut în spațiul autohton. Mircea Popa ne aduce la cunoștință descoperirea unui ,,Calendar”, pe care îl atribuie diaconului Coresi, cu o vechime mult mai mare, datând din anul 1569.
Scopul principal al primelor gazete sau foi periodice românești era trezirea poporului la viața națională, iar mijloacele prin care încerca să se apropie de acest scop erau graiul românesc, răspândirea gustului de citire în masele populare și dezvoltarea interesului pentru toate chestiunile publice românești. Idealul acesta era cu atât mai greu de atins de la început, cu cât, despre o pătură intelectuală românească propriu-zisă, nu putea fi vorba în momentul înfiripării și apariției primelor organe ale presei românești. Pătura intelectuală de atunci, care simțea lipsa unei gazete ca element de informație, nu simțea lipsa gazetelor românești, deoarece ea își putea procura ziarele străine, de unde se informa asupra evenimentelor politice, militare, culturale și de orice altă natură, ale vremii.
Daca am analiza calendarele propriu-zise ale presei, așa cum consideră Nicolin Răduică și Georgeta Răduică, ar însemna că acest Calendar (1569), atribuit diaconului Coresi, ar fi nu numai primul periodic românesc, dar el ar putea fi considerat chiar primul periodic european, știut fiind faptul că primul periodic din Europa apare în anul 1605 la Anvers, Niewe Tydinghen, urmat de Frankfurter Zeitungen, tipărit în 1615 la Frankfurt pe Main etc. Indiferent de valoarea și vechimea acestora, fără să minimalizam importanța calendarelor, prin structura și conținutul lor, cele mai multe conțin o parte strict astrologică și una calendaristică, iar acestea nu au nimic în comun cu noțiunea de presă, cu atât mai puțin Calendarul din 1731, descris de protopopul Radu Tempea în Istoria besérecei Șchéilor Brașovului (Brașov, 1899) calendar ,,acum întâi rumânescu alcătuitu de pe cel sârbescu”, cuprindea ,,niște lucruri a zodiilor, cine când sa va naște cum va fi”.
Toate inițiativele cărturarilor români de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, alături de aparițiile modeste gazetărești de la începutul secolului al XIX-lea, au format drumul către presa adevarată, care, după părerea mea, începe prin tipărirea Curierului românesc și a Albinei
românești (1829). Din acest moment putem vorbi de presă în sensul modern al acestui termen,
însemnând informație de actualitate, continuitate, periodicitate constantă și, nu în ultimul rând, un public dispus și apt pentru informare.
Mutațiile ample produse în structura mentală a secolului al XVIII-lea, de către iluminism și enciclopedism, intensul proces de europenizare, pornit din Apus, au avut efecte dintre cele mai spectaculoase și în răsăritul Europei, unde popoarele asuprite încep să se trezească la o viață spirituală și națională proprie, să-și descopere rădăcinile istorice, limba și originea. Centrele apusene de învățământ și cultură devin tot mai accesibile școli de formare pentru o intelectualitate avidă de cunoaștere și progres.
Având în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evoluției presei românești în cinci perioade :
1829 – 1860;
1860 – 1900;
1900 – 1947;
1947 – 1989;
1990 – prezent.
Cele cinci mari etape de dezvoltare și afirmare a stilului publicistic trebuie puse în relație directă cu evoluția sistemelor juridice și politice, acestea determinând, de regulă, relațiile dintre presă și putere. Eminescu insistă, referitor la acest aspect, în unul dintre studiile sale din ciclul Icoane vechi și icoane nouă, asupra rolului pe care îl aveau publicațiile la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca mediator în relația putere-presa-public, remarcile sale menținându-și parțial valabilitatea și astăzi: ,,Se știe ca sînt făcute pentru a trezi patimile societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborîrea altora” (VI. Frază și adevăr, X, 30).
Acest criteriu general de periodizare a presei trebuie să aibă în vedere și alte elemente care sa țină seama de evoluția sistemelor economice și culturale a societății, existența unor cititori instruiți, interesați de viața publică, precum și gradul de dezvoltare a tehnologiei de imprimare și de transmitere a informației. Fiecare perioadă marchează, în general, un anumit stadiu de afirmare s.
Având în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evoluției presei românești în cinci perioade :
1829 – 1860;
1860 – 1900;
1900 – 1947;
1947 – 1989;
1990 – prezent.
Cele cinci mari etape de dezvoltare și afirmare a stilului publicistic trebuie puse în relație directă cu evoluția sistemelor juridice și politice, acestea determinând, de regulă, relațiile dintre presă și putere. Eminescu insistă, referitor la acest aspect, în unul dintre studiile sale din ciclul Icoane vechi și icoane nouă, asupra rolului pe care îl aveau publicațiile la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca mediator în relația putere-presa-public, remarcile sale menținându-și parțial valabilitatea și astăzi: ,,Se știe ca sînt făcute pentru a trezi patimile societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora sau coborîrea altora” (VI. Frază și adevăr, X, 30).
Acest criteriu general de periodizare a presei trebuie să aibă în vedere și alte elemente care sa țină seama de evoluția sistemelor economice și culturale a societății, existența unor cititori instruiți, interesați de viața publică, precum și gradul de dezvoltare a tehnologiei de imprimare și de transmitere a informației. Fiecare perioadă marchează, în general, un anumit stadiu de afirmare și de perfecționare a stilului gazetăresc, cu toate acuzele de amatorism și improvizație, de mistificare deliberată a realității și de vulgaritate (excesele au existat și, din nefericire, există și astăzi, atât în presa românească, cât și în cea straină) aduse presei.
Începând cu anul 1840, presa română ia o dezvoltare mai largă. După ce, în 1838, apăruse la București primul cotidian, România, în 1840 apar la Iași revista Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu, istoric și om de stat român, și Arhiva românească, a aceluiași, sau Magazin istoric pentru Dacia a lui Laurian, care apărea la București, consacrate, mai ales, studiului problemelor istorice. În 1844, Kogălniceanu impreună cu poetul Vasile Alecsandri scoate ziarul Propășirea, titlu pe care insă cenzura 1-a interzis, autorizând numai sub titlul acestei publicații: Foaie științifică și literară, sub care a apărut câțiva ani. Este epoca în care preparativele pentru revoluția națională de la 1848 se fac într-o atmosferă de încordare și într-un spirit de înaltă conștiință istorică a destinului și misiunii poporului român. O dată cu izbucnirea revoluției, care se inlănțuia printr-o serie de fapte istorice și revendicări similare cu revoluțiile ce au izbutit în același timp în Franța, Italia și la popoarele din Monarhia austro-ungară, apare presa revoluționară românească, ilustrată, mai ales, de ziarul Poporul suveran, care apărea cu acest motto: „Libertate, egalitate, fraternitate" și în jurul căruia se strânsese cea mai strălucită pleiadă a luptătorilor naționaliști din 1848, în frunte cu D. Bolintineanu, N. Bălcescu, C, Boliac, Gr. Alexandrescu și alții: în același an, apare și Pruncul român al lui C.A. Rosetti, de asemenea un strălucit gazetar și om politic român. După Revoluția din 1848, revoluționarii expatriați continuă propaganda lor în străinătate, scoțând chiar și ziare, cum este cazul cu Republica română a lui Ion Brătianu, la care colaborau și C. Boliac și C.A. Rosetti, apărut mai întâi la Paris (1851), apoi la Bruxelles (1853). În această vreme, Ion Brătianu, liderul revoluționarilor români, vorbea „de o patrie cu 10 milioane de români care pot să aibă, aceleași drepturi și o parte întreagă și egală la suveranitatea națională, o familie, dacă vor să și-o câștige prin dragostea și moralitatea lor, o proprietate, dacă vor să muncească. Această patrie nouă, România, trebuie să trăiască într-o înțelegere frățească cu celelalte națiuni de aceeași origine, ca Italia, Franța, Spania și Portugalia, astfel ca toată rasa Iatină, care reprezintă mai mult decât oricare alta civilizația modernă, să formeze un singur bloc și să-și poată îndeplini în întregime misiunea ei în lume". În aceste cuvinte se rezumă aspirațiile tuturor celor ce au luptat pentru înființarea statului român modern. Tot la Paris, mai apare, de asemenea, Junimea română, a lui Alexandru Odobescu, a poetului Sihleanu și a lui Gheorghe Crețeanu. Printre cei expatriați, activează intens și C. Boliac, care scoate la Brașov o gazetă, Expatriatul român, unde-și manifestă ideile revoluționare și naționaliste proprii generației sale. În Transilvania mai apar în această vreme Învățătorul Poporului, scoasă, de Timotei Cipariu de la Blaj, în 1848, Democrația și Amicul Poporului, scoase în 1849 de Sigismund Pop. Bucovina are și ea organul ei, care este foaia Bucovina, „gazetă românească pentru religie și literatură", scoasă de frații Hurmuzache, iar mai târziu, în 1865, apare Foaia Societății pentru cultură și literatură română în Bucovina. Toate acestea, împreună cu numeroase altele, dezbat problemele la ordinea zilei și sunt însuflețite de un înalt accent patriotic.
Adevărata presă românească însă, cu rol social, începe abia în ziua în care domnitorul Grigore Ghica ridică cenzura, dând astfel, posibilitatea scriitorilor și publiciștilor să-și manifeste ideile în mod liber și curajos. Prin Unirea Principatelor de la 1859 și alegerea unui singur domnitor în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, prima etapă a revendicărilor patriotice românești a fost înfăptuită. La 1866 se instaurează dinastia, care înseamnă pentru România începutul unei noi istorii.
Periodizarea propusă mai sus este relativă, în sensul că, între aceste delimitări convenționale există, cu siguranță, și elemente de continuitate sub raport tematic, dar, mai ales stilistic, capitol insuficient analizat, deocamdată, în literatura de specialitate. Studiile consacrate jurnalisticii au vizat doar anumite perioade din evoluția stilului publicistic, astfel încât, în prezent, nu avem încă o istorie integrală a presei, acut resimțită în cercetarea românească. Pe lângă studiile, monografiile și dicționarele de presă existente, stimulativă în realizarea unei asemenea lucrări ramâne Istoria presei românești de la primele începuturi până în 1916, scrisă de Nicolae Iorga și apărută în anul 1922.
Prin elaborarea unei istorii generale a presei românești s-ar clarifica și unele puncte de vedere divergente cu privire la originile acesteia, deschizându-se, în același timp, alte perspective de cercetare în diverse domenii (istoria literaturii, istorie, sociologie etc.). Pledoaria noastră pentru o istorie a presei autohtone, completată și reactualizată ca informație, pornește de la constatarea că, în alte spații culturale, lucrărilor de sinteză a presei li se acordă
atenția cuvenită. A se vedea numai două dintre lucrările de istorie a presei franceze, indicate de Jean-Nöel Jeanneney în bibliografia cărții sale: René de Livois, Histoire de la presse française, I. Des origines à 1881, II. De 1881 à nos jours, Éditions Spes-Lausanne, 1965; Claude Bellanger, Jacques Godechot, Pierre Guiral și Fernand Terrou, Histoire générale de la presse française, Paris, P.U.F. (lucrare în cinci volume): t I Des origines à 1814, Paris, 1969, [634 p.]; t II De 1815 à 1871, Paris, 1969, [466 p.]; t III De 1871 à 1940, Paris, 1972, [688 p.]; t IV De 1940 à 1958, Paris, f.a., [488 p.]; t V De 1958 à nos jours, Paris, 1976, [550 p.].
Aspecte generale ale stilului publicistic românesc
Stilul publicistic românesc s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esență modernă, și cuprinde în sfera sa o gamă de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, stiințifică, artistică, sportivă etc., îndeplinind astfel funcția de mediatizare, dar și de influențare a opiniei publice. Textele publicistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive și convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar pastrând, în general, un echilibru firesc între tradiție și inovație.
Datorită receptivității la inovație și conținutului său variat, încă de la apariția primelor ziare românești, stilul publicistic a reprezentat unul din principalele instrumente în procesul de introducere și adaptare a neologismelor, precum și în acțiunea de perfecționare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, datorită circulației și influenței imediate asupra cititorilor, la care trebuie sa adăugăm prestigiul redactorilor și al colaboratorilor (în general scriitori și oameni de cultură recunoscuți în epocă), presa din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare masură, la stabilirea și la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunțare treptată și conștientă la elementele regionale și populare.
Negarea existenței stilului publicistic sau anexarea lui la stilul beletristic reprezintă, probabil, și consecința indirectă a faptului că aproape toți marii nostri scriitori, începând cu Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici și continuând cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu ș.a., au fost si mari gazetari.
De altfel, în toate etapele de dezvoltare a societății românești din secolul al XIX-lea,
apariția presei constituind un atribut al unei lumi ce tindea spre modernitate, și până în prezent, putem constata o colaborare fructuoasă și activă a scriitorilor, în primul rând, în paginile ziarelor sau revistelor. Fenomenul nu este specific doar spațiului cultural românesc, marii scriitori și-au împletit destinul lor artistic și printr-o colaborare (permanentă sau ocazională) la presa vremii: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ș.a.
Întrucât cei care practicau ziaristica erau și mari scriitori (unii dintre aceștia, cum ar fi Mihai Eminescu, I. L. Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii), interferențe stilistice între stilul publicistic și stilul beletristic s-au produs și se produc în permanență, cu efecte benefice, în primul rând, pentru stilul publicistic, dar și cu rezultate pozitive pentru evoluția literaturii.
În primele două etape de dezvoltare a stilului publicistic (1829-1860; 1860-1900), timp în care s-au produs mari schimbări în evoluția societății românești, în paginile ziarelor au avut loc ample campanii de clarificare ideologică. Tot în presă s-au propus soluții care priveau dezvoltarea, unificarea și îmbogățirea limbii literare și s-au publicat creații literare valoroase, încercându-se o selecție mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme. Presa și literatura cunosc acum o perioadă de emulație, apropiindu-se, dar și separându-se din punct de
vedere stilistic, prin scopul urmărit, care impunea jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Ca să folosim terminologia retoricii antice, literatura tindea tot mai mult către un stil ales (,,înalt”), în timp ce presa cultiva ,,stilul de jos”, în sensul unei comunicări lărgite, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.
Odată cu apariția Daciei literare (1840), asistăm la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate și conduse de renumiți scriitori și oameni de cultură: Dacia literară, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, România literară (Iași, 1855), condusă de Vasile Alecsandri, Convorbiri literare (Iasi, 1867-1944), revistă fondată de Societatea Junimea și condusă de Titu Maiorescu, Tribuna (Sibiu,1884), editată de I. Slavici. Presa literară nu cuprindea, la începuturile ei, numai publicații cu caracter strict literar, ea
a fost în acea perioadă mai mult o presă culturală și politică, cu un spectru larg, în domenii precum: istoria, filosofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc. Prin programele lor, cele mai importante publicații literare din secolul al XIX-lea au stabilit principii și criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerarilor, de sincronizare a culturii și a literaturii românești cu Occidentul, dar și de pastrare a unui echilibru între tradiție și modernitate.
Apariția și evoluția presei europene
În ansamblul mijloacelor de comunicare, presa deține un loc privilegiat atât prin vechimea, cât și prin desăvârșirea la care a ajuns, ca principal instrument de informare și de interpretare a realității, determinând, de cele mai multe ori, ideile, gesturile și reacțiile cotidiene, simpatiile și antipatiile ,,curente” din cadrul unei comunități sociale.
Apariția și evoluția presei este fixată, în general, după inventarea tiparului, dar nu trebuie să pierdem din vedere și așa-zisa ,,preistorie” a acesteia, deoarece dorința de informare s-a manifestat înainte de apariția scrisului și, evident, înainte de apariția și generalizarea tiparului. Cele mai multe dintre studiile și lucrările consacrate perioadei de început a presei europene au evidențiat faptul că primele manifestări, care pot fi încadrate în categoria genurilor și speciilor jurnalistice, sunt rezultatul apariției buletinelor din Roma Antică – Acta publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus –, datând din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.). Evenimentele importante ale fiecarui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau numite ,,analele pontifilor” (dar și Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind accesibile la început doar patricienilor, apoi și plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus și Acta diurna, care conțineau informații despre adunările senatului, cuprinzând părți din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente
militare, informații despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamități și chiar ceea ce astăzi am numi ,,faptul divers”.
Prin intermediul acestora, cetățenii erau informați asupra principalelor decizii ale autorităților, noutățile zilei fiind afișate în piața publică sau în forum. Diurnarii erau cei care scriau aceste foi, unul dintre cei mai cunoscuți a fost Caius Sallustius, protejatul lui Iulius Caesar, cel care coordona Commentarius rerum novarum (,,cronica noutăților”), o foaie săptămânală, care apărea în peste 10000 de exemplare, textul inițial fiind recopiat de cei peste 300 de scribi.
Pe lângă aceste modalități oficiale de comunicare, o pondere însemnată, în împrejurările de atunci, o aveau informatorii orali, porecliți subrostrani. Într-o scrisoare a lui Coelius către Cicero, se menționează că la Roma, în apropierea Rostrelor, asemenea persoane bine informate furnizau noutăți plătite celor interesați.
Modestele foi existente la Roma aveau un caracter strict administrativ. Departe încă de presa periodică modernă, aceste mijloace incipiente de informare, urmate spre sfârșitul Evului Mediu de foile manuscrise (numite la Veneția avvisi, iar în Germania zeytungen), erau citite, probabil, cu interes de către autoritățile de la Roma, sau din provincii. Ar fi hazardat să considerăm că astfel de buletine, al căror conținut era preponderent comercial, care circulau, în principal, la Roma, ar fi putut să determine sau să influențeze apariția presei din provinciile Imperiului Roman. Ecouri ale acestor substituienți ai ziarelor de mai târziu au ajuns, probabil, prin intermediul militarilor care veneau de la Roma sau din alte părți ale lumii romane, inclusiv în Dacia sau în alte regiuni, de unde aceștia trebuiau să informeze autoritățile asupra evenimentelor importante din teritoriile ocupate.
Referitor la originile presei, nu credem că este lipsită de interes opinia lui René de Livois, care consideră că originile îndepărtate ale jurnalismului sunt cu mult mai timpurii decât în spațiul european. Autorul, într-o documentată lucrare consacrată istoriei presei franceze, menționează că apariția acestor mijloace de comunicare, puse până acum în legatură cu Acta diurna sau cu foile manuscrise din secolele al XV-lea și al XVI-lea, este cu mult mai îndepărtată, dacă ne raportăm la spațiul cultural european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispoziția lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”.
Un rol important în apariția primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut, desigur, inventarea tiparului, de avantajele căruia astăzi nu se mai îndoiește nimeni, deși plenul Sorbonei hotarâse, în 1533, distrugerea mașinilor de tipărit: ,,…aceste invenții drăcești care dau naștere în fiecare zi la o mulțime mare de cărți vătămătoare”. Apariția la Strasbourg (după unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburătoare invenții a lumii occidentale, datorate lui Johann Gutenberg, a condus la tipărirea primei cărți din Europa (Lyon, 1473) și la apariția, în Franța, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale” (ofereau informații generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzaționalul, prin titluri care urmăreau să atragă atenția: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în Italia, ,,gazzette”. Tipărirea și difuzarea acestora, mai întâi fără regularitate, a constituit ,,trăsătura majoră a acestei prime faze, de la sfârșitul secolului al XV-lea până la începutul celui următor”, urmată, în Franța, de publicațiile cu un caracter popular, denumite ,,canards”, foi de scandal, care povesteau un fapt extraordinar, real sau, de cele mai multe ori, imaginat; prima foaie de acest tip datează din anul 1529, astfel de publicații cunoscând apogeul în secolul al XIX-lea.
Calendarele. Almanahurile. Albumele.
Emoționanta mărturie a lui Radu Tempea ne-a fost furnizată de o lucrare de anvergură și de ținută științifică excepțională, semnată de Georgeta Răduică și Nicolin Răduică: Dicționarul presei românesti, 1995, Editura științifică. Prin osârdia lor nobilă și încărcată de semnificații, soții Răduică, distinși profesori, cercetători și impătimați căutători de valori de minte și de suflet, refixează în istoria presei reperele de vârstă, de conținut și de generații, in teritoriu românesc și în provincii românești sub ocupație străină.
Astfel, CALENDARUL dintâi, din 1731, tipărit cu o sută de ani înaintea „Curierului românesc", al lui I. H. Rădulescu și „Albinei Românești", a Iui Gh. Asachi, ambele în anul 1829, considerate momentul de ctitorie, conferă presei o vârstă de două veacuri și jumătate. În cele peste 550 de pagini, cuprinzând 7500 de publicații, pe parcursul anilor 1731-1918, Dicționarul presei românești repertorizează, aproximativ 8000 de titluri scoase de românii de pretutindeni, provinciile de sub stăpânire străină, prizonieri în lagărele din Rusia, Germania sau Italia, alții emigranți în exil, alături de confrați aparținând minorităților etnice din vechile granițe ale Statului Român sau din România Mare de după Decembrie 1918.
Dicționarul presei românești confirmă, pentru prima dată, calendarele și almanahurile ca organe de presă cu îndelungată tradiție, circa o mie de publicații, a căror descriere deschide noi perspective cercetării de presă, completează lacunele din bibliografiile de profil anterioare, clarifică interpretări confuze sau eronate din unele sinteze și istorii literare.
Componentă a presei românești, calendarele au constituit de-a lungul timpului o inepuizabilă sursă de lectură instructivă, plăcută tuturor vârstelor, având în vedere faptul că în paginile lor au fost tipărite teme dintre cele mai diverse, de obicei tratate de ziariști-scriitori, cărturari, astrologi, medici, prelați.
Cel dintâi Calendar, consemnat la 1731 de cronicarul ecleziastic transilvănean, protopopul Radu Tempea, fixează începuturile presei românești. El a fost elaborat de dascălul Petcu Șoanul, în tipografia proprie din Șcheii Brașovului, cu caractere chirilice și a circulat și în variante manuscrise românești și grecești. Conținutul acestui Calendar cuprindea informații astrologice, cronologice, îndrumări practice.
Zecile de calendare se tipăreau atât în ținuturile românești propriu-zise cât și în orașe aflate sub ocupație: la Buda, în Crăiasca Tipografie a Universității Ungurești din Pesta; la Cernăuți (cel mai vechi calendar românesc din Bucovina, în 1814); la Viena (1794, calendar alcătuit de Paul Iorgovici); la Chișinău (cu caractere slave, „Calendarul Basarabiei").
În momentul în care editorii acestor numeroase calendare au renunțat la titulatura lor comună și au orientat conținutul spre o anumită arie de informații și interese așteptate de cititori, s-a produs o dirijare tematică oglindită chiar în noile titluri. Astfel, au apărut: Calendarul astronomicesc, Calendar antic, Calendarul armatei, Calendarul babelor, Calendarul basmelor, Calendarul bisericesc ortodox (acesta în multe variante), Calendarul Bunul econom, Calendarul comercial, Calendarul copiilor, Calendarul cultivatorului, Calendarul cultural al învățătorilor, Calendar de casă, Calendar de mână, Calendarul Dracului, Calendarul familiar, Calendarul femeii, Calendarul «Funcționarul», Calendarul Ghimpelui, Calendarul gospodarilor săteni, Calendarul Gura satului, Calendarul Gutenberg, Calendarul industriașului, Calendar israelit, Calendar istoric (cu adăugiri „popular", „amuzant", „literar"), Calendarul lectorului român, Calendarul lui Moș Crăciun, Calendarul lui Nastratin Hogea, Calendarul militar, Calendarul Muncitorului, Calendarul nostru (în multe variante), Calendar nou, Calendar oficial al alergărilor, Calendarul Partidului Național-Liberal (și ale altor partide), Calendar așezat pe șapte planete (in multe variante), Calendar pedagogic, Calendar pentru poporul românesc (in diverse ipostaze), Calendar pentru toți românii, Calendarul plugarului, Calendar portativ (in multiple variante), Calendarul ,,poveștilor", „practic", „progresului", „puricelui", „războiului", „seaiului", „sufletesc", „monetar", „talmeș-balmeș", „umoristic"), etc.
O altă componentă circumscrisă evoluției presei este aceea pe care ne-o oferă albumele și almanahurile, de asemenea multă vreme ignorate în cercetarea de profil. Și aceste scrieri au purtat pecetea dăruirii și talentului ziariștilor, scriitorilor, artiștilor, dascălilor, învățătorilor, altor izvoditori de gânduri luminoase pentru semenii lor, cu toții dând individualitate filelor de albume sau almanahuri. Ca orientare, observăm că aceste scrieri se autodefinesc prin titlurile lor, din care noi redăm o parte: ALBUMUL („Academiei de Muzică și Artă dramatică"; „Dreptății"; „Internațional"; „Învățătorului", „Literar", „Israelit ilustrat", „Macedo-Român"; „Pelerinilor români"; „Științific și literar" etc.).
Cu titulatura de ALMANAH s-au publicat numeroase asemenea scrieri de presă, în românește și în alte limbi, în țară și în străinătate. Redăm selectiv: „Almanah „Claymoor". Guide de High-(1866); „Almanach de Bucarest" (1886); „Almanach de la cathédrale Saint-Joseph de Bucarest" (1907); „Almanach de la Cour et de l'État de la Principauté de Valachie" (1840), „Almanach du théâtre de Boukarest" (1833/34) acestea, după cum se observă, în limbi străine și într-o ortografie a acelui timp.
Celelalte câteva zeci de almanahuri ale secolului trecut și începutul secolului al XX-lea se recomandă singure ca profil, prin titlul generic de ALMANAH/ALMANAHUL urmat de indicele tematic. De exemplu: „ALMANAHUL american", 1868-1871; „școlii și bisericii", 1898-1898; „celor mai frumoase femei", 1861; „comercial", 1886; „cultelor", 1868; „de învățătură și petrecere", 1842/46; „financiar, industrial și comercial", 1918; „Gazetei țăranilor", 1895; „ilustrat", 1909; „ilustrat al ziarului Adevărul", 1898-1917; „ilustrat pentru școală și familie", 1898; „învățătorului român", 1898/99/1900; „jubiliar", 1909; „Academia ortodoxă, 1884/1909; „lui Moș Teacă", 1901-1903; „agricol", „muzical", „preotului român", „românului", „Societății (Andrei Șaguna, Petru Maior, Protecția animalelor), incomplete enumerări de titluri, ani de apariție, semnificații. Și în acest caz cercetătorul poate să aducă la lumină prețioase contribuții de presă, în această zonă pornind de la fișele bibliografice alcătuite de aceiași cercetători ai Dicționarului presei românești (cf. pp. 25-37).
Foile manuscrise – precursoarele ziarelor de astăzi
Foile manuscrise, precursoarele ziarelor, au constituit o etapă importantă care au prefigurat începuturile jurnalismului în Europa, iar inventarea tiparului a însemnat pentru foile manuscrise, difuzate în Italia, Anglia, Franța, Germania sau Olanda, un concurent serios, ceea ce nu va duce însă la impunerea rapidă a presei tipărite, care, exceptând Marea Britanie, va fi supusă unei stricte cenzuri din partea autoritatilor, astfel încât știrea manuscrisă și cea tiparită au coexistat, disputându-și întâietatea, și în secolul al XV-lea, chiar și mai târziu, până la începutul secolului al XVIII-lea.
La început, acestea erau foi volante și aveau un rol informativ, fiind lipsite de periodicitate. Ele aveau drept scop să informeze monarhii și familiile nobiliare. Sunt citate cazurile lui Eduard al III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al prinților electori din Saxonia, din aceeasi perioadă, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte. Există documente păstrate în Biblioteca Universității din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau în Biblioteca Națională din Viena care atestă, pentru secolele al XV-lea si al XVI-lea, prezența unor colecții ale acestor foi manuscrise cu informații din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg, Viena, Madrid, Paris, Londra, Varșovia, Constantinopol etc.).
Gazetele-manuscris difuzau informații economice (monede, prețuri, piețe, transporturi), politice (tratative, conflicte militare), dar și fapte diverse. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, circulau foi de acelasi tip care, între timp, erau tipărite.
Istoria reține în acest sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franța, Zeitung – pentru Germania, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks – pentru Anglia, dar și titluri precum Mercur, Gazeta sau Jurnal. Câteva dintre trăsăturile definitorii pentru ideea de presă se pot regăsi în spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulației informației, de ,,valorificarea” faptului divers, este de reținut și ceea ce Jean-Nöel Jeanneney socotea un fel de ,,presă de atitudine” prin care se influențează ,,afacerile publice”, crescând ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de altă parte, aceste foi circulau ușor și puteau evita ,,controlul” autorităților. În felul acesta vorbim și despre o altă paradigmă, cea a luptei dintre cenzură și libertatea presei, dramatica relație care va acoperi secolele urmatoare. Ideea apare și în Histoire de la presse a lui Pierre Albert.
În acest sens, toți istoricii amintesc câteva exemple. În 1275, o ordonanță regală prevedea, în Anglia, pedepsirea celor care difuzează știri false. În 1534, cenzura devine o realitate în Franța. Între 1569-1572, papa Pius al V-lea impunea sancțiuni grave, mergând până la condamnarea la moarte a celor care raspândeau avvisi, prin care era atacată biserica catolică.
A mai intervenit ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Chiar dacă tiparul este un produs al secolului al XV-lea, presa tiparită își face loc treptat, coexistând cu substituienți mai vechi sau cu alte forme ,,de tranziție”. Din această ultimă categorie merită evidențiate almanahurile, ,,une sorte de journal annuel” (cu apariții la date fixe și o regularitate anuală, numele provenind de la un cuvânt arab, cu sensul de ,,anul viitor”), povestirile istorice, cu notarea faptelor ,,jour par jour” și publicațiile populare, despre care am amintit.
Actul de naștere al presei tipărite
Actul de naștere al presei periodice europene se va concretiza însă abia la începutul secolului al XVII-lea. În 17 mai 1605, la Anvers, în Olanda, a apărut – la intervale inițial neregulate – jurnalul saptămânal Nieuwe Tijdinghen (Știrile recente), tipărit de Abraham Verhoeve (1575-1652), urmat la un deceniu de Frankfurter Zeitung.
În anii următori, apar aproape concomitent publicații periodice la Berlin, Hamburg (1616), Stuttgart (1619), Köln (1620), Amsterdam (1620) Florența (1636), Roma (1670), Stockholm (1675), Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703). La Londra, Nathaniel Butler fondeaza, în anul 1622, primul săptămânal, Weekely Newes, iar la Paris, datorită medicului Théophraste Renaudot (1586-1653), apare La Gazette (30 mai 1631), primul jurnal în înțeles modern (4 pagini, in quarto, 8 pagini (1632), un tiraj care ajungea de la 300 la 800 de exemplare), care includea mai ales informații politice, dar și mondene. Fondatorul gazetei, difuzată prin intermediul gazetierilor, sublinia: ,,C’est le journal des Rois et des puissances de la terre; tout y est par eux et pour eux, qui en font le capital; les autres personnages ne leur servent que d’accessoire”.
La Gazette a fost completată, din noiembrie 1631, cu Nouvelles ordinaires, un hebdomadar de 4 pagini, care a apărut până în anul 1683, fiind urmat de suplimentul lunar Relations des nouvelles du monde, în care Renaudot a încercat să practice un jurnalism de analiză, dar care nu a reușit să capteze suficient atenția cititorilor, fiind nevoit să renunțe și să tipărească Extraordinaires, un fel de ocazionale, cu periodicitate variabilă, privind evenimente deosebite. Aceste suplimente, foarte numeroase până în 1670, ofereau, după cum menționează Pierre Albert, un material tipărit, superior adesea celui din Gazette. Théophraste Renaudot are, de asemenea, meritul de a fi pus bazele publicității în Franța, prin editarea periodicului Bureau d’adresse et de rencontre (1630), publicație de anunțuri, unde se înregistra ceea ce numim astăzi ,,mica publicitate”(cumpărari, vânzări, oferte de diverse servicii, cereri și oferte de locuri de muncă).
În Italia, primele ziare au apărut la Florența, în 1636, și la Roma, în 1640; la Madrid, Gaceda datează din 1661, iar în Suedia, primul periodic a fost tipărit în 1645, Post-och Inrikes Tidningar, care se află în circulație și astăzi cu același titlu.
În Danemarca, cel mai vechi ziar, Berlingske Tidende, datează din anul 1749, fiind fondat de E. H. Berling. Åbo Underrättelser este cel mai vechi cotidian finlandez (tipărit în suedeză), la Turku, în anul 1823. La Sankt-Petersburg, țarul Petru cel Mare își creează, în 1703, propriul ziar, Gazeta de Saint-Petersburg.
În ceea ce privește periodicitatea, reținem că primul cotidian tipărit din Europa a apărut la Leipzig, Leipziger Zeitung (1660), care publica ,,știri noi din război și din toată lumea”. The Athenian Mercury (1691) este primul periodic englez cu apariție regulată, fiind redactat de John Dunton și de către membrii de la Athenian Society, urmat de Daily Courant (1702), ziar care va apărea timp de 33 de ani, grație seriozității informațiilor și a promptitudinii serviciilor poștale (primul serviciu poștal de stat din Anglia a luat ființă, sub Eduard al IV-lea, în 1478, iar în Franța, în 1464, în timpul lui Ludovic al XI-lea), considerat primul cotidian modern din istoria presei. Modelul acestuia va fi urmat și de alte jurnale englezești: The Daily Post (1719), The Daily Journal (1720), The Daily Advertiser (1730); periodicitatea zilnică, dublată de includerea editorialului, ca specie gazetărească distinctă, marchează evoluția jurnalismului politic.
Fenomenul depășește granițele Europei, extinzându-se și în America, în America de Sud sau în Asia. Începuturile presei americane au fost oarecum ezitante; prima publicație a fost The Public Occurences, care a apărut la Boston (26 septembrie 1690), dar care nu a avut decât un singur număr; cea de-a doua, The Boston News Letter, a avut, de asemenea, o existență efemeră. Prima publicație americană, cu adevărat originală, a fost Pennsylvania Gazette, aparută la Philadelphia, în 1728, din inițiativa lui Benjamin Franklin, iar cel mai vechi ziar din America de Nord, The Quebec Chronicle-Telegraph, a fost fondat de William Brown, sub titlul, Quebec Gazette (21 iunie 1764). Formula presei populare, în sensul ei actual, a fost inventată în Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Este vorba despre o presă caracterizată de preferință pentru articole condensate, pentru
titluri imense, pentru subiecte de scandal sau senzaționaliste etc. Tabloidul de astăzi, ziarul de format mic, cu o minimă paginație, dar cu o bogată ilustrație, este, potrivit cercetărilor recente, succesorul direct al acestei prese populare, care prin prețul și conținutul său, cucerește mediile populare, transformând pentru prima dată presa într-un mijloc de difuzare în masă a informațiilor. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a ziarelor americane a fost influențată de presa engleză; abia după 1830 începe să se profileze o reînnoire a presei americane, care va anunța extraordinara sa dezvoltare și diversitate.
Apariția și consolidarea presei a fost marcată nu numai de evoluția tehnologiei, în principal a tiparului, dar și a altor instrumente la fel de necesare, cum ar fi, printre altele, telegraful cu brațe mobile, inventat de francezul Claude Chappe (1794), inventarea presei cilindrice de către Friedrich Koenig și Andreas Bauer (1812) sau de utilizarea presei rotative de către americanul Richard Hoe (1845), ci și de evoluția vieții politice și dezvoltarea relațiilor comerciale. ,,Noua viziune asupra vieții – menționa F. A. Hayek – s-a răspândit odată cu comerțul, din orașele negustorești ale Nordului Italiei înspre Vest și Nord, strabătând Franța și
Sud-Vestul Germaniei până în Țările de Jos și insulele britanice, prinzând rădăcini adânci oriunde nu există o tiranie care să o înăbușe. În Olanda și în Marea Britanie, pentru întâia oară, presa a avut prilejul să se dezvolte liber și a devenit baza vieții sociale și politice a acestor țări”.
Presa a început să devină o tribună de dezbatere ideologică, un factor de vehiculare a noilor ideologii, dar și un pericol pentru regimurile politice autocratice. Relația cu puterea politică devine, treptat, condiția existenței unei libertăți a expresiei, problema centrală a evoluției presei. De altfel, primele ziare în sens modern apar în țări în care nu existau regimuri politice absolutiste, cum este Olanda și Anglia.Trăsăturile de bază ale presei se cristalizează treptat, și, ceea ce nu este deloc lipsit de importanță, se afirmă și se consolidează o noua profesie, cea de gazetar. În aceeași măsură, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea.
Apar publicații orientate spre stiință, economie, literatură sau de factură umoristică. Astfel, alături de ziarele de interes general, de tip gazetă (cuvânt derivat din it. gazzetta, care însemna ,,monedă mică”: bănuțul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat și numele), se conturează publicațiile de cultură și cele de divertisment, bogate în fapt divers. În Franța, etalonul publicațiilor culturale a fost Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665), devenit mai târziu, în anul 1816, Journal des savants, cel mai vechi periodic literar și științific din Europa, fondat de Denis de Sallo (1623-1669), sub patronajul lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683): un săptămânal cu dominanță bibliografică, tipărit sub forma unui buletin de 12 pagini, al cărui obiectiv principal era de a prezenta toate cărțile importante (literare sau științifice): ,,ce qui se passe de nouveau dans la République des lettres”.
Apariția primului număr din Journal des sçavans, care își propunea să prezinte noile descoperiri din domeniul artelor și al științelor (fizică, chimie, mecanică, anatomie, astronomie etc.), a suscitat interesul membrilor de la Royal Society din Londra. Trei luni mai târziu, pe 6 martie 1665, un ziar similar, dar consacrat în mod special noilor observații și experimente științifice, va fi editat de Henry Oldenburg, sub titlul Philosophical Transactions, servind ca model periodicelor științifice din Europa: Giornale de’ letterati (Italia, 1668), Acta eruditorum Lipsiensium, fondat de Otto Mencke în Germania. [În spațiul românesc, ideea fondării unei reviste științifice a avut-o Luigi Cazzavillan, care, în anul 1884, editează Ziarul călătoriilor și al întâmplărilor de pe mare și uscat (iunie-sept 1884 si 5 nov. 1897-15 nov. 1916; de la 12 nov. 1913 si până la 15 nov. 1916, publicația se intitulează Ziarul științelor populare și al călătoriilor. Reapare la 6 ianuarie 1920, sub direcția lui Stelian Popescu)].
În anul 1672, apărea, la Paris, Mercure Galant (devenit, în 1724, Mercure de France), periodic saptămânal, de tip magazin, fondat de Jean Donneau de Visé (1638-1710), care, inițial, își propunea să informeze cititorii despre subiecte diverse (noutăți din teatru, ultimele zvonuri care circulau în saloanele pariziene) și să publice poeme și istorioare (,,historiettes”), dar care a devenit rapid o publicație preponderent literară, cu un conținut variat și original.
Secolul următor aduce cu sine apariția unor reviste specializate: L’année littéraire (1754-1776, publicație fondată de Élie Fréron (1718-1776), în care critica literatura din timpul său, raportând-o modelelor literare din secolul al XVII-lea, multe dintre textele sale polemice vizându-l pe Voltaire; L’Observateur littéraire (1758-1761) a fost tipărit din inițiativa abatelui Joseph de La Porte, fiind urmat, un an mai târziu, de apariția revistei La semaine littéraire (1759), aceste două publicații fiind primele reviste literare specializate; Le courier de la mode (1768), primul jurnal de modă francez, Le nouveau spectateur (1776), primul jurnal de critică teatrală, Journal de Paris (1 ianuarie, 1777), primul cotidian francez, fondat de Antoine Cadet de Vaut, Coranrez si Dussieux. Pe lângă periodicele amintite, au apărut Journal des Dames, Journal de Médicine, Journal du Commerce, Journal du Palais etc., a căror apariție era un evident indiciu al diversificării funcțiilor presei scrise, marea parte a noilor publicații preluând, de cele mai multe ori, formula practicată de Journal des savants sau de Mercure Galant (Mercure de France). În ceea ce privește publicațiile de divertisment și de scandal, amintim, în Franța, cazul insolit al ziarului La muze historique (Gazette burlesque), creat de Jean Loret, care a publicat, între 1650 si 1665, cu mare succes, un săptămânal în întregime versificat de el însuși. În decurs de 15 ani, Loret a creat peste 400.000 de versuri, lipsite, în general, de valoare literară. Ziarul avea 4 pagini (ultima fiind întotdeauna albă), in folio, și constituie astăzi o sursă importantă în reconstituirea evenimentelor din primele decenii ale celei de-a doua jumătați a secolului al XVII-lea, în paginile gazetei fiind relatate fapte diverse, anecdote, știri din lumea mondenă pariziană. Suntem încă aproape, în acest caz, de o civilizație în care memorarea știrilor se baza pe versificație.
Cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cum se poate constata, coincide, în general, cu momentul specializării presei din majoritatea țărilor europene, nu numai a celei franceze, în care există deja o continuitate și un interes din ce în ce mai evident în tipărirea si difuzarea informatiilor, indiferent de natura acestora. Un rol important în acest sens l-a avut și înființarea, în anul 1835, de către Charles-Louis Havas (1783-1858), a primei agenții internaționale de presă: Agenția ziarelor politice, Corespondență generală (Agence des feuilles politiques, correspondance générale), care, la mijlocul secolului, ajunsese sa monopolizeze întreaga rețea de telegrafie electrică (telegraful electric a fost inventat de americanul Samuel Morse (1791-1872), în anul 1837), cu o rețea de corespondenți bine structurată, aflați în Franța și în străinătate. Exemplul francez a fost urmat în scurt timp de nemți, englezi și americani, care își vor crea propriile agenții: Agentia Wolff, înființată la Berlin, în 1849, de către Bernard Wolff, Agenția Reuter, creată la Londra de către Julius Reuter, în 1851 (cei doi erau foști angajați ai Agenției Havas). În mai 1848, cele șase cotidiene din New York s-au asociat în scopul culegerii eficiente a informațiilor, iar în urma acestui acord a luat ființă Associated Press. Stimulată sau controlată de instituții oficiale sau private, presa europeană încerca să raspundă nevoii de informare rapidă a omului modern, contribuind din ce în ce mai mult la formarea opiniei publice, a gustului și a educației cititorilor; nu în ultimul rând, tindea să devină o instituție profitabilă, favorizând o oarecare dependență a cititorului.
Lipsite de un astfel de mijloc de informare, țările Europei răsăritene se vor folosi decenii la rând de presa occidentală , în paginile căreia vor găsi atât informațiile necesare, cât și o nouă și utilă modalitate de a se delecta. Nicolae Iorga, în Istoria presei românești, arată interesul cu care era urmarită presa straină în principatele românești de către cei mai mulți dintre cronicarii moldoveni și munteni (Ion Neculce, Radu Popescu, Nicolae și Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino), care au valorificat în operele lor noutățile culese din gazetele timpului.
Dezvoltarea și afirmarea numeroaselor publicații din Europa îngrijorează guvernele care încep să fie preocupate de această nouă modalitate de comunicare, reacționând în mod reflex împotriva necunoscutului; speriate, ele multiplică interdicțiile și pedepsele, atât de grele încât duc la dispariția multor publicații. Pe scurt, istoria libertății presei este aceea a distincției care se stabilește treptat între secretele de stat și știrile publicate.
Benjamin Jonson (1572-1637), dramaturg vestit al perioadei elisabetane, pune în scenă la Londra, în 1626, o comedie inspirată după Aristofan, intitulată The Staple of News (,,Pravălia de știri”). Pentru prima dată, este atacat personajul social al jurnalistului, în tonalitatea cea mai sumbra; este descris ca fiind complet lipsit de scrupule și dispus să scrie orice, numai să obțină un profit de pe urma credulității cititorilor săi.
Încă din secolul al XVII-lea, va apărea și un alt pericol, acela al estompării graniței dintre conținutul redacțional și publicitatea comercială, graniță ce ar fi trebuit să fie absolută. Presa engleză inventează ,,reclama” în ziare, cautând astfel obținerea unei mai mari independențe, atât față de cititor, cât și față de guvern. Puternica dezvoltare a presei europene, pe parcursul secolului al XVIII-lea, este în relație directă cu dezvoltarea Luminilor și a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă parte din tabieturile elitelor europene, cărora le devine indispensabil.
In anul 1700, se simte deja nevoia unei istorii a presei. Sintagma ,,a patra putere” va apărea abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea aparține publicistului englez Edmund Burke (1729-1797), faimosul adversar al Revoluției Franceze.
Analizând în ansamblu secolul al XVIII-lea, suntem frapați de contrastul care există între insulele britanice – pamântul pe care presa își câștigă prin luptă libertatea – și ,,continent”, care ramâne, chiar și în țările mai dezvoltate, în urma Angliei. Marea Britanie servește drept model, în cele mai diverse sensuri ale cuvântului, din punct de vedere moral, politic și economic. Aici, asistăm, și nu întâmplător, la nașterea primului cotidian al lumii occidentale: Daily Courant, care va apărea între 1702 si 1735, urmat, în 1730, de Daily Advertiser, devenit în scurtă vreme cel mai mare ziar londonez; în 1731 a fost fondată revista lunară Gentleman’s Magazine, cu un continut variat, amestec de literatură si politică. În opinia lui Jean-Nöel Jeanneney, putem distinge trei elemente favorabile care nu se întâlnesc în același mod nici în Franța, nici în țările germanice:
1. Vigoarea luptelor politice care opun cele două partide: liberalii (whig) și conservatorii (tory);
2. Existența unui public care nu are echivalent în altă parte, nici prin dimensiuni, nici prin curiozitate și nici prin cultură;
3. Talente excepționale care vor servi multă vreme drept referință pentru întreaga Europa.
Pe de altă parte, se manifestă o înfloritoare presă moralizatoare, care se opune presei combative, adeseori caracterizată de o violentă agresivitate față de conducătorii vremii. Richard Steele și Joseph Addison dau deplină strălucire acestui nou tip de presă, publicând în 1709 un renumit periodic: Tatler (Flecarul), care a apărut până în anul 1711. Acestuia îi succede, în 1711, Spectator, un cotidian care atingea un tiraj record de 20000 de exemplare.
În secolul al XVIII-lea, presa europeană dobândește o fizionomie proprie, contribuind la formarea gustului și educației publicului, răspunzând nevoii tot mai accentuate de informație a omului modern. Ea are în scurt timp un rol de neignorat în controlarea opiniei publice, iar politicienii deveneau tot mai conștienți de influența pe care o avea presa în societate. Schimbul de ziare și informații constituia in acel moment o necesitate, nu numai pentru cei ce urmăreau schimbările politice, dar și pentru comercianți, industriași, învățați etc., negoțul cu reviste și cărți devenind o afacere la fel ca toate celelalte.
Primele proiecte jurnalistice
În spațiul cultural românesc, începuturile presei sunt târzii, comparativ cu țările apusene. Cele dintâi încercări se fac abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când în sud-estul Europei mișcarea iluministă a determinat semnificative mutații pe linia afirmării individualității culturale a majorității popoarelor, vitregite de o viață culturală normală. Dacă pentru cele mai multe dintre țările occidentale secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare și de profesionalizare a presei, primele inițiative de tipărire a periodicelor în limba română au fost demarate abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente și în alte țări din centrul și răsăritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întârzierea tipăririi și difuzării acestor utile și necesare mijloace de comunicație în limba națională sunt numeroase și, în general, cunoscute, astfel încât nu vom insista asupra lor: dominația străină îndelungată, ca și dezvoltarea tardivă a burgheziei, constituind elemente de prim ordin.
Până la apariția primelor ziare și reviste, strâns legate de un proces complex de modernizare a culturii și civilizației noastre, mijloacele de informare sunt foarte dificile, iar anumite evenimente politice, literare sau științifice erau receptate cu o explicabilă întârziere. Este elocventă în acest sens mărturia episcopului Amfilohie Hotiniul (1730-1800), care, în anul 1795, vorbea cu o evidentă nesiguranță despre o anumită revoluție care ar fi avut loc în Franța. Știri despre legăturile noastre prin presă sau prin substituenții ei mai vechi cu restul lumii există în timpul domniei lui Mihai Viteazul, ale cărui fapte de arme sunt menționate în avvisile redactate în străinătate. Câțiva ani mai târziu, după moartea tragică a voievodului, o gazetă, Relation (4-6 pagini), printre primele din Europa, imprimată și pusă în vânzare în anul 1605 de Johann Carolus, tipograf din Strasbourg, anunță că va oferi cititorilor știri asupra evenimentelor importante din Germania, din Franța, Italia, Scoția, Anglia, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Turcia.
Johann Carolus a continuat tipărirea ziarului până în momentul anexării Strasbourgului
regatului Franței, în anul 1681. Știrea menționată în gazeta din Strasbourg atesta, după toate probabilitățile, crearea unui așa-zis serviciu de corespondenți de presă, care își desfășura activitatea în anturajul domnitorilor români. Greu de precizat astăzi care a fost contribuția românească în aceste foi, deși nu lipsesc opiniile, ca aceea a lui Dan Simonescu, potrivit căruia: ,,Românii au cunoscut și au dat prilej, încă din secolul al XVI-lea, să se dezvolte în Europa acest gen de periodic”. Aproape sigur ramâne faptul că, încă de la tipărirea primelor gazete din Europa, se luau știri din sursă directă și din provinciile românești.
Începând din secolul al XVIII-lea, numărul cititorilor care citeau gazete străine este în creștere, dar să nu ne imaginăm că acest privilegiu era la îndemâna oricui. Neavând publicații proprii, care nici nu și-ar fi putut asigura încă un număr suficient de cititori, domnitorii și un număr foarte restrâns de apropiați din mediul acestora, interesați de mersul evenimentelor din Europa, căutau informațiile necesare în gazetele străine. Nicolae Iorga menționa, în Istoria presei românești, numeroase știri care confirmă interesul cu care era urmarită presa straină în provinciile românești (cronicari precum Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce și Stolnicul Constantin Cantacuzino). Începând cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, care citea ,,calendare politice” italienești, continuând cu Nicolae și Constantin Mavrocordat, care se referă într-o scrisoare din 25 noiembrie 1740 la știrile ,,date de gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena și din Mantova”, trecând apoi la condicele de socoteli foarte exacte ale unor domnitori ca Grigorevoda Callimachi și mai ales Grigore Alexandru Ghica, în care sunt prevăzute sumele alocate cumpărării ,,gazeturilor”, informațiile adunate de Iorga, referitoare la interesul cu care era urmarită presa europeană la curțile domnitorilor de la București și Iași, sunt tot mai numeroase. Grigore Alexandru Ghica aloca bani din vistieria domnească pentru a-și procura periodice străine: Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra etc. În secolul al XVIII-lea, aristocrația românească a încercat să suplinească lipsa informațiilor curente despre evenimentele petrecute în Europa prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda, Paris, Leipzig, Viena sau Köln, unde exista deja o presă suficient de bine consolidată.
Interesul pentru publicațiile periodice apărute peste hotare nu reprezentă o simplă curiozitate intelectuală a unor cercuri restrânse de oameni, ci o necesitate, ceea ce explică tentativele de înființare, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a unor foi asemănătoare în limba română. Cercetările întreprinse au demonstrat că aceste proiecte de tipărire a jurnalelor, în limba română sau în alte limbi, n-au fost chiar atât de infructuoase până în anul 1829, când apar – după o expresie care îi aparține lui Gh. Asachi – ,,veteranele presei românești”, Albina românească și Curierul românesc.
Referitor la inițiativele publicistice din centrul și răsăritul european, menționăm faptul că ungurii reușesc să-și editeze primul ziar în limba națională, în 1780, la Bratislava, Magyar Hirmondo. În Transilvania, primul periodic maghiar, Erdélyi Magyar Hir-Vivo, apare la Sibiu, în 1790, și ulterior se mută la Cluj, avându-i ca redactori pe Fábián Daniel și Cserei Elek. Faptul că încercările culturale de a-și constitui o presă proprie sunt concomitente, atât cea maghiară, cât și cea română ilustrează că burgheziile intelectuale ale naționalităților de aici sunt pregătite pentru astfel de transformări și că revoluția burgheză din Franța dăduse semnalul redeșteptării. Ideea libertății tiparului și cea a creării primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul firesc al influenței iluministe; promulgarea și aplicarea reformelor lui Iosif II aveau în vedere, printre altele, libertatea clericilor de a citi orice carte, ca și laicii (decretul din 4 mai 1781), și, mai ales, a tipăriturilor de orice fel. Acestea erau aprobate de o comisie de la Viena (decret din 11 iunie 1781), cu excepția textelor care atacau religia, statul și bunele moravuri.
Urmează și alte măsuri liberale: necatolicii pot să-și procure în mod liber cărțile religiei lor (1783), sunt oprite perchezițiile domiciliare de cărți „interzise” (1784), iar confiscările nu mai sunt permise (1795). Librarii sunt liberi de orice constrângere, ceea ce echivalează cu permisiunea colportajului liber (1788). Foile volante în limba română, din anii 1786, 1787, 1788, popularizau toate aceste reforme iluministe, „ca să nu poată zice nimeni că nu le-a știut”. Toate aceste măsuri liberale pătrund definitiv și se răspândesc printre intelectualii români din Transilvania. Sașii, proprietari de tipografii și beneficiind de sprijin împărătesc, erau convinși de avantajele noului mijloc de informare, cunoscut lor prin intermediul presei germane, pe care o citeau cu interes și o difuzau în orașele transilvănene. Sibiul a avut un rol important în istoria tiparului de la noi. Încă din 1528 este menționată la Sibiu prima tipografie, aici fiind tipărite primele cărți în limba română. Catehismul luteran (1544) este prima carte românească de cult (nu s-a păstrat niciun exemplar, dar e atestată în registrele orașului Sibiu și într-o scrisoare particulară din 1546). Unul dintre cei mai importanți tipografi a fost Martin Hochmeister (1740-1789).
Pe data de 1 iunie 1778, Martin Hochmeister, tipograf dicasterial, iubitor de teatru și de literatură, a obținut dreptul de a edita, la Sibiu, gazeta Theatral Wochenblatt, care este primul ziar apărut pe teritoriul țării noastre, ziar cu profil teatral. Nu au fost tipărite decât 12 numere, în locul său apărând pentru scurtă vreme Theatral Nachrichten. Experiența căpătată l-a determinat pe Martin Hochmeister să scoată un alt tip de jurnal, de data aceasta sub formă de ziare, care vor fi citite și raspândite în Transilvania, fiind solicitate deopotrivă de sași, de maghiari și de români, împreună cu alte periodice venite din Viena și din Apus. Dintre ziarele germane apărute în ultimele două decenii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea amintim: Siebenbürger Zeitung (1784-1792), cu suplimentul Anhäng zum Siebenbürger Zeitung, Der Kriegsbote (1788-1792), cu suplimentul Beilage zum Kriegsbote, Siebenbürgische Quartalschrift (1790-1801), Siebenbürger Bote.
În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea se concentrează și principalele eforturi ale grecilor, sârbilor și românilor de a tipări ziare în limba națională. Centrul acestor proiecte a fost Viena, unde emigrația grecească și sârbească era foarte puternică, și unde ei și-au stabilit, de altfel că și românii, un avanpost prielnic inițiativelor culturale și comerciale. Aveau aici și unele înlesniri care le favorizau activitatea, deoarece împăratul Iosif al II-lea dăduse, în anul 1783, autorizație pentru tipărirea liberă a carților grecești la Viena, la fel cum acordase pentru cărțile sârbesti și românești în 1778. La Viena, doi români macedoneni, frații Marchides Pulio (Puiu), fac să apară primul ziar în limba greacă, Efemeris, la sfârșitul anului 1790.
Din prospectul publicat de redactori în 1790, aflăm că odata cu el s-a publicat și un ziar slavo-sârbesc (Srpske Novin). Se observă, de asemenea, o acțiune convergentă din partea popoarelor est-europene de a-și institui o presă proprie în jurul anului 1790, ca urmare directă a influenței Revoluției franceze. Excepție fac bulgarii și turcii care își vor dobândi o presă națională mult mai târziu (primul ziar bulgar apare la Smirna, în anul 1884, iar primul ziar turcesc, în anul 1825, la Istanbul).
Courrier de Moldavie (1790)
Anul 1790 marchează începutul presei din Principate. La 18 februarie 1790, se înregistrează, la Iași, apariția primului număr din Courier de Moldavie, ziar tipărit, în limba franceză, din initiațiva generalului Potemkin (1739-1791). Ziarul a fost precedat de un ,,Prospect", apărut probabil la începutul anului 1790, în care se preciza ca va costa 3 galbeni, că va fi publicat în limbile română si franceză și că va apărea atât timp cât armata rusă ,,va ramâne în cartierele de iarnă”. Cele cinci exemplare din primul ziar românesc apărut în Principatele Române se găsesc astăzi la fondul de periodice al Bibliotecii de Stat ,,V. I. Lenin” din Federația Rusă. După cum menționează Ilie Rad, ziarul avea o periodicitate saptamânală, format 18×24, fiind tipărit pe o singură coloană, fiecare număr are 4 pagini, iar numerotarea paginilor s-a făcut, la primele două numere, de la 1 la 4, iar cu cel de-al treilea s-a trecut la numerotarea continuă, de la 9 la 20. Pe frontispiciul fiecăruia dintre cele cinci numere este reprodusă stema Moldovei (capul de bour), aflată, nu întâmplător, sub conturul unei coroane regale, împărătești; Potemkin, favoritul împărătesei Ecaterina a II-a, se gândea la posibilitatea unirii țărilor române într-o nouă Dacie, sub suveranitatea sa. De aceea, pentru a-i câștiga pe moldoveni, lansează acel ,,Prospect” pentru publicarea unei foi care urma să fie ,,pe o coloană în limba țării, iar pe cealaltă în limba franceză”.
Prospectul s-a bucurat de suficientă solicitudine printre boieri, mai ales datorită faptului că promitea ca banii strânși de la abonați să servească la alinarea suferințelor răniților. Cele cinci numere apărute conțin, în afară de știri privitoare la armată și evoluția evenimentelor militare, date despre revoluția franceză, precum si despre situatia europeana în general. Modelul acestui ziar ar fi fost Politicischii jurnal, ce apărea în 1790 la Petersburg și care era în cea mai mare parte o traducere după ziarul de la Hamburg, Politische Zeitung. Parerea lui Dan Simonescu, potrivit căreia ziarul ar fi un buletin al armatelor ruse, este infirmată de C. Ciuchindel, care vede în el o publicație cu un caracter mult mai larg, ce-i vizează, în primul rând, pe moldoveni. În acest scop, cercetătorul aduce ca argument faptul că la apariție ziarul este onorat din partea ieșenilor cu o odă în latinește.
O descriere amănunțită a primului număr i-o datorăm lui Ilie Rad: ,,În ciuda a ceea ce se spune în multe din lucrările noastre de specialitate, Courrier de Moldavie nu conține ,,știri cu caracter militar și administrativ” […]. În primul număr, de pildă, se descrie cu lux de amănunte modul în care s-a sărbătorit, la Iași, acordarea lui Potemkin, de către Ecaterina a II-a, a titlului de mare hatman al trupelor de cazaci din regiunea Ecaterinoslav și a Mării Negre. Ceremonia a avut loc la Mănăstirea Golia din Iași, unde s-a oficiat un Te Deum. A urmat o recepție la hotelul „Alteței Sale”, sărbătoritul primind aici felicitările, după care asistența, formată din high life-ul societății ieșene și din ofițeri ruși, a participat la un concert, în final trăgându-se 101 salve de tun. Distracția a continuat cu un bal ținut în casa vornicului Ghica, luminată de 7000 de lampioane, bal care a durat toată noaptea. În numărul inaugural se mai publică, în limba latină, o odă închinată Ecaterinei a II-a, semnată A. M., în care se subliniază actul de pionierat („Curier al Moldovei! Noutate de la facerea lumii!”), elogiindu-se gestul țarinei, "Mama noastra și a ta" (a ziarului!), cea care "a poruncit să fii scos la lumină" și datorită căreia s-a reîntors viața fericită pentru daci (subl. I.R). […] Ziarul mai cuprinde un panegiric închinat lui Iosif al II-lea, relatarea cutremurului de la Iași, din 23 martie 1790, știri din Paris, Bruxelles, Viena, Roma, Londra, Frankfurt pe Main și chiar din America, vizită unor oficialități la Iași, informații privind îmbolnăvirea lui Potemkin (care va și muri, în drum spre patrie, la vârsta de 52 de ani)”.
În ciuda intențiilor mai mult sau mai putin generoase (generalul Potemkin se gândea la posibilitatea unirii țărilor române într-o nouă Dacie, sub conducerea sa), apariția ziarului poate fi considerată o realizare ce a stimulat în mare masură interesul pentru presă. Chiar dacă n-a mai apărut, cum se preconizase, și în limba română, nu e exclus, menționează Mircea Popa și Valentin Tascu, ca în paginile acestuia să fi colaborat și redactori români. Pentru mulți dintre boierii moldoveni, buni cunoscători ai limbii franceze, limba română putea să lipsească, mai ales că păturile de jos erau excluse, deocamdată, din vederile inițiatorilor.
Ioan Molnar Piuariu – tentative eșuate
Walachische Zeitung für den Landmann (Foaie română pentru săteni) (1789),
Vestiri Filosofești și Moralicești (1795)
Inițiativele de această natură se mută de acum înainte în Transilvania, care își devansează într-un fel preocupările grecilor, sârbilor și maghiarilor transilvăneni de a-și întemeia o presă națională. Autorul întreprinderii este Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), medic oculist și profesor de la Liceul Academic din Cluj, unul dintre promotorii extrem de activi ai ideilor iluminismului european.
Împreună cu alți cărturari, el se raliază ,,Societății francmasonice” din Sibiu, iar în acest mediu, e posibil să se fi născut și ideea dezvoltării unei rețele de publicații autohtone, în scopul răspândirii ideilor iluministe de fraternitate, umanitarism și de luminare prin cultură. I. Molnar Piuariu a luat pe seama sa inițiativa tipăririi unui ziar pentru români, ce urma să se denumească în actele oficiale germane Walachische Zeitung für den Landmann (,,Foaie română pentru săteni”) (1789, Sibiu), destinat preoțimii, care ar fi trebuit să-i informeze pe enoriași despre ,,întâmplările zilei și deprinderea în bunele moravuri și în economie”. Într-o adresă trimisă de György Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, Curții din Viena (26 mai 1789), se menționa, printre altele, că ziarul va fi editat de Martin Hochmeister, iar tipograf va fi P. Barth, că ziarul va fi citit de ,,cei ce stiu românește”(!) și ,,cultivarea poporului român este un scop atât de binecuvântat”, solicitându-se scutirea de taxe poștale, spre a putea pătrunde în ,,pătura cea mai incultă”, ziarul urmând să fie distribuit în Transilvania, Banat și Bucovina. În esență, programul său este rezumat în felul următor: ,,Națiunea romană, pe seama căreia se va porni acest ziar – se menționează și intr-o adresă a Societății literaților din Sibiu (30 iulie 1789) – nu este la acel nivel cultural ca intreagă să știe ceti. Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoți, cari vor avea să comunice conținutul cu poporul in fiecare săptămână. Obiectele principale ar fi: întâmplările zilei și deprinderea în bunele moravuri și in economie. […] Și se vor mai publica în acest ziar: știrile militare, înaintările la guvern și alte lucruri de folos: datorințele dintre cetățeni și superiori, instrucțiuni privitoare la diferite ramuri ale agriculturii: apicultură și viticultură”.
Programul este serios chibzuit și deosebit de incitant. In fața atâtor probe de onestitate și de bune intenții morale și economice, Curtea din Viena nu va avea nimic de adăugat, doar că aprobarea ziarului o face fără scutire de taxe. Inițiatorii se cramponează de a obține scutirea de taxe. Inițiativa este respinsă în final de către impărat, ziarul putea să apară (primul număr și înștiințarea către cititori fuseseră tipărite), nefiind luată in seamă scutirea de taxe, dar ea este urmată de altele, similare, în anii 1793 si 1794, cu același rezultat.
Informații neconfirmate pretind că ziarul ar fi fost tipărit in 1791, dar numai într-un singur număr, și că, în afara acestui număr, Molnar împreună cu Paul Iorgovici ar mai fi editat un ziar la Viena (nu s-a păstrat niciun exemplar din aceste ziare, pe care unii contemporani pretind că le-au văzut), a cărui continuare a fost refuzată de autorități, din cauza ,,rușinoaselor evenimente care au loc, de câtva timp, in Franța”. Tentativele consecutive ale lui Molnar, singur sau în colaborare cu Paul Iorgovici, nu se mai bucurau de aceeași înțelegere oficială. Iosefinismul făcea un serios pas înapoi. Se pare că excesele Revoluției Franceze, cu toate declarațiile românești de fidelitate față de monarhie, făceau suspectă orice tentativă publicistică. ,,În ziua de 1 decemvrie 1793, menționează istoricul maghiar Jakab Elek, Ioan Molnar de Müllersheim, oculist și profesor de oculistică la Academia reg. din Cluj, prin o petițiune adresată Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah și pentru răspândirea lui in Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petițiunea restituindu-se Molnar fu făcut atent a-și vedea mai bine de-o conștiențioasă împlinire a funcțiunei sale de profesor”.
Ilarie Chendi (1872-1913), ziarist, publicist și critic literar, în studiul său despre Începuturile ziaristicei noastre, 1789 – 1795, Editura Minerva, Orăștie, 1900, crede că ziarul ar fi urmat, probabil, să fie direct patronat de loja francmasonică, dizolvarea acesteia, în martie 1790, punând capăt, implicit, proiectului publicistic al ,,doftorului de legi și profesori de tămăduirea ochilor”, cum îl numește Radu Tempea în prefața Gramaticii sale pe Ioan Molnar. Se pare, după cum precizează Ilarie Chendi, că după desființarea lojei francmasonice și până în acel moment ,,când Molnar ceru pentru a doua oară concesiune de-a scoate un ziar românesc, situația politică din Transilvania se schimbase. De frățietate și umanitarism nu mai rămăsese nici umbră, ci un puternic curent de reacțiune împotriva lor se ivise.
La români, ca și la celelate popoare, izbucni sentimentul național cu tărie. Dovadă discuțiile vehemente din dieta de la Cluj și mișcările în jurul lui Suplex libellus, precum și ecoul lor la istoricii sași și maghiari. Ei bine, unul dintre luptătorii pentru romanism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri. Văzând I. Molnar Piuariu că stăpânirea se opunea vehement încercării de a se tipări orice fel de gazetă de către persoane particulare, el a propus înființarea unei societăți științifice de tip enciclopedic pentru cultura și literatura poporului român din Transilvania. Ea s-a constituit sub numele de ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prințipatul Ardealului”, la care au aderat câțiva dintre învățații ardeleni, susținuți și de cei moldoveni și munteni. Aceștia au încercat să obțină dreptul de a tipări ,,un periodic, adecă revistă (Zeitschrift), compilată din cărți de filosofie, matematică, istorie și geografie” – Vestiri Filosofești și Moralicești (1795). ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prințipatul Ardealului” a lansat o Înștiințare, la începutul anului 1795, prin care se anunța apariția gazetei în luna mai a aceluiași an, menționându-se că gazeta urma să apară ,,din râvna unor Patrioți ai Neamului Românesc, crescuți în deprinderea Teoriei fizicești și filosofești, ce cuprinde în sine cursul Cerului; Geografia care arată părțile lumii și cuvântează despre vestitele cetăți și orașe risipite pe rotogolul pământului, și alte științe spre folosul Economiei, cum sunt și Manufacturile neguțătorești; ne-am deșteptat spre acest vrednic scopos să culegem rodurile acestor desfătătoare științe și adunându-le ca, într-o legătură de finice în limba prea vestitului Neam Românesc, să le inchinăm inimile celor iubitoare de Muse Filosofești subt acest titlu <<Vestiri Filosofești și Moralicești>>. Care în toată săptămâna două coale negreșit vor eși Miercurea și Sâmbăta, în care zile și poșta în părțile Țării Românești pornește”.
Programul cuprindea cinci părți: “Intâiu: urmează Theologia Bisericii Răsăritului; și lăsînd aceasta tiparului, vom trimite și alte Istorii Bisericești, care până acum în limba română n-au eșit in tipar. A doua: Geografia ce cuprinde în sine împărțirea Pământului și cei ce locuesc pre dânsul, cu obiceiurile lor, dimpreună numele Cetăților și Orașelor, de cronografii cei vechi și cei noi insemnate vor eși tipărite. A treia: Fisica, Matematica și cuprinsul învățăturii Filosofești, spre luminarea celor ce voiesc a ști intemeierea Cerului cu toate Planetele le vom invăța. A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlahiei și ai Moldovii de la începutul ocârmuirii lor. A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasă din cele vechi adevărate Istorii și alte deprinderi ale lumii vrednice de a le ști”.
Cu toate că literatura nu intra în vederile inițiatorilor revistei, singura preocupare ,,literară” fiind ca prin ,,istoriile cele vechi” să poată ,,să-și împodobească stilul limbii sale cu usebită și întocmită cuvântare”, ,,Societatea filosoficească a Neamului Românesc din Mare Prințipatul Ardealului”, din care făceau parte intelectuali de diverse profesii (medici, filosofi, preoți), continua idealurile generale ale reprezentanților Școlii Ardelene de îmbogățire și de nuanțare a limbii române literare. Nici prin această amplă întreprindere de culturalizare, cu un program teoretic iluminist bine articulat, care anticipează în mare măsură reușitele de mai târziu ale lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau George Barițiu, nu s-a putut finaliza apariția mult așteptatei gazete. În realizarea proiectului s-au interpus diverse forțe obstrucționiste care nu vedeau cu ochi buni împlinirea unui asemenea deziderat, autoritățile amânând la nesfârșit cererea de aprobare. In volumul al II-lea, din lucrarea Istoria românilor din Ardeal și Ungaria (1915), Nicolae Iorga considera că tipărirea și difuzarea unei asemenea reviste ar fi reprezentat un fel de bibliotecă enciclopedică, comparabilă cu cea franceză prin conținutul și nivelul ei: ,,ea nu ar fi fost cu mult mai deosebită de tendințele înaintate, sociale și politice, ale revoluționarilor raționaliști din Enciclopedia franceză”.
Obstrucționarea deliberată a acestui impresionant program de cultură romanească, al cărui inițiator a fost Molnar, a avut drept consecință intârzierea și mai mult în timp a datei de naștere a presei românești. Referitor la tentativele publicistice, multe dintre ele rămase doar în faza de proiect, dar și la reușitele intelectualilor ardeleni, Iorga sublinia în Almanahul presei române (1926) că: „Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută și mai bine de ani încoace. Filele ei cuprind gândirea și simțirea celor mai de seamă bărbați pe care i-a dat întregului neam românesc această provincie. Toți scriitorii, toți dascălii în coloanele ei și-au depus tot ce a avut mai de preț pentru vremea lor. Literatură, istorie, economie – tot ce s-a produs pe aceste terenuri în curs de un veac se găsește închis in colecțiile colbuite ale vechilor noastre gazete”. Spre deosebire de moldoveni sau de munteni, inițiativele ardelenilor se aliniază mai insistent și mai polemic gândirii europene care milita, incă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru o presă liberă (este de ajuns să amintim de Memoire sur la liberte de la presse al lui Diderot,1763).
Câteva încercări răzlețe îi urmează în primele decenii ale secolului al XIX-lea, impulsionate de ,,Societatea filologică greco-dacă”, intemeiată in 1811 la București. Societatea reușește să-și asigure o publicație în limba greacă Logios Ermes, editat la Viena, din anul 1811, de către Antim Gazis. Acesteia ii urmează curând o altă publicație intitulată Știri pentru părțile răsăritene și Telegraful filologic, cu o apariție mai de durată și citit in orașele mai importante, precum București, Iași, Brașov, Sibiu etc. Editorul Telegrafului filologic este medicul Dimitrie Alexandridi, care umple foaia cu multe știri despre români, cu înștiințări de cărți, și chiar cu cronici dramatice. Unii dintre boierii noștri fac copii și extrase după aceste reviste pe care apoi le comunică mai departe, unui cerc mai larg, extrase ce se numesc pericopi. Revenind la spațiul transilvănean, trebuie să menționăm faptul că proiectele în vederea instituirii presei nu vor fi abandonate la începutul secolului al XIX-lea, astfel încât, în 1814, Alexe Lazaru publică o ,,Înștiințare”, anexată la sfârșitul lucrării Întâmplările războiului franțozilor și întoarcerea lor de la Moscova ș.c.l. Tălmăcite de pre nemție de un iubitoriu de neamul romanesc și cu cheltuiala dumnealui Alexie Lazaru date în tipariu, prin care invita publicul la prenumerațiune, într-un stil patetic, ce ne duce cu gândul la înștiințarea lui Asachi de mai târziu: ,,Toate neamurile Evropei cele deșteptate au aflat cum că a scrie gazete sau novele și acele a le împărtăși neamului său e cea mai încuviințată mijlocire de a lumina noroadele cu întâmplatele ale altor fapte, a le abate de la rău și a le aduce spre cele bune…Prin novele…nu numai se desfătează inima și mintea omului, carea din fire așa e întocmită cât pururea se luptă spre științe nouo, ci și sufletul se imbunătățează. […] Iată că și grecii, ba și sârbii…cu sirguință dau novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său; și neamu, atâta cel grecesc, precum și cel sârbesc nu numai cu bucurie, ci și cu mulțămită le primesc. Singuri noi românii, măcar că ne tragem vița de la cel mai slăvit neam din lume, adecă de la romani, suntem de acest vistiariu lipsiți”.
Anunțul lui Alexe Lazaru, prin care se anunța apariția unui bisăptămânal, cu un titlu voit neutru, Novele, legitimat prin necesități educative și de emulație culturală bine cunoscute, a stârnit interes în rândul cititorilor. Ioan Molnar Piuariu propune tipografiei să-i aprobe lui editarea publicației, cu un preț mai scăzut decât cel anunțat de Lazaru, dar, în cele din urmă, ziarul nu a mai apărut. Molnar moare în primăvara anului 1815, nefinalizând acest ultim proiect, care pare să fi antrenat și pe Petru Maior și pe D. Țichindeal. În acest spirit care caracterizează și motivează apariția presei politice și literare din Transilvania, Mihail Bojadschi (aromânul Mihail G. Boiagi, autorul Gramaticii macedoromane, apărută la Viena, in anul 1813) și Constantin Doma solicită, în anul 1820, Curții de la Viena autorizația de a edita un ziar politic și literar în limba română. Interesantă și semnificativă este mai ales rezoluția oficială pe aceasta cerere, respinsă din motive de natură politică: „Istoria ne învață că primul pas pentru autocultivarea unui popor s-a făcut intotdeauna prin intemeierea revistelor politice. Astfel atenția se îndreaptă neapărat către statele vecine și se impune o comparație cu situația proprie”.
În pofida eșecurilor înregistrate, încercările ardelenilor de a scoate un ziar continuă și după această dată, împlinindu-se prin Biblioteca românească, în 1821.
Chrestomaticul românesc (1820)
Teodor Racoce, bucovinean de origine, tipărea la Cernăuți Chrestomaticul românesc sau Adunare a tot felul de istorii și alte fapte, scoase de autori de osebite limbi (1820). Publicația a apărut, așa după cum menționa Teodor Bălan, la îndemnul prietenilor săi din Bucovina și din Moldova. În apelul adresat instituțiilor românești și persoanelor private înstărite, 8 martie 1817, viitorilor ,,prenumeranți”, Racoce sublinia rolul presei în propășirea națiunii, gazetele fiind ,,istorie viețuitoare impreună cu noi”: „Neamul românesc, măcar că împărțitu în mai multe țări, și trăind supt deosebite stăpâniri, totuș o limbă are, aceeaș lege și tot aceleaș obiceiuri, precum și aceleaș cărți și aceeași scrisoare. Deși românii socotiți de împreună fâcu o nație de mai multe milioane, care demult simțește bunătățile politicirii și dorește a fi părtașă culturii acelora lalte neamuri Europii: Dară până acum i-au lipsitu acest organu, prin care să poată primi acele procopsiri de care au avutu parte alte noroade”.
Dorința de a avea gazete în limba națională era una firească, dar ea se manifesta, în cele mai multe cazuri, mai mult subteran, din cauza numeroaselor obstacole de natură politică și administrativă. Proiectul lui Racoce, al cărui conținut era suficient de variat, viza un perimetru european de informație, asemănător cu cel al predecesorilor săi: ,,Deci el voește să dee afară Gazete romanești precum s-au obicinuit la toate neamurile în Europa, pe toată săptămâna de la două pănă la trei coale tipărite, cu tot feliu de vestiri, precum este obiceiul, și cu aceea rânduială, cât să intre la aceleaș gazete toate lucrurile vrednice de știutu, ce se află in gazeturile din Londinu în Englitera, de Paris în țara franțozască, de Berlinu, Hamburgu și alte Eparhii a Germanii, precum și la Gazetele din Eparhiile Italii și Ispanii”.
Ne găsim, prin urmare, în fața unui almanah care-și propunea să strângă realizările anului, între care se integrau și cele literare, o antologie de traduceri din autori antici (Diodor din Sicilia, Plutarh, Quintus Rufus, Lucian din Samosata) și moderni (M-me de Genlis etc.). Orientarea publicației este, așa cum s-a spus, pronunțat clasicistă, marcând în mod distinct desprinderea treptată de literatura iluministă a epocii anterioare și abordarea unui clasicism intârziat, care va conviețui la noi până în preajma anului 1848, împreună cu preromantismul și romantismul.
Biblioteca românească (1821) și Fama Lipschii pentru Dația (1827)
Un almanah-magazin, asemănător ca profil cu Chrestomaticul românesc, publică, începând din anul 1821, la Buda, sub titlul Biblioteca românească (întocmită in 12 părți după numărul celor 12 luni, intâia oară tipărită pentru nația romanească), Zaharia Carcalechi. Publicația a apărut neregulat, în ianuarie 1821 (partea I), 1829-1830 (partea a II-a – a III-a), iunie-decembrie 1834 (partea a IV-a – a VII-a), tipăriturile din 1829-1830 și 1834, fiind considerate ediția a II-a și, respectiv, ediția a III-a; revista a fost imprimată cu caractere chirilice la Tipografia Universității din Buda. Biblioteca românească nu a avut preocupări strict literare, propunându-și să-i informeze pe cititori, dându-le cunoștințe despre istoria românilor, moravurile și legea lor. Printre colaboratori se regăsesc Damaschin P. Bojincă, I. Trifu [I. Maiorescu], Em. Gojdu (publică, în 1829, un Apel către străluciții boieri ai Țării Românești și ai Moldovei, cu un pronunțat conținut iluminist), Gr. Cuciureanu, pictorul C. Lecca (prezintă primele portrete, litografiate, ale unor domnitori moldoveni și munteni).
În articolul Despre literatură (1834), se încearcă o definire a literaturii, ca produs ,,al minții și al învățăturii unei nații”, dar literatura originală publicată este foarte redusă: o fabulă a lui Asachi, reprodusă după Albina romanească, Ruinurile Tirgoviștii de Vasile Cîrlova, după Curierul românesc. Istorismul iluminist avea să fie rezolvat aici în spirit cronicăresc, așa cum erau și vechile cronografe din Moldova, realizate după modele bizantine. Sfera literară era foarte redusă, de aceea s-a simțit nevoia să fie completată cu ,,anecdote sau povești trecătoare”. Bibliotecii românești a lui Zaharia Carcalechi îi lipsesc atributele esențiale pentru a putea fi socotită prima gazetă romanească: periodicitatea și subiectele de actualitate.
Cunoscută mai mult drept un almanah, ea n-a putut corespunde exigențelor timpului, nici ca tematică, nici ca mod de tratare. Concepția lui Zaharia Carcalechi despre presă era prea depășită pentru a putea rezista cu adevărat nevoilor de informare a publicului. O altă reușită gazetărească pleacă de dincolo de hotarele țării, dintr-un centru de cultură cu vechi tradiții gazetărești: Leipzig. Aici se aflau la studii doi tineri români: Dan Mihail K. Rosetti, din Muntenia, și Anastasie I. Lascăr, din Moldova. Din inițiativa celor doi studenți mediciniști, în iunie 1827, apare primul număr al ziarului Fama Lipschii, tipărit cu litere chirilice, 4 pagini, format 290×230, cu text paginat pe două coloane, după modelul ziarului german Leipziger Fama, de unde erau reproduse majoritatea știrilor. În numărul următor, care apare tot in iunie, se aduce o modificare în titlu, acesta devenind Fama Lipschii pentru Dația.
Pe frontispiciul ziarului este reprezentată o femeie cu o mantă, înconjurată de raze și nouri, ținând în mână un pergament pe care scria: ,,Primiți precum trimit!” În cuvântul program se menționează: ,,Acesta dar, această dragoste m-a silit ca să gătesc Nații o mică masă, aș fi voit ca dragostea aceea către Nație să fie întovărășită și de putere ca s-o împodobesc cu felurimi de gătiri împrumutate de ostenelele mele și adunate din învățăturile învățaților, însă nedesăvârșirea cătră învățătură mi-a oprit voința pentru neputință și silindu-mă numai pentru dragoste a găti un ospăț împodobit cu felurimi de flori și de podoabe foarte mirositoare și mult prețuite, de nu și pentru mulți gătit, ci adevăr zic că nici din acești puțini nu să vor rușina unii de a zice: că nici cei mai nainte de noi n-au cetit Novele Romanești și tot au știut pentru sama sa destul – O, Ticăloșie!”
Articolul cel mai important, din cel de-al doilea număr al ziarului, este cel al lui Rosetti, consacrat ortografiei romanești, dovadă că se molipsise și el, probabil, de preocupările filologice ale cărturarilor Școlii ardelene. Se pledează aici pentru utilizarea alfabetului latin, pe baza unui model ortografic propriu. Până la sfârșitul lunii decembrie, a aceluiași an, au apărut 7 numere. Ziarul a trezit un oarecare ecou în lumea literară a Germaniei și, bineînțeles, a României. În urma semnalării ziarului de către criticul Cristoph Gerhard, el a intrat în atenția marelui poet Goethe, care l-a procurat pentru biblioteca sa, aflându-se și astăzi între cărțile muzeului de la Weimar. Ziarul își încetează apariția, nu fără a lăsa exemplul unei munci de sacrificiu și de apropiere față de literaturile popoarelor vecine.
Fama Lipschii pentru Dația este ultimul gest singuratic pe care-l înregistrează jurnalistica română, înaintea unor proiecte și inițiative de anvergură, pornite din interior, și aproape concomitent, de pe ambele versante ale Carpaților, ducând la întemeierea unei prese diverse, bogat reprezentate și de lungă durată. Ce dovedesc toate aceste date care preced anul 1829, de când, de regulă, începem să socotim existența presei românești, mult mai întinsă decât se crede în mod aproape curent? Spre deosebire de Transilvania, unde pot fi citate mai multe inițiative în vederea tipăririi unor gazete românești, zădărnicite, de cele mai multe ori, de autoritățile imperiale, la București și Iași, deși se citeau de multă vreme gazete străine, această acțiune se desfășoară într-un ritm mult mai lent. Dorința de a avea ziare in limba națională nu lipsește, dar ea se manifestă mai mult subteran. Abia în timpul și după evenimentele din anul 1821 pot fi înregistrate rezultate concrete. Tudor Vladimirescu a împărțit manifestele sale în copii manuscrise sau tipărite in foi volante, suplinind oficiile unei prese organizate de care avea atât de multă nevoie.
În anul 1821, Dinicu Golescu întemeiase la Brașov o societate secretă, continuată, în 1827, de Societatea literală românească, care-și propunea, printre altele, și ,,fundarea de jurnale scrise în limba națională”. Civilizația pe care o descoperea Dinicu Golescu în călătoriile sale l-a umilit și l-a determinat la acțiune. Cu cât va fi dorit mai mult acest om luminat o foaie în limba națională, când este nevoit să însemneze in jurnalul său că în Svițera până și țăranii ,,citesc gazeturi”. Nimic mai firesc, așadar, decât să-l aflăm pe autorul cunoscutei ,,Însemnări a călătoriei mele” în mijlocul agitației pentru o gazetă românescă. Dinicu Golescu a subvenționat chiar apariția ziarului apărut la Leipzig și a obținut autorizația pentru editarea Curierului românesc.
Interesul pentru realizarea unor periodice în limba română depășește cu mult actul simplu de curiozitate intelectuală a unor cercuri restrânse de oameni de cultură din perioada în care burghezia românească avea nevoie de crearea unui climat favorabil revendicărilor sale politice și sociale. Pacea de la Adrianopol (1829) oferea Țărilor Române premise favorabile de schimburi comerciale cu diverse puteri europene, ceea ce a grăbit procesul de evoluție a capitalismului. Intrarea Țărilor Române, ca și a Transilvaniei, într-un circuit european mai larg, datorită schimburilor comerciale intense, ca și creșterea numărului de tineri care se îndreptau spre diferite universități străine, au permis un contact direct cu anumite instituții moderne de cultură, a căror eficiență a creat cărturarilor români din acea perioadă convingerea necesității unor mijloace adecvate de răspândire a literaturii și a științei. Cărturarii români au înțeles destul de timpuriu că un rol de seamă în trezirea conștiinței unității naționale, a formării unei literaturi cu aspirații unitare în toate provinciile românești și a educării unui public apt să înțeleagă și să sprijine procesul de modernizare a culturii române, îl are presa, cu toate formele ei diverse de realizare.
CAPITOLUL II.
Dezvoltarea presei literare românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Foaie pentru minte, inimă și literatură
Foaie pentru minte, inimă și literatură a fost o revistă socială și literară, care a apărut, la Brașov, ca supliment al Gazetei de Transilvania, între 2 iulie 1838 și 24 februarie 1865, sub redacția lui G. Barițiu, Andrei Mureșanu (1838 – 13 februarie 1850), Iacob Mureșianu (de la 9 septembrie 1850). Între 7 martie și 5 decembrie 1849, revista a fost obligată să-și întrerupă activitatea; o altă întrerupere a avut loc în 1850 (13 februarie – 9 septembrie), când Foaie pentru minte, inimă și literatură, ca și Gazeta de Transilvania, a fost suspendată de autoritățile habsburgice. Din cauza greutăților materiale, se tipăresc numere duble, la intervale neregulate de timp sau chiar se oprește tipărirea (14 august 1856 – 6 martie 1857). A fost tipărită cu litere chirilice, doar în paginile de titlu se foloseau caractere mixte, iar din 1840 revista a adoptat sistemul semichirilic, fiind urmată, în 1844, și de ,,Gazeta de Transilvania”.
Din ianuarie 1837, Ioan Barac (1876 sau 1877 – 1846), autorul cunoscutei Istorii despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă (1801), ajutat de tipograful și editorul brașovean J. Gott, editează revista săptămânală Foaia duminecii spre înmulțirea cei de obște folositoare cunoștințe (2 ianuarie – 25 decembrie 1837), periodic destinat beletristicii moralizatoare și unei literaturi de popularizare în domeniul istoriei, pedagogiei etc. Revista nu rezistă. Editorul a renunțat la înțelegerea cu Barac și la începutul anului 1838 îl va sprijini pe G. Barițiu în încercarea lui de a înlocui Foaia duminecii cu o revistă mai apropiată de cerințele culturale și literare ale românilor transilvăneni. Barițiu redactează, în primul semestru al anului 1838, Foaie literară, revistă literară săptămânală (1 ianuarie – 25 iunie 1838, 26 de numere), care va avea mai mult un caracter experimental sau de prospecțiune, astfel că la 2 iulie 1838 apare primul număr din ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”. Redactorul încercă să cucerească un teritoriu, dominat până atunci de foile germane și ungurești. De altfel, noua revistă, așa cum o mărturisește și titlul pe care i l-a dat Barițiu, avea, în bună măsură, ca model, publicația germană Unterhaltungsblatt fur Geist, Gemuth und Publizitat (Foaie pentru distracție, pentru spirit, inimă și publicitate), care apărea, în anul 1837, la Brașov (de la 1 ianuarie a devenit Blatter fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunden (Foi pentru spirit, inimă și cunoașterea patriei).
Dar principala sursă de inspirație a redactorului, atât în ceea ce privește caracterul gazetei politice pe care o conducea (Gazeta de Transilvania), cât și în privința celei literare, care avea rolul unui supliment al celei politice, erau periodicele din Muntenia (Curierul românesc) și din Moldova (Albina românească), din care Barițiu a reprodus adesea, cu acordul lui I. H. Rădulescu și Gh. Asachi, articole și scrieri beletristice. La redactarea revistei din Brașov, alături de inițiatorul ei, au participat Andrei Mureșanu și Iacob Mureșianu. Barițiu intenționa, așa cum reiese din sumarul de proiect, publicat în Gazeta de Transilvania (nr. 51 din 1839), să acorde revistei o largă deschidere culturală: 1.Viața lui Petru Maior; 2. O privire critică asupra literaturii românești din 1780 până în prezent în toate provinciile; 3. Poezii originale (cât se poate de bune); 4. Istorioare și povestiri romantice, patriotice, naționale; 4. Statistica Țării Românești și a Moldovei; 5. Scene interesante din istoria patriei; 7. O descriere a ținutului Hațegului; 8. Probleme de fiziologie, logică, fizică etc. ,,ca să vedem ce termini avem, până unde ne ajută limba”; 9. Traduceri tot bune, ca și poeziile, din clasicii vechi sau noi (dar numai din clasici).
Foaie pentru minte, inimă și literatură este, de fapt, prima revistă literară a Transilvaniei în adevăratul sens al cuvântului. Contribuția revistei se manifestă, cu prioritate, în două direcții. Una este aceea a dirijării interesului cititorilor către literatură, mai ales către literatura națională. De aceea, Barițiu se va strădui să (re)publice textele reprezentative ale scriitorilor din Principate (Gh. Asachi, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Iancu Văcărescu, N. Bălcescu, Cezar Bolliac, I. Ghica, Anton Pann ș. a.) și din Transilvania. Operele scriitorilor moldoveni și munteni erau oferite ca modele pentru începători, dar și ca dovezi ale capacității creatoare ale acestora. Important a fost efortul lui G. Barițiu, în consonanță cu cel al confraților din Principate, de a folosi publicistica și literatura ca pe un mijloc de acțiune în vederea realizării unității spirituale a tuturor românilor. Revista a adunat in jurul ei, pentru prima oară în istoria acestei provincii, toate forțele literare de care dispunea epoca și le-a îndreptat în direcția unei activități creatoare precise. Literatura Transilvaniei îi datorează revistei lui Barițiu descoperirea și trezirea conștiinței de sine, ca și lansarea unei serii de scriitori.
Impunerea unor scriitori ca Andrei Mureșanu, Timotei Cipariu, Vasile Papp, Paul Vasici, Aron Densusianu ș.a., este, în mare parte, opera foilor lui Barițiu. Revista punea bazele tradiției literaturii patriotice din Transilvania, instituind și consolidând genuri și direcții literare noi. Prin ea, oda, fabula, elegia și alte apariții, cu tot mai multă insistență, în arena vieții literare. Pe lângă traducerile din Lamartine, Montesquieu, Voltaire, Hugo, Al. Dumas, Balzac, Musset, se adaugă traduceri din Goethe, Lessing, Schiller, Heine, Herder, Shakespeare, Milton, Young, Byron, Pușkin, care orientează literatura transilvăneană, tot mai accentuat, pe făgașul romantismului. Nu lipsesc, de asemenea, traducerile fragmentare din clasicii greci și latini: Homer, Ovidiu, Vergiliu, Cicero ș. a. Este adevărat că o tentă iluministă se păstrează până târziu în subtextul acestor scrieri, dar a susține că n-a existat romantism în Transilvania, până la 1848, este o afirmație insuficient argumentată.
Foaia lui Barițiu este prima publicație periodică românească din Transilvania care a tipărit folclor. S-au republicat fragmente din textele culese de V. Alecsandri, precum și studii dedicate poeziei, muzicii și dansului popular, etnografiei etc. În anii 1858 și 1859, I. G. Sbiera și At. M. Marienescu și-au făcut publice, prin intermediul revistei, apelurile către intelectualii transilvăneni și bucovineni, prin care aceștia erau îndemnați să culeagă și să trimită spre publicare balade, doine, basme, proverbe etc. Îndemnul explicit pentru promovarea creației populare și creația originală, spre istoria națională și problematica general-românească prevestește apariția Daciei literare, căreia însă i-a depășit eficiența practică printr-o longevitate remarcabilă pentru acea vreme, favorizată și de regimul incomparabil mai lejer al cenzurii austriece față de cea rusească de la Iași sau București, unde publicațiile periodice erau verificate de către autoritățile oficiale din Moldova și Țara Romanească, fiind semnate de către domnitori, care se conformau criteriilor și ordinelor impuse de regimul rusesc. De altfel, anterior aplicării Regulamentelor Organice (1830), care însă nu făceau referire la cenzură, a avut loc organizarea și legalizarea acesteia (cenzura exista și până la apariția primelor periodice din cele două principate, dar nu fusese încă legalizată), iar sub atenta supraveghere a generalului Kiseleff (Pavel Dmitrievici Kiseliov (1788-1872), între 1828 și 1834, s-au inițiat primele hotărâri cu privire la supravegherea atentă a presei, care au fost aproape asemănătoare atât în Moldova, cât și în Țara Românească.
Completând, din punct de vedere cultural și literar, acțiunea politică a Gazetei de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă și literatură a militat, concomitent cu Dacia literară sau Propășirea, pentru crearea unei literaturi originale, inspirată din tradițiile populare și istorice ale românilor. Totodată, revista a susținut consecvent ideea luminării prin cultură, a trezit interesul pentru lectură și pentru creația literară, a făcut cunoscută beletristica autohtonă și poezia populară. Nu mai puțin importantă a fost contribuția revistei la răspândirea cunoștințelor științifice, precum și rolul pe care și l-a asumat în clarificarea chestiunilor de limbă literară și de ortografie, în respingerea unor afirmații eronate și tendențioase, făcute de diverși istorici și publiciști străini în legătură cu originea limbii și a poporului român sau în legătură cu istoria noastră națională.
Publicațiile fondate și coordonate de Barițiu au avut un rol providențial la 1848, când au devenit, prin voința lui Barițiu, ziarele oficioase ale Revoluției. Unele dintre articolele de atitudine socială trec din paginile Gazetei de Transilvania în acelea ale suplimentului său literar, care completează astfel acțiunea politică și socială a Gazetei. Îndepărtarea sa de la direcția celor două gazete, după Revoluția de la 1848, îl va determina pe tenacele ziarist și om de cultură să găsească o altă formulă publicistică. În anul 1852, el editează Călindariul pentru poporul românesc, cu un profil preponderent cultural, pe care-l va scoate anual până în 1865 și care s-a bucurat de un interes mult mai redus din partea cititorilor față de Gazeta de Transilvania și Foaie pentru minte, inimă și literatură, deși el a încercat și, în mare măsură, a reușit să subsumeze vechea literatură greoaie a calendarelor unei finalități moderne, continuând, într-un alt format, linia ,,Foii pentru minte, inimă și literatură”, fapt confirmat cu prisosință de sumarul celor 14 numere. Călindariul barițian, prin conținutul său, nu a fost unul obișnuit, cum erau cele mai multe care apăreau la Buda sau la Sibiu, ci o publicație cultural-literară în care au fost tipărite creații aparținând lui Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și alții. Sumarul calendarului, așa după cum s-a remarcat, cuprindea 18 studii de istorie, în care nu se urmărea doar popularizarea, ci și elementul științific. Statistica sumarului include: 12 articole despre cultură și artă, 9 articole lingvistice, 15 contribuții de folclor, 82 de texte literare, 15 articole de geografie și știința statului, 23 de educație morală etc.
Dacă privim întreaga activitate a Curierului românesc și a Albinei românești, atât de întinsă și de diversă, nu putem să nu reținem pasul mare pe care îl înscriu, alături de Gazeta de Transilvania și Foaie pentru minte, inimă și literatură, în cultura românească, oricâte naivități am descoperi astăzi în coloanele lor. Știrile asupra evenimentelor curente, îndrumarea științifică, foiletonul artistic (cronică dramatică, muzicală etc.), traducerile din literatura universală, literatura originală, pătrund, prin mijlocirea acestor publicații, în cercuri de cititori care, dintr-un motiv sau altul, nu ajungeau la sursele directe. Aceste foi devin, sub conducerea lui Heliade, Asachi și Barițiu, o adevărată școală a acelora care aveau, în epoca respectivă, mai multă nevoie de o instrucție corespunzătoare. Ele nu puteau sări peste o treaptă obligatorie care le-a constrâns să devină ceea ce au fost, un factor esențial destinat să pregătească, sub aspecte multiple, cititorii pentru publicațiile mai pretențioase care le-au urmat. Prin toată activitatea lor, răspunzând marilor imperative ale timpului, au contribuit la consolidarea conștiinței și unității naționale, militind teoretic și practic, cu excesele știute și scuzabile, la realizarea unei limbi literare unitare.
Dacia literară
După punerea bazelor presei în limba română de către I. H. Rădulescu (Curierul românesc, 1829), Gh. Asachi (Albina românească, 1829) și Gh. Barițiu (Gazeta de Transilvania, 1838), Kogălniceanu editează prima revistă literară românească de prestigiu, convins că în ,,sumeața-i pretenție de a face mai bine” decât predecesorii săi, nu trebuie să părăsească ,,drumul bătut de ei”, iar dintre toate formele culturii, literatura este considerată ,,calea mai ușoară și mai scurtă pentru renașterea nației”.
Dacia literară a apărut la Iași, în 1840, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu. Cu toate că pe coperta tomului I (care însumează cele trei numere apărute) figurează ca date limită ianuarie-iunie, în realitate revista a apărut la 10 martie 1840 și a fost interzisă la 23 august, același an (revista a fost interzisă de cenzură, întrucât într-un articol, ,,M.A.Demidoff in Banat, Valachia și Moldova”, era citat proverbul ,,Peștele de la cap se împute”, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza). Se pare că s-a revenit asupra suspendării, dar redactorul a înțeles că a continua publicarea revistei nu mai era oportun. În 1899, se va scoate a doua ediție cu caractere latine. Nu vom insista asupra programului. Semnificația titlului era limpede și motivată în Introducție, prin aceea că revista țintea ,,a se îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Deși se voia o foaie, care, ,,părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională”, noul periodic, urma, de fapt, să consolideze și să adâncească sensul unionist al demersurilor întreprinse. Emanație a unui spirit sensibil la realitățile istorice, n-ar fi exclus ca termenul prim din titlu, folosit acum intâia oară pentru a denumi un periodic (dacă trecem peste planul apărut în 1839 al unei publicații ce trebuia să se numească Dacia veche și nouă) să fi cuprins, pe lângă ideea unității naționale, și intenția de a sublinia un fond autohton mai vechi decât cel latin, scos oarecum unilateral în evidență atunci, îndeosebi de către ardeleni excesiv romanizați.
Dincolo de aceasta, expresivitatea titlului se va impune, și publicații intitulate la fel vom mai intâlni de aici încolo (Dacie literară la Galați în 1868-1869, pentru a nu mai pomeni decât faimosul Magazin istoric pentru Dacia, editat de Nicolae Bălcescu și A.T. Laurian, cele două Dacii literare, apărute la Paris și Bruxelles). În privința atributului literară, primatul ii aparținea lui I. H. Rădulescu care, în ianuarie 1830, anunța un Adaos literal la Curierul românesc. Gh. Barițiu înființase, în 1838, o Foaie literară, transformată în același an, în celebra Foaie pentru minte, inimă și literatură. Este evident că titlul revistei sintetiza o realitate spirituală ce plutea în aerul epocii și sugera niște intenții mai mult decât ,,literare”. Părăsind politica imediată, mentorul revistei trecea la adâncimea lucrurilor, la specializarea și aplicarea imediată a acesteia în domeniul culturii și literaturii naționale. ,,De fapt – sublinia Șerban Cioculescu – organul literar are o formă politică culturală prin care se deosebește de celelalte periodice care adăpostesc ocazional literatura fără vreun criteriu precis”.
Spirit critic pătrunzător, M. Kogălniceanu fixează un plan de lucru cu o valabilitate, depășind cu mult spațiul și timpul său. Structural, revista cuprindea toate ramurile literaturii, având patru părți:
I.,,compuneri originale a conlucrătorilor foaiei”;
II.,,articole originale din celelalte jurnaluri romanești”, urmărindu-se formarea unui ,,repertoriu general al literaturii românești”;
III.,,se va îndeletnici cu critica cărților nouă ieșite în deosebitele provincii a vechii Dacii”;
IV.numită Telegraful Daciei va da ,,înștiințări de cărțile ce au să iasă în puțin, de cele ce au ieșit de sub tipar”.
Amintind de publicațiile care au premers apariției Daciei literare, Kogălniceanu sublinia în Introducție că acestea erau prea dominate de politică și că aveau, cele mai multe dintre ele, o ,,coloră locală”, iar el intenționa să facă din noua revistă ,,O foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională, o foaie care, făcând abnegație de loc, ar fi numai o foaie românească și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeața pretenție să facem mai bine decât predecesorii noștri. Însă urmând unui drum bătut de dânșii, folosindu-ne de cercările și de ispita lor, vom avea mai puține greutăți și mai mari înlesniri în lucrările noastre. Dacia, afară de compunerile originale a redacției și a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri românești. Așadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii românești, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fieștecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”.
Dacia literară intenționa astfel a fi ,,prima revistă de sinteză a culturii românești” (G. Ivașcu) – asigurându-și pe această cale o descendență publicistică al cărei fir coboară până în contemporaneitate. În ceea ce privește posteritatea revistei, ea este de-a dreptul glorioasă în cultura noastră, de după această dată. Aproape că n-a existat publicație literară serioasă care să nu stea măcar cu o fațetă a ei în aceeași lumină. Înscrisă între fenomenele care ,,au dat semnul mișcării intelectuale a epocii” (Alecu Russo), revista a reușit să polarizeze, prin programul și prin cele câteva realizări practice, aproape tot ce era mai de seamă în ideologia culturală a epocii, să fixeze câteva puncte de vedere asupra artei și culturii, cu o rază de cuprindere dintre cele mai ample.
În precizarea direcției ideologice a Daciei literare, este de reținut o notă a lui M. Kogălniceanu despre cărțile apărute ]n traducerea lui Gr. Pleșioanu și M. Stoianovici (Columbul și Harito). M. Kogălniceanu nuanțează enunțul categoric din Introducție, în sensul
că revista era împotriva traducerilor proaste, nu împotriva traducerilor în general: ,,Cum traducătorii acestor cărți nu pot găsi ceva mai bun de tradus? Pentru ce nu iau din franțuzește ,,Esprit des lois”, par Montesquieu, ,,Le genie du christianisme”, par Chateaubriand….? ” De altfel, în lupta împotriva invaziei traducerilor proaste, ,,ucigătoare a duhului național”, campania avea să fie mult mai largă; Alecu Russo, atașat vederilor Daciei literare, avea să reia în Albina românească (1846), aproape în aceiași termeni, ca și Mihail Kogălniceanu. Că mentorul Daciei literare nu era, cum a crezut Petre V. Haneș, împotriva traducerilor, ne dăm seama și dintr-un fragment din romanul Tainele inimii: ,,Nu este iertat nici unei nații de a se închide înaintea inriurilor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta și de la străini”. Un merit al Daciei literare este acela de a fi promovat, pentru prima dată la noi, o definiție cuprinzătoare și modernă a criticii (introdusă ca o rubrică distinctă de Kogălniceanu, încă din timpul efemerei sale treceri pe la ,,Alăuta românească”): ,,Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică atâtea cărți, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră să le cerceteze pe toate, și ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune și aruncând în noianul uitării pe cele rele; și una și alta după principiile sale, și fără a lua sama la persoana și starea autorilor? ” Un alt merit al revistei constă în faptul că programul politic și cultural al acesteia a servit dezvoltării teatrului de pe întreg cuprinsul țării. La Dacia literară, s-a militat pentru un repertoriu original, pentru o trupă de profesioniști, serios pregătiți, și pentru transformarea scenei într-un mijloc de educație cetățenească, puncte binefăcătoare ale unui program pe care M. Kogălniceanu, împreună cu Negruzzi și Alecsandri, va incerca să-l traducă nemijlocit în fapt. Norocul a făcut ca programul Daciei literare să cunoască, pe lângă o formulare strălucită, și o aplicare practică temeinică și imediată, mai ales în Moldova.
Iradiind în Transilvania (prin Barițiu), în Muntenia (prin Ghica, Bălcescu și prin Heliade), programul revistei a căpătat dimensiuni naționale, estompându-se prin el și unele tendințe regionaliste, manifestate prin Albina romanească, Curierul românesc și Foaie pentru minte, inimă și literatură. De asemenea, printr-un inițiator strălucit (Kogălniceanu), un teoretician pasionat, care vine mai târziu (Alecu Russo), un mare prozator (Negruzzi), un poet și un dramaturg productiv (Alecsandri), programul și spiritul Daciei în materie de teatru, de literatură, limbă și cultură, în genere, a cunoscut o statornicire cu efecte îndelungate în istoria vieții noastre naționale.
Deși rubrica de Critică a revistei nu apucase a viza direct chestiuni literare, deși Kogălniceanu n-a scris promisul articol despre critică, totuși pe baza celor spuse în Introducție, în articolele ulterioare din revistele continuatoare ale spiritului Daciei literare (Propășirea, România literară, Steaua Dunării) și în cele tangențiale la literatura din această revistă, putem deduce programul lui Kogălniceanu în respectivul domeniu. O oarecare culoare și relief în plus capătă acesta și atunci când avem în vedere ,,Telegraful Daciei” (unde se fixează, indirect, și reperele inițiale ale unei bibliografii a literaturii autohtone). Dacă revista ar fi continuat să apară, e probabil că îndrumarea ei s-ar fi reflectat, în afară de literatură și teatru, și asupra invățământului, a artelor plastice și a muzicii, a arheologiei, istoriei, culturii populare, presei și tiparului, în general.
Integrată organic luptei pentru democratizarea vieții sociale din preajma anului 1848, pentru unirea tuturor românilor (fiind astfel prima revistă care taie direct barierele temporare, aruncate între provinciile românești), dar mai ales luptei pentru întregirea culturii și a literaturii noastre moderne, Dacia literară a polarizat în jurul ei câteva dintre cele mai însemnate personalități ale epocii. Prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formulează un principiu inatacabil, din punct de vedere filologic și estetic; nu incape îndoială că unitatea de limbă și literatură constituia, la acel moment, un pas important către unitatea politică a națiunii.
S-a vorbit o vreme de tradiționalismul programatic al Daciei literare. Chestiunea e, în orice caz, discutabilă, dacă nu amendabilă, ori esențial nefondată. E mai curând vorba de un revoluționarism în forme organice, de o luptă pentru transformarea radicală, dar nu total negatoare, a unor realități date, imposibil de a fi șterse ori ignorate. Referirile care s-au făcut la tradițiile națiunii nu înseamnă tradiționalism, ci intâmpinarea istorică a inovației, încercarea de a descoperi cadrul instituțional obiectiv și orizontul sufletesc specific pe care se poate întemeia adaptarea românilor la exigențele civilizației moderne. Este adevărat că Dacia literară a fost revendicată printre precursoarele unor reviste violent tradiționaliste (Sămănătorul lui Iorga), sau conservatoare; dar spiritul ei s-a oglindit, de fapt, în alte direcții, în presa literară și culturală de netă factură democratică, progresistă, între cele mai fidele înscriindu-se, evident, Viața românească, continuatoarea unor laturi ale spiritului ei (adecvate noilor condiții istorice), până în prezent.
Revista lui Kogălniceanu a propagat instaurarea unui climat critic fecund în publicistica noastră, a judecății ponderate și obiective, a ținutei intelectuale și științifice fără compromisuri, de pe urma cărora s-au resimțit nu numai publicațiile ulterioare, nu numai România literară a lui Alecsandri, Revista română a lui Odobescu, ori Viața românească a lui Stere și Ibrăileanu, ci, indirect, întreaga presă literară și culturală ce i-a urmat. Reflexe mai intense ori mai restrânse ale spiritului cu care era impregnată Dacia literară putem depista, fără absolutizări, și în Convorbiri literare, în Contemporanul, în Tribuna, în România literară a lui Rebreanu, ori în Jurnalul literar al lui Călinescu. E linia patriotică și democratică, fondată pe critică și istorie, pe înțelegerea unor deziderate importante ale vieții și culturii, care, cu oricâte meandre și ascunzișuri subterane, cu străluciri mai indelungi sau mai fulgerătoare, va trece prin aproape toate publicațiile culturale și literare românești. Dacia literară, sintetizând realizările de până la ea, marchează astfel un drum fără oprire, deschiderea unor noi orizonturi. Explicația stă în intuirea, explicarea sau măcar proiectarea de către redactorul și colaboratorii săi a unor date fundamentale ale culturii și literaturii române.
Pentru istoria ideilor literare, Dacia literară își sporește meritele și prin faptul că, teoretic, ea infățișează primul nostru program literar în toată puterea cuvântului. Aceasta a dovedit-o prin puterea de sinteză a fenomenului literar de până la 1840 și prin longevitatea acestui program, care, în realitate, a dăinuit până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Eficiența programului s-a datorat faptului că autorul lui a avut o mare putere de sinteză și previziune și pentru că a știut să îmbine spiritul politic al muntenilor cu spiritul critic al moldovenilor, ,,realizând în planul previziunilor politice, cât și în planul literaturii propriu-zise, unirea” (G. Ibrăileanu). Meritul Daciei literare, și în special al lui Kogălniceanu, constă în orientarea limbii și literaturii române pe făgaș național, în introducerea spiritului critic în aprecierea operelor literare, în legarea creației culte de folclorul, tradițiile și obiceiurile poporului, de pe întreg teritoriul de limbă română, revista difuzându-se în toate provinciile românești.
Propășirea
Revista pașoptiștilor moldoveni, apărută în 1844 (9 ianuarie – 28 octombrie 1844, în total 42 de numere), și cunoscută sub numele de Propășirea. Foaie științifică și literară, s-a intitulat inițial Foaie științifică și literară. Primul titlu, considerat subversiv de cenzura lui Mihail Sturza, a fost înlocuit cu cel de-al doilea, fără ca redactorii să aibă măcar dreptul de a opina. N. Iorga observa că nașterea Propășirii e fapta unei inițiative colective. Pe lângă foștii colaboratori ai Daciei literare (Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu), s-au adăugat și munteanul Ion Ghica și Panaiotă Balș.
Intenția redactorilor, uniți prin aspirații, gust și convingeri politice, fusese de a întemeia o publicație care să continue opera Daciei literare, urmărind crearea unei literaturi originale, trezirea ,,unui interes mai viu pentru știință și nație”, pentru literatura populară, ceee ce le reușește în mare parte. Există și câteva deosebiri, pe care le vom analiza în continuare. Propășirea nu mai este exclusiv literară, ca glorioasa ei predecesoare de la 1840; deschizindu-și în mod metodic coloanele științelor, ea dovedește o înțelegere superioară a realităților lumii moderne și a necesității ca romanii să-și consolideze renașterea culturală pe un umanism cuprinzător, care să nu disprețuiască pozitivarea cercetării. Pe de altă parte, beneficiind de o perioadă de apariție mai lungă decât a Daciei și desfășurând o activitate mai sistematică, Propășirea va reuși să demonstreze convingător validitatea direcției naționale. Ea va contribui la eliminarea vestigiilor iluminismului umanitar, entuziast și eclectic, caracteristic începuturilor ,,eroice” ale presei românești, din faza Heliade-Asachi, consolidând, în schimb, direcția antifeudală, democratică și militantă, care reprezintă ipostaza ideologică deplin cristalizată a pașoptismului.
În ceea ce privește articolul-program al revistei, acesta cuprindea trei secțiuni: 1. științe exacte; 2. științe morale și politice (cuprinzând economia politică, jurisprudența, istoria națională); 3. literatura, iar fiecare ,,secție” era coordonată de unul sau mai mulți redactori: Ion Ghica pentru cea științifică, Kogălniceanu pentru cea istorică și C. Negri, D. Ralet, C. Negruzzi, Alecu Donici și Alecsandri pentru partea literară. Se poate constata că sfera de preocupări a revistei era mai largă decât a Daciei literare, izbitoare fiind, în primul rând, extensiunea în zona științei. Desigur, modalitatea abordării științelor era strict circumscrisă: cititorii se aflau în stadiul alfabetizării, nevoile imediate impuneau mai mult vulgarizarea principiilor, decât tratarea savantă a unor chestiuni de specialitate. În aceste condiții și in răstimpul scurt pe care l-au avut la dispoziție, redactorii revistei n-au reușit să ducă la bun
sfârșit ceea ce își propuseseră. Totuși, se poate afirma că până la Revista romană a lui Odobescu publicistica românească nu va mai cunoaște o realizare echivalentă în ceea ce privește difuzarea cunoștințelor științifice.
Programul literar al Propășirii conservă principiul Daciei, al priorității absolute a materialului original. Accentul e pus pe caracterul național al inspirației, cu referire la trecutul istoric, folclor, explorarea peisajului geografic și al celui social. Poezia aducea câteva realizări demne de luat în seamă în acel moment: Doinele lui Alecsandri, Umbra lui Mircea a lui Gr. Alexandrescu, poezia Muncitorul a lui Cezar Bolliac. Proza se distingea prin diversitate tematică. Literatura de călătorie este ilustrată de V. Alecsandri, O preumblare prin munți, D. Ralet, O plimbare la iarmarocul Fălticenilor, Gr. Alexandrescu, Cozia și Pasaj dintr-o relație de voiaj in Țara Românească. În direcția tabloului de moravuri, Alecsandri tipărea cunoscuta Istorie a unui galbăn. Amuzanta, dar nenorocoasa povestire Toderică a lui C. Negruzzi, legenda Piatra corbului, a lui M. Cuciuran, curioasa bucată Pustnicul, roman adevărat, semnată cu pseudonimul Graf Valberg (M. Kog.), completează partea beletristică originală a Propășirii.
În spiritul Daciei literare, Propășirea condamna traducerile inutile, care pervertesc gustul și n-au decât valoarea divertismentului ușor. Însă această respingere hotărâtă a maculaturii nu trebuie confundată cu un exclusivism de orientare (așa cum s-a spus uneori). Prin faimosul apel lansat in articolul introductiv al Daciei, Kogălniceanu urmărea să creeze la baza comerțului intelectual cu străinătatea un principiu selectiv; în niciun caz, el nu preconiza condamnarea de principiu a oricărei traduceri. O dovadă o oferă chiar scrierile străine publicate în Propășirea: sunt opere de calitate, traduse într-o versiune românească îngrijită, interesând direct prin conținutul lor. Un alt punct programatic, enunțat la Dacia, dar pe care în fapt tocmai Propășirii ii este dat pentru intâia oară să-l realizeze, este cel al atragerii de colaboratori din toate provinciile locuite de români. Înainte de a se infăptui pe plan politic, unitatea națională a fost pregătită de comunitatea culturii și de conștiința tot mai imperativă a acestei comunități, pe deasupra frontierelor vremelnice.
Colaboratori: V. Alecsandri, P. Balș, Alecu Donici, M. Kogălniceanu, C. Negri, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, A.T. Laurian, A. Mureșanu. Examinând această listă de colaboratori, se vede că, exceptându-i pe Heliade, Asachi și Barițiu, Propășirea a reunit pe cei mai valoroși reprezentanți ai pașoptismului. Și ceea ce nu e mai puțin semnificativ, mai toți aceștia au fost prezenți prin opere importante (dacă raportarea o facem relativ la ansamblul creației proprii).
Propășirea continuă tradiția Daciei și în privința spiritului critic; Kogălniceanu și colaboratorii săi își vor aplica discernământul asupra culturii și moravurilor contemporane (politica fiind a priori exclusă din perimetrul preocupărilor lor). Ei întreprind o critică severă, dar imparțială, vizind operele și nu oamenii, formulind in numele bunului gust și al intereselor naționale, fără nicio pretenție de a dogmatiza criteriile și de a reduce diversitatea vieții la o explicare univocă. Notele lui Kogălniceanu, din rubrica Miscelle, ironizau emfaza romantică ori compunerea indigestă a ardeleanului A. Gavra, dar lăudau piesa Iorgu de la Sadagura, scrisă de Alecsandri. Mai revelatoare, prin siguranța judecății critice, sunt contribuțiile lui Alecsandri: un pamflet sarcastic și demolator împotriva stanțelor epice ale lui C. Aristia și un articol elogios despre traducerea Satirelor lui Antioh Cantemir. Ambele texte, citabile în orice antologie a criticii românești, definesc clar programul ideologic și estetic al spiritului critic pașoptist: punctul de plecare e concret, nuanțele nu împiedică situarea clară de o parte sau de alta a baricadei, demonstrația e didactică și discursivă, tonul se menține în limitele urbanității, chiar în ipoteza unei condamnări fără drept de apel. Deși eticul nu se disociază de estetic, judecata de valoare operează totuși exact, izvorând dintr-un gust sigur și cultivat.
Sub raportul limbii, deși Propășirea nu-și stabilește un obiectiv determinat, ea militează totuși în linia bunului simț filologic, caracteristic aripii moldovenești a pașoptismului. Nici ,,tabletele” lui Negruzzi, cu atât mai puțin studiul pretențios al lui A.T. Laurian (publicat, de altfel, cu o notă de rezervă explicită a redacției), nu ilustrează punctul de vedere global al lui Kogălniceanu și al prietenilor săi. Concepția lor nu se precizează teoretic. Ea ne apare ca o manifestare spontană a unor oameni instruiți, aflați în curentul viu al tradiției, dar care, în același timp, au luat contact cu latinitatea prin intermediul limbii franceze, și sub influența ei, încercând să dea frazei românești nerv, simetrie și claritate. Combaterea purismului lexical și a etimologismului ortografic al ardelenilor, echilibrarea importului de neologisme și adaptarea lui structurilor autohtone, se fac la Propășirea, în special pe terenul practicii, prin însuși exercițiul scrisului.
Revenind la literatura revistei, trebuie să precizăm că ea depășește în mod net nivelul beletristicii publicate în celelalte foi contemporane: Curierul de ambe sexe, devenit un magazin de traduceri, efectuate adesea fără discernământ, și Albina lui Asachi, unde în special D. Gusti adapta istorii sentimentale și melodramatice, extrase din acel gen de manufactură literară pariziană (,,presse du coeur”). La Propășirea, textul original predomină, colaboratorii sunt numeroși, însumând aproape toate valorile autentice ale scrisului contemporan. Poezia relevă niște debutanți și confirmă niște reputații. Contribuția cea mai marcantă o constituie, fără îndoială, Doinele lui Alecsandri (Baba Cloanța, Strunga, Crai nou, Andrii Popa). Până atunci, scriitorul nu încredințase tiparului decât două bucăți ale ciclului, una în Albina românească, alta în Calendarul lui Kogălniceanu. Colecția, dată la iveală de Propășirea, impune nu numai o personalitate, cea mai de seamă până la Eminescu, dar croiește poeziei noastre un drum, singurul pe care, în condițiile de atunci, putea produce creator. Dacă Alecsandri era steaua în ascensiune, Gr. Alexandrescu era poetul matur, aflat deja pe pisc. El număra trei volume de versuri (1832, 1838, 1842) și colaborase la Dacia literară cu o poezie memorabilă, Anul 1840. La Propășirea, grație stăruințelor lui Ion Ghica, trimite faimoasa poezie Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia, care, prin combinarea de motive romantice: natură nocturnă, ruine, proslăvirea trecutului, ton confesional și, desigur, prin misterul alchimiei sonore, a rămas în conștiința contemporanilor și a posterității ca operă reprezentativă a lirismului pașoptist.
În domeniul prozei, Alecsandri se situează în fruntea tuturor prozatorilor. Contribuția sa principală este spiritualul și coloratul tablou de moravuri, în formă picarescă, Istoria unui galbăn și a unei parale. Tot lui Alecsandri i se datorează schițele: Călugărul și pistolul și O intrigă la bal-maske, dar mai ales cunoscuta O preumblare prin munți. În comparație cu Buchetiera din Florența, de la 1840, Alecsandri se afla într-un progres vădit, găsindu-și aici timbrul stilistic și maniera proprie de a povesti. Istoria unui galbăn și O preumblare prin munți reprezintă, în proză, forța simetrică a poetului Doinelor. Socotind că din aceeași perioadă datează Iorgu de la Sadagura, se poate spune că la 1844, odată cu Propășirea, Alecsandri devine el însuși, atât in ochii celorlalți, cât și in fața propriei sale conștiințe.
Bogată a fost și contribuția lui Kogălniceanu (schițele istorice Un vis al lui Petru Rareș, Ștefan cel Mare arhitect) – simple curiozități extrase din cronică, rămân la periferia literaturii. Mai interesantă, din toate punctele de vedere, este nuvela Trei zile din istoria Moldovei, unde înfățișează intâmplări tragice, legate de pierderea Bucovinei, prin evocarea a trei episoade decisive. În afară de manierismul romanțării trecutului, literatul Kogălniceanu se lasă prea des dominat de erudit. De aici o serie de digresiuni documentare: descrieri de costume, reconstituiri arheologice. Alți prozatori sunt: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Ralet. Traducerile publicate în paginile Propășirii sint puține la număr și alese cu grijă. O situație specială o ocupă notele de călătorie (Câteva zile pe munți, Satiră către mintea sa, scrise de Antioh Cantemir în limba rusă și traduse de Negruzzi și Donici.
La capătul acestei succinte incursiuni în sumarul revistei Propășirea, trebuie să menționăm că redactorii și colaboratorii acesteia alcătuiesc o echipă, care promovează un sistem coerent de vederi. Lucrul e cu atât mai izbitor cu cât tematica revistei manifestă o mare diversitate de preocupări, iar în cultura vremii exista, datorită mai ales lui Heliade, o orientare eclectică. Existența unei grupări la Propășirea, caracterizată prin elaborarea conștientă a unui program unitar, se explică prin cel puțin trei factori: identitatea de poziție socială, concordanța de vârstă, comunitatea de idealuri. Redactorii Propășirii sunt educați la școala celor trei mari directive ale secolului al XIX-lea: istorismul, pozitivismul, liberalismul. Formați în aceste principii și împinși să acționeze prin determinarea situației istorice concrete, pașoptiștii se vor apleca asupra realității românești, urmărind ca prin cunoașterea și studierea ei multilaterală să-și definească mai complet locul în lume și să contribuie efectiv la rezolvarea sarcinilor momentului.
Familia
Revista Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni (din 5/18 octombrie 1870, va deveni ,,totodată organul publicațiunilor societății pentru fond de teatru român”) a apărut, inițial, la Budapesta, cu o periodicitate de 3 ori pe lună (seria I: 5 iunie 1865 – 17 aprilie 1880) și Oradea (27 aprilie 1880 – 31 decembrie 1906), sub redacția lui Iosif Vulcan, apoi lunar, la Oradea (seria a II-a: martie 1926 – 1929), sub conducerea unui comitet, fiind o expresie și o consecință a diversificării presei culturale și literare a epocii. Fără să publice un articol-program, în primul număr, fie din motive de diplomație publicistică (pentru a nu intra în conflict cu autoritățile), fie din spirit de modestie, este posibil ca Iosif Vulcan (1841-1906) să nu fi făcut public programul revistei, tocmai pentru a avea posibilitatea adecvării din mers la spiritul vremii, fiindcă o considera o continuare a tuturor încercărilor de acest fel de până atunci, al căror program se obliga să-l continue și să-l modernizeze. Într-o scrisoare către Barițiu, datată 9 aprilie 1865, Iosif Vulcan schițează câteva dintre obiectivele revistei: ,,Această foaie va aduce portretele bărbaților mai vestiți cu biografiile lor, poezii, și novele originale și traduceri de la poeții și literații cei mai renumiți al Europei, mai departe dizertațiuni scrise în stil ușor despre istorie, limbă, estetică etc. Și până acum un număr frumos de bărbați eminenți m-au onorat cu promisiunile lor de a conlucra la noua mea întreprindere literară, dar mă voi nizui a câștiga și pe alți colaboratori. Voiesc să dau în mâna publicului o foaie cu care dânsul să se poată făli”.
De la apariția primelor numere s-a adunat în jurul Familiei un cerc larg și prestigios de colaboratori, din toate părțile locuite de români: Timotei Cipariu, G. Barițiu, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, D. Bolintineanu, V. A. Urechia, I. H. Rădulescu, Sextil Pușcariu, Ilarie Chendi, Zaharia Bîrsan, Emil Isac, Al. Macedonski ș.a. Revista oferea cititorilor, pe lângă numeroase știri politice de actualitate, frecvente noutăți și consemnări din viața literar-artistică a românilor din Transilvania, Ungaria și România. Diversitatea domeniilor de acțiune se dovedește din primul ei an de apariție. Astfel, pe lângă nuvele originale, cum ar fi Floarea de pe Cerna a lui Ion Șieptianu, scriere minoră, excesiv romantică și naivă, Familia publică romane în traducere (Alexandre Dumas, Colombe), versuri de Victor Hugo (în traducerea lui Iosif Vulcan) sau chiar o îndrăzneață transpunere în vers safic a lui D. Bolintineanu, La o femeie.
Lista colaboratorilor a fost foarte largă, ceea ce demonstrează caracterul deschis al publicației, în sensul că nu a impus restricții de curent literar. Creația în proză este tratată cu aceeași libertate, tiparul cel mai frecvent fiind totuși cel de circulație în epocă, sub forma romantismului aventuros cu accente tragice. În ceea ce privește critica literară, redactorul avertiza, în spiritul aceluiași bun simț de care se călăuzea, că în promovarea și selectarea valorilor, ,,vom critica opera, nu persoana”, izbutind într-adevăr să instaureze un climat de respectuoasă colegialitate între colaboratorii săi. În domeniul literaturii, se milita, îndeosebi, pentru ferirea ei ,,de lumina rea a mediocrităților” (I. Vulcan, 1865). Pentru încurajarea literaturii, Familia a instituit, încă de la primul ei număr, și un concurs cu premii, la care ,,poate emula orice nuvelă, dar cele istorice sau cele care vor tracta despre atare datine poporale vor avea preferință”, intrucât cultivarea sentimentelor naționale prima în cercul revistei.
Mai ales literatura de inspirație istorică a fost serios cultivată la Familia, deși numai rareori scrierile de această natură au depășit ca interes și valoare artistică momentul apariției lor în revista lui Iosif Vulcan. Întâmplarea a făcut ca, în ansamblu, Familia, deși a promovat scrieri aparținând tuturor genurilor și speciilor, să nu fi publicat în paginile ei – decât cu câteva semnificative excepții – literatură reprezentativă pentru nivelul ei general de atunci. Predominau scrierile sentimentale, realist-moralizatoare, și mai ales cele de un romantism minor, semnate de autori precum Iulian Grozescu, Alexandru Roman, Gr. H. Grandea, I. Lapedatu etc. Episodul cel mai însemnat din existența Familiei, care i-a adus de fapt notorietatea, este cel legat de debutul lui Mihai Eminescu. Alături de poezia De-aș avea, care nu depășea cu mult nivelul altor versuri publicate până atunci in revistă, în al doilea an de apariție (nr. 6, 1866), se citesc nu mai puțin neuitatele cuvinte din subsolul paginii: ,,Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut” (p. 68). Poetul va trimite aici 12 poezii: De-aș avea, O călărire-n zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F.I. și articolul Repertoriul nostru teatral, după care începe să colaboreze la Convorbiri literare. În articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în paginile Familiei (VI (1870), nr. 3, 18/30 ianuarie, p. 25-28), Eminescu a realizat o analiză de profunzime a repertoriului nostru dramatic, dinainte de 1870, dovedind nu numai o bună cunoaștere a fenomenului cultural românesc și european, dar și o siguranță deplină în minuirea mijloacelor de expresie.
Va reveni, în 1883, la Familia cu alte câteva poezii (S-a dus amorul, Pe lângă plopii fără soț, Și dacă…etc.), pentru care Iosif Vulcan îi va trimite un modest onorariu, ,,cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată-n viață”. Nu se poate spune că gestul revistei de a publica un poet atât de tânăr și de a-l primi, ,,cu bucurie”, este izolat. Foarte mulți tineri aspiranți la ,,Gloria poeziei” au găsit înțelegere și, mai ales, spațiu tipografic în coloanele Familiei. La început, atitudinea critică a Familiei a fost timidă (nu va fi prea fermă niciodată) și se manifesta mai cu seamă în legătură cu mișcarea presei naționale. În afară de aceste note, mai mult informative, apar modeste dispute critice, unele chiar polemice. Dar, în general, aceste atitudini sunt prea subiective, vizând mai ales conflicte directe și nu generalizări în creație. În primii ani de apariție, s-au publicat și primele încercări de sinteză asupra literaturii române. Lui Iustin Popfiu îi este reprodus discursul rostit la adunarea Asociațiunii Transilvaniei de la Cluj, cu titlul O privire fugitivă peste literatura română și lipsa unei critice a literaturii române, omagiu festivist și generalizant (nr. 38, 1867). V. A. Urechia a publicat Mișcarea literară română în anul din urmă (1867/1868), în care este apreciată cu generozitate proza din Familia. În sfârșit, pentru acest început de orientare critică a revistei, amintim referirile lui Iosif Vulcan la starea literaturii române în articolul Spicuiri literare: ,,Astfel apoi nu ne putem mira, că în prezent în literatura noastră poetică domnește cea mai mare confuziune”. Am insistat asupra caracteristicilor stabilite de revistă în primii ani de apariție, deoarece acestea au fost definitorii pentru tot restul activității ei. Nu s-a schimbat nici orientarea eclectică a criticii practicate, nici criteriile de selecție a textelor, nici cercul de preocupări ale colaboratorilor săi. Al. Crișan arăta în acest sens: ,,Este greu de apreciat profilul exact al curentelor, școlilor sau direcțiilor literare adăpostite în Familia prin traduceri sau lucrări originale, de beletristică sau de știință a literaturii”. În această nedefinire teoretică, partea de creație era normal să sufere fluctuații întâmplătoare, în funcție de renumele colaboratorilor. Autorii creațiilor originale în proză sau în versuri formau o masă compactă, fără prea mari diferențieri (V. Grigoriu, Iuliu Roșca, Gh. Simu – nume care nu se ridicau peste nivelul mediocrității). Însemnată a fost și contribuția femeilor la zestrea poetică a Familiei: Elena Novac, Matilda Cugler-Poni, Iulia Hasdeu, Sofia Nădejde, Veronica Micle ș.a.
Conform unui fenomen curios al vremii, revista nu numai că este dedicată în mare parte femeilor, dar chiar este în bună parte scrisă de femei. Față de această imensă coloană de poeți, prozatori, poete și prozatoare se remarcă însă și frecventa cultivare a tuturor personalităților literare ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Printre acestea, locul central îl ocupă Alecsandri, poetul cu cea mai puternică influență asupra cercurilor poetice transilvane. Nu numai Familia, dar și alte reviste, precum Albina Carpaților, Amicul familiei ș.a., reproduc frecvent cele mai cunoscute poeme ale bardului de la Mircești.
Pe Eminescu, Familia nu numai că l-a debutat, dar l-a și susținut și solicitat imediat. Poetul a publicat la Familia și o traducere din suedeză, nuvela Lanțul de aur, scrisă de Onkel Adam. Tot aici i-au apărut poezii care au rămas apoi în creația sa de bază: Din străinătate, Speranța, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Eliade, La o artistă, Junii corupți. Desigur, numele lui Eminescu a înnobilat existența revistei. Dar în paginele Familiei vor fi prezenți și ceilalți mari scriitori din epocă: Ion Creangă, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuță, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Al. Macedonski, O. Goga, I. Agîrbiceanu. Față de Macedonski, revista a avut o atitudine înțelegătoare, oferindu-i spațiu, în vremea în care epigrama nefastă la adresa lui Eminescu l-a izolat de aproape toate cercurile literare.
În afară de literatura beletristică, Iosif Vulcan și revista sa vor dovedi un interes constant pentru teatru. El a fost unul dintre animatorii principali ai ,,Societății pentru fond de teatru român” (Deva, 1870), căreia i-a oferit spațiu publicistic în vederea promovării propriilor principii. Pentru el, teatrul reprezenta ,,un templu al moralității, al luminii și al științei”, ,,cea mai mare școală de educațiune”, alături de biserică și școală. În calitatea sa de entuziast îndrumător al mișcării dramatice din Transilvania, a scris articolul-program Să fondăm teatrul național!, la care se adaugă conferințele Schițe din istoria teatrului (1872), Limba și scena (1872), Literatura noastră dramatică (1875) ș.a. Iosif Vulcan urmărea, în egală măsură, dezvoltarea literaturii dramatice, publicând o serie de piese originale, controlând critic producția dramaturgilor de la noi. Revista a militat pentru un repertoriu inspirat din realitățile naționale, pentru crearea unor trupe profesioniste. A popularizat teatrul lui Alecsandri și apoi al lui Caragiale, Iosif Vulcan fiind el însuși autor de piese de teatru, Alb sau roșu?, Ștefan Vodă cel Tînăr, reprezentate pe scena teatrului bucureștean; Iosif Vulcan, pe lângă numeroasele ,,cînticele comice”, monologuri (Copila romană,Renegatul, Ciobanul din Ardeal ș. a.) a scris și comedii inspirate din viața satului (Ruga de la Chiseteu, Sărăcie lucie, Mița cu clopot) sau de moravurile citadine (Secretul, Mireasă pentru mireasă, Gărgăunii dragostei).
De o egală atenție s-a bucurat în paginile Familiei folclorul. Literatura populară, considerată cea dintâi manifestare a specificului unui popor, și-a revendicat un loc important în programul cultural al lui Iosif Vulcan. El redactează revista și calendarul Gura satului, publică la Pesta articole despre literatura populară românească, din care traduce în periodicele de limbă maghiară. Societatea culturală ,,Kisfaludy” l-a primit ca membru extern (1871), prilej cu care a ținut discursul de recepție Poezia populară română. De asemenea, a prefațat și a tradus în limbă maghiară 30 de poezii populare, incluse in culegerea Roman nepdalok, scrisă în colaborare cu G. Ember și I. Grozescu. Iosif Vulcan înființează, alături de revista din Oradea, o altă publicație, Șezătoarea (1875-1882), care avea drept principale preocupări culegerea și comentarea poeziei populare. În activitatea sa, Iosif Vulcan este competent susținut de doi dintre cei mai însemnați folcloriști ai timpului: Simion Florea Marian și Athanasie M. Marienescu. Lor li se alătură: I. G. Sbiera și Simeon Mangiuca.
Pentru ultima perioadă de apariție a Familiei, în ceea ce privește orientarea sa critic teoretică, consemnăm activitatea originală și îndrăzneață a lui Ilarie Chendi. El a publicat o serie de articole și recenzii care vor forma o bună parte a volumului postum, Schițe de critică (1924). Revenind asupra criticii, trebuie să precizăm că aceasta nu a fost sprijinită suficient, acest lucru contribuind la scăderea valorii creațiilor în proză sau în versuri. În înțeles mai restrâns, critica literară din paginile Familiei s-a adaptat momentului istoric, subordonând rigorile științifice, eficiențelor normative în desfășurarea procesului de creație. Cu toate oscilațiile de concepție sesizate aici, cu toate neajunsurile unei producții literare de nivel, în general, scăzut, Familia a reprezentat, pentru întreaga jumătate a secolului al XIX-lea, un exemplu de continuitate și rezistență. În ceea ce privește limba, publicația a plutit o vreme în apele latinismului etimologizant, apoi a oscilat spre fonetism, pentru ca, din 1882, balanța să fie integral înclinată în favoarea unei ortografii fonetice, fapt deosebit de important în unificarea ortografiei, pentru care Familia a militat de la primele numere, cu credința că scriitorilor nu le este îngăduit ,,a greși contra artei limbistice”. Din acest motiv, revista lui Iosif Vulcan a exercitat, în toată această perioadă, o serioasă influență asupra mișcării de presă din Transilvania. Majoritatea revistelor literare ce vor apărea după Familia, până spre sfârșitul secolului, adoptă, de cele mai multe ori, formele revistei lui Iosif Vulcan. De aceea, ele se înglobează în caracteristica unei ,,epoci” pe care am numit-o a Familiei (vezi Orientul latin (1874), Șezătoarea (1875), Lumea nouă, Albina Carpaților). În ansamblu, Familia a reprezentat un moment important în dezvoltarea presei culturale și literare românești, în oglindirea procesului de modernizare a societății și de consolidare a forțelor ce vor înfăptui unirea din 1918.
Tribuna
Tribuna, cotidian politic și literar, a apărut la Sibiu (14 aprilie 1884-16/29 aprilie 1903), sub coordonarea lui I. Slavici, director și redactor responsabil (1884-1888), urmat de Septimiu Albini. Inițiativa editării ziarului a aparținut unui grup de intelectuali și de negustori români din Sibiu (Slavici, arhimandritul Nicolae Popea, I. Bechnitz, N. Cristea ș.a.), care își propuseseră să aibă o publicație care să reprezinte ,,curentele populare” și să reprezinte ,,un centru de lucrare literară”, Tribuna însemnând, după opinia lui I. Breazu, ,,triumful Convorbirilor literare în Transilvania”. Prin Eminescu, Slavici a intrat în contact cu Junimea și Convorbirile literare, unde a debutat, în 1871, cu Fata de birău. Paralel cu activitatea de scriitor, Slavici a desfășurat o susținută activitate jurnalistică, fie în calitate de simplu redactor la Timpul (1876), împreună cu Eminescu și Caragiale, fie ctitorind Tribuna, apoi Corespondența română (București, noiembrie 1893 – aprilie 1894), spre a milita în favoarea cauzei naționale a românilor din Transilvania (publicația își încetează apariția în urma interzicerii de a pătrunde în Transilvania, întrucât susținea programul politic al Tribunei). În 1894, împreună cu I. L. Caragiale și Coșbuc, scoate revista Vatra (publicație preponderent literară, care a apărut la București, de la 1 ianuarie 1894 – august 1896), iar în preajma și iîn timpul Primului Război Mondial a condus ziarul filogerman Ziua (1914-1915) și a colaborat, împreună cu Arghezi, la Gazeta Bucureștilor (1916-1918), ,,ediție de război sub ocupație germană”, pledând pentru neutralitatea României.
Apariția Tribunei corespundea, în același timp, realităților momentului, dar și unui deziderat mai vechi, formulat la congresul studenților de la Putna (15 august 1871), ca românii de peste munți să aibă un cotidian propriu, prin care să militeze pentru unitate culturală și prin care să ia atitudine împotriva latinismului extremist. Din punct de vedere estetic, latinismul era învinuit de lipsa gustului și a vocației artistice, iar în ceea ce privește limba, acest curent lingvistic frâna unitatea limbii literare. Tribuna a adoptat, încă de la primele numere, ortografia fonetică, susținută de Maiorescu prin Convorbiri literare și prin Analele Academiei Romane.
Încă din primii ani de apariție, orientarea culturală a ziarului a fost vădit influențată de ideile junimiste, asemenea altor publicații cultural literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Principiile estetice promovate de Titu Maiorescu s-au regăsit în paginile Tribunei pe aproape toată perioada apariției, iar corespondența întreținută de Ioan Slavici, primul director al ziarului, cu Maiorescu, demonstrează afinitățile spirituale strânse dintre cei doi, fapt ce s-a repercutat benefic asupra demersurilor culturale și literare ce vor prinde viață în paginile noului cotidian. Iată ce scria Maiorescu într-un articol din Tribuna, reprodus din Convorbiri literare: „…cultura artelor nu se pregătește, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus și precum coroana înflorită la înălțimea copacului își are rădăcinile de hrană în pătura pământului, așa arta cea mai desvoltată își primește sucul trăiniciei din vieața populară în toată naivitatea ei inconștientă; de aceea și trebuie să fie națională; iar dialectele îndeosebi sînt un isvor de întinerire pentru toată ființarea limbei literare”. Orientarea projunimistă s-a resimțit mai ales în chestiunea ortografiei și a limbii literare, redactorii Tribunei, alături de cei de la Telegraful român, fiind printre primii în adoptarea ortografiei fonologice maioresciene, în combaterea etimologismului și a stilului greoi al publiciștilor ardeleni, impregnat de construcții străine de spiritul limbii române.
Programul Tribunei, pe al cărei frontispiciu Slavici înscrisese celebra deviză: ,,Soarele pentru toți românii, de la București răsare”, prelua sau se ralia la tot ce se făcuse bun în alte publicații (Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Familia etc.), propunându-și, în principal, să lupte pentru trezirea conștiinței naționale a românilor din provinciile ocupate, pentru drepturile lor elementare, pentru unitate culturală. În condițiile vitrege ale dualismului austro-ungar, Tribuna și-a indreptat eforturile spre ,,organizarea și conservarea și perfecționarea noastră internă, pentru scopul de a ne fortifica intelectualminte, moralminte și materialminte”, în vederea unor activități decisive. În ciuda unor mari adversități și persecuții, a unor răsunătoare procese de presă, revista a continuat să fie până la dispariție (1903), ceea ce o arată și numele.
Periodic al ,,curentelor populare” și ,,voind a contribui, pe cât ne iartă puterile, la întărirea vieții noastre literare, intrate în timpul din urmă într-un stadiu de întristătoare stagnațiune”, Tribuna s-a constituit într-un ,,centru de lucrare literară, în care se întâlnesc talentele de la noi, lucrează împreună, se încurajează unele pe altele și stabilesc prin lucrarea lor punctul de plecare al dezvoltării noastre literare, care nu poate să fie decât în poezia noastră poporală”. Fiind o gazetă nesubvenționată, dependentă direct de numărul abonaților, cei care s-au succedat la conducerea ei au căutat, încă de la primele numere, să găsească o formulă jurnalistică echilibrată, predominant fiind spațiul acordat articolelor politice sau celor
cu tematică socială, culturală și economică, fără a se neglija publicistica de popularizare și de divertisment. În general, ca și în cazul altor periodice, s-a teoretizat mai puțin și s-a acționat mai mult, chiar cu o perseverență diferențiatoare. Culegerea creației populare a fost stimulată prin felurite apeluri și chestionare, îndrumări și programe, dar mai ales prin publicare directă. Au publicat poezie, proză, teatru, Ion Pop-Reteganul, Gr. Sima, I. Urban-Jarnik, Valeriu Braniște și mulți alții, tribuniștii intenționând să realizeze chiar o ,,geografie a creației populare românești”. Mai ales în materie de proză, mulți dintre aceștia prelucrau masiv, încurajați tacit de Slavici, care vedea în asemenea încercări posibilitatea de a stimula dezvoltarea ,,novelei” naționale. Tribuna și-a impus, încă din primii ani, un adevărat program literar, avându-se în vedere, mai întâi, așezarea limbii române pe adevărata ei bază.
În domeniul literaturii, revista își avea ,,forța” ei literară, care a stat la baza alcătuirii ,,Bibliotecii poporale” a Tribunei, în care se republicau scrierile apărute mai intâi în foiletonul ziarului (între anii 1884-1887 și 1890 s-au tipărit 46 de broșuri). După exemplul gazetarilor din Moldova și Muntenia, redactorii ziarului au tipărit un calendar (Calendarul poporului) și mai multe suplimente consacrate sărbătorilor tradiționale (1896, 1897), dar și un supliment literar, oferit gratuit cititorilor, Tribuna literară (1900- 1902). Trebuie subliniat faptul că literatura Tribunei a câștigat destul de mult în însemnătate odată cu primele colaborări ale lui Coșbuc (Filozofi și plugari, 1884) și apoi cu intrarea lui în redacție (1887). Articolele, poeziile, baladele, poveștile versificate și traducerile poetului au ridicat în mod considerabil nivelul literar al revistei. Aici va publica poeziile: Fulger, Crăiasa zânelor, Minioasa, Numai una, Fata morarului, Nunta Zamfirei, Trei, doamne, și toți trei…, Rea de plată și altele (în 1888 apar 35 de poezii), care-l impun tot mai mult conștiinței publice romanești ca pe un nou și valoros poet. Coșbuc va reține extrem de puțin din ce a publicat până în 1887și va fi suficient de riguros cu poeziile de după această dată, apariția lor masivă în Tribuna având un mare efect, atât în impunerea lui ca poet, cât și în consolidarea prestigiului revistei. Tribuna a publicat, în același timp, operele celor mai cunoscuți scriitori români (C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. L. Caragiale), pentru a oferi cititorilor adevărate modele de creație, stimulând astfel gustul pentru lectură, prin publicarea unor opere de calitate, originale, pe linia unei tradiții deschise de Gazeta de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă și literatură sau Familia. Nu același lucru se va intâmpla în ultimii ani de apariție, când creațiile originale vor fi tot mai rare în coloanele Tribunei, ceea ce a condus și la o difuzare limitată, care, mai ales după anul 1896 , devine un ziar de provincie, în care domina informația de interes strict local. Meritul cel mai mare al redactorilor de la Tribuna a fost acela de a fi contribuit la răspândirea în Transilvania a poeziei lui Eminescu, prin republicarea versurilor și prin comentarea operei poetului (studii scrise de G. Bogdan- Duică, V. Goldiș, A. C. Domșa, versuri dedicate lui Eminescu de către Al. I. Hodoș).
În Tribuna au apărut, de asemenea, numeroase traduceri, cele mai multe de bună calitate, din Lessing (Laocoon), Goethe, Byron, Dickens, Flaubert, Jules Verne, A. Daudet, E. Zola, Goldoni, G. Carducci, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev ș.a.
Convorbiri literare
La 1 martie 1867, a apărut la Iași, în redacția lui Iacob Negruzzi, căruia îi aparține ,,botezul” publicației (titlul fusese ales, probabil, din tradiția periodicelor ieșene: Dacia literară și România literară), și sub conducerea spirituală a lui Titu Maiorescu, revista Convorbiri literare, care va domina, aproape trei decenii, viața literară și publicistică românească. Revista a apărut, mai intâi, bilunar (1 martie 1871 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), perioada ieșeană, apoi la București, lunar (aprilie 1885; iulie – august 1916; ianuarie 1919 – februarie-martie 1944.
Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, lipsa unei serioase publicații literare era resimțită acut în mediile culturale. Rolul unei asemenea publicații, de înalt nivel artistic și științific, nu-l putea îndeplini niciuna dintre foile – de altfel numeroase – ale timpului, foi politice, didactice, reviste-magazin sau reviste predominant științifice, în care literatura era, uneori, un simplu accident. După Unirea Principatelor, literatura intrase într-un moment de oboseală și de complacere în mediocritate. Circulau traducerile proaste din autori străini, obscuri. Paralel cu acest fenomen de invazie a unei pseudoliteraturi, nepotrivite cu spiritul și realitățile sociale ale vremii, se petrecea în literatură originală, în speță în poezie, o anemiere nu mai puțin pernicioasă. De la afirmarea cetățenească la tribună, de la deschiderea spre social, poezia se retrage răsucindu-se spre interior, devine intimistă, lincezește în convenționalism liric. Poemul de largă respirație al lui Bolintineanu, Conrad (1867), sau o poezie remarcabilă ca Poetul murind (1866), a lui Heliade, sunt doar cântecul de lebădă al unor poeți care de mai mulți ani tăceau sau sporeau lirica anostă a vremii cu texte nesemnificative. Poezia patriotică, din preajma anului 1848 și a Unirii, semnată de poeți de frunte, este continuată în această perioadă de tranziție de către poetaștri de ocazie care păstrau doar o înflăcărare exterioară și artificială și un inveliș găunos de vorbe umflate.
Apariția Convorbirilor, după cum se știe, își are embrionul în constituirea la Iași a cenaclului Junimea. Întâlnirile unor tineri intelectuali ieșeni, mulți cu studii în străinătate, cu scopul împărtășirii unor impresii de lectură sau al citirii de texte literare proprii, se organiza la început spontan, având un caracter izolat și închis, dar de reacție, mai mult sau mai puțin evidentă, față de literatura epocii. Se țineau prelegeri la Universitate.
Constituirea Junimii exprima dorința și hotărirea unor intelectuali fini și competenți de a produce un reviriment în literatură, întreprindere care, cu unele contradicții și oscilări ideologice, se va dovedi eficace și salutară. Ideea redactării unei reviste literare, care să fie exprimarea estetică a ,,Junimii”, i-a aparținut lui Iacob Negruzzi și s-a concretizat în anul 1867. Importanța revistei Convorbiri literare se relevă și se impune în conștiința posterității, la
distanță de aproape un secol și jumătate, atât prin conținut – adevărată antologie de valori beletristice – cât și prin ținută, având apariția cea mai îndelungată și periodicitatea cea mai regulată (apare regulat până în 1944). Preluând (în primii 17 ani) formatul României literare, cititorii Convorbirilor își declară revista o continuatoare, în idei și țeluri, a acesteia.
Articolul-program, publicat în fruntea primului număr, aprecia momentul apariției Convorbirilor ca un moment favorabil unei reînvieri a ocupațiilor literare. Politica era socotită potrivnică artei și științei: ,,În mijlocul agitațiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mișcarea literară susținută înainte cu mult succes de foile literare atât de cunoscute și prețuite de toată societatea, a încetat cu totul”. În reclamarea descendenței din România literară se pierdea însă din vedere că preocuparea centrală a revistei lui Alecsandri fusese răspândirea ideii Unirii și afirmarea naționalității românilor, răspunzându-se astfel unor cerințe politice acute.
Precizând scopurile revistei, ,,de a reproduce și răspândi tot ce intră în cercul ocupațiunilor literare și științifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a științei, de a da samă despre activitatea și producerile societăților literare, în special a celei din Iași”, redactorul Convorbirilor il adaugă și pe acela ,,de a servi ca punct de intâlnire și infrățire pentru autorii naționali”, într-o formulare, dacă nu identică, foarte apropiată de cea cuprinsă în mesajul României literare, cu ani în urmă. Preocuparea dominantă a revistei (în primii 27 de ani) a fost cea literară, marea majoritate a materialelor publicate aparținând beletristicii sau esteticii, completate cu studii și informări din domeniul istoriei, filosofiei, filologiei etc. Pe linia acestei preocupări, fie promovând mari talente, fie enunțând și difuzând, prin articole teoretice sau de critică, principii și norme de orientare și de apreciere estetică, revista Convorbiri literare a însemnat, atât prin conducătorul ei spiritual Titu Maiorescu, cât și prin ținută, nivelul și calitatea generală a cuprinsului, un factor decisiv pentru înviorarea unei vieți literare stagnante.
Fiind revista literară a cercului conservator, recunoscut ca atare (Junimea constituia, oficial, începând din 1871, aripa tânără a Partidului Conservator și furniza miniștri pentru diverse combinații guvernamentale), publicația nu putea fi absolvită de o coloratură politică, chiar dacă aceasta a fost oarecum disimulată. Această orientare ideologică, oarecum contradictorie, este evidentă, mai ales, în articolele teoretice și se va menține pe tot parcursul perioadei 1867-1894.
Ideea neoportunității ideilor politice, și inclusiv a patriotismului, în poezie, generată de maculatura patriotardă care invadase viața literară în preajma apariției Convorbirilor, este inlăturată atunci când versuri valoroase sub raport estetic fac dovada că, în măsura în care e un sentiment adevărat și adânc, patriotismul poate fi ,,născător de poezie”. Teza autonomiei esteticului, care cerea ignorarea existenței individuale a creatorului, a concepțiilor sale ideologice, filosofice sau morale, n-a împiedicat pe nici un scriitor de talent s-o ,,încalce” și să fie bine primit și chiar solicitat la Convorbiri. De fapt, sistemul estetic riguros, impus de Maiorescu și preferat de revista ieșeană în exprimarea ei artistică, precum și in raporturile ei cu celelalte publicații literare, a fost de primă necesitate intr-un stadiu al literaturii noastre când se impunea selecția, separarea frumosului de urât.
Mult discutata rigiditate a unei critici ,,judecătorești”, normativă și sentențioasă, intuită de Maiorescu, lăsa porți larg deschise frumosului autentic. Însuși Gherea – care va sancționa adesea, confundându-i sau interpretându-i eronat, termenii critici folosiți de Maiorescu – a recunoscut că, prin critica sa exigentă, mentorul Junimii a stat ,,de strajă înaintea edificiului literaturii ". Dragostea reală pentru limba și literatura românească, cu un gust sigur, fin și necruțător cu impostura, o aptitudine cu totul deosebită pentru frumosul artistic, l-au îndepărtat pe Maiorescu (și implicit revista ctitorită de el) de un estetism rigid. Situarea artistului într-o zonă purificată de atingerile cu realitatea socială face loc celei mai sincere prețuiri a folclorului. Tot astfel teza ,,formelor fără fond” – contrafort al intregului bastion teoretic junimist –, în numele căreia erau respinse unele innoiri, sub pretextul că ar fi formale, coexistă cu aspirația la înțelegerea ideilor ,,ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și accentuarea elementului național”. Lăsând la o parte ambiguitățile de ordin politic, oscilările și indeciziile de ordin filosofic, e necesar să fie subliniat efortul conducătorilor revistei de a promova talente autentice și de a mărgini activitatea acesteia la sfera literară.
În cei 27 de ani de la apariție, până la schimbarea directoratului, nu se poate vorbi de etape, în sensul unor cotituri radicale în orientarea ideologică a revistei. Dimpotrivă, se impune atenției caracterul compact, omogen. Evoluția Convorbirilor nu cunoaște etape delimitate cu strictețe, și orice împărțire nu poate fi decât arbitrară. În anii de până la apariția lui Eminescu, colaborarea lui V. Alecsandri și publicarea Pastelurilor – moment în același timp culminant în creația bardului, cât și în peisajul poetic convorbirist preeminescian – dau strălucire revistei. Accentul cade însă pe articolele critice și estetice maioresciene, care sunt un fel de consolidare a spiritului critic, începând cu studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, trecând la Critica ortografiei lui Cipariu (1867), la aprecierea Poeziilor populare adunate de V. Alecsandri (1867), la anatemizarea felului în care este folosită Limba română în jurnalele din Austria (1868) și sfârșind cu studiul Direcția nouă în poezia și proza română, din 1871-1872. Raportată la momentul apariției și la evoluția spiritului critic în literatura noastră, O cercetare critic asupra poeziei românești de la 1867 a avut o importanță greu de apreciat altfel decât la superlativ. E o treaptă începând de la care literatura română – în speță, poezia – a avut alte legi de judecată, decât până atunci.
Principiile estetice stabilite de Maiorescu pentru înțelegerea și depistarea frumosului devin instrumentul unei discipline – critica literară – care abia trecea, la noi, dintr-o fază empirică, în cea științifică. Titu Maiorescu răspundea unuia dintre punctele cuprinse în articolul-program: critica serioasă a operelor literare apărute – iar asprimea sa nu poate fi nici o clipă suspectată de rea-credință. Dorința lui Maiorescu de a primeni aerul stătut al unei poezii leșietice este în totalitate îndreptățită, iar indignarea lui împotriva urâtului, acceptat ca frumos, este justificată. Bunele sale intenții critice sunt la un moment dat alterate de iritarea omului de gust, care, înecându-se în platitudinile prozaice pe care le analiza, în figuri de stil ridicole și în trivialități, este excedat de scormonirea exemplelor necesare teoretizării despre cum nu trebuie să se scrie versuri: ,,Majoritatea poeților români nu merită numele ce și-l uzurpă; din producțiunile lor se vede numai o fantezie seacă de imagini originale și o inimă goală de simțiri adevărate, și mai bine le-ar fi fost lor și nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână și nu ar fi lățit în public producțiunile lor nedemne de limbajul muzelor”. Munca de asanare revine criticii literare: ,,O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas și să le distingă de cele rele, și, curățând astfel literatura de abundența erorilor, să prepare junei generațiuni un câmp liber pentru îndreptare”.
Din poezia preconvorbiristă nu găsea suficiente producții acceptabile pentru alcătuirea unei antologii. Cele șase volume din Lepturariu lui Aron Pumnul i se păreau o glumă, ,,căci în această colecțiune, după cum se vede, sub literatură se înțelege adunarea tuturor literelor imprimate și chiar neimprimate, și în acest mod se puteau umple zeci de volume cu extracte de
aceeași valoare”. Totuși, publicându-și studiul în volum, Maiorescu adaugă o antologie de versuri semnată de Gr. Alecsandrescu, A. Donici, Alecsandri, Bolintineanu, A. Sihleanu ș.a., făcând dovada că nu socotea nulă toată poezia preconvorbiristă.
Publicarea pe prima pagină a Convorbirilor a poeziei lui Eminescu, Epigonii, este și ea o mărturie a respectului pentru înaintașii elogiați de poet, firește, cu diferențierile de rigoare. De altfel, apariția lui Eminescu la Convorbiri marchează începutul unei noi etape. După 1871, membrii fondatori ai Junimii au fost atrași din ce în ce mai mult de practica politicii curente: Titu Maiorescu a devenit deputat, apoi ministru, iar în 1874 s-a mutat la București. Nu s-a rupt insă definitiv de activitatea ieșeană; făcea, din când în când, drumul de la București la Iași ca să ia parte la câte o ședință a Junimii, încercând constituirea unei Junimi bucureștene. Colaborarea lui la Convorbiri devenise însă sporadică.
Aproape un deceniu, până în preajma anului 1880, când Eminescu se mutase la București în redacția Timpului și câțiva ani după, Convorbirile au cunoscut o etapă de mare înflorire (,,etapa marilor clasici”), dominată net de personalitatea eminesciană, dar beneficiind și de colaborarea prestigioasă a lui Ion Creangă și Ion Slavici. În 1879, își începea aici publicarea comediilor I. L. Caragiale. Vasile Alecsandri continua și el – chiar dacă răspundea concomitent solicitărilor altor publicații, cu alt program și alte convingeri – să onoreze stăruitor paginile revistei cu semnătura sa (este epoca legendelor istorice, urmate de poeziile patriotice, inspirate de Războiul pentru independență). În anul 1885, sediul revistei s-a mutat la București; cuprinsul revistei, ca și compoziția colaboratorilor, devenind treptat eclectice.
O preocupare stăruitoare a Convorbirilor a constituit-o problema limbii române, din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Revista Junimii a continuat, cu argumente științifice, lupta începută de Alecu Russo și V. Alecsandri împotriva curentelor latiniste, combătând cu vehemență dicționarul elaborat de I. C. Massim și A.T. Laurian. În ceea ce privește îmbogățirea vocabularului, ei recomandau limba vorbită de popor și lexicul limbilor romanice. Contribuția adusă la constituirea unei limbi literare unitare a fost remarcabilă, fiind promovate consecvent numai acele opere care se conformau principiilor junimiste. De un mare folos au fost scrierile lui V. Alecsandri, al cărui prestigiu a sporit influența revistei.
Maiorescu a contribuit și el la unificarea limbii, în special prin articolele, Limba română în jurnalele din Austria (1868) și În contra neologismelor (1881), după cum tot el are mari merite în stabilirea premiselor stilului beletristic românesc modern, prin articolele Beția de cuvinte în Revista contemporană (1873) și Oratori, retori și limbuți (1902). O importanță aparte a acordat revista problemelor de ortografie, reușind să oprească tendințele latiniste și să impună un fonetism temperat, adoptat ulterior pe întreg teritoriul de limbă română. Continuând orientarea celor mai multe dintre publicațiile anterioare, Convorbiri literare s-a preocupat în mod deosebit de folclor, considerat ca expresie a caracterului național. De aici tendința de a-l așeza la temelia literaturii culte și a limbii noastre literare. Prezența lui V. Alecsandri a sporit interesul, deja existent, al convorbiriștilor față de folclor, în care ei vedeau și un bogat izvor de inspirație, așa cum reiese din ampla prezentare pe care Maiorescu o face volumului lui Alecsandri, Poezii populare ale românilor (1868). Treptat, revista ajunge să grupeze câțiva valoroși folcloriști, contribuind la orientarea folcloristicii noastre către principiile moderne ale culegerii și interpretării literaturii populare.
În paginile Convorbirilor literare au apărut și numeroase lucrări de filozofie, logică, morală, istorie sau psihologie. Lăsând la o parte propagarea darwinismului, comună cu a altor reviste din epocă, rămâne ca particularitate a revistei junimiste publicarea unor încercări de metafizică, ca acelea ale lui Vasile Conta, sau prezentarea doctrinei schopenhauriene, mai ales prin intermediul lui Titu Maiorescu. Prin promovarea unui judicios spirit critic, Convorbiri literare a contribuit, în mare măsură, la dezvoltarea vieții literare a României. A fost ajutată de o sumă de reviste aliate, care și-au însușit programul ei, cum ar fi: Telegraful român, Tribuna, Orientul român, chiar Familia și Gazeta Transilvaniei. Alte periodice i-au fost adversare încă de la început, mai ales după apariția articolelor critice ale lui Titu Maiorescu. Ca urmare, Convorbiri literare a avut de susținut câteva polemici – ce au produs un mare răsunet – cu Revista contemporană, Columna lui Traian, Contemporanul, Literatură și artă română. Exercitându-se în planuri multiple, în toate provinciile românești, unde revista a pătruns de la primul număr, influența Convorbirilor literare asupra culturii și literaturii române a fost decisivă.
CAPITOLUL III.
STUDIU DE CAZ – ,,Veteranii” presei românești: Albina românească (1829) și Curierul românesc (1829)
Dacă timp de câteva decenii centrul tuturor proiectelor pentru înființarea presei românești a fost Transilvania, iar încercările care s-au făcut aici aveau în vedere și pe cititorii de dincolo de Carpați, începând cu sfirșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, intelectualii din Moldova și Muntenia încep să ia inițiativă pentru crearea unei jurnalistici proprii. Profitând de faptul că la Iași apărea o foaie volantă cu titlul Novitale de la armie (au fost tipărite, în luna mai, trei asemenea foi), având scopul de a informa publicul despre operațiunile armatelor rusești. Gh. Asachi, care era implicat în apariția acestor foițe, fiind bun cunoscător al limbii ruse (știrile erau reproduse din ziarele rusești și austriece), anunța din partea redacției pe eventualii ,,prenumeranți” că va scoate o gazetă ,,fără sminteală”, de la 1 iunie 1829 la 15 ianuarie 1830.
Albina românească, ,,gazetă politico-literară”, a avut o apariție bilunară (1 iunie 1829 – 24 noiembrie 1858, cu întreruperi, de la 8 ianuarie – 7 decembrie 1833 și de la 30 iunie 1835 – 3 ianuarie 1837), Gh. Asachi fiind fondatorul și directorul ei, iar ca redactori avându-i pe Gh. Săulescu, Th. Codrescu și V. Fabian-Pop. Cu o lună înainte, Ion Heliade Rădulescu, în calitatea sa de fondator, editor și proprietar (redactori sunt Costache Bălăcescu, A. Popovici, I. Brezoianu și I. D. Negulici), tipărise, la București, Curierul românesc, ,, ,,gazetă politică, administrativă și culturală”, începând cu data de 8 aprilie 1829 (în prima serie de apariție, 8 aprilie 1829 – 19 aprilie 1848, gazeta are 1 – 4 numere pe săptămână, iar la reapariție, 29 noiembrie – 13 decembrie 1859, sunt tipărite numai câteva numere). Conceput ca un periodic de informare, ziarul avea menirea să difuzeze știri în limba română, fapt pe care scriitorul il sublinia suficient de apăsat: ,,Ne aflăm în pământul nostru și trăim sub legile și ocîrmuirea noastră”. De asemenea, intențiile lui enciclopedice vizau un public eterogen, de diverse profesii, de la negustori, plugari, ostași, la oameni de litere și filosofi: ,,Folosul Gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutături și să adâncează în gândirile și combinările sale; aci, liniștitul literat și filozof adună și pune în cumpănă faptele și intâmplările lumii, îndrăznețul și neastimpăratul războinic se desăvârșaște într-însa povățuindu-se din norocirile sau greșalele altor războinici; băgătorul de seamă neguțător dintr-însa își îndreptează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale, până când în sfârșit și asudătorul plugar, și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale și face să umple câmpurile de imbâlșugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă; nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere și folos într-această aflare vrednică și cuviincioasă cuvântării omului, adică in Gazetă”.
Pentru partea literară, Curierul intenționa să publice ,,însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii românești”, promisiune ce nu a fost respectată decât sporadic, iar la reapariția sa, din februarie 1836, partea literară lipsește în mod programatic, urmând să fie tipărită în Muzeul național, care devine un fel de anexă a Curierului romanesc. Neavând suficientă experiență publicistică, Heliade îi dă o ținută grafică greoaie, ceea ce face ca publicul cosmopolit al capitalei să prefere încă ziarele franțuzești și grecești. Spre a salva situația, el va apela la alte formule scoțând Adaos literar (1830 – 1832), Foaie oficială (1832), Muzeul național (1836-1838), apoi Gazeta Teatrului Național (1835- 1836) și Curierul de ambe sexe (1837-1847), reviste de tip magazin conținând multe traduceri.
Precursor al presei literare românești, Curierul de ambe sexe. Jurnal literar (apare bilunar: periodul I: 1837-1838; periodul II: 1838-1840; periodul III: 1840-1842; periodul IV: 1842-1844; periodul V: 1844-1847), supliment al Curierului românesc, este considerat ,,prima revistă literară din Țara Românească” și a fost gândit ca o revistă-magazin, care să alterneze o ediție pentru bărbați (literatură, politică economie, industrie și ,,oarecari povestiri”) cu alta pentru femei (sfaturi gospodărești și pedagogice, povestiri religioase și moralizatoare). Fără a pune in aplicare separarea anunțată, Curierul de ambe sexe a fost, în primii ani, o revistă eterogenă, unde se regăseau foiletoane, nuvele și povestiri melodramatice, traduse din revistele străine, fără o selecție riguroasă. Scopul declarat al revistei era de ,,a servi de arhivă la istoria literaturei și limbei noastre, cât și a recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naționali, a-i face a se deprinde, cu dânsele, a le onora și a le ama, a-i face a vedea și cunoaște într-însele limba națională și unitară în tot adevărul și în toată natura ei”(Către d. prenumeranți).
Apărută cu trei ani înaintea Daciei literare, revista a avut un evident program iluminist, cu accent pe problemele literaturii, moralei și artei, pe rolul traducerilor din literatura universală in dezvoltarea literaturii naționale (în Curierul românesc, Heliade a publicat două articole, Chemare către folos, facere de bine și glorie, Început de Bibliotecă universală, în care stabilește un program al traducerilor pe care îl realizează, parțial, în Curierul de ambe sexe). Exagerările lingvistice ale lui Heliade (după 1840), ca și conflictele personale cu liderii vieții culturale din Muntenia, au făcut ca revista să fie mai puțin reprezentativă în plan literar. Orientarea culturală și literară a Curierului de ambe sexe coincide, în mare parte, cu a celorlalte publicații ale lui Heliade.
În revistă au apărut articolul Critica literară și studiile Paralelism între limba română și limba italiană(1840), Paralelism între dialectele român și italian sau Forma ori Gramatica acestor două dialecte (1841), au fost retipărite scrisorile sale către C. Negruzzi și Petrache Poenaru, apelul pentru o ,,Bibliotecă universală” de traduceri și de texte reprezentative care să ilustreze ideile culturale, estetice și literare ale lui Heliade. În afara textelor amintite, el este și autorul unor poezii, al numeroaselor note, cronici și articole care vizau dezvoltarea literaturii: a publicat aici Zburătorul (periodul IV), Domnul Sarsailă autorul, fragmente din epopeea neterminată Michaida (periodul V), traduceri din Byron (Melodii ebraice), Torquato Tasso (Gerusalemme liberata), Homer, Pindar, Sapho, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan (periodul V). Alți colaboratori: C. Negruzzi, traduceri din Pușkin (Șalul negru), poemul Aprodul Purice, schița autobiografică Cum am învățat românește, nuvela Au mai pățit-o și alții (semnată Carlu Nervil), D. Bolintineanu (O fată tânără pe patul morții), Alecsandri (Poezii moldave: Baba Cloanța, Sora și hoțul), Alecu Donici (Păstorul și trântorul), Cezar Bolliac (O dimineață pe Caraiman).
Asachi va edita, la rândul său, un supliment literar, sub titlul Alăuta românească, apoi o revistă de popularizare științifică, Icoana lumei (1840) și un săptăminal bilingv, Spicuitorul moldo-roman (Le glaneur moldo-valaque), în 1841. Alăuta românească, supliment literar al Albinei românești, a avut, inițial, o apariție neregulată (14 martie 1837 – 3 februarie 1838), sub redacția lui Asachi, care nu reușește să-i asigure periodicitate și nici să-i găsească un program care să depășească faza diletantă și didactică a unei literaturi ,,țintitoare în folosul învățăturilor”, apoi bilunar (1 iulie – 1 septembrie 1838), sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu, impunându-se datorită faptului că a adunat în jurul ei pe cei mai reprezentativi scriitori ai epocii. Meritul de a fi preluat și continuat inițiativa lui Asachi, până la transformarea ei într-o adevărată revistă literară, i-a revenit lui Kogălniceanu, care, după aprecierile lui Iorga, a fost ,,omul care încearcă noua presă modernă în formele cultural revoluționare din țările noastre”. Lirica publicată este, în general, de factură preromantică (C. Negruzzi, Ionică Tăutu ș.a.), fie anacreontică (Gh. Asachi, Manolachi Drăghici). Scrierile în proză sunt mai puține: note de călătorie (C. Negruzzi), povestiri cu subiect oriental, scrisori etc. Deosebit de bogată este rubrica traducerilor din Schiller (Kogălniceanu), Martial (Asachi), Voltaire.
Puținele pagini de critică din Alăuta romanească, datorate lui Kogălniceanu, premerg curentului de la Dacia literară, afirmând importanța istoriei naționale pentru asimilarea, pe un articulat fond autohton, a elementelor utile din civilizațiile străine. Fiind prima revistă din Moldova, consacrată exclusiv literaturii, Alăuta românească a fost, cu deosebire prin cea de-a doua serie (1 iulie 1838, sub redacția lui M. Kogălniceanu), și prima tentativă însemnată de afirmare a elementului autohton în literatură. Kogălniceanu, într-un articol pe marginea Catehismului scris de Neofit Scriban, propunea înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Literatura publicată în paginile revistei impunea de la început observația că Alăuta făcea tranziția către Dacia literară, pe care o anticipa mai mult prin idei, decât prin calitatea poeziei și a prozei; Kogălniceanu publică chiar de la inceput destule traduceri de literatură frivolă, pe gustul neevoluat al cititorilor, încercând apoi să-l apropie pe cititor de capodoperele literaturii universale.
Aceste prime periodice românești, cu un ritm de apariție normal și izvorând din realități social-politice precise, se adresau unui public larg, a cărui audiență o căutau. Trecând peste greutățile inerente începutului, ele vor reuși să impună treptat ideea de presă, necesitatea schimbului de păreri și a informației politice și culturale. Referindu-se la apariția gazetei în limba națională, Eugen Lovinescu observa: ,,Spiritul public era pregătit și o aștepta. De n-ar fi fost Asachi și Eliade s-ar fi ivit poate alți inițiatori. Istoria ține însă seamă numai de fapte și nu de posibilitate; meritul lui Asachi rămâne neștirbit: el a tradus în faptă o nevoie simțită”. Atât Heliade, cât și Asachi erau, de altfel, conștienți că dau viață unei dorințe vechi a românilor, și afirmă acest lucru în cuvintele introductive din primele numere ale celor două gazete.
În Înștiințarea care preceda primul număr al Curierului românesc, Heliade deplângea, pe de o parte, situația anterioară, când la noi nu exista ,,acest vestitor de obște, de atâția ani cunoscut, de neapărată trebuință în luminata Europă”, iar, pe de altă parte, sublinia, într-un stil patetic, binefacerile pe care le poate aduce presa în limba națională: ,,Acuma poate cineva vedea pe simțitorul ruman curgându-i lacrămi de bucurie, văzând în toate casele bătrâni, tineri, bărbați, femei, învățați, și mai de rând, îndeletnicindu-se și petrecând cu Gazeta în mână, și înmulțindu-și ideile, având cunoștință și țiind un șir de întâmplările lumii. Va putea cineva vedea încă și pruncii cei mici lăsându-și jocurile lor cele nevinovate și adunindu-se împrejurul mumelor și taților lor ca să citească ei singuri sau să asculte Gazeta”.
Asachi atrăgea atenția, mai clar chiar decât Heliade, că publicarea gazetelor satisfăcea o veche dorință a românilor, dorința era a lui Molnar, Iorgovici, Micu, Șincai, Maior, a lui T. Racoce și Alexe Lazaru, a lui Dinicu Golescu și I. M. C. Rosetti, a tuturor acelora care trebuiau să se informeze din gazetele străine, cu umilință în suflet, asupra unor fapte care se petreceau pe pământul țării lor, sau de care era legată propria lor patrie. Obiectivele pe care și le propun cele două gazete marchează o evidentă unitate de opinii și de preocupări.
Prima perioadă din activitatea literară a Albinei românești, adică cea desfășurată înainte de apariția Alăutei românești, este cât se poate de modestă. De altfel, partea literară a unui jurnal românesc, între 1829-1849, era aproape fără excepție, foarte mult deosebită de ceea ce înțelegem astăzi prin literatură, aceasta fiind înțeleasă într-un sens destul de larg. Ea cuprindea cam tot ceea ce depășea sfera informării administrative și asupra evenimentelor la ordinea zilei, prin urmare și partea științifică, chiar dacă nu era vorba de științele umaniste.
Deși relativ restrânsă, creația artistică publicată în paginile sale era secondată pe alocuri de interesante considerații de critică și teorie literară. Beneficiar al unor lecții sistematice de poetică, pictură și sculptură, în perioada studiilor la Roma (1808-1812), Asachi aducea, pe lângă un clasicism structural, un clasicism întemeiat pe frecventarea directă a anticilor, cu precădere a celor latini. El aspira spre descoperirea valorilor absolute, eterne, spre acea ,,sapientia universalis”, postulatul fundamental al viziunii clasicilor asupra lumii. Nutrind asemenea idealuri, scriitorul așază în centrul existenței un sistem etic riguros, axat pe ideea de virtute, sistem aplicat cu o incredibilă consecvență pe parcursul întregii sale activități. Astfel se explică de ce, la nivelul general conceptual, întâlnim la Asachi o subsumare a tuturor valorilor recunoscute de el ca atare entităților universului etic, o permanență conformare, în special la sistemul eticii clasice, sistem construit pe ideile de echilibru, înțelepciune, armonie și virtute; așa se explică de ce în cazul ideologiei literare, al creației poetice, esteticul este subordonat eticului, de ce pe toate planurile revine ca un laitmotiv ideea de virtute.
Gh. Asachi va proclama deschis necesitatea criticii literare, evident o critică primară, ce nu-și câștigase încă autonomia, mărginită la considerații generale cu caracter normativ. În articolul intitulat Sonnetul (1839, nr. 60, p. 251), el avea convingerea că cel criticat ,,odinioară va binecuvânta critica”. Încrezător în rolul constructiv al criticii, Asachi își îndrepta însă armele și în direcția combaterii unei manii primejdioase, semnalate anterior de M. Kogălniceanu: ,,dorul imitației”. Împărtășindu-i punctul de vedere, redactorul Albinei pledează, în termenii cei mai categorici, pentru constituirea unei literaturi naționale și pentru evitarea imitației operelor străine, în mod nerațional și exclusivist, prin respectarea tradiției strămoșești: ,,Cultura și fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime și de a lua orice lucru strein și nou, ci în respectul cuvenit aducerii aminte a strămoșilor, păstrarea averii și a limbei, a driturilor și a numilor ce ne-au lăsat”. (Omul literat, 1829, nr. 12, p. 45). Oferind o soluție judicioasă uneia dintre problemele capitale ale vieții intelectuale în jurul anului 1840 – raportul tradiție-inovație, local-universal – , el susținea în fapt una din cele mai rezistente idei privitoare la edificarea unei adevărate literaturi naționale.
Plecând de la convingerea finalității sociale a literaturii și a scriitorului, Asachi avea în vedere și posibila ei influență negativă. De aceea el va încerca să impună criticilor să-și îndrepte atacurile împotriva autorilor de operă ,,ațâțătoare”, nocive pentru tineret, autori care, în special din perspective funcției supreme atribuite de el literaturii – propagarea virtuții – , îi apar mult mai primejdioși pentru societate, decât hoții și făptuitorii de crime. În general însă, el are o încredere nelimitată în eficiența literaturii, în procesul de asanare morală a societății. Cel mai înalt rol în această direcție îi revenea teatrului.
Cronicile teatrale (situate la nivelul unui comentariu aplicat spectacolului, fără referiri artistice specifice genului), semnate de redactorul Albinei românești, se corelează concepției sale despre teatru, considerat o excelentă școală practică. În majoritate, ele sunt consacrate pieselor străine traduse și jucate în limba română.
În afara producțiilor sale literare, fabule în special, la care se adaugă un jurnal de călătorie nesemnificativ, câteva reproduceri din Curierul lui Heliade și versurile lui Costache Stamati și Hrisoverghi, nu mai este aproape nimic de reținut. Stimulat și de exemplul lui I. Heliade Rădulescu, care tipărea din 1836 Curierul de ambe sexe, Asachi se decide să tipărească Alăuta românească (1837), supliment consacrat exclusiv literaturii. Revista are meritul de a-și fi deschis coloanele tineretului, care nu avea, decât în situații rare, ocazia să publice în Albina românească.
Puține nume de scriitori și puține producții literare propriu-zise: câteva poezii originale, de la aceiași poeți, și mai puține scrieri în proză, dominată în sfârșit de talentul lui C. Negruzzi, afirmat chiar și într-un reportaj ca Fragment dintr-o călătorie, în rest, imitații și traduceri. Cât privește ,,dizertațiile filologice și critice”, anunțate de Asachi, acestea sunt aproape inexistente, cu excepția Observațiilor gramaticești asupra limbei românești, articol semnat de G. Săulescu, care a publicat și o scrisoare de răspuns la problemele dezbătute în cadrul schimbului de idei dintre Negruzzi și Heliade, din paginile Muzeului național.
Pentru stimularea activității literare a noii publicații trebuiau, așadar, eforturi mai organizate și o orientare teoretică mai fermă. Dacă inițiativa plină de merite a lui Asachi stă la baza Alăutei românești, în schimb meritul transformării acestui supliment într-o adevărată revistă literară îi revine lui Kogălniceanu. Alăuta rămâne, mai departe, din punct de vedere administrativ și tipografic, un supliment al Albinei, însă spiritualicește ea nu-i mai aparține lui Asachi, ci tânărului Kogălniceanu, proaspăt întors, în 1838, de la studii din străinătate, cu mari ambiții reformatoare.
Asachi, care înainte de apariția Alăutei, era preocupat de îmbunătățirea și stimularea activității literare a Albinei, prin introducerea și cultivarea unor noi genuri publicistice, va reveni, lipsit de revistă, la vechile sale foiletoane, în acestea, găsindu-și, de altfel, adăpost și Kogălniceanu. Asachi rămâne, în continuare, animatorul literar cel mai de seamă din paginile Albinei, care beneficiază numai de colaborarea periodică a lui Alecsandri. Experiența eșuată a Alăutei îl determină pe Asachi să reactiveze viața literară a ziarului care este tot ceea ce a creat acest pionier al culturii noastre moderne mai valoros, în afara realizărilor sale din domeniul organizării învățământului. Prezența sa, între anii 1838-1849, cu producții literare în Alăuta românească este impresionantă, nu atât prin valoarea artistică a versurilor, cât prin regularitatea cu care le încredințează tiparului, având conștiința că face, de fapt, tot operă culturală, de îndrumător spiritual. Așa ne explicăm și cultivarea cu preferință a fabulei, specia didactică care putea satisface mai ușor spiritul lui Asachi, care nu este al unui poet de vocație – aceasta nu-i scade cu nimic marile lui merite culturale –, ci de conjunctură. Asachi a urmărit în tot ceea ce a făcut, deci și în literatură, scopuri precise, cultivând, cu precădere, genul didactic (fabula, numită de el ,,basnă”). Pe lângă fabule, el mai publică în Albina românească poezii ocazionale (la sărbătorirea unor înalți demnitari ai vremii, pentru glorificarea domniei lui Mihail Sturza etc.). Utilă pentru momentul istoric în care a fost creată, această literatură nu poate înfrunta timpul.
Restul compunerilor poetice publicate în Albina nu se distanțează mult de cele ale lui Asachi. Fabula și poezia ocazională dețin locul de frunte la toți poeții Albinei, ce caracterizează, în definitiv, o întreagă epocă literară. Nici Negruzzi nu scapă prilejul de a încerca genul. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, observa, în legătură cu proliferarea genului, că: ,,….acest gen a crescut ca troscotul și nu e poet care să nu fi scris fabule”. Printre colaboratorii cei mai stăruitori ai Albinei menționăm: fabulistul Alecu Donici, traducătorul și poetul Costache Stamati, filologul Gh. Săulescu, Dimitrie Ralet, profesorul D. Gusti, Gh. Sion, ș.a. Între acești scriitori minori, cei mai mulți profesori și slujbași ai statului, animați de bune intenții, dar de puțin talent, doar Costache Stamati și Alecu Donici s-au bucurat de oarecare faimă literară. Alții au reușit să se facă cunoscuți prin activități străine de poezie, ca Gh. Săulescu, de exemplu. Această ,,pleiadă” a Albinei, cum i-a plăcut chiar lui Asachi s-o numească, întreținea totuși un climat literar necesar, contribuind mai mult la un fel de educație poetică elementară a cititorilor și mai puțin la cultivarea și rafinarea gustului pentru poezie.
Colaborarea unor poeți, ca V. Alecsandri (Crai nou, 1843) sau Gr. Alexandrescu, este sporadică și nu poate influența prea mult calitatea poeziei publicate aici. Într-o vreme când, tot după o constatare a lui Asachi, nu existau ,,modele clasice în limba română a deosebitelor feluri de compuneri”, oportunitatea unei astfel de activități este în afara oricărei posibilități de contestare.
Față de creațiile literare din Albina românească, gazeta lui I. Heliade Rădulescu are un ascendent valoric și numeric. Redactorul Curierului românesc va fi prezent, ca și Asachi în Albina, cu versuri, multe din ele ocazionale, impuse de specificul unui ziar de actualități, cât și cu traduceri. Activitatea de traducător a lui I. Heliade Rădulescu este impresionantă, după cum confirmă chiar și această simplă înșiruire de nume celebre care l-au tentat ca traducător: Sappho, Hesiod, Dante, Tasso, Cervantes, Moliere, Boileau, Marmontel, J. J. Rousseau, Voltaire, Byron ș.a.
Printre colaboratorii gazetei bucureștene se întâlnesc frecvent o serie de nume reprezentative pentru literatura epocii (Vasile Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, B. P. Mumuleanu, Iancu Văcărescu), ca și nume de autori mai puțin importanți, dar destul de legați de activitatea culturală din prima jumătate a secolului al XIX-lea: I. Catina, C. Aristia, C. Bălăcescu, G. A. Baronzi, C. A. Rosetti ș.a. Heliade își face un mare merit din descoperirea acestor poeți, prezentându-i, pe cei mai mulți, în cuvintele cele mai elogioase. Acest zel al lui Ion Heliade Rădulescu în descoperirea talentelor literare, care explică, în parte, de ce, mult timp, tinerii din Muntenia îl divinizau, merită să fie reținut pentru că este caracteristic pentru ambianța literară a epocii, chiar dacă astăzi elogiile sale generoase ne apar, în mare măsură, neacoperite de valoarea producțiilor poetice, în general modeste, care-i provocau entuziasmul de indrumător al unei culturi incepătoare (vezi prezentarea lui C. Bălăcescu, autor de fabule, satire și epigrame).
Printre personalitățile care i-au reținut atenția lui I. Heliade Rădulescu se afla și Nicolae Bălcescu, căruia îi consacră toată considerația sa, cu ocazia tipăririi unui fragment din studiul Puterea armată și arta militară de la începutul principatului Țării Românești și până acum: ,,Din această scriere se poate vedea talentul eminent al D-lui Bălcescul asupra istoriei…. In autorul acestei cărți va avea patria un adevărat istoric al său”. (Albina românească, nr. 87, 1844, p. 347). Timpul a confirmat pe deplin această apreciere a lui I. Heliade Rădulescu. În paginile Curierului românesc au apărut, de asemenea, articolele lui Heliade referitoare la limba română literară și la rolul culturii în societate: Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor (1832), Soțietatea filarmonică (1834); scrisorile către C. Negruzzi (1836) și cele adresate lui Petrache Poenaru (1839). Maturizarea artistică a prozei românești, după un consens aproape unanim, se produce odată cu publicarea nuvelei Alexandru Lăpușneanul, în Dacia literară (1840). În 1839, și chiar mai înainte, prin Kogălniceanu, și mai ales prin Negruzzi, Albina românească prevestea această etapă. Povestirea lui Negruzzi, Riga Poloniei și prințul Moldaviei (Albina românească, 1839, nr. 102, p. 414-416), stă între ficțiune și adevăr istoric, alimentată de Voltaire și din cronici, urmând, până la urmă, mai mult gustul publicului pentru anecdotă.
M. Kogălniceanu încearcă schița de moravuri și portretul caricatural în foiletonul Soirees dansantes (Adunări dănțuitoare), urmat de Negruzzi cu Provincialul și Păcală și Tândală, originală scriere în mod antonpannesc. Spre deosebire de poezia publicată în paginile Albinei, cele mai multe din aceste bucăți în proză au fost reținute de istoria literară. Pentru a avea un tabel mai complet al acestor încercări în proză, trebuie menționate și o serie de specii gazetărești, între care amintim portretul satiric.
Reținem, în acest sens, în primul rând ,,fiziologiile“ lui Heliade, care sub pretextul unor portrete de literați, fac în paginile Curierului românesc un violent proces demagogiei. Textele sale, așa cum s-a spus, ,,nu mizează pe categoria mediocrității, nici măcar in cazul unor personaje al căror arbore genealogic este de căutat în specia fiziologiei, așa cum sunt coconul Drăgan, coconița Drăgana sau domnul Sarsailă autorul (din prozele Coconul Drăgan, Coconița Drăgana și Domnul Sarsailă autorul). Deși inspirate din surse franceze, Edmond Auguste Texier (1816-1887), sau chiar simple prelucrări și adaptări, portretele satirice ale lui I. H. Rădulescu din Fisiologia poetului au putut influența, prin verva lor caustică, dezvoltarea stilului publicistic, în care se ivește pamfletul politic. Reproducem un fragment: ,,Poetul urlător e întreg întreguleț din zilele noastre. Începutul lui e deodată cu revoluțiunile. Îl vezi întocmai ca un ecou înfuriat pentru că nu i-au recompensat valoarea. În casă își curăță unghiele cu o pilă delicată, stând pe cuget galante într-o poziție din cele mai trândave; iar afară nu se arată decât cu mânia în ochi, cu injuria în gură și cu flagelul în mână, parcă ar fi geniul retribuitor al unei societăți ingrate care nu i-a recunoscut meritele, intențiunile și operele cele mari ce nu le-a făcut încă, ci care avea de gând să le facă; e numai foc, și dă în dreapta, dă în stânga, în lung și în curmeziș, înainte și înapoi, unde-i vine și unde apucă. Încălicând pe versul său năbădăios, sau pe câte o mârțoagă de foaie publică, se răpede în toanele-i epiliptice în mijlocul reputațiunilor zilei, pisează și amestică oamenii și lucrurile; clic, clac, paf, puf, s-a pornit odată? la o parte! feri-vă!… Trece ca o trombă, se rostogolește ca o avalangă, se răpede ca un torent; în cursu-i zice că răstoarnă stejarii politici și pleopii literari; pare c-ar fi vânturile Mistralul, Simunul și Sirocul toate la un loc”. (Curierul românesc, 1845, nr. 46-50, 52, 54-58). Aceste ,,fiziologii” au avut un oarecare răsunet, fiind reproduse în Curierul de ambe sexe (1842-1844), precum și in Gazeta Transilvaniei (1845).
Dacă în epocă se traducea mult și cam fără alegere, chiar și după intervenția lui Kogălniceanu în Dacia literară, Albina românească are meritul de a fi prezentat, uneori în traduceri foarte îngrijite, ca acele ale lui Negruzzi, capodopere ale literaturii universale. Preocupările Curierului românesc, în popularizarea literaturii universale în rândul cititorilor, apar însă mai susținute decât ale Albinei. Ca și Asachi, Heliade a fost el însuși un traducător care s-a exersat îndelung într-o astfel de activitate, vitală pentru trezirea la o viață culturală a unui popor. Heliade a antrenat și alți literați români în această activitate, paginile Curierului românesc fiind pline cu traduceri din Victor Hugo, Lamartine, Alfred de Musset, George Sand, Byron ș.a. Pentru că atât Curierul, cât și Albina erau publicații mai ales cu alte rosturi decât cele literare, se cuvin amintite aici, alături de creațiile beletristice propriu-zise, textele în
proză destinate să satisfacă un cerc mai larg de cititori, cu un gust în general neevoluat, obișnuit cu ,,literatura” ușoară a magazinelor și almanahurilor.
În coloanele Albinei, cât și în cele ale Curierului, s-a desfășurat și o activitate de îndrumare și de informare literară. Această activitate era susținută în Albina cam de același nume: Asachi, cu intervențiile lui periodice la inceput și la sfârșit de an, sau cu alte prilejuri festive, în tablouri sinoptice ale peisajului literar al epocii, Kogălniceanu și Negruzzi. Acestora li se adaugă Alecu Russo, atras de pasiunea polemică din paginile Albinei. Merită să fie reținute și cele câteva sfaturi elementare pentru poeții începători și pentru cititorii interesați de problemele literare, de ordin oarecum tehnic. Interesante, în acest sens, sunt mai ales inițiativele lui I. H. Rădulescu, care se gândea în 1847 la un Dicționar al ideilor literare, în cadrul unui Curs de enciclopedie literară, tentativă care premerge cu 126 de ani Dicționarul de idei literare, realizat de Adrian Marino. Înainte de aceasta, tot Heliade publicase în Curierul lecții lămuritoare despre stil sau încercări de definire pentru publicul larg, așa cum proceda și Albina în definirea unor specii literare. De reținut este faptul că procedând astfel, redactorul Curierului este conștient că face nu numai educația literară a unor cititori neavizați în problemele de cultură, dar și educația lor politică.
Discutând despre satiră, I. H. Rădulescu nu va scăpa din vedere să sublinieze condiția producțiilor poetice de acest fel într-o republică și condiția pe care le-o oferă un regim absolutist. Astfel orientate, dezbaterile cu caracter literar din paginile Curierului răspund mai bine scopului unor gazete cu caracter complex, cum erau gazetele ,,politico-literale” românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Impuse de profilul acestor publicații, informațiile literare interne și externe vor deține intâietatea. Literatura nu se putea oglindi în Albina și nici în Curierul, atât printr-o activitate critică propriu-zisă, cât mai ales prin mișcarea ei editorială sau în momentele legate de biografia scriitorilor intrați în atenția gazetarului, numai că personalități ale vieții publice. După știrile culese din gazetele străine, Albina își ținea la curent cititorii, cu o regularitate surprinzătoare, și cu știri destul de amănunțite, uneori din izvoare franceze îndeosebi, asupra marilor personalități literare ale epocii (moartea lui Goethe, alegerea lui Victor Hugo în Academia Franceză etc.). Din aceeași dorință de a-și informa cititorii, în șirul știrilor externe sau in foiletoane, pe lângă numeroase traduceri, Asachi se îngrijește să apară sute de dări de seamă asupra mișcării literare din alte părți ale lumii, cu încercarea, plină de merite, de a populariza literatura unor popoare puțin cunoscute la noi: literatura egipteană, literatura polonă, sârbă. Asachi a intuit, cât se poate de bine, rolul Albinei în popularizarea literaturii universale, care decurgea din specificul ei de ziar de informație largă, în raport cu publicațiile periodice literare propriu-zise. Interesul pe care redactorul foii încerca să-l trezească pentru literatură, chiar și prin cultivarea rubricii de ,,varietăți”, și mai ales a anecdotei, apropie unele pagini ale Albinei de acelea ale unei publicații de tip magazin. Într-o foarte temeinică publicație, de astă dată numai literară, și aproape în exclusivitate consacrată criticii și istoriei literare, G. Călinescu va reactualiza astfel de mijloace, după o sută de ani, în Jurnalul literar, din 1939. Nu mai puțin întinse sunt știrile privitoare la mișcarea literară națională și universală, pe care le publică gazeta lui I. H. Rădulescu. Cu aceeași râvnă, ca și Albina, Curierul românesc își informează cititorii despre adunarea ,,Societății pentru încurajarea literaturii” din Londra, despre licitarea dreptului de a edita opera lui Byron etc. De remarcat și în cazul acestor știri literare, o anumită înclinație spre senzaționalul gazetăresc. Multe din aceste știri apăreau la rubrica ,,Varietăți”, menită să întrețină și să stimuleze imaginația cititorului.
În astfel de rubrici din Albina românească și Curierul românesc se află începuturile revistelor magazin în limba română. Recenziile publicate în Albina sunt, de cele mai multe ori, exterioare operei analizate, cu considerații de ordin foarte general, în care se vorbește de prelucrarea limbii și de idealurile morale și instructive pe care trebuie să le urmărească literatura, definită la 1829, într-un mod care nedumerește astăzi: ,,Productul mintei și a învățăturilor unei nație se numește literatură, și părțile ei sunt poezia, filozofia, istoria și ritorica, aceste învățături se numesc cu drept încă umanitate, căci prin ele omul câștigă cugetări de moral, simțiri delicate cei filantropi”. Suntem într-o epocă în care valorile estetice nu puteau înflori. Se urmărea, deocamdată, prin toate mijloacele (școală, presă, literatură, teatru), instruirea cititorilor, cultivarea adevărului și a virtuților. Acestor imperative, care erau ale epocii, a căutat să li se supună cu fermitate Albina, din momentul apariției și până la ultimul număr: ,,Cine nu simte în țara noastră lipsa așezămintelor prin a cărora lucrare, precum suntem politicește să ne putem face și moralicește mădulari folositoare ale familiei europiene, a căror raze de învățătură de atâtea veacuri se răsfring pre orizontul nostru ?” Albina este, între toate publicațiile noastre, reprezentanța tipică a acestei trăsături dominante în cultura românească a epocii, care rezultă din necesitatea lichidării decalajului dintre noi și alte popoare. Literatul român este invitat să-și aleagă modele celebre din literatura universală: ,,Pentru o asemenea ureche sună armonia poeziilor lui Virgil, a lui Tasso și a lui Racine…” Cu astfel de principii, este firesc ca recenziile Albinei sau scurtele prezentări care preced versurile unui poet să fie mai mult invitații la lectură, decât observații critice propriu-zise. De altfel, I. H. Rădulescu urmărea în recenziile și prezentările din Curierul românesc cam aceleași scopuri. Nu trebuie neglijat însă faptul că atitudinea critică a Curierului românesc apare, câteodată, mai accentuată decât a Albinei. Este cazul poetului Gr. Alexandrescu. I. H. Rădulescu, după ce-i semnalează debutul în Curierului românesc, va critica volumul său de Poezii (1838). Oricâte motive personale îi puteau separa pe cei doi, criticarea versificației defectuoase a lui Gr. Alexandrescu nu-i lipsită de temeiuri. Cu un program mai mult cultural decât literar, Albina românească nu propunea, nici nu putea urmări un astfel de scop, puncte de cotitură literaturii române. Revista atrăgea atenția asupra modelelor, în paginile ei nu au avut loc înfruntări literare, nu s-au purtat discuții aprinse. Gazeta lui Asachi nu încerca să dărâme nimic pentru că, neavând nimic înainte, ea trebuia să clădească totul.
În planul ideilor literare și lingvistice, Ion Heliade Rădulescu, spirit polemic pătrunzător și controversat, a avut această predispoziție pentru dezbaterea unor probleme culturale de actualitate care vizau evoluția limbii și literaturii române. Una dintre aceste dezbateri polemice a fost aceea dintre filologul ieșean Gh. Săulescu și Heliade, care a avut loc, în anul 1839, în paginile Curierului și ale Albinei, unele articole fiind republicate ulterior în Foaie pentru minte și literatură și în Curierul de ambe sexe.
Cauzele polemicii sunt multiple, unele fiind anterioare anului 1839 (cea mai importantă fiind deosebirea de idei în privința limbii literare), dar cauza imediată a constituit-o republicarea și adnotarea, ca limbă, de către Heliade (Curierul românesc, nr, 101, 102, 105) a povestirii Doctorul și coteleta (apărută in Albina românească, 44, 45, 46). În articolele sale, Heliade condamna folosirea abuzivă a regionalismelor moldovenești, pe care nu le accepta în limba scrisă, propunând alte forme care i se păreau corecte și mult mai potrivite cu ,,geniul” limbii române (seară pentru sară, îmi pentru îm, trei pentru trii etc.). El iși definea, de fapt, o poziție obiectivă, bazată pe criterii lingvistice, în privința stabilirii normelor limbii scrise, susținând că ,,nu uită a da prețul cel cuviincios zicerilor ce în Moldova se zic mai clasic și mai regulat decât la noi” (prin formă clasică, el ințelegea forma cea mai apropiată de etimonul latin). Exemplele date de Heliade ilustrează un principiu etimologizant, in fond, de care uza uneori în aprecierea caracterului literar al formei unor cuvinte și confirmă constatarea lui D. Popovici că ,,a avut totdeauna incubat microbul latinismului”.
Pe tot parcursul apariției lor, atât Albina, cât și Curierul au acordat un spațiu larg dezbaterilor filologice, care se regăseau în centrul preocupărilor majorității intelectualilor români, interesați de originea limbii și a poporului român, unitatea limbii literare, mijloacele ei de îmbogățire. Celor mai mulți dintre ei, indiferent că se declarau partizanii unui sistem sau altuia, conservatori sau reformatori, problema originii și cultivării limbii române, ,,fiica Lațiului”, reprezenta drept un principal instrument de emancipare națională. În cele mai multe dintre intervenții, marcate, deseori, de un entuziasm general, se vorbea de datoria de ,,a păstra limba ca semnul naționalității”, de ,,drepturile sfinte a naționalităței și a limbei noastre române”, de ,,semnele caracteristice a naționalității sale de veacuri moștenită”. În orice caz, redactorul Curierului nu și-a înscris în program, asemenea lui Asachi, evitarea polemicii, asumându-și, în consecință, și riscurile suspendărilor repetate ale gazetei.
De altfel, Heliade nu va întârzia să se plângă împotriva cenzurii. Critica satirică, foiletonistă, eseistică va fi, din această cauză, mai bine reprezentată în gazeta de la București. Menționăm, în această ordine de idei, seria satirică Sarsailă autor, inițiată de I. H. Rădulescu. Demn de subliniat este și amănuntul că textul pamfletului Domnul Sărsăilă, tipărit în Curierul de ambe sexe (periodul al II-lea), este ilustrat de Heliade cu 12 caricaturi, printre primele apărute în presa românească (cu indicația cronologică 1839-1840). Dintre cele 12 desene, patru reproduceau viniete de Daumier, gravate în lemn, publicate între 16 noiembrie 1838 și 6 mai 1839, în ziarele umoristice Le Charivari și La Mode. Se poate presupune că și celelalte provin din aceeași sursă, aparținând însă și altor caricaturiști.
Pamfletele deosebit de acide ale lui Heliade, care, după cum observa George Călinescu, avea o adevărată ,,vocație a caricaturii”, anticipă apariția presei umoristice, care se va concretiza prin tipărirea primului ziar umoristic românesc, Țințarul (28 februarie- 15 august 1859), apărut sub direcția lui C. A. Rosetti, în colaborare cu N. T. Orășanu. Mai târziu, caricatura politică pătrunde și în paginile celorlalte ziare. Printre deschizătorii de drum în spațiul românesc se numără câțiva caricaturiști de origine străină, precum: H. Trenk (1818-1892), pictor și grafician elvețian, stabilit în 1851 la București, realizatorul unei întregi serii de caricaturi îndreptate împotriva boierimii, găzduite mai ales de paginile revistei Nichipercea, H. Dembitchi (1830-1906), care și-a publicat desenele în Asmodeu, Daracul sau Ghimpele (1866-1879).
În linii mari, caricatura românească a fost vizibil influențată, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de cea franceză. De altfel, modelul presei franceze a fost urmat de cei mai mulți dintre redactorii din cele două principate, amănunt ce poate fi sesizat cu ușurință chiar și din titlurile câtorva dintre jurnalele românești din secolul al XIX-lea: Constituționalul (1848) față de Le Constitutionnel (1815-1817), Naționalul (1848) față de Le National (cotidian fondat, în 1830, de Adolphe Thiers, Armand Carrel, Francois Auguste Mignet), Amicul poporului (1848) față de L’ami du peuple (ziar editat de Jean Marat, 1789-1793, unul dintre liderii iacobinilor) etc. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în principate circulau, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un număr apreciabil de periodice în limba franceză. După o statistică a cercetătorului german Fritz Valjavec, numai în Moldova existau, în jurul anului 1854, 15 publicații în franceză. Nu în ultimul rând, Legea presei, care a intrat in vigoare în anul 1862, a fost inspirată după legislația franceză. Într-o vreme când scriitorii se considerau ,,niște salahori”, afirmându-se deschis, cum face Russo, că ,,arhitecți vor veni mai târziu”, critica învăluia într-o aripă ocrotitoare, până în vremea lui Maiorescu, creația literară națională pe care acesta avea s-o supună unui examen critic foarte sever, introducând o optică nouă, orientată de principii estetice riguroase asupra literaturii. Profesori de vocație și militanți politici, autori de scrieri originale și atenți traducători, organizatori și îndrumători ai mișcării teatrale în limba română, ctitori de publicații, promotori ai învățământului românesc, lingviști și teoreticieni ai literaturii, Heliade, Asachi și Barițiu se situează, prin întreaga lor activitate, în centrul procesului de regenerare spirituală, contribuind, prin exemplul lor, la integrarea creației artistice în acțiunea multilaterală de civilizare, de emancipare socială și politică.
ANEXE
REVISTE LITERARE ROMÂNEȘTI
CAIETE CRITICE
CONVORBIRI LITERARE
CURIERUL ROMÂNESC
Înștiintare
Dupa înalta slobozenie prin stralucirea-sa graful, dată preacinstitului Divan, avem cinste a face cunoscut cinstitului public: ca cu începerea anului nou, sau cel mult a anului astronomicesc, adică cu începutul lui martie, 1829: sa vor ivi și începuturile Gazetei Rumânești, Curierul Bucureștilor. Acest vestitor de obște, de atîția ani cunoscut de neaparata trebuință în luminata Evropa, a ajuns astăzi a își împrăștia vestirile sale și între neamurile cele mai necunoscute, care încă în turburările și neodihnile lor au simțit lipsa și trebuința lui. El astăzi cunoaște mai toate limbile Evropii, încă și ale acelor nații ce trăiesc subt apărarea și ocrotirea altor legi, și foarte trist era pentru noi, iubiților rumâni, cînd el încă pînă acum nu cunoștea limba noastră, și noi vestirile lui le primeam în limbi streine, în vreme ce ne aflăm în pamîntul nostru și trăim subt legile si cîrmuirea noastra.
Acuma însă aceeasi putere ce pînă acum părintește ne-au apărat încît să ne bucurăm de aceste drepturi ale pamîntului nostru, aceeași însuși ne face să simțim și această bucurie de a ne făli în mîinile noastre cu gazeta patriii noastre și scrisă chiar în limba noastră. Acuma poate cineva vedea pe simșitorul rumân curgîndu-i lacrami de bucurie, vazînd în toate casele batrîni, tineri, bărbați, femei, învațați, și mai de rînd, îndeletnicindu-se și petrecînd cu Gazeta în mînă, și înmulțindu-și ideile, avînd cunoștință și țiind un sîr de întîmplările lumii. Va putea cineva vedea încă și pruncii cei mici lăsîndu-și jocurile lor cele nevinovate și adunîndu-se împrejurul mumelor și taților lor ca să citească ei singuri sau să asculte Gazeta.
Folosul Gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutături și să adîncează în gîndirile și combinările sale; aci, liniștitul literat și filozof adună și pune în cumpană faptele și întîmplările lumii, îndrăznețul și neastîmpăratul războinic se desăvîrșăște într-însa povățuindu-se din norocirile sau greșalele altor războinici; băgătorul de seamă neguțător dintr-însa își îndreptează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale, pînă cînd în sfîrșit și asudatorul plugar, și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale și face sa umple cîmpurile de îmbilșugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă; nu este nici o vîrstă care să nu afle plăcere și folos într această aflare vrednică și cuviincioasă cuvîntării omului, adică în Gazeta.
Pentru aceasta dar făgăduim că acest Curier al Bucureștilor, va coprinde în sine: 1. O culegere de cele mai folositoare și interesante lucruri din gazeturile Evropii; 2. Însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii rumânești; 3. Înștiințari pentru cele mai folositoare articole ale negoțului; 4. Cele dinlăuntru și slobode săvîrșiri ale statului nostru, precum judecăți însemnate, sfaturi și hotărîri ale Divanului pentru îmbunătățirea Patriei, voinți ale Divanului pentru publicarea a vreunei pricini s.c.l.; 5. Vînzări și mezaturi deosebite, și, în sfîrșit, multe însemnări folositoare, precum pentru curățenia orașelor, pentru păzirea sănătății, pentru depărtarea boalelor celor grele s.c.l., s.c.l.
Acest Curier va pleca de două ori pe săptămînă din București cu expediția în forma acestii înștiințări ce sa vede și într-o jumătate de coală.
[. . . . . . . . . . . . ]
Dătătorii Gazetelor
I. ELIAD și C. MOROIU
CURIER DE AMBELE SEXE
La cititori
Misia acestei scrieri periodice, dupa cum fiecare cititor se va putea convinge, a fost ,,spre a servi de arhivă la istoria literaturei și limbei noastre, a recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naționali, a-i face a se deprinde cu dînsele, a le onora și a le amá, a-i face a vede și cunoaște într-însele limba națională și unitară în tot adevărul și în toată natura ei; a păși gradual pînă va ajunge a se publica întreagă cu ,,aceste litere”. Acestea scrie și promite redactorul ei în primul acesta period, început la 1836 și terminat în 1838 (vezi pagina 358).
Începînd de unde Curierul român ajunsese cu preschimbarea slovelor în litere, își continua calea, tot preschimbînd, în perioadele urmatoare II, III, IV, pîna cînd, în cel al V-lea, ajunse la scopul său. Toți abonații acestei scrieri, pîna la 800, cerură la redacție în anul 1844 ca periodul V sa li se dea întreg cu litere pure române.
Atunci începu a se regula și fixa ortografia limbei, nu ca o inovație, ci ca o continuație pe calea celor mai dinainte literatori ai bisericei și părinți ai limbei române. Preschimbîndu-se slovele sau buchile în litere, redactorul crezu că tot ce ar fi mai bine sau mai natural era de a face o ecuație între buchile vechi și între literele române moderne, astfel cum au ajuns astăzi prin cultura și naintarea artelor caligrafiei și tipografiei.
Cu periodul V se inaugura începutul unei literature române demne de a ne reprezenta în ochii Europei, nu cum voia a ne arata politica Petreburgului, ca niste populade a carora origine se perde în întunerecul secolilor, ci ca niste populi în adevar de stirpe română. Buchile vechi, deși litere romano-grece (a caror misie a fost de a creștina pe slavi si a-i scoate din sălbătăcie), necunoscute însă astăzi Europei civilizate, ajunseseră a ne masca limba și în ochii lumii și ai noștri proprii; și puterea farmecelor de la nord se sforța a ne ține astfel ascunși subt acea stare de bucheri, ca, la timp de a fi știuți de lume, aceasta sa ne afle ca pe niste popoli demni de a deveni pradă panslavismului. Prin adoptarea literelor străbune de 1 Periodul I de la 1836 pînă la 1838, a doua ediție, – București – Tipografia Heliade și asociați, 1862. Publicație bucureșteană cu caracter literar aparută în perioada anilor 1836-1847. În a doua ediție a apărut la 1864. A avut o importanță covîrșitoare în istoria culturii române, deoarece a stimulat interesul pentru literatură. A încurajat prin mentorul său, I. H. Rădulescu, atît creația, cît și gustul pentru lectură. A sprijinit publicarea celor mai bune traduceri. Colaboratorii mai importanți: Iancu Văcărescu, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu ș.a. români și cultura limbei pe calea ei naturală, acele farmece oculte începură a-și perde puterea; și proclamația din Islaz de la 9 iuniu 1848, ieșită tot din presele din cari au fost ieșite aceste cinci periode ale acestei opere, veni a da lovitura de grație acelei politice tenebroase. Românul de atunci fu cunoscut de toata Europa de adevărat român și cu numele, și cu modul de a-și scrie acest nume, și cu limba și cu datinele lui, deși o coterie obscură și salariată înadins se mai sforța a arăta că românul e dac și că dacul a fost slav.
Acel farmec sau acea politică dispăru, și popolii slavi, instrumente acelei politice, de unde pretindea a deveni domnii noștri, începură a ne întinde mîna ca niște aliați și frați spre ajutor reciproc. (Deie Domnul să fie așa!)
Astăzi se află o linie de demarcație între românism și slavism, și această linie, acest hotar proveni numai din semnele caracteristice ce disting o nație de alta, și care sînt limba, literele cu care aceasta se scrie, legile ei, datinile ei, fizionomia ei. Astăzi în toate școalele, în toate cancelariele, mai în toate corespondențele particulare se scrie cu litere pure române și într-o limba curățită de vorbele străine și parazite, proscrise de micul vocabular publicat în anul 1845.
De au ramas buchile numai prin biserice și prin oarecare foi particulare ce cutează a se zice publice, capii bisericei și redactorii acelor foi, dacă nu își vor avea cuvîntul în inoranță, își au apoi poate cuvintele lor cu totul particulare… Să trecem înainte. Scopul, așa cum am zis, al acestei opere ce se publica în a doua ediție nu fu numai literele străbune spre a putea face cu dînsele literatură și păși în cultura limbei, ci printr-însele a deștepta pe români spre a se cunoaște pe sine:
Ruga pruncilor încă de la 1823 era:
,,Din gloria străbună
De am căzut ne-nalță,
De am uitat unirea
Ce-i întărea întru toate,
Acum ne fă uniți
. . . . . .
Să știm ce, cine sîntem
Ș-așa să nu se uite
O nație mărită,
Ce-am fost și ce-am fi noi”.
Ca să știe românul că este cine este, ce a fost și ce ar fi, această operă nu înceta în cîte cinci ale sale perioade a coprinde tot ce ar fi în stare a deștepta pe cei ce avea într-o zi a fi profesorii și conducătorii popolului. Poezie, de la care încep toti popolii, – morală, – literatură sau articole ce arată natura limbei românilor și calea culturei ei, – critica judițioasă, – articole de educație, – filozofie, – religie, – arte, – nuvele și varietăți spre a da răpaos minții și a redeștepta gustul spre citire… pînă cînd în fine în perioadele V si VI, cum si cele următoare, redactorul ei își propuse a continua un curs de literatură generală a tutulor popolilor, începînd de la poeții și autorii Greciei antice, ca sa ajungă în fine pînă la popolii moderni.
Redactorul, deși n-a putut ajunge în capăt din cauza evenimentelor de la 1848, ajunse însă a da românilor o scriere ce nici un profesor român, nici un literator ce va voi a studia și a cunoaște limba română și istoria culturei ei nu va putea ajunge la scopul său fără a citi și a consulta această colecție.
Această operă ajunsese foarte rară; pentru ca vandalismul de la 1848 n-a fost uitat a deprada și magazinele unde această arhiva literară era depusă în mai multe sute de exemplare. Prin această a doua ediție se întinde din nou și va afla cititori și mai multi, și mai competenți de a o judica și de a-i preția valoarea. Ajungînd la periodul VI această ediție, redactorul ei va continua înainte a sa programa de literatura generală.
1862 aug. 15 EDITORUL
DACIA LITERARĂ
Introducție
La anul 1817, d. Racocea, k.k.2 translator românesc în Lemberg [Lvov], publica prospectul unii foi periodice ce era sa iasa pentru întîiasi data în limba româneasca. Planul sau nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, d. Z. Carcalechi, în Buda, cerca pentru a doua oara o asamine întreprindere; dar si aceasta fu în zadar. În sfîrsit, la 1827, d. I. Eliad vru si ar fi putut, pe o scara mult mai mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea si Carcalechi nu putura face.
Ocîrmuirea de atunce a Tarei Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa, putinii
barbati carii pe atunce binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala perdura nadejdea de a vede vreodata gazete românesti. Numai doi oameni nu perdura curagiu, cu asteptara toate de la vreme si de la împregiurari. Acestii fura d.aga Asachi si d. I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia pastra în inima lor focul luminator a stiintelor. Asteptarea lor nu fu înselata. Împregiurari cunoscute de toti le venira întru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829, în Iasi, ALBINA ROMÂNEASCA vazu lumina zilii pentru întaiasi data. Putin dupa ea se arata si
CURIERUL ROMÂNESC în Bucuresti.
De atunce unsprezece ani sînt aproape; între alte multe înaintari ce s-au facut în îmbele principaturi, literatura n-au ramas în lenevire. Ajutata de stapînire, aparata si îmbogatita de niste barbati mari si patrioti adevarati, a carora numi vor fi trainice ca veacurile, înlesnita prin miile de scoli ce s-au facut în tîrgurile si satele Moldo-Vlahiei, literatura noastra facu pasuri de uries, si astazi se numara cu mîndrie între literaturile Europei.
Dupa Albina si dupa Curier, multe alte gazete românesti s-au publicat în deosebitele trii mari provincii a vechei Dacii. Asa, în putina vreme am vazut înValahia: Muzeul National, Gazeta Teatrului, Curiozul, România, Pamînteanul, Mozaicul, Curierul de îmbe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de aviz; în Moldova: Alauta româneasca, Foaia sateasca, Oziris; în Ardeal: Foaia duminicei, Gazeta de Transilvania si Foaia inimei. Unele dintr-însele, adeca acele care au avut un început mai statornic, traiesc si astazi; celelalte au perit sau din nepasarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astazi sînt Curierul românesc, 1 “Subt redactia lui Michail Kogîlnicean. Tom. I (ianuarie-iunie 1840). Iasi. La Cantora Journalului. 1840”. Editia a doua, Iasi, 1859. Mihail Kogalniceanu a editat aceasta revista care a iesit numai în trei numere, martie, aprilie, mai 1840, din dorinta de a înfatisa aspecte din viata românilor de pretutindeni. Literatura româna putându-se “numara cu mîndrie între literaturile Europei”. Revista trebuia sa devina “un repertoriu general al literaturii românesti”, sprijinindu-se pe lucrari originale. Atitudinea lui C. Negruzzi în Alexandru Lapusneanu împotriva boierilor, aluziile lui Donici si Gr. Alexandrescu din fabule nu au convenit domnitorului Mihai Sturdza, care ordona suprimarea revistei. 2 Kaiserlich-koniglich – chesaro-craiesc. subt redactia lui d. I. Eliad, Foaia inimii a lui d. Barit si Albina româneasca carea, în anul acesta mai ales, au dobîndit îmbunatatiri simtitoare. Însa în afara de politica
care li ia mai mult de jumatate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai putin o colora locala. Albina este prea moldoveneasca. Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne baga în seama. Foaia inimii, din pricina unor greutati deosabite, nu este în putinta de a avea împartasire de înaintirile intelectuale ce se fac în îmbele principaturi. O foaie dar carea, parasind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura nationala, o foaie carea, facînd abnegatie de loc, ar fi numai o foaie româneasca, si prin urmare s-ar îndeletnici cu productiile românesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar împlini o mare lipsa în literatura noastra. O asemene foaie ne vom sili ca sa fie DACIA LITERARA; ne vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decît predecesorii nostri. Însa urmînd unui drum batut de dînsii, folosindu-ne de cercarile si de ispita lor, vom avé mai putine greutati si mai mari înlesniri în lucrarile noastre, Dacia, afara de compunerile originale a redactiei si a conlucratorilor sai, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi în deosebitele jurnaluri românesti. Asadar foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturei românesti, în carele ca într-o oglinda se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau.
Urmînd unui asemine plan, Dacia nu poate decît sa fie bine primita de publicul cetitor. Cît pentru ceea ce se atinge de datoriile redactiei, noi ne vom sili ca moralul sa fie pururea pentru noi o tabla de legi, si scandalul o urîciune izgonita.
Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmasi ai
arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecatile noastre literare. Iubitori ai pacei, nu vom primi nici în foaia noastra discutii ce ar puté sa se schimbe în vrajbe. Literatura are trebuinta de unire, iar nu de disbinare; cît pentru noi dar, vom cauta sa nu dam cea mai mica pricina din care s-au puté isca o urîta si neplacuta neunire. În sfîrsit, talul nostru este realizatia dorintii ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.
Dorul imitatiei s-au facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara în noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covîrsitoare în literatura. Mai în toate zilele ies de subt teasc carti în limba româneasca. Dar ce folos! ca sînt numai traductii din alte limbi, si înca si acele de ar fi bune. Traductiile însa nu fac o literatura. Noi vom prigoni cît vom puté aceasta manie ucigatoare a gustului original, însusirea cea mai pretioasa a unii literaturi. Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sînt destul de mari, obiceiurile noastre sînt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne împrumutam de la alte natii. Foaia noastra va primi cît se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele. Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturei noastre, va fi despartita în patru parti. În partea dintai vor fi compuneri originale a conlucratorilor foaiei; partea a doua va avé articole originale din celelalte jurnaluri românesti. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cartilor noua iesite în deosabitele provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numita Telegraful Daciei, ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin, de cele ce au iesit de subt tipar, relatii de adunarile învatatilor români, stiri despre literatorii nostri si, în sfîrsit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.
Iasii, 30 ghenarie, 1840
Redactorul raspunzator
M. KOGÎLNICEANU
FAMILIA
Sa fondăm teatru național!
I
Numai natiunea aceea înfloreste, numai aceea va trai în etern, carea în respectul culturei e la înaltimea civilizatiunii moderne; caci în secolul nostrum cultura e arma cea mai abila si puternica în posesiunea popoarelor, prin care pot sasi faca renume, sa se înalte, si sa cucereasca eleminte straine.
Secolul prezinte e secolul civilizatiunii; astazi învingerea fortei si a puterii nu are durata lunga; popoarele nu se mai subjuga cu arme, ci prin – cultura. Ferice dara de natiunea aceea, carea dispune de aceasta arma potenta, caci viata ei este asigurata pentru eternitate, – si memoria ei va fi admirata cu pietate pururea.
,,Foaia enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni”, anul V, nr. 29, domineca 20 iuliu/1 august 1869. A aparut în 1865 la Pesta sub conducerea lui Iosif Vulcan, care a fost proprietar, redactor si editor. Din 1880 se muta la Oradea, unde îsi încheie aparitia în 1906. aceasta revista a avut un deosebit caracter instructiv prin specificul ei enciclopedic. Din punct de vedere literar a avut marele merit de a-l fi publicat prima data pe Mihai Eminescu. De asemenea au mai publicat în coloanele revistei scriitorii: V. Alecsandri, G. Baritiu, Al. Papiu-Ilarian, A. Bîrseanu, D. Bolintineanu, T. Cipariu, Aron si Nicolaie Densusianu, G. Cosbuc, B.P. Hasdeu, Al. Vlahuta, B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu s.a.
Toate pier în lume si se nimicesc. Monumintele cele mai colosale cad victima vitregimei timpurilor viforoase. Nimica nu dureaza în eternitate, decît numai una: stiinta. Valurile secolilor extirpa multe natiuni glorioase; numele lor se sterge de pe paginile istoriei activitatii; dar eluptamintele lor pe terenul culturei vor straluci totdeauna si vor ilustra generatiunilor viitoare acea epoca grandioasa; cultura lor li va sustinea numele în vecii vecilor.
Deci oricare natiune care nu vrea sa fie înghitita de valurile amalgamizatoare ale natiunilor mai înaintate în cultura, oricare natiune care vrea sa traiasca si sa joace un rol oarecare în istoria universului are imperativa necessitate d-a se îngriji de acele mijloace prin cari sa se poata avînta la acel grad al culturei, de unde sa priveasca fara frica si gelozie asupra celorlalte natiuni. Mijlocului prim si cel de frunte pentru acest scop e educatiunea. Plutarc a zis ca sorgintele virtutii si a onestitatii e educatiunea cea buna. Tot dînsul a zis si aceea ca nu exista nici o fiinta omeneasca buna care, fara educatiune, sa nu aiba mai multa aplicare pentru fapte rele decît pentru cele bune. E bine, sa ne educam dara; si sa nu uitam niciodata exclamatiunea lui Heineccius: Cît de nefericita si prostituita deveni gintea umana prin nasterea unui Nerone! Dar unde si cum sa ne educam?Sînt trei locuri de cultivare: biserica, scoala si teatrul. Sa ne îngrijim darade înfiintarea acestora, caci – precum am mai zîs-o, – fara biserica, fara scoala si fara teatru nu poate fi vorba de cultura si moralitate, nu putem aspira la viitoriu, la viata. Ferice de natiunea carea poseda aceasta trinitate sînta!
Noi cu asta ocaziune ne vom ocupa de teatru, dorind sa dovedim necesitatea si importanta unui teatru national. Stim prea bine ca multi dintre onorabilii nostri cetitori, carii ne vor onora cu cetirea acestor sîre, ni vor reflecta ca teatrul este daca nu un lux, cel putin o lipsa, de care nu ne putem plînge atît de mult ca de lipsa scoalelor noastre. E bine, recunoastem si noi ca scoalele noastre, cele putine ce sînt, se afla în starea cea mai deplorabila, – dar totodata sustinem ca fondarea unui teatru national român în imperiul austriac nu are mai putina importanta decît înfiintarea a cîteva scoale.
Apoi daca animele noastre vor palpita de patriotism si de simt national,- în scurt timp vom avea si scoale si teatru. Scoalele se pot face de catra comunitatile singuratice, iar teatrul numai prin concursul natiunii întregi. Si noi trebuie sa le avem amîndoua, pentru ca trinitatea amintita mai sus sa fie completa si pentru ca una pe alta se suplinesc.
Scoalele sînt restrînse pentru un cerc mai îngust, ele înfluinteaza numai asupra generatiunii june; trebuie dara sa fondam si un institut mai mare, care sa reverse lumina sa în cerc mai larg, asupra tuturor generatiunilor. Acest institut este teatrul, unde pot sa intre juni, batrîni – învatati si cei ce nici nu stiu ceti, adeca si aceia pe carii în scoale nu-i mai putem instrui.
Jurisconsult si filozof german ( 1681-1741). Cu privire la ginte a scris lucrarea Elementa juris naturae et gentium ( Elementele dreptului natural si al gintilor). Teatrul este cea mai mare scoala morala, cea mai mare scoala de educatiune, pe lînga biserica si scoala, este un templu al moralitatii, al luminei si al stiintei. În el se dezvolta si cultiva simtemintele generoase, umanitare si nationale; el ni arata calea virtutii si a onorii, dezvoalta în noi gustul frumosului, gustul bunei cuviinte; ni arata datoriile de crestini si patrioti; ni înfatiseaza icoana libertatii si onorii precum si relele despotismului, ale viciului si infamiei. Teatrul e ca si o expozitiune a virtutilor si viciurilor societatii omenesti. Scena redesteptînd suvenirile trecutului, reîmprospatînd gloriele strabune, victoriele, luptele lor pentru libertate si independenta, ni înalta sufletul, stîrneste în animele noastre sacra dorinta de a-i imita, caci teatrul e scoala cea mai practica.
E mare, înalta si nobila chemarea teatrului, si cînd stie a se tine la înaltimea misiunii sale, conduce poporul la glorie si marire! Aceste sînt adevaruri necontestabile, pentru aceea sîntem convinsi ca onorab[ilul] public si fara îndegetarea noastra de mult simte necesitatea unui teatru national de dincoace de Carpati, si doreste de mult dimpreuna cu noi sa avem si noi românii d-aice un templu al Thaliei122 române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei la gradul ce-i compete, un institut în fine pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national.
E bine, doamnelor si domnilor, cine dintre noi n-ar dori cît mai grabnica înfiintarea a unui institut cu misiunea aceasta? Sa nu întîrziem dara nici un minut, caci fiecare secund produce daune regretabile, sa ne întrunim cu totii si sa fondam un teatru national! Vom avea onoarea a desfasura ideile noastre relative la realizare – în numarul viitor.
IOSIF VULCAN
Sa fondam teatru national!
II
În numarul trecut avuram onoare sa îndegetam necesitatea unui teatru national românesc de dincoace de Carpati. Sîntem convinsi ca intentiunea fu primita cu placere de partea cea mai mare a publicului românesc, pentru aceea ni luam voia a va mai întretinea de acest sujet si în numarul prezinte, dezvoltînd ideile noastre relative la realizarea acestei dorinte generale.
Întrebarea principala si prima ce ni se pune din toate partile este aceea ca de unde vom aduna fondul necesar pentru un teatru? Din contribuiri generale, întreprinse cu seriozitate în toate unghiurile; din contribuiri, la cari sa ia parte întreaga natiune româna. Sa-si faca fiecare roman datoria! Sa contribuie o suma cît de bagatela, si Thalia româna în scurt timp va
avea si în imperiul austriac un templu modest.
Sa nu ni se reflecte ca sîntem putini si saraci! Au nu sîntem noi cel putin zece milioane? Au n-avem noi destui barbati cu stare, oameni generosi, carii cu bucurie vor deschide punga lor pentru realizarea acestei idei? Si, în fine, au nu voim noi toti s-avem un teatru, si daca voim, au nu vom grabi cu totii a depune tributul competinte pe altariul natiunii?
De cumva este-n noi însufletire pentru înaltarea natiunii noastre, de cumva-n pieptul nostru n-a amortit înca de tot iubirea limbei si a nationalitatilor noastre: atunce nici unul nu se va retrage dintre noi, si ideea propusa, dorinta generala se va realiza.
Priviti la serbii din Ungaria! O mîna de oameni în proportiune cu numarul nostru. Si, sa vedeti, acestia au deja de mult un teatru national la Neoplanta. Li-a dat doara statul vrun ajutor? Ba. În acest imperiu din fondurile comune numai germanii si ungurii au folos, iar noi, celelalte natiuni, purtam numai greutatile. Ce e drept, serbii au recurs în mai multe rînduri, cerînd ajutor pentru teatrul lor, însa rugarea totdeauna li s-a refuzat. Dieta Ungariei a votat o subventiune frumosica pentru teatrul unguresc; dar serbii, carii asisdere cerura subventiune din casa tarii comune pentru teatrul lor, a capatat iarasi un raspuns negativ. Cine a dat dara serbilor fondul necesar pentru a putea fonda un teatru national? Însufletirea lor nationala. Serbii întru adevar sînt putini, dar toti patrunsi de simtul national, toti gata a jertfi mult pentru triumful cauzei nationale, si-apoi însufletirea nu cunoaste pedece, ea realizeaza chiar si aspiratiunile cele mai temerarie.
E bine, daca serbii din Ungaria au putut reusi sa-si fondeze un teatru national, noi românii mai multi decît dînsii sa ne spariem chiar îndata la început de ideea aceasta si sa strigam fara încredere în noi ca: „Este peste putinta?!” Au n-ar fi aceasta un eclatant testimoniu de paupertate spirituala din partea noastra? Un testimoniu ce ar atesta despre lipsa simtului nostru national?!
Zilele trecute cetiram într-un ziar strain o corespondinta de la Neoplanta. Dati-mi voia sa vi comunicam în extras aceasta corespondinta! Autorul articolului e un calatoriu, carele niciodata n-a fost înca în acel oras serbesc, pentru aceea s-a mirat mult cînd la prînz, în ospetarie, zari o laduta prevazuta deasupra cu o gaurice, prin care fiecare oaspe lapeda în launtru o sumulita oarecare. Calatoriul nostru întreba de unul dintre cei prezinti ca pentru ce sînt meniti banii ce se aduna astfel? – Pentru teatrul nostru national – raspunse întrebatul, carele era un serb – în fiecare orasel sau sat serbesc – continua dînsul – se gaseste o asemenea laduta la notariul sau la preotul. Poporul în toate partile confera cu bucurie crucerii sai de prisos, si fondul nostru teatral creste pe zi ce merge. Aceste ladute sînt sigilate, si se deschid la finea fiecarei luni, cînd apoi suma adunata se tramite la comitetul central în Neoplanta. Calatoriul ramase încîntat de aceasta însufletire nationala, si grabi a-si aduce complimintele sale în publicitate pentru natiunea sîrba.
E bine, domnilor, sa facem si noi asa! Sa compunem undeva un comitet din barbati de încredere, carele sa fie însarcinat a primi ofertele din toate partile. Sa formam comitete filiale în toate comitatele, cari apoi sa aiba colectanti în toate orasele si satele, ca astfel sa poata contribui toti aceia carii vor a concurge la înfiintarea unui teatru.
Sa aranjam prin diletanti reprezintatiuni teatrale, sa dam baluri, concerte, toate în folosul teatrului national. Sa ne adresam pe calea ziaristicei catra fratii nostri de peste Carpati, sa apelam la simtul lor national si sa-i rugam a ni veni întru ajutor la realizarea planului nostru, si noi sîntem convinsi ca dînsii vor raspunde cu caldura la apelul nostru. Cu un cuvînt, sa facem toti pasii posibili, caci numai astfel rezultatul va fi cel dorit de toti!
Si acuma parca auzim pe onorab[ilii] nostri cetitori întrebîndu-ne ca unde sa se înfiinteze apoi teatrul proiectat? Dupa parerea noastra, locul cel mai acomodat pentru acest scop este Brasovul, unicul oras de dincoace de Carpati, în care elementul românesc e mai compact. Românii de la Brasov, afara de aceasta, au toate calitatile cari militeaza pentru dînsii la deciderea acestei cestiuni. Starea lor materiala, cultura intelectuala si spiritul national, gata la orice sacrificie, li-a eluptat de mult recunostinta, iubirea si stima celorlati confrati.
Sa apelam dara si în cestiunea aceasta la nationalismul si patriotismul bravilor nostri conationalisti de la Brasov, si dînsii desigur nu se vor retrage „din gloriosul loc”. Fondat o data un teatru national la Brasov, acesta ar servi drept azil stabil pentru artistii români teatrali, cari se ivesc de dincoace de Carpati si cari pîn-acuma trecura în castre straine, si peste cîtiva ani am avea o inteligenta trupa teatrala. Iar pîn-atunce am chema artisti de dincolo, cari ne-ar instrui o generatiune noua. Si noi sîntem convinsi ca celebrul nostru Millo, fondatorul Thaliei române, ar accepta bucuros invitatiunea pentru un asemenea rol si la confratii sai de dincoace de Carpati; ar sacrifica cîtiva ani din restul laborioasei sale viete pentru conducerea teatrului nostru, de dincoace.
Si mai lamurim înca o cestiune, si apoi vom încheia articolul nostru. Teatrul de Brasov ar fi permanent numai încît priveste localitatea; acolo sar înfiinta biblioteca teatrului, acolo s-ar tinea costumele, vestmintele si decoratiunile; cu un cuvînt, acolo ar fi „acasa”, trupa însa iarna ar juca la Brasov iar vara ar da reprezentatiuni în alte orase locuite de români.
Iata, domnilor si fratilor, ideile noastre în aceasta cestiune de mare importanta! Va rugam, dezbateti-le, criticati-le, si cu rezultatul discusiunilor dvoastre sa onorati foaia noastra, carea în aceasta cestiune totdeauna va deschide cu placere coloanele sale orisicui.
IOSIF VULCAN
Invitare de prenumeratiune
La unica foaie româna literara ilustrata ce apare în Pesta sub titlul:
„Familia”
Garantia unui viitoriu frumos pentru orisicare natiune este buna educatiune a junimei sale. Fara o junime bine educata nu putem aspira la înflorire, prosperare si viata. Educatiunea junimei trebuie sa fie dara deviza noastra! Aceasta opera sublima e [concredinta] îngrijirii parintilor, si deosebit a mamelor.
Prin pozitiunea lor familiara si sociala, mamele au influinta cea mai potinte asupra dezvoltarii culturei în generatiunea juna; ele au sacra misiune d-a o educa astfel ca natiunea împilata si tara nefericita sa aiba în viitoriu mai multi fii bravi, mai multe fiice demne.
Însa ca mamele sa poata realiza mai usor si cu mai multa siguritate divina lor misiune, au trebuinta si dînsele de o educatiune nationala; caci mamele numai simtaminte de acele pot transplanta în pruncii lor, de cari se nutresc si ele.
Sa educam sexul femeiesc în spirit national, iata principala cerinta la care trebuie sa tindem, daca voim s-avem o generatiune nationala. Patrunsi de adevarul acestor idei fondaram înainte de asta cu cinci aceasta foaie, pentru a dezvolta cultura nationala în sexul femeiesc român, si peste tot junimea româna de ambele sexe.
Gratie simtului national al publicului român, întreprinderea noastra fu salutata îndata la început cu caldura. Publicul a vinit întru ajutoriul nostru cu sprijinul sau material, iara barbatii de litere ne-au onorat cu pretuita lor colaboratiune.
Continuînd publicatiunea foii noastre si în semestrul viitor, venim a ne adresa atît catra onorab[ilul] public cetitoriu cît si catra stimatii nostri colaboratori, sa ne onoreze si în viitoriu cu concursul lor material si spiritual! Programa foii noastre va ramînea si în viitoriu tot ceea de pîn-acuma: a instrui delectînd. Propagarea culturei nationale va fi si de acum înainte principalul nostru scop.
GAZETA DE TRANSILVANIA
De la redactie
(Pentru foaia aceasta)
Lucru mai nou totdeodata si mai scump, mai nepretuit, mai nesters din inimile si mintile noastre, mai vrednic de nemurire nu sînt în stare a arata vrednicilor mei cetitori decît înstiintarea despre însusi foaia aceasta a noastra politica, pentru care în zilele aceste ne veni slobozenia deplin de la înaltul Tron ca sa o putem da de aci-nainte nempedecati la o natie, care prin întîrzierea în cultura duhului putem sa zicem cum ca ridica mila iubitorilor de omenire din veacul nostru. Suflete al meu! gateste-te a-ti varsa toate simtimentele cele multamitoare înaintea preabunului nostru suveren si parinte FERDINAND I-lea. Oh dar, ele ma napadesc prea multe deodata si tocma prin aceasta-mi precurma cuvîntarea si îmi nadusa graiul.
Cinstiti cetitori, iubiti români, iata o îngrijire noua, un dar deosibit, o facere de bine nepretuita, o priveghere, o pronie parintasca cu ochi ageri strabatatoare asupra-ne si la toate lipsele si trebuintele noastre! Latirea stiintelor si a cunostintelor, împartasirea ideilor la toate plasele de oameni! striga astazi toate 1 Brasov, nr. 1, 12 martie 1838, p. 3-4. A fost primul ziar politic si informativ al românilor din Transilvania care a avut în acelasi timp cea mai lunga viata din istoria publicisticii românesti. Meritul întemeierii lui îi revine lui G. Baritiu, care a scos primul numar la Brasov, în 12 martie 1838. De la 3 ianuarie 1849 ziarul si-a luat titlul usor modificat Gazeta Transilvana, pentru ca de la 1 dec. 1849 sa se numeasca, pîna la încetarea aparitiei în 1944, Gazeta Transilvaniei. În primul semestru al anului 1838 literatura a fost publicata în suplimentul numit Foaie literara, si de la 2 iulie 1838 la 24 februarie 1865 de asemenea în suplimentul: Foaie pentru minte, inima si literatura. Ca ziar al burgheziei în ascensiune, a militat pentru democratism si iluminism. Atitudinea patriotica a publicatiei era cu atît mai evidenta, cu cît colaboratorii trebuiau sa întîmpine, dupa cum spune N. Iorga, nu numai normele generale ale politicii metternichiene, ci si capriciile micilor tirani din localitate. Astfel, Gazeta Transilvaniei “trebuia sa lucreze cu cea mai mare precautie si ea nu putea sa devie în lunga ei cariera organul de îndrazneata energie care ar fi putut sa scuture mintile, încremenite de împrejurarile politice nenorocite, ale românilor din toate provinciile”. (N. Iorga, Istoria presei românesti, 1922, p. 69) La 1848, atitudinea acestui ziar a fost dintre cele mai radicale, întrucît cerea desfiintarea iobagiei, egalitatea în drepturi între nationalitatile din Transilvania si unirea românilor ardeleni cu cei de peste Carpati. Dintre cei mai importanti colaboratori pot fi amintiti: T. Cipariu, Andrei Muresanu, Nicolae Tincu Velea, Fl. Aaron, A. Treboniu-Laurian, D. Bojinca, Vasici Ungureanu, Ioan Maiorescu, I. Heliade Radulescu, C. Negruzzi s.a.natiile, toate stapînirile cele întalepte si parintesti; mijloacele la aceste sînt cartile,
literatura, scrierile periodice latite si propoveduite la toti. Noua aceste ne lipsea; iata ca ni s-au dat, si ni s-au dat atunci cînd celelalte natii cu noi împreuna lacuitoare înca au ajuns sa cunoasca cum ca singura luminarea si dezvolvirea ideilor unui popor, cum este al nostru, poate sa-l puie în stare a contribui fiziceste si moraliceste la fericirea patriei, într-a caria sîn ne-am nascut si ne hranim.
Multamita celor carii striga astazi cu glas puternic: desteapta-te si tu, române, paseste înainte împreuna cu noi, primeste si cultiva în inima ta iubirea de dulcea noastra patrie, hraneste precum ai hranit si pana acum credinta neclintita catra Preanaltatul si preabunul tau Stapînitoriu. Si acum cine va mai îndrazni a zice cum ca noi subt parintasca ocrotire a maritei Case austriace avem vreo pedeca din afara în cultivirea noastra? Nu sînt altele decît de acele care noi singuri, fara de ajutoriul altora, le putem si sîntem datori a le ridica si da într-o parte. Monarhul si compatriotii nostri nu stiu ce bine mai mare ne-ar putea face în ziua de astazi decît ca ni sa da voie sloboda a ne lupta si a pasi catra luminarea noastra pe toate caile care sînt deschise si înaintea altor neamuri. Cu totii stiu si pricep cum ca renasterea unei natii pe o cale mai usoara si mai scurta nu este altfeliu cu putinta decît prin însusi lucrarea si îmbogatirea limbei si a literaturei sale.
La aceste sa ne dea zbor nempedecat, si noi sîntem scapati de întunerecime. Toate alte mijloace sînt nesigure si însalatoare. Negresit ca o limba streina, o masteha oricare, rau ne va hrani. Si aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o Foaie politica în limba nationala ce folosuri poate aceasta sa aduca, ca cu atîta mai luminat sa se cunoasca facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou cîstigata – dar am nadejde ca nici unul dintra cetitorii nostri nu va fi care sa nu-si închipuiasca si sa-si numere acele folosuri cu cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile, aceeasi ne va folosi si noua – oh, ba mai mult! Nici de aceia nu cred sa fie multi între români carii sa zica: tocma novele politicesti poci sa cetesc cu mult mai bune în limbi streine – oh, nu; caci fiestecare stie cum ca acele nu sînt scrise în interesul si amasurat trebuintelor românului, – fiestecare trage foc la oala sa, vorba româneasca. Un strein nu scrie în limba româneasca, cu atîta mai putin în duhul românesc; un strein, de ar fi înteleptul
înteleptilor, cosmopolitul cosmopolitilor, nu cunoaste scaderile noastre, nu le simte pe acele, prin urmare nici nu stie prescrie mijloace ajutatoare. Adevarat cum ca într-o parte de români gallo – într-alta germano – în cealalta ungaromania orbeste si nebuneste pe o multime de oameni; dar aceasta vine tot de la crestere si este o boala trecatoare – cel putin cu un veac de oameni sa trece, daca sa iau prezervative bune.
Rusomania, dupa cum auzim, sa încuibeaza pe unele locuri, dar n-are diletanti multi si
este mai uricioasa si netrebnica decît celelalte. De una ar fi sa ne temem mai mult, cum ca adeca gustul de cetit este pana acum la noi foarte putin. Aceasta o cunoastem cu totii, pricina înca o stim. Scoalele noastre, putine cîte le avem, sînt de vina la aceea. Sa ne uitam împrejur în toate partile si ne vom încredinta cum ca metodul scoalelor noastre au fost pana acum in praxi împedecatoriu, iar nu îndemnatoriu la o cultura mai sloboda si mai înalta. Împovorarea memoriei cu apasarea întelesului si a judecatii tinerilor, aceasta este caracteristica scoalelor noastre. Ce mirare dara, daca tînarul sau junele, cum scapa dintr-un clas într-altul, trînteste cartile si clasicii cei scumpi, a caror el numai spinii, iar dulceata nu o au simtit niciodata; si acela, care arunca teologia morala în Muras, mai are soti destui într-alt întales. Cîti sînt carii petrec scoalele toate, fara sa stie oare mai sînt alte carti de acel feliu, afara de cele prescrisa prin clasuri.
Clasicii, carii ar trebui sa ne fie cea mai scumpa hrana pentru mintea si inima noastra nu-i pretuim din destul! Dar sa le lasam aceste, ca sînt cam suparacioase. Atîta zic numai, cum ca, pe lînga toate scaderile si raceala ce o avem asupra cetitului de carti si de alte feliuri de scrieri periodice, au venit totusi timpul în care un numar mare din nationalisti simtesc cu ferbintala si stiu de ce avem trebuinta neaparata. Cîteva mii de preoti românesti, dintre carii – anumit înlontru împaratiii Austriii parte mare au trecut si prin scoale mai înalte, cîteva scoale bune, cum este Liteul si Seminariul din Blaj cu 18 profesori alesi, care mai vîrtos de un jumatate de veac încoace au dat si da pana astazi barbati vrednici în toate partile si la toata românimea; asa si Gimnaziul de la Beius si în Ungaria, scoalele de la Arad scl., dar în Bucovina si în cele doua provintii? O multime de barbati într-alte plase cum – ca sa tacem de cîtiva episcopi cu rîvna adevarat apostoleasca – deregatori politicesti, doftori, ostasi; acestia parte mare simtesc ce ne trebuie, nevoindu-se deodata a si cauta mijloace de ajutoriu. Ce e mai mult? Însusi frumoasele noastre au început sa sprijoneasca întreprinderile cele folositoare! De alta parte iara – precum de la anul nou încoace ma încredintai – vedem unii barbati cu cele mai grele slujbe împrejurati a nu-si pregeta a sa cuprinde si cu produceri literare. Bine este, domnii mei, asa si faceti, mari pilde aveti spre acestea în barbatii veacurilor! Tucidid, Xenofon, Polibie, I. Cezar au fost generari si scriitori totdeodata. Cicero era de dimineata pana sara cuprins în forum cu trebile republicei si totusi cîte scrisori nemuritoare lasa la lume! Plinie era consul, Plutarh profesor. Venim mai încoace, Frideric cel Mare, craiul Borusiii, cetea singur jaluirile supusilor sai, si totusi i-au ramas timp ca sa scrie si carti de mult pret, profesorii prin Franta si Germania, cuprinsi cu cele mai grele catedre, dau la lume lucruri clasice nemuritoare. Întru adevar sa pare cum ca greutatile unei deregatorii dau putere duhului omenesc si negresit cum ca odihna prea multa si comoditatea nu este buna; ea moleseste, lîngezeste puterile mintii ca si apa statatoare.
Saracia o ar pricinui cineva de cea mai mare pedeca a sporirei noastre. Este asa; dar oare unde se afla omul acela care, dupa ce cheltuieste sume pentru trupul sau, sa nu-si tie duhul vrednic de doi, trei galbini, care ar avea sa-i jarfeasca pe carti si pe alte mijloace trebuincioase spre înmultirea cunostintelor si poleirea sa? Dupa aceste toate ar fi sa descoperim la cititorii nostri si planul dupa care vom purcede lucrînd la Novala noastra; dar acesta înca lesne îl va afla oricine care stie cum ca noi sîntem începatori în patriile noastre si voim iarasi parte mare începatorilor sa dam hrana.
Dupa cum am fost înstiintat la începutul anului, noi vom urma regulat o data pe saptamîna cu darea foilor noastre amîndoua pe cîte o coala. Însa daca vom vedea cum ca numarul cetitorilor nostri sa înmulteste, atunci vom urma cu foaia politiceasca a o da de doua ori pe saptamîna. Tot subt aceeasi conditie fagaduim cum ca vom începe o foita cu litere latinesti, o data sau de doua ori pe luna dupa starile împrejur, si materiile de tiparit înca ne vom stradui a le îmbunatati. Totdeodata poftim pe d.d. prenumeranti sa binevoiasca a ne ajuta la jarfele noastre cele împovoratoare trimitându-ne banii de prenumeratie cît mai în grab. Prenumeratia sa poate face în toate provintiile la toate deregatoriile de posta.
[…………………………………………………………………………… ]
LITERATORUL
OBSERVATORUL CULTURAL
PROPĂȘIREA
Românii au început a pretui facerile de bine a publicitatii. Deosebite foi politice si literare, subt deosebite numiri si cu deosebite tendinte, s-au înfiintat în tustrele provincii a vechii Dacii. Fiestecare din ele îsi împlineste scopul mai mult sau mai putin; însa toate au greseala capitala ca prea se îndeletnicesc cu cele dinafara si prea putin cu cele dinlauntru. Cele politice cuprind numai un extract uscat a întîmplarilor de zi, scoase din jurnaluri straine, si care multe n-au nici cel mai mic interes pentru români; cele literare nu se ocupa pentru cele mai multe dati decît cu literatura usoara a frantezilor si a germanilor; rareori ele cuprind un articul original românesc, mai rareori înca un articul de stiinte sau de interesuri a tarilor noastre. Lipsa dar a unei foi care, lasînd deoparte toate noutatile dinafara si discutiile politicei de zi, precum si toate acele traductii de articole usoare si de anecdote frantuzesti si nemtesti, s-ar îngriji numai cu adevaratele interesuri materiale si intelectuale a românilor, lipsa unei asemine foi publice, zic, este obsteste simtita. Aceasta lipsa, într-atît încît împregiurarile dinafara o vor ierta, se va sili a o împlini Propasirea. Lepadînd din coloanele sale tot ce se întalege subt strînsul cuvînt de politica, neocupîndu-se nicidecum cu discutiile si noutatile politice dinafara si dinlauntru, precum si cu întîmplarile zilii, izgonind orice traduceri din scrieri straine, care neavînd nici un interes pozitiv pentru noi nici nu ne pot îmbogati literatura, foaia noastra nu va cuprinde decît compuneri originale românesti împartite în trei sectii: 1. stiintele exacte, 2. stiintele morale si politice, si 3. literatura româneasca, silindu-se prin toate aceste a destepta un interes mai viu pentru stiinta si natie.
Sectia I va cuprinde articule originale de fizica, himie, istorie naturala, agricultura, tinerea padurilor, igiena publica, stiri despre descoperirile si lucrurile învatatilor. Sectia II va trata: 1. întrebarile cele mai interesante a economiei politice, precum drumurile, canalurile, vamile, bancele, tranzactiile comertiale si industriale; 2. jurisprundenta, adeca istoria dritului românesc în deosebitele timpuri, comentare asupra codicilor de legi a Valahiei si a Moldaviei, lipsele si îmbunatatirile driturilor civil si penal; 3. istoria nationala, adeca priviri asupra analelor patriei, biografia celor mai însamnati români, înfatosarea întîmplarilor 1 “Foaie pentru interesurile materiale si intelectuale”, anul I, duminica în 2 ianuarie 1844. A aparut din ianuarie pîna în 29 octombrie 1844 la Iasi din “silinta” lui M. Kogalniceanu, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Panait Bals, C. Bolliac, Voinescu, N. Balcescu. Propasirea a fost
suprimata pentru ca a publicat, în numerele 4, 10, 12, Satira catra mintea sa de Antioh Cantemir, tradusa de A. Donici si C. Negruzzi, si Toderica, nuvela de C. Negruzzi. celor mai slavite, obiceiurile, prejudetile, ceremoniile, institutiile vechilor nostril stramosi; si 4., în sfîrsit, felurite articole de un interes social, precum despre învatatura publica, despre reforma temnitelor s.a. Sectia III, a literaturei, care va fi cea mai bogata, va cuprinde tot felul de articule originale, proza si poezie, viata celor mai cunoscuti autori, traduceri si extracturi din cartile publicate în tari straine, dar a carora sujet se atinge de noi, priviri asupra limbii, bucati umoristice si, în sfîrsit, critica si înstiintarea tutulor scrierilor noua românesti. Aceasta parte a Propasirei va fi menita ca sa împartaseasca cetitorilor nostri o idee dreapta si îndestulatoare a miscarii literare din Moldavia, Valahia si Transilvania.
Propasirea se va publica subt redactia raspunzatoare a d.d. V. Alecsandri, P. Bals, I. Ghica si M. Kogalnicean. Ajutorul celor mai însemnati literatori din Valahia si Moldavia ne este fagaduit si de pe acum putem închizaslui ca cetitorii foiei noastre vor gasi adeseori în coloanele ei numele cunoscute a d.d. Alexandrescu, Boleac, Balcescu, Voinescu, Donici, Negruzzi s.a. Orice articule potrivite cu duhul Propasirii, trimise de oricine, se vor primi cu recunostinta, tendinta de capitenie a foiei noastre fiind îndemnul si raspîndirea ideilor si
literaturii nationale.
Propasirea se va publica într-o coala în 4, o data pe saptamîna, în Iasi, la Cantora Foiei satesti; formatul, literile si hîrtia vor fi întocma cu acest întîi numar. Pretul deocamdata este pe an: doi galbini. Dar sporind numarul abonatilor ca sa se poata acoperi cheltuielile tiparului, atunce pretul se va scadea în proportie. Prenumeratia se face în Iasi, la Cantora Foiei satesti si la toate librariile; în tinuturi, pe la d.d. învatatori publici; în Bucuresti, la libraria d. Valbaum.
TRIBUNA
Catra publicul român!
Siliti a se retrage pas cu pas din viata publica si a astepta cu rabdare o situatiune care le va lesni iesirea din rezerva ce si-o impun acum, românii din tarile supuse coroanei Sfîntului Stefan au fost încetul cu încetul lipsiti de toate mijloacele de aparare nationala: nu le-a mai ramas decît presa. Trebuinta unui ziar român cotidian, care sa apere pozitia românilor în viata publica a patriei noastre si sa tie viu sentimentul lor de solidaritate, care este atît de adînc simtita, încît intentia de a raspunde la ea s-a manifestat în acelasi timp din mai multe parti: la aceasta trebuinta au voit sa raspunza si oamenii ce s-au unit pentru înfiintarea acestui ziar.
Intentia lor n-a fost sa înfiinteze un organ de partid, nici sa se constituiasca ei însisi într-un partid deosebit, ci sa creeze în mijlocul partidului national, care cuprinde aproape totalitatea românilor, un teren comun, pe care se vor putea întîlni cu totii, o ,,Tribuna” pentru toti: cea mai de capetenie preocupare a lor a fost dar de a gasi o grupare de persoane accesibile pentru discutiuni obiective si gata de a renunta, cînd vor fi cerînd interesele unei actiuni solidare, atît la ideile cît si la înclinarile lor personale, deci îndeosebi oameni fara pretentiuni de conducatori politici. Prin aceasta e indicata si linia de conduita a acestui ziar.
Tribuna nu vine cu idei preconcepute, nu e menita a face politica personala, nici a propaga tendente politice pornite din redactia ei: ea va fi organ al curentelor populare, va lamuri si va motiva dorintele majoritatii concetatenilor nostri români si va sustinea pe aceia dintre oamenii nostri politici, cari, primind inspiratiunile lor din sentimentul public al românilor, vor fi stiut sa-si cîstige o popularitate covîrsitoare. Caci oamenii nostri politici, lipsiti cu totii de relatiuni puternice, nu pot sa aiba prin ei însisi nici o valoare în lupta pentru stabilirea echilibrului în viata publica a patriei noastre: numarul e temelia valorii noastre politice, si numai aceia dintre oamenii nostri politici, cari au acest numar în dosul lor, pot, daca vor, sa se impuie si sa-i fie prin aceasta de folos atît patriei cît si natiunii noastre îndeosebi.
Primind aceasta linie de conduita, întemeietorii Tribunei au stabilit drept program pentru acest ziar ideile populare, admise parte de toti concetatenii lor români, parte de majoritatea covîrsitoare a acestora.
Înfiintînd ziarul, ei au voit sa creeze totodata si un centru de lucrare literara, si-au întemeiat si o tipografie menita a spori cartile populare române si a contribui la educatiunea poporului român. 1 Anul I, nr. 1, sîmbata în 14/26 aprilie 1884. Cotidian politic în intervalul 14/26 aprilie 1884- 16/29 aprillie 1903, sub directia lui I. Slavici. A fost editat de societatea pe actiuni “Institutul tipografic” Sibiu. De la 1890 e organul Comitetului national, cu un rol deosebit în problema Memorandumului. Datorita politicii nationale, în dezacord total cu politica Imperiului Austro-Ungar, redactorii acestui ziar au fost condamnati în repetate rînduri la temnita, iar Societatea la grele amenzi. Numarul anilor de închisoare s-a ridicat la cifra de 17, iar amenzile la 40656 coroane. Pe lînga informatii si articole cu caracter politic, Tribuna a publicat în Foita Tribunei, creatie beletristica. Se da o mare importanta folclorului. Semnaturi mai importante în aceasta privinta sînt ale lui I. P. Reteganul, I.Mera.
Îmbratisarea calduroasa pe care a gasit-o aceasta întreprindere în public e destula dovada ca ideile programului nostru sînt admise de aproape totalitatea concetatenilor nostri români si ca întreaga întreprindere raspunde la o trebuinta simtita de toti: prima emisiune de 40.000 fl. a fost subscrisa de publicul român în timp de putine zile. Iata acel PROGRAM:
1. Patria noastra fiind un stat poliglot, orisice masura care jigneste în dezvoltarea lui fireasca pe vreunul dintre popoarele împreunate într-însa trebuie sa aiba drept urmari neaparate slabirea constiintei de unitate politica, o pagubitoare consumare de puteri prin lupte interne si o simtita scadere a puterii de rezistenta fata cu pericolele care ne vor fi amenintînd din afara: vom urma dar lupta pe teren de dezvoltare si vom combate fara de nici o rezerva orisice masura, fie legislativa, fie administrativa, prin care vreunul dintre popoarele din patria noastra ar fi jignit în dezvoltarea lui fireasca, anume ca popor deosebit.
2. Cel mai de capetenie interes al poporului român este de a fi socotit drept ceea ce în adevar este, un element de ordine si de cultura la hotarele orientale ale monarhiei si un zid de aparare fata de orice pericol ce ar fi amenintînd patria noastra din aceasta parte: ne vom da, prin urmare, toata silinta sa cultivam în poporul nostru traditionala alipire catra tron si supunerea catra legi si vom combate orisice tendinte care ar putea sa compromita reputatia poporului român ca element de ordine.
3. Deoarece astazi sînt socotite legi votate, sactionate si promulgate în toata regula, pe cît ele hotarasc partea de înrîurire a noastra în viata publica si marginile înrîuririi guvernului asupra dezvoltarii noastre nationale si nici ni s-au dat, nici ni se dau garantii destul de sigure ca legile vor fi respectate în viitor, nu primim raspunderea fata cu actuala stare de lucruri si nu ne ramîne decît sa înduplecam prin o rezistenta pasiva pe puterea publica a respecta drepturile
noastre: ne supunem legilor, dar nu ne angajam în viata publica decît în ceea ce priveste interesele zilnice si locale si uniti cu concluziunile luate de unanimitatea reprezentantilor trimisi de alegatorii români la conferenta tinuta în 1881 la Sibiu, vom starui ca toti românii din tarile supuse coroanei Sfîntului Stefan sa fie solidari, sa nu deie de la dînsii decît ceea ce li se poate lua si sa astepte în liniste o situatie, în care ne vom putea impune prin o activitate sustinuta cu energie.
4. Drept urmare fireasca a hotarîrii noastre de rezistenta pasiva nu vom intra în tranzactiuni cu nici unul dintre factorii puterii publice decît dupa ce ni se vor oferi garantii pe deplin sigure ca angajamentele luate fata cu noi vor fi pe viitor tinute în toata puterea lor si ne vom da toata silinta sa discreditam înaintea poporului pe toti aceia care ar fi voind sa negotieze în numele românilor fara sa ne fi dat asemenea garantii.
5. Autonomia Transilvaniei fiind una dintre formele prin care majoritatea, ba chiar aproape unanimitatea românilor din tarile supuse coroanei Sfîntului Stefan socoteste pe din destul asigurata dezvoltarea nationala româna, vom persista asupra drepturilor de autonomie a Transilvaniei si vom starui ca toti românii sa persiste dimpreuna cu noi.
Acest program ne pare atît de lamurit si de firesc, încît avem sentimentul ca e destul sa-l afirmam pentru ca sa fie admis: afirmîndu-l, nu vînam popularitatea, ci ne identificam cu poporul, sîntem glasul poporului. Deviza întreprinderii noastre nu e lupta ofensiva, ci apararea, lucrarea pacinica si roditoare. Facem dar prin aceasta apel la toti cei ce doresc o asemenea lucrare si le cerem spriginul calduros.
Ioan Bechnitz, particular în Sibiu – Dr. Aurel Brote, directorul bancii de asiguratiune ,,Transilvania” în Sibiu – Eugen Brote, proprietar în Sibiu – Ioan Dusoiu, comerciante în Brasov, – Diamandi Manole, comerciante si prezident al Camerei de comerciu si industrie în Brasov – Simeon Marginean, advocat în Brasov – Dr. Ioan Neagoe, medic în Brasov – George B. Popp, fabricant în Brasov. Ioan de Preda, advocat în Sibiiu – Ioan Slavici, particular în Sibiiu.
BIBLIOGRAFIE
♦ Andriescu Al, 140 de ani de la înființarea ,,Albinei românești”, în Iașul literar, XIX, 1969, nr. 7.
♦ Andriescu Al., Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iași, 1979.
♦ *** Bibliografia analitică a periodicelor românești (1790-1858), întocmită de Ioan Lupu, Nestor Camariano si Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei, București, 1966, 1972.
♦ Antip, Constantin, Contribuții la istoria presei române, Uniunea Ziariștilor din România, București, 1964.
♦ Bulgar, Gheorghe, Despre limba si stilul primelor periodice românești, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II, 1958.
♦ Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982.
♦ Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orastie, 1900.
♦ Cioculescu, Șerban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române moderne, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
♦ Ciuchindel, C., Despre începuturile presei românești : ,, Courier de Moldavie” în LL, II, 1956.
♦ Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în Gazeta literară, 1966, nr. 5.
♦ *** Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, București, 1979.
♦ *** Din presa literară românească a secolului XIX. Prefata de Romul Munteanu. Antologie, note si glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, București, 1967.
♦ Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presă român, în Ramuri, 1966, nr. 12.
♦ Gramada, Livia, Presa satirică românească din Transilvania, 1860-1918, Cluj, 1974.
♦ Hangiu, Ion, Panorama presei românești contemporane, Editura Historia, București, 2006.
♦ Hangiu, Ion, Reviste și curente în evoluția literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
♦ Hangiu, Ion, Dicționar al presei literare românești (1790-1982), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
♦ Hangiu, Ion, Dicționarul presei literare românești (1790-1990), Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.
♦ Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatură, București, 1968.
♦ Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea – de la 1821 înainte, vol. I-II, Editura Minerva, București, 1907-1908.
♦ Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Adevărul, București, 1922.
♦ *** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, București, 1968, 1973.
♦ Istrate, Gavril, Observații lingvistice pe marginea ,,Alăutei românești”, în ALIL, t.XXIII, 1972.
♦ Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi, Institutul European, Iași, 1997.
♦ Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes – Lausanne, 1965.
♦ Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viața și opera sa, Editura ,,Casei Școalelor”, 1927.
♦ Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” și spiritul critic, Editura Eminescu, București, 1971.
♦ Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Editura pentru Literatură, București, 1969.
♦ Milas, Constantin, Probleme de limbă în revista ,,Albina românească” (1829-1850), Cluj, 1968.
♦ Ornea, Z., Junimismul. Contribuții la studiul curentului, București, Editura pentru Literatură, 1966.
♦ Petcu, Marian, Istoria presei române, Editura Tritonic, București, 2002.
♦ Petrescu, Aurel, Precizări în legatură cu ,,Fama Lipschii pentru Dația”. Prototipul ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2.
♦ Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
♦ Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei literare românești din Transilvania, de la începuturi până în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.
♦ Popa, Mircea, Panoramic jurnalistic. Presa de ieri și de azi., Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011
♦ Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.
♦ *** Presa literară românească. Articole-program de ziare și reviste (1789-1948). Ediție în două volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu și o introducere de D. Micu, Editura pentru Literatură, București, 1968.
♦ Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Calendare și almanahuri românești (1731- 1918), Dicționar bibliografic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
♦ Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicționarul presei românești (1731-1918), Editura Științifică, București, 1995.
♦ *** Reviste literare românești de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire științifică: Ovidiu Papadima, București, 1976.
♦ *** Reviste literare românești din secolul al XIX-lea. Contribuții monografice. Sub îngrijirea și cu un cuvânt înainte de Paul Cornea, București, 1970.
♦ *** Reviste literare românești din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Îngrijirea științifică și studiu introductiv de Ovidiu Papadima, București, 1974.
♦ Rusu-Păsărin, Gabriela (coordonator), Presa locală și regional românească în context european. Studii și cercetări de istorie a presei., Editura “Independența Economică”, Pitești, 2010.
♦ G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, București, 1970.
♦ Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
♦ Tomescu, Mircea, Calendarele românești, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1957.
♦ Vișinescu, Victor, O istorie a presei românești, Editura Victor, București, 2000.
♦ Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique, Paris, 1934.
ABREVIERI
ALIL Anuar de lingvistică și istorie literară, Iași, 1965 –
AUBFil Analele Universității București. Filologie, București, 1954 –
AUBLLR Analele Universității București. Limba și literatura română, București, I, 1954-
CILRL Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura Academiei, București, I.1956; II.1958; III.1962.
CL Cercetări de lingvistică, Institutul de Lingvistică, Cluj, I, 1956 –
LL Limbă și literatură, Societatea de Științe Filologice din România, București, 1955 –
LR Limba română, Institutul de Lingvistică, București, 1952 –
StUBB Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Philologia, Cluj, I, 1956 –
BIBLIOGRAFIE
♦ Andriescu Al, 140 de ani de la înființarea ,,Albinei românești”, în Iașul literar, XIX, 1969, nr. 7.
♦ Andriescu Al., Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iași, 1979.
♦ *** Bibliografia analitică a periodicelor românești (1790-1858), întocmită de Ioan Lupu, Nestor Camariano si Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei, București, 1966, 1972.
♦ Antip, Constantin, Contribuții la istoria presei române, Uniunea Ziariștilor din România, București, 1964.
♦ Bulgar, Gheorghe, Despre limba si stilul primelor periodice românești, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II, 1958.
♦ Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982.
♦ Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orastie, 1900.
♦ Cioculescu, Șerban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române moderne, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
♦ Ciuchindel, C., Despre începuturile presei românești : ,, Courier de Moldavie” în LL, II, 1956.
♦ Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în Gazeta literară, 1966, nr. 5.
♦ *** Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, București, 1979.
♦ *** Din presa literară românească a secolului XIX. Prefata de Romul Munteanu. Antologie, note si glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, București, 1967.
♦ Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presă român, în Ramuri, 1966, nr. 12.
♦ Gramada, Livia, Presa satirică românească din Transilvania, 1860-1918, Cluj, 1974.
♦ Hangiu, Ion, Panorama presei românești contemporane, Editura Historia, București, 2006.
♦ Hangiu, Ion, Reviste și curente în evoluția literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
♦ Hangiu, Ion, Dicționar al presei literare românești (1790-1982), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
♦ Hangiu, Ion, Dicționarul presei literare românești (1790-1990), Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.
♦ Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatură, București, 1968.
♦ Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea – de la 1821 înainte, vol. I-II, Editura Minerva, București, 1907-1908.
♦ Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Adevărul, București, 1922.
♦ *** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, București, 1968, 1973.
♦ Istrate, Gavril, Observații lingvistice pe marginea ,,Alăutei românești”, în ALIL, t.XXIII, 1972.
♦ Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi, Institutul European, Iași, 1997.
♦ Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes – Lausanne, 1965.
♦ Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viața și opera sa, Editura ,,Casei Școalelor”, 1927.
♦ Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” și spiritul critic, Editura Eminescu, București, 1971.
♦ Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Editura pentru Literatură, București, 1969.
♦ Milas, Constantin, Probleme de limbă în revista ,,Albina românească” (1829-1850), Cluj, 1968.
♦ Ornea, Z., Junimismul. Contribuții la studiul curentului, București, Editura pentru Literatură, 1966.
♦ Petcu, Marian, Istoria presei române, Editura Tritonic, București, 2002.
♦ Petrescu, Aurel, Precizări în legatură cu ,,Fama Lipschii pentru Dația”. Prototipul ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2.
♦ Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
♦ Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei literare românești din Transilvania, de la începuturi până în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.
♦ Popa, Mircea, Panoramic jurnalistic. Presa de ieri și de azi., Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011
♦ Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.
♦ *** Presa literară românească. Articole-program de ziare și reviste (1789-1948). Ediție în două volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu și o introducere de D. Micu, Editura pentru Literatură, București, 1968.
♦ Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Calendare și almanahuri românești (1731- 1918), Dicționar bibliografic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
♦ Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicționarul presei românești (1731-1918), Editura Științifică, București, 1995.
♦ *** Reviste literare românești de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire științifică: Ovidiu Papadima, București, 1976.
♦ *** Reviste literare românești din secolul al XIX-lea. Contribuții monografice. Sub îngrijirea și cu un cuvânt înainte de Paul Cornea, București, 1970.
♦ *** Reviste literare românești din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Îngrijirea științifică și studiu introductiv de Ovidiu Papadima, București, 1974.
♦ Rusu-Păsărin, Gabriela (coordonator), Presa locală și regional românească în context european. Studii și cercetări de istorie a presei., Editura “Independența Economică”, Pitești, 2010.
♦ G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, București, 1970.
♦ Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
♦ Tomescu, Mircea, Calendarele românești, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1957.
♦ Vișinescu, Victor, O istorie a presei românești, Editura Victor, București, 2000.
♦ Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique, Paris, 1934.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Presa Literara Romaneasca.perioade. Tendinte. Idei (ID: 154538)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.