Presa Literara Romaneasca. Perioade, Tendinte, Idei

LUCRARE DE LICENȚĂ

PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ.

PERIOADE. TENDINȚE. IDEI.

CUPRINS

PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ. PERIOADE. TENDINȚE. IDEI.

ARGUMENT

CAPITOLUL I.

Începuturile presei românesti

1. Schita asupra istoricului presei romanesti. Etape importante.

2. Aspecte generale ale stilului publicistic românesc

3. Aparitia si evolutia presei europene

4. Calendarele. Almanahurile. Albumele.

5. Foile manuscrise – precursoare ale ziarelor

6. Actul de nastere al presei tiparite

7. Primele proiecte jurnalistice

8. Courrier de Moldavie (1790)

9. Ioan Molnar Piuariu – tentative esuate

10. Chrestomaticul românesc (1820)

11. Biblioteca româneasca (1821) si Fama Lipschii pentru Datia (1827)

CAPITOLUL II.

Dezvoltarea presei literare românesti în a doua jumatate a secolului al XIX-lea

1. Foaie pentru minte, inima si literatura

2. Momentul Dacia literara

3. Revista Propasirea

4. Familia

5. Tribuna

6. Convorbiri literare

CAPITOLUL III.

Studiu de caz – ,,Veteranele” presei românesti: Albina româneasca (1829) si Curierul românesc (1829)

ANEXE – Reviste literare romanesti. Secolul al XIX- lea. Culegere de articole-program

Curierul românesc

Curier de ambele sexe

Gazeta de Transilvania

Dacia literara

Propasirea

Familia

Tribuna

Convorbiri literare

GLOSAR

BIBLIOGRAFIE

AVREVIERI

ARGUMENT

Istoria presei românești este, in mare parte, strâns legată de istoria modernă a poporului român care, în ultimele două secole, a făcut mari eforturi pentru a realiza unitatea și câstigarea independenței lui culturale și politice. Presa reprezinta unul dintre organele care au contribuit intr-o mare masura la consolidarea structurii politice, culturale si administrative a statului roman.

Presa literara din prima jumatate a secolului al XIX-lea, in perioada in care nu exista înca o constiinta exacta a specificitatii faptului literar, si-a deschis paginile celor mai diversificate domenii ale culturii, precum: filosofie, istorie, pedagogie, ortografie, arheologie etc. În cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea au aparut numeroase publicatii reprezentantive, al caror profil s-a format în functie de orientarea estetica a literaturii pe care au publicat-o. Cele mai fundamentale publicatii literare ale secolului al XIX-lea, prin tiparirea articolelor-program, au încercat sa afirme principii si categorii de promovare a valorilor autentice, de sincronizare a literaturii si a culturii românesti cu Occidentul, de confruntare a exagerarilor, dar si de pastrare a unui echilibru între modernitate si traditie.

Aceasta lucrare de licenta, structurata in 3 capitole, propune o prezentare succinta asupra momentelor principale din evolutia presei literare românesti din secolul al XIX-lea.

Obiectivele specifice ale lucrarii de licenta sunt:

– Cunoasterea principalelor evenimente din evolutia presei literare românesti din secolul al

XIX-lea, rolul pe care l-au avut revistele si ziarele în dezvoltarea literaturii si a limbii române

literare moderne.

– intelegerea si interpretarea principalelor idei propuse în articolele-program ale

revistelor literare, cateva dintre acestea prezentand adevarate puncte de cristalizare estetica

(Dacia literara, Convorbiri literare, Literatorul), cu efect de factor periodizator al unor întregi

epoci literare.

In finalul lucrarii de licenta, am selectat cateva dintre articolele-program

publicate, in special, în primul numar al fiecarei reviste literare sau, în unele cazuri, la

reaparitia unor publicatii literare, astfel încat sa ofer o reprezentare cat mai ampla asupra miscarii literare si culturale din epoca. Am stabilit ordinea articolelor din Anexe în functie de ordinea aparitiei publicatiilor, fragmentele mai putin interesante din continutul unor articole fiind eliminate, acestea fiind marcate prin puncte de suspensie între crosete.

Variatele dublete lexicale, dovada a evolutiei si a instabilitatii limbii, au fost transcrise ca atare: român-rumân, sînt-sunt, societate-sotietate, articol-articul, cuprinde-coprinde, etc. De asemenea, termenii (regionalism, arhaisme si neologisme),

mai necunoscuti sau mai putin utilizati, cu alt sens în epoca respectiva, au fost explicati în Glosar.

CAPITOLUL I. INCEPUTURILE PRESEI ROMANESTI

SCHITA ASUPRA ISTORICULUI PRESEI ROMANESTI. ETAPE IMPORTANTE.

Datorita faptului ca etapele de evolutie a limbii romane coincid doar partial cu cele ale afirmarii si dezvoltarii stilului publicistic, am considerat ca este necesara in aceasta lucrare de licenta pe tema “Presa literara romaneasca. Perioade, tendinte, idei” o periodizare a principalelor momente din evolutia stilului publicistic romanesc, aceasta fiind, inevitabil, o impartire relativa si conventionala.

Un alt motiv care ma trimite spre un astfel de demers este si faptul ca, în articolele consacrate presei literare, exista diferente evidente în considerarea anului care marcheaza inceputul presei românesti, deosebiri usor de observat chiar din titlurile catorva dintre scrierile avute în vedere.

Istoria presei românești este, într-o mare măsură, strâns legată de frământările istoriei moderne a poporului român care, ultimele două veacuri, a făcut eforturi mari pentru realizarea unității și caștigarea independenței lui politice și culturale. Pe lângă aspirațiile colective ale neamului românesc, despărțit de atâtea granițe provizorii, pe lângă străduințele celor mai luminate capete de a crea România modernă și, în sfârșit, pe lângâ aportul mare pe care 1-au adus în această privință Biserica și Școala, adevăratele vetre în care s-au păstrat intacte tradiția, crechnța și graiul românesc, presa este unul din organele ce au contribuit într-o largă măsură la zămislirea și consolidarea structurii politice, administrative si culturale a statului român modern.

Anul 1829, cand apar ziare precum Curierul românesc si Albina româneasca, reprezinta un an de referinta pentru publicistica româneasca, în ciuda unor afirmatii recente care încearca, într-o interpretare protocronista, sa stabileasca începuturile presei romanesti cu mai multe decenii înainte. Astfel, Georgeta Raduica si Nicolin Raduica, autorii Dictionarului presei românesti (1731-1918), încearca sa readuca în discutie un “nou” punct de vedere, afirmand faptul ca in anul 1731 are loc începutul presei românesti, cand apare primul calendar, realizat si tiparit de dascalul Petcu Soanul din Scheii Brasovului: ,,În legatura cu începuturile presei românesti, exista un adevar istoric, în prezent putin cunoscut în literatura de specialitate, prin care se demonstreaza ca în Transilvania, cu o jumatate de secol mai de timpuriu, anterior activitatii istoricilor ardeleni iluministi (Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior), a existat o continuitate a culturii românesti transilvanene în Brasov, afirmatie confirmata de catre protopopul Radu Tempea, în a carui cronica ecleziastica se specifica aparitia celui dintîi «Calendar» românesc în 1731. Asadar, în afara oricarei îndoieli, marele public trebuie sa cunoasca realitatea, ca aceasta data devanseaza cu o suta de ani «Curierul românesc», publicat de Ion Heliade Radulescu, si «Albina româneasca», publicata de Gheorghe Asachi, ambele în 1829”.

Afirmarea acestui punct de vedere prin care calendarele se confirma ca “organe de presa” este contradictoriu cu continutul notiunii de presa, aceasta trebuind sa raspunda unor nevoi imediate de informare. De asemenea, trebuie sa precizez ca in lucrarile si studiile cunoscute ale evolutiei presei europene, calendarele nu sunt incluse in presa, cu toate ca primele calendare din Europa se tiparesc înca din anul 1448, cele mai cunoscute fiind calendarele de la Mainz. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în spatiul cultural românesc au circulat asemenea calendare straine (franceze, germane, dar mai ales italiene), în original, în traduceri si în copii, cel mai frecvent dintre acestea fiind Foletul novel, întocmit de catre Giovanni Candido Romano (unul din secretarii domnitorului), la cererea lui Constantin Brâncoveanu. Giovanni Candido Romano isi semna calendarele cu pseudonimul Ioan Frâncul sau Ioan Românul. Pe de alta parte, Calendarul tiparit in anul 1731 de catre Petcu Soanul, apreciat de Georgeta Raduica drept punctul de referinta al presei românesti, nu reprezinta cel mai vechi calendar cunoscut în spatiul autohton. Mircea Popa ne aduce la cunostinta descoperirea unui ,,Calendar”, pe care îl atribuie diaconului Coresi, cu o vechime mult mai mare, datînd din anul 1569.

Scopul principal al primelor gazete sau foi periodice românești, era trezirea poporului la viața națională, iar mijloacele prin care încerca să se apropie de acest scop, erau graiul românesc, răspândirea gustului de citire in masele populare și dezvoltarea interesului pentru toate chestiunile publice românești. Idealul acesta era cu atât mai greu de atins de la început, cu cât, despre o pătură intelectuală românească propriu-zisă, nu putea fi vorba în momentul

înfiripării și apariției primelor organe presei românești. Pătura intelectuală de atunci, care simțea lipsa unei gazete ca element de informație, nu simțea lipsa gazetelor românești, deoarece ea își putea procura ziarele străine, de unde se informa asupra evenimentelor politice, militare, culturale și de orice altă natură, ale vremii.

Daca am analiza calendarele propriu-zise ale presei, asa cum considera Nicolin Raduica si Georgeta Raduica, ar însemna ca acest Calendar (1569), atribuit diaconului Coresi, ar fi nu numai primul periodic românesc, dar el ar putea fi considerat chiar primul periodic european, stiut fiind faptul ca primul periodic din Europa apare în anul 1605 la Anvers, Niewe Tydinghen, urmat de Frankfurter Zeitungen, tiparit în 1615 la Frankfurt pe Main etc. Indiferent de valoarea si vechimea acestora, fara sa minimalizam importanta calendarelor, prin structura si continutul lor, cele mai multe contin o parte strict astrologica si una calendaristica, acestea nu au nimic în comun cu notiunea de

presa, cu atît mai putin Calendarul din 1731, descris de protopopul Radu Tempea

în Istoriia besérecei Schéilor Brasovului (Brasov, 1899) calendar ,,acum întâi

rumânescu alcatuitu de pe cel sarbescu”, cuprindea ,,niste lucruri a zodiilor, cine când sa va naste cum va fi”.

Toate initiativele carturarilor români de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, alaturi de aparitiile modeste gazetaresti de la începutul secolului al XIX-lea, au format drumul catre presa adevarata, care, dupa parerea mea, începe prin tiparirea Curierului românesc si a Albinei

românesti (1829). Din acest moment putem vorbi de presa în sensul modern al acestui termen,

însemnand informatie de actualitate, continuitate, periodicitate constanta si, nu în ultimul rand, un public dispus si apt pentru informare.

Mutatiile ample produse în structura mentala a secolului al XVIII-lea, de catre iluminism si enciclopedism, intensul proces de europenizare, pornit din Apus, au avut efecte dintre cele mai spectaculoase si în rasaritul Europei, unde popoarele asuprite încep sa se trezeasca la o viata spirituala si nationala proprie, sa-si descopere radacinile istorice, limba si originea. Centrele apusene de învatamant si cultura devin tot mai accesibile scoli de formare pentru o intelectualitate avida de cunoastere si progres.

Avand în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evolutiei presei românesti în cinci perioade :

1829 – 1860;

1860 – 1900;

1900 – 1947;

1947 – 1989;

1990 – prezent.

Cele cinci mari etape de dezvoltare si afirmare a stilului publicistic trebuie

puse în relatie directa cu evolutia sistemelor juridice si politice, acestea determinînd, de regula, relatiile dintre presa si putere. Eminescu insista, referitor la acest aspect, în unul din studiile sale din ciclul Icoane vechi si icoane noua, asupra rolului pe care îl aveau publicatiile la sfîrsitul secolului al XIX-lea, ca mediator în relatia putere-presa-public, remarcile sale mentinîndu-si partial valabilitatea, nu în ultimul rand, un public dispus si apt pentru informare.

Mutatiile ample produse în structura mentala a secolului al XVIII-lea, de catre iluminism si enciclopedism, intensul proces de europenizare, pornit din Apus, au avut efecte dintre cele mai spectaculoase si în rasaritul Europei, unde popoarele asuprite încep sa se trezeasca la o viata spirituala si nationala proprie, sa-si descopere radacinile istorice, limba si originea. Centrele apusene de învatamant si cultura devin tot mai accesibile scoli de formare pentru o intelectualitate avida de cunoastere si progres.

Avand în vedere cele afirmate mai sus, am structurat procesul evolutiei presei românesti în cinci perioade :

1829 – 1860;

1860 – 1900;

1900 – 1947;

1947 – 1989;

1990 – prezent.

Cele cinci mari etape de dezvoltare si afirmare a stilului publicistic trebuie

puse în relatie directa cu evolutia sistemelor juridice si politice, acestea determinînd, de regula, relatiile dintre presa si putere. Eminescu insista, referitor la acest aspect, în unul din studiile sale din ciclul Icoane vechi si icoane noua, asupra rolului pe care îl aveau publicatiile la sfîrsitul secolului al XIX-lea, ca mediator în relatia putere-presa-public, remarcile sale mentinîndu-si partial valabilitatea si astazi: ,,Se stie ca sînt facute pentru a trezi patimile societatii si a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor sai spre a inaugura suirea unora sau coborîrea altora” (VI. Fraza si adevar, X, 30).

Acest criteriu general de periodizare a presei trebuie sa aiba în vedere si alte

elemente care sa tina seama de evolutia sistemelor economice si culturale a societatii, existenta unor cititori instruiti, interesati de viata publica, precum si gradul de dezvoltare a tehnologiei de imprimare si de transmitere a informatiei. Fiecare perioada marcheaza, în general, un anumit stadiu de afirmare si de perfectionare a stilului gazetaresc, cu toate acuzele de amatorism si improvizatie, de mistificare deliberata a realitatii si de vulgaritate (excesele au existat si, din nefericire, exista si astazi, atît în presa româneasca, cît si în cea straina) aduse presei.

Incepând cu anul 1840, presa română ia o dezvoltare mai largă. După ce, în 1838, apăruse la București primul cotidian, România, în 1840 apar la Iași revista Dacia literard a lui Mihail. Kogălniceanu, istoric și om de stat român, și Arhiva românească, a aceluiași, sau Magazin istoric pentru Dacia a lui Laurian, care apărea la București, consacrate, mai ales, studiului problemelor istorice. La 1844, Kogălniceanu impreună cu poetul Vasile Alecsandri scoate ziarul Propășirea, titlu pe care insă cenzura 1-a interzis, autorizând numai sub titlul acestei publicații: Foaie științifică și literară, sub care a apărut câțiva ani. Este epoca în care preparativele pentru revoluția națională de la 1848 se fac într-o atmosferă de încordare și într-un spirit de înaltă conștiință istorică a destinului și misiunii poporului român. 0 dată cu izbucnirea revoluției, care se iniănțuia printr-o serie de fapte istorice și revendicări similare cu revoluțiile ce au izbutit în același timp în Franța, Italia și la popoarele din Ylonarhia austroungară, apare presa revoluționară românească, ilustrată, mai ales, de ziarul Poporul suveran, care apărea cu acest motto: „Libertate, egalitate, fraternitate" și în jurul căruia se strânsese cea mai strălucită pleiadă a luptătorilor naționaliști de la 1848, în frunte cu D. Bolintineanu, N. Bălcescu, C, Boliac, Gr. Alexandrescu și alții: în același an, apare și Pruncul român al lui C.A. Rosetti, de asemeni un strălucit gazetar și om politic român. După Revoluția din 1848, revoluționarii expatriați continuă propaganda lor în străinătate, scoțând chiar și ziare, cum este cazul cu Republica româniă a lui Ion Brătianu, la care colaborau și C. Boliac și C.A. Rosetti, apărut mai întâi la Paris (1851), apoi la Bruxelles (1853). În această vreme, Ion Brătianu, liderul revoluționarilor români, vorbea „de o patrie cu 10 milioane de români care pot să aibă, aceleași drepturi și o parte întreagă și egală Ia suveranitatea națională, o familie, dacă vor să și-o câștige prin dragostea și moralitatea lor, o proprietate, dacă vor să muncească. Această patrie nouă, România, trebuie să trăiască într-o înțelegere frățească cu celelalte națiuni de aceeași origine, ca Italia, Franța, Spania și Portugalia, astfel ca toată rasa Iatină, care reprezintă mai mult decât oricare alta civilizația modernă, să formeze un singur bloc și să-și poată îndeplini în întregime misiunea ei în lume". 1n aceste cuvinte se rezumă aspirațiiie tuturor celor ce au luptat pentru înființarea statului român modern. Tot la Paris, mai apare, de asemenea, Junimea română, a lui Alexandru Odobescu, a poetului Sihleanu și a lui Gheorghe Crețeanu. Printre cei expatriați, activează intens și C. Boliac, care scoate la Brașov o gazetă, Expatriatul român, unde-și manifestă ideile revoluționare și naționaliste proprii generației sale. In Transilvania mai apar în această vreme invițătorul Poporului, scoasă, de Timotei Cipariu de la Blaj, în 1848, Democrația și Amicul Poporului, scoase în 1849 de Sigismund Pop. Bucovina are și ea organul ei, care este foaia Bucovina, „gazetă românească pentru religie și literatură", scoasă de frații Hurmuzache, iar mai târziu, în 1865, apare Foaia Societății pentru cultură și literatura română în Bucovina. Toate acestea, împreună cu numeroase altele, dezbat proble-

mele la ordinea zilei și sunt însuflețite de un înalt accent patriotic.

Adevărata presă românească însă, cu rol social, începe abia în ziva când domnitorul Grigore Ghica ridică cenzura, dând astfel, posibilitatea scriitorilor și publiciștilor să-și manifesteze ideile lor în mod liber și curajos. Prin Unirea Principatelor de la 1859 și alegerea unui singur domnitor în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, prima etapă a revendicărilor patriotice românești a fost Infăptuită. La 1866 se instaurează dinastia, care 'inseamnă pentru România începutul unei istorii noi.

Periodizarea propusa mai sus este relativa, în sensul ca, între aceste delimitari conventionale exista, cu siguranta, si elemente de continuitate sub raport tematic, dar, mai ales stilistic, capitol insuficient analizat, deocamdata, în literatura de specialitate. Studiile consacrate jurnalisticii au vizat doar anumite perioade din evolutia stilului publicistic, astfel incat, în prezent, nu avem înca o istorie integrala a presei, acut resimtita în cercetarea româneasca. Pe lînga studiile, monografiile si dictionarele de presa existente, stimulativa în realizarea unei asemenea lucrari ramane Istoria presei românesti de la primele începuturi pâna în 1916, scrisa de Nicolae Iorga si aparuta în anul 1922.

Prin elaborarea unei istorii generale a presei românesti s-ar clarifica si unele puncte de vedere divergente cu privire la originile acesteia, deschizîndu-se, în acelasi timp, alte perspective de cercetare în diverse domenii (istoria literaturii, istorie, sociologie etc.). Pledoaria noastra pentru o istorie a presei autohtone, completata si reactualizata ca informatie, porneste de la constatarea ca, în alte spatii culturale, lucrarilor de sinteza a presei li se acorda

atentia cuvenita. A se vedea numai doua dintre lucrarile de istorie a presei franceze, indicate de Jean-Nöel Jeanneney în bibliografia cartii sale: René de Livois, Histoire de la presse française, I. Des origines à 1881, II. De 1881 à nos jours, Éditions Spes-Lausanne, 1965; Claude Bellanger, Jacques Godechot, Pierre Guiral si Fernand Terrou, Histoire générale de la presse française, Paris, P.U.F. (lucrare în cinci volume): t I Des origines à 1814, Paris, 1969, [634 p.]; t II De 1815 à 1871, Paris, 1969, [466 p.]; t III De 1871 à 1940, Paris, 1972, [688 p.]; t IV De 1940 à 1958, Paris, f.a., [488 p.]; t V De 1958 à nos jours, Paris, 1976, [550 p.].

ASPECTE GENERALE ALE STILULUI PUBLICISTIC ROMANESC.

Stilul publicistic (gazetaresc) românesc s-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esenta moderna, si cuprinde în sfera sa o gama de mijloace si forme de comunicare orale si scrise, care servesc la informarea publicului în calitatea sa de receptor, asupra celor mai diverse evenimente cotidiene din viata sociala, politica, economica, culturala, stiintifica, artistica, sportiva etc., îndeplinind astfel functia de mediatizare, dar si de influentare a opiniei publice. Textele publicistice prezinta trasaturi specifice care decurg din necesitatea unei informari rapide, exacte, expresive si convingatoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar pastrînd, în general, un echilibru firesc între traditie si inovatie. Datorita receptivitatii la inovatie si continutului sau variat, înca de la aparitia primelor ziare românesti, stilul publicistic a reprezentat unul din principalele instrumente în procesul de introducere si adaptare a neologismelor, precum si în actiunea de perfectionare, sub aspectul corectitudinii, a normelor limbii literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, datorita circulatiei si influentei imediate asupra cititorilor, la care trebuie sa adaugam prestigiul redactorilor si al colaboratorilor (în general scriitori si oameni de cultura recunoscuti în epoca), presa din secolul al XIX-lea si de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare masura, la stabilirea si la impunerea unui model de norma scrisa, considerata literara, grabind astfel procesul de unificare a limbii de cultura, printr-o renuntare treptata si constienta la elementele regionale si populare.

Negarea existentei stilului publicistic sau anexarea lui la stilul beletristic reprezinta, probabil, si consecinta indirecta a faptului ca aproape toti marii nostril scriitori, începând cu Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici si continuînd cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Calinescu s.a., au fost si mari gazetari.

De altfel, în toate etapele de dezvoltare a societatii românesti din secolul al XIXlea,

aparitia presei constituind un atribut al unei lumi ce tindea spre modernitate, si pâna în prezent, putem constata o colaborare fructuoasa si activa a scriitorilor, în primul rînd, în paginile ziarelor sau revistelor. Fenomenul nu este specific doar spatiului cultural românesc, marii scriitori si-au împletit destinul lor artistic si printr-o colaborare (permanenta sau ocazionala) la presa vremii: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre s.a.

Întrucît cei care practicau ziaristica erau si mari scriitori (unii dintre acestia, cum ar fi Mihai Eminescu, I. L. Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat stralucire ambelor domenii), interferente stilistice între stilul publicistic si stilul belletristic s-au produs si se produc în permanenta, cu efecte benefice, în primul rand, pentru stilul publicistic, dar si cu rezultate pozitive pentru evolutia literaturii.

În primele doua etape de dezvoltare a stilului publicistic (1829-1860; 1860- 1900), timp în care s-au produs mari schimbari în evolutia societatii românesti, în paginile ziarelor au avut loc ample campanii de clarificare ideologica. Tot în presa s-au propus solutii care priveau dezvoltarea, unificarea si îmbogatirea limbii literare si s-au publicat creatii literare valoroase, încercîndu-se o selectie mai riguroasa a acestora pe baza unor criterii estetice ferme. Presa si literatura cunosc acum o perioada de emulatie, apropiindu-se, dar si separîndu-se din punct de

vedere stilistic, prin scopul urmarit, care impunea jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetaresc. Ca sa folosim terminologia retoricii antice, literatura tindea tot mai mult catre un stil ales (,,înalt”), în timp ce presa cultiva ,,stilul de jos”, în sensul unei comunicari largite, fara excesele de vulgaritate din presa actuala.

Odata cu aparitia Daciei literare (1840), asistam la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate si conduse de reputati scriitori si oameni de cultura: Dacia literara, sub îndrumarea lui Mihail Kogalniceanu, România literara (Iasi, 1855), condusa de Vasile Alecsandri, Convorbiri literare (Iasi, 1867-1944), revista fondata de Societatea Junimea si condusa de Titu Maiorescu, Tribuna (Sibiu,1884), editata de I. Slavici. Presa literara nu cuprindea, la începuturile ei, numai publicatii cu caracter strict literar, ea

a fost în acea perioada mai mult o presa culturala si politica, cu un spectru larg, în domenii cum ar fi: istoria, filozofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc. Prin programele lor, cele mai importante publicatii literare din secolul al XIX-lea au stabilit principii si criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerarilor, de sincronizare a culturii si a literaturii românesti cu Occidentul, dar si de pastrare a unui echilibru între traditie si modernitate.

APARITIA SI EVOLUTIA PRESEI EUROPENE

În ansamblul mijloacelor de comunicare, presa detine – si nu de astazi – un loc privilegiat atît prin vechimea, cît si prin desavîrsirea la care a ajuns, ca principal instrument de informare si de interpretare a realitatii, determinînd, de cele mai multe ori, ideile, gesturile si reactiile cotidiene, simpatiile si antipatiile ,,curente”din cadrul unei comunitati sociale.

Aparitia si evolutia presei este fixata, în general, dupa inventarea tiparului, dar nu trebuie sa pierdem din vedere si asa-zisa ,,preistorie” a acesteia, deoarece dorinta de informare s-a manifestat înainte de aparitia scrisului si, evident, înainte de aparitia si generalizarea tiparului. Cele mai multe dintre studiile si lucrarile consacrate perioadei de început a presei europene au evidentiat faptul ca primele manifestari, care pot fi încadrate în categoria genurilor si speciilor jurnalistice, sînt rezultatul aparitiei buletinelor din Roma antica – Acta publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus –, datînd din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.). Evenimentele importante ale fiecarui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau numite ,,analele pontifilor” (dar si Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind accesibile la început doar patricienilor, apoi si plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus si Acta diurna, care contineau informatii despre adunarile senatului, cuprinzînd parti din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente

militare, informatii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamitati si chiar ceea ce astazi am numi ,,faptul divers”.

Prin intermediul acestora, cetatenii erau informati asupra principalelor decizii ale autoritatilor, noutatile zilei fiind afisate în piata publica sau în forum. Diurnarii erau cei care scriau aceste foi, unul din cei mai cunoscuti a fost Caius Sallustius, protejatul lui Iulius Caesar, cel care coordona Commentarius rerum novarum (,,cronica noutatilor”), o foaie saptamînala, care aparea în peste 10000 de exemplare, textul initial fiind recopiat de cei peste 300 de scribi.

Pe lînga aceste modalitati oficiale de comunicare, o pondere însemnata, în împrejurarile de atunci, o aveau informatorii orali, porecliti subrostrani. Într-o scrisoare a lui Coelius catre Cicero, se mentioneaza ca la Roma, în apropierea Rostrelor, asemenea persoane bine informate furnizau noutati platite celor interesati.

Modestele foi existente la Roma aveau un caracter strict administrativ. Departe înca de presa periodica moderna, aceste mijloace incipiente de informare, urmate spre sfîrsitul Evului Mediu de foile manuscrise (numite la Venetia avvisi, iar în Germania zeytungen), erau citite, probabil, cu interes de catre autoritatile de la Roma, sau din provincii. Ar fi hazardat sa consideram ca astfel de buletine, al caror continut era preponderent comercial, care circulau, în principal, la Roma, ar fi putut sa determine sau sa influenteze aparitia presei din provinciile Imperiului Roman. Ecouri ale acestor substituienti ai ziarelor de mai tîrziu au ajuns, probabil,

prin intermediul militarilor care veneau de la Roma sau din alte parti ale lumii romane, inclusiv în Dacia sau în alte regiuni, de unde acestia trebuiau sa informeze autoritatile asupra evenimentelor importante din teritoriile ocupate.

Referitor la originile presei, nu credem ca este lipsita de interes opinia lui René de Livois, care considera ca originile îndepartate ale jurnalismului sînt cu mult mai timpurii decît în spatiul european. Autorul, într-o documentata lucrare consacrata istoriei presei franceze, mentioneaza ca aparitia acestor mijloace de comunicare, puse pîna acum în legatura cu Acta diurna sau cu foile manuscrise din secolele al XV-lea si al XVI-lea, este cu mult mai îndepartata, daca ne raportam la spatiul cultural european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre, egiptenii aveau la dispozitia lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”.

Un rol important în aparitia primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut, desigur, inventarea tiparului, de avantajele caruia astazi nu se mai îndoieste nimeni, desi plenul Sorbonei hotarîse, în 1533, distrugerea masinilor de tiparit: ,,…aceste inventii dracesti care dau nastere în fiecare zi la o multime mare de carti vatamatoare”. Aparitia la Strasbourg (dupa unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburatoare inventii a lumii occidentale, datorate lui Johann Gutenberg, a condus la tiparirea primei carti din Europa (Lyon, 1473) si la aparitia, în Franta, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale” (ofereau informatii generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzationalul, prin titluri care urmareau sa atraga atentia: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în Italia, ,,gazzette”. Tiparirea si difuzarea acestora, mai întîi fara regularitate, a constituit ,,trasatura majora a acestei prime faze, de la sfîrsitul secolului al XV-lea pîna la începutul celui urmator” , urmata, în Franta, de publicatiile cu un caracter popular, denumite ,,canards”, foi de scandal, care povesteau un fapt extraordinar, real sau, de cele mai multe ori, imaginat; prima foaie de acest tip dateaza din anul 1529, astfel de publicatii cunoscînd apogeul în secolul al XIX-lea.

CALENDARELE. ALMANAHURILE. ALBUMELE.

Emoționanta mărturie a lui Radu Tempea ne-a fost furnizată de o lucrare de anvergură și de ținută științifică excepțională, semnată de Georgeta Răduică și Nicolin Răduică: Dicționarul presei românesti, 1995, Editura științifică. Prin osârdia lor nobilă și încărcată de semnificatii, soții Răduică, distinși profesori, cercetători și impătimați căutători de valori de minte și de suflet, refixează în istoria presei reperele de varstă, de conținut și de generații, in teritoriu românesc și în provincii românești sub ocupație străină.

Astfel, CALENDARUL dintâi, de la 1731, tipărit cu o sută de ani înaintea „Curierului românesc", al lui I. H. Rădulescu și „Albinei Românești", a Iui Gh. Asachi, ambele în 1829, considerate momentul de ctitorie, conferă presei o vârstă de două veacuri și jumătate. In cele peste 550 de pagini, cuprinzând 7500 de publicații, pe răstimpul 1731-1918, Dicționarul presei românești repertorizează, aproximativ 8000 de titluri scoase de românii de pretutindeni, provinciile de sub stăpânire străină, prizonieri în lagărele din Rusia, Germania sau Italia, alții emigranți în exil, alături de confrați aparținând minorităților etnice din vechile granițe ale Statului Român sau din România Mare de după Decembrie 1918.

Dicționarul presei românești confirmă, pentru prima oară, calendarele si almanahurile ca organe de presă cu indelungată tradiție, circa o mie de publicații, a căror descriere deschide noi perspective cercetării de presă, completează lacunele din bibliografiile de profil anterioare, clarifică interpretări confuze sau eronate din unele sinteze și istorii literare.

Componentă a presei românești, calendarele au constituit în lungul timpului o inepuizabilă sursă de lectură instructivă, plăcută tuturor vârstelor, dat fiind faptul că în paginile lor au fost tipărite teme dintre cele mai diverse, de obicei tratate de ziariști-scriitori, cărturari, astrologi, medici, prelați.

Cel dintâi Calendar, consemnat la 1731 de cronicarul ecleziastic transilvănean, protopopul Radu Tempea, fixează începuturile presei românești. El a fost elaborat de dascălul Petcu Șoanul, în tipografla proprie din Scheii Brașovului, cu caractere chirilice și a circulat și în variante manuscrise românești și grecești. Conținutul acestui Calendar cuprindea informații astrologice, cronologice, îndrumări practice. După exemplul acestuia, la începutul secolului al XIX-lea apar la București și în alte orașe publica(ii cu același titlu, Calendar, mult timp imprimate cu litere chirilice. Ele relatau evenimente de pe parcursul anului respectiv, cum indica și titlul Calendar pe anul… Premergători ai presei (Zaharia Carcalechi) sau ctitori H. Rădulescu, Gh, Asachi, G. Barițiu, M. Kogăiniceanu) își leagă nume1e de calendare independente sau calendare-supliment, unele fiind imprimate sub antetul ziarelor (revistelor) care au marcat geneza presei, „Curierul românesc", „Albina românească", ziarul „Românul".

Zecile de calendare se tipăreau atât în ținuturile românești propriu-zise cât și în orașe aflate sub ocupație: la Buda, în Crăiasca Tipografie a Universității Ungurești din Pesta; la Cernăuți (cel mai vechi calendar românesc din Bucovina, în 1814); la Viena (1794, calendar alcătuit de Paul Iorgovici); la Chișinău (cu caractere slave, „Calendarul Basarabiei").

In momentul când editorii acestor numeroase calendare au renunțat la titulatura lor comună și au orientat conținutul spre o anume arie de informații și interese așteptate de cititori, s-a produs o Wrijare tematică oglindită în chiar noile titluri. Astfel au apărut: Calendarul astronomicesc, Calendar antic, Calendarul armatei, Calendarul babelor, Calendarul basmelor, Calendarul bisericesc ortodox (acesta în multe variante), Calendarul Bunul econom, Calendarul comercial, Calendarul copiilor, Calendarul cultivatorului, Calendarul cultural al învățătorilor,Calendar de casă, Calendar de mână, Calendarul Dracului, Calendarul ttamiliar, Calendarul femeii, Calendarul «Funcționarul», Calendarul Ghimpelui, Calendarul gospodarilor săteni,Calendarul Gura satului, Calendarul Gutenberg, Calendarul industriașului, Calendar israelit, Calendar istoric (cu adăugiri „popular", „amuzant", „literar"), Calendarul lectorului român, Calendarul lui Moș Crăciun, Calendarul lui Nastratin Hogea, Calendarul militar, Calendarul Muncitorului, Calendarul nostru (în multe variante), Calendar nou, Calendar oficial al alergărilor, Calendarul Partidului Național-Liberal (și ale altor partide), Calendar așezat pe șapte planete (in multe variante), Calendar pedagogic, Calendar pentru poporul românesc (in diverse ipostaze), Calendar pentru toți românii, Calendarul plugarului, Calendar portativ (in multiple variante), Calendarul ,,poveștilor", „practic", „progresului", „puricelui", „războiului", „seaiului", „sufletesc", „monetar", „talmeș-balmeș", „umoristic"), etc.

Aceste lecturi de presă erau dintre cele mai căutate în secolul trecut, că sub textele atât de diverse apăreau nume de ziariști-editori, scriitori-editori, cărturari-editori de prestigiu, de la I. H. Rădulescu la Negruzzi, de la aceștia la I. L. Caragiale, B. P. Hașdeu, Al. Macedonski, M. Eminescu, I Creangă, I. Agârbiceanu, G. Coșbuc, N. Iorga, Al. Vlahuță, N. T, Orășanu, Anton Pann, Zamfirescu, Iosif Vulcan, D. Bolintineanu, I. Slavici, cu totul incompletă spicuire din bogatele prezentări de „sumar" ale acestor prețioase contributii de presă, (cf. Dicționarul presei românești, a se vedea litera „C", pp. 86-115).

O altă componentă circumscrisă evoluției presei este aceea pe care ne-o oferă albumele și almanahurile, de asemenea multă vreme ignorate în cercetarea de profil. Și aceste scrieri au purtat pecetea dăruirii și talentului ziariștilor, scriitorilor, artiștilor, dascălilor, învățătorilor, altor izvoditori de gânduri luminoase pentru semenii lor, cu toții dând individualitate filelor de albume sau almanahuri. Ca orientare, observăm că aceste scrieri se autodefinesc prin titlurile lor, din care noi redăm o parte: ALBUMUL („Acaderniei de Muzică și. Artă drarnatică"; „Dreptății"; „Intemațional"; „invățătorului", „Literar", „Israelit ilustrat", „Macedo-Român"; „Pelerinilor români"; „Științific și literar" etc.).

Cu titulatura de ALMANAH s-au publicat numeroase asemenea scrieri de presă, în românește și în alte limbi, în țară și în străinătate). Redăm selectiv: „Almanah „Claymoor". Guide de High-(1866); „Almanach de Bucarest" (1886); „Almanach de la cathédrale Saint-Joseph de Bucarest" (1907); „Almanach de la Cour et de l'État de la Principauté de Valachie" (1840), „Almanach du théâtre de Boukarest" (1833/34) acestea cum se observă în limbi străine și într-o ortografie a acelui timp.

Celelalte câteva zeci de almanahuri ale secolului trecut și început de secol XX se recomandă singure ca profil, prin titlul generic de ALMANAH/ALMANAHUL urmat de indicele tematic. De exemplu: „ALMANAHUL american", 1868-1871; „școlii și bisericii", 1898-1898; „celor mai frumoase femei", 1861; „comercial", 1886; „cultelor", 1868; „de învățătură și petrecere", 1842/46; „financiar, industrial și comercial", 1918; „Gazetei țăranilor", 1895; „ilustrat", 1909; „ilustrat al ziarului Adevărul", 1898-1917; „ilustrat pentru școală și familie", 1898; „ffivățătorului român", 1898/99/1900; „jubiliar", 1909; „Academia ortodoxr, 1884/1909; „lui Moș Teacă", 1901-1903; „agricol", „muzical", „preotului român", „românului", „Societății (Andrei șaguna, Petru Maior, Protecția animalelor), incomplete enumerări de titluri, ani de apariție, semnificații. Și în acest caz cercetătorul poate să aducă la lumină prețioase contribuții de presă, în această zonă pornind de la fișele bibliografice alcătuite de aceiași destoinici cercetători ai Dicționarului presei românești (cf. pp. 25-37).

FOILE MANUSCRISE – PRECURSOARELE ZIARELOR DE ASTAZI

Foile manuscrise, precursoarele ziarelor, au constituit o etapa importanta care au prefigurat începuturile jurnalismului în Europa, iar inventarea tiparului a însemnat pentru foile manuscrise, difuzate în Italia, Anglia, Franta, Germania sau Olanda, un concurent serios, ceea ce nu va duce însa la impunerea rapida a presei tiparite, care, exceptînd Marea Britanie, va fi supusa unei stricte cenzuri din partea autoritatilor, astfel încît stirea manuscrisa si cea tiparita au coexistat, disputîndu-si întîietatea, si în secolul al XV-lea, chiar si mai tîrziu, pîna la începutul secolului al XVIII-lea.

La început, acestea erau foi volante si aveau un rol informativ, fiind lipsite de periodicitate. Ele aveau drept scop sa informeze monarhii si familiile nobiliare. Sînt citate cazurile lui Eduard al – III-lea, în Anglia secolului al XIV-lea, sau al printilor electori din Saxonia, din aceeasi perioada, cu importante cheltuieli pentru procurarea unor asemenea texte. Exista documente pastrate în Biblioteca Universitatii din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau în Biblioteca Nationala din Viena care atesta, pentru secolele al XV-lea si al XVI-lea, prezenta unor colectii ale acestor foi manuscrise cu informatii din cele mai diferite locuri ale Europei (Roma, Hamburg, Viena, Madrid, Paris, Londra, Varsovia, Constantinopol etc.).

Gazetele-manuscris difuzau informatii economice (monede, preturi, piete, transporturi), politice (tratative, conflicte militare), dar si fapte diverse. În secolele al XVI-lea si al XVII-lea, circulau foi de acelasi tip care, între timp, erau tiparite.

Istoria retine în acest sens foi cu numele de Occasionels – pentru Franta, Zeitung – pentru Germania, Avvisi – pentru Italia sau Newsbooks – pentru Anglia, dar si titluri ca Mercur, Gazeta sau Jurnal. Cîteva dintre trasaturile definitorii pentru ideea de presa se pot regasi în spectacolul propus de-a lungul acestei perioade. Dincolo de nevoia circulatiei informatiei, de ,,valorificarea” faptului divers, este de retinut si ceea ce Jean-Nöel Jeanneney socotea un fel de ,,presa de atitudine” prin care se influenteaza ,,afacerile publice”, crescînd ponderea notelor satirice, a elementelor de pamflet. Pe de alta parte, aceste foi circulau usor si puteau evita ,,controlul” autoritatilor. În felul acesta vorbim si despre o alta paradigma, cea a luptei dintre cenzura si libertatea presei, dramatica relatie care va acoperi secolele urmatoare. Ideea apare si în Histoire de la presse a lui Pierre Albert.

În acest sens, toti istoricii amintesc cîteva exemple. În 1275, o ordonanta regala prevedea, în Anglia, pedepsirea celor care difuzeaza stiri false. În 1534, cenzura devine o realitate în Franta. Între 1569-1572, papa Pius al V-lea impunea sanctiuni grave, mergînd pîna la condamnarea la moarte a celor care raspîndeau avvisi, prin care era atacata biserica catolica.

A mai intervenit ceva fundamental pentru ca presa sa devina realitate. Chiar daca tiparul este un produs al secolului al XV-lea, presa tiparita îsi face loc treptat, coexistînd cu substituienti mai vechi sau cu alte forme ,,de tranzitie”. Din aceasta ultima categorie merita evidentiate almanahurile, ,,une sorte de journal annuel” (cu aparitii la date fixe si o regularitate anuala, numele provenind de la un cuvînt arab, cu sensul de ,,anul viitor”), povestirile istorice, cu notarea faptelor ,,jour par jour” si publicatiile populare, despre care am amintit.

ACTUL DE NASTERE AL PRESEI TIPARITE

Actul de nastere al presei periodice europene se va concretiza însa abia la începutul secolului al XVII-lea. În 17 mai 1605, la Anvers, în Olanda, a aparut – la intervale initial neregulate – jurnalul saptamînal Nieuwe Tijdinghen (Stirile recente), tiparit de Abraham Verhoeve (1575-1652), urmat la un deceniu de Frankfurter Zeitung.

În anii urmatori, apar aproape concomitent publicatii periodice la Berlin, Hamburg (1616), Stuttgart (1619), Köln (1620), Amsterdam (1620) Florenta (1636), Roma (1670), Stockholm (1675), Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703). La Londra, Nathaniel Butler fondeaza, în 1622, primul saptamînal, Weekely Newes, iar la Paris, datorita medicului Théophraste Renaudot (1586-1653), apare La Gazette (30 mai 1631), primul jurnal în înteles modern (4 pagini, in quarto, 8 pagini (1632), un tiraj care ajungea de la 300 la 800 de exemplare), care includea mai ales informatii politice, dar si mondene. Fondatorul gazetei, difuzata prin intermediul gazetierilor, sublinia: ,,C’est le journal des Rois et des puissances de la terre; tout y est par eux et pour eux, qui en font le capital; les autres personnages ne leur servent que d’accessoire”.

La Gazette a fost completata, din noiembrie 1631, cu Nouvelles ordinaires, un hebdomadar de 4 pagini, care a aparut pîna în anul 1683, fiind urmat de suplimentul lunar Relations des nouvelles du monde, în care Renaudot a încercat sa practice un jurnalism de analiza, dar care n-a reusit sa capteze suficient atentia cititorilor, fiind nevoit sa renunte si sa tipareasca Extraordinaires, un fel de ocazionale, cu periodicitate variabila, privind evenimente deosebite. Aceste suplimente, foarte numeroase pîna în 1670, ofereau, dupa cum mentioneaza Pierre Albert, un material tiparit, superior adesea celui din Gazette. Théophraste Renaudot are, de asemenea, meritul de a fi pus bazele publicitatii în Franta, prin editarea periodicului Bureau d’adresse et de rencontre (1630), publicatie de anunturi, unde se înregistra ceea ce numim astazi ,,mica publicitate”(cumparari, vanzari, oferte de servicii diverse, cereri si oferte de locuri de munca).

În Italia, primele ziare au aparut la Florenta, în 1636, si la Roma, în 1640; la Madrid, Gaceda dateaza din 1661, iar în Suedia, primul periodic a fost tiparit în 1645, Post-och Inrikes Tidningar, care se afla în circulatie si astazi cu acelasi titlu.

În Danemarca, cel mai vechi ziar, Berlingske Tidende, dateaza din anul 1749, fiind fondat de E. H. Berling. Åbo Underrättelser este cel mai vechi cotidian finlandez (tiparit în suedeza), la Turku, în anul 1823. La Sankt-Petersburg, tarul Petru cel Mare îsi creeaza, în 1703, propriul ziar, Gazeta de Saint-Petersburg.

În ceea ce priveste periodicitatea, retinem ca primul cotidian tiparit din Europa a aparut la Leipzig, Leipziger Zeitung (1660), care publica ,,stiri noi din razboi si din toata lumea”. The Athenian Mercury (1691) este primul periodic englez cu aparitie regulata, fiind redactat de John Dunton si de catre membrii de la Athenian Society, urmat de Daily Courant (1702), ziar care va aparea timp de 33 de ani, gratie seriozitatii informatiilor si a promptitudinii serviciilor postale (primul serviciu postal de stat din Anglia a luat fiinta, sub Eduard al IV-lea, în 1478, iar în Franta, în 1464, în timpul lui Ludovic al XI-lea), considerat primul cotidian modern din istoria presei. Modelul acestuia va fi urmat si de alte jurnale englezesti: The Daily Post (1719), The Daily Journal (1720), The Daily Advertiser (1730); periodicitatea zilnica, dublata de includerea editorialului, ca specie gazetareasca distincta, marcheaza evolutia jurnalismului politic.

Fenomenul depaseste granitele Europei, extinzîndu-se si în America, în America de Sud sau în Asia. Începuturile presei americane au fost oarecum ezitante; prima publicatie a fost The Public Occurences, care a aparut la Boston (26 septembrie 1690), dar care nu a avut decît un singur numar; cea de-a doua, The Boston News Letter, a avut, de asemenea, o existenta efemera. Prima publicatie americana, cu adevarat originala, a fost Pennsylvania Gazette, aparuta la Philadelphia, în 1728, din initiativa lui Benjamin Franklin, iar cel mai vechi ziar

din America de Nord, The Quebec Chronicle-Telegraph, a fost fondat de William Brown, sub titlul, Quebec Gazette (21 iunie 1764). Formula presei populare, în sensul ei actual, a fost inventata în Statele Unite, la sfîrsitul secolului al XIX-lea.

Este vorba de o presa caracterizata de preferinta pentru articole condensate, pentru

titluri imense, pentru subiecte de scandal sau senzationaliste etc. Tabloidul de astazi, ziarul de format mic, cu o minima paginatie, dar cu o bogata ilustratie, este, potrivit cercetarilor recente, succesorul direct al acestei prese populare, care prin pretul si continutul sau, cucereste mediile populare, transformînd pentru prima data presa într-un mijloc de difuzare în masa a informatiilor. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a ziarelor americane a fost influentata de presa engleza; abia dupa 1830 începe sa se profileze o reînnoire a presei americane, care va anunta extraordinara sa dezvoltare si diversitate.

Aparitia si consolidarea presei a fost marcata nu numai de evolutia tehnologiei, în principal a tiparului, dar si a altor instrumente la fel de necesare, cum ar fi, printre altele, telegraful cu brate mobile, inventat de francezul Claude Chappe (1794), inventarea presei cilindrice de catre Friedrich Koenig si Andreas Bauer (1812) sau de utilizarea presei rotative de catre americanul Richard Hoe (1845), ci si de evolutia vietii politice si dezvoltarea relatiilor comerciale. ,,Noua viziune asupra vietii – mentiona F. A. Hayek – s-a raspîndit odata cu comertul, din orasele negustoresti ale Nordului Italiei înspre Vest si Nord, strabatînd Franta si

Sud-Vestul Germaniei pîna în Tarile de Jos si insulele britanice, prinzînd radacini adînci oriunde nu exista o tiranie care sa o înabuse. În Olanda si în Marea Britanie, pentru întîia oara, presa a avut prilejul sa se dezvolte liber si a devenit baza vietii sociale si politice a acestor tari”.

Presa a început sa devina o tribuna de dezbatere ideologica, un factor de vehiculare a noilor ideologii, dar si un pericol pentru regimurile politice autocratice.

Relatia cu puterea politica devine, treptat, conditia existentei unei climat de libertate a expresiei, problema centrala a evolutiei presei. De altfel, primele ziare în sens modern apar în tari în care nu existau regimuri politice absolutiste, cum este Olanda si Anglia.Trasaturile de baza ale presei se cristalizeaza treptat, si, ceea ce nu este deloc lipsit de importanta, se afirma si se consolideaza o noua profesie, cea de gazetar. În aceeasi masura, se mai produce un fenomen interesant: diversificarea.

Apar publicatii orientate spre stiinta, economie, literatura sau de factura umoristica.

Astfel, alaturi de ziarele de interes general, de tip gazeta (cuvînt derivat din it. gazzetta, care însemna ,,moneda mica”: banutul cu care puteai cumpara foaia i-a dat si numele), se contureaza publicatiile de cultura si cele de divertisment, bogate în fapt divers. În Franta, etalonul publicatiilor culturale a fost Le Journal des sçavans (5 ianuarie 1665), devenit mai tîrziu, în 1816, Journal des savants, cel mai vechi periodic literar si stiintific din Europa, fondat de Denis de Sallo (1623-1669), sub patronajul lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683): un saptamînal cu dominant bibliografica, tiparit sub forma unui buletin de 12 pagini, al carui obiectiv principal era de a prezenta toate cartile importante (literare sau stiintifice): ,,ce qui se passe de nouveau dans la République des lettres”.

Aparitia primului numar din Journal des sçavans, care îsi propunea sa prezinte noile descoperiri din domeniul artelor si al stiintelor (fizica, chimie, mecanica, anatomie, astronomie etc.), a suscitat interesul membrilor de la Royal Society din Londra. Trei luni mai tîrziu, 6 martie 1665, un ziar similar, dar consacrat în mod special noilor observatii si experimente stiintifice, va fi editat de Henry Oldenburg, sub titlul Philosophical Transactions, servind ca model periodicelor stiintifice din Europa: Giornale de’ letterati (Italia, 1668), Acta eruditorum Lipsiensium, fondat de Otto Mencke în Germania. [În spatiul românesc, ideea fondarii unei reviste stiintifice a avut-o Luigi Cazzavillan, care, în anul 1884, editeaza Ziarul calatoriilor si al întîmplarilor de pe mare si uscat (iunie-sept 1884 si 5 nov. 1897-15 nov. 1916; de la 12 nov. 1913 si pîna la 15 nov. 1916, publicatia se intituleaza Ziarul stiintelor populare si al calatoriilor. Reapare la 6 ianuarie 1920, sub directia lui Stelian Popescu)].

În anul 1672, aparea, la Paris, Mercure Galant (devenit, în 1724, Mercure de France), periodic saptamînal, de tip magazin, fondat de Jean Donneau de Visé (1638-1710), care, initial, îsi propunea sa informeze cititorii despre subiecte diverse (noutati din teatru, ultimele zvonuri care circulau în saloanele pariziene) si sa publice poeme si istorioare (,,historiettes”), dar care a devenit rapid o publicatie preponderent literara, cu un continut variat si original.

Secolul urmator aduce cu sine aparitia unor reviste specializate: L’année littéraire (1754-1776, publicatie fondata de Élie Fréron (1718-1776), în care critica literatura din timpul sau, raportînd-o modelelor literare din secolul al XVII-lea, multe dintre textele sale polemice vizîndu-l pe Voltaire; L’Observateur littéraire (1758-1761) a fost tiparit din initiativa abatelui Joseph de La Porte, fiind urmat, un an mai tîrziu, de aparitia revistei La semaine littéraire (1759), aceste doua publicatii fiind primele reviste literare specializate; Le courier de la mode (1768), primul jurnal de moda francez, Le nouveau spectateur (1776), primul jurnal de critica teatrala, Journal de Paris (1 ianuarie, 1777), primul cotidian francez, fondat de

Antoine Cadet de Vaut, Coranrez si Dussieux. Pe lînga periodicele amintite, au aparut Journal des Dames, Journal de Médicine, Journal du Commerce, Journal du Palais etc., a caror aparitie era un evident indiciu al diversificarii functiilor presei scrise, marea parte a noilor publicatii preluînd, de cele mai multe ori, formula practicata de Journal des savants sau de Mercure Galant (Mercure de France). În ceea ce priveste publicatiile de divertisment si de scandal, amintim, în Franta, cazul insolit al ziarului La muze historique (Gazette burlesque), creat de Jean Loret, care a publicat, între 1650 si 1665, cu mare succes, un saptamînal în

întregime versificat de el însusi. În decurs de 15 ani, Loret a creat peste 400.000 de versuri, lipsite, în general, de valoare literara. Ziarul avea 4 pagini (ultima fiind întotdeauna alba), in folio, si constituie astazi o sursa importanta în reconstituirea evenimentelor din primele decenii ale celei de-a doua jumatati a secolului al XVII-lea, în paginile gazetei fiind relatate fapte diverse, anecdote, stiri din lumea mondena pariziana. Sîntem înca aproape, în acest caz, de o civilizatie în care memorarea stirilor se baza pe versificatie.

Cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, asa dupa cum se poate constata, coincide, în general, cu momentul specializarii presei din majoritatea tarilor europene, nu numai a celei franceze, în care exista deja o continuitate si un interes din ce în ce mai evident în tiparirea si difuzarea informatiilor, indiferent de natura acestora. Un rol important în acest sens l-a avut si înfiintarea, în anul 1835, de catre Charles-Louis Havas (1783-1858), a primei agentii internationale de presa: Agentia ziarelor politice, corespondenta generala (Agence des feuilles politiques, correspondance générale), care, la mijlocul secolului, ajunsese sa monopolizeze întreaga retea de telegrafie electrica (telegraful electric a fost inventat de americanul Samuel Morse (1791-1872), în anul 1837), cu o retea de corespondenti bine structurata, aflati în Franta si în strainatate. Exemplul francez a fost urmat în scurt timp de nemti, englezi si americani, care îsi vor crea propriile agentii: Agentia Wolff, înfiintata la Berlin, în 1849, de catre Bernard Wolff, Agentia Reuter, creata la Londra de catre Julius Reuter, în 1851 (cei doi erau fosti angajati ai Agentiei Havas). În mai 1848, cele sase cotidiene din New York s-au asociat în scopul culegerii eficiente a informatiilor, iar în urma acestui acord a luat fiinta Associated Press. Stimulata sau controlata de institutii oficiale sau private, presa europeana încerca sa raspunda nevoii de informare rapida a omului modern, contribuind din ce în ce mai mult la formarea opiniei publice, a gustului si a educatiei cititorilor; nu în ultimul rînd, tindea sa devina o institutie profitabila, favorizînd o oarecare dependenta a cititorului.

Lipsite de un astfel de mijloc de informare, tarile Europei rasaritene se vor folosi decenii la rînd de presa occidentala , în paginile careia vor gasi atît informatiile necesare, cît si o noua si utila modalitate de a se delecta. Nicolae Iorga, în Istoria presei românesti, arata interesul cu care era urmarita presa straina în principatele românesti de catre cei mai multi dintre cronicarii moldoveni si munteni (Ion Neculce, Radu Popescu, Nicolae si Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino), care au valorificat în operele lor noutatile culese din gazetele timpului.

Dezvoltarea si afirmarea numeroaselor publicatii din Europa îngrijoreaza guvernele care încep sa fie preocupate de aceasta noua modalitate de comunicare, reactionînd în mod reflex împotriva necunoscutului; speriate, ele multiplica interdictiile si pedepsele, atît de grele încît duc la disparitia multor publicatii. Pe scurt, istoria libertatii presei este aceea a distinctiei care se stabileste treptat între secretele de stat si stirile publicate.

Benjamin Jonson (1572-1637), dramaturg vestit al perioadei elisabetane, pune în scena la Londra, în 1626, o comedie inspirata dupa Aristofan, intitulata The Staple of News (,,Pravalia de stiri”). Pentru prima data, este atacat personajul social al jurnalistului, în tonalitatea cea mai sumbra; este descris ca fiind complet lipsit de scrupule si dispus sa scrie orice, numai sa obtina un profit de pe urma credulitatii cititorilor sai.

Înca din secolul al XVII-lea, va aparea si un alt pericol, acela al estomparii granitei dintre continutul redactional si publicitatea comerciala, granita ce ar fi trebuit sa fie absoluta. Presa engleza inventeaza ,,reclama” în ziare, cautînd astfel obtinerea unei mai mari independente, atît fata de cititor, cît si fata de guvern.

Puternica dezvoltare a presei europene, pe parcursul secolului al XVIII-lea, este în relatie directa cu dezvoltarea Luminilor si a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe sa faca parte din tabieturile elitelor europene, carora le devine indispensabil.

Pe la 1700, se simte deja nevoia unei istorii a presei. Sintagma ,,a patra putere” va

aparea abia la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, ea apartine publicistului englez Edmund Burke (1729-1797), faimosul adversar al Revolutiei Franceze.

Analizînd în ansamblu secolul al XVIII-lea, sîntem frapati de contrastul care exista între insulele britanice – pamîntul pe care presa îsi cîstiga prin lupta libertatea – si ,,continent”, care ramîne, chiar si în tarile mai dezvoltate, în urma Angliei. Marea Britanie serveste drept model, în cele mai diverse sensuri ale cuvîntului, din punct de vedere moral, politic si economic. Aici, asistam, si nu întîmplator, la nasterea primului cotidian al lumii occidentale: Daily Courant, care va aparea între 1702 si 1735, urmat, în 1730, de Daily Advertiser, devenit în scurta vreme cel mai mare ziar londonez; în 1731 a fost fondata revista lunara Gentleman’s Magazine, cu un continut variat, amestec de literatura si politica. În opinia lui Jean-Nöel Jeanneney, putem distinge trei elemente favorabile care nu se întîlnesc în acelasi mod nici în Franta, nici în tarile germanice:

1. Vigoarea luptelor politice care opun cele doua partide: liberalii (whig) si conservatorii (tory);

2. Existenta unui public care nu are echivalent în alta parte, nici prin dimensiuni, nici prin curiozitate si nici prin cultura;

3. Talente exceptionale care vor servi multa vreme drept referinta pentru întreaga Europa.

Pe de alta parte, se manifesta o înfloritoare presa moralizatoare, care se opune presei combative, adeseori caracterizata de o violenta agresivitate fata de conducatorii vremii. Richard Steele si Joseph Addison dau deplina stralucire acestui nou tip de presa, publicînd în 1709 un renumit periodic: Tatler (Flecarul), care a aparut pîna în 1711. Acestuia îi succede, în 1711, Spectator, un cotidian care atingea un tiraj record de 20000 de exemplare.

În secolul al XVIII-lea, presa europeana dobîndeste o fizionomie proprie, contribuind la formarea gustului si educatiei publicului, raspunzînd nevoii tot mai accentuate de informatie a omului modern. Ea are în scurt timp un rol de neignorat în controlarea opiniei publice, iar politicienii deveneau tot mai constienti de influenta pe care o avea presa în societate. Schimbul de ziare si informatii constituia la cel moment o necesitate, nu numai pentru cei ce urmareau schimbarilepolitice, dar si pentru comercianti, industriasi, învatati etc., negotul cu reviste si carti devenind o afacere la fel ca toate celelalte.

PRIMELE PROIECTE JURNALISTICE

În spatiul cultural românesc, începuturile presei sînt tîrzii, comparativ cu tarile apusene. Cele dintîi încercari se fac abia la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, cînd în sud-estul Europei miscarea iluminista a determinat semnificative mutatii pe linia afirmarii individualitatii culturale a majoritatii popoarelor, vitregite de o viata culturala normala. Daca pentru cele mai multe dintre tarile occidentale secolele al XVII-lea si al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare si de profesionalizare a presei, primele initiative de tiparire a periodicelor în limba

româna au fost demarate abia spre sfîrsitul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente si în alte tari din centrul si rasaritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întîrzierea tiparirii si difuzarii acestor utile si necesare mijloace de comunicatie în limba nationala sînt numeroase si, în general, cunoscute, asa încît nu vom insista asupra lor: dominatia straina îndelungata, ca si dezvoltarea tardiva a burgheziei, constituind elemente de prim ordin.

Pîna la aparitia primelor ziare si reviste, strîns legate de un proces complex de modernizare a culturii si civilizatiei noastre, mijloacele de informare sînt foarte dificile, iar anumite evenimente politice, literare sau stiintifice erau receptate cu o explicabila întîrziere. Este elocventa în acest sens marturia episcopului Amfilohie Hotiniul (1730-1800), care, în 1795, vorbea cu o evidenta nesiguranta despre o anumita revolutie care ar fi avut loc în Franta. Stiri despre legaturile noastre prin presa sau prin substituentii ei mai vechi cu restul lumii avem în timpul domniei lui Mihai Viteazul, ale carui fapte de arme sînt mentionate în avvisile redactate în strainatate. Cîtiva ani mai tîrziu, dupa moartea tragica a voievodului, o gazeta,

Relation (4-6 pagini), printre primele din Europa, imprimata si pusa în vînzare în 1605 de Johann Carolus, tipograf din Strasbourg, anunta ca va oferi cititorilor stiri asupra evenimentelor importante din Germania, din Franta, Italia, Scotia, Anglia, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Turcia.

Johann Carolus a continuat tiparirea ziarului pîna la momentul anexarii Strasbourgului

regatului Frantei, în 1681. Stirea mentionata în gazeta din Strasbourg atesta, dupa toate probabilitatile, crearea unui asa-zis serviciu de corespondenti de presa, care îsi desfasura activitatea în anturajul domnitorilor români. Greu de precizat astazi care a fost contributia româneasca în aceste foi, desi nu lipsesc opiniile, ca aceea a lui Dan Simonescu, potrivit caruia: ,,Românii au cunoscut si au dat prilej, înca din secolul al XVI-lea, sa se dezvolte în Europa acest gen de periodic”. Aproape sigur ramîne faptul ca, înca de la tiparirea primelor gazete din Europa, se luau stiri din sursa directa si din provinciile românesti.

Începînd din secolul al XVIII-lea, numarul cititorilor care citeau gazette straine este în crestere, dar sa nu ne imaginam ca acest privilegiu era la îndemîna oricui. Neavînd publicatii proprii, care nici nu si-ar fi putut asigura înca un numar suficient de cititori, domnitorii si un numar foarte restrîns de apropiati din mediul acestora, interesati de mersul evenimentelor din Europa, cautau informatiile necesare în gazetele straine. Nicolae Iorga mentiona, în Istoria presei românesti, numeroase stiri care confirma interesul cu care era urmarita presa straina în

provinciile românesti.

Sunt amintiti aici cronicarii: Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce si

Stolnicul Constantin Cantacuzino. Începînd cu domnitorul Constantin Brîncoveanu, care citea ,,calendare politice” italienesti, continuînd cu Nicolae si Constantin Mavrocordat, care se refera într-o scrisoare din 25 noiembrie 1740 la stirile ,,date de gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena si din Mantova”, trecînd apoi la condicele de socoteli foarte exacte ale unor domnitori ca Grigorevoda Callimachi si mai ales Grigore Alexandru Ghica, în care sînt prevazute sumele alocate cumpararii ,,gazeturilor”, informatiile adunate de Iorga, referitoare

la interesul cu care era urmarita presa europeana la curtile domnitorilor de la Bucuresti si Iasi, sînt tot mai numeroase. Grigore Alexandru Ghica aloca bani din vistieria domneasca pentru a-si procura periodice straine: Gazeta de Altona, Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra etc. În secolul al XVIII-lea, aristocratia româneasca a încercat sa suplineasca lipsa informatiilor curente despre evenimentele petrecute în Europa prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda, Paris, Leipzig, Viena sau Köln, unde exista deja o presa suficient de bine consolidata.

Interesul pentru publicatiile periodice aparute peste hotare nu reprezenta o simpla curiozitate intelectuala a unor cercuri restrînse de oameni, ci o necesitate, ceea ce explica tentativele de înfiintare, înca de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, a unor foi asemanatoare în limba româna. Cercetarile întreprinse au demonstrat ca aceste proiecte de tiparire a jurnalelor, în limba româna sau în alte limbi, n-au fost chiar atît de infructuoase pîna în anul 1829, cînd apar – dupa o expresie care îi apartine lui Gh. Asachi – ,,veteranele presei românesti”, Albina româneasca si Curierul românesc.

Referitor la initiativele publicistice din centrul si rasaritul european, mentionam faptul ca ungurii reusesc sa-si editeze primul ziar în limba nationala, în 1780, la Bratislava, Magyar Hirmondo. În Transilvania, primul periodic maghiar, Erdélyi Magyar Hir-Vivo, apare la Sibiu, în 1790, si ulterior se muta la Cluj, avîndu-i ca redactori pe Fábián Daniel si Cserei Elek. Faptul ca încercarile culturale de a-si constitui o presa proprie sînt concomitente, atît cea maghiara, cît si cea româna (si vom vedea ca ele sînt aproape simultane cu încercarile grecilor si sîrbilor), ilustreaza ca burgheziile intelectuale ale nationalitatilor de aici sînt pregatite pentru astfel de transformari si ca revolutia burgheza din Franta daduse semnalul redesteptarii. Ideea libertatii tiparului si cea a crearii primelor ziare din Transilvania a fost rezultatul firesc al influentei iluministe; promulgarea si aplicarea reformelor lui Iosif II aveau în vedere, printre altele, libertatea clericilor de a citi orice carte, ca si laicii (decretul din 4 mai 1781), si, mai ales, a tipariturilor de orice fel. Acestea erau aprobate de o comisie de la Viena (decret din 11 iunie 1781), cu exceptia textelor care atacau religia, statul si bunele moravuri.

Urmeaza si alte masuri liberale: necatolicii pot sa-si procure în mod liber cartile religiei lor (1783), sînt oprite perchezitiile domiciliare de carti „interzise,,(1784), iar confiscarile nu mai sînt permise (1795). Librarii sînt liberi de orice constrîngere, ceea ce echivaleaza cu permisiunea colportajului liber (1788). Foile volante în limba româna, din 1786, 1787, 1788, popularizau toate aceste reforme iluministe, „ca sa nu poata zice nimeni ca nu le-a stiut,,. Toate aceste masuri liberale patrund definitiv si se raspîndesc printre intelectualii români din Transilvania. Sasii, proprietari de tipografii si beneficiind de sprijin împaratesc, erau convinsi de avantajele noului mijloc de informare, cunoscut lor prin intermediul presei germane, pe care o citeau cu interes si o difuzau în orasele transilvanene. Sibiul a avut un rol important în istoria tiparului de la noi. Înca din 1528 este mentionata la

Sibiu prima tipografie, aici fiind tiparite primele carti în limba româna. Catehismul luteran (1544) este prima carte româneasca de cult (nu s-a pastrat niciun exemplar, dar e atestata în registrele orasului Sibiu si într-o scrisoare particulara din 1546).

Unul dintre cei mai importanti tipografi a fost Martin Hochmeister (1740-1789).

La 1 iunie 1778, Martin Hochmeister, tipograf dicasterial, iubitor de teatru si de literatura, a obtinut dreptul de a edita, la Sibiu, gazeta Theatral Wochenblatt, care este primul ziar aparut pe teritoriul tarii noastre, ziar cu profil teatral. Nu au fost tiparite decît 12 numere, în locul sau aparînd pentru scurta vreme Theatral Nachrichten. Experienta capatata l-a determinat pe Martin Hochmeister sa scoata un alt tip de jurnal, de data aceasta sub forma de ziare, care vor fi citite si raspîndite în Transilvania, fiind solicitate deopotriva de sasi, cît si de maghiari si de români, împreuna cu alte periodice venite din Viena si din Apus. Dintre ziarele germane aparute în ultimele doua decenii de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea amintim: Siebenbürger Zeitung (1784-1792), cu suplimentul Anhäng zum Siebenbürger Zeitung, Der Kriegsbote (1788-1792), cu suplimentul sau Beilage zum Kriegsbote, Siebenbürgische Quartalschrift (1790-1801), Siebenbürger Bote.

În ultimele doua decenii ale secolului al XVIII-lea se concentreaza si principalele eforturi ale grecilor, sîrbilor si românilor de a tipari ziare în limba nationala. Centrul acestor proiecte a fost Viena, unde emigratia greceasca si sîrbeasca era foarte puternica, si unde ei si-au stabilit, de altfel ca si românii, un avanpost prielnic initiativelor culturale si comerciale. Aveau aici si unele înlesniri care le favorizau activitatea, deoarece împaratul Iosif al II-lea daduse, în 1783, autorizatie pentru tiparirea libera a cartilor grecesti la Viena, la fel cum acordase pentru cartile sîrbesti si românesti în 1778. La Viena, doi români macedoneni, fratii Marchides Pulio (Puiu), fac sa apara cel dintîi ziar în limba greaca, Efemeris, la sfîrsitul anului 1790.

Din prospectul publicat de redactori în 1790, aflam ca odata cu el s-a publicat si un ziar slavo-sîrbesc (Srpske Novin). Se observa, de asemenea, o actiune convergenta din partea popoarelor est-europene de a-si institui o presa proprie în jurul anului 1790, ca urmare directa a influentei Revolutiei franceze. Exceptie fac bulgarii si turcii care îsi vor dobîndi o presa nationala mult mai tîrziu (primul ziar bulgar apare la Smirna, în 1884, iar primul ziar turcesc, în 1825, la Istanbul).

COURRIER DE MOLDAVIE (1790)

Anul 1790 marcheaza începutul presei din Principate. La 18 februarie 1790, se înregistreaza, la Iasi, aparitia celui dintîi numar din Courier de Moldavie, ziar tiparit, în limba franceza, din initiativa generalului Potemkin (1739-1791). Ziarul a fost precedat de un ,,Prospect", aparut probabil la începutul anului 1790, în care se preciza ca va costa 3 galbeni, ca va fi publicat în limbile româna si francezã si ca va aparea atîta timp cît armata rusa ,,va ramîne în cartierele de iarna”. Cele cinci exemplare din primul ziar românesc aparut în

Principatele Române se gasesc astazi la fondul de periodice al Bibliotecii de Stat ,,V. I. Lenin” din Federatia Rusa. Asa cum mentioneaza Ilie Rad, ziarul avea o periodicitate saptamînala, format 18×24, fiind tiparit pe o singura coloana, fiecare numar are 4 pagini, iar numerotarea paginilor s-a facut, la primele douã numere, de la 1 la 4, iar cu cel de-al treilea s-a trecut la numerotarea continua, de la 9 la 20. Pe frontispiciul fiecaruia dintre cele cinci numere este reprodusa stema Moldovei (capul de bour), aflata, nu întîmplator, sub conturul unei coroane regale, împaratesti; Potemkin, favoritul împaratesei Ecaterina a II-a, se gîndea la posibilitatea unirii tarilor române într-o noua Dacie, sub suveranitatea sa. De aceea, pentru a-i cîstiga pe moldoveni, lanseaza acel ,,Prospect” pentru publicarea unei foi care urma sa fie ,,pe o coloana în limba tarii, iar pe cealalta în limba franceza”.

Prospectul s-a bucurat de suficienta solicitudine printre boieri, mai ales ca promitea

ca banii strînsi de la abonati sa serveasca la alinarea suferintelor ranitilor. Cele cinci numere aparute contin, în afara de stiri privitoare la armata si evolutia evenimentelor militare, date despre revolutia franceza, precum si despre situatia europeana în general. Modelul acestui ziar ar fi fost Politicischii jurnal, ce aparea în 1790 la Petersburg si care era în cea mai mare parte o traducere dupa ziarul de la Hamburg, Politische Zeitung. Parerea lui Dan Simonescu, potrivit careia ziarul ar fi un buletin al armatelor ruse, este infirmata de C. Ciuchindel, care vede în el o publicatie cu un caracter mult mai larg, ce-i vizeaza, în primul rînd, pe moldoveni. În acest scop, cercetatorul aduce ca argument faptul ca la aparitie ziarul este onorat

din partea iesenilor cu o oda în latineste.

O descriere amanuntita a primul numar i-o datoram lui Ilie Rad: ,,În ciuda a

ceea ce se spune în multe din lucrarile noastre de specialitate, Courrier de Moldavie nu contine ,,stiri cu caracter militar si administrativ” […]. În primul numar, de pilda, se descrie cu lux de amanunte modul în care s-a sarbatorit, la Iasi, acordarea lui Potemkin, de catre Ecaterina a II-a, a titlului de mare hatman al trupelor de cazaci din regiunea Ecaterinoslav si a Marii Negre. Ceremonia a avut loc la Manastirea Golia din Iasi, unde s-a oficiat un Te Deum.

A urmat o receptie la hotelul „Altetei Sale”, sarbatoritul primind aici felicitarile, dupa care asistenta, formata din high life-ul societatii iesene si din ofiteri rusi, a participat la un

concert, în final tragîndu-se 101 salve de tun. Distractia a continuat cu un bal tinut în casa vornicului Ghica, luminata de 7000 de lampioane, bal care a durat toata noaptea. În numarul inaugural se mai publica, în limba latina, o oda închinata Ecaterinei a II-a, semnata A. M., în care se subliniaza actul de pionierat („Curier al Moldovei! Noutate de la facerea lumii!”), elogiindu-se gestul tarinei, "Mama noastra si a ta" (a ziarului!), cea care "a poruncit sa fii scos la lumina" si datorita careia s-s reîntors viata fericita pentru daci (subl. I.R). […] Ziarul mai cuprinde un panegiric închinat lui Iosif al II-lea, relatarea cutremurului de la Iasi, din 23 martie 1790, stiri din Paris, Bruxelles, Viena, Roma, Londra, Frankfurt pe Main si chiar

din America, vizita unor oficialitati la Iasi, informatii privind îmbolnavirea lui Potemkin (care va si muri, în drum spre patrie, la vîrsta de 52 de ani)”.

În ciuda intentiilor, mai mult sau mai putin generoase (generalul Potemkin se gîndea la posibilitatea unirii tarilor române într-o noua Dacie, sub conducerea sa), aparitia ziarului poate fi considerata o realizare ce a stimulat în mare masura interesul pentru presa. Chiar daca n-a mai aparut, cum se preconizase, si în limba româna, nu e exclus, mentioneaza Mircea Popa si Valentin Tascu, ca în paginile acestuia sa fi colaborat si redactori români. Pentru multi dintre boierii moldoveni, buni cunoscatori ai limbii franceze, limba româna putea sa lipseasca, mai ales ca paturile de jos erau excluse, deocamdata, din vederile initiatorilor.

IOAN MOLNAR PIUARIU – TENTATIVE ESUATE

Walachische Zeitung für den Landmann (Foaie româna pentru sateni) (1789), Vestiri Filosofesti si Moralicesti (1795).

Initiativele de aceasta natura se muta de acum înainte în Transilvania, care îsi devanseaza într-un fel preocuparile grecilor, sîrbilor si maghiarilor transilvaneni de a-si întemeia o presa nationala. Autorul întreprinderii este Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), medic oculist si profesor de la Liceul Academic din Cluj, unul dintre promotorii extrem de activi ai ideilor iluminismului european.

Împreuna cu alti carturari, el se raliaza ,,Societatii francmasonice” din Sibiu, iar în

acest mediu, e posibil sa se fi nascut si ideea dezvoltarii unei retele de publicatii autohtone, în scopul raspîndirii ideilor iluministe de fraternitate, umanitarism si de luminare prin cultura. I. Molnar Piuariu a luat pe seama sa initiativa scoaterii unui ziar pentru români, ce avea sa se cheme în actele oficiale germane Walachische Zeitung für den Landmann (,,Foaie româna pentru sateni”) (1789, Sibiu), destinat preotimii, care ar fi trebuit sa-i informeze pe enoriasi despre ,,întîmplarile zilei si deprinderea în bunele moravuri si în economie”. Într-o adresa trimisa de György Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, Curtii din Viena (26 mai 1789), se mentiona, printre altele, ca ziarul va fi editat de Martin Hochmeister, iar tipograf va fi P. Barth, ca ziarul va fi citit de ,,cei ce stiu româneste”(!) si ,,cultivarea poporului român este un scop atît de binecuvîntat”, solicitîndu-se scutirea de taxe postale, spre a putea patrunde în ,,patura cea mai inculta”, ziarul urmînd a fi distribuit în Transilvania, Banat si Bucovina. În esenta, programul sau este rezumat în acest fel: ,,Natiunea româna, pe seama careia se va porni acest ziar – se mentioneaza si într-o adresa a Societatii literatilor din Sibiu (30 iulie 1789) – nu este la acel nivel cultural ca întreaga sa stie ceti. Deci ziarul este destinat mai ales pentru preoti, cari vor avea sa comunice continutul cu poporul în fiecare saptamîna. Obiectele principale ar fi: întîmplarile zilei si deprinderea în bunele moravuri si în economie. […] Si se vor mai publica în acest ziar: stirile militare, înaintarile la guvern si alte lucruri de folos: datorintele dintre cetateni si superiori, instructiuni privitoare la diferite ramuri ale agriculturii: apicultura si viticultura”.

Programul este serios chibzuit si deosebit de incitant. În fata atîtor probe de onestitate si de bune intentii morale si economice, Curtea din Viena nu va avea nimic de adaugat, doar ca aprobarea ziarului o face fara scutire de taxe. Initiatorii se cramponeaza de a obtine scutirea de taxe. Initiativa este respinsa în final de catre împarat, ziarul putea sa apara (primul numar si înstiintarea catre cititori fusesera tiparite), nefiind luata în seama scutirea de taxe, dar ea este urmata de altele, similare, în 1793, 1794, cu acelasi rezultat. Informatii neconfirmate pretind ca ziarul ar fi fost tiparit în 1791, dar numai într-un singur numar, si ca, în afara acestui numar, Molnar împreuna cu Paul Iorgovici ar mai fi editat un ziar la Viena (nu s-a pastrat niciun exemplar din aceste ziare, pe care unii contemporani pretend ca le-au vazut), a carui continuare a fost refuzata de autoritati, din cauza ,,rusinoaselor evenimente care au loc, de cîtva timp, în Franta”. Tentativele consecutive ale lui Molnar, singur sau în colaborare cu Paul Iorgovici, nu se mai bucurau de aceeasi întelegere oficiala. Iosefinismul facea un serios pas înapoi. Se pare ca excesele Revolutiei Franceze, cu toate declaratiile românesti de fidelitate fata de monarhie, faceau suspecta orice tentativa publicistica. ,,În ziua de 1 decemvrie 1793, mentioneaza istoricul maghiar Jakab Elek, Ioan Molnar de Müllersheim, oculist si profesor de oculistica la Academia reg. din Cluj, prin o petitiune adresata Cancelariei transilvane, ceru concesiunea pentru editarea unui ziar valah si pentru raspîndirea lui în Ungaria. Dar în 23 decemvrie, petitiunea restituindu-se Molnar fu facut atent a-si vedea mai bine de-o constientioasa împlinire a functiunei sale de profesor”.

Ilarie Chendi (1872-1913), ziarist, publicist si critic literar, în studiul sau despre Începuturile ziaristicei noastre, 1789 – 1795, Editura Minerva, Orastie, 1900, crede ca ziarul ar fi urmat, probabil, sa fie direct patronat de loja francmasonica, dizolvarea acesteia, în martie 1790, punînd capat, implicit, si proiectului publicistic al ,,doftorului de legi si profesori de tamaduirea ochilor”, cum îl numeste Radu Tempea în prefata Gramaticii sale pe Ioan Molnar. Se pare, dupa cum precizeaza Ilarie Chendi, ca dupa desfiintarea lojei francmasonice si pîna la acel moment ,,cînd Molnar ceru pentru a doua oara concesiune de-a scoate un ziar românesc, situatia politica din Transilvania se schimbase. De fratietate si umanitarism nu mai ramasese nici umbra, ci un puternic curent de reactiune împotriva lor se ivise. La români, ca si la celelate popoare, izbucni sentimentul national cu tarie. Dovada discutiile vehemente din dieta de la Cluj si miscarile în jurul lui Suplex libellus, precum si ecoul lor la istoricii sasi si maghiari. Ei bine, unul dintre luptatorii pentru românism în acest timp era Molnar, francmasonul de ieri. Vazînd I. Molnar Piuariu ca stapînirea se opunea vehement încercarii de a se tipari orice fel de gazeta de catre persoane particulare, el a propus înfiintarea unei societati stiintifice de tip enciclopedic pentru cultura si literatura poporului român din Transilvania. Ea s-a constituit sub numele de ,,Societatea filosoficeasca a Neamului Românesc din Mare Printipatul Ardealului”, la care au aderat cîtiva dintre învatatii ardeleni, sustinuti si de cei moldoveni si munteni. Acestia au încercat sa obtina dreptul de a tipari ,,un periodic, adeca revista (Zeitschrift), compilata din carti de filosofie, matematica, istorie si geografie” – Vestiri Filosofesti si Moralicesti (1795). ,,Societatea filosoficeasca a Neamului Românesc din Mare Printipatul Ardealului” a lansat o Înstiintare, la începutul anului 1795, prin care se anunta aparitia gazetei în luna mai a aceluiasi an, mentionîndu-se ca gazeta urma sa apara ,,din rîvna unor Patrioti ai Neamului Românesc, crescuti în deprinderea Teoriei fizicesti si filosofesti, ce cuprinde în sine cursul Cerului; Geografia care arata partile lumii si cuvînteaza

despre vestitele cetati si orase risipite pe rotogolul pamîntului, si alte stiinte spre folosul Economiei, cum sînt si Manufacturile negutatoresti; ne-am desteptat spre acest vrednic scopos sa culegem rodurile acestor desfatatoare stiinte si adunîndu-le ca, într-o legatura de finice în limba prea vestitului Neam Românesc, sa le închinam inimile celor iubitoare de Muse Filosofesti subt acest titlu «Vestiri Filosofesti si Moralicesti ». Care în toata saptamîna doua coale negresit vor esi Miercurea si Sîmbata, în care zile si posta în partile Tarii Românesti porneste”.

Programul cuprindea cinci parti:

,,Întîiu: urmeaza Theologia Bisericii Rasaritului; si lasînd aceasta tiparului, vom trimite si alte Istorii Bisericesti, care pîna acum în limba româna n-au esit în tipar. A doua: Geografia ce cuprinde în sine împartirea Pamîntului si cei ce locuesc pre dînsul, cu obiceiurile lor, dimpreuna numele Cetatilor si Oraselor, de cronografii cei vechi si cei noi însemnate vor esi tiparite. A treia: Fisica, Matematica si cuprinsul învataturii Filosofesti, spre luminarea celor ce voiesc a sti întemeierea Cerului cu toate Planetele le vom învata. A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlahiei si ai Moldovii de la începutul ocîrmuirii lor. A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasa din cele vechi adevarate Istorii si alte deprinderi ale lumii vrednice de a le sti”.

Cu toate ca literatura nu intra în vederile initiatorilor revistei, singura preocupare ,,literara” fiind ca prin ,,istoriile cele vechi” sa poata ,,sa-si împodobeasca stilul limbii sale cu usebita si întocmita cuvîntare”, ,,Societatea filosoficeasca a Neamului Românesc din Mare Printipatul Ardealului”, din care faceau parte intelectuali de diverse profesii (medici, filosofi, preoti), continua idealurile generale ale reprezentantilor Scolii Ardelene de îmbogatire si de nuantare a limbii române literare.

Nici prin aceasta ampla întreprindere de culturalizare, cu un program teoretic iluminist bine articulat, care anticipeaza în mare masura reusitele de mai tîrziu ale lui Gheorghe Asachi, Ion Heliade Radulescu sau George Baritiu, nu s-a putut finaliza aparitia mult asteptatei gazete. În realizarea proiectului s-au interpus diverse forte obstructioniste care nu vedeau cu ochi buni împlinirea unui asemenea deziderat, autoritatile amînînd la nesfîrsit cererea de aprobare. În volumul al II-lea, din lucrarea Istoria românilor din Ardeal si Ungaria (1915), Nicolae Iorga

considera ca tiparirea si difuzarea unei asemenea reviste ar fi reprezentat un fel de biblioteca enciclopedica, comparabila cu cea franceza prin continutul si nivelul ei: ,,ea nu ar fi fost cu mult mai deosebita de tendintele înaintate, sociale si politice, ale revolutionarilor rationalisti din Enciclopedia franceza”. Obstructionarea deliberata a acestui impresionant program de cultura româneasca, al carui initiator a fost Molnar, a avut drept consecinta întîrzierea si mai mult în timp a datei de nastere a presei românesti. Referitor la tentativele publicistice, multe dintre ele ramase doar în faza de proiect, dar si la reusitele intelectualilor ardeleni, Iorga sublinia în Almanahul presei române (1926) ca: „Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasa pagina din istoria Ardealului de o suta si mai bine de ani încoace. Filele ei cuprind gîndirea si simtirea celor mai de seama barbati pe care i-a dat întregului neam românesc aceasta provincie. Toti scriitorii, toti dascalii în coloanele ei si-au depus tot ce a avut mai de pret pentru vremea lor. Literatura, istorie, economie – tot ce s-a produs pe aceste terenuri în curs de un veac se gaseste închis în colectiile colbuite ale vechilor noastre gazete”.

Spre deosebire de moldoveni sau de munteni, initiativele ardelenilor se aliniaza mai insistent si mai polemic gîndirii europene care milita, înca din cea dea doua jumatate a secolului al XVIII-lea, pentru o presa libera (este de ajuns sa amintim de Mémoire sur la liberté de la presse al lui Diderot, 1763).

Cîteva încercari razlete îi urmeaza în primele decenii ale secolului al XIX-lea, impulsionate de ,,Societatea filologica greco-daca”, întemeiata în 1811 la Bucuresti. Societatea reuseste sa-si asigure o publicatie în limba greaca Logios Ermes, editat la Viena, din anul 1811, de catre Antim Gazis. Acesteia îi urmeaza curînd o alta publicatie intitulata Stiri pentru partile rasaritene si Telegraful filologic, cu o aparitie mai de durata si citit în orasele mai importante: Bucuresti, Iasi, Brasov, Sibiu etc. Editorul Telegrafului filologic este medicul Dimitrie Alexandridi, care umple foaia cu multe stiri despre români, cu înstiintari de carti,

chiar cu cronici dramatice. Unii dintre boierii nostri fac cópíi si extrase dupa aceste reviste pe care apoi le comunica mai departe, unui cerc mai larg, extrase ce se numesc pericopi.

Revenind la spatiul transilvanean, trebuie sa mentionam faptul ca proiectele în

vederea instituirii presei nu vor fi abandonate la începutul secolului al XIX-lea, astfel încît, în 1814, Alexe Lazaru publica o ,,Înstiintare”, anexata la sfîrsitul lucrarii Întîmplarile razboiului frantozilor si întoarcerea lor de la Moscova s.c.l. Talmacite de pre nemtie de un iubitoriu de neamul românesc si cu cheltuiala dumnealui Alexie Lazaru date în tipariu, prin care invita publicul la prenumeratiune, într-un stil patetic, ce ne duce cu gîndul la înstiintarea lui Asachi de mai tîrziu: ,,Toate neamurile Evropei cele desteptate au aflat cum ca a scrie gazete sau novele si acele a le împartasi neamului sau e cea mai încuviintata mijlocire de a lumina noroadele cu întîmplatele ale altor fapte, a le abate de la rau si a le aduce spre cele bune…Prin novele…nu numai se desfateaza inima si mintea omului, carea din fire asa e întocmita cît pururea se lupta spre stiinte nouo, ci si sufletul se îmbunatateaza. […] Iata ca si grecii, ba si sîrbii…cu sîrguinta dau novele, ce se tiparesc la Viena, neamului sau; si neamu, atîta cel grecesc, precum si cel sîrbesc nu numai cu bucurie, ci si cu multamita le primesc. Singuri noi

românii, macar ca ne tragem vita de la cel mai slavit neam din lume, adeca de la romani, sîntem de acest vistiariu lipsiti”.

Anuntul lui Alexe Lazaru, prin care se anunta aparitia unui bisaptamînal, cu un titlu voit neutru, Novele, legitimat prin necesitati educative si de emulatie culturala bine cunoscute, a stîrnit interes în rîndul cititorilor. Ioan Molnar Piuariu propune tipografiei sa-i aprobe lui editarea publicatiei, cu un pret mai scazut decît cel anuntat de Lazaru, dar, în cele din urma, ziarul nu a mai aparut. Molnar moare în primavara anului 1815, nefinalizînd acest ultim proiect, care pare sa fi antrenat si pe Petru Maior si pe D. Tichindeal. În acest spirit care

caracterizeaza si motiveaza aparitia presei politice si literare din Transilvania, Mihail Bojadschi (aromânul Mihail G. Boiagi, autorul Gramaticii macedoromâne, aparuta la Viena, în anul 1813) si Constantin Doma solicita, în anul 1820, Curtii de la Viena autorizatia de a edita un ziar politic si literar în limba româna. Interesanta si semnificativa este mai ales rezolutia oficiala pe aceasta cerere, respinsa din motive de natura politica: „Istoria ne învata ca primul pas pentru autocultivarea unui popor s-a facut întotdeauna prin întemeierea revistelor politice. Astfel atentia se îndreapta neaparat catre statele vecine si se impune o comparatie cu situatia proprie”.

În pofida esecurilor înregistrate, încercarile ardelenilor de a scoate un ziar continua si dupa aceasta data, împlinindu-se prin Biblioteca româneasca, în 1821.

CHRESTOMATICUL ROMANESC (1820)

Teodor Racoce, bucovinean de origine, tiparea la Cernauti Chrestomaticul românesc sau Adunare a tot felul de istorii si alte fapte, scoase de autori de osebite limbi (1820). Publicatia a aparut, asa dupa cum mentiona Teodor Balan, la îndemnul prietenilor sai din Bucovina si din Moldova. În apelul adresat institutiilor românesti si persoanelor private înstarite, 8 martie 1817, viitorilor ,,prenumeranti”, Racoce sublinia rolul presei în propasirea natiunii, gazetele fiind ,,istorie vietuitoare împreuna cu noi”: „Neamul românesc, macar ca împartitu în mai multe tari, si traind supt deosebite stapîniri, totus o limba are, aceeas lege si tot aceleas obiceiuri, precum si aceleas carti si aceeasi scrisoare. Desi românii socotiti de împreuna facu o natie de mai multe milioane, care demult simteste bunatatile politicirii si doreste a fi partasa culturii acelora lalte neamuri Europii: Dara pîna acum i-au lipsitu acest

organu, prin care sa poata primi acele procopsiri de care au avutu parte alte noroade”. Dorinta de a avea gazete în limba nationala era una fireasca, dar ea se manifesta, în cele mai multe cazuri, mai mult subteran, din cauza numeroaselor obstacole de natura politica si administrativa. Proiectul lui Racoce, al carui continut era suficient de variat, viza un perimetru european de informatie, asemanator cu cel al predecesorilor sai: ,,Deci el voeste sa dee afara Gazete românesti precum s-au obicinuit la toate neamurile în Europa, pe toata saptamîna dela doua pana la trei coale tiparite, cu tot feliu de vestiri, precum este obiceiul, si cu aceea rînduiala, cît sa între la aceleas gazete toate lucrurile vrednice de stiutu, ce se afla în gazeturile din Londinu în Englitera, de Paris în tara frantozasca, de Berlinu, Hamburgu si alte Eparhii a Germanii, precum si la Gazetele din Eparhiile Italii si Ispanii”.

Ne gasim, prin urmare, în fata unui almanah care-si propunea sa strînga realizarile anului, între care se integrau si cele literare, o antologie de traduceri din autori antici (Diodor din Sicilia, Plutarh, Quintus Rufus, Lucian din Samosata) si moderni (M-me de Genlis etc.). Orientarea publicatiei este, asa cum s-a spus, pronuntat clasicista, marcînd în mod distinct desprinderea treptata de literature iluminista a epocii anterioare si abordarea unui clasicism întîrziat, care va convietui la noi pîna în preajma anului 1848, împreuna cu preromantismul si romantismul.

BIBLIOTECA ROMANEASCA (1821) si FAMA LIPSCHII PENTRU DATIA (1827)

Un almanah-magazin, asemanator ca profil cu Chrestomaticul românesc, publica, începînd din anul 1821, la Buda, sub titlul Biblioteca româneasca (întocmita în 12 parti dupa numarul celor 12 luni, întîia oara tiparita pentru natia româneasca), Zaharia Carcalechi. Publicatia a aparut neregulat, ianuarie 1821 (partea I), 1829-1830 (partea a II-a – a III-a), iunie-decembrie 1834 (partea a IV-a –a VII-a), tipariturile din 1829-1830 si 1834, fiind considerate editia a II-a si, respectiv, editia a III-a; revista a fost imprimata cu caractere chirilice la Tipografia Universitatii din Buda. Biblioteca româneasca nu a avut preocupari strict literare, propunîndu-si sa-i informeze pe cititori, dîndu-le cunostinte despre istoria românilor, moravurile si legea lor. Printre colaboratori se regasesc Damaschin P. Bojinca, I.

Trifu [I. Maiorescu], Em. Gojdu (publica, în 1829, un Apel catre stralucitii boieri ai Tarii Românesti si ai Moldovei, cu un pronuntat continut illuminist), Gr. Cuciureanu, pictorul C. Lecca (prezinta primele portrete, litografiate, ale unor domnitori moldoveni si munteni). În articolul Despre literatura (1834), se încearca o definire a literaturii, ca produs ,,al mintii si al învataturii unei natii”, dar literature originala publicata este foarte redusa: o fabula a lui Asachi, reprodusa dupa Albina româneasca, Ruinurile Tîrgovistii de Vasile Cîrlova, dupa Curierul românesc.

Istorismul iluminist avea sa fie rezolvat aici în spirit cronicaresc, asa cum erau si vechile cronografe din Moldova, realizate dupa modele bizantine. Sfera literara era foarte redusa, de aceea s-a simtit nevoia sa fie completata cu ,,anecdote sau povesti trecatoare”. Bibliotecii românesti a lui Zaharia Carcalechi îi lipsesc atributele esentiale pentru a putea fi socotita prima gazeta româneasca: periodicitatea si subiectele de actualitate. Cunoscuta mai mult ca un almanah, ea n-a putut corespunde exigentelor timpului, nici ca tematica, nici ca mod de tratare. Conceptia lui Zaharia Carcalechi despre presa era prea depasita ca sa poata rezista cu adevarat nevoilor de informare a publicului.

O alta reusita gazetareasca pleaca de dincolo de hotarele tarii, dintr-un centru de cultura cu vechi traditii gazetaresti: Leipzig. Aici se aflau la studii doi tineri români: Dan Mihail K. Rosetti, din Muntenia, si Anastasie I. Lascar, din Moldova. Din initiativa celor doi studenti medicinisti, în iunie 1827, apare primul numar al ziarului Fama Lipschii, tiparit cu litere chirilice, 4 pagini, format 290×230, cu text paginat pe doua coloane, dupa modelul ziarului german Leipziger Fama, de unde erau reproduse majoritatea stirilor.

În numarul urmator, care apare tot în iunie, se aduce o modificare în titlu, acesta devenind Fama Lipschii pentru Datia. Pe frontispiciul ziarului este reprezentata o femeie cu o manta, înconjurata de raze si nouri, tinînd în mîna un pergament pe care scria: ,,Primiti precum trimit!” În cuvîntul-program se mentioneaza: ,,Acesta dar, aceasta dragoste m-a silit ca sa gatesc Natii o mica masa, as fi voit ca dragostea aceea catre Natie sa fie întovarasita si de putere ca s-o împodobesc cu felurimi de gatiri împrumutate de ostenelele mele si adunate din învataturile învatatilor, însa nedesavîrsirea catra învatatura mi-a oprit vointa pentru neputinta si silindu-ma numai pentru dragoste a gati un ospat împodobit cu felurimi de flori si de podoabe foarte mirositoare si mult pretuite, de nu si pentru multi gatit, ci adevar zic ca nici din acesti putini nu sa vor rusina unii de a zice: ca nici cei mai nainte de noi n-au cetit Novele

Românesti si tot au stiut pentru sama sa destul – O, Ticalosie!” Articolul cel mai important, din cel de-al doilea numar al ziarului, este cel al lui Rosetti, consacrat ortografiei românesti, dovada ca se molipsise si el, probabil, de preocuparile filologice ale carturarilor Scolii ardelene. Se pledeaza aici pentru utilizarea alfabetului latin, pe baza unui model ortografic propriu. Pîna la sfîrsitul lunii decembrie, a aceluiasi an, au aparut 7 numere. Ziarul a trezit un

oarecare ecou în lumea literara a Germaniei si, bineînteles, a României. În urma semnalarii ziarului de catre criticul Cristoph Gerhard, el a intrat în atentia marelui poet Goethe, care l-a procurat pentru biblioteca sa, aflîndu-se si astazi între cartile muzeului de la Weimar. Ziarul îsi înceteaza aparitia, nu fara a lasa exemplul unei munci de sacrificiu si de apropiere fata de literaturile popoarelor vecine (vezi ,,Din novitalele literaturei sîrbesti”). Fama Lipschii pentru Datia este ultimul gest singuratic pe care-l înregistreaza jurnalistica româna, înaintea unor proiecte si initiative de anvergura, pornite din interior, si aproape concomitent, de pe ambele

versante ale Carpatilor, ducînd la întemeierea unei prese diverse, bogat reprezentate si de lunga durata.

Ce dovedesc toate aceste date care preced anul 1829, de cînd, de regula, începem sa socotim existenta presei românesti, mult mai întinsa decît se crede în mod aproape curent ? Spre deosebire de Transilvania, unde pot fi citate mai multe initiative în vederea tiparirii unor gazete românesti, zadarnicite, de cele mai multe ori, de autoritatile imperiale, la Bucuresti si Iasi, desi se citeau de multa vreme gazete straine, aceasta actiune se desfasoara într-un ritm mult mai lent. Dorinta de a avea ziare în limba nationala nu lipseste, dar ea se manifesta mai mult subteran. Abia în timpul si dupa evenimentele din 1821 pot fi înregistrate rezultate concrete. Tudor Vladimirescu însusi a împartit manifestele sale în cópii manuscrise sau tiparite în foi volante, suplinind oficiile unei prese organizate de care avea atîta nevoie.

În 1821, Dinicu Golescu întemeiase la Brasov o societate secreta, continuata, în 1827, de Societatea literala româneasca, care-si propunea, printer altele, si ,,fundarea de jurnale scrise în limba nationala”. Civilizatia pe care o descoperea Dinicu Golescu în calatoriile sale l-a umilit si l-a determinat la actiune.

Cu cît va fi dorit mai mult acest om luminat o foaie în limba nationala, cînd este

nevoit sa însemneze în jurnalul sau ca în Svitera pîna si taranii ,,citesc gazeturi”. Nimic mai firesc, asadar, decît sa-l aflam pe autorul cunoscutei ,,Însemnari a calatoriei mele” în mijlocul agitatiei pentru o gazeta românesca. Dinicu Golescu a subventionat chiar aparitia ziarului aparut la Leipzig si a obtinut autorizatia pentru editarea Curierului românesc.

Interesul pentru realizarea unor periodice în limba româna depaseste cu mult actul simplu de curiozitate intelectuala a unor cercuri restrînse de oameni de cultura din perioada în care burghezia româneasca avea nevoie de crearea unui climat favorabil revendicarilor sale politice si sociale. Pacea de la Adrianopol (1829) oferea Tarilor Române premise favorabile de schimburi comerciale cu diverse puteri europene, ceea ce a grabit procesul de evolutie a capitalismului. Intrarea Tarilor Române, ca si a Transilvaniei, într-un circuit european mai larg, datorita schimburilor comerciale intense, ca si cresterea numarului de tineri care se îndreptau spre diferite universitati straine, au permis un contact direct cu anumite institutii moderne de

cultura, a caror eficienta a creat carturarilor români din acea perioada convingerea necesitatii unor mijloace adecvate de raspîndire a literaturii si a stiintei. Carturarii români au înteles destul de timpuriu ca un rol de seama în trezirea constiintei unitatii nationale, a formarii unei literaturi cu aspiratii unitare în toate provinciile românesti si a educarii unui public apt sa înteleaga si sa sprijine procesul de modernizare a culturii române, îl are presa, cu toate formele ei diverse de realizare.

CAPITOLUL II.

Dezvoltarea presei literare românesti în a doua jumatate a secolului al XIX-lea

Foaie pentru minte, inima si literatura

Foaie pentru minte, inima si literatura a fost o revista sociala si literara, care a aparut, la Brasov, ca supliment al Gazetei de Transilvania, între 2 iulie 1838 si 24 februarie 1865, sub redactia lui G. Baritiu, Andrei Muresanu (1838 – 13 februarie 1850), Iacob Muresianu (de la 9 septembrie 1850). Între 7 martie si 5 decembrie 1849, revista a fost obligata sa-si întrerupa activitatea; o alta întrerupere a survenit în 1850 (13 februarie – 9 septembrie), cînd Foaie pentru minte, inima si literatura, ca si Gazeta de Transilvania, a fost suspendata de autoritatile

habsburgice. Din cauza greutatilor materiale, se tiparesc numere duble, la interval neregulate de timp sau chiar se opreste tiparirea (14 august 1856 – 6 martie 1857).

A fost tiparita cu litere chirilice, doar în paginile de titlu se foloseaua caractere

mixte, iar din 1840 revista a adoptat sistemul semichirilic, fiind urmata, în 1844, si

de ,,Gazeta de Transilvania”. Din ianuarie 1837, Ioan Barac (1876 sau 1877 – 1846), autorul cunoscutei Istorii despre Arghir cel frumos si despre Elena cea frumoasa si pustiita craiasa (1801), ajutat de tipograful si editorul brasovean J. Gött, editeaza revista saptamînala Foaia duminecii spre înmultirea cei de obste folositoare cunostinte (2 ianuarie – 25 decembrie 1837), periodic destinat beletristicii moralizatoare si unei literaturi de popularizare în domeniul istoriei, pedagogiei etc. Revista nu rezista. Editorul a renuntat la întelegerea cu Barac si la începutul anului 1838 îl va sprijini pe G. Baritiu în încercarea lui de a înlocui Foaia duminecii cu o revista mai apropiata de cerintele culturale si literare ale românilor transilvaneni. Baritiu

redacteaza, în primul semestru al anului 1838, Foaie literara, revista literara saptamînala (1 ianuarie – 25 iunie 1838, 26 de numere), care va avea mai mult un caracter experimental sau de prospectiune, astfel ca la 2 iulie 1838 apare primul numar din ,,Foaie pentru minte, inima si literatura”.

Redactorul încerca sa cucereasca un teritoriu, dominat pîna atunci de foile germane si unguresti. De altfel, noua revista, asa cum o marturiseste si titlul pe care i l-a dat Baritiu, avea, în buna masura, ca model, publicatia germana Unterhaltungsblatt für Geist, Gemüthund Publizität (Foaie pentru distractie, pentru spirit, inima si publicitate), care aparea, în anul 1837, la Brasov (de la 1 ianuarie a devenit Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunden (Foi pentru spirit, inima si cunoasterea patriei). Dar principala sursa de inspiratie a redactorului, atît în ceea ce priveste caracterul gazetei politice pe care o conducea (Gazeta de Transilvania), cît si în privinta celei literare, care avea rolul unui supliment al celei politice, erau periodicele din Muntenia (Curierul românesc) si din Moldova (Albina româneasca), din care Baritiu a reprodus adesea, cu acordul lui I. H. Radulescu si Gh. Asachi, articole si scrieri beletristice. La redactarea revistei din Brasov, alaturi de initiatorul ei, au participat Andrei Muresanu si Iacob Muresianu. Baritiu intentiona, asa cum reiese din sumarul de proiect, publicat în Gazeta de Transilvania (nr. 51 din 1839), sa acorde revistei o larga deschidere culturala:

1.Viata lui Petru Maior;

2. O privire critica asupra literaturii românesti de la 1780 pîna astazi în toate provinciile;

3. Poezii originale (cît se poate de bune);

4. Istorioare si povestiri romantice, patriotice, nationale;

5. Statistica Tarii Românesti si a Moldovei;

6. Scene interesante din istoria patriei;

7. O descriere a tinutului Hategului;

8. Probleme de fiziologie, logica, fizica etc. ,,ca sa vedem ce termini avem, pîna unde ne ajuta limba”;

9. Traduceri tot bune, ca si poeziile, din clasicii vechi sau noi (dar numai din clasici).

Foaie pentru minte, inima si literatura este, de fapt, prima revista literara a Transilvaniei în adevaratul sens al cuvîntului. Contributia revistei se manifesta, cu prioritate, în doua directii. Una este aceea a dirijarii interesului cititorilor catre literatura, mai ales catre literatura nationala. De aceea, Baritiu se va stradui sa (re)publice textele reprezentative ale scriitorilor din Principate (Gh. Asachi, I. H. Radulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Iancu Vacarescu, N. Balcescu, Cezar Bolliac, I. Ghica, Anton Pann s. a.) si din Transilvania.

Operele scriitorilor moldoveni si munteni erau oferite ca modele pentru începatori, dar si ca dovezi ale capacitati creatoare ale acestora. Important a fost efortul lui G. Baritiu, în consonanta cu cel al confratilor din Principate, de a folosi publicistica si literatura ca pe un mijloc de actiune în vederea realizarii unitatii spirituale a tuturor românilor. Revista a adunat în jurul ei, pentru prima oara în istoria acestei provincii, toate fortele literare de care dispunea epoca si le-a îndreptat în directia unei activitati creatoare precise. Literatura Transilvaniei îi datoreaza revistei lui Baritiu descoperirea si trezirea constiintei de sine, ca si lansarea a o serie de scriitori. Impunerea unor scriitori ca Andrei Muresanu, Timotei Cipariu, Vasile Papp, Paul Vasici, Aron Densusianu s.a., este, în mare parte, opera foilor lui

Baritiu.

Revista punea bazele traditiei literaturii patriotice din Transilvania, instituind si consolidînd genuri si directii literare noi. Prin ea, oda, fabula, elegia si alte specii clasice sînt adaptate cerintelor noului val romantic care îsi facea aparitia, cu tot mai multa insistenta, în arena vietii literare.

Pe lînga traducerile din Lamartine, Montesquieu, Voltaire, Hugo, Al. Dumas, Balzac, Musset, se adauga traduceri din Goethe, Lessing, Schiller, Heine, Herder, Shakespeare, Milton, Young, Byron, Puskin, care orienteaza literature transilvaneana, tot mai accentuat, pe fagasul romantismului. Nu lipsesc, de asemenea, traducerile fragmentare din clasicii greci si latini: Homer, Ovidiu, Vergiliu, Cicero s. a. Este adevarat ca o tenta iluminista se pastreaza pîna tîrziu în subtextul acestor scrieri, dar a sustine ca n-a existat romantism în Transilvania,

pîna la 1848, este o afirmatie insuficient argumentata.

Foaia lui Baritiu este prima publicatie periodica româneasca din Transilvania care a tiparit folclor. S-au republicat fragmente din textele culese de V. Alecsandri, precum si studii dedicate poeziei, muzicii si dansului popular, etnografiei etc. În anii 1858 si 1859, I. G. Sbiera si At. M. Marienescu si-au facut publice, prin intermediul revistei, apelurile catre intelectualii transilvaneni si bucovineni, prin care acestia erau îndemnati sa culeaga si sa trimita spre publicare balade, doine, basme, proverbe etc. Îndemnul explicit pentru promovarea creatiei populare si creatia originala, spre istoria nationala si problematica general-româneasca prevesteste aparitia Daciei literare, careia însa i-a depasit eficienta practica printr-o longevitate remarcabila pentru acea vreme, favorizata si de regimul incomparabil mai lejer al cenzurii austriece fata de cea ruseasca de la Iasi sau Bucuresti, unde publicatiile periodice erau verificate de catre autoritatile oficiale din Moldova si Tara Româneasca, fiind semnate de catre domnitori, care se conformau criteriilor si ordinelor impuse de regimul rusesc. De altfel, anterior aplicarii Regulamentelor Organice (1830), care însa nu faceau referire la cenzura, a avut loc organizarea si legalizarea acesteia (cenzura exista si pîna la aparitia primelor periodice din cele doua principate, dar nu fusese înca legalizata), iar sub atenta supraveghere a generalului Kiseleff (Pavel Dmitrievici Kiseliov (1788-1872), între 1828 si 1834, s-au initiat primele hotarîri cu privire la supravegherea atenta a presei, care au fost aproape asemanatoare atît în Moldova, cît si în Tara Româneasca.

Completînd, din punct de vedere cultural si literar, actiunea politica a Gazetei de Transilvania, Foaie pentru minte, inima si literatura a militat, concomitent cu Dacia literara sau Propasirea, pentru crearea unei literature originale, inspirata din traditiile populare si istorice ale românilor. Totodata, revista a sustinut consecvent ideea luminarii prin cultura, a trezit interesul pentru lectura si pentru creatia literara, a facut cunoscuta beletristica autohtona si poezia populara.

Nu mai putin importanta a fost contributia revistei la raspîndirea cunostintelor stiintifice, precum si rolul pe care si l-a asumat în clarificarea chestiunilor de limba literara si de ortografie, în respingerea unor afirmatii eronate si tendentioase, facute de diversi istorici si publicisti straini în legatura cu originea limbii si a poporului roman sau în legatura cu istoria noastra nationala.

Publicatiile fondate si coordonate de Baritiu au avut un rol providential la 1848, cînd au devenit, prin vointa lui Baritiu, ziarele oficioase ale Revolutiei. Unele dintre articolele de atitudine sociala trec din paginile Gazetei de Transilvania în acelea ale suplimentului sau literar, care completeaza astfel actiunea politica si sociala a Gazetei. Îndepartarea sa de la directia celor doua gazete, dupa Revolutia de la 1848, îl va determina pe tenacele ziarist si om de cultura sa gaseasca o alta formula publicistica. În anul 1852, el editeaza Calindariul pentru poporul românesc, cu un profil preponderent cultural, pe care-l va scoate anual pîna în 1865 si care s-a bucurat de un interes mult mai redus din partea cititorilor fata de Gazeta de Transilvania si Foaie pentru minte, inima si literatura, desi el a încercat si, în mare masura, a reusit sa subsumeze vechea literatura greoaie a calendarelor unei finalitati moderne, continuînd, într-un alt format, linia ,,Foii pentru minte, inima si literatura”, fapt confirmat cu prisosinta de sumarul celor 14 numere. Calindariul baritian, prin continutul sau, nu a fost unul obisnuit, cum erau cele mai multe care apareau la Buda sau la Sibiu, ci o publicatie cultural-literara în care au fost tiparite creatii apartinînd lui Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu si altii. Sumarul calendarului, asa dupa cum s-a remarcat, cuprindea 18 studii de istorie, în care nu se urmarea doar popularizarea, ci si elementul stiintific. Statistica sumarului include: 12 articole despre cultura si arta, 9 articole lingvistice, 15 contributii de folclor, 82 de texte literare, 15 articole de

geografie si stiinta statului, 23 de educatie morala etc.

Daca privim întreaga activitate a Curierului românesc si a Albinei românesti, atît de întinsa si de diversa, nu putem sa nu retinem pasul mare pe care îl înscriu, alaturi de Gazeta de Transilvania si Foaie pentru minte, inima si literatura, în cultura româneasca, oricîte naivitati am descoperi astazi în coloanele lor. Stirile asupra evenimentelor curente, îndrumarea stiintifica, foiletonul artistic (cronica dramatica, muzicala etc.), traducerile din literatura universala, literature originala, patrund, prin mijlocirea acestor publicatii, în cercuri de cititori care, dintr-un motiv sau altul, nu ajungeau la sursele directe. Aceste foi devin, sub conducerea lui Heliade, Asachi si Baritiu, o adevarata scoala a acelora care aveau, în epoca respectiva, mai multa nevoie de o instructie corespunzatoare. Ele nu puteau sari peste o treapta obligatorie care le-a constrîns sa devina ceea ce au fost, un factor esential destinat sa pregateasca, sub aspecte multiple, cititorii pentru publicatiile mai pretentioase care le-au urmat. Prin toata activitatea lor, raspunzînd marilor imperative ale timpului, au contribuit la consolidarea constiintei si unitatii nationale, militînd teoretic si practic, cu excesele stiute si scuzabile, la realizarea unei limbi literare unitare.

MOMENTUL DACIA LITERARA

Dupa punerea bazelor presei în limba româna de catre I. H. Radulescu (Curierul românesc, 1829), Gh. Asachi (Albina româneasca, 1829) si Gh. Baritiu (Gazeta de Transilvania, 1838), Kogalniceanu editeaza prima revista literara româneasca de prestigiu, convins ca în ,,sumeata-i pretentie de a face mai bine” decît predecesorii sai, nu trebuie sa paraseasca ,,drumul batut de ei”, iar dintre toate formele culturii, literatura este considerata ,,calea mai usoara si mai scurta pentru renasterea natiei”.

Dacia literara a aparut la Iasi, în 1840, sub redactia lui Mihail Kogalniceanu. Cu toate ca pe coperta tomului I (care însumeaza cele trei numere aparute) figureaza ca date limita ianuarie-iunie, în realitate revista a aparut la 10 martie 1840 si a fost interzisa la 23 august, acelasi an (revista a fost interzisa de cenzura, întrucît într-un articol, ,,M.A.Demidoff în Banat, Valachia si Moldova”, era citat proverbul ,,Pestele de la cap se împute”, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza). Se pare ca s-a revenit asupra suspendarii, dar redactorul a înteles ca a continua publicarea revistei nu mai era oportun. În 1899, se va scoate a doua editie cu caractere latine. Nu vom insista asupra programului. Semnificatia titlului era limpede si motivata în Introductie, prin aceea ca revista tintea ,,a se îndeletnici cu productiile românesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune”. Desi se vroia o foaie, care, ,,parasind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura nationala”, noul periodic, urma, de fapt, sa consolideze si sa adînceasca sensul unionist al demersurilor întreprinse. Emanatie a unui spirit sensibil la realitatile istorice, n-ar fi exclus ca termenul prim din titlu, folosit acum întîia oara pentru a denumi un periodic (daca trecem peste planul aparut în 1839 al unei publicatii ce trebuia sa se numeasca Dacia veche si noua) sa fi cuprins, pe lînga ideea unitatii nationale, si intentia de a sublinia un fond autohton mai vechi decît cel latin, scos oarecum unilateral în evidenta atunci, îndeosebi de catre ardeleni excesiv romanizati.

Dincolo de aceasta, expresivitatea titlului se va impune, si publicatii intitulate la fel

vom mai întîlni de aici încolo (Dacie literara la Galati în 1868-1869, pentru a nu mai pomeni decît faimosul Magazin istoric pentru Dacia, editat de Nicolae Balcescu si A.T. Laurian, cele doua Dacii literare, aparute la Paris si Bruxelles).

În privinta atributului literara, primatul îi apartinea lui I. H. Radulescu care, în ianuarie 1830, anunta un Adaos literal la Curierul românesc. Gh. Baritiu înfiintase, în 1838, o Foaie literara, transformata în acelasi an, în celebra Foaie pentru minte, inima si literatura. Este evident ca titlul revistei sintetiza o realitate spirituala ce plutea în aerul epocii si sugera niste intentii mai mult decît ,,literare”. Parasind politica imediata, mentorul revistei trecea la adîncimea lucrurilor, la specializarea si aplicarea imediata a acesteia în domeniul culturii si literaturii nationale. ,,De fapt – sublinia Serban Cioculescu – organul literar are o forma politica culturala prin care se deosebeste de celelalte periodice care adapostesc ocazional literatura fara vreun criteriu precis”.

Spirit critic patrunzator, M. Kogalniceanu fixeaza un plan de lucru cu o

valabilitate, depasind cu mult spatiul si timpul sau. Structural, revista cuprindea toate ramurile literaturii, avînd patru parti:

I. ,,compuneri originale a conlucratorilor foaiei”;

II. ,,articole originale din celelalte jurnaluri românesti”, urmarindu-se formarea unui ,,repertoriu general al literaturii românesti”;

III. ,,se va îndeletnici cu critica cartilor noua iesite în deosebitele provincii a vechii Dacii”;

IV. numita Telegraful Daciei va da ,,înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin, de cele ce au iesit de sub tipar”.

Amintind de publicatiile care au premers aparitiei Daciei literare, Kogalniceanu sublinia în Introductie ca acestea erau prea dominate de politica si ca aveau, cele mai multe dintre ele, o ,,colora locala”, iar el intentiona sa faca din noua revista ,,O foaie, dar, care, parasind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura nationala, o foaie care, facînd abnegatie de loc, ar fi numai o foaie româneasca si prin urmare s-ar îndeletnici cu productiile românesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar împlini o mare lipsa în

literatura noastra. O asemenea foaie ne vom sili ca sa fie DACIA LITERARA; ne vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decît predecesorii nostri. Însa urmînd unui drum batut de dînsii, folosindu-ne de cercarile si de ispita lor, vom avea mai putine greutati si mai mari înlesniri în lucrarile noastre. Dacia, afara de compunerile originale a redactiei si a conlucratorilor sai, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi în deosebitele jurnaluri românesti. Asadar, foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturii românesti, în care, ca într-o oglinda, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul sau”.

Dacia literara intentiona astfel a fi ,,prima revista de sinteza a culturii românesti” (G. Ivascu) – asigurîndu-si pe aceasta cale o descendenta publicistica al carei fir coboara pîna în contemporaneitate. Cît priveste posteritatea revistei, ea este de-a dreptul glorioasa în cultura noastra, de dupa aceasta data. Aproape ca n-a existat publicatie literara serioasa care sa nu stea macar cu o fateta a ei în aceeasi lumina. Înscrisa între fenomenele care ,,au dat semnul miscarii intelectuale a epocii” (Alecu Russo), revista a reusit sa polarizeze, prin programul si prin cele cîteva realizari practice, aproape tot ce era mai de seama în ideologia culturala a

epocii, sa fixeze cîteva puncte de vedere asupra artei si culturii, cu o raza de cuprindere dintre cele mai ample. În precizarea directiei ideologice a Daciei literare, este de retinut o nota a lui M. Kogalniceanu despre cartile aparute în traducerea lui Gr. Plesioanu si M. Stoianovici (Columbul si Harito).

M. Kogalniceanu nuanteaza enuntul categoric din Introductie, în sensul ca revista era împotriva traducerilor proaste, nu împotriva traducerilor în general: ,,Cum traducatorii acestor carti nu pot gasi ceva mai bun de tradus? Pentru ce nu iau din frantuzeste ,,Esprit des lois”, par Montesquieu, ,,Le génie du christianisme”, par Chateaubriand….? ” De altfel, în lupta împotriva invaziei traducerilor proaste, ,,ucigatoare a duhului national”, campania avea sa fie mult mai larga; Alecu Russo, atasat vederilor Daciei literare, avea sa reia în Albina româneasca (1846), aproape în aceiasi termeni, ca si Mihail Kogalniceanu. Ca mentorul Daciei literare nu era, cum a crezut Petre V. Hanes, împotriva traducerilor, ne dam seama si dintr-un fragment din romanul Tainele inimii: ,,Nu este iertat nici unei natii de a se închide înaintea înrîurilor timpului, de a se margini în ce are, fara a se împrumuta si de la straini”.

Un merit al Daciei literare este acela de a fi promovat, pentru prima data la noi, o definitie cuprinzatoare si moderna a criticii (introdusa ca o rubrica distinct de Kogalniceanu, înca din timpul efemerei sale treceri pe la ,,Alauta româneasca”):

,,Ei bine, într-o asemine epoha, cînd se publica atîtea carti, afara de bune, nu este neaparata nevoie ca o critica nepartinitoare, aspra sa le cerceteze pe toate, si ca într-un ciur sa le vînture; laudînd cele bune si aruncînd în noianul uitarii pe cele rele; si una si alta dupa principiile sale, si fara a lua sama la persoana si starea autorilor? ” Un alt merit al revistei consta în faptul ca programul politic si cultural al acesteia a servit dezvoltarii teatrului de pe întreg cuprinsul tarii.

La Dacia literara, s-a militat pentru un repertoriu original, pentru o trupa de profesionisti, serios pregatiti, si pentru transformarea scenei într-un mijloc de educatie

cetateneasca, puncte binefacatoare ale unui program pe care M. Kogalniceanu însusi, împreuna cu Negruzzi si Alecsandri, va încerca sa-l traduca nemijlocit în fapt. Norocul a facut ca programul Daciei literare sa cunoasca, pe lînga o formulare stralucita, si o aplicare practica temeinica si imediata, mai ales în Moldova. Iradiind în Transilvania (prin Baritiu), în Muntenia (prin Ghica, Balcescu si, în parte, prin Heliade), programul revistei a capatat dimensiuni nationale, estompîndu-se prin el si unele tendinte regionaliste, manifestate prin Albina

româneasca, Curierul românesc si Foaie pentru minte, inima si literatura.

De asemenea, printr-un initiator stralucit (Kogalniceanu), un theoretician pasionat, care vine mai tîrziu (Alecu Russo), un mare prozator (Negruzzi), un poet si un dramaturg productiv (Alecsandri), programul si spiritul Daciei în materie de teatru, de literatura, limba si cultura, în genere, a cunoscut o statornicire cu efecte îndelungate în istoria vietii noastre nationale.

Desi rubrica de Critica a revistei nu apucase a viza direct chestiuni literare, desi Kogalniceanu n-a scris promisul articol despre critica, totusi pe baza celor spuse în Introductie, în articolele ulterioare din revistele continuatoare ale spiritului Daciei literare (Propasirea, România literara, Steaua Dunarii) si în cele tangentiale la literatura din aceasta revista, putem deduce programul lui Kogalniceanu în respectivul domeniu. O oarecare culoare si relief în plus capata acesta si atunci cînd avem în vedere ,,Telegraful Daciei” (unde se fixeaza, indirect, si reperele initiale ale unei bibliografii a literaturii autohtone). Daca revista ar fi continuat sa apara, e probabil ca îndrumarea ei s-ar fi reflectat, în afara de literatura

si teatru, si asupra învatamîntului, a artelor plastice si a muzicii, a arheologiei, istoriei, culturii populare, presei si tiparului, în general.

Integrata organic luptei pentru democratizarea vietii sociale din preajma anului 1848, pentru unirea tuturor românilor (fiind astfel întîia revista care taie direct barierele temporare, aruncate între provinciile românesti), dar mai ales sfortarilor pentru întregirea culturii si a literaturii noastre moderne, Dacia literara a polarizat în jurul ei cîteva dintre cele mai însemnate personalitati ale epocii. Prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formuleaza un principiu inatacabil, din punct de vedere filologic si estetic; nu încape îndoiala ca unitatea de limba si literature constituia, la acel moment, un pas împortant catre unitatea politica a natiunii.

S-a vorbit o vreme de traditionalismul programatic al Daciei literare. Chestiunea e, în orice caz, discutabila, daca nu amendabila, ori esential nefondata. E mai curînd vorba de un revolutionarism în forme organice, de o lupta pentru transformarea radicala, dar nu total negatoare, a unor realitati date, imposibil de a fi sterse ori ignorate. Referirile care s-au facut la traditiile natiunii nu înseamna traditionalism, ci întîmpinarea istorica a inovatiei, încercarea de a descoperi cadrul institutional obiectiv si orizontul sufletesc specific pe care se poate întemeia adaptarea românilor la exigentele civilizatiei moderne. Este adevarat ca Dacia literara a fost

revendicata printre precursoarele unor reviste violent traditionaliste (Samanatorul lui Iorga), ori, în parte, conservatoare; dar spiritul ei s-a oglindit, de fapt, în alte directii, în presa literara si culturala de neta factura democratica, progresista, între cele mai fidele înscriindu-se, evident, Viata româneasca, continuatoarea unor laturi ale spiritului ei (adecvate noilor conditii istorice), pîna în actualitate.

Revista lui Kogalniceanu a propagat instaurarea unui climat critic fecund în publicistica noastra, a judecatii ponderate si obiective, a tinutei intelectuale si stiintifice fara compromisuri, de pe urma carora s-au resimtit nu numai publicatiile ulterioare, nu numai România literara a lui Alecsandri, Revista româna a lui Odobescu, ori Viata româneasca a lui Stere si Ibraileanu, ci, indirect, întreaga presa literara si culturala ce i-a urmat. Reflexe mai intense ori mai restrînse ale spiritului cu care era impregnata Dacia literara putem depista, fara absolutizari, si în Convorbiri literare, în Contemporanul, în Tribuna, în România literara a lui Rebreanu, ori în Jurnalul literar al lui Calinescu. E linia patriotica si democratica,

fondata pe critica si istorie, pe întelegerea unor deziderate importante ale vietii si culturii, care, cu oricîte meandre si ascunzisuri subterane, cu straluciri mai îndelungi sau mai fulgeratoare, va trece prin aproape toate publicatiile culturale si literare românesti. Dacia literara, sintetizînd realizarile de pîna la ea, marcheaza astfel un drum fara oprire, deschiderea unor noi orizonturi. Explicatia sta în intuirea, explicarea sau macar proiectarea de catre redactorul si colaboratorii sai a unor date fundamentale ale culturii si literaturii române.

Pentru istoria ideilor literare, Dacia literara îsi sporeste meritele si prin faptul ca, teoretic, ea înfatiseaza primul nostru program literar în toata puterea cuvîntului. Aceasta a dovedit-o prin puterea de sinteza a fenomenului literar de pîna la 1840 si prin longevitatea acestui program, care, în realitate, a dainuit pîna la sfîrsitul secolului al XIX-lea. Eficienta programului s-a datorat faptului ca autorul lui a avut o mare putere de sinteza si previziune si ca a stiut sa îmbine spiritul politic al muntenilor cu spiritul critic al moldovenilor, ,,realizînd în planul previziunilor politice, cît si în planul literaturii propriu-zise, unirea” (G. Ibraileanu). Meritul Daciei literare, si în special al lui Kogalniceanu, consta în orientarea limbii si literaturii române pe fagas national, în introducerea spiritului critic în aprecierea operelor literare, în legarea creatiei culte de folclorul, traditiile si obiceiurile poporului, de pe întreg teritoriul de limba româna, revista difuzînduse în toate provinciile românesti.

Revista Propasirea

Revista pasoptistilor moldoveni, aparuta în 1844 (9 ianuarie- 28 octombrie 1844, în total 42 de numere), si cunoscuta sub numele de Propasirea. Foaie stiintifica si literara, s-a intitulat initial Foaie stiintifica si literara. Primul titlu, considerat subversiv de cenzura lui Mihail Sturza, a fost înlocuit cu cel de-al doilea, fara ca redactorii sa aiba macar dreptul de a opina. N. Iorga observa ca nasterea Propasirii e fapta unei initiative colective. Pe lînga fostii colaboratori ai Daciei literare (Alecsandri, Negruzzi, Kogalniceanu), s-au adaugat si munteanul Ion Ghica si Panaiota Bals.

Intentia redactorilor, uniti prin aspiratii, gust si convingeri politice, fusese de a întemeia o publicatie care sa continue opera Daciei literare, urmarind crearea unei literaturi originale, trezirea ,,unui interes mai viu pentru stiinta si natie”, pentru literatura populara, ce le reuseste în mare parte. Exista si cîteva deosebiri, pe care le vom analiza în continuare. Propasirea nu mai este exclusiv literara, ca glorioasa ei predecesoare de la 1840; deschizîndu-si în mod metodic coloanele stiintelor, ea dovedeste o întelegere superioara a realitatilor lumii moderne si a necesitatii ca românii sa-si consolideze renasterea culturala pe un umanism cuprinzator, care sa nu dispretuiasca pozitivarea cercetarii. Pe de alta parte, beneficiind de o perioada de aparitie mai lunga decît a Daciei si desfasurînd o activitate mai sistematica, Propasirea va reusi sa demonstreze convingator validitatea directiei nationale. Ea va contribui la eliminarea vestigiilor iluminismului umanitar, entuziast si eclectic, caracteristic începuturilor ,,eroice” ale presei românesti, din faza Heliade-Asachi, consolidînd, în schimb, directia anti-feudala, democratica si militanta, care reprezinta ipostaza ideologica deplin cristalizata a pasoptismului.

În ceea ce priveste articolul-program al revistei, acesta cuprindea trei sectiuni:

1. stiinte exacte;

2. stiinte morale si politice (cuprinzînd economia politica, jurisprudenta, istoria nationala);

3. literatura, iar fiecare ,,sectie” era coordonata de unul sau mai multi redactori: Ion Ghica pentru cea stiintifica, Kogalniceanu pentru cea istorica si C. Negri, D. Ralet, C. Negruzzi, Alecu Donici si Alecsandri pentru partea literara. Se poate constata ca sfera de preocupari a revistei era mai larga decît a Daciei literare, izbitoare fiind, în primul rînd, extensiunea în zona stiintei.

Desigur, modalitatea abordarii stiintelor era strict circumscrisa: cititorii se aflau în

stadiul alfabetizarii, nevoile imediate impuneau mai mult vulgarizarea principiilor, decît tratarea savanta a unor chestiuni de specialitate. În aceste conditii si în rastimpul scurt pe care l-au avut la dispozitie, redactorii revistei n-au reusit sa duca la bun sfîrsit ceea ce îsi propusesera. Totusi, se poate afirma ca pîna la Revista româna a lui Odobescu publicistica româneasca nu va mai cunoaste o realizare echivalenta în ceea ce priveste difuzarea cunostintelor stiintifice.

Programul literar al Propasirii conserva principiul Daciei, al prioritatii absolute a materialului original. Accentul e pus pe caracterul national al inspiratiei, cu referire la trecutul istoric, folclor, explorarea peisajului geografic si al celui social. Poezia aducea cîteva realizari demne de luat în seama la acel moment: Doinele lui Alecsandri, Umbra lui Mircea a lui Gr. Alexandrescu, poezia Muncitorul a lui Cezar Bolliac. Proza se distingea prin diversitate tematica. Literatura de calatorie este ilustrata de V. Alecsandri, O preumblare prin munti, D.

Ralet, O plimbare la iarmarocul Falticenilor, Gr. Alexandrescu, Cozia si Pasaj dintr-o relatie de voiaj în Tara Româneasca. În directia tabloului de moravuri, Alecsandri tiparea cunoscuta Istorie a unui galban. Amuzanta, dar nenorocoasa povestire Toderica a lui C. Negruzzi, legenda Piatra corbului, a lui M. Cuciuran, curioasa bucata Pustnicul, roman adevarat, semnata cu pseudonimul Graf Valberg (M. Kog.), completeaza partea beletristica originala a Propasirii. În spiritul Daciei literare, Propasirea condamna traducerile inutile, care pervertesc gustul si n-au decît valoarea divertismentului usor. Însa aceasta respingere hotarîta a maculaturii nu trebuie confundata cu un exclusivism de orientare (asa cum s-a spus uneori). Prin faimosul apel lansat în articolul introductiv al Daciei, Kogalniceanu urmarea sa creeze la baza comertului intelectual cu strainatatea un principiu selectiv; în nici un caz, el nu preconiza

condamnarea de principiu a oricarei traduceri. O dovada o ofera chiar scrierile straine publicate în Propasirea: sînt opere de calitate, traduse într-o versiune româneasca îngrijita, interesînd direct prin continutul lor. Un alt punct programatic, enuntat la Dacia, dar pe care în fapt tocmai Propasirii îi este dat pentru întîia oara sa-l realizeze, este cel al atragerii de colaboratori din toate provinciile locuite de români. Înainte de a se înfaptui pe plan politic, unitatea nationala a fost pregatita de comunitatea culturii si de constiinta tot mai imperativa a acestei comunitati, pe deasupra frontierelor vremelnice.

Colaboratori: V. Alecsandri, P. Bals, Alecu Donici, M. Kogalniceanu, C. Negri, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, N. Balcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, A.T. Laurian, A. Muresanu. Examinînd aceasta lista de colaboratori, se vede ca, exceptîndu-i pe Heliade, Asachi si Baritiu, Propasirea a reunit pe cei mai valorosi reprezentanti ai pasoptismului. Si ceea ce nu e mai putin semnificativ, mai toti acestia au fost prezenti prin opere importante (daca raportarea o facem relativ la ansamblul creatiei proprii). Propasirea continua traditia Daciei si în privinta spiritului critic; Kogalniceanu si colaboratorii sai îsi vor aplica discernamîntul asupra culturii si moravurilor contemporane (politica fiind a priori exclusa din perimetrul preocuparilor lor). Ei întreprind o critica severa, dar impartiala, vizînd operele si nu oamenii, formulînd în numele bunului gust si al intereselor nationale, fara nici o

pretentie de a dogmatiza criteriile si de a reduce diversitatea vietii la o explicare univoca.

Notele lui Kogalniceanu, din rubrica Miscelle, ironizau emfaza romantic ori compunerea indigesta a ardeleanului A. Gavra, dar laudau piesa Iorgu de la Sadagura, scrisa de Alecsandri. Mai revelatoare, prin siguranta judecatii critice, sînt contributiile lui Alecsandri: un pamflet sarcastic si demolator împotriva stantelor epice ale lui C. Aristia si un articol elogios despre traducerea Satirelor lui Antioh Cantemir. Ambele texte, citabile în orice antologie a criticii românesti, definesc clar programul ideologic si estetic al spiritului critic pasoptist: punctul de plecare e concret, nuantele nu împiedica situarea clara de o parte sau de alta a baricadei, demonstratia e didactica si discursiva, tonul se mentine în limitele urbanitatii, chiar în ipoteza unei condamnari fara drept de apel. Desi eticul nu se disociaza de estetic,

judecata de valoare opereaza totusi exact, izvorînd dintr-un gust sigur si cultivat.

Sub raportul limbii, desi Propasirea nu-si stabileste un obiectiv determinat, ea militeaza totusi în linia bunului simt filologic, caracteristic aripii moldovenesti a pasoptismului. Nici ,,tabletele” lui Negruzzi, cu atît mai putin studiul pretentios al lui A.T. Laurian (publicat, de altfel, cu o nota de rezerva explicita a redactiei), nu ilustreaza punctul de vedere global al lui Kogalniceanu si al prietenilor sai.

Conceptia lor nu se precizeaza teoretic. Ea ne apare ca o manifestare spontana a unor oameni instruiti, aflati în curentul viu al traditiei, dar care, în acelasi timp, au luat contact cu latinitatea prin intermediul limbii franceze, si sub influenta ei, încercînd sa dea frazei românesti nerv, simetrie si claritate. Combaterea purismului lexical si a etimologismului ortografic al ardelenilor, echilibrarea importului de neologisme si adaptarea lui structurilor autohtone, se fac la Propasirea, în special pe terenul practicii, prin însusi exercitiul scrisului.

Revenind la literatura revistei, trebuie sa precizam ca ea depaseste în mod net nivelul beletristicii publicate în celelalte foi contemporane: Curierul de ambe sexe, devenit un magazin de traduceri, efectuate adesea fara discernamînt, si Albina lui Asachi, unde în special D. Gusti adapta istorii sentimentale si melodramatice, extrase din acel gen de manufactura literara pariziana (,,presse du coeur”). La Propasirea, textul original predomina, colaboratorii sînt numerosi, însumînd aproape toate valorile autentice ale scrisului contemporan. Poezia releva niste debutanti si confirma niste reputatii. Contributia cea mai marcanta o constituie,

fara îndoiala, Doinele lui Alecsandri (Baba Cloanta, Strunga, Crai nou, Andrii Popa). Pîna atunci, scriitorul nu încredintase tiparului decît doua bucati ale ciclului, una în Albina româneasca, alta în Calendarul lui Kogalniceanu. Colectia, data la iveala de Propasirea, impune nu numai o personalitate, cea mai de seama pîna la Eminescu, dar croieste poeziei noastre un drum, singurul pe care, în conditiile de atunci, putea produce creator. Daca Alecsandri era steaua în ascensiune, Gr. Alexandrescu era poetul matur, aflat deja pe pisc. El numara trei volume de versuri (1832, 1838, 1842) si colaborase la Dacia literara cu o poezie memorabila, Anul 1840. La Propasirea, gratie staruintelor lui Ion Ghica, trimite faimoasa poezie Umbra lui Mircea sau O seara la Cozia, care, prin combinarea de motive romantice: natura nocturna, ruine, proslavirea trecutului, ton confesional si, desigur, prin misterul alchimiei sonore, a ramas în constiinta contemporanilor si a posteritatii ca opera reprezentativa a lirismului pasoptist.

În domeniul prozei, Alecsandri se situeaza în fruntea tuturor prozatorilor. Contributia sa principala este spiritualul si coloratul tablou de moravuri, în forma picaresca, Istoria unui galban si a unei parale. Tot lui Alecsandri i se datoresc schitele: Calugarul si pistolul si O intriga la bal-maské, dar mai ales cunoscuta O preumblare prin munti. În comparatie cu Buchetiera din Florenta, de la 1840, Alecsandri se afla într-un progres vadit, gasindu-si aici timbrul stilistic si maniera proprie de a povesti. Istoria unui galban si O preumblare prin munti reprezinta, în proza, forta simetrica a poetului Doinelor. Socotind ca din aceeasi perioada dateaza Iorgu de la Sadagura, se poate spune ca la 1844, odata cu Propasirea, Alecsandri devine el însusi, atît în ochii celorlalti, cît si în fata propriei sale constiinte.

Bogata a fost si contributia lui Kogalniceanu (schitele istorice Un vis al lui Petru Rares, Stefan cel Mare arhitect) – simple curiozitati extrase din cronica, ramîn la periferia literaturii. Mai interesanta, din toate punctele de vedere, este nuvela Trei zile din istoria Moldovei, unde înfatiseaza întîmplari tragice, legate de pierderea Bucovinei, prin evocarea a trei episoade decisive. În afara de manierismul romantarii trecutului, literatul Kogalniceanu se lasa prea des dominat de erudit. De aici o serie de digresiuni documentare: descrieri de costume, reconstituiri arheologice. Alti prozatori sînt: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Ralet.

Traducerile publicate în paginile Propasirii sînt putine la numar si alese cu discernamînt. O situatie speciala o ocupa notele de calatorie (Cîteva zile pe munti, Satira catre mintea sa, scrise de Antioh Cantemir în limba rusa si traduse de Negruzzi si Donici.

La capatul acestei succinte incursiuni în sumarul revistei Propasirea, trebuie sa mentionam ca redactorii si colaboratorii acesteia alcatuiesc o echipa, care promoveaza un sistem coerent de vederi. Lucrul e cu atît mai izbitor cu cît tematica revistei manifesta o mare diversitate de preocupari, iar în cultura vremii precumpanea, datorita mai ales lui Heliade, o orientare eclectica. Existenta unei grupari la Propasirea, caracterizata prin elaborarea constienta a unui program unitar, se explica prin cel putin trei factori: identitatea de pozitie sociala, concordanta de vîrsta, comunitatea de idealuri. Redactorii Propasirii sînt educati la scoala celor trei mari directive ale secolului al XIX-lea: istorismul, pozitivismul, liberalismul. Formati în aceste principii si împinsi sa actioneze prin determinarea situatiei istorice concrete, pasoptistii se vor apleca asupra realitatii românesti, urmarind ca prin cunoasterea si studierea ei multilaterala sa-si defineasca mai complet locul în lume si sa contribuie efectiv la rezolvarea sarcinilor momentului.

Familia

Revista Familia. Foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni (din 5/18 octombrie 1870, va deveni ,,totodata organul publicatiunilor societatii pentru fond de teatru român”) a aparut, initial, la Budapesta, cu o periodicitate de 3 ori pe luna (seria I: 5 iunie 1865 – 17 aprilie 1880) si Oradea (27 aprilie 1880 – 31 decembrie 1906), sub redactia lui Iosif Vulcan, apoi lunar, la Oradea (seria a II-a: martie 1926 – 1929), sub conducerea unui comitet, fiind o expresie si o consecinta a diversificarii presei culturale si literare a epocii. Fara sa publice un articol-program, în primul numar, fie din motive de diplomatie publicistica (pentru a nu intra în conflict cu autoritatile), fie din spirit de modestie, este posibil ca Iosif Vulcan (1841-1906) sa nu fi facut public programul revistei, tocmai pentru a avea posibilitatea adecvarii din mers la spiritul vremii, fiindca o considera o continuatoare a tuturor încercarilor de acest fel de pîna atunci, al caror program se obliga sa-l continue si sa-l modernizeze. Într-o scrisoare catre Baritiu, datata 9 aprilie 1865, Iosif Vulcan schiteaza cîteva dintre obiectivele revistei: ,,Aceasta foaie va aduce portretele barbatilor mai vestiti cu biografiile lor, poezii, si novele

originale si traduceri de la poetii si literatii cei mai renumiti al Europei, mai departe dizertatiuni scrise în stil usor despre istorie, limba, estetica etc. Si pîna acum un numar frumos de barbati eminenti m-au onorat cu promisiunile lor de a conlucra la noua mea întreprindere literara, dar ma voi nizui a cîstiga si pe alti colaboratori. Voiesc sa dau în mîna publicului o foaie cu care dînsul sa se poata fali”.

De la aparitia primelor numere s-a adunat în jurul Familiei un cerc larg si prestigios de colaboratori, din toate partile locuite de români: Timotei Cipariu, G. Baritiu, V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, D. Bolintineanu, V. A. Urechia, I. H. Radulescu, Sextil Puscariu, Ilarie Chendi, Zaharia Bîrsan, Emil Isac, Al. Macedonski s.a. Revista oferea cititorilor, pe lînga numeroase stiri politice de actualitate, frecvente noutati si consemnari din viata literar-artistica a românilor din Transilvania, Ungaria si România. Diversitatea domeniilor de actiune se dovedeste din primul ei an de aparitie. Astfel, pe lînga nuvele originale, cum ar fi Floarea de

pe Cerna a lui Ion Sieptianu, scriere minora, excesiv romantica si naiva, Familia publica romane în traducere (Alexandre Dumas, Colombe), versuri de Victor Hugo (în traducerea lui Iosif Vulcan) sau chiar o îndrazneata transpunere în vers safic a lui D. Bolintineanu, La o femeie.

Lista colaboratorilor a fost foarte larga, ceea ce demonstreaza caracterul deschis al publicatiei, în sensul ca nu a impus restrictii de curent literar. Creatia în proza este tratata cu aceeasi libertate, tiparul cel mai frecvent fiind totusi cel de circulatie în epoca, sub forma romantismului aventuros cu accente tragice. În ceea ce priveste critica literara, redactorul avertiza, în spiritul aceluiasi bun simt de care se calauzea, ca în promovarea si selectarea valorilor, ,,vom critica opera, nu persoana”, izbutind într-adevar sa instaureze un climat de respectuoasa colegialitate între colaboratorii sai. În domeniul literaturii, se milita, îndeosebi,

pentru ferirea ei ,,de lumina rea a mediocritatilor” (I. Vulcan, 1865). Pentru încurajarea literaturii, Familia a instituit, înca de la primul ei numar, si un concurs cu premii, la care ,,poate emula orice nuvela, dar cele istorice sau cele care vor tracta despre atare datine poporale vor avea preferinta”, întrucît cultivarea sentimentelor nationale prima în cercul revistei.

Mai ales literatura de inspiratie istorica a fost serios cultivata la Familia, desi numai rareori scrierile de aceasta natura au depasit ca interes si valoare artistic momentul aparitiei lor în revista lui Iosif Vulcan. Întîmplarea a facut ca, în ansamblu, Familia, desi a promovat scrieri apartinînd tuturor genurilor si speciilor, sa nu fi publicat în paginile ei – decît cu cîteva semnificative exceptii – literatura reprezentativa pentru nivelul ei general de atunci. Predominau scrierile sentimentale, realist-moralizatoare, si mai ales cele de un romantism minor, semnate de autori precum Iulian Grozescu, Alexandru Roman, Gr. H. Grandea, I. Lapedatu etc.

Episodul cel mai însemnat din existenta Familiei, care i-a adus de fapt notorietatea, este cel legat de debutul lui Eminescu. Alaturi de poezia De-as avea, care nu depasea cu mult nivelul altor versuri publicate pîna atunci în revista, în al doilea an de aparitie (nr. 6, 1866), se citesc nu mai putin neuitatele cuvinte din subsolul paginii: ,,Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercari poetice tramise noua ne-a surprins placut” (p. 68). Poetul va trimite aici 12 poezii: De-as avea, O calarire-n zori, Din strainatate, La Bucovina, Speranta, Misterele noptii, Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, La Heliade, La o artista, Amorul unei marmure, Junii corupti, Amicului F.I. si articolul Repertoriul nostru teatral, dupa care începe sa colaboreze la Convorbiri literare. În articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în paginile Familiei (VI (1870), nr. 3, 18/30 ianuarie, p. 25-28), Eminescu a realizat o analiza de profunzime a repertoriului nostru dramatic, dinainte de 1870, dovedind nu numai o buna cunoastere a fenomenului cultural românesc si european, dar si o siguranta deplina în mînuirea mijloacelor de expresie.

Va reveni, în 1883, la Familia cu alte cîteva poezii (S-a dus amorul, Pe lînga plopii fara sot, Si daca…etc.), pentru care Iosif Vulcan îi va trimite un modest onorariu, ,,cel dintîi pentru lucrari literare pe care l-am primit vreodata-n viata”.

Nu se poate spune ca gestul revistei de a publica un prea tînar poet si de a-l primi, ,,cu bucurie”, este izolat. Foarte multi tineri aspiranti la ,,gloria poeziei” au gasit întelegere si, mai ales, spatiu tipografic în coloanele Familiei. La început, atitudinea critica a Familiei a fost timida (nu va fi prea ferma niciodata) si se manifesta mai cu seama în legatura cu miscarea presei nationale. În afara de aceste note, mai mult informative, apar modeste dispute critice, unele chiar polemice.

Dar, în general, aceste atitudini sînt prea subiective, vizînd mai ales conflicte directe si nu generalizari în creatie. În primii ani de aparitie, s-au publicat si primele încercari de sinteza asupra literaturii române. Lui Iustin Popfiu îi este reprodus discursul rostit la adunarea Asociatiunii Transilvaniei de la Cluj, cu titlul O privire fugitiva peste literatura româna si lipsa unei critice a literaturii române, omagiu festivist si generalizant (nr. 38, 1867). V. A. Urechia a publicat Miscarea literara româna în anul din urma (18671868), în care este apreciata cu generozitate proza din Familia. În sfîrsit, pentru acest început de orientare critica a revistei, amintim referirile lui Iosif Vulcan la starea literaturii române în articolul Spicuiri literare: ,,Astfel apoi nu ne putem mira, ca în prezent în literatura noastra poetica domneste cea mai mare confuziune”.

Am insistat asupra caracteristicilor stabilite de revista în primii ani de aparitie, deoarece acestea au fost definitorii pentru tot restul activitatii ei. Nu s-a schimbat nici orientarea eclectica a criticii practicate, nici criteriile de selectie a textelor, nici cercul de preocupari ale colaboratorilor sai. Al. Crisan arata în acest sens: ,,Este greu de apreciat profilul exact al curentelor, scolilor sau directiilor literare adapostite în Familia prin traduceri sau lucrari originale, de beletristica sau de stiinta a literaturii”. În aceasta nedefinire teoretica, partea de creatie era normal sa sufere fluctuatii întîmplatoare, în functie de renumele colaboratorilor. Autorii creatiilor originale în proza sau în versuri formau o masa compacta, fara prea mari diferentieri (V. Grigoriu, Iuliu Rosca, Gh. Simu – nume care nu se ridicau peste nivelul mediocritatii). Însemnata a fost si contributia femeilor la zestrea poetica a Familiei: Elena Novac, Matilda Cugler-Poni, Iulia Hasdeu, Sofia Nadejde, Veronica Micle s.a. Conform unui fenomen curios al vremii, revista nu numai ca este dedicate în mare parte femeilor, dar chiar este în buna parte scrisa de femei.

Fata de aceasta imensa coloana de poeti, prozatori, poetese si prozatoare se remarca însa si frecventa cultivare a tuturor personalitatilor literare ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea. Printre acestea, locul central îl ocupa Alecsandri, poetul cu cea mai puternica influenta asupra cercurilor poetice transilvane. Nu numai Familia, dar si alte reviste, precum Albina Carpatilor, Amicul familiei s.a., reproduc frecvent cele mai cunoscute poeme ale bardului de la Mircesti.

Pe Eminescu, Familia nu numai ca l-a debutat, dar l-a si sustinut si solicitat imediat. Poetul a publicat la Familia si o traducere din suedeza, nuvela Lantul de aur, scrisa de Onkel Adam. Tot aici i-au aparut poezii care au ramas apoi în creatia sa de baza: Din strainatate, Speranta, Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, La Eliade, La o artista, Junii corupti. Desigur, numele lui Eminescu a înnobilat existent revistei. Dar în paginele Familiei vor fi prezenti si ceilalti mari scriitori din epoca: Ion Creanga, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuta, I. L. Caragiale, G. Cosbuc, Duiliu Zamfirescu, Al. Macedonski, O. Goga, I. Agîrbiceanu. Fata de Macedonski, revista a avut o atitudine întelegatoare, oferindu-i spatiu, în vremea în care epigrama nefasta la adresa lui Eminescu l-a izolat de aproape toate cercurile literare.

În afara de literatura beletristica, Iosif Vulcan si revista sa vor dovedi un interes constant pentru teatru. El a fost unul dintre animatorii principali ai ,,Societatii pentru fond de teatru român” (Deva, 1870), careia i-a oferit spatiu publicistic în vederea promovarii propriilor principii. Pentru el, teatrul reprezenta ,,un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei”, ,,cea mai mare scoala de educatiune”, alaturi de biserica si scoala. În calitatea sa de entuziast îndrumator al miscarii dramatice din Transilvania, a scris articolul-program Sa fondam teatrul national!, la care se adauga conferintele Schite din istoria teatrului (1872), Limba si scena (1872), Literatura noastra dramatica (1875) s.a. Iosif Vulcan urmarea, în egala masura, dezvoltarea literaturii dramatice, publicînd o serie de piese originale, controlînd critic productia dramaturgilor de la noi. Revista a militat pentru un repertoriu inspirat din realitatile nationale, pentru crearea unor trupe profesioniste. A popularizat teatrul lui Alecsandri si apoi al lui Caragiale, Iosif Vulcan fiind el însusi autor de piese de teatru, Alb sau rosu?, Stefan Voda cel Tînar, reprezentate pe scena teatrului bucurestean; Iosif Vulcan, pe lînga numeroasele ,,cînticele comice”, monologuri (Copila româna, Renegatul, Ciobanul din Ardeal s. a.) a scris si comedii inspirate din viata satului (Ruga de la Chiseteu, Saracie lucie, Mîta cu clopot) sau de moravurile citadine (Secretul, Mireasa pentru mireasa, Gargaunii dragostei).

De o egala atentie s-a bucurat în paginile Familiei folclorul. Literatura populara, considerata cea dintîi manifestare a specificului unui popor, si-a revendicat un loc important în programul cultural al lui Iosif Vulcan. El redacteaza revista si calendarul Gura satului, publica la Pesta articole despre literatura populara româneasca, din care traduce în periodicele de limba maghiara. Societatea culturala ,,Kisfaludy” l-a primit ca membru extern (1871), prilej cu care a tinut discursul de receptie Poezia populara româna. De asemenea, a prefatat si a tradus în limba maghiara 30 de poezii populare, incluse în culegerea Román népdalok, scrisa în colaborare cu G. Ember si I. Grozescu. Iosif Vulcan înfiinteaza, alaturi de revista din Oradea, o alta publicatie, Sezatoarea (1875-1882), care avea drept principale preocupari culegerea si comentarea poeziei populare. În activitatea sa, Iosif Vulcan este competent sustinut de doi dintre cei mai însemnati folcloristi ai timpului: Simion Florea Marian si Athanasie M. Marienescu. Lor li se alatura: I. G. Sbiera si Simeon Mangiuca.

În ceea ce priveste limba, publicatia a plutit o vreme în apele latinismului etimologizant, apoi a oscilat spre fonetism, pentru ca, din 1882, balanta sa fie integral înclinata în favoarea unei ortografii fonetice, fapt deosebit de important în unificarea ortografiei, pentru care Familia a militat de la primele numere, cu credinta ca scriitorilor nu le este îngaduit ,,a gresi contra artei limbistice”. Din acest motiv, revista lui Iosif Vulcan a exercitat, în toata aceasta perioada, o serioasa influenta asupra miscarii de presa din Transilvania. Majoritatea revistelor literare ce vor aparea dupa Familia, pîna spre sfîrsitul secolului, adopta, de cele

mai multe ori, formele revistei lui Iosif Vulcan. De aceea, ele se înglobeaza în caracteristica unei ,,epoci” pe care am numit-o a Familiei (vezi Orientul latin (1874), Sezatoarea (1875), Lumea noua, Albina Carpatilor). În ansamblu, Familia a reprezentat un moment important în dezvoltarea presei culturale si literare românesti, în oglindirea procesului de modernizare a societatii si de consolidare a fortelor ce vor înfaptui unirea din 1918.

Tribuna

Tribuna, cotidian politic si literar, a aparut la Sibiu (14 aprilie 1884-16/29 aprilie 1903), sub coordonarea lui I. Slavici, director si redactor responsabil (1884- 1888), urmat de Septimiu Albini. Initiativa editarii ziarului a apartinut unui grup de intelectuali si de negustori români din Sibiu (Slavici, arhimandritul Nicolae Popea, I. Bechnitz, N. Cristea s.a.), care îsi propusesera de a avea o publicatie care sa reprezinte ,,curentele populare” si sa fie ,,un centru de lucrare literara”, Tribuna însemnînd, dupa opinia lui I. Breazu, ,,triumful Convorbirilor literare în Transilvania”. Prin Eminescu, Slavici a intrat în contact cu Junimea si Convorbirile literare, unde a debutat, în 1871, cu Fata de birau. Paralel cu activitatea de scriitor, Slavici a desfasurat o sustinuta activitate jurnalistica, fie în calitate de simplu redactor la Timpul (1876), împreuna cu Eminescu si Caragiale, fie ctitorind Tribuna, apoi Corespondenta româna (Bucuresti, noiembrie 1893 – aprilie 1894), spre a milita în favoarea cauzei nationale a românilor din Transilvania (publicatia îsi înceteaza aparitia în urma interzicerii de a patrunde în Transilvania, întrucît sustinea programul politic al Tribunei). În 1894, împreuna cu I. L. Caragiale si Cosbuc, scoate revista Vatra (publicatie preponderent literara, care a aparut la Bucuresti, de la 1 ianuarie 1894 – august 1896), iar în preajma si în timpul Primului Razboi Mondial a condus ziarul filogerman Ziua (1914-1915) si a colaborat, împreuna cu Arghezi, la Gazeta Bucurestilor (1916-1918), ,,editie de razboi sub ocupatie germana”, pledînd pentru neutralitatea României.

Aparitia Tribunei corespundea, deopotriva, realitatilor momentului, dar si unui deziderat mai vechi, formulat la congresul studentilor de la Putna (15 august 1871), ca românii de peste munti sa aiba un cotidian propriu, prin care sa militeze pentru unitate culturala si prin care sa ia atitudine împotriva latinismului extremist. Din punct de vedere estetic, latinismul era învinuit de lipsa gustului si a vocatiei artistice, iar în ceea ce priveste limba, acest curent lingvistic frîna unitatea limbii literare. Tribuna a adoptat, înca de la primele numere, ortografia fonetica, sustinuta de Maiorescu prin Convorbiri literare si prin Analele Academiei Române.

Înca din primii ani de aparitie, orientarea culturala a ziarului a fost vadit influentata de ideile junimiste, asemenea altor publicatii cultural-literare de la sfîrsitul secolului al XIX-lea. Principiile estetice promovate de Titu Maiorescu s-au regasit în paginile Tribunei pe aproape toata perioada aparitiei, iar corespondenta întretinuta de Ioan Slavici, primul director al ziarului, cu Maiorescu, demonstreaza afinitatile spirituale strînse dintre cei doi, fapt ce s-a repercutat benefic asupra demersurilor culturale si literare ce vor prinde viata în paginile noului cotidian. Iata ce scria Maiorescu într-un articol din Tribuna, reprodus din Convorbiri literare: „…cultura artelor nu se pregateste, dupa cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci

din jos în sus si precum coroana înflorita la înaltimea copacului îsi are radacinile de hrana în patura pamîntului, asa arta cea mai desvoltata îsi primeste sucul trainiciei din vieata populara în toata naivitatea ei inconstienta; de aceea si trebuie sa fie nationala; iar dialectele îndeosebi sînt un isvor de întinerire pentru toata fiintarea limbei literare”. Orientarea projunimista s-a resimtit mai ales în chestiunea ortografiei si a limbii literare, redactorii Tribunei, alaturi de cei de la Telegraful român, fiind printre primii în adoptarea ortografiei fonologice maioresciene, în combaterea etimologismului si a stilului greoi al publicistilor ardeleni, impregnat de constructii straine de spiritul limbii române.

Programul Tribunei, pe al carei frontispiciu Slavici înscrisese celebra deviza: ,,Soarele pentru toti românii, de la Bucuresti rasare”, prelua sau se ralia la tot ce se facuse bun în alte publicatii (Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Familia etc.), propunîndu-si, în principal, sa lupte pentru trezirea constiintei nationale a românilor din provinciile ocupate, pentru drepturile lor elementare, pentru unitate culturala. În conditiile vitrege ale dualismului austro-ungar, Tribuna si-a îndreptat eforturile spre ,,organizarea si conservarea si perfectionarea noastra interna, pentru scopul de a ne fortifica intelectualminte, moralminte si materialminte”, în vederea unor activitati decisive. În ciuda unor mari adversitati si persecutii, a unor rasunatoare procese de presa, revista a continuat sa fie pîna la disparitie (1903), ceea ce o arata si numele.

Periodic al ,,curentelor populare” si ,,voind a contribui, pe cît ne iarta puterile, la întarirea vietii noastre literare, intrate în timpul din urma într-un stadiu de întristatoare stagnatiune”, Tribuna s-a constituit într-un ,,centru de lucrare literara, în care se întîlnesc talentele de la noi, lucreaza împreuna, se încurajeaza unele pe altele si stabilesc prin lucrarea lor punctul de plecare al dezvoltarii noastre literare, care nu poate sa fie decît în poezia noastra poporala”. Fiind o gazeta nesubventionata, dependenta direct de numarul abonatilor, cei care s-au succedat la conducerea ei au cautat, înca de la primele numere, sa gaseasca o formula jurnalistica echilibrata, predominant fiind spatiul acordat articolelor politice sau celor cu tematica sociala, culturala si economica, fara a se neglija publicistica de popularizare si de divertisment. În general, ca si în cazul altor periodice, s-a teoretizat mai putin si s-a actionat mai mult, chiar cu o perseverenta diferentiatoare. Culegerea creatiei populare a fost stimulata prin felurite apeluri si chestionare, îndrumari si programe, dar mai ales prin publicare directa. Au publicat poezie, proza, teatru, Ion Pop-Reteganul, Gr. Sima, I. Urban-Jarnik, Valeriu Braniste si multi altii, tribunistii intentionînd sa realizeze chiar o ,,geografie a creatiei populare românesti”. Mai ales în materie de proza, multi dintre acestia prelucrau masiv, încurajati tacit de Slavici, care vedea în asemenea încercari posibilitatea de a stimula dezvoltarea ,,novelei” nationale. Tribuna si-a impus, înca din primii ani, un adevarat program literar, avîndu-se în vedere, mai întîi, asezarea limbii române pe adevarata ei baza.

În domeniul literaturii, revista îsi avea ,,forta” ei literara, care a stat la baza alcatuirii ,,Bibliotecii poporale” a Tribunei, în care se republicau scrierile aparute mai întîi în foiletonul ziarului (între anii 1884-1887 si 1890 s-au tiparit 46 de brosuri). Dupa exemplul gazetarilor din Moldova si Muntenia, redactorii ziarului au tiparit un calendar (Calendarul poporului) si mai multe suplimente consacrate sarbatorilor traditionale (1896, 1897), dar si un supliment literar, oferit gratuity cititorilor, Tribuna literara (1900-1902). Se cuvine însa subliniat faptul ca literatura Tribunei a cîstigat destul de mult în însemnatate odata cu primele colaborari ale lui Cosbuc (Filozofi si plugari, 1884) si apoi cu intrarea lui în redactie (1887). Articolele, poeziile, baladele, povestile versificate si traducerile poetului au ridicat în mod considerabil nivelul literar al revistei. Aici va publica poeziile: Fulger, Craiasa zînelor, Mînioasa, Numai una, Fata morarului, Nunta Zamfirei, Trei, doamne, si toti trei…, Rea de plata si altele (în 1888 îi apar 35 de poezii), care-l impun tot mai mult constiintei publice românesti ca pe un nou si valoros poet. Cosbuc va retine extrem de putin din ce a publicat pîna în 1887si va fi suficient de riguros cu poeziile de dupa aceasta data, aparitia lor masiva în Tribuna avînd un mare efect, atît în impunerea lui ca poet, cît si în consolidarea prestigiului revistei. Tribuna a publicat, în acelasi timp, operele celor mai cunoscuti scriitori români (C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. L. Caragiale), pentru a oferi cititorilor adevarate modele de creatie, stimulînd astfel gustul pentru lectura, prin publicarea unor opere de calitate, originale, pe linia unei traditii deschise de Gazeta de Transilvania, Foaie pentru minte, inima si literature sau Familia. Nu acelasi lucru se va întîmpla în ultimii ani de aparitie, cînd creatiile

originale vor fi tot mai rare în coloanele Tribunei, ceea ce a condus si la o difuzare limitata, care, mai ales dupa anul 1896, devine un ziar de provincie, în care domina informatia de interes strict local. Meritul cel mai mare al redactorilor de la Tribuna a fost acela de a fi contribuit la raspîndirea în Transilvania a poeziei lui Eminescu, prin republicarea versurilor si prin comentarea operei poetului (studii scrise de G. Bogdan-Duica, V. Goldis, A. C. Domsa, versuri dedicate lui Eminescu de catre Al. I. Hodos).

În Tribuna au aparut, de asemenea, numeroase traduceri, cele mai multe de buna calitate, din Lessing (Laocoon), Goethe, Byron, Dickens, Flaubert, Jules Verne, A. Daudet, E. Zola, Goldoni, G. Carducci, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev s.a.

Convorbiri literare

La 1 martie 1867, a aparut la Iasi, în redactia lui Iacob Negruzzi, caruia îi apartine ,,botezul” publicatiei (titlul fusese ales, probabil, din traditia periodicelor iesene: Dacia literara si România literara), si sub conducerea spirituala a lui Titu Maiorescu, revista Convorbiri literare, care va domina, aproape trei decenii, viata literara si publicistica româneasca. Revista a aparut, mai întîi, bilunar (1 martie 1871 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), perioada ieseana, apoi la Bucuresti, lunar (aprilie 1885; iulie – august 1916; ianuarie 1919 – februarie-martie 1944.

Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, lipsa unei serioase publicatii literare era resimtita acut în mediile culturale. Rolul unei asemenea publicatii, de înalt nivel artistic si stiintific, nu-l putea îndeplini nici una din foile – de altfel numeroase – ale timpului, foi politice, didactice, reviste-magazin sau reviste predominant stiintifice, în care literatura era, uneori, un simplu accident. Dupa Unirea Principatelor, literatura intrase într-un moment de oboseala si de complacere în mediocritate. Circulau traducerile proaste din autori straini, obscuri. Paralel cu

acest fenomen de invazie a unei pseudoliteraturi, nepotrivite cu spiritul si realitatile sociale ale vremii, se petrecea în literatura originala, în speta în poezie, o anemiere nu mai putin pernicioasa. De la afirmarea cetateneasca la tribuna, de la deschiderea spre social, poezia se retrage rasucindu-se spre interior, devine intimista, lîncezeste în conventionalism liric. Poemul de larga respiratie al lui Bolintineanu, Conrad (1867), sau o poezie remarcabila ca Poetul murind (1866), a lui Heliade, sînt doar cîntecul de lebada al unor poeti care de mai multi ani taceau sau sporeau lirica anosta a vremii cu texte nesemnificative. Poezia patriotica, din preajma anului 1848 si a Unirii, semnata de poeti de frunte, este continuata în aceasta perioada de tranzitie de catre poetastri de ocazie care pastrau doar o înflacarare exterioara si artificiala si un învelis gaunos de vorbe umflate.

Aparitia Convorbirilor, dupa cum se stie, îsi are embrionul în constituirea la Iasi a cenaclului Junimea. Întîlnirile unor tineri intelectuali ieseni, multi cu studii în strainatate, cu scopul împartasirii unor impresii de lectura sau al citirii de texte literare proprii, se organiza la început spontan, avînd un caracter izolat si închis, dar de reactie, mai mult sau mai putin evidenta, fata de literatura epocii. Se tineau prelegeri la Universitate. Constituirea Junimii exprima dorinta si hotarîrea unor intelectuali fini si competenti de a produce un reviriment în literatura, întreprindere care, cu unele contradictii si oscilari ideologice, se va dovedi eficace si salutara.

Ideea redactarii unei reviste literare, care sa fie exprimarea estetica a ,,Junimii”, i-a

apartinut lui Iacob Negruzzi si s-a concretizat în anul 1867. Importanta revistei Convorbiri literare se releva si se impune în constiinta posteritatii, la distanta de aproape un secol si jumatate, atît prin continut – adevarata antologie de valori beletristice – cît si prin tinuta, avînd aparitia cea mai îndelungata si periodicitatea cea mai regulata (apare regulat pîna în 1944).

Preluînd (în primii 17 ani) formatul României literare, cititorii Convorbirilor îsi declara revista o continuatoare, în idei si teluri, a acesteia.

Articolul-program, publicat în fruntea primului numar, aprecia momentul aparitiei

Convorbirilor ca un moment favorabil unei reînvieri a ocupatiilor literare. Politica era socotita potrivnica artei si stiintei: ,,În mijlocul agitatiunilor politice de care fura cuprinse toate spiritele în România, miscarea literara sustinuta înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute si pretuite de toata societatea, a încetat cu totul”. În reclamarea descendentei din România literara se pierdea însa din vedere ca preocuparea centrala a revistei lui Alecsandri fusese raspîndirea ideii Unirii si afirmarea nationalitatii românilor, raspunzîndu-se astfel unor cerinte politice acute.

Precizînd scopurile revistei, ,,de a reproduce si raspîndi tot ce intra în cercul ocupatiunilor literare si stiintifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramura a stiintei, de a da sama despre activitatea si producerile societatilor literare, în special a celei din Iasi”, redactorul Convorbirilor îl adauga si pe acela ,,de a servi ca punct de întîlnire si înfratire pentru autorii nationali”, într-o formulare, daca nu identica, foarte apropiata de cea cuprinsa în mesajul României literare, cu ani în urma.

Preocuparea dominanta a revistei (în primii 27 de ani) a fost cea literara, marea majoritate a materialelor publicate apartinînd beletristicii sau esteticii, completate cu studii si informari din domeniul istoriei, filosofiei, filologiei etc. Pe linia acestei preocupari, fie promovînd mari talente, fie enuntînd si difuzînd, prin articole teoretice sau de critica, principii si norme de orientare si de apreciere estetica, revista Convorbiri literare a însemnat, atît prin conducatorul ei spiritual Titu Maiorescu, cît si prin tinuta, nivelul si calitatea generala a cuprinsului, un factor decisiv pentru înviorarea unei vieti literare stagnante.

Fiind revista literara a cercului conservator, recunoscut ca atare (Junimea constituia, oficial, începînd din 1871, aripa tînara a Partidului Conservator si furniza ministri pentru diverse combinatii guvernamentale), publicatia nu putea fi absolvita de o coloratura politica, chiar daca aceasta a fost oarecum disimulata.

Aceasta orientare ideologica, oarecum contradictorie, este evidenta, mai ales, în

articolele teoretice si se va mentine pe tot parcursul perioadei 1867-1894.

Ideea neoportunitatii ideilor politice, si inclusiv a patriotismului, în poezie, generata de maculatura patriotarda care invadase viata literara în preajma aparitiei Convorbirilor, este înlaturata atunci cînd versuri valoroase sub raport estetic fac dovada ca, în masura în care e un sentiment adevarat si adînc, patriotismul poate fi ,,nascator de poezie”. Teza autonomiei esteticului, care cerea ignorarea existentei individuale a creatorului, a conceptiilor sale ideologice, filosofice sau morale, n-a împiedicat pe nici un scriitor de talent s-o ,,încalce” si sa fie bine primit si chiar solicitat la Convorbiri. De fapt, sistemul estetic riguros, impus de Maiorescu si preferat de revista ieseana în exprimarea ei artistica, precum si în raporturile ei cu celelalte publicatii literare, a fost de prima necesitate într-un stadiu al literaturii noastre cînd se impunea selectia, separarea frumosului de urît. Mult discutata rigiditate a unei critici ,,judecatoresti”, normativa si sententioasa, intuita de Maiorescu, lasa – în fapt – porti larg deschise frumosului autentic. Însusi Gherea – care va sanctiona adesea, confundîndu-i sau interpretîndu-i eronat, termenii critici folositi de Maiorescu – a recunoscut ca, prin critica sa exigenta, mentorul Junimii a stat ,,de straja înaintea edificiului literaturii”.

Dragostea reala pentru limba si literatura româneasca, cu un gust sigur, fin si necrutator cu impostura, o aptitudine cu totul deosebita pentru frumosul artistic, l-au îndepartat pe Maiorescu (si implicit revista ctitorita de el) de un estetism rigid. Situarea artistului într-o zona purificata de atingerile cu realitatea sociala face loc celei mai sincere pretuiri a folclorului. Tot astfel teza ,,formelor fara fond” – contrafort al întregului bastion teoretic junimist –, în numele careia erau respinse unele înnoiri, sub cuvînt ca ar fi formale, coexista cu aspiratia la întelegerea ideilor ,,ce omenirea întreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin pastrarea si accentuarea elementului national”. Lasînd la o parte ambiguitatile de ordin politic,

oscilarile si indeciziile de ordin filosofic, e necesar sa fie subliniat efortul conducatorilor revistei de a promova talente autentice si de a margini activitatea acesteia la sfera literara.

În cei 27 de ani de la aparitie, pîna la schimbarea directoratului, nu se poate vorbi de etape, în sensul unor cotituri radicale în orientarea ideologica a revistei. Dimpotriva, se impune atentiei caracterul compact, omogen. Evolutia Convorbirilor nu cunoaste etape delimitate cu strictete, si orice împartire nu poate fi decît arbitrara. În anii de pîna la aparitia lui Eminescu, colaborarea lui V. Alecsandri si publicarea Pastelurilor – moment în acelasi timp culminant în creatia bardului, cît si în peisajul poetic convorbirist preeminescian – dau stralucire revistei. Accentul cade însa pe articolele critice si estetice maioresciene, care sînt

un fel de consolidare a spiritului critic, începînd cu studiul O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867, trecînd la Critica ortografiei lui Cipariu (1867), la aprecierea Poeziilor populare adunate de V. Alecsandri (1867), la anatemizarea felului în este folosita Limba româna în jurnalele din Austria (1868) si sfîrsind cu studiul Directia noua în poezia si proza româna, din 1871-1872. Raportata la momentul aparitiei si la evolutia spiritului critic în literatura noastra, O cercetare critica asupra poeziei românesti de la 1867 a avut o importanta greu de apreciat altfel decît la superlativ. E o treapta începînd de la care literatura româna – în

speta, poezia – a avut alte legi de judecata, decît pîna atunci.

Principiile estetice stabilite de Maiorescu pentru întelegerea si depistarea frumosului devin instrumentul unei discipline – critica literara – care abia trecea, la noi, dintr-o faza empirica, în cea stiintifica. Titu Maiorescu raspundea unuia dintre punctele cuprinse în articolul-program: critica serioasa a operelor literare aparute – iar asprimea sa nu poate fi nici o clipa suspectata de rea-credinta. Dorinta lui Maiorescu de a primeni aerul statut al unei poezii lesietice este întru totul îndreptatita, iar indignarea lui împotriva urîtului, acceptat ca frumos, este justificata. Bunele sale intentii critice sînt la un moment dat alterate de iritarea

omului de gust, care, înecîndu-se în platitudinile prozaice pe care le analiza, în figuri de stil ridicole si în trivialitati, este excedat de scormonirea exemplelor necesare teoretizarii despre cum nu trebuie sa se scrie versuri: ,,Majoritatea poetilor români nu merita numele ce si-l uzurpa; din productiunile lor se vede numai o fantezie seaca de imagini originale si o inima goala de simtiri adevarate, si mai bine le-ar fi fost lor si noua daca niciodata nu ar fi luat pana în mîna si nu ar fi latit în public productiunile lor nedemne de limbajul muzelor”. Munca de asanare revine criticii literare: ,,O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cîte au mai ramas si sa le distinga de cele rele, si, curatînd astfel literatura de abundenta erorilor, sa prepare junei generatiuni un cîmp liber pentru îndreptare”.

Din poezia preconvorbirista nu gasea suficiente productii acceptabile pentru alcatuirea unei antologii. Cele sase volume din Lepturariu lui Aron Pumnul i se pareau o gluma, ,,caci în aceasta colectiune, dupa cum se vede, sub literatura se întelege adunarea tuturor literelor imprimate si chiar neimprimate, si în acest mod se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeasi valoare”. Totusi, publicîndu-si studiul în volum, Maiorescu adauga o antologie de versuri semnata de Gr. Alecsandrescu, A. Donici, Alecsandri, Bolintineanu, A. Sihleanu s.a., facînd dovada ca nu socotea nula toata poezia preconvorbirista.

Publicarea pe prima pagina a Convorbirilor a poeziei lui Eminescu, Epigonii, este si ea o marturie a respectului pentru înaintasii elogiati de poet, fireste, cu diferentierile de rigoare. De altfel, aparitia lui Eminescu la Convorbiri marcheaza începutul unei noi etape. Dupa 1871, membrii fondatori ai Junimii au fost atrasi din ce în ce mai mult de practica politicii curente: Titu Maiorescu a devenit deputat, apoi ministru, iar în 1874 s-a mutat la Bucuresti. Nu s-a rupt însa definitiv de activitatea ieseana; facea, din cînd în cînd, drumul de la Bucuresti la Iasi ca sa ia parte la cîte o sedinta a Junimii, încearcînd constituirea unei Junimi bucurestene. Colaborarea lui la Convorbiri devenise însa sporadica.

Aproape un deceniu, pîna în preajma anului 1880, cînd Eminescu se mutase la Bucuresti în redactia Timpului si cîtiva ani dupa, Convorbirile au cunoscut o etapa de mare înflorire (,,etapa marilor clasici”), dominata net de personalitatea eminesciana, dar beneficiind si de colaborarea prestigioasa a lui Ion Creanga si Ion Slavici. În 1879, îsi începea aici publicarea comediilor I. L. Caragiale. Vasile Alecsandri continua si el – chiar daca raspundea concomitent solicitarilor altor publicatii, cu alt program si alte convingeri – sa onoreze staruitor paginile revistei cu semnatura sa (este epoca legendelor istorice, urmate de poeziile patriotice, inspirate de Razboiul pentru independenta). În anul 1885, sediul revistei s-a mutat la Bucuresti; cuprinsul revistei, ca si compozitia colaboratorilor, devenind treptat eclectice.

O preocupare staruitoare a Convorbirilor a constituit-o problema limbii române, din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Revista Junimii a continuat, cu argumente stiintifice, lupta începuta de Alecu Russo si V. Alecsandri împotriva curentelor latiniste, combatînd cu vehementa dictionarul elaborat de I. C. Massim si A.T. Laurian. În ceea priveste îmbogatirea vocabularului, ei recomandau limba vorbita de popor si lexicul limbilor romanice. Contributia adusa la constituirea unei limbi literare unitare a fost remarcabila, fiind promovate consecvent numai acele opere care se conformau principiilor junimiste. De un mare folos au fost scrierile lui V. Alecsandri, al carui prestigiu a sporit influenta revistei.

Maiorescu a contribuit si el în chip deosebit la unificarea limbii, mai ales prin articolele, Limba româna în jurnalele din Austria (1868) si În contra neologismelor (1881), dupa cum tot el are mari merite în stabilirea premiselor stilului belletristic românesc modern, prin articolele Betia de cuvinte în Revista conteimporana (1873) si Oratori, retori si limbuti (1902). O importanta aparte a acordat revista problemelor de ortografie, reusind sa opreasca tendintele latiniste si sa impuna un fonetism temperat, adoptat ulterior pe întreg teritoriul de limba româna.

Continuînd orientarea celor mai multe din publicatiile anterioare, Convorbiri literare s-a preocupat în mod deosebit de folclor, considerat ca expresie a caracterului national. De aici tendinta de a-l aseza la temelia literaturii culte si a limbii noastre literare. Prezenta lui V. Alecsandri a sporit interesul, deja existent, al convorbiristilor fata de folclor, în care ei vedeau si un bogat izvor de inspiratie, asa cum reiese din ampla prezentare pe care Maiorescu o face volumului lui Alecsandri, Poezii populare ale românilor (1868). Treptat, revista ajunge sa grupeze pe cîtiva valorosi folcloristi, contribuind la orientarea folcloristicii noastre catre principiile moderne ale culegerii si interpretarii literaturii populare. O pozitie categorica afirma A. Lambrior, în studiul Literatura poporana (1874), unde sustinea necesitatea culegerii nu numai exacte, dar si în totalitate a variantelor, spre a se putea alcatui un corpus de texte, util pentru studiile etnografice, istorice si lingvistice.

În paginile Convorbirilor literare au aparut si numeroase lucrari de filozofie, logica, morala, istorie sau psihologie. Lasînd la o parte propagarea darwinismului, comuna cu a altor reviste din epoca, ramîne ca particularitate a revistei junimiste publicarea unor încercari de metafizica, ca acelea ale lui Vasile Conta, sau prezentarea doctrinei schopenhauriene, mai ales prin intermediul lui Titu Maiorescu. Prin promovarea unui judicios spirit critic, Convorbiri literare a contribuit, în mare masura, la dezvoltarea vietii literare a României. A fost ajutata, întru aceasta, de o suma de reviste aliate, care si-au însusit programul ei, cum ar fi: Telegraful român, Tribuna, Orientul român, chiar Familia si Gazeta Transilvaniei.

Alte periodice i-au fost adversare de la bun început, mai ales dupa aparitia articolelor critice ale lui Titu Maiorescu. Ca urmare, Convorbiri literare a avut de sustinut cîteva polemici – ce au produs un mare rasunet – cu Revista contemporana, Columna lui Traian, Contemporanul, Literatura si arta româna.

Exercitîndu-se în planuri multiple, în toate provinciile românesti, unde revista a patruns de la cel dintîi numar, influenta Convorbirilor literare asupra culturii si literaturii române a fost decisiva.

CAPITOLUL III.

STUDIU DE CAZ – ,,Veteranele” presei românesti: Albina româneasca (1829) si Curierul românesc (1829)

Daca timp de cîteva decenii centrul tuturor proiectelor pentru înfiintarea presei românesti a fost Transilvania, iar încercarile care s-au facut aici aveau în vedere si pe cititorii de dincolo de Carpati, începînd cu sfîrsitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, intelectualii din Moldova si Muntenia încep sa ia initiativa pentru crearea unei jurnalistici proprii. Profitînd de faptul ca la Iasi aparea o foaie volanta cu titlul Novitale de la armie (au fost tiparite, în luna mai, trei asemenea foi), avînd scopul de a informa publicul despre operatiunile armatelor rusesti. Gh. Asachi, care era implicat în aparitia acestor foite, fiind bun

cunoscator al limbii ruse (stirile erau reproduse din ziarele rusesti si austriece), anunta din partea redactiei pe eventualii ,,prenumeranti” ca va scoate o gazeta ,,fara sminteala”, de la 1 iunie 1829 la 15 ianuarie 1830. Albina româneasca, ,,gazeta politico-literara”, a avut o aparitie bilunara (1 iunie 1829-24 noiembrie 1858, cu întreruperi, de la 8 ianuarie – 7 decembrie 1833 si de la 30 iunie 1835 – 3 ianuarie 1837), Gh. Asachi fiind fondatorul si directorul ei, iar ca redactori avîndui pe Gh. Saulescu, Th. Codrescu si V. Fabian-Pop.

Cu o luna înainte, Ion Heliade Radulescu, în calitatea sa de fondator, editor si proprietar (redactori sînt Costache Balacescu, A. Popovici, I. Brezoianu si I. D. Negulici), tiparise, la Bucuresti, Curierul românesc, ,,gazeta politica, administrativa si culturala”, începînd cu data de 8 aprilie 1829 (în prima serie de aparitie, 8 aprilie 1829 – 19 aprilie 1848, gazeta are 1 – 4 numere pe saptamîna, iar la reaparitie, 29 noiembrie – 13 decembrie 1859, sînt tiparite numai cîteva numere). Conceput ca un periodic de informare, ziarul avea menirea sa difuzeze stiri în limba româna, fapt pe care scriitorul îl sublinia suficient de apasat: ,,Ne

aflam în pamîntul nostru si traim sub legile si ocîrmuirea noastra”. De asemenea, intentiile lui enciclopedice vizau un public eterogen, de diverse profesii, de la negustori, plugari, ostasi, la oameni de litere si filosofi: ,,Folosul Gazetei este de obste si deopotriva pentru toata treapta de oameni: într-însa politicul îsi pironeste ascutitele si prevazatoarele sale cautaturi si sa adînceaza în gîndirile si combinarile sale; aci, linistitul literat si filozof aduna si pune în cumpana faptele si întîmplarile lumii, îndraznetul si neastîmparatul razboinic se desavîrsaste într-însa povatuinduse din norocirile sau gresalele altor razboinici; bagatorul de seama negutator dintrînsa îsi îndrepteaza mai cu îndrazneala spiculatiile sale, pîna cînd în sfîrsit si

asudatorul plugar, si el poate afla aceea ce înlesneste ostenelile sale si face sa umple cîmpurile de îmbilsugatoarele sale roduri. Nu este nici o treapta; nu este nici o vîrsta care sa nu afle placere si folos într-aceasta aflare vrednica si cuviincioasa cuvîntarii omului, adica în Gazeta”.

Pentru partea literara, Curierul intentiona sa publice ,,însemnari pentru cresterea si sporirea literaturii românesti”, promisiune ce nu a fost respectata decît sporadic, iar la reaparitia sa, din februarie 1836, partea literara lipseste în mod programatic, urmînd sa fie tiparita în Muzeul national, care devine un fel de anexa a Curierului românesc. Neavînd suficienta experienta publicistica, Heliade îi da o tinuta grafica greoaie, ceea ce face ca publicul cosmopolit al capitalei sa prefere înca ziarele frantuzesti si grecesti. Spre a salva situatia, el va apela la alte formule scotînd Adaos literar (1830 – 1832), Foaie oficiala (1832), Muzeul national (1836- 1838), apoi Gazeta Teatrului National (1835-1836) si Curierul de ambe sexe (1837-1847), reviste de tip magazin continînd multe traduceri.

Precursor al presei literare românesti, Curierul de ambe sexe. Jurnal literar (apare bilunar: periodul I: 1837-1838; periodul II: 1838-1840; periodul III: 1840-1842; periodul IV: 1842-1844; periodul V: 1844-1847), supliment al Curierului românesc, este considerat ,,prima revista literara din Tara Româneasca” si a fost gîndit ca o revista-magazin, care sa alterneze o editie pentru barbati (literatura, politica economie, industrie si ,,oarecari povestiri”) cu

alta pentru femei (sfaturi gospodaresti si pedagogice, povestiri religioase si moralizatoare). Fara a pune în aplicare separarea anuntata, Curierul de ambe sexe a fost, în primii ani, o revista eterogena, unde se regaseau foiletoane, nuvele si povestiri melodramatice, traduse din revistele straine, fara o selectie riguroasa.

Scopul declarat al revistei era de ,,a servi de arhiva la istoria literaturei si limbei noastre, cît si a recomanda românilor literele strabunilor lor, literele lor proprie nationali, a-i face a se deprinde, cu dînsele, a le onora si a le ama, a-i face a vedea si cunoaste într-însele limba nationala si unitara în tot adevarul si în toata natura ei”(Catre d. prenumeranti). Aparuta cu trei ani înaintea Daciei literare , revista a avut un evident program iluminist, cu accent pe problemele literaturii, moralei si artei, pe rolul traducerilor din literatura universala în dezvoltarea literaturii nationale (în Curierul românesc, Heliade a publicat doua articole, Chemare catre folos, facere de bine si glorie, Început de Biblioteca universala, în care stabileste un program al traducerilor pe care îl realizeaza, partial, în Curierul de ambe sexe).

Exagerarile lingvistice ale lui Heliade (dupa 1840), ca si conflictele personale cu

liderii vietii culturale din Muntenia, au facut ca revista sa fie mai putin reprezentativa în plan literar. Orientarea culturala si literara a Curierului de ambe sexe coincide, în mare parte, cu a celorlalte publicatii ale lui Heliade. În revista au aparut articolul Critica literara si studiile Paralelism între limba româna si limba italiana (1840), Paralelism între dialectele român si italian sau Forma ori Gramatica acestor doua dialecte (1841), au fost retiparite scrisorile sale catre C. Negruzzi si Petrache Poenaru, apelul pentru o ,,Biblioteca universala” de traduceri

si de texte reprezentative care sa ilustreze ideile culturale, estetice si literare ale lui Heliade. În afara textelor amintite, el este si autorul unor poezii, al numeroaselor note, cronici si articole care vizau dezvoltarea literaturii: a publicat aici Zburatorul (periodul IV), Domnul Sarsaila autorul, fragmente din epopeea neterminata Michaida (periodul V), traduceri din Byron (Melodii ebraice), Torquato Tasso (Gerusalemme liberata), Homer, Pindar, Sapho, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan (periodul V). Alti colaboratori: C. Negruzzi, traduceri din Puskin (Salul negru), poemul Aprodul Purice, schita autobiografica Cum am învatat româneste, nuvela Au mai patit-o si altii (semnata Carlu Nervil), D. Bolintineanu (O fata tînara pe patul mortii), Alecsandri (Poezii moldave: Baba Cloanta, Sora si hotul), Alecu Donici (Pastorul si trîntorul), Cezar Bolliac (O dimineata pe Caraiman).

Asachi va edita, la rîndul sau, un supliment literar, sub titlul Alauta româneasca, apoi o revista de popularizare stiintifica, Icoana lumei (1840) si un saptamînal bilingv, Spicuitorul moldo-român (Le glaneur moldo-valaque), în 1841. Alauta româneasca, supliment literar al Albinei românesti, a avut, initial, o aparitie neregulata (14 martie 1837 – 3 februarie 1838), sub redactia lui Asachi, care nu reuseste sa-i asigure periodicitate si nici sa-i gaseasca un program care sa depaseasca faza diletanta si didactica a unei literaturi ,,tîntitoare în folosul învataturilor”, apoi bilunar (1 iulie – 1 septembrie 1838), sub coordonarea lui Mihail Kogalniceanu, impunîndu-se datorita faptului ca a adunat în jurul ei pe cei mai reprezentativi scriitori ai epocii. Meritul de a fi preluat si continuat initiativa lui Asachi, pîna la transformarea ei într-o adevarata revista literara, i-a revenit lui Kogalniceanu, care, dupa aprecierile lui Iorga, a fost ,,omul care încearca noua presa moderna în formele cultural revolutionare din tarile noastre”. Lirica publicata este, în general, de factura preromantica (C. Negruzzi, Ionica Tautu s.a.), fie anacreontica (Gh. Asachi, Manolachi Draghici). Scrierile în proza sînt mai putine: note de calatorie (C. Negruzzi), povestiri cu subiect oriental, scrisori etc. Deosebit de bogata este rubrica traducerilor din Schiller (Kogalniceanu), Martial (Asachi), Voltaire. Putinele pagini de critica din Alauta româneasca, datorate lui Kogalniceanu, premerg curentului de la Dacia literara, afirmînd importanta istoriei nationale pentru asimilarea, pe un articulat fond autohton, a elementelor utile din civilizatiile straine. Fiind prima revista din Moldova, consacrata exclusiv literaturii, Alauta româneasca a fost, cu deosebire prin cea de-a doua serie (1 iulie 1838, sub redactia lui M. Kogalniceanu), si cea dintîi tentativa însemnata de afirmare a elementului autohton în literatura. Kogalniceanu, într-un articol pe marginea Catehismului scris de Neofit Scriban, propunea înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Literatura publicata în paginile revistei impunea de la început observatia ca Alauta facea tranzitia catre Dacia literara, pe care o anticipa mai mult prin idei, decît prin calitatea poeziei si a prozei; Kogalniceanu publica chiar de la început destule traduceri de literatura frivola, pe gustul neevoluat al cititorilor, încercînd apoi sa-l apropie pe cititor de capodoperele literaturii universale.

Aceste prime periodice românesti, cu un ritm de aparitie normal si izvorînd din realitati social-politice precise, se adresau unui public larg, a carui audienta o cautau. Trecînd peste greutatile inerente începutului, ele vor reusi sa impuna treptat ideea de presa, necesitatea schimbului de pareri si a informatiei politice si culturale.

Referindu-se la aparitia gazetei în limba nationala, Eugen Lovinescu observa:

,,Spiritul public era pregatit si o astepta. De n-ar fi fost Asachi si Eliade s-ar fi ivit poate alti initiatori. Istoria tine însa seama numai de fapte si nu de posibilitate; meritul lui Asachi ramîne nestirbit: el a tradus în fapta o nevoie simtita”83. Atît Heliade, cît si Asachi erau, de altfel, constienti ca dau viata unei dorinte vechi a românilor, si o spun deschis în cuvintele introductive din primele numere ale celor doua gazete.

În Înstiintarea care preceda primul numar al Curierului românesc, Heliade deplîngea, pe de o parte, situatia anterioara, cînd la noi nu exista ,,acest vestitor de obste, de atîtia ani cunoscut, de neaparata trebuinta în luminata Europa”, iar, pe de alta parte, sublinia, într-un stil patetic, binefacerile pe care le poate aduce presa în limba nationala: ,,Acuma poate cineva vedea pe simtitorul rumân curgîndu-i lacrami de bucurie, vazînd în toate casele batrîni, tineri, barbati, femei, învatati, si mai de rînd, îndeletnicindu-se si petrecînd cu Gazeta în mîna, si înmultindu-si ideile, avînd cunostinta si tiind un sîr de întîmplarile lumii. Va putea cineva vedea înca si pruncii cei mici lasîndu-si jocurile lor cele nevinovate si adunîndu-se împrejurul mumelor si tatilor lor ca sa citeasca ei singuri sau sa asculte Gazeta”.

Asachi atragea atentia, mai clar chiar decît Heliade, ca publicarea gazetelor satisfacea o veche dorinta a românilor, dorinta era a lui Molnar, Iorgovici, Micu, Sincai, Maior, a lui T. Racoce si Alexe Lazaru, a lui Dinicu Golescu si I. M. C. Rosetti, a tuturor acelora care trebuiau sa se informeze din gazetele straine, cu umilinta în suflet, asupra unor fapte care se petreceau pe pamîntul tarii lor, sau de care era legata propria lor patrie. Obiectivele pe care si le propun cele doua gazette marcheaza o evidenta unitate de opinii si de preocupari.

Prima perioada din activitatea literara a Albinei românesti, adica cea desfasurata înainte de aparitia Alautei românesti, este cît se poate de modesta. De altfel, partea literara a unui jurnal românesc, între 1829-1849, era aproape fara exceptie, foarte mult deosebita de ceea ce întelegem astazi prin literatura, aceasta fiind înteleasa într-un sens destul de larg. Ea cuprindea cam tot ceea ce depasea sfera informarii administrative si asupra evenimentelor la ordinea zilei, prin urmare si partea stiintifica, chiar daca nu era vorba de stiintele umaniste. Desi relativ restrînsa, creatia artistica publicata în paginile sale era secondata pe alocuri de interesante

consideratii de critica si teorie literara. Beneficiar al unor lectii sistematice de poetica, pictura si sculptura, în perioada studiilor la Roma (1808-1812), Asachi aducea, pe lînga un classicism structural, un clasicism întemeiat pe frecventarea directa a anticilor, cu precadere a celor latini. El aspira spre descoperirea valorilor absolute, eterne, spre acea ,,sapientia universalis”, postulatul fundamental al viziunii clasicilor asupra lumii. Nutrind asemenea idealuri, scriitorul asaza în centrul existentei un sistem etic riguros, axat pe ideea de virtute, sistem aplicat cu o incredibila consecventa pe parcursul întregii sale activitati. Astfel se explica de ce, la nivelul general conceptual, întîlnim la Asachi o subsumare a tuturor valorilor recunoscute de el ca atare entitatilor universului etic, o permanenta conformare, în special la sistemul eticii clasice, system construit pe ideile de echilibru, întelepciune, armonie si virtute; asa se explica de ce în

cazul ideologiei literare, al creatiei poetice, esteticul este subordonat eticului, de ce pe toate planurile revine ca un laitmotiv ideea de virtute. Gh. Asachi va proclama deschis necesitatea criticii literare, evident o critica primara, ce nu-si cîstigase înca autonomia, marginita la consideratii generale cu caracter normativ. În articolul intitulat Sonnetul (1839, nr. 60, p. 251), el avea convingerea ca cel criticat ,,odinioara va binecuvînta critica”. Încrezator în rolul constructiv al criticii, Asachi îsi îndrepta însa armele si în directia combaterii unei manii primejdioase, semnalate anterior de M. Kogalniceanu: ,,dorul imitatiei”. Împartasindu-i punctul de vedere, redactorul Albinei pledeaza, în termenii cei mai categorici, pentru constituirea unei literaturi nationale si pentru evitarea imitatiei operelor straine, în mod nerational si exclusivist, prin respectarea traditiei stramosesti: ,,Cultura si fericirea unui popor nu sta în schimbarea portului, în mania de a se lepada de învechime si de a lua orice lucru strein si nou, ci în respectful cuvenit aducerii aminte a stramosilor, pastrarea averii si a limbei, a driturilor si a numilor ce ne-au lasat”. (Omul literat, 1829, nr. 12, p. 45). Oferind o solutie

judicioasa uneia dintre problemele capitale ale vietii intelectuale în jurul anului 1840 – raportul traditie-inovatie, local-universal – , el sustinea în fapt una din cele mai rezistente idei privitoare la edificarea unei adevarate literaturi nationale. Plecînd de la convingerea finalitatii sociale a literaturii si a scriitorului, Asachi avea în vedere si posibila ei influenta negativa. De aceea el va încerca sa impuna criticilor sa-si îndrepte atacurile împotriva autorilor de opere ,,atîtatoare”, nocive pentru tineret, autori care, în special din perspectiva functiei supreme atribuite de el literaturii – propagarea virtutii – , îi apar mult mai primejdiosi pentru societate, decît hotii si faptuitorii de crime. În general însa, el are o încredere nelimitata în eficienta literaturii, în procesul de asanare morala a societatii. Cel mai înalt rol în aceasta directie îi revenea teatrului. Cronicile teatrale (situate la nivelul unui comentariu aplicat spectacolului, fara referiri artistice specifice genului), semnate de redactorul Albinei românesti, se coreleaza conceptiei sale despre teatru, considerat o excelenta scoala practica. În majoritate, ele sînt

consacrate pieselor straine traduse si jucate în limba româna.

În afara productiilor sale literare, fabule în special, la care se adauga un jurnal de calatorie nesemnificativ, cîteva reproduceri din Curierul lui Heliade si versurile lui Costache Stamati si Hrisoverghi, nu mai este aproape nimic de retinut. Stimulat si de exemplul lui I. Heliade Radulescu, care tiparea din 1836 Curierul de ambe sexe, Asachi se decide sa tipareasca Alauta româneasca (1837), supliment consacrat exclusiv literaturii. Revista are meritul de a-si fi deschis coloanele tineretului, care nu avea, decît în situatii rare, ocazia sa publice în Albina româneasca. Putine nume de scriitori si putine productii literare propriu-zise: cîteva poezii originale, de la aceiasi poeti, si mai putine scrieri în proza, dominata în

sfîrsit de talentul lui C. Negruzzi, afirmat chiar si într-un reportaj ca Fragment dintr-o calatorie, în rest, imitatii si traduceri. Cît priveste ,,dizertatiile filologice si critice”, anuntate de Asachi, acestea sînt aproape inexistente, cu exceptia Observatiilor gramaticesti asupra limbei românesti, articol semnat de G. Saulescu, care a publicat si o scrisoare de raspuns la problemele dezbatute în cadrul schimbului de idei dintre Negruzzi si Heliade, din paginile Muzeului national. Pentru stimularea activitatii literare a noii publicatii trebuiau, asadar, eforturi mai organizate si o orientare teoretica mai ferma. Daca initiativa plina de merite a lui

Asachi sta la baza Alautei românesti, în schimb meritul transformarii acestui supliment într-o adevarata revista literara îi revine lui Kogalniceanu. Alauta ramîne, mai departe, din punct de vedere administrativ si tipografic, un supliment al Albinei, însa spiritualiceste ea nu-i mai apartine lui Asachi, ci tînarului Kogalniceanu, proaspat întors, în 1838, de la studii din strainatate, cu mari ambitii reformatoare.

Asachi, care înainte de aparitia Alautei, era preocupat de îmbunatatirea si stimularea activitatii literare a Albinei, prin introducerea si cultivarea unor noi genuri publicistice, va reveni, lipsit de revista, la vechile sale foiletoane, în acestea, gasindu-si, de altfel, adapost si Kogalniceanu. Asachi ramîne, în continuare, animatorul literar cel mai de seama din paginile Albinei, care beneficiaza numai de colaborarea periodica a lui Alecsandri. Experienta esuata a Alautei îl determina pe Asachi sa reactiveze viata literara a ziarului care, neîndoios, este tot ceea ce a creat acest pionier al culturii noastre moderne mai valoros, în afara realizarilor sale din domeniul organizarii învatamîntului. Prezenta sa, între anii 1838-1849, cu productii literare în Alauta româneasca este impresionanta, nu atît prin valoarea artistica a versurilor, cît prin regularitatea cu care le încredinteaza tiparului, avînd constiinta ca face, de fapt, tot opera culturala, de îndrumator spiritual. Asa ne explicam si cultivarea cu preferinta a fabulei, specia didactica care putea satisface mai usor spiritul lui Asachi, care nu este al unui poet de vocatie – aceasta nu-i scade cu nimic marile lui merite culturale –, ci de conjunctura. Asachi a urmarit în

tot ceea ce a facut, deci si în literatura, scopuri precise, cultivînd, cu precadere, genul didactic (fabula, numita de el ,,basna”). Pe lînga fabule, el mai publica în Albina româneasca poezii ocazionale (la sarbatorirea unor înalti demnitari ai vremii, pentru glorificarea domniei lui Mihail Sturza etc.). Utila pentru momentul istoric în care a fost creata, aceasta literatura nu poate înfrunta timpul.

Restul compunerilor poetice publicate în Albina nu se distanteaza mult de cele ale lui Asachi. Fabula si poezia ocazionala detin locul de frunte la toti poetii Albinei, ce caracterizeaza, în definitiv, o întreaga epoca literara. Nici Negruzzi nu scapa prilejul de a încerca genul. G. Calinescu, în Istoria literaturii române de la origini pîna în prezent, observa, în legatura cu proliferarea genului, ca: ,,….acest gen a crescut ca troscotul si nu e poet care sa nu fi scris fabule”. Printre colaboratorii cei mai staruitori ai Albinei mentionam: fabulistul Alecu Donici, traducatorul si poetul Costache Stamati, filologul Gh. Saulescu, Dimitrie Ralet,

profesorul D. Gusti, Gh. Sion, s.a. Între acesti scriitori minori, cei mai multi profesori si slujbasi ai statului, animati de bune intentii, dar de putin talent, doar Costache Stamati si Alecu Donici s-au bucurat de oarecare faima literara. Altii au reusit sa se faca cunoscuti prin activitati straine de poezie, ca Gh. Saulescu, de pilda. Aceasta ,,pleiada” a Albinei, cum i-a placut chiar lui Asachi s-o numeasca, întretinea totusi un climat literar necesar, contribuind mai mult la un fel de educatie poetica elementara a cititorilor si mai putin la cultivarea si rafinarea gustului pentru poezie.

Colaborarea unor poeti, ca V. Alecsandri (Crai nou, 1843) sau Gr. Alexandrescu, este sporadica si nu poate influenta prea mult calitatea poeziei publicate aici. Într-o vreme cînd, tot dupa o constatare a lui Asachi, nu existau ,,modele clasice în limba româna a deosebitelor feluri de compuneri”, oportunitatea unei astfel de activitati este în afara oricarei posibilitati de contestare. Fata de creatiile literare din Albina româneasca, gazeta lui I. Heliade Radulescu are un ascendent valoric si numeric. Redactorul Curierului românesc va fi prezent, ca si Asachi în Albina, cu versuri, multe din ele ocazionale, impuse de specificul unui ziar de actualitati, cît si cu traduceri. Activitatea de traducator a lui I. Heliade Radulescu este impresionanta, dupa cum confirma chiar si aceasta simpla însiruire de nume celebre care l-au tentat ca traducator: Sappho, Hesiod, Dante, Tasso, Cervantes, Molière, Boileau, Marmontel, J. J. Rousseau, Voltaire, Byron s.a.

Printre colaboratorii gazetei bucurestene se întîlnesc frecvent o serie de nume reprezentative pentru literatura epocii (Vasile Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, B. P. Mumuleanu, Iancu Vacarescu), ca si nume de autori mai putin importanti, dar destul de legati de activitatea culturala din prima jumatate a secolului al XIX-lea: I. Catina, C. Aristia, C. Balacescu, G. A. Baronzi, C. A. Rosetti s.a. Heliade îsi face un mare merit din descoperirea acestor poeti, prezentîndu-i, pe cei mai multi, în cuvintele cele mai elogioase. Acest zel al lui Ion Heliade Radulescu în descoperirea talentelor literare, care explica, în parte, de ce, mult timp, tinerii din Muntenia îl divinizau, merita sa fie retinut pentru ca este caracteristic pentru ambianta literara a epocii, chiar daca astazi elogiile sale generoase ne apar, în mare masura, neacoperite de valoarea productiilor poetice, în general modeste, care-i provocau entuziasmul de îndrumator al unei culture începatoare (vezi prezentarea lui C. Balacescu, autor de fabule, satire si epigrame).

Printre personalitatile care i-au retinut atentia lui I. Heliade Radulescu se afla si Nicolae Balcescu, caruia îi consacra toata consideratia sa, cu ocazia tiparirii unui fragment din studiul Puterea armata si arta militara de la începutul principatului Tarii Românesti si pîna acum: ,,Din aceasta scriere se poate vedea talentul eminent al Dlui Balcescul asupra istoriei….În autorul acestei carti va avea patria un adevarat istoric al sau”. (Albina româneasca, nr. 87, 1844, p. 347). Timpul a confirmat pe deplin aceasta apreciere a lui I. Heliade Radulescu. În paginile Curierului românesc au aparut, de asemenea, articolele lui Heliade referitoare la limba româna literara si la rolul culturii în societate: Repede aruncatura de ochi asupra limbei si începutului românilor (1832), Sotietatea filarmonica (1834); scrisorile catre C. Negruzzi (1836) si cele adresate lui Petrache Poenaru (1839).

Maturizarea artistica a prozei românesti, dupa un consens aproape unanim, se produce odata cu publicarea nuvelei Alexandru Lapusneanul, în Dacia literara (1840). În 1839, si chiar mai înainte, prin Kogalniceanu, si mai ales prin Negruzzi, Albina româneasca prevestea aceasta etapa. Povestirea lui Negruzzi, Riga Poloniei si printul Moldaviei (Albina româneasca, 1839, nr. 102, p. 414-416), sta între fictiune si adevar istoric, alimentata de Voltaire si din cronici, urmînd, pîna la urma, mai mult gustul publicului pentru anecdota.

M. Kogalniceanu încearca schita de moravuri si portretul caricatural în foiletonul Soirées dansantes (Adunari dantuitoare), urmat de Negruzzi cu Provincialul si Pacala si Tîndala, originala scriere în duh antonpannesc. Spre deosebire de poezia publicata în paginile Albinei, cele mai multe din aceste bucati în proza au fost retinute de istoria literara.

Pentru a avea un tabel mai complet al acestor încercari în proza, trebuie mentionate si o serie de specii gazetaresti, între care amintim portretul satiric. Retinem, în acest sens, în primul rînd ,,fiziologiile,, lui Heliade, care sub pretextul unor portrete de literati, fac în paginile Curierului românesc un violent process demagogiei. Textele sale, asa cum s-a spus, ,,nu mizeaza pe categoria mediocritatii, nici macar în cazul unor personaje al caror arbore genealogic este de cautat în specia fiziologiei, asa cum sînt coconul Dragan, coconita Dragana sau domnul Sarsaila autorul (din prozele Coconul Dragan, Coconita Dragana si Domnul

Sarsaila autorul). Desi inspirate din surse franceze, Edmond Auguste Texier (1816-1887), sau chiar simple prelucrari si adaptari, portretele satirice ale lui I. H.

Radulescu din Fisiologia poetului au putut influenta, prin verva lor caustica, dezvoltarea stilului publicistic, în care se iveste pamfletul politic. Reproducem un fragment: ,,Poetul urlator e întreg întregulet din zilele noastre. Începutul lui e deodata cu revolutiunile. Îl vezi întocmai ca un ecou înfuriat pentru ca nu i-au recompensat valoarea. În casa îsi curata unghiele cu o pila delicata, stînd pe cuget galante într-o pozitie din cele mai trîndave; iar afara nu se arata decît cu mînia în ochi, cu injuria în gura si cu flagelul în mîna, parca ar fi geniul retribuitor al unei societati ingrate care nu i-a recunoscut meritele, intentiunile si operele cele mari ce nu le-a facut înca, ci care avea de gînd sa le faca; e numai foc, si da în dreapta, da în stînga, în lung si în curmezis, înainte si înapoi, unde-i vine si unde apuca.

Încalicînd pe versul sau nabadaios, sau pe cîte o mîrtoaga de foaie publica, se rapede în toanele-i epiliptice în mijlocul reputatiunilor zilei, piseaza si amestica oamenii si lucrurile; clic, clac, paf, puf, s-a pornit odata? la o parte! feri-va!… Trece ca o tromba, se rostogoleste ca o avalanga, se rapede ca un torent; în cursu-I zice ca rastoarna stejarii politici si pleopii literari; pare c-ar fi vînturile Mistralul, Simunul si Sirocul toate la un loc”. (Curierul românesc, 1845, nr. 46-50, 52, 54-58). Aceste ,,fiziologii” au avut un oarecare rasunet, fiind reproduse în Curierul de ambe sexe (1842-1844), precum si în Gazeta Transilvaniei (1845).

Daca în epoca se traducea mult si cam fara alegere, chiar si dupa interventia lui Kogalniceanu în Dacia literara, Albina româneasca are meritul de a fi prezentat, uneori în traduceri foarte îngrijite, ca acele ale lui Negruzzi, capodopere ale literaturii universale. Preocuparile Curierului românesc, în popularizarea literaturii universale în rîndul cititorilor, apar însa mai sustinute decît ale Albinei. Ca si Asachi, Heliade a fost el însusi un traducator care s-a exersat îndelung într-o astfel de activitate, vitala pentru trezirea la o viata culturala a unui popor. Heliade a antrenat si alti literati români în aceasta activitate, paginile Curierului românesc fiind pline cu traduceri din Victor Hugo, Lamartine, Alfred de Musset, George Sand, Byron s.a. Pentru ca atît Curierul, cît si Albina erau publicatii mai ales cu alte rosturi decît cele literare, se cuvin amintite aici, alaturi de creatiile beletristice propriu-zise, textele în proza destinate sa satisfaca un cerc mai larg de cititori, cu un gust în general neevoluat, obisnuit cu ,,literatura” usoara a magazinelor si almanahurilor.

În coloanele Albinei, cît si în cele ale Curierului, s-a desfasurat si o activitate de îndrumare si de informare literara. Aceasta activitate era sustinuta în Albina cam de acelasi nume: Asachi, cu interventiile lui periodice la început si la sfîrsit de an, sau cu alte prilejuri festive, în tablouri sinoptice ale peisajului literar al epocii, Kogalniceanu si Negruzzi. Acestora li se adauga Alecu Russo, atras de pasiunea polemica din paginile Albinei.

Merita sa fie retinute si cele cîteva sfaturi elementare pentru poetii începatori si pentru cititorii interesati de problemele literare, de ordin oarecum tehnic. Interesante, în acest sens, sînt mai ales initiativele lui I. H. Radulescu, care se gîndea în 1847 la un Dictionar al ideilor literare, în cadrul unui Curs de enciclopedie literara, tentativa care premerge cu 126 de ani Dictionarul de idei literare, realizat de Adrian Marino. Înainte de aceasta, tot Heliade publicase în Curierul lectii lamuritoare despre stil sau încercari de definire pentru publicul larg, asa cum proceda si Albina în definirea unor specii literare. De retinut este faptul ca procedînd astfel, redactorul Curierului este constient ca face nu numai educatia literara a unor cititori neavizati în problemele de cultura, dar si educatia lor politica. Discutînd despre satira, I. H. Radulescu nu va scapa din vedere sa sublinieze conditia productiilor poetice de acest fel într-o republica si conditia pe care le-o ofera un regim absolutist. Astfel orientate, dezbaterile cu caracter literar din paginile Curierului raspund mai bine scopului unor gazete cu caracter complex, cum erau gazetele ,,politico-literale” românesti din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Impuse de profilul acestor publicatii, informatiile literare interne si externe vor detine întîietatea. Literatura nu se putea oglindi în Albina si nici în Curierul, atît printr-o activitate critica propriu-zisa, cît mai ales prin miscarea ei editorial sau în momentele legate de biografia scriitorilor intrati în atentia gazetarului, numai ca personalitati ale vietii publice. Dupa stirile culese din gazetele straine, Albina îsi tinea la curent cititorii, cu o regularitate surprinzatoare, si cu stiri destul de amanuntite, uneori din izvoare franceze îndeosebi, asupra marilor personalitati literare ale epocii (moartea lui Goethe, alegerea lui Victor Hugo în Academia

Franceza etc.). Din aceeasi dorinta de a-si informa cititorii, în sirul stirilor externe sau în foiletoane, pe lînga numeroase traduceri, Asachi se îngrijeste sa apara sute de dari de seama asupra miscarii literare din alte parti ale lumii, cu încercarea, plina de merite, de a populariza literatura unor popoare putin cunoscute la noi: literatura egipteana, literatura polona, sîrba. Asachi a intuit, cît se poate de bine, rolul Albinei în popularizarea literaturii universale, care decurgea din specificul ei de ziar de informatie larga, în raport cu publicatiile periodice literare propriu-zise. Interesul pe care redactorul foii încerca sa-l trezeasca pentru literatura, chiar si prin cultivarea rubricii de ,,varietati”, si mai ales a anecdotei, apropie unele pagini ale Albinei de acelea ale unei publicatii de tip magazin. Într-o foarte temeinica publicatie, de asta data numai literara, si aproape în exclusivitate consacrata criticii si istoriei literare, G. Calinescu va reactualiza astfel de mijloace, dupa o suta de ani, în Jurnalul literar, din 1939.

Nu mai putin întinse sînt stirile privitoare la miscarea literara nationala si universala, pe care le publica gazeta lui I. H. Radulescu. Cu aceeasi rîvna, ca si Albina, Curierul românesc îsi informeaza cititorii despre adunarea ,,Societatii pentru încurajarea literaturii” din Londra, despre licitarea dreptului de a edita opera lui Byron etc. De remarcat si în cazul acestor stiri literare, o anumita înclinatie spre senzationalul gazetaresc. Multe din aceste stiri apareau la rubrica ,,Varietati”, menita sa întretina si sa stimuleze imaginatia cititorului. În astfel de rubrici din Albina româneasca si Curierul românesc se afla începuturile revistelor magazin în limba româna.

Recenziile publicate în Albina sînt, de cele mai multe ori, exterioare operei analizate, cu consideratii de ordin foarte general, în care se vorbeste de prelucrarea limbii si de idealurile morale si instructive pe care trebuie sa le urmareasca literatura, definita la 1829, într-un mod care nedumereste astazi: ,,Productul mintei si a învataturilor unei natie se numeste literatura, si partile ei sînt poezia, filozofia, istoria si ritorica, aceste învataturi se numesc cu drept înca umanitate, caci prin ele omul cîstiga cugetari de moral, simtiri delicate cei filantropi”. Sîntem într-o epoca în care valorile estetice nu puteau înflori. Se urmarea, deocamdata, prin toate

mijloacele (scoala, presa, literatura, teatru), instruirea cititorilor, cultivarea adevarului si a virtutilor. Acestor imperative, care erau ale epocii, a cautat sa li se supuna cu fermitate Albina, din momentul aparitiei si pîna la ultimul numar: ,,Cine nu sîmte în tara noastra lipsa asezamintelor prin a carora lucrare, precum sîntem politiceste sa ne putem face si moraliceste madulari folositoare ale familiei europiene, a caror raze de învatatura de atîtea veacuri se rasfrîng pre orizontul nostru ?” Albina este, între toate publicatiile noastre, reprezentanta tipica a acestei trasaturi dominante în cultura româneasca a epocii, care rezulta din necesitatea lichidarii decalajului dintre noi si alte popoare. Literatul român este invitat sa-si

aleaga modele celebre din literatura universala: ,,Pentru o asemenea ureche suna armonia poeziilor lui Virgil, a lui Tasso si a lui Racine…”

Cu astfel de principii, este firesc ca recenziile Albinei sau scurtele prezentari care preced versurile unui poet sa fie mai mult invitatii la lectura, decît observatii critice propriu-zise. De altfel, I. H. Radulescu urmarea în recenziile si prezentarile din Curierul românesc cam aceleasi scopuri. Nu trebuie neglijat însa faptul ca atitudinea critica a Curierului românesc apare, cîteodata, mai accentuate decît a Albinei. Este cazul poetului Gr. Alexandrescu. I. H. Radulescu, dupa ce-i semnaleaza debutul în Curierului românesc, va critica volumul sau de Poezii (1838). Oricîte motive personale îi puteau separa pe cei doi, criticarea versificatiei defectuoase a lui Gr. Alexandrescu nu-i lipsita de temeiuri.

Cu un program mai mult cultural decît literar, Albina româneasca nu propunea, nici nu putea urmari un astfel de scop, puncte de cotitura literaturii române. Revista atragea atentia asupra modelelor, în paginile ei nu au avut loc înfruntari literare, nu s-au purtat discutii aprinse. Gazeta lui Asachi nu încerca sa darîme nimic pentru ca, neavînd nimic înainte, ea trebuia sa cladeasca totul. În planul ideilor literare si lingvistice, Ion Heliade Radulescu, spirit polemic patrunzator si controversat, a avut aceasta predispozitie pentru dezbaterea unor probleme culturale de actualitate care vizau evolutia limbii si literaturii române. Una dintre aceste dezbateri polemice a fost aceea dintre filologul iesean Gh. Saulescu si Heliade, care a avut loc, în anul 1839, în paginile Curierului si ale Albinei, unele articole fiind republicate ulterior în Foaie pentru minte si literature si în Curierul de ambe sexe.

Cauzele polemicii sînt multiple, unele fiind anterioare anului 1839 (cea mai importanta fiind deosebirea de idei în privinta limbii literare), dar cauza imediata a constituit-o republicarea si adnotarea, ca limba, de catre Heliade (Curierul românesc, nr, 101, 102, 105) a povestirii Doctorul si coteleta (aparuta în Albina româneasca, 44, 45, 46). În articolele sale, Heliade condamna folosirea abuziva a regionalismelor moldovenesti, pe care nu le accepta în limba scrisa, propunînd alte forme care i se pareau corecte si mult mai potrivite cu ,,geniul” limbii române (seara pentru sara, îmi pentru îm, trei pentru trii etc.). El îsi definea, de fapt, o pozitie obiectiva, bazata pe criterii lingvistice, în privinta stabilirii normelor limbii scrise, sustinînd ca ,,nu uita a da pretul cel cuviincios zicerilor ce în Moldova se zic mai clasic si mai regulat decît la noi” (prin forma clasica, el întelegea forma cea mai apropiata de etimonul latin). Exemplele date de Heliade ilustreaza un principiu etimologizant, în fond, de care uza uneori în aprecierea caracterului literar al formei unor cuvinte si confirma constatarea lui D. Popovici ca ,,a avut totdeauna incubat microbul latinismului”. Pe tot parcursul aparitiei lor, atît Albina, cît si Curierul au acordat un spatiu larg dezbaterilor filologice, care se regaseau în centrul preocuparilor majoritatii intelectualilor români, interesati de originea limbii si a poporului român, unitatea limbii literare, mijloacele ei de îmbogatire. Celor mai multi dintre ei, indiferent ca se declarau partizanii unui sistem sau altuia, conservatori sau reformatori, problema originii si cultivarii limbii române, ,,fiica Latiului”, reprezenta drept un principal instrument de emancipare nationala. În cele mai multe dintre interventii, marcate, deseori, de un entuziasm general, se vorbea de datoria de ,,a pastra limba ca semnul nationalitatii”, de ,,drepturile sfinte a nationalitatei si a limbei noastre române”, de ,,semnele caracteristice a

nationalitatii sale de veacuri mostenita”. În orice caz, redactorul Curierului nu si-a înscris în program, asemenea lui Asachi, evitarea polemicii, asumîndu-si, în consecinta, si riscurile suspendarilor repetate ale gazetei. De altfel, Heliade nu va întîrzia sa se plînga împotriva cenzurii. Critica satirica, foiletonista, eseistica va fi, din aceasta cauza, mai bine reprezentata în gazeta de la Bucuresti. Mentionam, în aceasta ordine de idei, seria satirica Sarsaila autor, initiata de I. H. Radulescu.

Demn de subliniat este si amanuntul ca textul pamfletului Domnul Sarsaila, tiparit

în Curierul de ambe sexe (periodul al II-lea), este ilustrat de Heliade cu 12 caricaturi, printre primele aparute în presa româneasca (cu indicatia cronologica 1839-1840). Dintre cele 12 desene, patru reproduceau viniete de Daumier, gravate în lemn, publicate între 16 noiembrie 1838 si 6 mai 1839, în ziarele umoristice Le Charivari si La Mode. Se poate presupune ca si celelalte provin din aceeasi sursa, apartinînd însa si altor caricaturisti. Pamfletele deosebit de acide ale lui Heliade, care, dupa cum observa George Calinescu, avea o adevarata ,,vocatie a caricaturii”, anticipa aparitia presei umoristice, care se va concretiza prin tiparirea primului ziar umoristic românesc, Tîntarul (28 februarie-15 august 1859), aparut sub directia lui C. A. Rosetti, în colaborare cu N. T. Orasanu. Mai tîrziu, caricature politica patrunde si în paginile celorlalte ziare.

Printre deschizatorii de drum în spatiul românesc se numara cîtiva caricaturisti de origine straina, precum: H. Trenk (1818-1892), pictor si grafician elvetian, stabilit în 1851 la Bucuresti, realizatorul unei întregi serii de caricature îndreptate împotriva boierimii, gazduite mai ales de paginile revistei Nichipercea, H. Dembitchi (1830-1906), care si-a publicat desenele în Asmodeu, Daracul sau Ghimpele (1866-1879).

În linii mari, caricatura româneasca a fost vizibil influentata, în cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, de cea franceza. De altfel, modelul presei franceze a fost urmat îndeaproape de cei mai multi dintre redactorii din cele doua principate, amanunt ce poate fi sesizat cu usurinta chiar si din titlurile cîtorva dintre jurnalele românesti din secolul al XIX-lea: Constitutionalul (1848) fata de Le Constitutionnel (1815-1817), Nationalul (1848) fata de Le National (cotidian fondat, în 1830, de Adolphe Thiers, Armand Carrel, François Auguste Mignet), Amicul poporului (1848) fata de L’ami du peuple (ziar editat de Jean Marat, 1789-1793, unul dintre liderii iacobinilor) etc. Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca în principate circulau, în cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, un numar apreciabil de periodice în limba franceza. Dupa o statistica a cercetatorului german Fritz Valjavec, numai în Moldova existau, în jurul anului 1854, 15 publicatii în franceza. Nu în ultimul rînd, Legea presei, care a intrat în vigoare în anul 1862, a fost inspirata dupa legislatia franceza. Într-o vreme cînd scriitorii se considerau ,,niste salahori”, afirmîndu-se deschis, cum face Russo, ca ,,arhitecti vor veni mai tîrziu”, critica învaluia într-o aripa ocrotitoare, pîna în vremea lui Maiorescu, creatia literara nationala pe care acesta avea s-o supuna unui examen critic foarte sever, introducînd o optica noua, orientata de principii estetice riguroase asupra literaturii. Profesori de vocatie si militanti politici, autori de scrieri originale si atenti traducatori, organizatori si îndrumatori ai miscarii teatrale în limba româna, ctitori de publicatii, promotori ai învatamîntului românesc, lingvisti si teoreticieni ai literaturii, Heliade, Asachi si Baritiu se situeaza, prin întreaga lor activitate, în centrul procesului de regenerare spirituala, contribuind, prin exemplul lor, la integrarea creatiei artistice în actiunea multilaterala de civilizare, de emancipare sociala si politica.

ANEXE

REVISTE LITERARE ROMÂNESTI.

SECOLUL al XIX- lea

CULEGERE DE ARTICOLE-PROGRAM

CURIERUL ROMÂNESC

Înstiintare

Dupa înalta slobozenie prin stralucirea-sa graful, data preacinstitului Divan,

avem cinste a face cunoscut cinstitului public: ca cu începerea anului nou, sau cel

mult a anului astronomicesc, adica cu începutul lui martie, 1829: sa vor ivi si

începuturile Gazetei Rumânesti, Curierul Bucurestilor.

Acest vestitor de obste, de atîtia ani cunoscut de neaparata trebuinta în

luminata Evropa, a ajuns astazi a îsi împrastia vestirile sale si între neamurile cele

mai necunoscute, care înca în turburarile si neodihnile lor au simtit lipsa si

trebuinta lui. El astazi cunoaste mai toate limbile Evropii, înca si ale acelor natii ce

traiesc subt apararea si ocrotirea altor legi, si foarte trist era pentru noi, iubitilor

rumâni, cînd el înca pîna acum nu cunostea limba noastra, si noi vestirile lui le

primeam în limbi streine, în vreme ce ne aflam în pamîntul nostru si traim subt

legile si cîrmuirea noastra.

Acuma însa aceeasi putere ce pîna acum parinteste ne-au aparat încît sa ne

bucuram de aceste drepturi ale pamîntului nostru, aceeasi însusi ne face sa simtim

si aceasta bucurie de a ne fali în mîinile noastre cu gazeta patriii noastre si scrisa

chiar în limba noastra. Acuma poate cineva vedea pe simtitorul rumân curgîndu-i

lacrami de bucurie, vazînd în toate casele batrîni, tineri, barbati, femei, învatati, si

mai de rînd, îndeletnicindu-se si petrecînd cu Gazeta în mîna, si înmultindu-si

ideile, avînd cunostinta si tiind un sîr de întîmplarile lumii. Va putea cineva vedea

înca si pruncii cei mici lasîndu-si jocurile lor cele nevinovate si adunîndu-se

împrejurul mumelor si tatilor lor ca sa citeasca ei singuri sau sa asculte Gazeta.

Folosul Gazetei este de obste si deopotriva pentru toata treapta de oameni:

într-însa politicul îsi pironeste ascutitele si prevazatoarele sale cautaturi si sa

adînceaza în gîndirile si combinarile sale; aci, linistitul literat si filozof aduna si

pune în cumpana faptele si întîmplarile lumii, îndraznetul si neastîmparatul

razboinic se desavîrsaste într-însa povatuindu-se din norocirile sau gresalele altor

razboinici; bagatorul de seama negutator dintr-însa îsi îndrepteaza mai cu

îndrazneala spiculatiile sale, pîna cînd în sfîrsit si asudatorul plugar, si el poate afla

aceea ce înlesneste ostenelile sale si face sa umple cîmpurile de îmbilsugatoarele

sale roduri. Nu este nici o treapta; nu este nici o vîrsta care sa nu afle placere si

folos într-aceasta aflare vrednica si cuviincioasa cuvîntarii omului, adica în Gazeta.

Pentru aceasta dar fagaduim ca acest Curier al Bucurestilor, va coprinde în

sine: 1. O culegere de cele mai folositoare si interesante lucruri din gazeturile

Evropii; 2. Însemnari pentru cresterea si sporirea literaturii rumânesti; 3. Înstiintari

pentru cele mai folositoare articole ale negotului; 4. Cele dinlauntru si slobode

savîrsiri ale statului nostru, precum judecati însemnate, sfaturi si hotarîri ale

Divanului pentru îmbunatatirea Patriei, vointi ale Divanului pentru publicarea a

vreunei pricini s.c.l.; 5. Vînzari si mezaturi deosebite, si, în sfîrsit, multe însemnari

folositoare, precum pentru curatenia oraselor, pentru pazirea sanatatii, pentru

departarea boalelor celor greale s.c.l., s.c.l.

Acest Curier va pleca de doua ori pe saptamîna din Bucuresti cu expeditia

în forma acestii înstiintari ce sa vede si într-o jumatate de coala.

[. . . . . . . . . . . . ]

Datatorii Gazetelor

I. ELIAD si C. MOROIU

CURIER DE AMBE SEXE

La cititori

Misia acestei scrieri periodice, dupa cum fiecare cititor se va putea

convinge, a fost ,,spre a servi de arhiva la istoria literaturei si limbei noastre, a

recomanda românilor literele strabunilor lor, literele lor proprie nationali, a-i face a

se deprinde cu dînsele, a le onora si a le amá, a-i face a vede si cunoaste într-însele

limba nationala si unitara în tot adevarul si în toata natura ei; a pasi gradual pîna va

ajunge a se publica întreaga cu ,,aceste litere”. Acestea scrie si promite redactorul

ei în primul acesta period, început la 1836 si terminat în 1838 (vezi pagina 358).

Începînd de unde Curierul român ajunsese cu preschimbarea slovelor în litere, îsi

continua calea, tot preschimbînd, în perioadele urmatoare II, III, IV, pîna cînd, în

cel al V-lea, ajunse la scopul sau. Toti abonatii acestei scrieri, pîna la 800, cerura la

redactie în anul 1844 ca periodul V sa li se dea întreg cu litere pure romane.

Atunci începu a se regula si fixa ortografia limbei, nu ca o inovatie, ci ca o

continuatie pe calea celor mai dinainte literatori ai bisericei si parinti ai limbei

române. Preschimbîndu-se slovele sau buchile în litere, redactorul crezu ca tot ce ar

fi mai bine sau mai natural era de a face o ecuatie între buchile vechi si între

literele romane moderne, astfel cum au ajuns astazi prin cultura si naintarea artelor

caligrafiei si tipografiei.

Cu periodul V se inaugura începutul unei literature române demne de a ne

reprezenta în ochii Europei, nu cum voia a ne arata politica Petreburgului, ca niste

populade a carora origine se perde în întunerecul secolilor2, ci ca niste populi în

adevar de stirpe romana. Buchile vechi, desi litere romano-grece (a caror misie a

fost de a crestina pe slavi si a-i scoate din salbatacie), necunoscute însa astazi

Europei civilizate, ajunsesera a ne masca limba si în ochii lumii si ai nostri proprii;

si puterea farmecelor de la nord se sforta a ne tine astfel ascunsi subt acea stare de

bucheri, ca, la timp de a fi stiuti de lume, aceasta sa ne afle ca pe niste popoli

demni de a deveni prada panslavismului. Prin adoptarea literelor strabune de

1 Periodul I de la 1836 pîna la 1838, a doua editie, – Bucuresti – Tipografia Heliade si asociati,

1862. Publicatie bucuresteana cu caracter literar aparuta în perioada anilor 1836-1847. În a doua

editie a aparut la 1864. A avut o importanta covîrsitoare în istoria culturii române, deoarece a

stimulat interesul pentru literatura. A încurajat prin mentorul sau, I. H. Radulescu, atît creatia, cît

si gustul pentru lectura. A sprijinit publicarea celor mai bune traduceri. Colaboratorii mai

importanti: Iancu Vacarescu, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu s.a.

români si cultura limbei pe calea ei naturala, acele farmece oculte începura a-si

perde puterea; si proclamatia din Islaz de la 9 iuniu 1848, iesita tot din presele din

cari au fost iesite aceste cinci periode ale acestei opere, veni a da lovitura de gratie

acelei politice tenebroase. Românul de atunci fu cunoscut de toata Europa de

adevarat roman si cu numele, si cu modul de a-si scrie acest nume, si cu limba si

cu datinele lui, desi o coterie obscura si salariata înadins se mai sforta a arata ca

românul e dac si ca dacul a fost slav.

Acel farmec sau acea politica disparu, si popolii slavi, instrumente acelei

politice, de unde pretindea a deveni domnii nostri, începura a ne întinde mîna ca

niste aliati si frati spre ajutor reciproc. (Deie Domnul sa fie asa!)

Astazi se afla o linie de demarcatie între românism si slavism, si aceasta

linie, acest hotar proveni numai din semnele caracteristice ce disting o natie de

alta, si care sînt limba, literele cu care aceasta se scrie, legile ei, datinile ei,

fizionomia ei. Astazi în toate scoalele, în toate cancelariele, mai în toate

corespondentele particulare se scrie cu litere pure romane si într-o limba curatita

de vorbele straine si parazite, proscrise de micul vocabular publicat în anul 1845.

De au ramas buchile numai prin biserice si prin oarecare foi particulare ce cuteaza

a se zice publice, capii bisericei si redactorii acelor foi, daca nu îsi vor avea

cuvîntul în inoranta, îsi au apoi poate cuvintele lor cu totul particulare…

Sa trecem înainte. Scopul, asa cum am zis, al acestei opere ce se publica în a

doua editie nu fu numai literele strabune spre a putea face cu dînsele literatura si pasi

în cultura limbei, ci printr-însele a destepta pe români spre a se cunoaste pe sine:

Ruga pruncilor înca de la 1823 era:

,,Din gloria strabuna

De am cazut ne-nalta,

De am uitat unirea

Ce-i întarea întru toate,

Acum ne fa uniti

. . . . . .

Sa stim ce, cine sîntem

S-asa sa nu se uite

O natie marita,

Ce-am fost si ce-am fi noi”.

Ca sa stie românul ca este cine este, ce a fost si ce ar fi, aceasta opera nu

înceta în cîte cinci ale sale perioade a coprinde tot ce ar fi în stare a destepta pe cei

ce avea într-o zi a fi profesorii si conducatorii popolului. Poezie, de la care încep

toti popolii, – morala, – literatura sau articole ce arata natura limbei romanilor si

calea culturei ei, – critica juditioasa, – articole de educatie, – filozofie, – religie, –

arte, – nuvele si varietati spre a da rapaos mintii si a redestepta gustul spre citire…

pîna cînd în fine în perioadele V si VI, cum si cele urmatoare, redactorul ei îsi

propuse a continua un curs de literatura generala a tutulor popolilor, începînd de la

poetii si autorii Greciei antice, ca sa ajunga în fine pîna la popolii moderni.

Redactorul, desi n-a putut ajunge în capat din cauza evenimentelor de la

1848, ajunse însa a da românilor o scriere ce nici un profesor român, nici un

literator ce va voi a studia si a cunoaste limba româna si istoria culturei ei nu va

putea ajunge la scopul sau fara a citi si a consulta aceasta colectie.

Aceasta opera ajunsese foarte rara; pentru ca vandalismul de la 1848 n-a

fost uitat a deprada si magazinele unde aceasta arhiva literara era depusa în mai

multe sute de exemplare. Prin aceasta a doua editie se întinde din nou si va afla

cititori si mai multi, si mai competenti de a o judica si de a-i pretia valoarea.

Ajungînd la periodul VI aceasta editie, redactorul ei va continua înainte a

sa programa de literatura generala.

1862 aug. 15 EDITORUL

GAZETA DE TRANSILVANIA

De la redactie

(Pentru foaia aceasta)

Lucru mai nou totdeodata si mai scump, mai nepretuit, mai nesters din

inimile si mintile noastre, mai vrednic de nemurire nu sînt în stare a arata vrednicilor

mei cetitori decît înstiintarea despre însusi foaia aceasta a noastra politica, pentru

care în zilele aceste ne veni slobozenia deplin de la înaltul Tron ca sa o putem da de

aci-nainte nempedecati la o natie, care prin întîrzierea în cultura duhului putem sa

zicem cum ca ridica mila iubitorilor de omenire din veacul nostru.

Suflete al meu! gateste-te a-ti varsa toate simtimentele cele multamitoare

înaintea preabunului nostru suveren si parinte FERDINAND I-lea. Oh dar, ele ma

napadesc prea multe deodata si tocma prin aceasta-mi precurma cuvîntarea si îmi

nadusa graiul.

Cinstiti cetitori, iubiti români, iata o îngrijire noua, un dar deosibit, o facere

de bine nepretuita, o priveghere, o pronie parintasca cu ochi ageri strabatatoare

asupra-ne si la toate lipsele si trebuintele noastre! Latirea stiintelor si a

cunostintelor, împartasirea ideilor la toate plasele de oameni! striga astazi toate

1 Brasov, nr. 1, 12 martie 1838, p. 3-4. A fost primul ziar politic si informativ al românilor din

Transilvania care a avut în acelasi timp cea mai lunga viata din istoria publicisticii românesti. Meritul

întemeierii lui îi revine lui G. Baritiu, care a scos primul numar la Brasov, în 12 martie 1838. De la 3

ianuarie 1849 ziarul si-a luat titlul usor modificat Gazeta Transilvana, pentru ca de la 1 dec. 1849 sa

se numeasca, pîna la încetarea aparitiei în 1944, Gazeta Transilvaniei. În primul semestru al anului

1838 literatura a fost publicata în suplimentul numit Foaie literara, si de la 2 iulie 1838 la 24

februarie 1865 de asemenea în suplimentul: Foaie pentru minte, inima si literatura. Ca ziar al

burgheziei în ascensiune, a militat pentru democratism si iluminism. Atitudinea patriotica a

publicatiei era cu atît mai evidenta, cu cît colaboratorii trebuiau sa întîmpine, dupa cum spune N.

Iorga, nu numai normele generale ale politicii metternichiene, ci si capriciile micilor tirani din

localitate. Astfel, Gazeta Transilvaniei “trebuia sa lucreze cu cea mai mare precautie si ea nu putea sa

devie în lunga ei cariera organul de îndrazneata energie care ar fi putut sa scuture mintile,

încremenite de împrejurarile politice nenorocite, ale românilor din toate provinciile”. (N. Iorga,

Istoria presei românesti, 1922, p. 69) La 1848, atitudinea acestui ziar a fost dintre cele mai radicale,

întrucît cerea desfiintarea iobagiei, egalitatea în drepturi între nationalitatile din Transilvania si unirea

românilor ardeleni cu cei de peste Carpati. Dintre cei mai importanti colaboratori pot fi amintiti: T.

Cipariu, Andrei Muresanu, Nicolae Tincu Velea, Fl. Aaron, A. Treboniu-Laurian, D. Bojinca, Vasici

Ungureanu, Ioan Maiorescu, I. Heliade Radulescu, C. Negruzzi s.a.

85

natiile, toate stapînirile cele întalepte si parintesti; mijloacele la aceste sînt cartile,

literatura, scrierile periodice latite si propoveduite la toti. Noua aceste ne lipsea;

iata ca ni s-au dat, si ni s-au dat atunci cînd celelalte natii cu noi împreuna

lacuitoare înca au ajuns sa cunoasca cum ca singura luminarea si dezvolvirea

ideilor unui popor, cum este al nostru, poate sa-l puie în stare a contribui fiziceste

si moraliceste la fericirea patriei, într-a caria sîn ne-am nascut si ne hranim.

Multamita celor carii striga astazi cu glas puternic: desteapta-te si tu, române,

paseste înainte împreuna cu noi, primeste si cultiva în inima ta iubirea de dulcea

noastra patrie, hraneste precum ai hranit si pana acum credinta neclintita catra

Preanaltatul si preabunul tau Stapînitoriu.

Si acum cine va mai îndrazni a zice cum ca noi subt parintasca ocrotire a

maritei Case austriace avem vreo pedeca din afara în cultivirea noastra? Nu sînt altele

decît de acele care noi singuri, fara de ajutoriul altora, le putem si sîntem datori a le

ridica si da într-o parte. Monarhul si compatriotii nostri nu stiu ce bine mai mare ne-ar

putea face în ziua de astazi decît ca ni sa da voie sloboda a ne lupta si a pasi catra

luminarea noastra pe toate caile care sînt deschise si înaintea altor neamuri. Cu totii

stiu si pricep cum ca renasterea unei natii pe o cale mai usoara si mai scurta nu este

altfeliu cu putinta decît prin însusi lucrarea si îmbogatirea limbei si a literaturei sale.

La aceste sa ne dea zbor nempedecat, si noi sîntem scapati de întunerecime. Toate alte

mijloace sînt nesigure si însalatoare. Negresit ca o limba streina, o masteha oricare,

rau ne va hrani. Si aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o Foaie politica în limba

nationala ce folosuri poate aceasta sa aduca, ca cu atîta mai luminat sa se cunoasca

facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou cîstigata – dar am nadejde ca nici

unul dintra cetitorii nostri nu va fi care sa nu-si închipuiasca si sa-si numere acele

folosuri cu cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile, aceeasi ne va

folosi si noua – oh, ba mai mult! Nici de aceia nu cred sa fie multi între români carii

sa zica: tocma novele politicesti poci sa cetesc cu mult mai bune în limbi streine – oh,

nu; caci fiestecare stie cum ca acele nu sînt scrise în interesul si amasurat trebuintelor

românului, – fiestecare trage foc la oala sa, vorba româneasca. Un strein nu scrie în

limba româneasca, cu atîta mai putin în duhul românesc; un strein, de ar fi înteleptul

înteleptilor, cosmopolitul cosmopolitilor, nu cunoaste scaderile noastre, nu le simte pe

acele, prin urmare nici nu stie prescrie mijloace ajutatoare. Adevarat cum ca într-o

parte de români gallo – într-alta germano – în cealalta ungaromania orbeste si

nebuneste pe o multime de oameni; dar aceasta vine tot de la crestere si este o boala

trecatoare – cel putin cu un veac de oameni sa trece, daca sa iau prezervative bune.

Rusomania, dupa cum auzim, sa încuibeaza pe unele locuri, dar n-are diletanti multi si

este mai uricioasa si netrebnica decît celelalte.

De una ar fi sa ne temem mai mult, cum ca adeca gustul de cetit este pana

acum la noi foarte putin. Aceasta o cunoastem cu totii, pricina înca o stim. Scoalele

noastre, putine cîte le avem, sînt de vina la aceea. Sa ne uitam împrejur în toate

partile si ne vom încredinta cum ca metodul scoalelor noastre au fost pana acum in

praxi împedecatoriu, iar nu îndemnatoriu la o cultura mai sloboda si mai înalta.

Împovorarea memoriei cu apasarea întelesului si a judecatii tinerilor, aceasta este

caracteristica scoalelor noastre. Ce mirare dara, daca tînarul sau junele, cum scapa

dintr-un clas într-altul, trînteste cartile si clasicii cei scumpi, a caror el numai

86

spinii, iar dulceata nu o au simtit niciodata; si acela, care arunca teologia morala în

Muras, mai are soti destui într-alt întales. Cîti sînt carii petrec scoalele toate, fara sa

stie oare mai sînt alte carti de acel feliu, afara de cele prescrisa prin clasuri.

Clasicii, carii ar trebui sa ne fie cea mai scumpa hrana pentru mintea si inima

noastra nu-i pretuim din destul! Dar sa le lasam aceste, ca sînt cam suparacioase.

Atîta zic numai, cum ca, pe lînga toate scaderile si raceala ce o avem asupra

cetitului de carti si de alte feliuri de scrieri periodice, au venit totusi timpul în care

un numar mare din nationalisti simtesc cu ferbintala si stiu de ce avem trebuinta

neaparata. Cîteva mii de preoti românesti, dintre carii – anumit înlontru împaratiii

Austriii parte mare au trecut si prin scoale mai înalte, cîteva scoale bune, cum este

Liteul si Seminariul din Blaj cu 18 profesori alesi, care mai vîrtos de un jumatate

de veac încoace au dat si da pana astazi barbati vrednici în toate partile si la toata

românimea; asa si Gimnaziul de la Beius si în Ungaria, scoalele de la Arad scl., dar

în Bucovina si în cele doua provintii? O multime de barbati într-alte plase cum – ca

sa tacem de cîtiva episcopi cu rîvna adevarat apostoleasca – deregatori politicesti,

doftori, ostasi; acestia parte mare simtesc ce ne trebuie, nevoindu-se deodata a si

cauta mijloace de ajutoriu. Ce e mai mult? Însusi frumoasele noastre au început sa

sprijoneasca întreprinderile cele folositoare! De alta parte iara – precum de la anul

nou încoace ma încredintai – vedem unii barbati cu cele mai grele slujbe

împrejurati a nu-si pregeta a sa cuprinde si cu produceri literare. Bine este, domnii

mei, asa si faceti, mari pilde aveti spre acestea în barbatii veacurilor! Tucidid,

Xenofon, Polibie, I. Cezar au fost generari si scriitori totdeodata. Cicero era de

dimineata pana sara cuprins în forum cu trebile republicei si totusi cîte scrisori

nemuritoare lasa la lume! Plinie era consul, Plutarh profesor. Venim mai încoace,

Frideric cel Mare, craiul Borusiii, cetea singur jaluirile supusilor sai, si totusi i-au

ramas timp ca sa scrie si carti de mult pret, profesorii prin Franta si Germania,

cuprinsi cu cele mai grele catedre, dau la lume lucruri clasice nemuritoare. Întru

adevar sa pare cum ca greutatile unei deregatorii dau putere duhului omenesc si

negresit cum ca odihna prea multa si comoditatea nu este buna; ea moleseste,

lîngezeste puterile mintii ca si apa statatoare.

Saracia o ar pricinui cineva de cea mai mare pedeca a sporirei noastre. Este

asa; dar oare unde se afla omul acela care, dupa ce cheltuieste sume pentru trupul

sau, sa nu-si tie duhul vrednic de doi, trei galbini, care ar avea sa-i jarfeasca pe

carti si pe alte mijloace trebuincioase spre înmultirea cunostintelor si poleirea sa?

Dupa aceste toate ar fi sa descoperim la cititorii nostri si planul dupa care

vom purcede lucrînd la Novala noastra; dar acesta înca lesne îl va afla oricine care

stie cum ca noi sîntem începatori în patriile noastre si voim iarasi parte mare

începatorilor sa dam hrana.

Dupa cum am fost înstiintat la începutul anului, noi vom urma regulat o

data pe saptamîna cu darea foilor noastre amîndoua pe cîte o coala. Însa daca vom

vedea cum ca numarul cetitorilor nostri sa înmulteste, atunci vom urma cu foaia

politiceasca a o da de doua ori pe saptamîna. Tot subt aceeasi conditie fagaduim

cum ca vom începe o foita cu litere latinesti, o data sau de doua ori pe luna dupa

starile împrejur, si materiile de tiparit înca ne vom stradui a le îmbunatati.

87

Totdeodata poftim pe d.d. prenumeranti sa binevoiasca a ne ajuta la jarfele

noastre cele împovoratoare trimitându-ne banii de prenumeratie cît mai în grab.

Prenumeratia sa poate face în toate provintiile la toate deregatoriile de posta.

[…………………………………………………………………………… ]

DACIA LITERARA1

Introductie

La anul 1817, d. Racocea, k.k.2 translator românesc în Lemberg [Lvov],

publica prospectul unii foi periodice ce era sa iasa pentru întîiasi data în limba

româneasca. Planul sau nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, d. Z.

Carcalechi, în Buda, cerca pentru a doua oara o asamine întreprindere; dar si

aceasta fu în zadar. În sfîrsit, la 1827, d. I. Eliad vru si ar fi putut, pe o scara mult

mai mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea si Carcalechi nu putura face.

Ocîrmuirea de atunce a Tarei Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa, putinii

barbati carii pe atunce binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala

perdura nadejdea de a vede vreodata gazete românesti. Numai doi oameni nu

perdura curagiu, cu asteptara toate de la vreme si de la împregiurari. Acestii fura d.

aga Asachi si d. I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia pastra în inima lor

focul luminator a stiintelor. Asteptarea lor nu fu înselata. Împregiurari cunoscute

de toti le venira întru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829, în Iasi, ALBINA

ROMÂNEASCA vazu lumina zilii pentru întaiasi data. Putin dupa ea se arata si

CURIERUL ROMÂNESC în Bucuresti.

De atunce unsprezece ani sînt aproape; între alte multe înaintari ce s-au

facut în îmbele principaturi, literatura n-au ramas în lenevire. Ajutata de stapînire,

aparata si îmbogatita de niste barbati mari si patrioti adevarati, a carora numi vor fi

trainice ca veacurile, înlesnita prin miile de scoli ce s-au facut în tîrgurile si satele

Moldo-Vlahiei, literatura noastra facu pasuri de uries, si astazi se numara cu

mîndrie între literaturile Europei.

Dupa Albina si dupa Curier, multe alte gazete românesti s-au publicat în

deosebitele trii mari provincii a vechei Dacii. Asa, în putina vreme am vazut în

Valahia: Muzeul National, Gazeta Teatrului, Curiozul, România, Pamînteanul,

Mozaicul, Curierul de îmbe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de aviz; în

Moldova: Alauta româneasca, Foaia sateasca, Oziris; în Ardeal: Foaia duminicei,

Gazeta de Transilvania si Foaia inimei. Unele dintr-însele, adeca acele care au

avut un început mai statornic, traiesc si astazi; celelalte au perit sau din nepasarea

lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astazi sînt Curierul românesc,

1 “Subt redactia lui Michail Kogîlnicean. Tom. I (ianuarie-iunie 1840). Iasi. La Cantora

Journalului. 1840”. Editia a doua, Iasi, 1859. Mihail Kogalniceanu a editat aceasta revista care a

iesit numai în trei numere, martie, aprilie, mai 1840, din dorinta de a înfatisa aspecte din viata

românilor de pretutindeni. Literatura româna putându-se “numara cu mîndrie între literaturile

Europei”. Revista trebuia sa devina “un repertoriu general al literaturii românesti”, sprijinindu-se

pe lucrari originale. Atitudinea lui C. Negruzzi în Alexandru Lapusneanu împotriva boierilor,

aluziile lui Donici si Gr. Alexandrescu din fabule nu au convenit domnitorului Mihai Sturdza,

care ordona suprimarea revistei.

2 Kaiserlich-koniglich – chesaro-craiesc.

88

subt redactia lui d. I. Eliad, Foaia inimii a lui d. Barit si Albina româneasca carea,

în anul acesta mai ales, au dobîndit îmbunatatiri simtitoare. Însa în afara de politica

care li ia mai mult de jumatate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai putin

o colora locala. Albina este prea moldoveneasca. Curierul, cu dreptate poate, nu

prea ne baga în seama. Foaia inimii, din pricina unor greutati deosabite, nu este în

putinta de a avea împartasire de înaintirile intelectuale ce se fac în îmbele

principaturi. O foaie dar carea, parasind politica, s-ar îndeletnici numai cu

literatura nationala, o foaie carea, facînd abnegatie de loc, ar fi numai o foaie

româneasca, si prin urmare s-ar îndeletnici cu productiile românesti, fie din orice

parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar împlini o mare lipsa în

literatura noastra. O asemene foaie ne vom sili ca sa fie DACIA LITERARA; ne

vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decît predecesorii

nostri. Însa urmînd unui drum batut de dînsii, folosindu-ne de cercarile si de ispita

lor, vom avé mai putine greutati si mai mari înlesniri în lucrarile noastre, Dacia,

afara de compunerile originale a redactiei si a conlucratorilor sai, va primi în

coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi în deosebitele jurnaluri

românesti. Asadar foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturei românesti,

în carele ca într-o oglinda se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni,

banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau.

Urmînd unui asemine plan, Dacia nu poate decît sa fie bine primita de

publicul cetitor. Cît pentru ceea ce se atinge de datoriile redactiei, noi ne vom sili

ca moralul sa fie pururea pentru noi o tabla de legi, si scandalul o urîciune izgonita.

Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmasi ai

arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecatile noastre literare. Iubitori ai pacei, nu

vom primi nici în foaia noastra discutii ce ar puté sa se schimbe în vrajbe.

Literatura are trebuinta de unire, iar nu de disbinare; cît pentru noi dar, vom cauta

sa nu dam cea mai mica pricina din care s-au puté isca o urîta si neplacuta neunire.

În sfîrsit, talul nostru este realizatia dorintii ca românii sa aiba o limba si o

literatura comuna pentru toti.

Dorul imitatiei s-au facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara în

noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covîrsitoare în literatura. Mai în

toate zilele ies de subt teasc carti în limba româneasca. Dar ce folos! ca sînt numai

traductii din alte limbi, si înca si acele de ar fi bune. Traductiile însa nu fac o

literatura. Noi vom prigoni cît vom puté aceasta manie ucigatoare a gustului

original, însusirea cea mai pretioasa a unii literaturi. Istoria noastra are destule

fapte eroice, frumoasele noastre tari sînt destul de mari, obiceiurile noastre sînt

destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris,

fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne împrumutam de la alte natii. Foaia

noastra va primi cît se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi

vor umple mai toate coloanele.

Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturei noastre, va fi

despartita în patru parti. În partea dintai vor fi compuneri originale a

conlucratorilor foaiei; partea a doua va avé articole originale din celelalte jurnaluri

românesti. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cartilor noua iesite în

deosabitele provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numita Telegraful Daciei, ne

89

va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin, de cele ce au iesit de subt tipar,

relatii de adunarile învatatilor români, stiri despre literatorii nostri si, în sfîrsit, tot

ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.

Iasii, 30 ghenarie, 1840

Redactorul raspunzator

M. KOGÎLNICEANU

PROPASIREA1

Românii au început a pretui facerile de bine a publicitatii. Deosebite foi

politice si literare, subt deosebite numiri si cu deosebite tendinte, s-au înfiintat în

tustrele provincii a vechii Dacii. Fiestecare din ele îsi împlineste scopul mai mult

sau mai putin; însa toate au greseala capitala ca prea se îndeletnicesc cu cele

dinafara si prea putin cu cele dinlauntru. Cele politice cuprind numai un extract

uscat a întîmplarilor de zi, scoase din jurnaluri straine, si care multe n-au nici cel

mai mic interes pentru români; cele literare nu se ocupa pentru cele mai multe dati

decît cu literatura usoara a frantezilor si a germanilor; rareori ele cuprind un articul

original românesc, mai rareori înca un articul de stiinte sau de interesuri a tarilor

noastre. Lipsa dar a unei foi care, lasînd deoparte toate noutatile dinafara si

discutiile politicei de zi, precum si toate acele traductii de articole usoare si de

anecdote frantuzesti si nemtesti, s-ar îngriji numai cu adevaratele interesuri

materiale si intelectuale a românilor, lipsa unei asemine foi publice, zic, este

obsteste simtita. Aceasta lipsa, într-atît încît împregiurarile dinafara o vor ierta, se

va sili a o împlini Propasirea. Lepadînd din coloanele sale tot ce se întalege subt

strînsul cuvînt de politica, neocupîndu-se nicidecum cu discutiile si noutatile

politice dinafara si dinlauntru, precum si cu întîmplarile zilii, izgonind orice

traduceri din scrieri straine, care neavînd nici un interes pozitiv pentru noi nici nu

ne pot îmbogati literatura, foaia noastra nu va cuprinde decît compuneri originale

românesti împartite în trei sectii: 1. stiintele exacte, 2. stiintele morale si politice, si

3. literatura româneasca, silindu-se prin toate aceste a destepta un interes mai viu

pentru stiinta si natie.

Sectia I va cuprinde articule originale de fizica, himie, istorie naturala,

agricultura, tinerea padurilor, igiena publica, stiri despre descoperirile si lucrurile

învatatilor.

Sectia II va trata: 1. întrebarile cele mai interesante a economiei politice,

precum drumurile, canalurile, vamile, bancele, tranzactiile comertiale si

industriale; 2. jurisprundenta, adeca istoria dritului românesc în deosebitele

timpuri, comentare asupra codicilor de legi a Valahiei si a Moldaviei, lipsele si

îmbunatatirile driturilor civil si penal; 3. istoria nationala, adeca priviri asupra

analelor patriei, biografia celor mai însamnati români, înfatosarea întîmplarilor

1 “Foaie pentru interesurile materiale si intelectuale”, anul I, duminica în 2 ianuarie 1844. A

aparut din ianuarie pîna în 29 octombrie 1844 la Iasi din “silinta” lui M. Kogalniceanu, I. Ghica,

V. Alecsandri, C. Negruzzi, Panait Bals, C. Bolliac, Voinescu, N. Balcescu. Propasirea a fost

suprimata pentru ca a publicat, în numerele 4, 10, 12, Satira catra mintea sa de Antioh Cantemir,

tradusa de A. Donici si C. Negruzzi, si Toderica, nuvela de C. Negruzzi.

celor mai slavite, obiceiurile, prejudetile, ceremoniile, institutiile vechilor nostri

stramosi; si 4., în sfîrsit, felurite articole de un interes social, precum despre

învatatura publica, despre reforma temnitelor s.a.

Sectia III, a literaturei, care va fi cea mai bogata, va cuprinde tot felul de

articule originale, proza si poezie, viata celor mai cunoscuti autori, traduceri si

extracturi din cartile publicate în tari straine, dar a carora sujet se atinge de noi,

priviri asupra limbii, bucati umoristice si, în sfîrsit, critica si înstiintarea tutulor

scrierilor noua românesti. Aceasta parte a Propasirei va fi menita ca sa

împartaseasca cetitorilor nostri o idee dreapta si îndestulatoare a miscarii literare

din Moldavia, Valahia si Transilvania.

Propasirea se va publica subt redactia raspunzatoare a d.d. V. Alecsandri,

P. Bals, I. Ghica si M. Kogalnicean. Ajutorul celor mai însemnati literatori din

Valahia si Moldavia ne este fagaduit si de pe acum putem închizaslui ca cetitorii

foiei noastre vor gasi adeseori în coloanele ei numele cunoscute a d.d.

Alexandrescu, Boleac, Balcescu, Voinescu, Donici, Negruzzi s.a. Orice articule

potrivite cu duhul Propasirii, trimise de oricine, se vor primi cu recunostinta,

tendinta de capitenie a foiei noastre fiind îndemnul si raspîndirea ideilor si

literaturii nationale.

Propasirea se va publica într-o coala în 4, o data pe saptamîna, în Iasi, la

Cantora Foiei satesti; formatul, literile si hîrtia vor fi întocma cu acest întîi numar.

Pretul deocamdata este pe an: doi galbini. Dar sporind numarul abonatilor

ca sa se poata acoperi cheltuielile tiparului, atunce pretul se va scadea în proportie.

Prenumeratia se face în Iasi, la Cantora Foiei satesti si la toate librariile; în

tinuturi, pe la d.d. învatatori publici; în Bucuresti, la libraria d. Valbaum.

FAMILIA120

Sa fondam teatru national!

I

Numai natiunea aceea înfloreste, numai aceea va trai în etern, carea în

respectul culturei e la înaltimea civilizatiunii moderne; caci în secolul nostru

cultura e arma cea mai abila si puternica în posesiunea popoarelor, prin care pot sasi

faca renume, sa se înalte, si sa cucereasca eleminte straine.

Secolul prezinte e secolul civilizatiunii; astazi învingerea fortei si a puterii

nu are durata lunga; popoarele nu se mai subjuga cu arme, ci prin – cultura.

Ferice dara de natiunea aceea, carea dispune de aceasta arma potenta, caci viata

ei este asigurata pentru eternitate, – si memoria ei va fi admirata cu pietate pururea.

120 ,,Foaia enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni”, anul V, nr. 29, domineca 20 iuliu/1 august

1869. A aparut în 1865 la Pesta sub conducerea lui Iosif Vulcan, care a fost proprietar, redactor

si editor. Din 1880 se muta la Oradea, unde îsi încheie aparitia în 1906. aceasta revista a avut un

deosebit caracter instructiv prin specificul ei enciclopedic. Din punct de vedere literar a avut

marele merit de a-l fi publicat prima data pe Mihai Eminescu. De asemenea au mai publicat în

coloanele revistei scriitorii: V. Alecsandri, G. Baritiu, Al. Papiu-Ilarian, A. Bîrseanu, D.

Bolintineanu, T. Cipariu, Aron si Nicolaie Densusianu, G. Cosbuc, B.P. Hasdeu, Al. Vlahuta, B.

Delavrancea, Duiliu Zamfirescu s.a.

91

Toate pier în lume si se nimicesc. Monumintele cele mai colosale cad

victima vitregimei timpurilor viforoase. Nimica nu dureaza în eternitate, decît

numai una: stiinta. Valurile secolilor extirpa multe natiuni glorioase; numele lor se

sterge de pe paginile istoriei activitatii; dar eluptamintele lor pe terenul culturei vor

straluci totdeauna si vor ilustra generatiunilor viitoare acea epoca grandioasa;

cultura lor li va sustinea numele în vecii vecilor.

Deci oricare natiune care nu vrea sa fie înghitita de valurile

amalgamizatoare ale natiunilor mai înaintate în cultura, oricare natiune care vrea sa

traiasca si sa joace un rol oarecare în istoria universului are imperativa necesitate

d-a se îngriji de acele mijloace prin cari sa se poata avînta la acel grad al culturei,

de unde sa priveasca fara frica si gelozie asupra celorlalte natiuni.

Mijlocului prim si cel de frunte pentru acest scop e educatiunea. Plutarc a

zis ca sorgintele virtutii si a onestitatii e educatiunea cea buna. Tot dînsul a zis si

aceea ca nu exista nici o fiinta omeneasca buna care, fara educatiune, sa nu aiba

mai multa aplicare pentru fapte rele decît pentru cele bune.

E bine, sa ne educam dara; si sa nu uitam niciodata exclamatiunea lui

Heineccius121: Cît de nefericita si prostituita deveni gintea umana prin nasterea

unui Nerone!

Dar unde si cum sa ne educam?

Sînt trei locuri de cultivare: biserica, scoala si teatrul. Sa ne îngrijim dara

de înfiintarea acestora, caci – precum am mai zîs-o, – fara biserica, fara scoala si

fara teatru nu poate fi vorba de cultura si moralitate, nu putem aspira la viitoriu, la

viata. Ferice de natiunea carea poseda aceasta trinitate sînta!

Noi cu asta ocaziune ne vom ocupa de teatru, dorind sa dovedim

necesitatea si importanta unui teatru national.

Stim prea bine ca multi dintre onorabilii nostri cetitori, carii ne vor onora

cu cetirea acestor sîre, ni vor reflecta ca teatrul este daca nu un lux, cel putin o

lipsa, de care nu ne putem plînge atît de mult ca de lipsa scoalelor noastre.

E bine, recunoastem si noi ca scoalele noastre, cele putine ce sînt, se afla în

starea cea mai deplorabila, – dar totodata sustinem ca fondarea unui teatru national

român în imperiul austriac nu are mai putina importanta decît înfiintarea a cîteva scoale.

Apoi daca animele noastre vor palpita de patriotism si de simt national,- în

scurt timp vom avea si scoale si teatru. Scoalele se pot face de catra comunitatile

singuratice, iar teatrul numai prin concursul natiunii întregi.

Si noi trebuie sa le avem amîndoua, pentru ca trinitatea amintita mai sus sa

fie completa si pentru ca una pe alta se suplinesc.

Scoalele sînt restrînse pentru un cerc mai îngust, ele înfluinteaza numai

asupra generatiunii june; trebuie dara sa fondam si un institut mai mare, care sa

reverse lumina sa în cerc mai larg, asupra tuturor generatiunilor.

Acest institut este teatrul, unde pot sa intre juni, batrîni – învatati si cei ce

nici nu stiu ceti, adeca si aceia pe carii în scoale nu-i mai putem instrui.

121 Jurisconsult si filozof german ( 1681-1741). Cu privire la ginte a scris lucrarea Elementa juris

naturae et gentium ( Elementele dreptului natural si al gintilor).

92

Teatrul este cea mai mare scoala morala, cea mai mare scoala de

educatiune, pe lînga biserica si scoala, este un templu al moralitatii, al luminei si al

stiintei. În el se dezvolta si cultiva simtemintele generoase, umanitare si nationale;

el ni arata calea virtutii si a onorii, dezvoalta în noi gustul frumosului, gustul bunei

cuviinte; ni arata datoriile de crestini si patrioti; ni înfatiseaza icoana libertatii si

onorii precum si relele despotismului, ale viciului si infamiei. Teatrul e ca si o

expozitiune a virtutilor si viciurilor societatii omenesti. Scena redesteptînd

suvenirile trecutului, reîmprospatînd gloriele strabune, victoriele, luptele lor pentru

libertate si independenta, ni înalta sufletul, stîrneste în animele noastre sacra

dorinta de a-i imita, caci teatrul e scoala cea mai practica.

E mare, înalta si nobila chemarea teatrului, si cînd stie a se tine la înaltimea

misiunii sale, conduce poporul la glorie si marire!

Aceste sînt adevaruri necontestabile, pentru aceea sîntem convinsi ca

onorab[ilul] public si fara îndegetarea noastra de mult simte necesitatea unui teatru

national de dincoace de Carpati, si doreste de mult dimpreuna cu noi sa avem si noi

românii d-aice un templu al Thaliei122 române, care sa nu fie numai un loc de

petrecere si distractiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru

înaltarea ei la gradul ce-i compete, un institut în fine pentru desteptarea,

dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national.

E bine, doamnelor si domnilor, cine dintre noi n-ar dori cît mai grabnica

înfiintarea a unui institut cu misiunea aceasta?

Sa nu întîrziem dara nici un minut, caci fiecare secund produce daune

regretabile, sa ne întrunim cu totii si sa fondam un teatru national!

Vom avea onoarea a desfasura ideile noastre relative la realizare – în

numarul viitor.

IOSIF VULCAN

Sa fondam teatru national!123

II

În numarul trecut avuram onoare sa îndegetam necesitatea unui teatru

national românesc de dincoace de Carpati. Sîntem convinsi ca intentiunea fu

primita cu placere de partea cea mai mare a publicului românesc, pentru aceea ni

luam voia a va mai întretinea de acest sujet si în numarul prezinte, dezvoltînd ideile

noastre relative la realizarea acestei dorinte generale.

Întrebarea principala si prima ce ni se pune din toate partile este aceea ca

de unde vom aduna fondul necesar pentru un teatru?

Din contribuiri generale, întreprinse cu seriozitate în toate unghiurile; din

contribuiri, la cari sa ia parte întreaga natiune româna. Sa-si faca fiecare român

datoria! Sa contribuie o suma cît de bagatela, si Thalia româna în scurt timp va

avea si în imperiul austriac un templu modest.

122 Muza comediei.

123 Familia, anul V, nr. 30, 28 iuliu/ 8 august 1869

93

Sa nu ni se reflecte ca sîntem putini si saraci! Au nu sîntem noi cel putin

zece milioane? Au n-avem noi destui barbati cu stare, oameni generosi, carii cu

bucurie vor deschide punga lor pentru realizarea acestei idei? Si, în fine, au nu

voim noi toti s-avem un teatru, si daca voim, au nu vom grabi cu totii a depune

tributul competinte pe altariul natiunii?

De cumva este-n noi însufletire pentru înaltarea natiunii noastre, de cumva-n

pieptul nostru n-a amortit înca de tot iubirea limbei si a nationalitatilor noastre: atunce

nici unul nu se va retrage dintre noi, si ideea propusa, dorinta generala se va realiza.

Priviti la serbii din Ungaria! O mîna de oameni în proportiune cu numarul

nostru. Si, sa vedeti, acestia au deja de mult un teatru national la Neoplanta. Li-a

dat doara statul vrun ajutor? Ba. În acest imperiu din fondurile comune numai

germanii si ungurii au folos, iar noi, celelalte natiuni, purtam numai greutatile. Ce e

drept, serbii au recurs în mai multe rînduri, cerînd ajutor pentru teatrul lor, însa

rugarea totdeauna li s-a refuzat. Dieta Ungariei a votat o subventiune frumosica

pentru teatrul unguresc; dar serbii, carii asisdere cerura subventiune din casa tarii

comune pentru teatrul lor, a capatat iarasi un raspuns negativ.

Cine a dat dara serbilor fondul necesar pentru a putea fonda un teatru national?

Însufletirea lor nationala.

Serbii întru adevar sînt putini, dar toti patrunsi de simtul national, toti gata

a jertfi mult pentru triumful cauzei nationale, si-apoi însufletirea nu cunoaste

pedece, ea realizeaza chiar si aspiratiunile cele mai temerarie.

E bine, daca serbii din Ungaria au putut reusi sa-si fondeze un teatru

national, noi românii mai multi decît dînsii sa ne spariem chiar îndata la început de

ideea aceasta si sa strigam fara încredere în noi ca: „Este peste putinta?!”

Au n-ar fi aceasta un eclatant testimoniu de paupertate spirituala din partea

noastra? Un testimoniu ce ar atesta despre lipsa simtului nostru national?!

Zilele trecute cetiram într-un ziar strain o corespondinta de la Neoplanta.

Dati-mi voia sa vi comunicam în extras aceasta corespondinta!

Autorul articolului e un calatoriu, carele niciodata n-a fost înca în acel oras

serbesc, pentru aceea s-a mirat mult cînd la prînz, în ospetarie, zari o laduta

prevazuta deasupra cu o gaurice, prin care fiecare oaspe lapeda în launtru o

sumulita oarecare.

Calatoriul nostru întreba de unul dintre cei prezinti ca pentru ce sînt meniti

banii ce se aduna astfel?

– Pentru teatrul nostru national – raspunse întrebatul, carele era un serb – în

fiecare orasel sau sat serbesc – continua dînsul – se gaseste o asemenea laduta la

notariul sau la preotul. Poporul în toate partile confera cu bucurie crucerii sai de

prisos, si fondul nostru teatral creste pe zi ce merge. Aceste ladute sînt sigilate, si

se deschid la finea fiecarei luni, cînd apoi suma adunata se tramite la comitetul

central în Neoplanta.

Calatoriul ramase încîntat de aceasta însufletire nationala, si grabi a-si

aduce complimintele sale în publicitate pentru natiunea sîrba.

E bine, domnilor, sa facem si noi asa!

Sa compunem undeva un comitet din barbati de încredere, carele sa fie

însarcinat a primi ofertele din toate partile. Sa formam comitete filiale în toate

94

comitatele, cari apoi sa aiba colectanti în toate orasele si satele, ca astfel sa poata

contribui toti aceia carii vor a concurge la înfiintarea unui teatru.

Sa aranjam prin diletanti reprezintatiuni teatrale, sa dam baluri, concerte,

toate în folosul teatrului national.

Sa ne adresam pe calea ziaristicei catra fratii nostri de peste Carpati, sa

apelam la simtul lor national si sa-i rugam a ni veni întru ajutor la realizarea planului

nostru, si noi sîntem convinsi ca dînsii vor raspunde cu caldura la apelul nostru.

Cu un cuvînt, sa facem toti pasii posibili, caci numai astfel rezultatul va fi

cel dorit de toti!

Si acuma parca auzim pe onorab[ilii] nostri cetitori întrebîndu-ne ca unde

sa se înfiinteze apoi teatrul proiectat?

Dupa parerea noastra, locul cel mai acomodat pentru acest scop este

Brasovul, unicul oras de dincoace de Carpati, în care elementul românesc e mai

compact. Românii de la Brasov, afara de aceasta, au toate calitatile cari militeaza

pentru dînsii la deciderea acestei cestiuni. Starea lor materiala, cultura intelectuala

si spiritul national, gata la orice sacrificie, li-a eluptat de mult recunostinta, iubirea

si stima celorlati confrati.

Sa apelam dara si în cestiunea aceasta la nationalismul si patriotismul

bravilor nostri conationalisti de la Brasov, si dînsii desigur nu se vor retrage „din

gloriosul loc”.

Fondat o data un teatru national la Brasov, acesta ar servi drept azil stabil

pentru artistii români teatrali, cari se ivesc de dincoace de Carpati si cari pîn-acuma

trecura în castre straine, si peste cîtiva ani am avea o inteligenta trupa teatrala. Iar

pîn-atunce am chema artisti de dincolo, cari ne-ar instrui o generatiune noua. Si noi

sîntem convinsi ca celebrul nostru Millo, fondatorul Thaliei române, ar accepta

bucuros invitatiunea pentru un asemenea rol si la confratii sai de dincoace de

Carpati; ar sacrifica cîtiva ani din restul laborioasei sale viete pentru conducerea

teatrului nostru, de dincoace.

Si mai lamurim înca o cestiune, si apoi vom încheia articolul nostru.

Teatrul de Brasov ar fi permanent numai încît priveste localitatea; acolo sar

înfiinta biblioteca teatrului, acolo s-ar tinea costumele, vestmintele si

decoratiunile; cu un cuvînt, acolo ar fi „acasa”, trupa însa iarna ar juca la Brasov

iar vara ar da reprezentatiuni în alte orase locuite de români.

Iata, domnilor si fratilor, ideile noastre în aceasta cestiune de mare

importanta! Va rugam, dezbateti-le, criticati-le, si cu rezultatul discusiunilor dvoastre

sa onorati foaia noastra, carea în aceasta cestiune totdeauna va deschide cu

placere coloanele sale orisicui.

IOSIF VULCAN

95

Invitare de prenumeratiune

La unica foaie româna literara ilustrata ce apare în Pesta sub titlul:

„Familia”124

Garantia unui viitoriu frumos pentru orisicare natiune este buna educatiune

a junimei sale.

Fara o junime bine educata nu putem aspira la înflorire, prosperare si viata.

Educatiunea junimei trebuie sa fie dara deviza noastra!

Aceasta opera sublima e [concredinta] îngrijirii parintilor, si deosebit a

mamelor.

Prin pozitiunea lor familiara si sociala, mamele au influinta cea mai potinte

asupra dezvoltarii culturei în generatiunea juna; ele au sacra misiune d-a o educa

astfel ca natiunea împilata si tara nefericita sa aiba în viitoriu mai multi fii bravi,

mai multe fiice demne.

Însa ca mamele sa poata realiza mai usor si cu mai multa siguritate divina

lor misiune, au trebuinta si dînsele de o educatiune nationala; caci mamele numai

simtaminte de acele pot transplanta în pruncii lor, de cari se nutresc si ele.

Sa educam sexul femeiesc în spirit national, iata principala cerinta la care

trebuie sa tindem, daca voim s-avem o generatiune nationala.

Patrunsi de adevarul acestor idei fondaram înainte de asta cu cinci aceasta

foaie, pentru a dezvolta cultura nationala în sexul femeiesc român, si peste tot

junimea româna de ambele sexe.

Gratie simtului national al publicului român, întreprinderea noastra fu

salutata îndata la început cu caldura. Publicul a vinit întru ajutoriul nostru cu

sprijinul sau material, iara barbatii de litere ne-au onorat cu pretuita lor

colaboratiune.

Continuînd publicatiunea foii noastre si în semestrul viitor, venim a ne

adresa atît catra onorab[ilul] public cetitoriu cît si catra stimatii nostri colaboratori,

sa ne onoreze si în viitoriu cu concursul lor material si spiritual!

Programa foii noastre va ramînea si în viitoriu tot ceea de pîn-acuma: a

instrui delectînd. Propagarea culturei nationale va fi si de acum înainte principalul

nostru scop.

[………………………………………………………………………………………………………]

Pesta 10/22 iuniu 1870

Redactor si editoriu:

IOSIF VULCAN

124 Familia, anul VI, Pesta, 1870

96

TRIBUNA1

Catra publicul român!

Siliti a se retrage pas cu pas din viata publica si a astepta cu rabdare o

situatiune care le va lesni iesirea din rezerva ce si-o impun acum, românii din tarile

supuse coroanei Sfîntului Stefan au fost încetul cu încetul lipsiti de toate

mijloacele de aparare nationala: nu le-a mai ramas decît presa.

Trebuinta unui ziar român cotidian, care sa apere pozitia românilor în viata

publica a patriei noastre si sa tie viu sentimentul lor de solidaritate, care este atît de

adînc simtita, încît intentia de a raspunde la ea s-a manifestat în acelasi timp din

mai multe parti: la aceasta trebuinta au voit sa raspunza si oamenii ce s-au unit

pentru înfiintarea acestui ziar.

Intentia lor n-a fost sa înfiinteze un organ de partid, nici sa se constituiasca ei

însisi într-un partid deosebit, ci sa creeze în mijlocul partidului national, care

cuprinde aproape totalitatea românilor, un teren comun, pe care se vor putea întîlni

cu totii, o ,,Tribuna” pentru toti: cea mai de capetenie preocupare a lor a fost dar de a

gasi o grupare de persoane accesibile pentru discutiuni obiective si gata de a renunta,

cînd vor fi cerînd interesele unei actiuni solidare, atît la ideile cît si la înclinarile lor

personale, deci îndeosebi oameni fara pretentiuni de conducatori politici.

Prin aceasta e indicata si linia de conduita a acestui ziar.

Tribuna nu vine cu idei preconcepute, nu e menita a face politica personala,

nici a propaga tendente politice pornite din redactia ei: ea va fi organ al curentelor

populare, va lamuri si va motiva dorintele majoritatii concetatenilor nostri români

si va sustinea pe aceia dintre oamenii nostri politici, cari, primind inspiratiunile lor

din sentimentul public al românilor, vor fi stiut sa-si cîstige o popularitate

covîrsitoare. Caci oamenii nostri politici, lipsiti cu totii de relatiuni puternice, nu

pot sa aiba prin ei însisi nici o valoare în lupta pentru stabilirea echilibrului în viata

publica a patriei noastre: numarul e temelia valorii noastre politice, si numai aceia

dintre oamenii nostri politici, cari au acest numar în dosul lor, pot, daca vor, sa se

impuie si sa-i fie prin aceasta de folos atît patriei cît si natiunii noastre îndeosebi.

Primind aceasta linie de conduita, întemeietorii Tribunei au stabilit drept

program pentru acest ziar ideile populare, admise parte de toti concetatenii lor

români, parte de majoritatea covîrsitoare a acestora.

Înfiintînd ziarul, ei au voit sa creeze totodata si un centru de lucrare literara,

si-au întemeiat si o tipografie menita a spori cartile populare române si a contribui

la educatiunea poporului român.

1 Anul I, nr. 1, sîmbata în 14/26 aprilie 1884. Cotidian politic în intervalul 14/26 aprilie 1884-

16/29 aprillie 1903, sub directia lui I. Slavici. A fost editat de societatea pe actiuni “Institutul

tipografic” Sibiu. De la 1890 e organul Comitetului national, cu un rol deosebit în problema

Memorandumului. Datorita politicii nationale, în dezacord total cu politica Imperiului Austro-

Ungar, redactorii acestui ziar au fost condamnati în repetate rînduri la temnita, iar Societatea la

grele amenzi. Numarul anilor de închisoare s-a ridicat la cifra de 17, iar amenzile la 40656

coroane. Pe lînga informatii si articole cu caracter politic, Tribuna a publicat în Foita Tribunei,

creatie beletristica. Se da o mare importanta folclorului. Semnaturi mai importante în aceasta

privinta sînt ale lui I. P. Reteganul, I.Mera.

97

Îmbratisarea calduroasa pe care a gasit-o aceasta întreprindere în public e

destula dovada ca ideile programului nostru sînt admise de aproape totalitatea

concetatenilor nostri români si ca întreaga întreprindere raspunde la o trebuinta

simtita de toti: prima emisiune de 40.000 fl. a fost subscrisa de publicul român în

timp de putine zile. Iata acel

PROGRAM:

1. Patria noastra fiind un stat poliglot, orisice masura care jigneste în

dezvoltarea lui fireasca pe vreunul dintre popoarele împreunate într-însa trebuie sa

aiba drept urmari neaparate slabirea constiintei de unitate politica, o pagubitoare

consumare de puteri prin lupte interne si o simtita scadere a puterii de rezistenta

fata cu pericolele care ne vor fi amenintînd din afara: vom urma dar lupta pe teren

de dezvoltare si vom combate fara de nici o rezerva orisice masura, fie legislativa,

fie administrativa, prin care vreunul dintre popoarele din patria noastra ar fi jignit

în dezvoltarea lui fireasca, anume ca popor deosebit.

2. Cel mai de capetenie interes al poporului român este de a fi socotit

drept ceea ce în adevar este, un element de ordine si de cultura la hotarele orientale

ale monarhiei si un zid de aparare fata de orice pericol ce ar fi amenintînd patria

noastra din aceasta parte: ne vom da, prin urmare, toata silinta sa cultivam în

poporul nostru traditionala alipire catra tron si supunerea catra legi si vom combate

orisice tendinte care ar putea sa compromita reputatia poporului român ca element

de ordine.

3. Deoarece astazi sînt socotite legi votate, sactionate si promulgate în

toata regula, pe cît ele hotarasc partea de înrîurire a noastra în viata publica si

marginile înrîuririi guvernului asupra dezvoltarii noastre nationale si nici ni s-au

dat, nici ni se dau garantii destul de sigure ca legile vor fi respectate în viitor, nu

primim raspunderea fata cu actuala stare de lucruri si nu ne ramîne decît sa

înduplecam prin o rezistenta pasiva pe puterea publica a respecta drepturile

noastre: ne supunem legilor, dar nu ne angajam în viata publica decît în ceea ce

priveste interesele zilnice si locale si uniti cu concluziunile luate de unanimitatea

reprezentantilor trimisi de alegatorii români la conferenta tinuta în 1881 la Sibiu,

vom starui ca toti românii din tarile supuse coroanei Sfîntului Stefan sa fie

solidari, sa nu deie de la dînsii decît ceea ce li se poate lua si sa astepte în liniste o

situatie, în care ne vom putea impune prin o activitate sustinuta cu energie.

4. Drept urmare fireasca a hotarîrii noastre de rezistenta pasiva nu vom

intra în tranzactiuni cu nici unul dintre factorii puterii publice decît dupa ce ni se

vor oferi garantii pe deplin sigure ca angajamentele luate fata cu noi vor fi pe viitor

tinute în toata puterea lor si ne vom da toata silinta sa discreditam înaintea

poporului pe toti aceia care ar fi voind sa negotieze în numele românilor fara sa ne

fi dat asemenea garantii.

5. Autonomia Transilvaniei fiind una dintre formele prin care

majoritatea, ba chiar aproape unanimitatea românilor din tarile supuse coroanei

Sfîntului Stefan socoteste pe din destul asigurata dezvoltarea nationala româna,

vom persista asupra drepturilor de autonomie a Transilvaniei si vom starui ca toti

românii sa persiste dimpreuna cu noi.

98

Acest program ne pare atît de lamurit si de firesc, încît avem sentimentul ca

e destul sa-l afirmam pentru ca sa fie admis: afirmîndu-l, nu vînam popularitatea, ci

ne identificam cu poporul, sîntem glasul poporului. Deviza întreprinderii noastre

nu e lupta ofensiva, ci apararea, lucrarea pacinica si roditoare.

Facem dar prin aceasta apel la toti cei ce doresc o asemenea lucrare si le

cerem spriginul calduros.

Ioan Bechnitz, particular în Sibiu – Dr. Aurel Brote, directorul bancii de

asiguratiune ,,Transilvania” în Sibiu – Eugen Brote, proprietar în Sibiu – Ioan

Dusoiu, comerciante în Brasov, – Diamandi Manole, comerciante si prezident al

Camerei de comerciu si industrie în Brasov – Simeon Marginean, advocat în Brasov

– Dr. Ioan Neagoe, medic în Brasov – George B. Popp, fabricant în Brasov.

Ioan de Preda, advocat în Sibiiu –

Ioan Slavici, particular în Sibiiu.

CONVORBIRI LITERARE1

În mijlocul agitatiunilor politice de care fura cuprinse toate spiritele în

România, miscarea literara, sustinuta înainte cu mult succes de foile literare atît de

cunoscute si pretuite de toata societatea, a încetat cu totul. Cînd vorbesc pasiunile

politice, artea si stiinta îsi ascund producerile lor linistite. Acum însa, cînd în

România libera politica a luat o cale mai statornica si spiritele spereaza într-un viitor

mai regulat, sa observa natural reînceperea ocupatiunilor literare. În Bucuresti s-a

constituit o societate care, organizîndu-se, ar puté produce mult pentru cultura si

instructiunea poporului. În Iasi, unde desi nu sa mai afla centrul politic, a ramas o

inteliginta destul de raspîndita, unde înalte si numeroase institutiuni scolare întretin o

activitate stiintifica permanenta, s-a format înca de mai mult timp o societate literara

,,Junimea”, care din an în an ie proportiuni crescînde si totodata solide si din partea

careia publicam tot în acest numar importantul apel catra autorii români. Aceste

elemente reclama înfiintarea unei reviste care sa aiba scopul de a reproduce si

raspîndi tot ce intra în cercul ocupatiunilor literare si stiintifice; de a supune unei

critice serioase operele ce apar din orice ramura a stiintei; de a da sama despre

activitatea si producerile societatilor literare, în special a celei din Iasi si de a servi

ca punct de întîlnire si înfratire pentru autorii nationali.

Sub numele de Convorbiri literare va aparé la doua saptamîni o revista în

formatul stinsei România literara. Începutul este modest, dar redactiunea spereaza

ca va puté da în curînd acestei foi proportiuni mai însemnate prin binevoitorul

concurs ce este în drept de a astepta din partea tuturor autorilor români.

GLOSAR

A

acompt = acont

actie = actiune

agie = organ administrativ din sec.XVIII –XIX, în Tara Româneasca si

Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice

agru = loc de arat, tarina

amalgamizator = care amesteca lucruri

amàt = care a iubit

amoare = dragoste, iubire

amerinta (a ~) = a ameninta

analoghicesc = proportional, în raport cu…

anima = inima

an-tert = antart, acum doi ani

ardica (a ~ ) = a ridica

armie = armata, ostire

articul = partea unei publicatii periodice

artagas = certaret

atesta (a ~)= a dovedi prin viu grai, printr-un înscris

atingator = emotionant, impresionant

atintator (scopul ~)

B

bucher = persoana care se afla cu învatatura abia la alfabet

bumb = nasture, buton

C

cabala = intriga

cantarida = gîndac de turba din care se extrage cantaridina, substanta

otravitoare.

cantora = birou, cancelarie

caltuni = încaltaminte de sarbatoare

cercustare = circumstanta

cetanie = citire, lectura

chiar = clar

chinovie = comunitate de calugari

clas = clasa

competa ( a ~) = a cuveni

comerciu = comert

compromita (a ~) = a face sa piarda autoritatea

100

concheta = cucerire

concurge ( a ~) = a colabora

confederatiune = unirea mai multor state, care îsi pastreaza autonomia

confera (a ~) = a acorda

confesional = privitor la confesiunea de credinta

conlucrator = colaborator

continuatie = continuare

contribuire = contributie

convictie = convingere

corunat = încoronat

coterie = grup de persoane intrigante

crunta (a ~) = a însîngera

cuant(um) = cantitate

cucerie = evlavie, smerenie

curgatoriu (anul ~) = curent, în curs

criticastru = critic neînsemnat (si lipsit de onestitate)

D

danie = daruire

declamatie = arta de a declama, a rosti cu voce tare, cu intonatie si cu

gesturi adecvate, un text literar (în versuri)

declamator = pompos, bombastic, emfatic

defensor = aparator

degresie = abatere de la subiectul tratat

deprada (a ~) = a prada

derapana (a ~) = a îndeparta

deregatorie = conducere

devzolvire = dezvaluire

diamanticale = giuvaericale

diligentie = stradanie

diregere = a pune în ordine, a pune la cale

disbinare = dezbinare

disertatie = cercetare cu amanuntul a unei chestiuni

divan = consiliu de judecata, judecata, proces

divizie = împartire

drit = drept, jurisprudenta

E

eclatant = care impresioneaza puternic, care produce vîlva

electie = alegere

elupta (a ~) = a obtine, a cuceri

eluptaminte = izbînzi

emfaz = îngîmfare

estimp = anul acesta

eterodos = eretic

101

extirpa (a ~) = a smulge din radacina, a stîrpi

extract = copie

F

fericitate = fericire

ferlegher = editor

G

galbin = nume dat mai multor monede straine, de aur, de valori variabile,

care au circulat si în tarile românesti

galimatia = încurcatura

gaci (a ~) = a ghici

genuin = veritabil

gongorism = afectare, pretiozitate în stil

graf = conte (german)

gvardie = garda

H

haracter = caracter

himie = chimie

I

inanitiune = slabiciune

inoranta = ignoranta

invazor = navalitor, cotropitor

irumpe ( a ~ ) = a irupe, a izbucni

isprava (fara ~) = fara rezultat, zadarnic

Î

îmbele = ambele

înaintare = progres

încai = macar, cel putin

închizeslui (a ~) = a chezasui, a garanta

îndegeta = a indica

îndegetura = indicatie

înfolia (a ~) = a îmbraca

înforma (a ~) = a alcatui

înrîura (a ~) = a înrîuri

însusit = în stare, cu calitatile necesare

întraripare = avînt

întelesual = intelectual

înveste (a ~) = a îmbraca

102

J

jacnitor = vatamator

jest = gest

juditios = judicios, chibzuit

jurisdictiune = putere judecatoreasca, sfera de actiune a magistratului

L

laboare = munca

lacuitor = locuitor

lepada (a ~ ) = a îndeparta

literator = literat

M

manuducator = conducator

masà (a ~) = a concentra într-un grup mare

masteha = mama vitrega

madular = membru al unei societati, asociatii

mestesug = talent, abilitate

mezat = vînzare publica, licitatie

mezev = evul mediu

metod = metoda

misie = împuternicire de a face ceva

miscamînt = miscare

momentos = de moment

musculatie ( ~ obrazului) = mimica

N

nepregetator = neîntrerupt, continuu

neunire = lipsa de unire, neîntelegere

nizui (a ~) = a nazui

norocit = fericit, cu noroc

novela = noutate, stire

O

obstinat = îndîrjit

obste (de ~ ) = deopotriva

ocá = veche unitate de masura a capacitatii sau greutatii, egala cu circa un

litru (sau un kilogram) si un sfert

oclocratie = conducere unde puterea este exercitata de multime

opacitor = tulburator

ora (a ~) = a ruga

orizon = orizont

103

P

pacotila = marfa proasta (întrebuintat figurat pentru : versuri proaste )

paladiu = ocrotire

paradosi (a ~) = a preda o învatatura

pension = institutie particulara de învatamînt din trecut

perioada = fraza ampla, cu caracter unitar si armonios

pitar = titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pîine a curtii

domnesti

popol = popor

populada

politie = oras

potinte = puternic, tare

precurmare = întrerupere

prefipt = propus

prejudet = paguba

prenumerant = abonat

prepus = banuiala, presupunere

privilegie = partinire

privire = apreciere, considerare

prochemare = proclamare

pronie = providenta

prozlovenie = învoire

puntuatie = punctuatie

R

regula (a ~)) = a sistematiza

repenti (a se ~) = a se cai

reprobatiune = dezaprobare

resignatie = resemnare

S

sanifica (a ~) = a însanatosi

scopos = scop

seanta = sedinta

simtiment = sentiment

sfant = ban de argint austriac, în valoare de 20 de creitari

siguritate = siguranta

slobozenie = libertate

sot = asociat, colaborator

spiculatie = speculatie

stare (~ împrejur )

statorire = stabilire

stropsit = deformat, schimonosit

sujet = subiect

sumet = sfidator, obraznic

104

S

sena = scena

T

teasc (a iesi de sub ~) = tipar, a tipari

temerarie = îndrazneala peste masura

tempesta = furtuna

testimoniu = certificat, adeverinta, atestat

toga = manta lunga de lîna pe care o purtau romanii deasupra tunicii

tovarasie = asociatie

tracta (a ~) = a trata

trinitate = treime

T

tinta (a ~) = a aspira, a nazui

tivilizatie = civilizatie

U

umanioare = studiul artelor si stiintelor, în special a cunostintelor clasice

uric = hrisov

urzeala (~ limbii)= structura

V

vaiera (a ~) = a tîngui, a jeli, a compatimi

vîrtos (la comparativ) = mai ales, mai cu seama, mai mult

105

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Andriescu Al, 140 de ani de la înfiintarea ,,Albinei românesti”, în Iasul literar,

XIX, 1969, nr. 7, p. 20.

Andriescu Al., Limba presei românesti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iasi,

1979.

*** Bibliografia analitica a periodicelor românesti (1790-1858), întocmita de Ioan

Lupu, Nestor Camariano si Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei,

Bucuresti, 1966, 1972.

Antip, Constantin, Contributii la istoria presei române, Uniunea Ziaristilor din

România, Bucuresti, 1964.

Bulgar, Gheorghe, Despre limba si stilul primelor periodice românesti, în

Contributii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II,

1958, p. 75-113.

Calinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent. Editia a II-a,

revazuta si adaugita, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orastie, 1900.

Cioculescu, Serban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române

moderne. Editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.

Ciuchindel, C., Despre începuturile presei românesti : ,, Courier de Moldavie” în

LL, II, 1956.

Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în Gazeta literara,

1966, nr. 5.

*** Dictionarul literaturii române de la origini pîna la 1900, Editura Academiei,

Bucuresti, 1979.

*** Din presa literara româneasca a secolului XIX. Prefata de Romul Munteanu.

Antologie, note si glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, Bucuresti,

1967.

Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presa român, în

Ramuri, 1966, nr. 12.

Gramada, Livia, Presa satirica româneasca din Transilvania, 1860-1918, Cluj,

1974.

Hangiu, Ion, Reviste si curente în evolutia literaturii române, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Hangiu, Ion, Dictionar al presei literare românesti (1790-1982), Editura Stiintifica

si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.

Hangiu, Ion, Dictionarul presei literare românesti(1790-1990), Editura Fundatiei

Culturale Române, Bucuresti, 1996.

Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românesti în veacul al XIX-lea – de la 1821

înainte, vol. I-.II, Editura Minerva, Bucuresti, 1907-1908.

106

Iorga, Nicolae, Istoria presei românesti, Adevarul, Bucuresti, 1922.

*** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, 1973.

Istrate, Gavril, Observatii lingvistice pe marginea ,,Alautei românesti”, în ALIL,

t.XXIII, 1972, p. 157-160.

Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini si pîna

astazi, Institutul European, Iasi, 1997.

Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes – Lausanne, 1965.

Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viata si opera sa, Editura ,,Casei

Scoalelor”, 1927.

Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” si spiritul critic, Editura Eminescu,

Bucuresti, 1971.

Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inima si literatura, Editura pentru

Literatura, Bucuresti, 1969.

Milas, Constantin, Probleme de limba în revista ,,Albina româneasca” (1829-

1850), Cluj, 1968.

Ornea, Z., Junimismul. Contributii la studiul curentului, Bucuresti, Editura pentru

Literatura, 1966.

Petrescu, Aurel, Precizari în legatura cu ,,Fama Lipschii pentru Datia”. Prototipul

ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1970.

Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei literare românesti din Transilvania,

de la începuturi pîna în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.

Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.

*** Presa literara româneasca. Articole-program de ziare si reviste (1789-1948).

Editie în doua volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu si o

introducere de D. Micu, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Calendare si almanahuri românesti (1731-

1918), Dictionar bibliografic, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1981.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Dictionarul presei românesti (1731-1918),

Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995.

*** Reviste literare românesti de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire

stiintifica: Ovidiu Papadima, Bucuresti, 1976.

*** Reviste literare românesti din secolul al XIX-lea. Contributii monografice.

Sub îngrijirea si cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucuresti, 1970.

*** Reviste literare românesti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Îngrijirea stiintifica si studiu introductiv de Ovidiu Papadima, Bucuresti,

1974.

G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, Bucuresti, 1970.

Tomescu, Mircea, Calendarele românesti, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1957.

Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique,

Paris, 1934.

107

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Andriescu Al, 140 de ani de la înfiintarea ,,Albinei românesti”, în Iasul literar,

XIX, 1969, nr. 7, p. 20.

Andriescu Al., Limba presei românesti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iasi,

1979.

*** Bibliografia analitica a periodicelor românesti (1790-1858), întocmita de Ioan

Lupu, Nestor Camariano si Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei,

Bucuresti, 1966, 1972.

Antip, Constantin, Contributii la istoria presei române, Uniunea Ziaristilor din

România, Bucuresti, 1964.

Bulgar, Gheorghe, Despre limba si stilul primelor periodice românesti, în

Contributii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II,

1958, p. 75-113.

Calinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent. Editia a II-a,

revazuta si adaugita, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orastie, 1900.

Cioculescu, Serban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române

moderne. Editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.

Ciuchindel, C., Despre începuturile presei românesti : ,, Courier de Moldavie” în

LL, II, 1956.

Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în Gazeta literara,

1966, nr. 5.

*** Dacia literara. Editie facsimilata, îngrijita de Maria Platon, Editura Minerva, Bucuresti,

1972.

*** Dictionarul literaturii române de la origini pîna la 1900, Editura Academiei,

Bucuresti, 1979.

*** Din presa literara româneasca a secolului XIX. Prefata de Romul Munteanu.

Antologie, note si glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, Bucuresti,

1967.

Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presa român, în

Ramuri, 1966, nr. 12.

Gramada, Livia, Presa satirica româneasca din Transilvania, 1860-1918, Cluj,

1974.

Hangiu, Ion, Reviste si curente în evolutia literaturii române, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Hangiu, Ion, Dictionar al presei literare românesti (1790-1982), Editura Stiintifica

si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.

Hangiu, Ion, Dictionarul presei literare românesti(1790-1990), Editura Fundatiei

Culturale Române, Bucuresti, 1996.

Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românesti în veacul al XIX-lea – de la 1821

înainte, vol. I-.II, Editura Minerva, Bucuresti, 1907-1908.

106

Iorga, Nicolae, Istoria presei românesti, Adevarul, Bucuresti, 1922.

*** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, 1973.

Istrate, Gavril, Observatii lingvistice pe marginea ,,Alautei românesti”, în ALIL,

t.XXIII, 1972, p. 157-160.

Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini si pîna

astazi, Institutul European, Iasi, 1997.

Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes – Lausanne, 1965.

Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viata si opera sa, Editura ,,Casei

Scoalelor”, 1927.

Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” si spiritul critic, Editura Eminescu,

Bucuresti, 1971.

Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inima si literatura, Editura pentru

Literatura, Bucuresti, 1969.

Milas, Constantin, Probleme de limba în revista ,,Albina româneasca” (1829-

1850), Cluj, 1968.

Ornea, Z., Junimismul. Contributii la studiul curentului, Bucuresti, Editura pentru

Literatura, 1966.

Parfene Constantin, Însemnatatea ,,Daciei literare” în dezvoltarea culturii românesti, în ALIL, t. XI, 1969, fascicula 1.

Petrescu, Aurel, Precizari în legatura cu ,,Fama Lipschii pentru Datia”. Prototipul

ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1970.

Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei literare românesti din Transilvania,

de la începuturi pîna în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.

Platon Maria, ,,Dacia literara”. Destinul unei reviste. Viata unei epoci literare, Editura

Junimea, Iasi, 1974.

Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.

*** Presa literara româneasca. Articole-program de ziare si reviste (1789-1948).

Editie în doua volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu si o

introducere de D. Micu, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Calendare si almanahuri românesti (1731-

1918), Dictionar bibliografic, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Dictionarul presei românesti (1731-1918),

Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995.

*** Reviste literare românesti de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire

stiintifica: Ovidiu Papadima, Bucuresti, 1976.

*** Reviste literare românesti din secolul al XIX-lea. Contributii monografice.

Sub îngrijirea si cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucuresti, 1970.

*** Reviste literare românesti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Îngrijirea stiintifica si studiu introductiv de Ovidiu Papadima, Bucuresti,

1974.

G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, Bucuresti, 1970.

Tomescu, Mircea, Calendarele românesti, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1957.

Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique,

Paris, 1934.

AVREVIERI

ALIL Anuar de lingvistica si istorie literara, Iasi, 1965 –

AUBFil Analele Universitatii Bucuresti. Filologie, Bucuresti, 1954 –

AUBLLR Analele Universitatii Bucuresti. Limba si literatura româna,

Bucuresti, I, 1954-

CILRL Contributii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea,

Editura Academiei, Bucuresti, I.1956; II.1958; III.1962.

CL Cercetari de lingvistica, Institutul de Lingvistica, Cluj, I, 1956 –

LL Limba si literatura, Societatea de Stiinte Filologice din România,

Bucuresti, 1955 –

LR Limba româna, Institutul de Lingvistica, Bucuresti, 1952 –

StUBB Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series Philologia, Cluj, I, 1956 –

spatiere 1,5 cm, Indent:0,

First Line: 1,25 cm;

Justify: Normal,

Fara spatii intre alineate;

intertitlurile si subtitlurile cu 14 Bold, se noteaza de ex: 1; 1.1; 1.2, etc

bibliografia trebuie sa cuprinda minimum 50 de carti, bibl, impartita in carti, periodice, site-uri, pentru mai multe chestii legate de notele de subsol,aici: http://licentza.blogspot.ro/…/bibliografia-i-subsolul.html.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Andriescu Al, 140 de ani de la înfiintarea ,,Albinei românesti”, în Iasul literar,

XIX, 1969, nr. 7, p. 20.

Andriescu Al., Limba presei românesti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iasi,

1979.

*** Bibliografia analitica a periodicelor românesti (1790-1858), întocmita de Ioan

Lupu, Nestor Camariano si Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei,

Bucuresti, 1966, 1972.

Antip, Constantin, Contributii la istoria presei române, Uniunea Ziaristilor din

România, Bucuresti, 1964.

Bulgar, Gheorghe, Despre limba si stilul primelor periodice românesti, în

Contributii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II,

1958, p. 75-113.

Calinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent. Editia a II-a,

revazuta si adaugita, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orastie, 1900.

Cioculescu, Serban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române

moderne. Editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.

Ciuchindel, C., Despre începuturile presei românesti : ,, Courier de Moldavie” în

LL, II, 1956.

Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în Gazeta literara,

1966, nr. 5.

*** Dictionarul literaturii române de la origini pîna la 1900, Editura Academiei,

Bucuresti, 1979.

*** Din presa literara româneasca a secolului XIX. Prefata de Romul Munteanu.

Antologie, note si glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, Bucuresti,

1967.

Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presa român, în

Ramuri, 1966, nr. 12.

Gramada, Livia, Presa satirica româneasca din Transilvania, 1860-1918, Cluj,

1974.

Hangiu, Ion, Reviste si curente în evolutia literaturii române, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Hangiu, Ion, Dictionar al presei literare românesti (1790-1982), Editura Stiintifica

si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.

Hangiu, Ion, Dictionarul presei literare românesti(1790-1990), Editura Fundatiei

Culturale Române, Bucuresti, 1996.

Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românesti în veacul al XIX-lea – de la 1821

înainte, vol. I-.II, Editura Minerva, Bucuresti, 1907-1908.

106

Iorga, Nicolae, Istoria presei românesti, Adevarul, Bucuresti, 1922.

*** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, 1973.

Istrate, Gavril, Observatii lingvistice pe marginea ,,Alautei românesti”, în ALIL,

t.XXIII, 1972, p. 157-160.

Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini si pîna

astazi, Institutul European, Iasi, 1997.

Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes – Lausanne, 1965.

Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viata si opera sa, Editura ,,Casei

Scoalelor”, 1927.

Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” si spiritul critic, Editura Eminescu,

Bucuresti, 1971.

Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inima si literatura, Editura pentru

Literatura, Bucuresti, 1969.

Milas, Constantin, Probleme de limba în revista ,,Albina româneasca” (1829-

1850), Cluj, 1968.

Ornea, Z., Junimismul. Contributii la studiul curentului, Bucuresti, Editura pentru

Literatura, 1966.

Petrescu, Aurel, Precizari în legatura cu ,,Fama Lipschii pentru Datia”. Prototipul

ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1970.

Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei literare românesti din Transilvania,

de la începuturi pîna în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.

Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.

*** Presa literara româneasca. Articole-program de ziare si reviste (1789-1948).

Editie în doua volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu si o

introducere de D. Micu, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Calendare si almanahuri românesti (1731-

1918), Dictionar bibliografic, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1981.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Dictionarul presei românesti (1731-1918),

Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995.

*** Reviste literare românesti de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire

stiintifica: Ovidiu Papadima, Bucuresti, 1976.

*** Reviste literare românesti din secolul al XIX-lea. Contributii monografice.

Sub îngrijirea si cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucuresti, 1970.

*** Reviste literare românesti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Îngrijirea stiintifica si studiu introductiv de Ovidiu Papadima, Bucuresti,

1974.

G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, Bucuresti, 1970.

Tomescu, Mircea, Calendarele românesti, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1957.

Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique,

Paris, 1934.

107

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Andriescu Al, 140 de ani de la înfiintarea ,,Albinei românesti”, în Iasul literar,

XIX, 1969, nr. 7, p. 20.

Andriescu Al., Limba presei românesti în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iasi,

1979.

*** Bibliografia analitica a periodicelor românesti (1790-1858), întocmita de Ioan

Lupu, Nestor Camariano si Ovidiu Papadima, vol. I-II, Editura Academiei,

Bucuresti, 1966, 1972.

Antip, Constantin, Contributii la istoria presei române, Uniunea Ziaristilor din

România, Bucuresti, 1964.

Bulgar, Gheorghe, Despre limba si stilul primelor periodice românesti, în

Contributii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, vol. II,

1958, p. 75-113.

Calinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent. Editia a II-a,

revazuta si adaugita, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziartisticei noastre, Orastie, 1900.

Cioculescu, Serban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române

moderne. Editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.

Ciuchindel, C., Despre începuturile presei românesti : ,, Courier de Moldavie” în

LL, II, 1956.

Cristescu, Marina, Primul ziar românesc: ,,Fama Lipschii”, în Gazeta literara,

1966, nr. 5.

*** Dacia literara. Editie facsimilata, îngrijita de Maria Platon, Editura Minerva, Bucuresti,

1972.

*** Dictionarul literaturii române de la origini pîna la 1900, Editura Academiei,

Bucuresti, 1979.

*** Din presa literara româneasca a secolului XIX. Prefata de Romul Munteanu.

Antologie, note si glosar de Aurel Petrescu, Editura Tineretului, Bucuresti,

1967.

Dumitrescu, Dinu, Mihai Viteazul, primul corespondent de presa român, în

Ramuri, 1966, nr. 12.

Gramada, Livia, Presa satirica româneasca din Transilvania, 1860-1918, Cluj,

1974.

Hangiu, Ion, Reviste si curente în evolutia literaturii române, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1978.

Hangiu, Ion, Dictionar al presei literare românesti (1790-1982), Editura Stiintifica

si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.

Hangiu, Ion, Dictionarul presei literare românesti(1790-1990), Editura Fundatiei

Culturale Române, Bucuresti, 1996.

Iliescu, Adriana, Literatorul, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românesti în veacul al XIX-lea – de la 1821

înainte, vol. I-.II, Editura Minerva, Bucuresti, 1907-1908.

106

Iorga, Nicolae, Istoria presei românesti, Adevarul, Bucuresti, 1922.

*** Istoria literaturii române, II-III, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, 1973.

Istrate, Gavril, Observatii lingvistice pe marginea ,,Alautei românesti”, în ALIL,

t.XXIII, 1972, p. 157-160.

Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini si pîna

astazi, Institutul European, Iasi, 1997.

Livois, René de, Histoire de la presse française, Edition Spes – Lausanne, 1965.

Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi. Viata si opera sa, Editura ,,Casei

Scoalelor”, 1927.

Marcea, Pompiliu, ,,Convorbirile literare” si spiritul critic, Editura Eminescu,

Bucuresti, 1971.

Marica, Em. George, Foaie pentru minte, inima si literatura, Editura pentru

Literatura, Bucuresti, 1969.

Milas, Constantin, Probleme de limba în revista ,,Albina româneasca” (1829-

1850), Cluj, 1968.

Ornea, Z., Junimismul. Contributii la studiul curentului, Bucuresti, Editura pentru

Literatura, 1966.

Parfene Constantin, Însemnatatea ,,Daciei literare” în dezvoltarea culturii românesti, în ALIL, t. XI, 1969, fascicula 1.

Petrescu, Aurel, Precizari în legatura cu ,,Fama Lipschii pentru Datia”. Prototipul

ei german, în AUB, XX, 1973, nr. 2, p. 117-124.

Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1970.

Popa, Mircea, Tascu, Valentin, Istoria presei literare românesti din Transilvania,

de la începuturi pîna în 1918, Editura Dacia, Cluj, 1980.

Platon Maria, ,,Dacia literara”. Destinul unei reviste. Viata unei epoci literare, Editura

Junimea, Iasi, 1974.

Popovici, D., Studii literare, I-II, Editura Dacia, Cluj, 1972- 1974.

*** Presa literara româneasca. Articole-program de ziare si reviste (1789-1948).

Editie în doua volume, note, bibliografie, indici de I. Hangiu si o

introducere de D. Micu, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1968.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Calendare si almanahuri românesti (1731-

1918), Dictionar bibliografic, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.

Raduica, Georgeta, Raduica, Nicolin, Dictionarul presei românesti (1731-1918),

Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995.

*** Reviste literare românesti de la începutul secolului al XX-lea. Îngrijire

stiintifica: Ovidiu Papadima, Bucuresti, 1976.

*** Reviste literare românesti din secolul al XIX-lea. Contributii monografice.

Sub îngrijirea si cu un cuvînt înainte de Paul Cornea, Bucuresti, 1970.

*** Reviste literare românesti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Îngrijirea stiintifica si studiu introductiv de Ovidiu Papadima, Bucuresti,

1974.

G. Sorescu, Gh. Asachi, Editura Minerva, Bucuresti, 1970.

Tomescu, Mircea, Calendarele românesti, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1957.

Weill, Georges, Le journal. Origine, évolution et rôle de la presse périodique,

Paris, 1934.

ANEXE

REVISTE LITERARE ROMÂNESTI.

SECOLUL al XIX- lea

CULEGERE DE ARTICOLE-PROGRAM

CURIERUL ROMÂNESC

Înstiintare

Dupa înalta slobozenie prin stralucirea-sa graful, data preacinstitului Divan,

avem cinste a face cunoscut cinstitului public: ca cu începerea anului nou, sau cel

mult a anului astronomicesc, adica cu începutul lui martie, 1829: sa vor ivi si

începuturile Gazetei Rumânesti, Curierul Bucurestilor.

Acest vestitor de obste, de atîtia ani cunoscut de neaparata trebuinta în

luminata Evropa, a ajuns astazi a îsi împrastia vestirile sale si între neamurile cele

mai necunoscute, care înca în turburarile si neodihnile lor au simtit lipsa si

trebuinta lui. El astazi cunoaste mai toate limbile Evropii, înca si ale acelor natii ce

traiesc subt apararea si ocrotirea altor legi, si foarte trist era pentru noi, iubitilor

rumâni, cînd el înca pîna acum nu cunostea limba noastra, si noi vestirile lui le

primeam în limbi streine, în vreme ce ne aflam în pamîntul nostru si traim subt

legile si cîrmuirea noastra.

Acuma însa aceeasi putere ce pîna acum parinteste ne-au aparat încît sa ne

bucuram de aceste drepturi ale pamîntului nostru, aceeasi însusi ne face sa simtim

si aceasta bucurie de a ne fali în mîinile noastre cu gazeta patriii noastre si scrisa

chiar în limba noastra. Acuma poate cineva vedea pe simtitorul rumân curgîndu-i

lacrami de bucurie, vazînd în toate casele batrîni, tineri, barbati, femei, învatati, si

mai de rînd, îndeletnicindu-se si petrecînd cu Gazeta în mîna, si înmultindu-si

ideile, avînd cunostinta si tiind un sîr de întîmplarile lumii. Va putea cineva vedea

înca si pruncii cei mici lasîndu-si jocurile lor cele nevinovate si adunîndu-se

împrejurul mumelor si tatilor lor ca sa citeasca ei singuri sau sa asculte Gazeta.

Folosul Gazetei este de obste si deopotriva pentru toata treapta de oameni:

într-însa politicul îsi pironeste ascutitele si prevazatoarele sale cautaturi si sa

adînceaza în gîndirile si combinarile sale; aci, linistitul literat si filozof aduna si

pune în cumpana faptele si întîmplarile lumii, îndraznetul si neastîmparatul

razboinic se desavîrsaste într-însa povatuindu-se din norocirile sau gresalele altor

razboinici; bagatorul de seama negutator dintr-însa îsi îndrepteaza mai cu

îndrazneala spiculatiile sale, pîna cînd în sfîrsit si asudatorul plugar, si el poate afla

aceea ce înlesneste ostenelile sale si face sa umple cîmpurile de îmbilsugatoarele

sale roduri. Nu este nici o treapta; nu este nici o vîrsta care sa nu afle placere si

folos într-aceasta aflare vrednica si cuviincioasa cuvîntarii omului, adica în Gazeta.

Pentru aceasta dar fagaduim ca acest Curier al Bucurestilor, va coprinde în

sine: 1. O culegere de cele mai folositoare si interesante lucruri din gazeturile

Evropii; 2. Însemnari pentru cresterea si sporirea literaturii rumânesti; 3. Înstiintari

pentru cele mai folositoare articole ale negotului; 4. Cele dinlauntru si slobode

savîrsiri ale statului nostru, precum judecati însemnate, sfaturi si hotarîri ale

Divanului pentru îmbunatatirea Patriei, vointi ale Divanului pentru publicarea a

vreunei pricini s.c.l.; 5. Vînzari si mezaturi deosebite, si, în sfîrsit, multe însemnari

folositoare, precum pentru curatenia oraselor, pentru pazirea sanatatii, pentru

departarea boalelor celor greale s.c.l., s.c.l.

Acest Curier va pleca de doua ori pe saptamîna din Bucuresti cu expeditia

în forma acestii înstiintari ce sa vede si într-o jumatate de coala.

[. . . . . . . . . . . . ]

Datatorii Gazetelor

I. ELIAD si C. MOROIU

CURIER DE AMBE SEXE

La cititori

Misia acestei scrieri periodice, dupa cum fiecare cititor se va putea

convinge, a fost ,,spre a servi de arhiva la istoria literaturei si limbei noastre, a

recomanda românilor literele strabunilor lor, literele lor proprie nationali, a-i face a

se deprinde cu dînsele, a le onora si a le amá, a-i face a vede si cunoaste într-însele

limba nationala si unitara în tot adevarul si în toata natura ei; a pasi gradual pîna va

ajunge a se publica întreaga cu ,,aceste litere”. Acestea scrie si promite redactorul

ei în primul acesta period, început la 1836 si terminat în 1838 (vezi pagina 358).

Începînd de unde Curierul român ajunsese cu preschimbarea slovelor în litere, îsi

continua calea, tot preschimbînd, în perioadele urmatoare II, III, IV, pîna cînd, în

cel al V-lea, ajunse la scopul sau. Toti abonatii acestei scrieri, pîna la 800, cerura la

redactie în anul 1844 ca periodul V sa li se dea întreg cu litere pure romane.

Atunci începu a se regula si fixa ortografia limbei, nu ca o inovatie, ci ca o

continuatie pe calea celor mai dinainte literatori ai bisericei si parinti ai limbei

române. Preschimbîndu-se slovele sau buchile în litere, redactorul crezu ca tot ce ar

fi mai bine sau mai natural era de a face o ecuatie între buchile vechi si între

literele romane moderne, astfel cum au ajuns astazi prin cultura si naintarea artelor

caligrafiei si tipografiei.

Cu periodul V se inaugura începutul unei literature române demne de a ne

reprezenta în ochii Europei, nu cum voia a ne arata politica Petreburgului, ca niste

populade a carora origine se perde în întunerecul secolilor2, ci ca niste populi în

adevar de stirpe romana. Buchile vechi, desi litere romano-grece (a caror misie a

fost de a crestina pe slavi si a-i scoate din salbatacie), necunoscute însa astazi

Europei civilizate, ajunsesera a ne masca limba si în ochii lumii si ai nostri proprii;

si puterea farmecelor de la nord se sforta a ne tine astfel ascunsi subt acea stare de

bucheri, ca, la timp de a fi stiuti de lume, aceasta sa ne afle ca pe niste popoli

demni de a deveni prada panslavismului. Prin adoptarea literelor strabune de

1 Periodul I de la 1836 pîna la 1838, a doua editie, – Bucuresti – Tipografia Heliade si asociati,

1862. Publicatie bucuresteana cu caracter literar aparuta în perioada anilor 1836-1847. În a doua

editie a aparut la 1864. A avut o importanta covîrsitoare în istoria culturii române, deoarece a

stimulat interesul pentru literatura. A încurajat prin mentorul sau, I. H. Radulescu, atît creatia, cît

si gustul pentru lectura. A sprijinit publicarea celor mai bune traduceri. Colaboratorii mai

importanti: Iancu Vacarescu, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu s.a.

români si cultura limbei pe calea ei naturala, acele farmece oculte începura a-si

perde puterea; si proclamatia din Islaz de la 9 iuniu 1848, iesita tot din presele din

cari au fost iesite aceste cinci periode ale acestei opere, veni a da lovitura de gratie

acelei politice tenebroase. Românul de atunci fu cunoscut de toata Europa de

adevarat roman si cu numele, si cu modul de a-si scrie acest nume, si cu limba si

cu datinele lui, desi o coterie obscura si salariata înadins se mai sforta a arata ca

românul e dac si ca dacul a fost slav.

Acel farmec sau acea politica disparu, si popolii slavi, instrumente acelei

politice, de unde pretindea a deveni domnii nostri, începura a ne întinde mîna ca

niste aliati si frati spre ajutor reciproc. (Deie Domnul sa fie asa!)

Astazi se afla o linie de demarcatie între românism si slavism, si aceasta

linie, acest hotar proveni numai din semnele caracteristice ce disting o natie de

alta, si care sînt limba, literele cu care aceasta se scrie, legile ei, datinile ei,

fizionomia ei. Astazi în toate scoalele, în toate cancelariele, mai în toate

corespondentele particulare se scrie cu litere pure romane si într-o limba curatita

de vorbele straine si parazite, proscrise de micul vocabular publicat în anul 1845.

De au ramas buchile numai prin biserice si prin oarecare foi particulare ce cuteaza

a se zice publice, capii bisericei si redactorii acelor foi, daca nu îsi vor avea

cuvîntul în inoranta, îsi au apoi poate cuvintele lor cu totul particulare…

Sa trecem înainte. Scopul, asa cum am zis, al acestei opere ce se publica în a

doua editie nu fu numai literele strabune spre a putea face cu dînsele literatura si pasi

în cultura limbei, ci printr-însele a destepta pe români spre a se cunoaste pe sine:

Ruga pruncilor înca de la 1823 era:

,,Din gloria strabuna

De am cazut ne-nalta,

De am uitat unirea

Ce-i întarea întru toate,

Acum ne fa uniti

. . . . . .

Sa stim ce, cine sîntem

S-asa sa nu se uite

O natie marita,

Ce-am fost si ce-am fi noi”.

Ca sa stie românul ca este cine este, ce a fost si ce ar fi, aceasta opera nu

înceta în cîte cinci ale sale perioade a coprinde tot ce ar fi în stare a destepta pe cei

ce avea într-o zi a fi profesorii si conducatorii popolului. Poezie, de la care încep

toti popolii, – morala, – literatura sau articole ce arata natura limbei romanilor si

calea culturei ei, – critica juditioasa, – articole de educatie, – filozofie, – religie, –

arte, – nuvele si varietati spre a da rapaos mintii si a redestepta gustul spre citire…

pîna cînd în fine în perioadele V si VI, cum si cele urmatoare, redactorul ei îsi

propuse a continua un curs de literatura generala a tutulor popolilor, începînd de la

poetii si autorii Greciei antice, ca sa ajunga în fine pîna la popolii moderni.

Redactorul, desi n-a putut ajunge în capat din cauza evenimentelor de la

1848, ajunse însa a da românilor o scriere ce nici un profesor român, nici un

literator ce va voi a studia si a cunoaste limba româna si istoria culturei ei nu va

putea ajunge la scopul sau fara a citi si a consulta aceasta colectie.

Aceasta opera ajunsese foarte rara; pentru ca vandalismul de la 1848 n-a

fost uitat a deprada si magazinele unde aceasta arhiva literara era depusa în mai

multe sute de exemplare. Prin aceasta a doua editie se întinde din nou si va afla

cititori si mai multi, si mai competenti de a o judica si de a-i pretia valoarea.

Ajungînd la periodul VI aceasta editie, redactorul ei va continua înainte a

sa programa de literatura generala.

1862 aug. 15 EDITORUL

GAZETA DE TRANSILVANIA

De la redactie

(Pentru foaia aceasta)

Lucru mai nou totdeodata si mai scump, mai nepretuit, mai nesters din

inimile si mintile noastre, mai vrednic de nemurire nu sînt în stare a arata vrednicilor

mei cetitori decît înstiintarea despre însusi foaia aceasta a noastra politica, pentru

care în zilele aceste ne veni slobozenia deplin de la înaltul Tron ca sa o putem da de

aci-nainte nempedecati la o natie, care prin întîrzierea în cultura duhului putem sa

zicem cum ca ridica mila iubitorilor de omenire din veacul nostru.

Suflete al meu! gateste-te a-ti varsa toate simtimentele cele multamitoare

înaintea preabunului nostru suveren si parinte FERDINAND I-lea. Oh dar, ele ma

napadesc prea multe deodata si tocma prin aceasta-mi precurma cuvîntarea si îmi

nadusa graiul.

Cinstiti cetitori, iubiti români, iata o îngrijire noua, un dar deosibit, o facere

de bine nepretuita, o priveghere, o pronie parintasca cu ochi ageri strabatatoare

asupra-ne si la toate lipsele si trebuintele noastre! Latirea stiintelor si a

cunostintelor, împartasirea ideilor la toate plasele de oameni! striga astazi toate

1 Brasov, nr. 1, 12 martie 1838, p. 3-4. A fost primul ziar politic si informativ al românilor din

Transilvania care a avut în acelasi timp cea mai lunga viata din istoria publicisticii românesti. Meritul

întemeierii lui îi revine lui G. Baritiu, care a scos primul numar la Brasov, în 12 martie 1838. De la 3

ianuarie 1849 ziarul si-a luat titlul usor modificat Gazeta Transilvana, pentru ca de la 1 dec. 1849 sa

se numeasca, pîna la încetarea aparitiei în 1944, Gazeta Transilvaniei. În primul semestru al anului

1838 literatura a fost publicata în suplimentul numit Foaie literara, si de la 2 iulie 1838 la 24

februarie 1865 de asemenea în suplimentul: Foaie pentru minte, inima si literatura. Ca ziar al

burgheziei în ascensiune, a militat pentru democratism si iluminism. Atitudinea patriotica a

publicatiei era cu atît mai evidenta, cu cît colaboratorii trebuiau sa întîmpine, dupa cum spune N.

Iorga, nu numai normele generale ale politicii metternichiene, ci si capriciile micilor tirani din

localitate. Astfel, Gazeta Transilvaniei “trebuia sa lucreze cu cea mai mare precautie si ea nu putea sa

devie în lunga ei cariera organul de îndrazneata energie care ar fi putut sa scuture mintile,

încremenite de împrejurarile politice nenorocite, ale românilor din toate provinciile”. (N. Iorga,

Istoria presei românesti, 1922, p. 69) La 1848, atitudinea acestui ziar a fost dintre cele mai radicale,

întrucît cerea desfiintarea iobagiei, egalitatea în drepturi între nationalitatile din Transilvania si unirea

românilor ardeleni cu cei de peste Carpati. Dintre cei mai importanti colaboratori pot fi amintiti: T.

Cipariu, Andrei Muresanu, Nicolae Tincu Velea, Fl. Aaron, A. Treboniu-Laurian, D. Bojinca, Vasici

Ungureanu, Ioan Maiorescu, I. Heliade Radulescu, C. Negruzzi s.a.

85

natiile, toate stapînirile cele întalepte si parintesti; mijloacele la aceste sînt cartile,

literatura, scrierile periodice latite si propoveduite la toti. Noua aceste ne lipsea;

iata ca ni s-au dat, si ni s-au dat atunci cînd celelalte natii cu noi împreuna

lacuitoare înca au ajuns sa cunoasca cum ca singura luminarea si dezvolvirea

ideilor unui popor, cum este al nostru, poate sa-l puie în stare a contribui fiziceste

si moraliceste la fericirea patriei, într-a caria sîn ne-am nascut si ne hranim.

Multamita celor carii striga astazi cu glas puternic: desteapta-te si tu, române,

paseste înainte împreuna cu noi, primeste si cultiva în inima ta iubirea de dulcea

noastra patrie, hraneste precum ai hranit si pana acum credinta neclintita catra

Preanaltatul si preabunul tau Stapînitoriu.

Si acum cine va mai îndrazni a zice cum ca noi subt parintasca ocrotire a

maritei Case austriace avem vreo pedeca din afara în cultivirea noastra? Nu sînt altele

decît de acele care noi singuri, fara de ajutoriul altora, le putem si sîntem datori a le

ridica si da într-o parte. Monarhul si compatriotii nostri nu stiu ce bine mai mare ne-ar

putea face în ziua de astazi decît ca ni sa da voie sloboda a ne lupta si a pasi catra

luminarea noastra pe toate caile care sînt deschise si înaintea altor neamuri. Cu totii

stiu si pricep cum ca renasterea unei natii pe o cale mai usoara si mai scurta nu este

altfeliu cu putinta decît prin însusi lucrarea si îmbogatirea limbei si a literaturei sale.

La aceste sa ne dea zbor nempedecat, si noi sîntem scapati de întunerecime. Toate alte

mijloace sînt nesigure si însalatoare. Negresit ca o limba streina, o masteha oricare,

rau ne va hrani. Si aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o Foaie politica în limba

nationala ce folosuri poate aceasta sa aduca, ca cu atîta mai luminat sa se cunoasca

facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou cîstigata – dar am nadejde ca nici

unul dintra cetitorii nostri nu va fi care sa nu-si închipuiasca si sa-si numere acele

folosuri cu cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile, aceeasi ne va

folosi si noua – oh, ba mai mult! Nici de aceia nu cred sa fie multi între români carii

sa zica: tocma novele politicesti poci sa cetesc cu mult mai bune în limbi streine – oh,

nu; caci fiestecare stie cum ca acele nu sînt scrise în interesul si amasurat trebuintelor

românului, – fiestecare trage foc la oala sa, vorba româneasca. Un strein nu scrie în

limba româneasca, cu atîta mai putin în duhul românesc; un strein, de ar fi înteleptul

înteleptilor, cosmopolitul cosmopolitilor, nu cunoaste scaderile noastre, nu le simte pe

acele, prin urmare nici nu stie prescrie mijloace ajutatoare. Adevarat cum ca într-o

parte de români gallo – într-alta germano – în cealalta ungaromania orbeste si

nebuneste pe o multime de oameni; dar aceasta vine tot de la crestere si este o boala

trecatoare – cel putin cu un veac de oameni sa trece, daca sa iau prezervative bune.

Rusomania, dupa cum auzim, sa încuibeaza pe unele locuri, dar n-are diletanti multi si

este mai uricioasa si netrebnica decît celelalte.

De una ar fi sa ne temem mai mult, cum ca adeca gustul de cetit este pana

acum la noi foarte putin. Aceasta o cunoastem cu totii, pricina înca o stim. Scoalele

noastre, putine cîte le avem, sînt de vina la aceea. Sa ne uitam împrejur în toate

partile si ne vom încredinta cum ca metodul scoalelor noastre au fost pana acum in

praxi împedecatoriu, iar nu îndemnatoriu la o cultura mai sloboda si mai înalta.

Împovorarea memoriei cu apasarea întelesului si a judecatii tinerilor, aceasta este

caracteristica scoalelor noastre. Ce mirare dara, daca tînarul sau junele, cum scapa

dintr-un clas într-altul, trînteste cartile si clasicii cei scumpi, a caror el numai

86

spinii, iar dulceata nu o au simtit niciodata; si acela, care arunca teologia morala în

Muras, mai are soti destui într-alt întales. Cîti sînt carii petrec scoalele toate, fara sa

stie oare mai sînt alte carti de acel feliu, afara de cele prescrisa prin clasuri.

Clasicii, carii ar trebui sa ne fie cea mai scumpa hrana pentru mintea si inima

noastra nu-i pretuim din destul! Dar sa le lasam aceste, ca sînt cam suparacioase.

Atîta zic numai, cum ca, pe lînga toate scaderile si raceala ce o avem asupra

cetitului de carti si de alte feliuri de scrieri periodice, au venit totusi timpul în care

un numar mare din nationalisti simtesc cu ferbintala si stiu de ce avem trebuinta

neaparata. Cîteva mii de preoti românesti, dintre carii – anumit înlontru împaratiii

Austriii parte mare au trecut si prin scoale mai înalte, cîteva scoale bune, cum este

Liteul si Seminariul din Blaj cu 18 profesori alesi, care mai vîrtos de un jumatate

de veac încoace au dat si da pana astazi barbati vrednici în toate partile si la toata

românimea; asa si Gimnaziul de la Beius si în Ungaria, scoalele de la Arad scl., dar

în Bucovina si în cele doua provintii? O multime de barbati într-alte plase cum – ca

sa tacem de cîtiva episcopi cu rîvna adevarat apostoleasca – deregatori politicesti,

doftori, ostasi; acestia parte mare simtesc ce ne trebuie, nevoindu-se deodata a si

cauta mijloace de ajutoriu. Ce e mai mult? Însusi frumoasele noastre au început sa

sprijoneasca întreprinderile cele folositoare! De alta parte iara – precum de la anul

nou încoace ma încredintai – vedem unii barbati cu cele mai grele slujbe

împrejurati a nu-si pregeta a sa cuprinde si cu produceri literare. Bine este, domnii

mei, asa si faceti, mari pilde aveti spre acestea în barbatii veacurilor! Tucidid,

Xenofon, Polibie, I. Cezar au fost generari si scriitori totdeodata. Cicero era de

dimineata pana sara cuprins în forum cu trebile republicei si totusi cîte scrisori

nemuritoare lasa la lume! Plinie era consul, Plutarh profesor. Venim mai încoace,

Frideric cel Mare, craiul Borusiii, cetea singur jaluirile supusilor sai, si totusi i-au

ramas timp ca sa scrie si carti de mult pret, profesorii prin Franta si Germania,

cuprinsi cu cele mai grele catedre, dau la lume lucruri clasice nemuritoare. Întru

adevar sa pare cum ca greutatile unei deregatorii dau putere duhului omenesc si

negresit cum ca odihna prea multa si comoditatea nu este buna; ea moleseste,

lîngezeste puterile mintii ca si apa statatoare.

Saracia o ar pricinui cineva de cea mai mare pedeca a sporirei noastre. Este

asa; dar oare unde se afla omul acela care, dupa ce cheltuieste sume pentru trupul

sau, sa nu-si tie duhul vrednic de doi, trei galbini, care ar avea sa-i jarfeasca pe

carti si pe alte mijloace trebuincioase spre înmultirea cunostintelor si poleirea sa?

Dupa aceste toate ar fi sa descoperim la cititorii nostri si planul dupa care

vom purcede lucrînd la Novala noastra; dar acesta înca lesne îl va afla oricine care

stie cum ca noi sîntem începatori în patriile noastre si voim iarasi parte mare

începatorilor sa dam hrana.

Dupa cum am fost înstiintat la începutul anului, noi vom urma regulat o

data pe saptamîna cu darea foilor noastre amîndoua pe cîte o coala. Însa daca vom

vedea cum ca numarul cetitorilor nostri sa înmulteste, atunci vom urma cu foaia

politiceasca a o da de doua ori pe saptamîna. Tot subt aceeasi conditie fagaduim

cum ca vom începe o foita cu litere latinesti, o data sau de doua ori pe luna dupa

starile împrejur, si materiile de tiparit înca ne vom stradui a le îmbunatati.

87

Totdeodata poftim pe d.d. prenumeranti sa binevoiasca a ne ajuta la jarfele

noastre cele împovoratoare trimitându-ne banii de prenumeratie cît mai în grab.

Prenumeratia sa poate face în toate provintiile la toate deregatoriile de posta.

[…………………………………………………………………………… ]

DACIA LITERARA1

Introductie

La anul 1817, d. Racocea, k.k.2 translator românesc în Lemberg [Lvov],

publica prospectul unii foi periodice ce era sa iasa pentru întîiasi data în limba

româneasca. Planul sau nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, d. Z.

Carcalechi, în Buda, cerca pentru a doua oara o asamine întreprindere; dar si

aceasta fu în zadar. În sfîrsit, la 1827, d. I. Eliad vru si ar fi putut, pe o scara mult

mai mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea si Carcalechi nu putura face.

Ocîrmuirea de atunce a Tarei Românesti nu-i dadu voia trebuincioasa. Asa, putinii

barbati carii pe atunce binevoia a se mai îndeletnici înca cu literatura nationala

perdura nadejdea de a vede vreodata gazete românesti. Numai doi oameni nu

perdura curagiu, cu asteptara toate de la vreme si de la împregiurari. Acestii fura d.

aga Asachi si d. I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia pastra în inima lor

focul luminator a stiintelor. Asteptarea lor nu fu înselata. Împregiurari cunoscute

de toti le venira întru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829, în Iasi, ALBINA

ROMÂNEASCA vazu lumina zilii pentru întaiasi data. Putin dupa ea se arata si

CURIERUL ROMÂNESC în Bucuresti.

De atunce unsprezece ani sînt aproape; între alte multe înaintari ce s-au

facut în îmbele principaturi, literatura n-au ramas în lenevire. Ajutata de stapînire,

aparata si îmbogatita de niste barbati mari si patrioti adevarati, a carora numi vor fi

trainice ca veacurile, înlesnita prin miile de scoli ce s-au facut în tîrgurile si satele

Moldo-Vlahiei, literatura noastra facu pasuri de uries, si astazi se numara cu

mîndrie între literaturile Europei.

Dupa Albina si dupa Curier, multe alte gazete românesti s-au publicat în

deosebitele trii mari provincii a vechei Dacii. Asa, în putina vreme am vazut în

Valahia: Muzeul National, Gazeta Teatrului, Curiozul, România, Pamînteanul,

Mozaicul, Curierul de îmbe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de aviz; în

Moldova: Alauta româneasca, Foaia sateasca, Oziris; în Ardeal: Foaia duminicei,

Gazeta de Transilvania si Foaia inimei. Unele dintr-însele, adeca acele care au

avut un început mai statornic, traiesc si astazi; celelalte au perit sau din nepasarea

lor, sau din vina altora. Cele mai bune foi ce avem astazi sînt Curierul românesc,

1 “Subt redactia lui Michail Kogîlnicean. Tom. I (ianuarie-iunie 1840). Iasi. La Cantora

Journalului. 1840”. Editia a doua, Iasi, 1859. Mihail Kogalniceanu a editat aceasta revista care a

iesit numai în trei numere, martie, aprilie, mai 1840, din dorinta de a înfatisa aspecte din viata

românilor de pretutindeni. Literatura româna putându-se “numara cu mîndrie între literaturile

Europei”. Revista trebuia sa devina “un repertoriu general al literaturii românesti”, sprijinindu-se

pe lucrari originale. Atitudinea lui C. Negruzzi în Alexandru Lapusneanu împotriva boierilor,

aluziile lui Donici si Gr. Alexandrescu din fabule nu au convenit domnitorului Mihai Sturdza,

care ordona suprimarea revistei.

2 Kaiserlich-koniglich – chesaro-craiesc.

88

subt redactia lui d. I. Eliad, Foaia inimii a lui d. Barit si Albina româneasca carea,

în anul acesta mai ales, au dobîndit îmbunatatiri simtitoare. Însa în afara de politica

care li ia mai mult de jumatate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai putin

o colora locala. Albina este prea moldoveneasca. Curierul, cu dreptate poate, nu

prea ne baga în seama. Foaia inimii, din pricina unor greutati deosabite, nu este în

putinta de a avea împartasire de înaintirile intelectuale ce se fac în îmbele

principaturi. O foaie dar carea, parasind politica, s-ar îndeletnici numai cu

literatura nationala, o foaie carea, facînd abnegatie de loc, ar fi numai o foaie

româneasca, si prin urmare s-ar îndeletnici cu productiile românesti, fie din orice

parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar împlini o mare lipsa în

literatura noastra. O asemene foaie ne vom sili ca sa fie DACIA LITERARA; ne

vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decît predecesorii

nostri. Însa urmînd unui drum batut de dînsii, folosindu-ne de cercarile si de ispita

lor, vom avé mai putine greutati si mai mari înlesniri în lucrarile noastre, Dacia,

afara de compunerile originale a redactiei si a conlucratorilor sai, va primi în

coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi în deosebitele jurnaluri

românesti. Asadar foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturei românesti,

în carele ca într-o oglinda se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni,

banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau.

Urmînd unui asemine plan, Dacia nu poate decît sa fie bine primita de

publicul cetitor. Cît pentru ceea ce se atinge de datoriile redactiei, noi ne vom sili

ca moralul sa fie pururea pentru noi o tabla de legi, si scandalul o urîciune izgonita.

Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrajmasi ai

arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecatile noastre literare. Iubitori ai pacei, nu

vom primi nici în foaia noastra discutii ce ar puté sa se schimbe în vrajbe.

Literatura are trebuinta de unire, iar nu de disbinare; cît pentru noi dar, vom cauta

sa nu dam cea mai mica pricina din care s-au puté isca o urîta si neplacuta neunire.

În sfîrsit, talul nostru este realizatia dorintii ca românii sa aiba o limba si o

literatura comuna pentru toti.

Dorul imitatiei s-au facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara în

noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covîrsitoare în literatura. Mai în

toate zilele ies de subt teasc carti în limba româneasca. Dar ce folos! ca sînt numai

traductii din alte limbi, si înca si acele de ar fi bune. Traductiile însa nu fac o

literatura. Noi vom prigoni cît vom puté aceasta manie ucigatoare a gustului

original, însusirea cea mai pretioasa a unii literaturi. Istoria noastra are destule

fapte eroice, frumoasele noastre tari sînt destul de mari, obiceiurile noastre sînt

destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris,

fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne împrumutam de la alte natii. Foaia

noastra va primi cît se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi

vor umple mai toate coloanele.

Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramurile literaturei noastre, va fi

despartita în patru parti. În partea dintai vor fi compuneri originale a

conlucratorilor foaiei; partea a doua va avé articole originale din celelalte jurnaluri

românesti. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cartilor noua iesite în

deosabitele provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numita Telegraful Daciei, ne

89

va da înstiintari de cartile ce au sa iasa în putin, de cele ce au iesit de subt tipar,

relatii de adunarile învatatilor români, stiri despre literatorii nostri si, în sfîrsit, tot

ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român.

Iasii, 30 ghenarie, 1840

Redactorul raspunzator

M. KOGÎLNICEANU

PROPASIREA1

Românii au început a pretui facerile de bine a publicitatii. Deosebite foi

politice si literare, subt deosebite numiri si cu deosebite tendinte, s-au înfiintat în

tustrele provincii a vechii Dacii. Fiestecare din ele îsi împlineste scopul mai mult

sau mai putin; însa toate au greseala capitala ca prea se îndeletnicesc cu cele

dinafara si prea putin cu cele dinlauntru. Cele politice cuprind numai un extract

uscat a întîmplarilor de zi, scoase din jurnaluri straine, si care multe n-au nici cel

mai mic interes pentru români; cele literare nu se ocupa pentru cele mai multe dati

decît cu literatura usoara a frantezilor si a germanilor; rareori ele cuprind un articul

original românesc, mai rareori înca un articul de stiinte sau de interesuri a tarilor

noastre. Lipsa dar a unei foi care, lasînd deoparte toate noutatile dinafara si

discutiile politicei de zi, precum si toate acele traductii de articole usoare si de

anecdote frantuzesti si nemtesti, s-ar îngriji numai cu adevaratele interesuri

materiale si intelectuale a românilor, lipsa unei asemine foi publice, zic, este

obsteste simtita. Aceasta lipsa, într-atît încît împregiurarile dinafara o vor ierta, se

va sili a o împlini Propasirea. Lepadînd din coloanele sale tot ce se întalege subt

strînsul cuvînt de politica, neocupîndu-se nicidecum cu discutiile si noutatile

politice dinafara si dinlauntru, precum si cu întîmplarile zilii, izgonind orice

traduceri din scrieri straine, care neavînd nici un interes pozitiv pentru noi nici nu

ne pot îmbogati literatura, foaia noastra nu va cuprinde decît compuneri originale

românesti împartite în trei sectii: 1. stiintele exacte, 2. stiintele morale si politice, si

3. literatura româneasca, silindu-se prin toate aceste a destepta un interes mai viu

pentru stiinta si natie.

Sectia I va cuprinde articule originale de fizica, himie, istorie naturala,

agricultura, tinerea padurilor, igiena publica, stiri despre descoperirile si lucrurile

învatatilor.

Sectia II va trata: 1. întrebarile cele mai interesante a economiei politice,

precum drumurile, canalurile, vamile, bancele, tranzactiile comertiale si

industriale; 2. jurisprundenta, adeca istoria dritului românesc în deosebitele

timpuri, comentare asupra codicilor de legi a Valahiei si a Moldaviei, lipsele si

îmbunatatirile driturilor civil si penal; 3. istoria nationala, adeca priviri asupra

analelor patriei, biografia celor mai însamnati români, înfatosarea întîmplarilor

1 “Foaie pentru interesurile materiale si intelectuale”, anul I, duminica în 2 ianuarie 1844. A

aparut din ianuarie pîna în 29 octombrie 1844 la Iasi din “silinta” lui M. Kogalniceanu, I. Ghica,

V. Alecsandri, C. Negruzzi, Panait Bals, C. Bolliac, Voinescu, N. Balcescu. Propasirea a fost

suprimata pentru ca a publicat, în numerele 4, 10, 12, Satira catra mintea sa de Antioh Cantemir,

tradusa de A. Donici si C. Negruzzi, si Toderica, nuvela de C. Negruzzi.

celor mai slavite, obiceiurile, prejudetile, ceremoniile, institutiile vechilor nostri

stramosi; si 4., în sfîrsit, felurite articole de un interes social, precum despre

învatatura publica, despre reforma temnitelor s.a.

Sectia III, a literaturei, care va fi cea mai bogata, va cuprinde tot felul de

articule originale, proza si poezie, viata celor mai cunoscuti autori, traduceri si

extracturi din cartile publicate în tari straine, dar a carora sujet se atinge de noi,

priviri asupra limbii, bucati umoristice si, în sfîrsit, critica si înstiintarea tutulor

scrierilor noua românesti. Aceasta parte a Propasirei va fi menita ca sa

împartaseasca cetitorilor nostri o idee dreapta si îndestulatoare a miscarii literare

din Moldavia, Valahia si Transilvania.

Propasirea se va publica subt redactia raspunzatoare a d.d. V. Alecsandri,

P. Bals, I. Ghica si M. Kogalnicean. Ajutorul celor mai însemnati literatori din

Valahia si Moldavia ne este fagaduit si de pe acum putem închizaslui ca cetitorii

foiei noastre vor gasi adeseori în coloanele ei numele cunoscute a d.d.

Alexandrescu, Boleac, Balcescu, Voinescu, Donici, Negruzzi s.a. Orice articule

potrivite cu duhul Propasirii, trimise de oricine, se vor primi cu recunostinta,

tendinta de capitenie a foiei noastre fiind îndemnul si raspîndirea ideilor si

literaturii nationale.

Propasirea se va publica într-o coala în 4, o data pe saptamîna, în Iasi, la

Cantora Foiei satesti; formatul, literile si hîrtia vor fi întocma cu acest întîi numar.

Pretul deocamdata este pe an: doi galbini. Dar sporind numarul abonatilor

ca sa se poata acoperi cheltuielile tiparului, atunce pretul se va scadea în proportie.

Prenumeratia se face în Iasi, la Cantora Foiei satesti si la toate librariile; în

tinuturi, pe la d.d. învatatori publici; în Bucuresti, la libraria d. Valbaum.

FAMILIA120

Sa fondam teatru national!

I

Numai natiunea aceea înfloreste, numai aceea va trai în etern, carea în

respectul culturei e la înaltimea civilizatiunii moderne; caci în secolul nostru

cultura e arma cea mai abila si puternica în posesiunea popoarelor, prin care pot sasi

faca renume, sa se înalte, si sa cucereasca eleminte straine.

Secolul prezinte e secolul civilizatiunii; astazi învingerea fortei si a puterii

nu are durata lunga; popoarele nu se mai subjuga cu arme, ci prin – cultura.

Ferice dara de natiunea aceea, carea dispune de aceasta arma potenta, caci viata

ei este asigurata pentru eternitate, – si memoria ei va fi admirata cu pietate pururea.

120 ,,Foaia enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni”, anul V, nr. 29, domineca 20 iuliu/1 august

1869. A aparut în 1865 la Pesta sub conducerea lui Iosif Vulcan, care a fost proprietar, redactor

si editor. Din 1880 se muta la Oradea, unde îsi încheie aparitia în 1906. aceasta revista a avut un

deosebit caracter instructiv prin specificul ei enciclopedic. Din punct de vedere literar a avut

marele merit de a-l fi publicat prima data pe Mihai Eminescu. De asemenea au mai publicat în

coloanele revistei scriitorii: V. Alecsandri, G. Baritiu, Al. Papiu-Ilarian, A. Bîrseanu, D.

Bolintineanu, T. Cipariu, Aron si Nicolaie Densusianu, G. Cosbuc, B.P. Hasdeu, Al. Vlahuta, B.

Delavrancea, Duiliu Zamfirescu s.a.

91

Toate pier în lume si se nimicesc. Monumintele cele mai colosale cad

victima vitregimei timpurilor viforoase. Nimica nu dureaza în eternitate, decît

numai una: stiinta. Valurile secolilor extirpa multe natiuni glorioase; numele lor se

sterge de pe paginile istoriei activitatii; dar eluptamintele lor pe terenul culturei vor

straluci totdeauna si vor ilustra generatiunilor viitoare acea epoca grandioasa;

cultura lor li va sustinea numele în vecii vecilor.

Deci oricare natiune care nu vrea sa fie înghitita de valurile

amalgamizatoare ale natiunilor mai înaintate în cultura, oricare natiune care vrea sa

traiasca si sa joace un rol oarecare în istoria universului are imperativa necesitate

d-a se îngriji de acele mijloace prin cari sa se poata avînta la acel grad al culturei,

de unde sa priveasca fara frica si gelozie asupra celorlalte natiuni.

Mijlocului prim si cel de frunte pentru acest scop e educatiunea. Plutarc a

zis ca sorgintele virtutii si a onestitatii e educatiunea cea buna. Tot dînsul a zis si

aceea ca nu exista nici o fiinta omeneasca buna care, fara educatiune, sa nu aiba

mai multa aplicare pentru fapte rele decît pentru cele bune.

E bine, sa ne educam dara; si sa nu uitam niciodata exclamatiunea lui

Heineccius121: Cît de nefericita si prostituita deveni gintea umana prin nasterea

unui Nerone!

Dar unde si cum sa ne educam?

Sînt trei locuri de cultivare: biserica, scoala si teatrul. Sa ne îngrijim dara

de înfiintarea acestora, caci – precum am mai zîs-o, – fara biserica, fara scoala si

fara teatru nu poate fi vorba de cultura si moralitate, nu putem aspira la viitoriu, la

viata. Ferice de natiunea carea poseda aceasta trinitate sînta!

Noi cu asta ocaziune ne vom ocupa de teatru, dorind sa dovedim

necesitatea si importanta unui teatru national.

Stim prea bine ca multi dintre onorabilii nostri cetitori, carii ne vor onora

cu cetirea acestor sîre, ni vor reflecta ca teatrul este daca nu un lux, cel putin o

lipsa, de care nu ne putem plînge atît de mult ca de lipsa scoalelor noastre.

E bine, recunoastem si noi ca scoalele noastre, cele putine ce sînt, se afla în

starea cea mai deplorabila, – dar totodata sustinem ca fondarea unui teatru national

român în imperiul austriac nu are mai putina importanta decît înfiintarea a cîteva scoale.

Apoi daca animele noastre vor palpita de patriotism si de simt national,- în

scurt timp vom avea si scoale si teatru. Scoalele se pot face de catra comunitatile

singuratice, iar teatrul numai prin concursul natiunii întregi.

Si noi trebuie sa le avem amîndoua, pentru ca trinitatea amintita mai sus sa

fie completa si pentru ca una pe alta se suplinesc.

Scoalele sînt restrînse pentru un cerc mai îngust, ele înfluinteaza numai

asupra generatiunii june; trebuie dara sa fondam si un institut mai mare, care sa

reverse lumina sa în cerc mai larg, asupra tuturor generatiunilor.

Acest institut este teatrul, unde pot sa intre juni, batrîni – învatati si cei ce

nici nu stiu ceti, adeca si aceia pe carii în scoale nu-i mai putem instrui.

121 Jurisconsult si filozof german ( 1681-1741). Cu privire la ginte a scris lucrarea Elementa juris

naturae et gentium ( Elementele dreptului natural si al gintilor).

92

Teatrul este cea mai mare scoala morala, cea mai mare scoala de

educatiune, pe lînga biserica si scoala, este un templu al moralitatii, al luminei si al

stiintei. În el se dezvolta si cultiva simtemintele generoase, umanitare si nationale;

el ni arata calea virtutii si a onorii, dezvoalta în noi gustul frumosului, gustul bunei

cuviinte; ni arata datoriile de crestini si patrioti; ni înfatiseaza icoana libertatii si

onorii precum si relele despotismului, ale viciului si infamiei. Teatrul e ca si o

expozitiune a virtutilor si viciurilor societatii omenesti. Scena redesteptînd

suvenirile trecutului, reîmprospatînd gloriele strabune, victoriele, luptele lor pentru

libertate si independenta, ni înalta sufletul, stîrneste în animele noastre sacra

dorinta de a-i imita, caci teatrul e scoala cea mai practica.

E mare, înalta si nobila chemarea teatrului, si cînd stie a se tine la înaltimea

misiunii sale, conduce poporul la glorie si marire!

Aceste sînt adevaruri necontestabile, pentru aceea sîntem convinsi ca

onorab[ilul] public si fara îndegetarea noastra de mult simte necesitatea unui teatru

national de dincoace de Carpati, si doreste de mult dimpreuna cu noi sa avem si noi

românii d-aice un templu al Thaliei122 române, care sa nu fie numai un loc de

petrecere si distractiune, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru

înaltarea ei la gradul ce-i compete, un institut în fine pentru desteptarea,

dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national.

E bine, doamnelor si domnilor, cine dintre noi n-ar dori cît mai grabnica

înfiintarea a unui institut cu misiunea aceasta?

Sa nu întîrziem dara nici un minut, caci fiecare secund produce daune

regretabile, sa ne întrunim cu totii si sa fondam un teatru national!

Vom avea onoarea a desfasura ideile noastre relative la realizare – în

numarul viitor.

IOSIF VULCAN

Sa fondam teatru national!123

II

În numarul trecut avuram onoare sa îndegetam necesitatea unui teatru

national românesc de dincoace de Carpati. Sîntem convinsi ca intentiunea fu

primita cu placere de partea cea mai mare a publicului românesc, pentru aceea ni

luam voia a va mai întretinea de acest sujet si în numarul prezinte, dezvoltînd ideile

noastre relative la realizarea acestei dorinte generale.

Întrebarea principala si prima ce ni se pune din toate partile este aceea ca

de unde vom aduna fondul necesar pentru un teatru?

Din contribuiri generale, întreprinse cu seriozitate în toate unghiurile; din

contribuiri, la cari sa ia parte întreaga natiune româna. Sa-si faca fiecare român

datoria! Sa contribuie o suma cît de bagatela, si Thalia româna în scurt timp va

avea si în imperiul austriac un templu modest.

122 Muza comediei.

123 Familia, anul V, nr. 30, 28 iuliu/ 8 august 1869

93

Sa nu ni se reflecte ca sîntem putini si saraci! Au nu sîntem noi cel putin

zece milioane? Au n-avem noi destui barbati cu stare, oameni generosi, carii cu

bucurie vor deschide punga lor pentru realizarea acestei idei? Si, în fine, au nu

voim noi toti s-avem un teatru, si daca voim, au nu vom grabi cu totii a depune

tributul competinte pe altariul natiunii?

De cumva este-n noi însufletire pentru înaltarea natiunii noastre, de cumva-n

pieptul nostru n-a amortit înca de tot iubirea limbei si a nationalitatilor noastre: atunce

nici unul nu se va retrage dintre noi, si ideea propusa, dorinta generala se va realiza.

Priviti la serbii din Ungaria! O mîna de oameni în proportiune cu numarul

nostru. Si, sa vedeti, acestia au deja de mult un teatru national la Neoplanta. Li-a

dat doara statul vrun ajutor? Ba. În acest imperiu din fondurile comune numai

germanii si ungurii au folos, iar noi, celelalte natiuni, purtam numai greutatile. Ce e

drept, serbii au recurs în mai multe rînduri, cerînd ajutor pentru teatrul lor, însa

rugarea totdeauna li s-a refuzat. Dieta Ungariei a votat o subventiune frumosica

pentru teatrul unguresc; dar serbii, carii asisdere cerura subventiune din casa tarii

comune pentru teatrul lor, a capatat iarasi un raspuns negativ.

Cine a dat dara serbilor fondul necesar pentru a putea fonda un teatru national?

Însufletirea lor nationala.

Serbii întru adevar sînt putini, dar toti patrunsi de simtul national, toti gata

a jertfi mult pentru triumful cauzei nationale, si-apoi însufletirea nu cunoaste

pedece, ea realizeaza chiar si aspiratiunile cele mai temerarie.

E bine, daca serbii din Ungaria au putut reusi sa-si fondeze un teatru

national, noi românii mai multi decît dînsii sa ne spariem chiar îndata la început de

ideea aceasta si sa strigam fara încredere în noi ca: „Este peste putinta?!”

Au n-ar fi aceasta un eclatant testimoniu de paupertate spirituala din partea

noastra? Un testimoniu ce ar atesta despre lipsa simtului nostru national?!

Zilele trecute cetiram într-un ziar strain o corespondinta de la Neoplanta.

Dati-mi voia sa vi comunicam în extras aceasta corespondinta!

Autorul articolului e un calatoriu, carele niciodata n-a fost înca în acel oras

serbesc, pentru aceea s-a mirat mult cînd la prînz, în ospetarie, zari o laduta

prevazuta deasupra cu o gaurice, prin care fiecare oaspe lapeda în launtru o

sumulita oarecare.

Calatoriul nostru întreba de unul dintre cei prezinti ca pentru ce sînt meniti

banii ce se aduna astfel?

– Pentru teatrul nostru national – raspunse întrebatul, carele era un serb – în

fiecare orasel sau sat serbesc – continua dînsul – se gaseste o asemenea laduta la

notariul sau la preotul. Poporul în toate partile confera cu bucurie crucerii sai de

prisos, si fondul nostru teatral creste pe zi ce merge. Aceste ladute sînt sigilate, si

se deschid la finea fiecarei luni, cînd apoi suma adunata se tramite la comitetul

central în Neoplanta.

Calatoriul ramase încîntat de aceasta însufletire nationala, si grabi a-si

aduce complimintele sale în publicitate pentru natiunea sîrba.

E bine, domnilor, sa facem si noi asa!

Sa compunem undeva un comitet din barbati de încredere, carele sa fie

însarcinat a primi ofertele din toate partile. Sa formam comitete filiale în toate

94

comitatele, cari apoi sa aiba colectanti în toate orasele si satele, ca astfel sa poata

contribui toti aceia carii vor a concurge la înfiintarea unui teatru.

Sa aranjam prin diletanti reprezintatiuni teatrale, sa dam baluri, concerte,

toate în folosul teatrului national.

Sa ne adresam pe calea ziaristicei catra fratii nostri de peste Carpati, sa

apelam la simtul lor national si sa-i rugam a ni veni întru ajutor la realizarea planului

nostru, si noi sîntem convinsi ca dînsii vor raspunde cu caldura la apelul nostru.

Cu un cuvînt, sa facem toti pasii posibili, caci numai astfel rezultatul va fi

cel dorit de toti!

Si acuma parca auzim pe onorab[ilii] nostri cetitori întrebîndu-ne ca unde

sa se înfiinteze apoi teatrul proiectat?

Dupa parerea noastra, locul cel mai acomodat pentru acest scop este

Brasovul, unicul oras de dincoace de Carpati, în care elementul românesc e mai

compact. Românii de la Brasov, afara de aceasta, au toate calitatile cari militeaza

pentru dînsii la deciderea acestei cestiuni. Starea lor materiala, cultura intelectuala

si spiritul national, gata la orice sacrificie, li-a eluptat de mult recunostinta, iubirea

si stima celorlati confrati.

Sa apelam dara si în cestiunea aceasta la nationalismul si patriotismul

bravilor nostri conationalisti de la Brasov, si dînsii desigur nu se vor retrage „din

gloriosul loc”.

Fondat o data un teatru national la Brasov, acesta ar servi drept azil stabil

pentru artistii români teatrali, cari se ivesc de dincoace de Carpati si cari pîn-acuma

trecura în castre straine, si peste cîtiva ani am avea o inteligenta trupa teatrala. Iar

pîn-atunce am chema artisti de dincolo, cari ne-ar instrui o generatiune noua. Si noi

sîntem convinsi ca celebrul nostru Millo, fondatorul Thaliei române, ar accepta

bucuros invitatiunea pentru un asemenea rol si la confratii sai de dincoace de

Carpati; ar sacrifica cîtiva ani din restul laborioasei sale viete pentru conducerea

teatrului nostru, de dincoace.

Si mai lamurim înca o cestiune, si apoi vom încheia articolul nostru.

Teatrul de Brasov ar fi permanent numai încît priveste localitatea; acolo sar

înfiinta biblioteca teatrului, acolo s-ar tinea costumele, vestmintele si

decoratiunile; cu un cuvînt, acolo ar fi „acasa”, trupa însa iarna ar juca la Brasov

iar vara ar da reprezentatiuni în alte orase locuite de români.

Iata, domnilor si fratilor, ideile noastre în aceasta cestiune de mare

importanta! Va rugam, dezbateti-le, criticati-le, si cu rezultatul discusiunilor dvoastre

sa onorati foaia noastra, carea în aceasta cestiune totdeauna va deschide cu

placere coloanele sale orisicui.

IOSIF VULCAN

95

Invitare de prenumeratiune

La unica foaie româna literara ilustrata ce apare în Pesta sub titlul:

„Familia”124

Garantia unui viitoriu frumos pentru orisicare natiune este buna educatiune

a junimei sale.

Fara o junime bine educata nu putem aspira la înflorire, prosperare si viata.

Educatiunea junimei trebuie sa fie dara deviza noastra!

Aceasta opera sublima e [concredinta] îngrijirii parintilor, si deosebit a

mamelor.

Prin pozitiunea lor familiara si sociala, mamele au influinta cea mai potinte

asupra dezvoltarii culturei în generatiunea juna; ele au sacra misiune d-a o educa

astfel ca natiunea împilata si tara nefericita sa aiba în viitoriu mai multi fii bravi,

mai multe fiice demne.

Însa ca mamele sa poata realiza mai usor si cu mai multa siguritate divina

lor misiune, au trebuinta si dînsele de o educatiune nationala; caci mamele numai

simtaminte de acele pot transplanta în pruncii lor, de cari se nutresc si ele.

Sa educam sexul femeiesc în spirit national, iata principala cerinta la care

trebuie sa tindem, daca voim s-avem o generatiune nationala.

Patrunsi de adevarul acestor idei fondaram înainte de asta cu cinci aceasta

foaie, pentru a dezvolta cultura nationala în sexul femeiesc român, si peste tot

junimea româna de ambele sexe.

Gratie simtului national al publicului român, întreprinderea noastra fu

salutata îndata la început cu caldura. Publicul a vinit întru ajutoriul nostru cu

sprijinul sau material, iara barbatii de litere ne-au onorat cu pretuita lor

colaboratiune.

Continuînd publicatiunea foii noastre si în semestrul viitor, venim a ne

adresa atît catra onorab[ilul] public cetitoriu cît si catra stimatii nostri colaboratori,

sa ne onoreze si în viitoriu cu concursul lor material si spiritual!

Programa foii noastre va ramînea si în viitoriu tot ceea de pîn-acuma: a

instrui delectînd. Propagarea culturei nationale va fi si de acum înainte principalul

nostru scop.

[………………………………………………………………………………………………………]

Pesta 10/22 iuniu 1870

Redactor si editoriu:

IOSIF VULCAN

124 Familia, anul VI, Pesta, 1870

96

TRIBUNA1

Catra publicul român!

Siliti a se retrage pas cu pas din viata publica si a astepta cu rabdare o

situatiune care le va lesni iesirea din rezerva ce si-o impun acum, românii din tarile

supuse coroanei Sfîntului Stefan au fost încetul cu încetul lipsiti de toate

mijloacele de aparare nationala: nu le-a mai ramas decît presa.

Trebuinta unui ziar român cotidian, care sa apere pozitia românilor în viata

publica a patriei noastre si sa tie viu sentimentul lor de solidaritate, care este atît de

adînc simtita, încît intentia de a raspunde la ea s-a manifestat în acelasi timp din

mai multe parti: la aceasta trebuinta au voit sa raspunza si oamenii ce s-au unit

pentru înfiintarea acestui ziar.

Intentia lor n-a fost sa înfiinteze un organ de partid, nici sa se constituiasca ei

însisi într-un partid deosebit, ci sa creeze în mijlocul partidului national, care

cuprinde aproape totalitatea românilor, un teren comun, pe care se vor putea întîlni

cu totii, o ,,Tribuna” pentru toti: cea mai de capetenie preocupare a lor a fost dar de a

gasi o grupare de persoane accesibile pentru discutiuni obiective si gata de a renunta,

cînd vor fi cerînd interesele unei actiuni solidare, atît la ideile cît si la înclinarile lor

personale, deci îndeosebi oameni fara pretentiuni de conducatori politici.

Prin aceasta e indicata si linia de conduita a acestui ziar.

Tribuna nu vine cu idei preconcepute, nu e menita a face politica personala,

nici a propaga tendente politice pornite din redactia ei: ea va fi organ al curentelor

populare, va lamuri si va motiva dorintele majoritatii concetatenilor nostri români

si va sustinea pe aceia dintre oamenii nostri politici, cari, primind inspiratiunile lor

din sentimentul public al românilor, vor fi stiut sa-si cîstige o popularitate

covîrsitoare. Caci oamenii nostri politici, lipsiti cu totii de relatiuni puternice, nu

pot sa aiba prin ei însisi nici o valoare în lupta pentru stabilirea echilibrului în viata

publica a patriei noastre: numarul e temelia valorii noastre politice, si numai aceia

dintre oamenii nostri politici, cari au acest numar în dosul lor, pot, daca vor, sa se

impuie si sa-i fie prin aceasta de folos atît patriei cît si natiunii noastre îndeosebi.

Primind aceasta linie de conduita, întemeietorii Tribunei au stabilit drept

program pentru acest ziar ideile populare, admise parte de toti concetatenii lor

români, parte de majoritatea covîrsitoare a acestora.

Înfiintînd ziarul, ei au voit sa creeze totodata si un centru de lucrare literara,

si-au întemeiat si o tipografie menita a spori cartile populare române si a contribui

la educatiunea poporului român.

1 Anul I, nr. 1, sîmbata în 14/26 aprilie 1884. Cotidian politic în intervalul 14/26 aprilie 1884-

16/29 aprillie 1903, sub directia lui I. Slavici. A fost editat de societatea pe actiuni “Institutul

tipografic” Sibiu. De la 1890 e organul Comitetului national, cu un rol deosebit în problema

Memorandumului. Datorita politicii nationale, în dezacord total cu politica Imperiului Austro-

Ungar, redactorii acestui ziar au fost condamnati în repetate rînduri la temnita, iar Societatea la

grele amenzi. Numarul anilor de închisoare s-a ridicat la cifra de 17, iar amenzile la 40656

coroane. Pe lînga informatii si articole cu caracter politic, Tribuna a publicat în Foita Tribunei,

creatie beletristica. Se da o mare importanta folclorului. Semnaturi mai importante în aceasta

privinta sînt ale lui I. P. Reteganul, I.Mera.

97

Îmbratisarea calduroasa pe care a gasit-o aceasta întreprindere în public e

destula dovada ca ideile programului nostru sînt admise de aproape totalitatea

concetatenilor nostri români si ca întreaga întreprindere raspunde la o trebuinta

simtita de toti: prima emisiune de 40.000 fl. a fost subscrisa de publicul român în

timp de putine zile. Iata acel

PROGRAM:

1. Patria noastra fiind un stat poliglot, orisice masura care jigneste în

dezvoltarea lui fireasca pe vreunul dintre popoarele împreunate într-însa trebuie sa

aiba drept urmari neaparate slabirea constiintei de unitate politica, o pagubitoare

consumare de puteri prin lupte interne si o simtita scadere a puterii de rezistenta

fata cu pericolele care ne vor fi amenintînd din afara: vom urma dar lupta pe teren

de dezvoltare si vom combate fara de nici o rezerva orisice masura, fie legislativa,

fie administrativa, prin care vreunul dintre popoarele din patria noastra ar fi jignit

în dezvoltarea lui fireasca, anume ca popor deosebit.

2. Cel mai de capetenie interes al poporului român este de a fi socotit

drept ceea ce în adevar este, un element de ordine si de cultura la hotarele orientale

ale monarhiei si un zid de aparare fata de orice pericol ce ar fi amenintînd patria

noastra din aceasta parte: ne vom da, prin urmare, toata silinta sa cultivam în

poporul nostru traditionala alipire catra tron si supunerea catra legi si vom combate

orisice tendinte care ar putea sa compromita reputatia poporului român ca element

de ordine.

3. Deoarece astazi sînt socotite legi votate, sactionate si promulgate în

toata regula, pe cît ele hotarasc partea de înrîurire a noastra în viata publica si

marginile înrîuririi guvernului asupra dezvoltarii noastre nationale si nici ni s-au

dat, nici ni se dau garantii destul de sigure ca legile vor fi respectate în viitor, nu

primim raspunderea fata cu actuala stare de lucruri si nu ne ramîne decît sa

înduplecam prin o rezistenta pasiva pe puterea publica a respecta drepturile

noastre: ne supunem legilor, dar nu ne angajam în viata publica decît în ceea ce

priveste interesele zilnice si locale si uniti cu concluziunile luate de unanimitatea

reprezentantilor trimisi de alegatorii români la conferenta tinuta în 1881 la Sibiu,

vom starui ca toti românii din tarile supuse coroanei Sfîntului Stefan sa fie

solidari, sa nu deie de la dînsii decît ceea ce li se poate lua si sa astepte în liniste o

situatie, în care ne vom putea impune prin o activitate sustinuta cu energie.

4. Drept urmare fireasca a hotarîrii noastre de rezistenta pasiva nu vom

intra în tranzactiuni cu nici unul dintre factorii puterii publice decît dupa ce ni se

vor oferi garantii pe deplin sigure ca angajamentele luate fata cu noi vor fi pe viitor

tinute în toata puterea lor si ne vom da toata silinta sa discreditam înaintea

poporului pe toti aceia care ar fi voind sa negotieze în numele românilor fara sa ne

fi dat asemenea garantii.

5. Autonomia Transilvaniei fiind una dintre formele prin care

majoritatea, ba chiar aproape unanimitatea românilor din tarile supuse coroanei

Sfîntului Stefan socoteste pe din destul asigurata dezvoltarea nationala româna,

vom persista asupra drepturilor de autonomie a Transilvaniei si vom starui ca toti

românii sa persiste dimpreuna cu noi.

98

Acest program ne pare atît de lamurit si de firesc, încît avem sentimentul ca

e destul sa-l afirmam pentru ca sa fie admis: afirmîndu-l, nu vînam popularitatea, ci

ne identificam cu poporul, sîntem glasul poporului. Deviza întreprinderii noastre

nu e lupta ofensiva, ci apararea, lucrarea pacinica si roditoare.

Facem dar prin aceasta apel la toti cei ce doresc o asemenea lucrare si le

cerem spriginul calduros.

Ioan Bechnitz, particular în Sibiu – Dr. Aurel Brote, directorul bancii de

asiguratiune ,,Transilvania” în Sibiu – Eugen Brote, proprietar în Sibiu – Ioan

Dusoiu, comerciante în Brasov, – Diamandi Manole, comerciante si prezident al

Camerei de comerciu si industrie în Brasov – Simeon Marginean, advocat în Brasov

– Dr. Ioan Neagoe, medic în Brasov – George B. Popp, fabricant în Brasov.

Ioan de Preda, advocat în Sibiiu –

Ioan Slavici, particular în Sibiiu.

CONVORBIRI LITERARE1

În mijlocul agitatiunilor politice de care fura cuprinse toate spiritele în

România, miscarea literara, sustinuta înainte cu mult succes de foile literare atît de

cunoscute si pretuite de toata societatea, a încetat cu totul. Cînd vorbesc pasiunile

politice, artea si stiinta îsi ascund producerile lor linistite. Acum însa, cînd în

România libera politica a luat o cale mai statornica si spiritele spereaza într-un viitor

mai regulat, sa observa natural reînceperea ocupatiunilor literare. În Bucuresti s-a

constituit o societate care, organizîndu-se, ar puté produce mult pentru cultura si

instructiunea poporului. În Iasi, unde desi nu sa mai afla centrul politic, a ramas o

inteliginta destul de raspîndita, unde înalte si numeroase institutiuni scolare întretin o

activitate stiintifica permanenta, s-a format înca de mai mult timp o societate literara

,,Junimea”, care din an în an ie proportiuni crescînde si totodata solide si din partea

careia publicam tot în acest numar importantul apel catra autorii români. Aceste

elemente reclama înfiintarea unei reviste care sa aiba scopul de a reproduce si

raspîndi tot ce intra în cercul ocupatiunilor literare si stiintifice; de a supune unei

critice serioase operele ce apar din orice ramura a stiintei; de a da sama despre

activitatea si producerile societatilor literare, în special a celei din Iasi si de a servi

ca punct de întîlnire si înfratire pentru autorii nationali.

Sub numele de Convorbiri literare va aparé la doua saptamîni o revista în

formatul stinsei România literara. Începutul este modest, dar redactiunea spereaza

ca va puté da în curînd acestei foi proportiuni mai însemnate prin binevoitorul

concurs ce este în drept de a astepta din partea tuturor autorilor români.