Presa Intre Risc Si Suport Pentru Securitatea Nationala
Presa între risc și suport pentru securitatea națională
Autor: Ella Lenuța Nica, Studii de Securitate- proiect Lucrare Dizertație
I.Introducere
”Cine deține informația/cunoașterea, are puterea” spunea Sherman Kent.Este de înțeles așadar setea de informație de calitate. Această informație este scopul primordial, sau ar trebui să fie, al mass-media și al serviciilor de intelligence. Mass-media folosește informația obținută pentru a servi interesul public, în vreme ce serviciile de intelligence folosesc informația pentru a-și desfășura activitatea și a asigura securitatea unui stat, de pildă. Până unde cele două entități pot trăi sub același soare? Unde intervin interferări ce disturbă activitățile acestora? Este clar, pentru asigurarea securității, într-un mediu tot mai nesigur, este nevoie de informație de calitate, de la surse de încredere, informație validată, prelucrată cât mai repede cu putință. Totul, sub presiunea timpului! Până aici, totul sună cunoscut pentru un student la jurnalism. Abia acum drumurile se despart: jurnalistul aduce informația, prelucrată, deseori, la cunoștința opiniei publice, iar lucrătorul din serviciul de intelligence transformă datele, în informație și apoi în produs intelligence. El nu va aduce informația la cunoștința opiniei publice, ci a beneficiarului care este, deseori, funcționat de rang înalt al statului pe care îl slujește.
Poveștile cu spini și jurnaliști au generat multă literatură și interes și vor continua să genereze înteres. Dacă ar fi să apelăm la o scală imaginară pe care am așeza intelligence și mass-media am vedea că există diverse tipuri de relaționare, dat fiind faptul că doresc informația exclusivă, din surse de încredere, de la lipsa de legături, la colaborare și chiar întrepătrundere, dar despre diversele roluri pe care mass-media le îndeplinește sau le poate indeplini în raport cu serviciile de inteligence ce au ca scop asigurarea securității vom vorbi într-un capitul separat.
Cu toate acestea, chiar și un blog poate aduce atingere siguranței naționale, pentru că serviciile de informații nu mai sunt singurele posesoare de informații de securitate (nu neapărat secrete): „Blogurile sunt instrumente prin care realitatea se modifică sau, mai bine zis, prin care prind viață noi percepții asupra realității care influențează în mod direct deciziile de politică internă sau externă ale statelor. Într-un astfel de spațiu, serviciile de informații nu mai sunt singurele posesoare și gestionare ale unor cantități mari de informații de securitate.” spunea fostul șef al SRI, George Maior în Ars Analytica.
O democrație presupune un stat cu instituții functionale și o comunitate informată. Democrația participativă presupune implicarea cetățenilor în viața ”cetății” pentru mai binele comun ce va conduce la mai binele statului acelor cetățeni. Cetățenii cu interese comune formează comunități care generează și dezboltă opinii publice, opinii publice extrem de importante pentru un stat. Ele pot susține sau împiedica anumite politici publice. Se impune ala dar ca cetățeanu , comunitatea să fie deținătoare de conoaștere critică, pentru că altfel, ajungem să avem opinie publică de formă, ceea ce este dezastruos pentru o democrație.
Suntem invadați de informație, dar cum o folosim în scop constructiv, ci nu destructiv? De unde începe informația, mânuită cu un interes meschin să afecteze societatea și inclusiv securitatea? De ce este ea atât de importantă într-o democrație veritabilă? Care sunt factorii care transformă mecanismele de mânuire a informațiilor în risc sau amenințare pentru securitate? Poate aduce Informația un spor de securitate? Cum? La urma urmelor, societatea este depozitarul informațiilor, iar totalitatea ei este formată din cetățeni, cetățeni care au drept de vot, dar și drept de securitate. Cum poate fi manipulată o societate? Prin informație? Cum se poate evita? Prin asimilarea critică/științifică a informațiilor. Cum se poate realiza acest deziderat? Prin educație și mass-media, pentru că acestea două furnizează cea mai multă informație. Voi analiza însă doar ceea ce cade în sarcina mass-media. La urma urmei, agenda publică este, deseori, fixată de mass-media.
Utilitarișii John Lock, John Milton sau John Stuart Mill vorbeau de presă ca impunând libertatea de exprimare și opinie. Dtatul era văcut ca ”dușmanul principal”care putea institui cenzura sau limita libertatea de exprimare și opinie. Aceste idei au condus la consacratele formule ”presa este câinele de pază al democrațoeo” și ”presa este a patra putere în stat”, lansate în epoca frământărilor revoluției franceze și perpetuată până astăzi. În debutul secolului XX se produce o schimbare de paradigmă: tema libertății presei este înlocuită cu cea a efectelor pe care aceasta le produce.
Într-o societate a informației și a cunoașterii, nu este de mirare că imperiile media din întreaga lume ajung să dețină un rol extrem de important. Cu toate acestea, ca în diverse alte domenii, democrația reprezentativă, prim mandatarea unor elite care să gândească în locul nostru a condus la ceea ce am putea numi o democrație controlată de elite, ceea ce conduce automat la o populație care trebuie să creadă sau care nu poate schimba mare lucru pentru că i-a dispărut, între timp, simțul critic. Și nu mă refer la a critica, aspect la care orice individ se pricepe, ci la a vedea/înțelege lucrurile critic, la a trece prin filtrul propriu, dar cu simț critic.
II. Metode de analiză folosite
I.1. Metoda observației
Auguste Comte considera Observația, că undă dintre cele patru metode fundamentale ale cercetării sociologice, alături de comparație, analiză istorică și experiment.
Observația participativă, spunea Kluckkhohn Florance R. (1940), este împărtășirea conștientă și sistemică, pe cât circumstanțele o permit, a activităților obișnuite și, ocazional, a intereselor și afecțiunilor unui grup de persoane.
Observația este importantă pentru cunoașterea realității înconjurătoare. Permite obținerea de date și informații, prin contactul direct al observatorului cu obiectul observației. Metodă deosebit de utilă, observația permite accesul direct și nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială (obiectul observației) și asigură un grad mare de obiectivitate și complexitate a imaginii rezultate. Observația înregistrează comportamente individuale, dar și colective, în momentul desfășurării lor. Un alt avantaj este acela că metoda înregistrează comportamentele în condițiile naturale de desfășurare a lor. În plus, metoda observației prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor. Cu toate acestea, deoarece necesită timp îndelungat și se limitează la analiza comportamentelor de suprafață, fără a merge în profunzimea comportamentelor intime, la nivelul observației nu se pot identifica relațiile cauzale, cu un rol decisiv pentru înțelegerea și explicarea corectă a realității sociale. Tocmai de aceea, voi apela la această metodă pentru a observa cum reacționează societatea, în funcție de interesele sale, la ceea ce o afactează ca urmare a deciziei guvernaților, la nivel local și central. Tot cu suportul acestei metode, voi analiza comportamentele decidenților – ce îi determină să acționeze sau nu, cum vin sau nu în întâmpinarea celor pe care spun că îi reprezintă. În plus, îmi propun observarea unei participări proactive versus cea reactivă.
I.2. Analiză comparativă
Am putea spune că, în proporție de 90%, nu există cercetare care să nu ia în considerare și alte cazuri similare. Ne comparăm cu vecinii, cu cei care sunt ca noi, cu cei care sunt mai dezvoltați, cu cei din Este, cu cei din vest, cu cei care au rezultate mai bune decât noi, pentru a vedea unde și ce avem de făcut pentru îmbunătățirea situației. Evident, au existat, există și vor exista diferențe între indivizi, între grupuri, între comunități, între culturi, între religii, între țări, între procese șiu este normal să fie așa.” Sociologia comparată nu este o ramură particulară a sociologiei, este sociologia însăși”, spune Durkheim. Nu putem înțelege societatea în care trăim până când nu ne comparăm cu ceilalți.” Cine cunoaște doar o singură țară practic nu cunoaște niciuna”, decreta Lipset (1994, p.154) .
Muller-Lyer menționează și comparația fazeologică prin care se descompune întregul în subdomenii și se compară o fază de evoluție cu cea imediat următoare, pentru a fi descoperite liniile directoare ale fenomenului studiat.
Sursele pe care le-am folosit pentru această analiză comparativă sunt: Rapoarte oficiale, ziare, reviste, tabele, analize, discursuri, legi, referendumuri, strategii. În ceea ce mă privește, am considerat utilă metoda de analiză comparativă,” point-by-point”, pentru a compara, simultan, punctele de interes pentru analiza efectuată.
I.3. Analiza de conținut
Derivată din teoria comunicării, și utilizată cu precădere în cadrul științelor sociale, metoda analizei de conținut a ajuns astăzi, când aproape oricine este mai atent la efectul comunicării decât la efectul a ceea ce are de comunicat, în sine, a ajuns să fie folosită la scară largă în activitatea de intelligence – public, business sau secret. Metoda constă într-un set de tehnici utilizate ce au ca scop identificarea obiectivă și sistematică a caracteristicilor de care dispun mesajele: analiza elementelor textuale, în scopul determinării semnificației mesajului, scop materializat prin studii de tendințe, analiză a performanței; evaluarea emitentului prin identificarea intențiilor, motivațiilor și cencepției sale; evaluarea reacțiilor receptorilor în scopul determinării impactului produs asupra publicului de către mesajul emitentului. În lucrarea de față, am considerat că analiza de conținut a declarațiilor oficiale despre interesul public, soluția problemelor sau mesajul dublu – unul pentru cetățean, altul pentru mediul politic, este extrem de utilă pentru realizarea, ulterior, a scenariilor pe care le voi contura, spre finalul lucrării.
”Metoda a fost folosită și secolul trecut când, de pildă, în 1910, Max Weber (1864-1920) a examinat presa din Germania, căutând să afle care sunt temele politice cel mai des abordate. Astăzi, am ajuns să folosim computerul în analiza conținutului, ceea ce a marcat, fără îndoială, evoluția tehnicilor de analiză a conținutului”.
Aș aminti aici că am apelat la programul Tropes, însă într-o măsură redusă, întrucât, la final, decizia de aparține nouă, nu computerului.
Analiza de conținut folosește surse și date secundare, care surprind informații, ce se dovedesc a fi extrem de utile, pe care, emitentul le transmite cu sau fără intenție. Putem vedea ce anume se află în spatele a ceea ce este vizibil. Prin această metodă, am examinat conținutul documentelor produse de instituțiile sociale,cu precădere de mass-media, de ONG-urile cu activițăți în domeniul de interes al cercetării, pentru a evidenția specificul fenomenelor sociale. Ne ajută să aflăm mai multe despre comunicările analizate, deoarece este sistematică. Extragem informația relevantă interesului nostru de cercetare, după cum arată sociologul Mircea Agabrian.
Această metodă este însă puțin utilizată, deși dă rezultate în studii privind credințele, organizațiile, atitudinile. Această utilizare restrânsă se datorează mai mult lipsei de familiaritate cu metoda și izolării ei istorice de curentul principal al științelor sociale decât inerentelor ei limite.” (E. Woodrum, 1984, p. 1).
Analiza de conținut este utilă, pentru demersul meu, în pentru trei tipuri de probleme: cercetarea implică un volum mare de text; un subiect/mai mulți subiecți trebuie studiați „la distanță”; pentru studiul documentelor istorice, a scrierilor unor persoane decedate, sau a emisiunilor de radio și televiziune, analize ce au tratat, înainte, tema democrației participative.
I.4. Metoda scenariilor
Trăim într-o lume a incertitudinilor când avem nevoie de a privi în viitor pentru a lua cele mai bune decizii în prezent. Nu dispunem de un software miraculos sau de un glom magic de cristal, și atunci, evident, avem nevoie de tehnici care să ne ajute să luăm cele mai bune decizii în funcție de diverși factori. Pentru început se impune identificarea incertitudinilor și a elmentelor-cheie care le definesc. Acest prim pas ne ajută pentru a stabili gradul de neclaritate pe care anumite decizii sau evenimente le impun astfel încât să poată fi anticipate eventualele probleme pe care acestea le-ar crea. Metodă este des folosită de intelligence – public (atunci când se crează politici publice- sau ar trebui folosită, în cazul în care nu se întâmplă), privat său secret. Corelarea elementelor de incertitudine precum și stabilirea relațiilor dintre ele ne conduc la o viziune de ansamblu care să ajute la realizarea unor scenarii plauzibile.
Menționez că” această metodă a fost utilizată și în timpul celui de-al doilea război mondial, de către Gaston Berger (Gaston Berger, Paris, a fost un industriaș și futurist), și a fost consacrată ca metodă de cercetare, în 1967, de către Herman Kahn Futurist, strateg al RÂND Corporation), care a sintetizat-o astfel:” să te gândești lăun fapt negândit este singura cale de a-ți păstra viziunea strategică nealterată”. (Bârnă, Cristian,” România între prieteni și dușmani”, Ed. Militară, 2014, p 25.)
Voi elabora trei scenarii – unul predictibil, unul optimist și altul pesimist, în ce privește îmbunătățirea democrației participative în România, în orizontul a trei ani.
I.5. Procesul de public-intelligence
Voi realiza un Proces de intelligence pentru a vedea, în ce măsură, România își poate maximiza avantajele, în domeniul studiat, evident, în beneficiul cetățenilor.
Acest proces va viza:
Definirea ecesităților/cerințelor informaționale (Key Intelligence Questions) și repartizarea lor către cei care ar avea responsabilitate acțiunii
Colectarea datele relevante necesare (având permanent în vedere oportunitățile și amenințările pentru Tema noastră, ținând cont și de avantajele/vulnerabilitățile acesteia); pentru colectarea propriu-zisă a datelor voi utiliza doar surse deschise, date pe care le voi încadra într-un tabel cu 3 coloane: cerința, date obținute, sursa
Analizarea datelor colectate (utilizând diverse metode/tehnici, ex: analiza de risc, analiza de fenomen, SWOT, STEP, tehnica scenariilor, cost-beneficiu etc.).
Formularea concluzii/propuneri
Stabilirea unui set de elemente/factori (indicatori de avertizare timpurie), care pot influența îndeplinirea obiectivului vizat și care urmează să fie monitorizați în continuare.
I.6. Metoda prioritizării
Metoda prioritizării o voi utiliza pentru stabilirea valorii relative a alegerilor sau alternativelor care să ne permită să putem răspunde la întrebarea: ”Ce este cel mai important?”.
Putem ierarhiza variabilele într-un șir de variante ce ne vor ajuta să identificăm ce ar trebui făcut mai întâi, ce situație problematică necesită o mai mare atenție și ce anume are nevoie de alocarea celor mai multe resurse, în funcție de ce anume fundamentează prioritățile, obiectivele sau criteriile de luare a deciziilor.
III.Rolul social al presei în democrație, de la Lippman și Dewey la noi
III.1 Lippman și Dewey despre democrația reprezentativă și democrația participativă și rolul social al presei în democrație
În urmă cu 100 de ani doi mari susținători ai democrației, cu instrumente diferite – Lippman și Dewey dezbăteau această problemă democrație-oponie publică- mass-media, la fel de actuală acum ca atunci.Apărarea democrațieie este o chestiune de siguranță națională.
Cu toate acestea, ca în diverse alte domenii, democrația reprezentativă, prin mandatarea unor elite care să gândească în locul nostru a condus la ceea ce am putea numi o democrație controlată de elite, ceea ce conduce automat la o populație care trebuie să creadă în elite sau care nu poate schimba mare lucru pentru că i-a dispărut, între timp, simțul critic.
Și nu mă refer la ”a critica”, aspect la care orice individ se pricepe, ci la a vedea/înțelege lucrurile critic, la a trece prin filtrul propriu, dar cu simț critic. Tema a fost dezbătută în celebra dezbatere a anilor 1920, dintre americanii Walter Lippmann și John Dewey. Înainte de a vorbi despre opiniile lor diferite este important de menționat că ambii aveau o preocupare comună: starea democrației contemporană lor. Unul a fost considera realist al democrației, iar celălalt, un idealist. Problemele ridicate de cei doi mari teoreticieni americani par la fel de actuale astăzi, gând globalizarea a comprimat spațiul și a accelerat timpul.
Ambii sunt direct interesați de bunul mers al democrațieie, fiecare are soluția sa, dar, totodată, autorii pun accentul pe comunicare, mediată sau nu de mass-media, și implicit pe rolul social al presei.
III.1.1. Lippman:Masele pot doar alege o tabără sau alte; ele sunt insuficient informate
"Lippmann a susținut că masele s-au găsit, în mod natural și structural, în imposibilitatea de a forma grupuri publice inteligente, democratice. Lippmann a pledat astfel pentru ca masele să aibă, practic, un rol pasiv în procesul democratic ca spectatori, mai degrabă decât de participanți, a căror unică responsabilitate este de a alege între un partid sau altul, o linie politică sau alta. El argumenta că criza de rezultate a democrației avea drept cauză nu democrația prea puțină, ci prea multă. Soluția pentru această criză, a argumentat el, este de a redistribui inteligență și analiza critică de luare a deciziilor politice departe de mase, spre un corp centralizat de elite inteligente. Lippmann a fost un precursor puternic și important al elitismului democratic. El susținea că tehnocrații sunt specialiștii care înțeleg adevarata dimensiune a problemelor societății și că ei sunt cei mai îndreptățiți să ia decizii în numele comunității.
Lippmann a subliniat că cetățenii unui stat democratic ca SUA nu au timpul fizic pentru a sta conectați la afacerile ”cetății”, că nu pot înțelege tot și că se crease un fel de deconectare între adevăr și ceea ce reprezenta acest adevăr. Această deconectare spunea el, era inevitabilă ca urmare a două cauze/bariere principale. Bariere structurale, medierea știrilor împiedică cetățenii să aibă acces la adevărul brut. Printre aceste bariere structurale, Lippmannamintea: "cenzuri artificiale, limitările de contact social, timp puțin pentru atenție și disonibilitate zilnică la afacerile publice. Evenimentele trebuia atunci comprimate în mesaje foarte scurte care denaturau”. Chiar dacă aceste bariere structurale ar fi încetat să existe, Lippman era de părere că limitarea naturală a minții umane ar împiedica o reprezentare realistă a adevărului. El concepe comunicarea democratică, în primul rând prin intermediul vederii. O ordine democratic este posibilă în măsura în care mase sunt capabile de a construi reprezentări vizuale care aproximează adevărul. El vedea Democrația ca un mijloc pentru atingerea unui scop.
III.1.2. Dewey: Comunitatea critică face democrația
Și, o vreme, teoria sa a avut întâietate în fața celei înaintate de John Dewey. El a susținut cu tărie participarea cetățeanului la afacerile cetății și și-a exprimat încrederea că masele pot fi inteligente și cu simț critic. Dewey filosof, psiholog, pedagog și jurnalist politic american – a văzut democrația nu numai ca o formă de guvernare, ci ca un mijloc pentru perpetuarea cunoaștere. Dewey nu a pretins că a ar fi posibil ca publicul să posede toate cunoștințele disponibile. Ceea ce a promovat, în schimb, a fost un proces critic și reflexiv de gândire. Cohn Dewey afirma că un public în cunoștință de cauză este nu numai posibil, ci și necesar pentru dezvoltarea și progresul a unui stat cu adevărat democratic. El considera că o societate care este informată și gândește critic ar trebui să fie scopul final al statului democratic și că singura cale pentru a realiza acest deziderat este democrația cu adevărat participativă. Dewey a văzut democrația nu numai ca o formă de guvernare, ci ca un mijloc pentru perpetuarea cunoașterea. Dewey și-a dat seama, de asemenea, că mai multe probleme ale ale formatului democrației actuale lui care conducea menținerea unui public neinformat.
Și el considera foarte important rolul tehnocraților, al specialiștilor, dar, susține Dewey, comunitatea trebuie să aibă ultimul cuvânt, iar produsele tehnocaților să fie supuse dezbaterilor publice, punct în care se desprate de Lippman.
Dewey atrăgea atenția că, fără un public participativ, informat și cu gândire critică, politicul își poate desfășura nestingherit rolul său de control al opiniei. Nu ar fi ceva dezastruos dacă interesele de profit pecuniar nu ar fi imense, dar de dragul acestor interese, nelovindu-se de o opoziție critică, cei care dețin și diseminează informația către public o pot falsifica cu ușurință. Iar acest fapt afectează societatea. Apoi, forța maselor ce dețin informații deteriorate poate fi cu mai multă ușurință folosită în slujba celor care doresc și pot avea PUTEREA. Așa se face că cei care dețin puterea ajung să fie chiar și deținătorii de imperii media. Publicul ajunge să aibă obiceiuri și să se teamă de schimbare. Obiceiurile sunt previzibile și ușor de folosit în piață. Citești știrile, dar nu analizezi critic informațiile pe care acestea le transmit. Spre deosebire de Lippman care asociază comunicare cu imaginea, Dewey o asociază cu auzul și vorbitul:” A vedea invită la poziția de spectator, a auzi și a vorbi/dezbate invită la cea de participant. Publicarea ( prim mass-media) reprezintă doar un pas, iar publicul este astfel numai parțial informat” . Înțelesurile pot fi clarificate și adjudecate doar prin discuții. Dewey atrage atenția că lipsa unei gândiri critice a publicului conduce la o opinie publică, doar cu numele:”Opinia formată întâmplător sub conducerea celor care au drept miză să facă un neadevăr acceptat este opinie publică doar cu numele… confiscată de interese partizane (…) Cu cât o împărtășim mai mult, cu atât influența ei este mai dăunătoare”. Există astfel riscul ca cetățeanul să susțină ceva ce în realitate contravine interesului său real.
Dewey și Lippmann sunt de acord că societatea contemporană este prea fragmentată pentru ca publicul să înțeleagă pe deplin, lucru valabil și astăzi, la aproape un secol distanță. În timp ce Lippmann sugerează un grup de elită de persoane inteligente pentru a rezolva această problemă, Dewey consideră că este posibil prin împuternicirea publicului cu instrumente care să-i permită să gândească critic despre problemele cu care se confruntă. Mai mult decât atât, comunicarea deschisă și crearea de asociații în rândul publicului va contribui la extinderea cunoașterii. Dewey era de părere că "leac pentru bolile democrației este mai multă democrație" (1927: 146), spre deosebire de Lipman care credea că boala democrației este pre multă democrație.
III.2 De ce presa are carențe în a-și îndeplini rolul social în democrație
Opinia publică este legată prin aproape toți porii ei, de presă, de comunicare! Atât Lippman, cât și Dewey subliniază rolul major al mass-media în formarea opiniei publice. Cei doi mari susținători ai democrației elitelor, respetiv, democrației participative sunt extrem de actuali în societatea cunoașterii, contemporană nouă.
Presa reprezintă, cel puțin ar trebui să reprezinte, a patra putere în stat, câinele de pază al democrației, care se folosește de dreptul la informație, dreptul la opinie și libertatea de exprimare, toate, în numele interesului public.
Conform Legii nr. 544/2001, prin informație de interes public, se înțelege ”orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de formă sau de modul de exprimare a informației (art. 2 lit. b).
În România, ca oriunde, presa este oglinda societății. Am putea spune la fel de bine că societatea este cea pe care presa a format-o zi de zi, livrându-i informații tot mai spectaculoase și lipsite de consistență. Pentru ambele există un risc al destructurării. Dacă după revoluție am avut parte de o presă a pionieratului, destul de rapid, presa s-a împărțit în presă locală, trusturi sau corporații, acestea din urmă fiind – românești sau străine. Pentru consumatorul din România, acest fapt este mai puțin important, primând împărțirea știri bune-știri proaste. Consumatorul este prea puțin interesat de interesele trusturilor media ce se află în spatele știrilor ori campaniilor de presă pe care le consumă permanent. Publicul ajunge să nu aibă o gândire critică, după cum, a militat Dewey. Publicul nu are timp pentru asemenea aspecte, prins în capcana zilei de mâine, tot mai nesigur pentru el.
Actul jurnalistic ajunge, în mare, să fie din ce în ce mai slab. Televiziunea a câștigat teren, dar și acolo, consumatorul vede, cel mai adesea, varianta mișcată a tabloidelor, cu false personalități, cu false probleme, cu false concepte… totul, pentru notorietate și pentru a livra o imagine ce ajunge să nu mai aibă legătură cu realitatea. Tocmai de aceea, Comunicarea ce a câștigat vertiginos teren în viața noastră, ajunge să se auto-distrugă, necorelând realitatea cu imaginea, livrând publicului o formă, un ambalaj pe care acesta dorește să îl vadă/audă, pentru că și-a creat/i-au fost create anumite obiceiuri/așteptări. Este gravă furnizarea de informații lipsite de substanță, dar este dezastros atinci cănd informațiaeste falsificată cu bună credință de cel care deține mijlocale necesare pentru distribuirea informațieie.
Presa a ajuns să aibă ca preocupare primordială, nu interesul public, ci distracția publicului/crearea de obiceiuri. Asta și pentru că această cale este cea mai facilă, necesită cele mai puține resurse. Și ea este condusă de elite. Pentru acest entertainment nu este nevoie de specializare, și astfel, constatăm rarefierea unei categorii extrem de importante de jurnaliști: cei specializați – politic/educație/social/justiție/economie/securitate/cultură/etc- categorii extrem de importante pentru ca rolul social al presei să poată fi util…. Și, cu toate acestea, realitatea ne demonstrează că avem reală nevoie de de presă care și își îndeplinească rolul ei de bază de informare și de câine al democrației și, cu atât mai mult, de presă de specialitate. Poate s-ar impune și o nouă categorie – Jurnalistul de criză, pentru că situațiile de criză au ajuns aproape un fapt cotidian. La nivelul mass-media centrale mai întâlnim jurnaliști specializați, însă, în țară, este o ”rara avis”. Cât despre specializare jurnaliștilor, acest proces costisitor nu s-a bucurat de prea mult interes din partea presei sau a conducătorilor de instituții media. De exemplu, lipsa unor jurnaliști specializați pe probleme de securitate, în condițiile în care trăim într-o societate a riscului și amenințărilor, demonstrează ignorarea acestui domeniu, iar consecința este un public neinformat, care nu înțelege ce însemna securitatea, și nici măsurile pe care aceasta le impune. Din nefericire, în ultimii ani, presa ajunge să amplifice crizele deja existente sau să genereze altele, iar opinia publică, fără o abordare critică, este ca un burete care absoarbe această informație fără discernământ. Se impune ca jurnalistul să se pronunțe în cunoștință de cauză, obiectiv și echidistant.
Trăim în epoca lui ”need to know, need to share”. Riscurile și amenințările s-au amplificat, iar globalizarea, pe lângă beneficiile recunoscute, sporește aceste riscuri și amenințări. Efectele globalizării sunt omniprezente
Internetul și canalele de știri au acum acoperire mondială. Se transmit informații live. Pretutindeni în lume aflăm în timp real imediat ce se întâmplă ceva oriunde în lume, mai ales dacă acolo este un jurnalist.
Bombardamentul info-mediatic, deseori perceput ca zgomotul informațional constituie un element de bază al globalizării. Globalizarea multiplică numărul, intensitatea și frecvența riscurilor de securitate, cu precăderea cea non-militară la nivelul sistemului internațional.
O presă care și-a abandonat rolul poate produce deficiențe democrației, dacă nu o înțelegem critic.
Riscurile de securitate non-militară au aspecte politice, societale, economice, ecologice, energetice, ciberbetice etc. Aspectul politic al riscurilor și amenințărilor se vede în slăbiciunea unor guverne sau instituții publice ce conduc la ceea ce numim” stat captiv” expus unor riscuri majore- corupție/crimă organizată/activități teroriste/slăbirea statului de drept/etc. Este suficient să privim fie și numai la nivelul României- Avem cazuri sonore de patroni de media, sau conducători cercetați și chiar arestați pentru diverse acte: corupție; șantaj; contracte neprincipiale cu statul etc…
Toate acestea ne demonstrează cât de util este ca mass-media să nu își părăsească rolul său de bază de a servi interesul public, de a fi câine de pază al democrației, deziderate ce nu pot fi împlinite dacă informația este deturnată, folosită în alte interese decât cele declarate, care, deseori, ar putea reprezenta interese contra securității.
” Lipsa de reacție a societății românești (unii analiști europeni ne numesc chiar "plantele agățătoare al Comunității Europene") este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor și narcotizarea media. Există o mare fisură între elite și societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas Național Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaționalizează și devin din ce în ce mai globale, în timp ce populația se renaționalizează și devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiționale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identități regionale”, spune I.N Sava.
Așadar, la adresa securității naționale, pe lângă amenințări clasice armate, ne lovim de amenințări non-militare: relații geostrategice; corupție; instituții ale statului ce funcționează defectuos; defrișări masove; atacuri cibernetice iar lista este imensă. Deși fiecare cetățean este distribuitor de informație, chiar și rintr-un blog, informația este, în genere, mediată de mass-media. În condițiile în care jurnațiltii nu dețin o cultură de securitate națională, nu sunt specializați, cum ar putea ei mai departe o informație în acest sens, chiar dacă sunt de bună credință. În plus, jurnalistul, ca orice alt individ urmează modelul principiului piramidei lui Maslow- întâi ăși fa asigura satisfacerea nevoilor de bază ( existența zilei de mâine) și apoi pe cele spirituale. Ținând însă cont de situația economică a mass-media, deplorabilă, puținii ziariști au serioase piedici în a trece la nivelul spiritual al nevoilor. Deși meseria impune echilibru și echidistanță, ziarul sau televiziunea sau radioul există, funcționează grație celui care le finanțează. Cum bugetele pentru reclame sunt extrem de redusă, iar rodusele mass-media nu ăși găsesc cumpărători, pentru că informația lor curcul gratis, jurnalistul va ajunge în situația ingrată de a face ceea ce îi spune superiorul, finanțatorul, care va avea interesul ca instituția media să ii aducă avantaje. Pentru că nu funcționează ca un busssines viabil, atunci ea va aduce alte tipuri de avantaje celui care îi asigură existența, uneori în detrimentul codului jurnalistic, dar, mai grav, aducănd atingere unor valori de siguramță națională. Până la urmă, tot finanțarea, mai degrabă modul de finanțare generează riscurile, vulnerabilitățile.
IV. Starea Presei, azi- vulnerabilități și soluții
Centrul pentru Jurnalism Independent, a realizat studiul” Starea sectorului mass-media din România în 2014 – vulnerabilități și soluții”, prin proiectul finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Studiul a fost publicat la 04. Mai 2015.” Anul 2014 a fost marcat de adâncirea crizei din mass-media românești. Afacerile de media au fost lovite, în continuare, de scăderea vânzărilor și a audiențelor, de problemele legate de distribuție, de publicitatea din bani publici alocată discreționar și, mai nou, de interpretările diferite ale legislației românești în domeniul fiscalității și dreptului muncii.
Jurnaliștii se confruntă cu salarii din ce în ce mai mici, cu lipsa de predictibilitate și stabilitate a locului de muncă, cu programul încărcat și cu sarcinile din ce în ce mai multe și mai complexe. În anul electoral 2014, derapajele profesionale s-au înmulțit și ele. Limbajul s-a deteriorat grav, agresivitatea a crescut, atât la nivel național, cât și local. Zonele în care meseria se practică corect, cât mai aproape de standardele profesionale, par a fi excepțiile.
Acestea sunt principalele concluzii ale analizei Starea sectorului mass-media din România în 2014 – vulnerabilități și soluții, realizată de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în cadrul proiectului Consolidarea Convenției Organizațiilor de Media (COM) și publicată astăzi, 4 mai, cu ocazia celei de-a doua întâlniri a COM din 2015” se arată în documentul care redă situația precară în care presa se regăsește astăzi..
„În pregătirea acestei analize, am realizat, în perioada octombrie 2014 – aprilie 2015, peste o sută de interviuri cu manageri, editori și jurnaliști din 21 de orașe. Raportul de față prezintă o radiografie a problemelor mass-media, așa cum se văd ele „de la firul ierbii”, spune Cristina Lupu, director de programe la CJI. Materialul este o oglindă a modului în care profesioniștii din domeniu își văd meseria. Sunt mai mult vocile lor, decât vocile noastre”, a continuat aceasta.
„Dacă ar fi să definim cu un singur cuvânt starea sectorului mass-media în anul 2014, frică ar fi cuvântul cel mai potrivit. Frica jurnalistului că mâine ar putea să nu mai aibă un loc de muncă, frica de la finalul lunii, când nu știe dacă va primi salariul, frica de patron, de politicieni, de autorități. Frica managerilor care încearcă să supraviețuiască pe o piață aflată în cădere liberă și unde regulile jocului concurențial sunt încălcate adeseori, teama că publicitatea ar putea să dispară, frica de instituțiile statului, care ar putea să vină în orice moment în controale prelungite abuziv. Și, de ce nu, frica celor care au încălcat legile, că mecanismele de control ale statului încep să funcționze. Câinele de pază al democrației pare mai timorat ca oricând”, se subliniază în Raport ICJ. Intervievații au declarat că principalele pârgii de control sunt mecanismele economice și folosirea instituțiilor statului ca organisme de intimidare și represiune. Amenințările deschise la adresa vieții și siguranței jurnaliștilor sunt destul de puține, dar criza generalizată, lipsa de perspective, salariile mici, care uneori întârzie cu lunile, au făcut ca lupta să fie una de uzură, care nu le pune în pericol viața, dar care nici nu asigură mai mult decât supraviețuirea pe termen scurt.
Un alt Raport, al Freedom House, publicat la 15 aprilie 2015 situază presa din România, pe care o consideră doar parțial liberă, în clasamentul mondial, la poziția 84, din 199, după țări ca Ghana, Papua Noua Guinee, Namibia sau Ungaria.
Un al treilea Raport privind starea actuală a presei FreeEx 2014-2015, dat publicității de către ActiveWatch, relevă pe lângă părțile negative privind libertatea de exprimare și creșterea celor care caută surse de informare credibile în online, alternative la presa tradițională, cum sunt platforme de mobilizare ale societății civile. Raportul arată că presa tradițională pierde și mai mult din puțina încredere de care însă se mai bucură, odată cu cazuri de corupție de la vârful instituțiilor media. Totodată, autorii mai susțin că, odată cu subiectul ”ofițerilor acoperiți din media”, aruncat pe piață de jurnalistul Robert Turceascu, încrederea în mass-media este și mai știrbită.
Coaliția pentru o presă curată a arătat, în 2014, cine conduce presa din România, la nivelul de acționariat, care este starea economică și ce jurnalițiti sau proprietari de media au fost acuzați de corupție, șantaj etc…,prin documentarea respectivă, organizația dorind să arate stare de fapt a presei noastre. Fără a fi exhaustivă, analiza își propune să prezinte starea în care ne aflăm în acest moment din perspectiva problemelor judiciare, a insolvențelor și a acționariatului. Cele trei părți (pe care le vom prezenta în serial – astăzi acționariatul) prezintă fapte și date relevante pentru a înțelege gradul de libertate și condiționările presei autohtone. Avem proprietari de presă, acționari, directori sau jurnaliști ai unor publicații din presa centrală cere se află în atenția organelor de anchetă penală – DNA/DIICOT, iar alții au pierdut definitiv procese de calomnie care le-au fost intentate în curțile civile.
În lume, în 2013, ”mijloacele media de pe întreg cuprinsul globului ne împărtășeau informații care conțineau, în medie, 25% fapte reale și 75% elemente false sau distorsionate. Aceste procentaje variază în funcție de subiectul abordat, precum și de gradul în care guvernul țării respective și alte organisme statale își exercită cenzura și autoritatea
Din păcate, cei mai mulți oameni nu știu sau pur și simplu refuză să creadă că rețeaua globală de informare în masă este deținută și controlată de șase mari companii. În anii ’80 numărul acestora era de 50, ceea ce oferea totuși un grad ceva mai mare de libertate a informației. În prezent, însă, cele șase companii extrem de puternice controlează tot ceea ce urmărim, ascultăm sau citim din ceea ce se petrece pe glob. Ele dețin toate rețelele de televiziune, canalele prin cablu, studiourile de film, ziarele, revistele, editurile și chiar și multe dintre site-urile favorite ale oamenilor obișnuiți.
Cele șase companii care controlează practic în întregime informația la nivel global sunt: Time Warner, Walt Disney, Viacom, Rupert Murdoch’s News Corp., CBS Corporation și NBC Universal. Chiar și acele arii înguste din media, care nu depind în mod direct de cele șase companii, tind să fie asimilate indirect prin incredibilul lanț al imitării, al constrângerilor și al corupției”.
De ce țin așa de mult aceste șase corporații să controleze informația la nivel mondial? Motivul principal este acela că media reprezintă mijlocul cel mai puternic de control al populației. Regula de bază după care se ghidează aceste corporații este că, atunci când controlezi media, controlezi de asemenea și modul de gândire al oamenilor. Acesta este modul în care câțiva indivizi reușesc în mod pervers să manipuleze și să înrobească mințile oamenilor, fără ca ei măcar să-și dea seama. Incredibila manipulare conduce în primul rând la câștiguri imense în bani; odată ce aceste companii influențează într-o anumită măsură modul de gândire al oamenilor, ele pot să determine populația să consume hrană nesănătoasă, droguri sau să-și însușească obiceiuri rele.
Dacă dorim cu adevărat să devenim liberi în gândire și în acțiune, atunci este necesar în primul rând să devenim conștienți de felul în care aceste corporații, care controlează mass-media internațională, înșală clipă de clipă prin abundența unei informații corupte și manipulatoare. Cu alte cuvinte, este necesar să le deconspirăm „trucurile” prin care ei realizează punerea în scenă a minciunii.
V. Roluri mass-media în raport cu serviciile intelligence
V.1.Presa- sursă pentru OSINT pentru structurile de Intelligence
Mass-media este o susrsă importantă de informații pentru serviciile Intelligence ce au drept scop asigurarea securității naționale
Mass-media, prin funcția sa de filtrare și traducere a mesajului organizațiilor, se dovedește a fi extrem de importantă, se arată într-un document postat pe site-ul Serviciului Român de Informații, lucru dealtfel valabil oriunde în lume.
”Avansul tehnologic, globalizarea și efervescența versiunii deschise a modului de obținere a informațiilor au transformat profund procesul de intelligence. Într-un univers dual, online – offline, caracterizat de conectivitate și, totodată, atomizare, de circulație largă, rapidă, în rețele extrem de eterogene, s-au amplificat incertitudinile atât în ceea ce privește procesele actuale, dar mai ales predictibilitatea celor viitoare. În societatea cunoașterii, securitatea a devenit, mai mult decât oricând, un bun comun, iar principala caracteristică a noilor realități este „transparența determinată de multiple interdependențe. Pentru a face față acestor provocări, administrațiile moderne implementează strategii de securitate în care rolul serviciilor specializate se transformă radical, devin parte a unui efort național care implică deopotrivă instituțiile guvernamentale și civile, mergând până la responsabilizarea individuală a cetățeanului. În perspectivă, serviciile de intelligence tind să devină furnizoare de cunoaștere, în cadrul unei rețele interdisciplinare, în care rolurile de beneficiar și furnizor sunt complementare, interșanjabile perpetuu. Pentru ca această concepție să-și găsească un corespondent în realitate, este necesară transformarea culturii secretului, cea mai bună cale de exersare a deschiderii și a beneficiilor pe care le aduce cooperarea fiind oferită de sursele deschise, alături de „informațiile de încredere”.”, se arată în articolul TENDINȚE ÎN INTELLIGENCE, publicat se site-ul Serviciului de Informații. Ținând cont de avalanșa de informații, de necesitatea de a procesa tot mai multe date, merită să subliniem rolul foarte important pe care mass-media îl are în furnizarea de date necesare analiștilor de intelligence. Mass-media constituie o sursă importantă pentru Open Source Intelligence (OSINT).
Prin ce direcții de activitate, datorită cui și datorită căror proiecte din domeniul intelligence mass-media a fost considerată drept suport continuu al democrației?
În 1906, sociologul german Georg Siemel vorbea despre secretul în societate, idee care a evoluat conducând la ” social intelligence”.
Sherman Kent este pionierul care integrează sursele deschise (mediul academic, presa, societatea civilă) în procesul intelligence. El a fost cooptat, în 1939, de la universitatea la care preda pentru a crea o ahenție națională de Informații a SUA. În 1949, el vine cu paradigma ”Cunoașterea este Putere”, perpetuată până astăzi.A promovat ideea integrării valorilor democratice în noul domeniu academic (intelligence) și securizarea libertății civice. Fără a utiliza termenul OSINT, Kent a susținut antrenarea opiniei publice în procesul de analiză din surse deschise, ceea ce însemna, în fapt, înlocuirea propagandei cu dezbaterea publică (…)
În aceeași perioadă, a celui de-al doilea război mondial, Vannevar Bush, coordonatorul Centrului Integrat de Cercetare, susținea că procesul de intelligence nu diferă, conceptual, de procesul mediului concurențial de cerectare sau, am adăuga, al modului în care se realizează materialele de presă solide, cu probe și dovezi.El a influențat cel mai tare conceptul de ”mass-media ca sursă deschisă” pentru procesul intelligence.
În anii 1970, Steven Dedijer a implementata, pentru prima dată în Europa (în Seudia) primul sistem național de intelligence din surse deschise. Susținea că intelligence-ul se impunea a fi integrat domeniului academic. El vorbea despre interdisciplinaritatea procesului de intelligence și a a lansat conceptele de ”analytic intelligence”, fiind recunoscut drept ”părinte” al conceptului ”modern business intelligence”. Acum apare și ”social intelligence” inspirat de Georg Siemel cu secretul din societate de la 1906.
În 1990, David Steel, fost ofițer de informații în marina americană, împreună cu studenți din mai multe universități americane, a pus bazele proiectului ” Open Source-Intelligence”. El este și autorul paradigmei ”smart nation” ce înseamnă dobândirea avantajului competitiv prin identitate, valori, potențial de inovare socială și interarea intelligence.
Potrivit manualului OSINT al NATO, există următoarele categorii de informații:
Datele (Open Source Data/OSD) – emisiuni radio/TV, tipărituri, imagini sausemnale neprelucrate (fotografii, casete, imagini satelit, scrisori personaleetc.);
Informațiile (Open Source Information/OSINF) – sunt date care au fost corelate, procesate, pentru a realiza o informare de interes general; au o arie largă de răspândire: mass-media, cărți, comunicate; informațiile obținute din surse deschise;
3. Open Source Intelligence/OSINT) – produse intelligence rezultate din prelucrarea și analiza OSD și OSINF pentru a răspunde unei solicitări și care contribuie la elaborarea produsului final integrat, creând „informația secretă”;
4. Informațiile obținute din surse deschise – validate (OSINT-V) – sunt informațiile cu un grad ridicat de certitudine;
Open Source reprezintă totalitatea informațiilor, cunoștințelor disponibile publicului larg, adică informațiile publice. Sursele deschise au fost utilizate de mai mulți ani în procesul analitic al serviciilor de informații. Evoluțiile globale au dezvoltat legătura dintre Informație și putere, dar și analiza acestei problematici. Așa cum spuneam la început, Informația reprezintă resursa strategică de Putere.
Astfel, se poate afirma că ”informațiile din surse deschise (OSINT) reprezintă procesul specific de identificare, culegere, colaționare, procesare și diseminare a informațiilor din surse deschise”
În funcție de accesul la informație, sursele deschise pot fi clasificate astfel:
”- Surse tradiționale (mass-media);
– Internetul (conține surse cu acces nelimitat și surse comerciale care, contra cost sau în baza unui abonament, pot furniza produse necesare activității de informații);
– Așa-numita literatura gri (informație disponibilă din punct de vedere legal și etic, dar distribuită prin canale specializate; în această categorie se încadrează lucrări de cercetare, manuscrise, rapoarte și documente tehnice, discursuri și fotografii comerciale; sursele de literatură gri pot fi ONG-urile, instituțiile de învățământ și cercetare, companii comerciale, agenții guvernamentale, asociații formale și informale etc.);
– Surse umane (observatori, cercetători etc.);
– Sateliți comerciali.
Această clasificare presupune că procesul de exploatare a surselor deschise de informații implică, uneori, și un contact direct cu persoane cum ar fi oficialități guvernamentale, bibliotecari, arhivari, jurnaliști de investigație, reporteri acreditați pe lângă instituții guvernamentale, angajați ai unor organizații neguvernamentale.”
Așadar, mass-media este o susrsă importantă de informații pentru serviciile Intelligence ce au drept scop asigurarea securității naționale.
Într-un studiu al SRI, numit” Tendințe în intelligence” este subliniat și un alt rol al OSINT- acela de a genera participativitate și încredere:
” Exploatarea surselor deschise de informare este cu atât mai mult necesară în societatea actuală cu cât dezvoltarea exponențială a acestora, cantitativă și calitativă, constituie una dintre caracteristicile modernității. Deși a fost un proces dificil, serviciile de informații au înțeles că, pentru a fi eficiente, trebuie să fie capabile să se reinventeze, să genereze rețele colaborative care să ofere produse informaționale anticipative, oportune, complete, obiective, care să sprijine procesul decizional în sfera securității și să sporească încrederea în capacitatea statului de a-și proteja cetățenii. Efectele benefice ale acestei schimbări de paradigmă nu sunt, neapărat, vizibile publicului larg, dar constituie un fundament esențial pentru crearea unui parteneriat real între intelligence și cetățeni, al cărui scop final este asigurarea condițiilor pentru obținerea de bunăstare socială, în condiții de siguranță. În acest proces, de conectare a nodurilor – instituții publice, organizații neguvernamentale, companii private și indivizi – OSINT reprezintă un liant, reușind să aducă la un loc cea mai bună expertiză – cea a întregii societăți și a celor mai capabili membri ai săi. Viitorul în intelligence duce OSINT în avangarda comunității de informații, într-o rețea din care nu lipsește aportul sectorului privat, respectiv al polilor de cunoaștere din societate – mediul academic, think tank-uri și chiar analiști freelancer”.
V.2. Presa analizează subiecte ce țin de domeniile de securitate națională, inclusiv corupția.
Presa abordează subiecte ce preprezină riscuri sau amenințări pentru securitatea națională, ceea ce îi sporește rolul, la nivelul comunității. Riscurile de securitate non-militară au aspecte politice, sociale, societale, economice, ecologice etc. Dimensiunea politică a riscurilor și amenințărilor de regăsește în în slăbiciunea unor guverne/instituții, ce duc la "statul captiv", ușor de penetrat de diverse interese contare siguranței naționale. Apariția unor partide extremiste ce promovează sau acționează contrar siguranței naționale, interesele unui alt stat de a susține/întări asemenea formațiuni extremiste constituie, de asemenea, riscuri.
Amenințările de ordin economic sunt strâns legate de prezența sărăciei și crizele generate de problema asigurării resurselor pentru populație, dar și de evoluțiile economice negative pe piața mondială.
La nivelul societal, amenințările privesc nevoia de păstrare a identității unor comunități, minorități sau națiuni. Riscurile au, de cele mai multe ori, sursa în interior..
Conflictele de muncă duse dincolo de anumite limite acceptabile pentru democrație, cele inter-confesionale sau inter-etnice sunt tot riscuri de securitate. Poluarea accentuată, capacitatea redusă de management al unor situații de urgență în cazul producerii dezastrelor naturale, defrișările etc, dar și dimensiunea informațională pot constitui vulnerabilități sau chiar amenințări. Corupția și economia subterană, crima organizată, traficul de persoane și drogurile, pandemiile, siguranța alimentară sunt alte tipuri de amenințări și riscuri de securitate. Accesul la educație și sănătate, nedisciminator, accesul la medicamente sunt dre asemenea riscuri. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor și amenințărilor să tindă să se transforme în amenințări cu caracter extins. Toate aceste subiecte sunt tratate de mass-media.
Articolele de presă aduc în prim-plan corupția/coruperea structurilor de stat, înăsprirea climatului economic, defrișările, încălcări ale legislației, tensionări ale climatului politic, probleme privind accesul la resurse, sărăcia, crima organizată, terorismul, degradarea ecologică etc. Prin urmare, cel puțin acest demers al mass-media poate fi apreciat drept un suport pentru securitatea națională. În același timp, astfel, este adusă la cunoștința opiniei publice chestiunea de interes public. Cele de mai sus sunt însă valabile în situația în care jurnalistul își respectă principiile. Jurnalismul este o profesie în care cel care o practică difuzează informații, nu zvonuri, ceea ce. din nefericire, s-a schimbat în ultimii ani.
V.3. Presa și conflictele internaționale
Un alt domeniu în care presa este de un real folos este acela al conflictelor din întreaga lume.
”Se estimează că, în prezent, mai mult de 10 la sută din populația lumii trăiește în zone de conflict. Însă puține trusturi de presă își permit să aibă corespondenți permanenți pe teren. Astfel, majoritatea reporterilor de front sunt jurnaliști independenți, în permanentă căutare a imaginilor și fotografiilor în exclusivitate pe care le râvnește orice canal de știri. În plus, povestea lor devine subiect de știri și „hrană” pentru jurnaliștii rămași acasă. Potrivit rapoartelor Institutului Internațional de Presă, 101 jurnaliști au fost uciși în anul 2010, 102 în 2011, 133 în 2012, 120 în 2013. Comparativ, în anul 1997 bilanțul a fost de „numai” 28 de jurnaliști”, spunea redactorul-șef al RFI Internațional, Luca Niculescu într-un interviu acordat în decembrie 2014, pentru postul național de televiziune, în cadrul emisiunii” Jurnal de Front”.
Atunci când inclusiv un serviciu de informații realizează a analiză a unei regiuni, el ia în calcul și informațiile furnizate de media de la fața locului. O asemenea activitate necesită riscuri enorme pentru jurnaliști și resurse financiare considerabil pentru trusturile/instituțiile media, ceea ce atârnă greu în balanță. Tocmai de aceea, de pildă, RFI a luat decizia de a nu mai trimite jurnaliști în zonele de conflict ale lumii. Rezultatul este că nu mai putem afla informații importante de la fața locului.
V.4.Presa- instrument de propagandă
Este suficient să provim la Russia Today și să recunoaște tiparul propagandei pe care Rusia o face prin această instituție media. Tusturile de presă și agențiile intrenaționale fac agenda publică internațională, suntem îndreptățiți să spunem. Ele decid ce este o știre de larg interes sau pot face ca o știre să fie de larg interes, chiar dacă asta are în spate propaganda unui stat.
Dealtfel, este suficient să privim și în ograda noastră. Raportul ”Freex” al celor de la ActiveWatcg arată, analizănd mass-media din Rimânia, în perioada 2014-2015, arată: ”Transformarea presei în instrument de propagandă politică a fost mai vizibilă ca oricând, mai ales în contextul unui an electoral. Campania electorală a fost marcată de partizanate fățișe ale televiziunilor de știri, însoțite de manipulări, dezinformări, atacuri la persoană și de exploatarea sensibilităților naționale și religioase. Mass-media au fost din nou folosite de unii patroni pentru a pune presiune pe justiție. Acțiunile justiției au expus legăturile corupte dintre mass-media, mediul politic și cel de afaceri. Unele dintre acestea sunt specifice crimei organizate. Au apărut noi cazuri de corupție în presă de care se fac vinovați patroni, administratori de presă, dar și jurnaliști. Patroni și finanțatori de presă au fost arestați pe bandă rulantă pentru fapte de corupție sau evaziune fiscală”.
Evident, asemenea acțiuni pot aduce atingere securității naționale.
V.4. Drumul de la spionarea presei de caătre servicii de intelligence la contopirea celor două sau ” În dragoste și război este permis orice”
V.4.1. Parte a presei, spionată pentru că ar fi reprezentat riscuri si amenințari la adresa securității
În utimii ani au circulat extrem de multe informații cu privire la supravegherea mai multor jurnaliști sau instituții media de către servicii de intelligence.
Germania:
De pildă, în 2006 Serviciul German de Informații Externe (BND) a fost acuzat că a spionat sistematic mai mulți jurnaliști de investigații, așa cum reiese din Raportul de 170 de pagini realizat de fostul judecător la Înalta Curtea Federală, Gerhard Schäfer: ”În perioada 2005-2006 Guvernul de la Berlin a fost prins spionându-și ziariștii cei mai incomozi: pe cei de investigație. BND (Bundesnachrichtendienst) – a spionat jurnaliști și a infiltrat presa, racolându-și informatori din rândul gazetarilor. Aceștia erau plătiți să raporteze orice mișcare a "incomozilor", să furnizeze copii ale unor articole înainte de publicare și chiar să recruteze, la rândul lor, alți "colaboratori" pentru serviciile secrete.”
SUA:
În 2014, Wayne MADSEN, jurnalist american de investigații și autor, cu o experiență de 20 de ani în presă, atrăgea atenția asupra unor practici contestate ale CIA de a folosi jurnaliști, practică ce a pus în pericol mai mulți ziariști ce activau în zonele de conflict, prin articolul publicat la data 27.08.2014, sub titlul ”Spioni media au pus toți jurnaliștii în pericol”, de către Strategic Culture Foundation:
”Tendința de creștere a CIA și altor agenții de informații americane de a ignora interdicții anterioare împotriva folosirii jurnaliștilor că agenți pune fiecare reporter legitim din jurul lumii în pericol. Practica a fost obișnuit în anii 1960 și începutul anilor '70, dar a fost interzisă de către președinții Gerald Ford și Jimmy Carter. Cu toate acestea, în timpul Războiului Rece, CIA a început din nou această activitate, folosind jurnaliștii ca agenți de informații. Practica a pus o serie de jurnaliști în pericol, în special cei luați în captivitate de către grupuri de gherile în timpul războiului civil libanez. Nu este nimic care să sugereze că a fost întreruptă practica utilizării jurnaliști că agenți”. Autorul mai spune că jurnaliștii care lucrează pentru CIA se regăsesc angajați din trecut și prezent ai: Radio Europa Liberă/Radio Asia Liberă/Alhurra, Radio Sawa, Vocea Americii, The Washington Post, Internațional Herald Tribune sau publicații controlate de George Soros.
Anglia:
În 2013, Anglia Serviciile britanice de comunicații (GCHQ) i-au spionat pe jurnaliștii marilor publicații din Regatul Unit și SUA, monitorizându-le e-mail-urile, după cum arăta fostul consultant NSA, Edward Snowden. Serviciul GCHQ a interceptat corespondența online a unor jurnaliști de top ai BBC, Reuters, The Guardian, New York Times, Le Monde, The Sun, NBC și Washington Post, potrivit unor documente clasificate ale NSA date publicității de Snowden și citate de The Guardian. De asemenea, GCHQ a plasat "jurnaliștii de investigație" în aceeași categorie cu teroriștii sau hackerii, într-o ierarhie a amenințărilor, potrivit altor documente secrete ale agențiilor britanice date publicității de Edward Snowden. Un document confidențial destinat serviciului de informații al Armatei avertiza că "jurnaliștii și reporterii din toate formele de media modernă reprezintă o potențială amenințare la adresa securității".
Un purtător de cuvânt al GCHQ a declarat că agenția nu comentează astfel de aspecte, asigurând în același timp ca toate activitățile serviciului sunt autorizate și legale”.
Într-un discurs, din 17 octombrie 2013, ținut în fața parlamentarilor britanici Cameron a atras atenția asupra pericolelor publicării acestor scurgeri de informații secrete, susținând că el preferă să discute direct cu ziarele, în loc să acționeze în instanță. A atras atenția că publicarea informațiilor livrate de Edward Snowden afectează securitatea națională.
Practica și exemplele anterioare arată că jurnaliștii care au acces la surse și informații de interes ridicat constituie o sursă de informații. Se ajunge ca ei să fie spionați, considerați drept amenințări pentru securitatea unui stat sau se poate ajunge la o colaborare pentru interesul național. Este evident, așadar, că opiniile sunt împărțite în ce privește această colaborare foarte strânsă.
V.4.2.Presa- amenințare la adresa securității, prin publicarea de informații strategice și tactice pentru securitatea națională sau internațională
Fenomenul WikiLeaks a arătat că acum informațiile secrete, grație tehnologiei pot ajunge mult mai ușor în spațiul public și pot aduce daune importante securității naționale sau internaționale.
În 2010, Wall Street Journal publica un material pe tema Wikileaks, semnat de L. GORDON CROVITZ, din care spicuim:
” Pe vremuri, oamenii care au dorit ducă documente confidențiale de securitate în spațiul public erau nevoiți să apeleze la serviciile unui jurnalist, dacă reușeau, sperând că editorul să fie de acord cu publicarea informațiilor, mizând pe echilibrul dintre securitatea națională și dreptul publicului de a ști. (…) Acum se pot posta documente direct și anonim pe un site web numit Wikileaks, care se laudă că sistemul său nu a fost încă spart. Bazându-se pe WikiLeaks, un tânăr soldat US, nemulțumit, Bradley Manning, analist în vârstă de 22 de ani de informații al armatei americane, ar fi descărcat de materiale confidențiale de la baza sa din Irak. Acesta a inclus un video care arată un elicopter american, în 2007, în Irak, care a ucis posibili insurgenți, dar și doi jurnaliști Reuters. WikiLeaks postat materialul în aprilie. Spc. Manning a fost prins pentru că el s-a lăudat cu scurgerile sale în email-uri către un fost hacker, Adrian Lamo. Lamo l raportat la FBI.Ceea ce îngrijorează într-adevăr Statele Unite este că Spc. Manning, care a fost reținut de către Armata în Kuweit, susține că a trecut la WikiLeaks mai mult informații privind inclusiv misiunile diplomatice americane.
WikiLeaks a fost înființată în anul 2006, cu scopul declarat de a permite oamenilor să facă dezvăluiri despre guverne corupte, corporații sau alte instituții. Acesta funcționează cu un buget redus de la servere din Suedia, unde legile protejează anonimatul. Fondatorul Julian Assange este un fost hacker australian cu un domiciliu stabil cunoscut. A dezvăluit chiar și numele ofițerilor sub acoperire”. Dar, dezvăluirile Wikileaks sunt deja de notorietate, iar România nu a fost scutită.
Tehnologia modernă face din oricine un deținător, furnizor și distribuitor de informații. Aceasta înseamnă că este imposibil ca secretele să fie total protejate secretele. WikiLeaks nu poate fi stres, dar poate genera Lecții ce trebuie învățate.
V.4.3.Presa – meseria îmbrățișată cu precădere de spionii serviciilor externe de Intelligence
De asemenea, Carl Bernstein, câștigător al unui premiului Pulitzer, după ce a părăsit Washington Post în 1977, a petrecut șase luni pentru a analiza relația dintre CIA și a presă în anii Războiului Rece. Concluziile cercetării sale se răgăsesc în articolul publicat în Rolling Stone la 20 octombrie 1977, în care prezintă modalitățile de colaborare presă – CIA, inclusiv apelarea la ofițeri acoperiți. Subiectul colaborării presa—CIA este tratat, pe larg, și în volumul Undercover Reporting: The Truth About Deception, al lui Brooke Kroeger Autoarea pledează pentru o reconsiderare a practicilor jurnalistice, deplângând faptul că media a ajuns, deseori, la lucreze la nivel de bârfă/zvon. Autoarea susține că, în mod paradoxal, cele mai bune anchete jurnalistice au fost, în ultima jumătate de secol, cele realizate de jurnaliștii sub acoperire. Autoarea aduce numeroase exemple care îi susțin teoria conform căreia activitatea jurnaliștilor de investigații, fie și cea sub acoperire este benefică societății.
În noiembrie 2014, presa americană atrăgea atenția că FBI folosise un agent cu acoperire de fotoreporter într-o operațiune de a afla mai multe despre un adolescent bănuit că fabrica o bombă. Evenimentul avusese loc în 2007 și a fost recunoscut de FBI. Într- o scrisoare către New York Times, directorul FBI James Comey declara că agenția a încercat să rezolve o serie de amenințări cu bombă și atacuri cibernetice îndreptate spre un liceu din zona Seattle. El respins criticile unor metode ale agenției, spunând: "Noi folosim aceste metode de acoperire uneori pentru a prinde infractori, dar acționăm responsabil și legal.".
Un material interesant, publicat de Historia, la 04.02.2014, sub semnătura lui Alexandru Popescu, fost diplomat, de formație istoric, autor al peste 20 volume, vorbește romanțat de practica foarte strânsei colaborări dintre serviciile de Intelligence și mass-media, atrăgând atenția că aceasta nu a fost încă abandonată: ”Din o evaluare generală a profesiilor îmbrățișate de agenți reiese că aceea cel mai adesea îmbrățișată de spioni a fost aceea de ziarist, cu diferitele sale ipostaze în mass media. Motivația este evidentă, căci această profesiune, care mai ales de la jumătatea secolului XIX, căpătase o amploare și o importanță deosebită, devenind, de la un moment dat, „a patra putere” în stat oferea posibilități, atuuri relevante. Mobilitatea reprezentanților acestei profesii, posibilitățile de penetrare a celor mai variate medii, ceea ce permitea însușirea unor „secrete” de mare importanță pentru serviciile de informații, constituiau tot atâtea „avantaje” oferite de această profesie pentru desfășurarea de activități informative”.
Alexandru Popescu, în cartea sa, ”BIOGRAFIILE SECRETE ALE SPIONILOR. Viața personală a agenților”, Ed. Cetatea de Scaun, 2014, a redat biografiile a peste 250 spioni, printre care am identificat 40 de jurnaliști, iar dintre aceștia 40, șase au activat și în România:
Bourke‐White, Margaret, jurnalistă americană, agentă în România în Perioda interbelică.
Clark, Charles Upson, jurnalist arestat în România pentru activități informative în timpul Războiului Rece.
Gyr, Charles Philippe, jurnalist elvețian, agent german în România în timpul celui de‐al Doilea Război Mondial.
Markham, Reuben H. , jurnalist britanic, agent în România.
Stevens, Frank Edward, jurnalist american, agent OSS în România.
Welthi, Hans, jurnalist elvețian, agent pentru Germania în România în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Înainte și în timpul primului război mondial
Încă din perioda premergătoare și în timpul Primului Război Mondial jurnalismul a fost domeniul în care și-au făcut „ucenicia” viitori conducători ai serviciilor de informații.
Primul director al “British Security Service” (MI5), Sir Vernon George Waldegrave Kell (1873 –1942) activează în calitate de corespondent de presă în China. Timothy Trebitsch Lincoln (1872/1879- 1941, supranumit spionul cameleonic pentru ca a spoonat în multe țari a avut divesre ocupații: lider religios, călugăr budist, membru al Parlamentului britanic, jurnalist. ”Și România a fost un „front” pe care s-au afirmat o serie de jurnaliști-spioni. Unul dintre aceștia a fost Friederich Lachmann, trimis la București de imperiul austroungar, sub acoperirea de corespondent de presă în timpul Războaielor balcanice, cu misiunea de a întocmi un raport privind mișcarea pentru unirea românilor din Transilvania. Unii dintre acești „oameni de presă” s-au ocupat cu racolarea de agenți pentru Puterile Centrale. Astfel, în preajma Primului Război Mondial, agentul austriac Benning, care se prezintă drept proprietar al ziarului „Ziua” din București, reușește să-l convingă pe Ion Lengeru, unul dintre conducătorii Comitetului Național Român, să colaboreze pentru cauza Puterilor Centrale. Prin acesta, Benning reușește să obțină și colaborarea lui Victor Braniște, redactor la „Gazeta Transilvaniei”.
Perioda inerbelică
În 1939, Whittaker Chambers (1901-1961) devine șef de rubrică la publicația americană „Time Magazin”, calitate în care, după război, desfășoară o “cruciadă anticomunistă”. S-a dovedit că, de fapt, era spion pentru URSS, făcând parte din rețeaua condusă de Nathan Silvermeister, activând în calitate de cel mai important curier, om de legătură cu Moscova. Jurnalismul a fost și pentru scriitorul-agent Ian Fleming „prima dragoste”. A scris pentru „London Times” în calitate de corespondent la Moscova, în Perioda interbelică.
Margaret Bourke-White, fotoreporter american, sosește, în decembrie 1939 în România în calitate de corespondentă a cotidianului „Time”, primind în mod cu totul excepțional permisiunea să fotografieze obiective strategice, între care câmpurile petrolifere de la Câmpina. Probabil și pe baza acestor fotografii vor fi bombardate aceste zone, în 1943-1944, de aparatele americane „Liberator”.
„Rețelele jurnaliștilor”
Alexandru popescu continuă, în lucarrea sa, seria spionilor-jurnaliști:În cursul celui de al Doilea Război Mondial, numeroși jurnaliști au făcut parte din importante „rețele” de spionaj. ”Jurnalistul Hotsumi Ozaki, prieten cu șeful cabinetului Primului Ministru, Fumimaro Konoye, și Vukelic, corespondent al agenției “Havas” s-au numărat printre cei mai importanți colaboratori ai lui Richard Sorge, făcând parte din rețeaua de spionaj organizată de acesta în Japonia. Dintre alți jurnaliști care au spionat pentru Aliați sunt de amintit publicistul William Otto Lukas (van Narvig) și italianul Virgili Scatolini care atransmis informații, mai ales din interiorul Vaticanului, filialei secrete a OSS din Elveția, condusă de Allan Dulles și rețelei „Orchestra Roșie” din această țară, precum și Mary Bancroft (1903–1997) care a spionat pentru Statele Unite în Elveția. Și unii membrii ai „grupului de la Cambridge” au activat ca jurnaliști în anumite perioade, mai ales ca „acoperire” pentru activitatea lor de spioni. Astfel, Kim Philbyfost redactor la publicația liberală „Review of Review”, editată de asociația „Anglo-German Felowship” și la „Anglo-German Review”. În timpul Războiului Civil din Spania a fost corespondent pentru „Times” pe lângă generalul Franco. Un alt membru al acestui grup, Guy Francis De Moncy Burgess (1910-1963) în calitate de corespondent BBC, a luat interviuri unor prim-miniștrii, Chamberlain, Churchill, Daladier, precum și lui Mussolini”
.
România – „țintă” a jurnaliștilor-șpioni
Istoricul, dilomatul și scriitorul Alexandru Popescu spune că, datorită poziției sale geo-strategice, a locului important pe care l-a avut în cadrul conflagrației și a „frontului secret”, în România a avut loc o adevărată confruntare între agenții ai Axe și ai Aliaților, un adevărat „război din umbră al jurnaliștilor spioni”. În 1943, a fost trimis la Leipzig, în calitate de corespondent special al ziarului "Timpul", George Macovescu. Există unele dovezi după care Macovescu ar fi îndeplinit sarcini de spionaj, întreținând legături și cu comuniștii germani din ilegalitate. A fost rechemat în ajunul evenimentelor de la 23 august 1944. Dintre persoanele care au efectuat “stagii” la Leipzig face parte și cunoscutul reporter Brunea-Fox, conform Alexandru Popescu. Relatări despre jurnaliștii care activau ca spioni în România face și jurnalistul Mihai Pelin, în Jurnalul Național, cu puțin înainte de a muri.
Numeroși jurnaliști români au desfășurat activități informative pentru Aliați în timpul războiului și pentru statele vestice după încheierea conflagrației. După ce, în perioada interbelică, este corespondent al unor ziare din Marea Britanie și SUA, Ion Popescu-Nasta menține legături cu reprezentanți ai „Intelligence Service” din Turcia. După război, își continuă activitatea publicistică și legăturile cu diplomați britanici și americani, între care cu Ivor Porter. În 1950, este condamnat pentru spionaj, murind în închisoare. George Beza se dedică jurnalismului, debutând, în 1929, la ziarul conservator „Epocă”. Între 1938 și 1940, pune bazele unor „grupe de luptători”, viitori combatanți în eventualitatea unui mișcări rezistență. În iulie 1941, din inițiativa Marelui Cartier General englez de la Cairo, lui Beza i se încredințează funcționarea unui post de radio, numit „Independența României” și ulterior „Glasul Conștiinței Românești”. Jurnalistul Virgil Veniamin a fost agent al spionajului francez. Editează publicația „La Nation Roumain”, cu bani proveniți din „fondul național”, trimis peste hotare din inițiativa lui Mihai Antonescu. În redacția revistei exista infiltrat cel puțin un colaborator al Securității.
De asemenea, o serie de ziariști au colaborat cu Serviciul Special de Informații al României. Jurnalist la publicația „Acțiunea”, Ion Florin Begnescu este mobilizat în acest Serviciu. Este probabil să se fi implicat într-o serie de acțiuni informative cu acordul lui Eugen Cristescu.
Numeroși jurnaliștii străini au activat în România pentru Aliați. Un exemplu este acela al lui Archibald Gibson, corespondent al ziarului englez „The Times”. Refugiat la Istanbul, alături de Alfred de Chastelain, Gibson i-a mijlocit lui Constatin Bursan („dr. Ecko”), agent britanic, probabil dublu, transmiterea de mesaje din România, din partea unor oameni politici și a liderilor sioniști. Archibald Gibson, corespondent al ”The Times” în România, lucra pemtru serviciul britanic de intelligence MI6, după cum susține profesorul Dennis J Deletant în cercetările sale. Numeroși jurnaliștii străini au activat în România pentru Aliați.
Născut în România, Leonard Kirschen este corespondent al presei anglo-saxone încă în perioada interbelică. După ce se refugiază la Ankara, stabilește legături cu colonelul Gibson din servicul de informații englez care se ocupa de problemele românești, mijlocind transmiterea corespondenței din partea dr. W. Filderman pentru Comitetul de salvare a evreilor din Turcia. Revenit în România după război, în calitate de corespondent al agenției „Associeted Press”, este arestat și condamnat în 1951 pentru înaltă trădare, fiind eliberat în 1960. Experiența sa în închisorile românești este descrisă într-un volum de memorii apărut în Marea Britanie (Prisoner of Red Justice).
O serie de ziariști au acționat pentru Germania, cel puțin până la un moment dat.
După vizita în Germania, unde este primit de Alfred. Rosenberg, Radu Leccadevine, la recomnadarea acestuia, corespondent al ziarului „Völkischer Beobachter“ și al agenției DNP în România, având legături cu Gestapoul. Dintre jurnaliștii germani care au desfășurat activități informative în România pentru Germania sunt de menționat Edith von Coler, trimisă în calitatea de corespondentă a ziarului „Deutsche Allgemeine Zeitung”, în perioada 1943-44, activitate de acoperire pentru acțiunile informative și de influențare pe care le desfășoară că agentă a Gestapoului.
Elvețianul Hâns Welthi sosește în România, obținând calitatea de corespondent al „Neue Züricher Zeitung”. Este recrutat ca agent de atașatul pentru poliție al Legației Germaniei. Ziarist la publicațiile evreiești și germane din Bucovina, Ignaz Schmerz editează un buletin pentru legația germană și desfășoară activități informative pentru consilierul de legație Herman von Rittingen.
Charles Philippe Gyr, de origine elvețiană, se află, încă din 1924, în România în calitate de corespondent al unor publicații elvețiene și al ziarului „Bukarester Tagespost”, pe care îl pune la dispoziția organizațiilor naziste. Gyr reușește să fie ales în conducerea Asociației presei străine din România. Devine informator al Misiunii militare germane din România, culegând informații și pentru diplomatul german Herman von Ritigen. Totuși Charles Gyr a fost primul ziarist occidental care a publicat în presa elvețiană un reportaj coerent despre tragedia emigranților de pe vasul „Struma”. Acest reportaj fiind preluat în majoritatea cotidienelor de mare tiraj din țările coaliției antinaziste. După război, a fost arestat petrecând o vreme în închisoare.
Și în prima periodă după încheierea războiului, în România au acționat, ca agenți o serie de jurnaliști străini pentru Puterile vestice. Dacă după 23 august 1944, jurnaliștii străini, dintre care unii și cu misiuni informative, au avut „libertate de mișcare”, mai ales după 6 martie 1945 și instaurarea treptată a regimului comunist, ei au fost urmăriți și unii dintre ei arestați și condamnați la închisoare.
Charles Upson Clark, “ziarist și profesor universitar”, care, după mai multe vizite în țara noastră, scrisese o carte despre România mare, iar, în 1923, fusese ales membru de onoare al Academiei Române, a fost trimis în România “să strângă material în legătură cu situația forțelor democratice în luptă cu forțele totalitare”.
După 23 august 1944, ziaristul american Frank Edward Stevens a revenit în România, în cadrul Misiunii Militare Americane, fiind instruit corespunzător de serviciile OSS, precursoare ale CIA. Din 1945 până în 1949, și-a reluat activitatea de îndrumare a filialei organizației YMCA din România, supranumită și ACT (Asociația Creștină a Tinerilor). În același timp, a îndeplinit și sarcini politice și informative, atât în cadrul Misiunii Militare Americane, cât și, mai târziu, în beneficiul Legației americane de la București. Se pare că a făcut un joc dublu, lucrând nu numai pentru americani, ci și pentru organele Siguranței. Fiind demascat, Stevans a participat la o conferință de presă, în 1950, la București, în care și-a recunoscut activitatea de spion în favoarea serviciilor speciale americane. Solicită azil politic în România, repatriindu-se în 1957 în SUA.
Războiul Rece
„Arma” jurnaliștilor-spioni… ”a fost folosită de serviciile de spionaj sovietice și ale țărilor comuniste în perioada Războiului Rece. Ziaristul american David Harold Karr (1918–1979) și corespondentul cotidianului „Daily Telegraph” Jeremy Wolfenden, au activat că agenți KGB. Dar cel mai adesea KGB prefera să folosească agenți-șpioni din propria „pepinieră”. Vladimir Kostov parcurge treptele ierarhiei comuniste în domeniul jurnalisticii. În 1961, este numit corespondent de presă la Paris. Între altele, este însărcinat să informeze despre comportamentul membrilor marcanți ai Partidului Comunist din Franța. Urmărește campanile de ostracizare îndreptate împotriva lui Picasso și Roger Garaudy. Spre sfârșitul anilor 1950, tânărul Oleg Kalughinpleacă în SUA în calitate de jurnalist. De fapt, misiunea lui Kalughin în SUA era dublă, pentru că el era, asemenea multor ziariști sovietici care activau în Occident, și ofițer de informații KGB. Kalughin repurtează un important succes prin stabilirea unui contact cu o persoană care oferă spre vânzare spionajului sovietic informații tehnice prețioase. Este posibil ca acest succes să fi contat atunci când, după reîntoarcerea acasă, în 1959, lui Kalughin i se oferă posibilitatea să revină în SUA, în calitate de corespondent al Radio Moscova. Fără îndoială, experiența lui Kalughin de jurnalist-agent în SUA i-a fost utilă în activitățile informative desfășurate ulterior, în ascensiunea sa în KGB până la gradul de general, dar, probabil, și în hotărârea luată, mulți ani mai târziu, de a deveni un critic al sistemului căruia îi aparținuse. Mihail Vasenkovși-a început cariera de agent sub acoperire de jurnalist în anii 1960, ca fotograf în Spania și Chile. Vasenkov a reușit să obțină programul de vizite externe al unui președinte american. În anii 1980, guvernul sovietic i-a oferit, în secret, titlul de erou al URSS. În momentul arestării sale, Vasenkov deținea gradul de general în rezervă. După ce a fost deportat în Rusia, Vasenkov și-a anunțat superiorii că nu intenționează să trăiască în această țară și vrea să plece peste hotare.
Uneori jurnaliștii-spioni sovietici au acționat și în țări “prietene”. Astfel, Aleksandr I. Sitov a activat ca agent KGB în Cuba. Au fost și cazuri în care KGB a reușit să anihileze activitatea unor jurnaliști acreditați de publicații vestice în URSS. La 30 august 1986, a arestat la Moscova corespondentul publicației „U.S. News and World Report”, Nicholas Daniloff, pentru spionaj și deținere de materiale interzise. De fapt, corespondentul era numai un pion într-un joc al cărui scop era obținerea eliberării din arestul american a lui Ghenadi Zaharov, fizician sovietic angajat la ONU, care fusese arestat pentru spionaj de către FBI”.
Și STASI a excelat în folosirea jurnaliștilor-spioni.
Günter Karl-Heinz Guillaume (1927-1995), spion pentru RD Germană în RF Germania a lucrat la Editura est-germană „Volk und Wisssen”, fiind trimis în calitate de corespondent al acesteia în RF Germania, unde a reușit să se infiltreze în cabinetul cancelarului Willy Brandt.
Jurnalistul vest-german Bernd Runge a acționat ca agent pentru RD Germană, fiind demascat prin desecretizarea arhivelor STASI. Ulterior, el a primit distincții pentru activitatea sa jurnalistică, iar șeful trustului de presă în care activează Runge a declarat că trecutul acestuia ca agent STASI nu îi afectează actualul post de conducere în diferite publicații de prestigiu din RF Germania.
Spioni la „Europa liberă”
O atenție deosebită au acordat-o serviciile de spionaj din statele Blocului sovietic „infiltrării” postului de radio „Europa liberă”. Printre agenții care au penetrat redacțiile „Europei Libere” s-a numărat Andrzej Czechowicz, care, după ce lucrează o vreme la acest post, se reîntoarce în Polonia, apărând la Televiziunea din țara sa unde „demască” „Europa Liberă” drept „cea mai periculoasă oficină de spionaj”. Un alt caz a fost acela al lui Pawel Minarik, recrutat de Ministerul de Interne de la Praga în 1967 și trimis la München pentru a se infiltra în redacția „Europei Libere”. În anul următor, sub acoperirea de refugiat în urma evenimentelor legate de „primăvara de la Praga”. Minarik își va depăși atribuțiile, propunând superiorilor săi organizarea unui atentat cu bombă împotriva „Europei Libere”. Considerat prea riscant, planul a fost respins, ceea ce îl va face pe Minarik să… defecteze, dispărând de pe aeroportul de unde urma să se îmbarce împreună cu soția sa. Ulterior, în septembrie 1993, Minarik a fost condamnat la patru ani închisoare de o instanță de la Praga.
Agenți de influențare
Conform literaturii de specialitate, după cum am văzut, am avut de-a face cu jurnaliști-spioni. Însă, așa cum vorbeam de propagandă, foarte mulți jurnaluști au fost agenți de influență, aceasta fiind poate cea mai importantă misiune pe care au avut-o ziariții în raport cu diverse servicii de Intelligence.
”Jurnalistul francez André Ullman (1912-1970) a desfășurat acțiuni ca agent de influențare pentru URSS și Polonia în timpul Războiului Rece. Ulterior, desfășoară activitate jurnalistică la importante publicații. În 1946, aderă, în secret, la Partidul comunist francez. În același an, este recrutat de NKVD, iar, în 1948, de serviciul de spionaj polonez. În calitate de jurnalist, acționează ca agent de influențare în publicația sponsorizată de Partidul comunist „Leș Lettres françaises”. Între altele, încearcă să compromită o serie de autori care criticau regimul din URSS. Este demascat prin documente provenind din „arhiva Mitrohin”.
Wilfrid Burchett publică articole provocatoare în presa occidentală în perioada de început a Războiului Rece. Este corespondent al cotidienelor „Daily Expres” și „Times” în războiul intern din China, care a dus la instaurarea puterii comuniste. Ca o recunoaștere a calităților sale de dezinformator profesionist eficace, Burchett obține “Premiul Stalin” în 1951.
Un alt important agent de influențare în favoarea URSS a fost Pierre-Charles Pathe. Fiu al magnatului industriei cinematografice, Charles câștigă notorietate că jurnalist. Theodore Bayer, agentă pentru URSS (GRU) editează, cu sprijinul Cominternului, publicația „Russky Golos” cu profil anticapitalist. Membră a Partidului comunist din SUA, a fost demascată că agentă KGB din 1943. Bayer s-a aflat în legătură cu o altă agentă GRU, de origine aristocratică, infiltrată în cercul președintelui Franklin Roosevelt, Josephine Treslow”.
Magnat de presă – spion multiplu
Unul din cei mai importanți „magnați de presă” RobertMaxwella fost, de fapt, un agent în slujbă mai multor state. După război, întreține legături cu MI6. În 1951, este finanțat de acest serviciu pentru înființarea unei societăți de editură științifică, “Pergamon Press”, care, de fapt, făcea parte din strategia MI6 de recuperare a oamenilor de știință germani și de colectare a articolelor științifice apărute în revistele sovietice. Din beneficiile societății sponsorizează diverși cercetători, între care pe cunoscutul istoric belgian Jaques de Launy. Prin diferite speculații financiare, Maxwell reușește să creeze un adevărat imperiu de presă, “Maxwell Communications”. Este deputat laburist între 1964 și 1970. Una din cele mai importante „lovituri” a lui Maxwell a fost cumpărarea celui mai mare cotidian din New York, “Daily News”. Probabil din motive financiare este editat un volum de convorbiri cu Nicolae Ceaușescu în 1983, sponsorizat de Securitate. După 1989, volumul este retras precipitat din librării. Trustul de presă al lui Maxwell avea ramificații pe cele cinci continente, dar, la sfârșitul anilor 1980, este aproape de faliment. Ulterior, Maxwell este acuzat de malversațiuni financiare: delapidarea fondurilor de pensie ale angajaților săi.
Documente făcute publice ulterior au probat faptul că Maxwell activase nu numai pentru Marea Britanie (MI6) și URSS (KGB), ci pentru Mossad. S-a lansat ipoteza că această duplicitate a dus la dispariția sa în condiții neelucidate de la bordul yahtului său.
Șefi de agenții
Și unii dintre viitorii șefi ai unor servicii de informații sau cu răspunderi în acest domeniu au desfășurat activitate jurnalistică.
Considerat de unele lucrări de specialitate drept “profesionist perfect” în domeniul activităților informative, Richard Mcgarrah Helms activează ca jurnalist, corespondent al agenției „United Press” la Jocurile olimpice de la Berlin. Cu această ocazie, reușește să obțină un interviu al lui Hitler. Ulterior devine conducător al Agenției Centrale de Informații a SUA, CIA.
După ce obține o diplomă universitară în limba arabă și orientalism, Evgheni Primakov (1929-) este, din 1953 până în 1962, corespondent de radio și televiziune în străinătate. În 1962 devine corespondent al ziarului „Pravda” în Orientul Apropiat. Ca jurnalist, Primakov și-a desfășurat activitatea de agent de influențare în acest spațiu. Funcționează oficial în calitate de corespondent, apoi redactor-șef adjunct la Radiodofuziunea sovietică. După reorganizarea KGB din 1958-1959, Primakov intră, foarte repede, în prim-planul activităților informative și de influențare. Are misiunea de a contacta diplomați și corespondenți occidentali, alături de șefi de stat și politicieni din Orientul Apropiat și Mijlociu. Doi lideri egipteni, de talia lui Nasser și Sadat, se lasă tot mai mult influențați de "opiniile" lui Primakov. Se pare, potrivit unor surse, că Primakov l-a cunoscut pe Saddam Hussein, viitorul lider irakian și l-a ajutat pe Kim Philby să defecteze. În 1970, Primakov este numit director adjunct al Institutului de studii strategice, iar apoi director al Institutului de studii orientale. Joacă un rol important în calitate de consilier al șefului KGB, Andropov, și al lui Gorbaciov. Din această poziție, încearcă să acționeze împotriva intervenției americane din 1991, în Irak. Președintele Elțân îl numește pe Primakov în 1993 director al SVR, serviciul de informații externe, urmaș al KGB. În ianuarie 1996, devine ministru de Externe.
Metoda „jurnaliștilor-spioni nu a fost abandonată
Câteva cazuri. În 2012, doi jurnaliști britanici reținuți în Libia, sunt suspectați de intrare ilegală în țară și de spionaj, fiind anchetați, informează BBC. Libienii au susținut că cei doi jurnaliști, reporterul Nicholas Davies și cameramanul Gareth Johnson, acționau sub acoperire și se aflau în Libia în mod ilegal, fără viză și ștampilă de intrare. Jurnaliștii lucrau sub „acoperirea” de corespondenți pentru postul iranian în limba engleză Press TV.. Având în vedere că nu s-au dat publicității informații despre acest „caz”, este posibil să fie vorba de o provocare a serviciului de informații al Libiei.
Pham Xuan, în realitate colonel al armatei comuniste vietnameze, Viet Cong, a activat în calitate de reporter în Statele Unite, dar a desfășurat activități de spionaj în perioada 1959-1980. Între altele, el a lucrat și pentru prestigioasa publicație „Time”. Neidentificat de contraspionajul american, Pham Xuana avut șansa de muri în Vietnam mulți ani mai târziu.
V.4.3.1. România zilelor noastre
România a beneficiat din plin de subiecte pe această temă strânsă a colaborarii dintre serviciile de Intelligence și mass-media. Pentru că SRI este un seviciu mai deschis comunicării publice, întreprinzând activități susținute de comunicare publică și a imaginii, atunci, evident, cele mai multe întrebări au fost îndreptate către această înstituție și răspunsurile vin tot de aici, de la SRI, nu de la alte servicii de informații. Ori, așa cum am arată literatura de specialitate, cel mai adesea, statutul de jurnalist și cel de lucrător in domeniul serviciului de informații esterne, din orice stat sunt aproape compatibile. In fapt, jurnaliustul ajunge, prin natura meseriei sale, să aibă acces la persoane și informații foarte importante sau chiar poate disemina o informație care ajută sau nu siguranța națională.
Deși subiectul s-a bucurat de un interes major, odată cu aruncarea sa pe piață de către jurnalistul Robert Turcesc, în ciuda tuturor insistențelor, răspunsurile primite din partea SIR, prin vocea fostului director SRI au fost standard, așa cum reiese din pasajele de mai jos:
13 ianuarie 2015; Ziare.com – interviu
Întrebare: A fost o campanie electorală în mare măsură despre ofițeri acoperiți din presă, din politică. Totuși, care este totuși situația din acest punct de vedere?
Georgie Maior: „Ofițerii acoperiți sunt un mijloc excepțional al serviciilor de informații, o armă specifică serviciilor de informații, folosită de toate serviciile pentru creșterea capabilității de apărare a securității naționale. E păcat că se discută foarte mult de el. Nu facem nimic în afara unui cadru legal”.
22 februarie 2013; Gândul.ringo
În ceea ce privește prezența ofițerilor acoperiți printre jurnaliști, Georgie Maior a declarat: „În sistemul UE și pe această zonă acționăm în concordanță cu cele mai stricte standarde democratice. Punct”.
23 noiembrie 2010 (interviu în Jurnalul.ro)
Întrebare: Cred că de două sau trei ori, șefi ai SRI și purtătorul de cuvânt al instituției au recunoscut că serviciul folosește agenți sub acoperire în presă. La ce vă trebuie?
Georgie Maior: „Deci nu facem mai mult sau mai puțin decât face orice serviciu de informație din lume”.
Întrebare: Încerc să înțeleg necesitatea. Până acum s-a justificat folosirea lor? Fără ironie, încercăm să înțelegem de ce aveți nevoie de ei.
Georgie Maior: „Eu nu fac alt comentariu pe acest subiect decât acela pe care l-am făcut de la bun început și consider că acele declarații făcute anterior au fost greșite, pentru că au creat o stare de nervozitate și confuzie. Dar vă asigur că facem exact cât fac serviciile europene democratice din acest punct de vedere”.
24 aprilie 2015 (interviu B1TV,” Lumini și Umbre
Întrebare: Din perspectivă aceasta cum stați cu ofițerii acoperiți din presă?
George Maior: Cum stau toate statele democratice europene.
George Maior: Cum stau toate statele democratice europene. Ofițerul acoperit este o latură specială, o armă specială al oricărui serviciu de informații, sarcina lui este ca folosind această calitate să aducă informații de securitate națională pentru stat.
24 aprilie 2015 ( intreviu Adevărul Live) :
George Maior:
„Din perspectiva incompatibilități legale bazate pe Legea magistraților din 2004, pe Legea SRI, etc., nu există nicio incompatibilitate: niciun ofițer acoperit în Justiție, vorbesc de SRI, sau în politică, Parlament. Deci să fie foarte clar. Se poate verifica. Cine spune că o Comisie de control poate verifica, minte. O spun cu toată răspunderea, inclusiv juridic. (…)România procedează la fel ca celelalte țări.(…)În ceea ce privește aspectul legat de presă, în ultimul meu interviu în calitate de director SRI, ea a fost foarte clară. Nu am spus că sunt ofițeri acoperiți în presă, ci că România procedează la fel ca celelalte țări democratice din UE în privința abordării a acoperiților în general. Deci, nu am spus: da, sunt ofițeri acoperiți în presă.”
22.05.2015, București:
Eduard Helvig, director SRI-Vizita masteranzilor ”Studii de securitate” la sediul SRI
Eduard Helvig, răspunzând unei întrebări venite din partea unui masterand spunea că ofițerul de informații își face treaba acolo unde este nevoie, cu respectarea legilației, fiind un profesionist patriot.
Conform legii LEGII nr. 14 din 24 februarie 1992 (*actualizată*) privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații (actualizată până la data de 1 februarie 2014*) al ART. 28 regăsim:” Personalul operativ al Serviciului Român de Informații își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranței naționale. Serviciul Român de Informații va asigura protecția și încadrarea în alte unități sau compartimente de muncă a personalului operativ care, lucrând acoperit, este deconspirat în împrejurări ce exclud culpa acestuia”
Conform Legii Nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, regăsim în textul legii:
Art. 9. – (1) Serviciul de Informații Externe își desfășoară activitatea în conformitate cu Constituția României, cu legile țării, cu hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării, precum și cu regulamentele militare.
(2) Activitatea Serviciului de Informații Externe are caracter de secret de stat.
Art. 10. – (1) Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională.
(2) Sursele de informare, metodele și mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite față de nimeni și în nici o împrejurare
De semnalat că precizări clare exită în legislații cu provire la incompatibilitatea Ofițer de intelligence-magistrat și ofițer de intelligence-politician. Alte aspecte privindr vreo incompatibiklitate privind ofițerii de intelligence, pe lângă cele deja menționat, nu se regăsesc în legislație.
VI. Presa- rol în răspândirea Culturii de Securitate
Obținerea oportună a infornațiilor este și trebuie să fie esențială , la fel ca manipularea și gestionarea informației. Astăzi se depun eforturi susținute: accentul se pune pe prevenire. Se spune că este mai bine/ieftin să previi decât să tratezi. Asta înseamnă că, în societatea democratică crește rolul serviciilor de informații. Democratică. Relația dintre informație și securitate/putere ar putea fi definită astfel: Informația reprezintă sursa strategică de Putere/securitate. Iar informația este,multiplicată în societate prin diverse mijloace, însă cel mai ”productiv” este mass-media. Reacția dintre serviciile intelligence și mass-media este adesea efervescentă, dar mass-media este importantă la nivel strategic pentru România. Ea ajută , chiar conturează sau devzoltă opinii ce se rostogolesc ca un bulgăre de zăpadă și ajung opinii publice. Da, am stabilit, jurnalistul se impune a fi profesionist pentru că, deși pare o grumă, un ziarist informat, echilibrat este extrem de util societății. El va fi cel ale căror articiole vor fi consultate de analiștii intelligence atunci cănd apelează la surse deschise. Pentru a asigura securitatea unei societăți democratice, statul trebuie să se poată baza pe societate, iar aici opinia publicpă este extrem de importantă. O măsură este durabilă și produce efecte dacaă este susținută de societate, dacă ea înțelege și acceptă că respectuiva măsură o protejeazo, și nu altfel. Înainte de toate, da Presa trebuie să dețină cultură de securptate, iar la acest capitol mass-media are carențe. Cauzele sunt multe și analizate pe larcursul lucrării, dar, ce ar fi de făcut?
??????????????
Un alt rol al presei- de promovare a culturii de securitate
http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2015-05-7-20084904-0-sondajul-ires.pdf
Eduard Helvig- Cultura de securitate- Invatamant si presa
VII. Constituie presa românească o vulnerabilitate pentru siguranța națională?
Din literatură de specialitate reiese că presa a colaborat cu serviciile de intelligence, cu precădere serviciile externe de Intelligence. Deseori, drumurile chiar s-au contopit. Alteori cele două și-au declarat război… La urma urmei, lupta, ca și colaborarea, vizează informații de prim rang de pot aduce un Pulitzer sau ce pot aduce soluția pentru asigurarea siguranței naționale a unui stat. Și informarea publică și securitate sunt puse, în ultimă instanță, în serviciul și pentru beneficiul cetățeanului.
Presa a fost inclusă în capitolul "Riscuri, amenințări, vulnerabilități" la adresa securității naționale în cea mai nouă ediției a Strategiei Naționale de Apărare a Țării din 2010. Pentru prima dată după 1989, campaniile de presă la comandă au fost definite, în Strategia de Apărare a României, drept vulnerabilitate la adresa securității țării.
În document se arată: "Fenomenul campaniilor de presă la comanda cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora, presiunile exercitate de trusturi de presa asupra deciziei politice în vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului reprezintă o alta vulnerabilitate a statului român".
În România, asocierea mass-media cu vulnerabilitatea la adresa securității naționale a generat dezbateri aprinde odată cu includerea campaniilor de presă la comandă în capitolul "Riscuri, amenințări, vulnerabilități" la adresa securității naționale în Strategia Naționale de Apărare a Țării din 2010.
Conform documentului, "În zona apărării și securității naționale, riscul este definit drept probabilitatea de a se produce o pagubă semnificativă la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor naționale de securitate. În contextul acestei strategii, amenințările sunt factori cu origine externă prin care sunt afectate grav interesele, valorile și obiectivele naționale de securitate. Factorii din interiorul societății care potențează acțiunea amenințărilor sunt denumite vulnerabilități. Scopul Strategiei naționale de apărare este de a asigura un management modern și eficient al riscurilor, amenințărilor și vulnerabilitățiilor, urmărind, într-o primă fază, inventarierea, prevenirea sau reducerea lor și, ulterior, combaterea acestora".
CSAT identifica, în document, principalele vulnerabilități ale României, printre acestea regăsindu-se și "fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora", dar și "presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului".
Privind din alt unghi, și presa reclamă abuzurui sau presiuni și influențe asupra sa de către instituții sau decidenți, fapt care afectează starea de securitate a acestei presle.
A critica nu înseamnă neapărat a denigra- se cuvine subliniat; scopul oricărei instituții de presa este de a scoate adevărul la suprafața și prin asta de a pune presiune asupra politicului, a instituțiilor, a politicienilor pentru rezolvarea unor situații care afectează societatea sau trenează. Însă, când presa face jocul unui patronat străin de interesele beneficiarilor (publicul) e adevărat că poate dovedi inclusiv vulnerabilitate la adresa securității naționale.
Problema presei că vulnerabilitate, fie și prin campanii la comandă, a generat dezbateri aprinse, realmente utile pentru societatea românească.
La data realizării acestei lucrări, actualul președinte al României demarase deja consultările pentru realizarea Strategiei Naționale de Apărare a României, care trebuie finalizată, conform legislației în vigoare, în șase luni de la preluarea mandatului (decembrie 2014).
Merită subliniată declarația din 2010 a fostului procuror general al Statelor Unite John Ashcroft, care a coordonat ancheta privind atentatul de la World Trade Center din 2001, conform căreia jurnaliștii americani nu au fost sancționați nici măcar când au publicat informații secrete. Declarația a fost făcută cu ocazia conferinței organizate de Universitatea de Oradea, pe tema colaborării internaționale pentru prevenirea terorismului și asigurarea libertăților și a drepturilor cetățenești, la care acesta a fost prezent. "În SUA, au fost împrejurări când presa a fost criticată pentru diferite atitudini față de siguranța națională, mai exact atunci când a publicat informații secrete privind sistemul de apărare. Uneori presa primește date despre informații secrete și le deconspiră, ceea ce poate fi de un real folos pentru teroriști. Acest fapt poate fi o sursă de tensiune între presă și autorități și am fost critici față de asemenea fapte, dar n-am condamnat și n-am sancționat asemenea deconspirări", a răspuns Ashcroft.
Mai jos sunt redate opinii diferite – de la politicieni, consilieri prezidențial, jurnaliști, reprezentanți ai societății civile și cetățeni.
23.02.2015:
Jurnalistul Radu Tudor a adesat o scrisoare deschisă Președintelui României:
” Stimate domnule președinte Klaus Iohannis,
Având în vedere că Administrația prezidențială a demarat procesul pentru elaborarea unei noi Strategii Națională de Apărare, vă supun atenției dumneavoastră propunerea pentru repararea unei greșeli făcute de CSAT, prin Departamentul Securității Naționale, în anul 2010. (…) Este vorba despre menționarea mass media drept vulnerabilitate la adresa securității naționale, în documentul intitulat „Strategia Națională de Apărare a României – pag 14 – Capitolul 6.2 Vulnerabilități”
23.02.2015: Victor Ponta, primul ministru al României: Susțin cu toată convingerea (ca vicepreședinte al CSAT și cetățean al României) demersul lui Radu Tudor!", a scris pe Facebook Victor Ponta.
24.02.2015: Valentin Jucan, membru CNA, într-o scrisoare deschisă adresată președintelui Klaus Iohannis.
Valentin Jucan:
Unul dintre jurnaliștii de vârf ai postului de televiziune Antena 3, domnul Radu Tudor, s-a adresat Dumneavoastră prin intermediul unei scrisori deschise, solicitându-vă că viitoarea Strategie Națională de Apărare – SNAp să elimine mass media din categoria vulnerabilități (punctul 6.2).
Este evident faptul că o astfel de mențiune negativă la adresa presei nu este onorabilă. Din păcate, însă, este o stare de fapt care este confirmată atât din interiorul României, prin instituțiile sale, cât și din afara țării, prin vocea Comisiei Europene. Fenomenul nu dispare doar prin retragerea menționării negație din Strategia de Apărare, consideră Jucan, care menționează și raportul OSCE din 2013, care „indică postul Antena 3 și pe Dan Voiculescu ca principale surse ale atacurilor la justiție. (…) Consider că o discuție despre eliminarea influențelor politice sau personale asupra presei trebuie să pornească și de la măsuri care să sprijine independența mass mediei. Măsuri fiscale ca reducerea TVA sau reducerea impozitului pe venit în domeniul presei pot oferi ocazia redresării presei din România. (…) Așadar, cu respect, vă solicit, domnule Președinte, păstrarea în S.N.Ap a mențiunii referitoare la mass media. (…) Consider că raționamentul principal care a dus la includerea mass media în zona vulnerabilităților la adresa securității naționale a României este tocmai schimbarea direcției de interes a presei, de la informarea corectă a publicului și informarea corectă în legătură cu actul de justiție, la acțiuni de dezinformare a publicului și presiuni asupra magistraților și procurorilor, conjugate cu atacuri la adresa principalelor instituții de drept ale statului: Curtea Constituțională a României-C.C.R., Consiliul Superior al Magistraturii-C.S.M. sau Înalta Curte de Casație și Justiție. (…) Toate aceste ultime acțiuni au avut ca mobil interesul politic său privat al unor proprietari de trusturi de presă. La această destabilizare a sistemului judiciar românesc a participat și Consiliul Național al Audiovizualului care a ales să nu reacționeze în fața acestor atacuri la justiție, provenite de la o parte importantă din mass media. (…) Aceste hotărâri sunt completate de observațiile care se regăsesc în toate Rapoartele privind Mecanismul de Cooperare și Verificare-M.C.V., anume că o parte a presei exercită presiuni la adresa magistraților, procurorilor și la adresa unor instituții ale statului. De subliniat este și Raportul Final al Echipei OSCE, publicat în 16 ianuarie 2013, raport care indică cu maximă claritate modul în care, pe de o parte, „mass media și afilierea politică din ce în ce mai pronunțată (…) a preferat să devină un instrument la dispoziția partidelor politice”, iar pe de altă parte modul în care C.N.A., prin majoritatea politică a membrilor, a evitat aplicarea legii.
04.01.2013- Traian Băsescu-Președintele României:
"În 2010 am adoptat o strategie de securitate națională care nu e aprobată de Parlament, pentru un singur lucru, o afirmație. E trecută acolo nu la riscuri, ci la vulnerabilități – că unele trusturi media sunt interesate în discreditarea unor instituții. Ce s-a întâmplat în 2012 cu judecători ai ICCJ și procurori de la DNA confirma pe deplin această afirmație. Am vrut să subliniez că am ridicat această problemă încă de acum doi ani", a precizat șeful statului… sunt trusturi media care reprezintă o amenințare la adresa securității naționale. Am subliniat demult acest lucru, ca trusturi mass-media sunt interesate în discreditarea unor instituții (…) Pentru satisfacerea intereselor de discreditarea magistraților, unele trusturi media utilizează mijloace de influență infinit mai mari decât are sistemul judiciar. Când un trust mass-media ia judecători sau procurori și îi toacă de dimineața până seară pentru a-i discredita, lucrurile sunt grave.
24.10.2013: Marius Vacarelu, specialist în drept public, științe administrative și geopolitică, cadru didactic la SNSPA:
” Există în mass-media o campanie de dezinformare despre acest proiect? Care dintre tabere o face și cum se manifestă această?
Da, este evidentă (n. r: o campanie de dezinformare dspre proiectul Roșia Montana), iar cei care o fac sunt cei care au suficienți bani să plătească reclama, jurnaliști și oameni politici. E imposibil ca aceia cu bani mai puțini să realizeze o campanie de dezinformare, deoarece aceste operațiuni de escamotare a adevărului costa bani. (…) Campania se manifestă prin ascunderea adevărului – în cea mai mare parte – și prezentarea unor fapte sau activități doar din unghiul convenabil, oferind o viziune monocromă unui tablou foarte nuanțat. Ceea ce s-a uitat este faptul că majoritatea minciunilor sunt ușor de contracarat de omul cu o minimă luciditate a trecerii sale prin viață, iar fiecare zi mărește numărul acestora. (…) Singura problemă pentru mediul politic este când acești oameni – ce încep să vadă din ce în ce mai bine – vor lua atitudine publică. Opt săptămâni de proteste în zeci de orașe nu lasă loc la interpretări pentru ceea ce va urma, cu atât mai mult cu cât iarna aceasta se anunță grea sub aspectul prețurilor, iar faptul că zeci de mii de cetățeni ies acum fără să fie plătiți va da curaj și altora în primăvară”.
2010- Iulian Fota, fost consilier prezidential pe probleme de securitate națională: ”Temerile legate de limitarea libertatii presei sunt nefondate. Facem distincție între un anumit tip de comportament și instituția ca atare care este mass-media. Este prima data cand o strategie de aparare nationala ofera un loc presei, un rol clar in ceea ce tine de controlul democratic al politicii de securitate nationala. Toate manualele recunosc un rol presei in politica de securitate. Pentru prima data recunoastem faptul ca, alaturi de Parlament, mass-media este invitata si incurajata sa exercite controlul democratic. Nu exista referiri negative la adresa institutiilor de presa (…) La sectiunea "Vulnerabilitati" au fost incluse toate amenintarile cu sursa interna care, doar potential, afecteaza securitatea Romaniei. (…) Strategia incearca sa anticipeze ce poate fi important ca tara pe viitor. Noi am exprimat aici niste temeri, dar este posibil ca aceste temeri sa nu se materializeze".
O8.10,2010: Senatorul PSD Titus Corlatean, membru al delegației române la APCE, a depus, la secretariatul Adunării, o moțiune pentru recomandare în care solicita Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei să ia măsurile necesare pentru ca autoritățile române să excludă referirile la mass-media din nouă Strategie Națională de Apărare pentru "Respectarea libertății de expresie în mass-media din România". El atrăgea atenția asupra încălcării libertății de expresie și a libertății mass-media, garantate atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 10), cât și de Declarația universală a ONU privind drepturile omului (art. 19) și alte instrumente juridice internaționale la care România este parte, informa un comunicat al Comisiei de politică externă din Senat. În documentul depus de senatorul român este reamintită importanța, pentru libertatea presei, a principiilor de la Johannesburg, care prevăd ca "nici o restrângere a libertății de expresie sau de informare nu poate impusă prin invocarea securității naționale dacă guvernul nu poate demonstra că această restrângere este reglementată de lege și necesară într-o societate democratică pentru a proteja un interes de securitate națională legitim". Semnatarilor moțiunii consideră că orice restrângere a libertății de expresie trebuie să fie fundamentată pe principii și standarde internațional recunoscute, altfel poate servi drept precedent pentru potențiale inițiative legislative al căror scop ar fi acela de a slăbi atitudinea critică a massmediei.
23. iunie 2010- Emil Bic-fost prim-ministru: "Acest document face un inventar al vulnerabilităților existente, și aici avem un șir de peste 15 vulnerabilități la care aș menționa că este un element introdus care reflectă o realitate din ultimii ani. Ne place sau nu ne place, este o realitate.”
BUCUREȘTI, (23 iun 2010)-Valeriu Turcan-fost purtător de cuvânt ale Președinției:
Strategia nu se referă doar la lucruri care trebuie făcute de către stat. Unele vulnerabilități identificate sunt de resortul partidelor – politizarea excesivă – sau al societății civile și presei – campaniile de presă. Scopul introducerii în text a acestei vulnerabilități este în principal acela de provoca o dezbatere publică absolut necesară. Paragraful din Strategie referitor la presă a fost introdus pentru că "este o realitate, un derapaj care se manifestă puternic în societatea românească, recunoscut de membri ai clasei politice, ai mass-media și inclusiv de observatori externi ai vieții publice din România. (…) Presa este cea care trebuie să corecteze propriile derapaje de natură etică, care nu sunt o regulă, dar care există"
Indira Crăsnea (CRP): Incriminarea presei este o obișnuință tristă, ajunsă politică oficială
Incriminarea presei de la cel mai înalt nivel este o obișnuință tristă, care, prin referirile din proiectul de Strategie de Apărare a țării, tinde să devină o politică oficială a autorităților. Cei care au conceput acest document important lasă impresia că presa este un inamic public și aruncă anatema, invocând motive ca «presiuni» și «campanii de presă cu scopul de a denigra» (…) autorilor Strategiei le este comod și la îndemână să nu admită că în România se face și presa corectă, onestă, profesionistă și iau unele excepții, care fac deservicii mass-media, drept reguli de acțiune și practică în jurnalismul din România".
BUCUREȘTI, (23 iun 2010 Theodor Meleșcanu: Încadrarea la "vulnerabilități" a campaniilor de presă la comandă, un precedent periculos
"Din punctul meu de vedere, este un precedent periculos această încadrare la vulnerabilități, pentru că aduce atingere principiului libertății presei. (…) Este o eroare profundă să se facă o astfel de referire, pentru că are o incidență directă asupra principiului libertății presei într-o țară democratică. (…) Ceea ce ar trebui să facă obiectul – dacă se dorește de către președinte – unei preocupări în materie de impact asupra strategiei naționale și securității sunt manipulările din presă, informațiile mincinoase, bazate pe interceptări telefonice, pe alte lucruri. O campanie de presă este un lucru natural, pe care orice organ de presă îl face. Nu văd de ce o campanie este rea în sine dacă e bazată pe documente reale, pe informații reale și reflectă o preocupare a societății. Dacă e vorba de dezinformare, de manipulare, putem discuta”,.
BUCUREȘTI, (23 iun 2010) Adrian Năstase, fost prim-ministru:
"Întrebarea firească este cine ar urma să stabilească dacă o campanie de presă sau anumite mesaje de presă sunt vulnerabilități de securitate națională. Arogarea acestui drept de a decide ce este bine și rău într-o societate democratică dovedește această tentație totalitară care a marcat viața politică în ultimii ani",
28. 09.2010: Iulian Fota, Consilierul prezidențial pe probleme de securitate națională
”Facem distincție între un anumit tip de comportament și instituția ca atare care este mass-media. Este prima dată când o strategie de apărare națională oferă un loc presei, un rol clar în ceea ce ține de controlul democratic al politicii de securitate națională. Toate manualele recunosc un rol presei în politica de securitate. Pentru prima dată recunoaștem faptul că, alături de Parlament, mass-media este invitată și incurajata să exercite controlul democratic. Nu există referiri negative la adresa instituțiilor de presă. (…) la secțiunea "Vulnerabilități" au fost incluse toate amenințările cu sursă internă care, doar potențial, afectează securitatea României (…) Strategia încearcă să anticipeze ce poate fi important ca țara pe viitor. Noi am exprimat aici niște temeri, dar este posibil ca aceste temeri să nu se materializeze (…) Nu cred că ce face presa este doar treaba presei. Presa are putere și acest lucru cere responsabilitate (…) Afirmația că este pusă la zid presa este ipocrita și fără fundament".
23 iunie 2010-Cristian Tudor Popescu: "Nu-mi place deloc cum arată presa românească, cum evoluează, nu-mi plac derapajele în materie de corectitudine, de obiectivitate, dar includerea mass mediei în amenințările la siguranța națională e un grav abuz la adresa libertății și democrației. Presa are probleme foarte mari, de funcționare, de deontologie, dar ceea ce face CSAT e mai grav, pentru că pune în discuție democrația din România și libertățile fundamentale câștigate după 1989".
23 oinie 2010-Andreea Pora, jurnalist la Revista 22, Romania Liberă: "Ceea ce se afirma este perfect corect, adică noi am asistat la campanii de presă mincinoase, de linșaj. Avem ziariști șantajiști, nu e ceva nou, anul trecut un raport al Oxford Analitică a dat un semnal de alarmă că deja jurnalismul la noi nu prea mai slujește binele public. Știm că există patroni de presă care și-au folosit avantaje pentru a obține contracte cu statul. Sunt surprinsă doar că apare într-o strategie națională. Acum s-a oferit un nou subiect de presă"
23 iunie 2013- Radu Moraru, jurnalist B1TV: "Aici e drama României. Spuneam eu într-o seară, e o dramă că România are 3 talk-show-uri care sunt total independente și toate 3 din păcate sunt pe B1 TV, iar celelalte 64 de talk-show-uri toți vorbesc la fel, aceeași limbă, același mesaj, aceleași minciuni, aceleași presiuni. Aici e foarte dubios și deja ține de interesul național și de securitate națională și e treaba și a serviciilor secrete și a CSAT-ului".
23 iunie 2013-Cătălin Tolontan, redactor-șef al Gazetei Sporturilor:
Documentul CSAT este un asalt asupra fundamentului democrației în România, care tinde să ajungă un stat în care puterile să fie concentrate în mâinile unui număr restrâns de oameni, deranjați de tot ceea ce nu pot controla (…) Nu puterea presei este un risc pentru siguranța națională, ci lipsă de putere a presei reprezintă un risc pentru democrație (…) guvernele statelor europene caută mijloace de a ajuta presa, însă numai în România lucrurile se întâmplă exact invers”.
Peter Ekstein Kovaci, fostul consilier al președintelui Traian Băsescu:
”CSAT-ul a constat că presiunile exercitate de trusturile de presă asupra deciziei politice sunt considerate vulnerabilități în Strategia de Apărare – în special după campania electorală de anul trecut în care trusturile de presă s-au implicat cu mult peste statutul de neutralitate.
Strategia Națională de Apărare a Țării reprezintă un risc la adresa democrației
Grupul format din asociațiile ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei Centrul pentru Jurnalism Independent Asociația Patronală a Editorilor Locali Convenția Organizațiilor de Media Federația Romană a Jurnaliștilor MediaSind Patronatul Presei din România Romedia:
”Reamintim (…) că rolul presei într-o societate democratică este acela de a informa publicul în legătură cu chestiuni de interes public. Atunci când jurnaliștii informează publicul, există și riscul ca instituții ale statului să fie criticate. Riscul ca jurnaliștii să se înșele și să “răspândească informații false” este un risc asumat în orice democrație în virtutea respectării dreptului la libertatea cuvântului. Este responsabilitatea presei să transmită informații și este dreptul publicului să le primească și să le evalueze. Politicienii și funcționari publici au o posibilitatea să contracareze orice informații eronate transmise de presa”
Dacă până acum am redat reacții ale actorilor decizionali și ale mass-media, mai jos redăm comentariile postate de cititorii a doua materiale de presă ce dezbat temele ”îndrederea în presă” și ”presa, vulnerabilitate pentru securitate”.
Începem analiza noaatră cu prima temă:Cititorii care comentează, de pildă, informațiile furnizate de articolul ”Ai incredere in presa si jurnalisti?”, o invitație la dezbatere a”ziare.com” referitor la stare presei din România, părerile nu sunt foarte favorabile mass-media, cu mențiunea că au fost excluse numele autorilor și acele comentarii licențioase ori ce vizau atac la persoană. Se impune mențiunea că acestea sunt opiniile celor care au comentat, nu ale tuturor cititorilor articolului. Cei care au reacțioanat sunt, cu precădere, cei care au avut ceva de spus:
Ziare.com = faceți mișto de noi!??
”Ia, uitați-vă la tembeliziunile Antena 3, Ghiță.tv, realitatea – când manipulează la greu, la unele emisiuni ale B1, la ce au făcut S.R. Stănescu și Nistorescu cumpărând tot ce se putea cumpăra… la ce face INTACT, șamd…Personal nu mai am încredere în nimeni. Dar mai întâi ascult și pe urma verific – adică fac ceea ce ar fi trebuit să facă omul de presă. Iar restul, nu au decât să înghită ce li se pune sub nas. PS L-am văzut pe O. Zara invitat la antena 3… mai ce mai mintea și manipula nerușinatul…Și ce site nevolnic gospodărește…”
Scârba mi-e!
”Cu mici excepții, nu am încredere în jurnaliști și nu poate fi băgată așa de-a valma toată presa cu întrebarea: ai încredere în presă. Nu am încredere-n presa, doar în câțiva jurnaliști care au demonstrat că știu ce-i aia presa.În dumneavoastră doamnă IED, n-am încredere.
Ai încredere în presa și jurnaliști? (…) Sunteți toți o apă și-un pământ, asta e impresia aproape unanimă.”
O privire
”La acesta ore încrederea tinde spre ZERO! Nu s-au trezit postacii de serviciu! Sună foarte sinistru întrebarea din titlu pusă de însuși un jurnalist! Numai un trăitor neînregimentat din România o poate pune!”
Ai încredere în presa și jurnaliști?
”Am tot atâta încredere cât am în politicieni. Și precum în politică, nu mai cred în nimeni.
Aproape toată presa este înregimentată politic și se chinuie din răsputeri să impună cititorilor un tip de presă de scandal ce are o componentă infimă de informare. Eu unul, când vine vorba de politicieni sau media, plec de la premiza de vinovăție până la proba contrarie. Mai devreme sau mai târziu vor trebui adoptate niște legi care să limiteze dependența de presă de proastă calitate, precum orice alt viciu ce are efecte nocive, cu riscul de a aduce atingere libertății de exprimare, fiindcă ce face majoritatea presei azi este multă, multă manipulare și doar un dram de informare”.
DA, DA, DA!
”Bineînțeles că nu am încredere în toți ziariștii, dar contează mai puțin ce e de dat deoparte, contează ce rămâne bun. Consider că ziariștii reprezintă o categorie ce concentrează mulți oameni de calitate. Inteligenți, documentați, onești, luptători. Din păcate, deoarece nu sunt organizați, sunt prea mult la mâna patronilor. Aștept de la ei nu numai să se organizeze și să-și consolideze statutul profesional, dar să facă mai mult. Să se constituie într-o forță activă, care să ocupe locul blocat acum de impostorii de politicieni.”
Categoric NU!
”Mă alătur tuturor celor care NU au încredere în jurnaliști sau ziariști.
O breaslă fără nici un Dumnezeu, pusă doar pe căpătuială sub orice formă, dispusă să mintă, să manipuleze, să înșele, să denigreze, să răstălmăcească, să trunchieze… și toate acestea pentru bani, bani, bani.
Mulți sunt agramați, cu o spoială de cultură, stâlcesc atât limba română, cât și limbile străine, pocesc numele proprii și stâlcesc pronunția corectă.
Partea proastă este că aceștia sunt citiți/vizionați/ascultați de marea masă și pentru aceștia ei reprezintă un reper…"ziare.com"! Chiar aveți impresia că noi nu știm ce urmăriți?
Fără Base sunteți "m orti". Sfat: urmăriți Digi 24 poate învățați ceva. Faceți ceva pentru țara voastră
Apropos de presa scrisă, vorbită, vizuală… Să fim serioși, o știe orice adolescent, sau matur sincer cu el însuși- nu exista un jurnalist, moderator, analist,… muritor, care să nu aibă o doză de subiectivism mai mică de 55 %! De aici însă și până la unii… practicanți ai acestei frumoase și dificile profesii, care vorbesc sau scriu cu o patimă soră cu instinctele animalice (vezi emisiunile de la Antena 3, România TV și cele mai multe la RTV) unde actorii devin penibili și de compătimit în cele mai multe analize, situații!… dar la Antena 3 în fiecare seară se poate și plânge dacă reziști mai mult de 5 minute! Oamenii aceia vorbesc de parcă ar fi singuri în baie la oglindă și fac… pantomimă! Întotdeauna când reușesc să trec fugitiv pe acolo, îmi este jena, rușine de gradul de imbecilitate, obsesie și ura și mă întreb: Ce este omul… ca să îl bagi în seamă… sau unde a ajuns bipedul în secolul cibernetic?
Culmea este că nu există un arbitru în societate care să tempereze acest comportament primar!”
Concluzia e una tristă:
”Plătim un preț prea mare pentru cosmetizarea imaginii unor ticăloși, pe care, chiar presa i-a pus în fruntea țării. Marele public, mai poate avea încredere în presa care se folosește de accesorii compromise în manipulare și deturnarea adevărului? Jurnalismul neaservit este precum floarea de colț, adică pe cale de… dispariție. Nu, nu am încredere în "jurnaliști", cei ce au stăpâni și cei ce fac jurnalism din interese politice… și slava Domnului, e plină tara de ei. Dacă există încredere în jurnaliști, iar jurnaliștii erau de calitate, nu dispărea (aproape definitiv) presa scrisă.”
Autoarea ar fi trebuit, în numele "Ziare.com", să-și ceară
”Iertare de la milioanele de români pe care așa zișii jurnaliști tip.. i-au batjocorit de atâta vreme și numai după aceea trebuia să ne invite la dezbateri. Obrazul însă este prea gros!Nu am încredere în Ziare.com Și nici măcar în dumneavoastră D-na Ene.”
Mai jos redăm comentarii, ce redau opiniile unei părți a celor 2059 cititori ai unui articol publicat de HotNews, articol ce redă opinia Fracne 24 despre pe tema opiniei publice, strategia de apărare și presa: "Când citesc ziarele, autoritățile din România vor să vadă știri bune". Jurnaliștii romani "sunt cunoscuți că spun ceea ce cred”
Presa e o amenințare la adresa romanului (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:12)
Atâta timp cât ziariștii și justiția sunt în slujba organizațiilor mafiote din România presa e o amenințare la adresa cetățeanului și a țării.
Mafioții îi dibuim imediat, (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:35)
Comentați articolul pe site-ul France24! (Miercuri, 14 iulie 2010, 15:04)
http://www.france24.com/en/20100713-romanian-government-battles-against-journalists
Așa cum citim noi și înțelegem situația de aici, este cu totul prezentată și în reportaj!
Aveți ocazia să luminați toată Europa cu commenturile care aici rămân între noi și nu au niciodată un efect! Acolo să spunem cum e de fapt situația noastră, a prostimii care nu se mai uită la TV! Eu am comentat deja acolo!
(Miercuri, 14 iulie 2010, 16:39)
Presa este o amenințare la adresa securității naționale datorită faptului că în această țară există oameni care cred programe gen OTV și ceea ce scrie în Cancan și alte ziare asemănătoare. Atât timp cât incultura și prostia vor caracteriza în mare tara asta, părerea mea personală e că într-adevăr PRESA POATE REPREZENTA O AMENINȚARE. Cum este posibil să ieși în stradă să sprijini un infractor doar pt faptul că o tot caută pe Elodia? Nici măcar maimuțele din care ne tragem nu ar face așa ceva…
Presa – la general, o manipulare (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:15)
Folosirea termenului "presă" la general este o mare manipulare. La un popor slab educat, fără spirit critic și civic – generalizările și sofismele prind al dracu de bine. Ex: colaboratori ai lui DDD sunt urmăriți pentru șantaj. Mesaj: PRESA ESTE ATACATĂ. Sau CTP: asta era cea mai mare problemă a României acum?
Asta îmi place… (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:16)
"Jurnaliștii romani sunt cunoscuți că spun ceea ce ce cred". E bancul zilei
Eu mi-aș dori… (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:35)
Ca jurnaliștii români să fie cunoscuți pentru obiectivitatea și neutralitatea cu care prezintă știrile și evenimentele, opiniile lor personale nu prea mă interesează.
Păi au dreptate (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:54)
Spun ce cred, nu ceea ce e adevărat.
Hodoronc, tronc buf!!! (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:19)
Ce să zică și aerienii ăștia de socialiști de la F24… Penibili. Care sunt ăia "jurnaliștii români
Care spun ce cred"? Păi ce, ăsta e rolul presei? Să spună ce crede sau să comunice obiectiv și echidistant informațiile de care oamenii au nevoie?
Corectitudine (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:22)
Mai bine ați fi citat și ceea ce spune ambasadorul Franței despere Strategia Națională de apărare, în interviul pe care l-a publicat astăzi România Liberă. Oricum, francezi sunt supărați pe români pt că nu au cumpărat elicoptere de la ei, la un preț enorm.
Nu este o garanție (Miercuri, 14 iulie 2010, 14:31)
Ziariștii "spun ceea ce cred". Păi, și ce dacă. Dacă un ziarist crede greșit se transformă automat în bine. Credința ziariștilor devine adevăr absolut? Ziariști sunt plătiți să creadă ce vrea șeful. Dacă cred altfel, îi dă afară, să creadă pe banii lor. Nu am văzut la irealitatea o anchetă despre SOV și FNI sau la Antene o cercetare jurnalistică despre Crescent și banii lui Ceaușescu.
La așa țară, așa presă… (Miercuri, 14 iulie 2010, 15:06)
Și bineînțeles finanțată din bani publici… o altă măreață televiziune care ridica în slăvi cancerul francez, lipsa de cultură și de bun simț. Oare de ce toți se cred atotoștiutori în lumea asta și nu își văd de oală lor, ca de a noastră ne vedem noi.
Jurnaliștii țin cu jurnaliștii (Miercuri, 14 iulie 2010, 15:10)
La fel ne dădeau francezii sfaturi despre integrarea romilor. Sau despre problema câinilor Vagabonzi…Eu îi invit pe stimabilii jurnaliști de la F24 să se uite o săptămână la Realitatea, Antena 3, B1TV și apoi să se pronunțe…
Ce bine că te avem pe dumneata (Miercuri, 14 iulie 2010, 16:05)
Anonymus [anonim] i-a răspuns lui Gigi
Suntem fericiți că te avem pe dumneata, omul care poate deosebi între știre și comentariu.
Înainte de apune întrebarea "câte state din UE au inclus mediile la categoria amenințare la…" ar fi bine să te întrebi "ce state din UE mai au semenea jurnaliști agramați care nu fac decât să urmărească îmbogățirea (avioane personale, mașini de lux, vile de zeci de milioane euro, concedii în afară…) manipulând consumatorii media împotriva guvernanților?"
Mda (Miercuri, 14 iulie 2010, 16:06)
Câte state din UE au post național de tv care are în spate un fost infractor delapidator și mai recent țepar la marea furăciune națională?
Cel puțin 2 (Miercuri, 14 iulie 2010, 16:46)
Uiți sau te faci? (Miercuri, 14 iulie 2010, 18:01)
Felix nu e securist cu sentința definitivă??? Nu știu precis cum e acționariatul de la B1: e și Murdoch pe acolo? Cu ce procent? Iar dacă GCP devaliza tot Bancorex (2 mld dolari) și tot Bankcoop (1 mld.) mai stătea în RO? Nu cumva pe acolo mai e și vreun Felix, SOV, Temeșan, ceva generali activi și în retragere, ceva mahări de partid (nu spui care, persoane însemnate). Să nu crezi că GCP e vreun înger, decât luat în comparație cu Felix și cu SOV
Câte unul pe una! (Miercuri, 14 iulie 2010, 17:57)
Câte un securist DOVEDIT, CU ACTE, pe fiecare TV de știri. Nu e suficient? Mai vrem o alta dovade de vulnerabilitate? Interesant este ce după sentința DEFINITIVĂ pt. Felix și publicarea dosarului Nus, CTP tace, CRP tace, moguviziunile n-au mâncat usturoi, AMP tace. Poate comentează France24 acum?
Presa e ostilă puterii?????????? (Joi, 15 iulie 2010, 12:41)
Sofism, după sofism, după sofism…Oare te lupți să ne convingi pe noi sau pe tine? Dacă tot ai pretenția de obiectivitate (pe care noi n-o avem, evident), ia matale la analizat emisiunile din perioada august 2009 – august 2010, de la următoarele posturi de televiziune: Antena 1, Antena 2, Antena 3, Realitatea Tv, TVR1, TVR Internațional. Mai fă și o revistă a presei din aceeași perioadă.
Pe urma analizează știrile vs. Realitate. Pe urma verifica (te rog) traiectul profesional al celor care au condus/conduc aceste posturi. După asta, revino aici și spune-mi ce-ai constatat.
P.S. Presa nu-i ostila puterii. În perioada în care PSD și PNL împărțeau banii n-am prea văzut presa ostilă:)) Dacă vrei să plecăm de la premisa că presa e "ostilă puterii", te rog să-mi arăți campaniile similare ale presei împotriva "puterii" și în alte perioade.
Iar o dezinformare a presei (Miercuri, 14 iulie 2010, 16:15)
Nu se vorbește că presa este o amenințare, ci că anumite campanii de presă. Cine are creier înțelege diferența, dar ziariștii nu prea au creier în multe țări.
Presa (Miercuri, 14 iulie 2010, 18:10)
Dacă France 24 ar cunoaște incompetență, lichelismul și tembelismul din presa română ar fi de acord cu sintagma "presa, un pericol pentru siguranța statului". Prin luările de poziție al e ambasadorului american față de halul în care majoritatea presei române s-a comportat în timpul campaniei electorale prezidențiale confirma afirmația mea, această luare de poziție fiind în cunoștință de cauză spre deosebire de aceea a lui France 24.
Arma a mafiei oligarhice (Miercuri, 14 iulie 2010, 19:56)
Media a devenit o armă a mafiei oligarhice pentru a-și dobora adversarii. Adversarii mafiei sunt cei ce apară justiția, dreptatea, legea. De aceea au pus mâna superbogatanii Felix Voiculescu, Vantu FNI, Patriciu 600 de milioane pe mijloace media ca să distorsioneze știrile, să inducă minciuni perverse în mintea populației, să câștige puterea pentru a-și anula procesele penale, anchetele, pentru a-și apăra averile câștigate ilicit de nasul justiției. Tonomatele mercenare nu spun ce cred ci ceea ce li se cere, ce se comandă cu sânge rece pentru a deveni asasini plătiți ai bunului simț, ai speranței de normalitate, civilizație, trai bun a întregii națiuni. Tonomatele și cei care le ordona sunt dușmanii nației române pe care vor s-o pervertească în creiere spălate ascultătoare a minciunii, în sclavi fără conștiință și minte care să muncească pentru averile lor ce sporesc înzecit sau însutit cu toate crizele economice.
VIII. CONCLUZII- Ce putem face
Scopul jurnalismului este unul deturnat și folosește nu la aflarea adevărului, ci, adesea la deturnarea lui, în opinia unei categorii semnificative de consumatori de produse media. Se pare că, așa cum reproșăm politicului că a pierdut contactul cu cetățeanul, la fel, mass-media a pierdut contactul cu cetățeanul, cu publicul său, deși a depus mereu eforturi să îi dea ce credea că își dorește acest consumator- etnertainment, forme fără fond. După mai mulți ani de astfel de experiențe, rezultatele sunt vizibile. Cumulate cu anumite carențe de profesionalism, legat la rândul său de neplata salariilor sau a subfinanțării instituțiilor media, aceasta ajunge să dea ce îi cere CLIENTUL: cel care plătește. Care este interesul clinetului? Cine mai stă să analizeze?
Există campanii de presa decât comandate, fie de o parte, fie de alta, dar se impune disticția: a critica nu înseamnă neapărat a denigra; scopul oricărei instituții de presă este de a scoate adevărul la suprafață și prin asta de a pune presiune asupra politicului, a instituțiilor, a politicienilor pentru rezolvarea unor situații care trenează. Însă, când presa face jocul unui patronat străin de interesele beneficiarilor e adevărat că poate dovedi inclusiv vulnerabilitate la adresa securității naționale. Cele de mai sus au fost posibile, în opinia mea, fie din cauza unor legi permisive, fie a unor complicități ale instituțiilor statului, de nu cumva va fi fiind vorba de ambele. E clar că e nevoie de intervenția legiuitorului (Parlamentul) pentru corecțiile de rigoare. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Este sau nu presa o vulnerabilitate? Are ea probleme de credibilitate? Cum s-a ajuns aici? Așa cum se observă din opiniile prezentate mai sus, presa este importantă, dar de mecanismele proprii ține revenirea la statutul pe care îl cere. ONG-urile susțin libertatea de exprimare a mass-media, conform legislației internaționale și este corectă această solicitare. Sunt jurnaliști care recunosc că presa are mari probleme, dar susțin că ea nu poate fi declarată o vulnerabilitate la adresa securității. Există politicieni sau tehnocrați care afirmă că doar campaniile de presă comandate reprezintă o vulnerabilitate la adresa securității naționale, alții care condamnă puternic includerea presei printre vulnerabilități, alții care susțin că este o realitate. Cert este că subiectul adus în dezbaterea publică a avut și beneficii. La urma urmei, presa este, prin produsele sale, un bun de interes public, chiar dacă (excepție făcând o instituțiile media publice- SRR/SRTV/AGERPRESS) nu sunt finanțate din bani publici. Cum se spune, pentru a afla neregulile…” Follow the money”. Presa are nevoi financiare, îi este tot mai greu chiar să existe. Atât timp cât nu deține independența financiară, există riscul să servească, poate, interese care nu sunt ale opiniei publice. Din păcate, presa pierde și încrederea opiniei publice, ceea ce o afectează grav. Poate tocmai de aceea s-ar impune măsuri ale statului care să și ajute media, nu doar să o incrimineze. Asta, dacă tot ține de securitatea națională și ar trebui să fie un far călăuzitor al democrației.
Reiese că da, presa poate manipula opinia publică dacă vrea.
Da, imaginea serviciilor de informații este importantă, avtivitatea lor fiind suspuă suspiciunii din procina informațiilor secrete pe care le gestionează), dar, mai importantă este cooperarea cu mediul academic, societatea civilă, inclusiv mass-media, atât pentru evoluția analizei de intelligence, cât și pentru promovarea intereselor strategice ale statului, implicit ale cetățeanului. La urma urmelor, toți lucrăm cu informațiile, fie că ne desfășurăm activitatea în mediul academic, în mass-media, în serviciile de intelligence etc…
Ceea ce este important este că, în epoca globalizării, informația pe care o am eu o deține și adversarul, ceea ce duce la posibilități ridicate de dezinformare și vulnerabilitate crescută.
După septembrie 2011, lumea a început să vadă amenințări primordiale terorismul și crima organizată, lăsând în urmă amenințările clasice pe care, dacă privim fie și numai la ultimii ani, le-a generat Rusia în proximitatea României. Evident, extrem de importante sunt amenințările non-militare. Se impune menținută paradigma ”need to know-need to share”. Una fără alta ridică mari probleme unei societăți democratice. Faptul că suntem granița UE și NATO trebuie să constituie un avertisment serios în ce privește importanța dezvoltării, accelerate a culturii de securitate la nivelul publicului.
O chestiune extrem de importantă este modul în care un decident beneficiar al unui produs de intelligence îl folosește, deseori amatorismul de care dau dovadă decidenții fiind nociv. La fel, merită menționat un anumit amatorism gazetăresc cu care, deseori serviciile de intelligence se lovesc. Avem carențe și în ceea ce privește prezența unor opinii instruite care să înțeleagă și să traducă, mai departe, pentru public, actrivitățile legate de serviciile de intelligence și securitate națională. Publicul are nevoie să înțeleagă ce, de ce și cum face un serviciu de Intelligence. Publicului îi lipsește cunoașterea critică, iar asta nu este atăt vina sa, căt a celor care l-au educat așa, iar aici o culpă deosebită o poartă Învățământul și mass-media. Învățământul aface totuși progrese în ultimii ani, mici, dar ele există. Nivelul de expertiză pe problemele de securitate națională este încă deficitar, deși, în ultimii ani învățământul, prin colaborarea cu instituții abilitate, se procupă de acest aspect.
Este contraindicat ca o societate să creadă că dacă se dau legi, problema s-a rezolvat. Nici pe departe, chiar dacă legile sunt benefice, cea mai mare parte ține de mentalitatea noastră, iar ele nu pot suplini lipsa culturii într-un domeniu ori altul. Putem privi în urmă la cei mai experimentați. În 1935, de pe vremea lui Sherman Kent, când s-uu pus bazele unui intelligence integrator, SUA a educat mai întâi resursa care ieșea de pe băncile școlii, ale facultății. Odată realizat acest lucru, gâștigul este că omul, deja format, cel puțin la un nivel acceptabil, va fi mai util mediului în care va activa- secret intelligence/competitiv-intelligence/ bussines-inteligence/ social-untelligence/ mass-media/etc…În realitate, intelligence-ul reprezintă principalul efort de securitate națională în România, iar credibilitata unui sistem de securitate națională este în strânsă corelare cu nivelul de cultură de securitate al populației și, implicit de modul în care aceste structuri colaborează cu societatea civilă.
Presa, decidenții, servicile de intelligence, ONG-urile pot colabora pentru dezvoltarea culturii de securitate la nivelul societății, al publicului. Din ceea ce se observă, de câțiva ani, SRI întreprinde eforturi în acest sens având o campanie de promovare a activității susținută, dar și de promovare a imaginii în rândul populației, fapt pe care nu l-am observat însă la SIE, DGIA sau DGIPI.
Colaborarea serviciilor de intelligence cu societatea civilă, academică și mass-media poate ajuta un sistem de early-warning privind securitatea, pe diversele sale paliere. Această colaborare poate conduce la , de pildă, identificarea unor tendințe, a unui val de opinie, chiar și când acesta crește cu 2-3%, fapt ce nu atrage atenția unui neavizat, însă o persoană avizată poate observa un trend, un val de opinie, chiar dacă el este mic, însă, dacă viteza lui propagare este mare, un asemena val de opinie poate genera turbulențe. Dacă este generat de interese obscure sau nu, este de asemenea, extrem de important. Ori, asemenea trenduri și tendințe pot fi observate din mass-media, de pildă sau din măsurători sociologice.
Democrația este valoarea pe care o apără atăt serviciile de intelligence, cât și mass-media. Democrația poate funcționa doar dacă există spațiu public, societate civilă, iar aceste au opinii, iar aici mă refer la opiniile publice, extrem de importante atunci cănd se propune o politică/ strategie/ Lege. Opinia publică poate ajuta sau dărâma o lege. Fără susținerea publicului, orice măsură stă pe o fundație de nisip mișcător.Pentru orice serviciu de intelligence este foarte ușor să lucreze într-un stat totalitar, ermetic, pentru ca are toate mijloacele asigurate. Dar, în societatea democratică este dificilă munca unui servicie de intelligemce, insă el o apară, iar pentru asta are nevoie de aliați care, la răndul lor apără valorile democratice.
În ”Al treilea val”, futurologul Alvin Toefler vorbea descria cu acuratețe ceea ce trăim astăzi.
În ce privește ”războiul cognitiv” al informațiilor, sursele deschise, inclusiv mass-media , reprezintă o preocupare majoră la nivelul serviciilor de intelligence tocmai pentru că pot ajuta la decelarea de curente, atitudini și opinii ce pot avea un rol legat de evoluția domeniului de securitate. Realitatea și viitorul impun concentrarea pe analiza diverselor tendințe, curente de opinie atât la nivel național, cât și internațional. Posibil ca gradul României de vulnerabilitate să rezide și din faptul că decidenții nu includ intelligence-ul în realizarea diverselor strategii pe varii domenii de interes.
În societatea noastră avem încă probleme în definirea conceptului de ”secret”, iar acest concept se impune a fi definit prin consens și negociere cu societatea civilă, ținând cont de legislație și realități, asta pentru ca acest concept să nu fie contesat cu prima ocazie.
Este suficient să privim la documentele administrative ale instituțiilor și să vedem că deschiderea/transparența clamată a fost dublată de numărul de documente clasificate.
Este necesar ca serviciile de intelligence și presa să fie aliate sau, dacă acest lucru este imposibil, să nu se saboteze reciproc, pentru că vorbim despre democrație, despre un stat puternic de care fiecare cetățean are nevoie, iar presa este, în ciuda diverselor alte mijloace de comunicare și tehnologii nou apărute, cureaua de trasnmisie în masa a informațiilor. De aceea se impune ca informațiile să nu fie partizane, cu interese meschine în spate sau mincinoase pentru a nu ajunge să creeze o falsă opinie publica un baza unor indicii, informații eronate. Dacă presa deține, la rândul ei, o cultură de securitate solidă, atunci jurnalistul poate decela între ce este oportun să furnizeze și sub ce formă. La o privire mai atenă putem lesne observa că cele mai importante amenințări sunt publice, nu neapărat secrete, iar acest lucru impune o agendă publică a amenințărilor. Există o sumedenie de agende ce concurează în spațiul public de stabilirea a amenințărilor și a priorităților, iar pentru ca ele să ajungă la publicul larg au nevoie de mass-media. Cum realiteatea ne arată o adevărată întrecere în a menține în atenția publică teme acide, dezbateri conflictuale, cu subiecte deja consumate, însă spectaculoase ca formulare, acestea agende reziduale parazitează dezbaterea publică a temelor importante. Mass-media este cea care multiplică aceste agende. Se impune a atrage atenția că aceste agende emergente sunt extrem de importante- cei care activează acum la nivelul lor, sunt cei care vor controla agenda publică, viitorul apropiat. O sursă importantă pentru stabilirea agendei publice o constituie dezbaterile publice, punct în care este nevoie de colaborare între toate grupurile interesate de temă. Din nefericire, în ultimii ani, dezbaterile publice au fost marcate de dependența de scandaluri, șoc, stupefiant, spectaculos, comercial. Relația public-privat (grupuri de interese, uneori legitime, alteori, nu) este tot mai puțin transparentă și mai consistentă, cu capacitate de influență tot mai mare.
Când generațiile Y și Z ce prezintă avantajul că sunt neideologizate și nu duc cu ele fantoma vechii Securității vor purta cu lejeritate tricorui inscripționate cu SRI, SIE, DGIA sau DGIPI cu aceeași lejeritate cu care poarta tricouri cu alte sigle, atunci vom putea considera că barierele de neîncredere au fost sparte.
Pentru că, în ce privește învățământul, acesta a făcut pași buni în domeniu, prin diversele masterate proganisate privind studiile de securitate și analiza intelligence, iar acest lucrp dă rezultate, dimide încă, dar dă, poate ar fi indicat ca în facultățile de jurnalism să de introducă , în curiculă, module specifice. Să spunem că un asemenea demers ar pune o temelie la formarea viitorulor jurnaliști, dar ce ar fi de făcut pentru jurnaliștii care activează acum în domeniu? Poate ar fi bine să luăm în calcul organizarea de cursuri, pentru care ei să nu fie nevoiți să plătească, așa cum se fac cele de masterat pentru analiza informațiilor. Trebuie să subliniez că am observat, în cursul anului trecut, de pildă, în piblicația Gândul, cateva articole de presă realizate cu respectarea pașilor din analiza de intelligence, respectiv analiza de conținut.
Aspecte legale privind relația juridică securitate națională-jurnalist
http://www.ziare.com/articole/presa+strategia+națională+securitate
De la p 83-” Ghidul juridic pentru jurnaliști”, ediția a III-a, Agenția de monitorizare a Presei, ActiveWatch, 2009
Există o Lege a presei. Încă din 1974, modificată prin OU 53/2000, abrogată.
Există și Un cod deontologic al jurnalistului, realizat de Clubul Român de presă și un altul al Centrului pentru Jurnalism Independent.
De asemenea, avem Codul Deontologic al Jurnalistului Elaborat de Convenția Organizațiilor de Media, asumat și de Centrul pentru un Jurnalism Independent.
Cu ocazia Zilei Internaționale, 2 mai 2015, a Libertății presei, Clubul Român de Presă atrăgea atenția (http://clubulromandepresa.ro/):
” Mass-media din România sunt confruntate și în acest an cu agravarea problemelor interne și cu efectele existenței într-un mediu economic ostil, contextul arătând că nu sunt premise ale unei redresări în 2015.
În aceste condiții, este necesară o conjugare a eforturilor în direcția unor obiective comune și a unei strategii unitare de relansare a industriei mass-media. Identificarea obiectivelor și conturarea strategiei de relansare trebuie să fie rezultatul inspirației și solidarității în interiorul profesiei.
Solidaritatea și obiectivele comune de redresare pot face presa un partener puternic și valabil într-un dialog cu autoritățile, care să ducă la rezultate reciproc avantajoase. Mass-media solide și profesioniste sunt de domeniul interesului general.
Dincolo de problemele economice, liderii editoriali trebuie să reflecteze la soluții pentru rezolvarea crizei de identitate pe care o traversează majoritatea redacțiilor. Una dintre aceste soluții este redescoperirea și susținerea fără rezerve a jurnalismului de calitate, creativ și de substanță.
Clubul Român de Presă reafirmă că nu există libertate reală a presei fără valoare editorială, susținută prin putere financiară proprie.”
Conform Legii nr. 544/2001 privind accesul la informați publice,” prin informație de interes public, legea înțelege” orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de formă sau de modul de exprimare a informației (art. 2 lit. b). Autoritățile și instituțiile publice care se supun prevederilor legii sunt toate autoritățile/instituțiile publice, precum și orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice și care își desfășoară activitatea pe teritoriul României (art. 2 lit. a). În ceea ce privește categoriile de solicitanți, legea specifică faptul că orice persoană (n.n. fizică sau juridică) are dreptul să solicite și să obțină informații de interes public (art. 6, alin. 1), fără precizarea unui motiv specific pentru care este solicitată informația respectivă.”.
Societatea democratică este caracterizată prin spirit deschis, pluralism, toleranță. Ea încurajează discuțiile deschise asupra chestiunilor de interes public.
Conform Ghidului juridic pentru Jurnaliști, Informații sunt de interes public definesc:
” Orice informații care se referă la sau rezultă din activitățile unei instituții sau autorități publice ce utilizează sau administrează resurse finaciare publice, unei regii autonome, companii naționale, precum și oricărei societăți comerciale aflate sub autoritatea unei autorități publice centrale sau locale și la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială este acționar unic ori majoritar” (Legea nr. 544/2001 a fost modificată prin Legea nr. 371/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 837 din 11 octombrie 2006; pe de o parte, s-a realizat o lărgire a noțiuni de “autoritate/instituție publică” prin includerea în această a companiilor naționale și a unor categorii de societăți comerciale; de asemenea, în cazul regiilor autonome, a fost înlăturată condiționarea că ele să folosească resurse financiare publice; pe de altă parte, prin aceeași lege, a fost lărgita categoria excepțiilor de la liberul acces la informațiile de interes public prin adăugarea cazurilor în care publicitatea informațiilor aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială.)
CEDO, prin diverse Hotărâri ale sale a definit Chestiunea de interes publuc drept orice „chestiune care afectează viața comunității” (Lingens vs. Austria). Interesul public nu se rezumă la chestiunile politice, ci le include și pe cele sociale sau de alt gen care privesc comunitatea. „Nu există niciun precedent juridic pentru a distinge (…) între discuția politică și discuția asupra altor subiecte de interes public” (Thorgeirson vs. Islanda96). „(…) A lipsi publicul de informații asupra funcționării serviciilor publice înseamnă a ignora un drept fundamental într-o democrație” (Observer și Guardian
Vs. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord- Hotărârea din 26 noiembrie 1991, cererea nr. 13585/88 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului)).
De exemplu, în România nu avem o lege a presei, însă legislația europeană și deciziile CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au întâietate în fața legislației naționale a oricărui stat membru UE. Iată ce spune CEDO: „Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății și ale împlinirilor personale”. Acest principiu
Este „cu atât mai important cu cât în discuție este presa” (Hotărârea din 25 iunie 1992 cererea nr. 13778/88 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului- Dalban vs. România-). Tot CEDO spune: Presa are „datoria să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligației presei de a răspândi astfel de informații și idei, i se adaugă dreptul publicului de a le primi. Curtea nu acceptă opinia (…) potrivit căreia obligația presei ar consta numai în răspândirea informațiilor, în timp ce interpretarea acestora ar fi atributul prioritar al cititorului. Primi. Dacă nu ar fi așa, presa nu ar putea să-și îndeplinească rolul său vital de ‘câine de pază public’”” (între altele, Lingens vs. Austria- Hotărârea din 23 mai 1991, cererea nr. 11662/85 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului).).
Când ar exista riscul ca presa să constituie un risc/amenințare la adresa securității naționale?
Articolul 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României definește un concept apropiat și anume cel de „siguranță națională”, ca fiind: “starea d legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și
Normelor democratice statornicite prin Constituție”.
Consider indicat că atunci când unui jurnalist i se aduce acuzația de amenințare a securități statului, întrucât această infracțiune face parte din capitolul destinat să
Protejeze “siguranța statului” să se solicite opinia Serviciului Român de Informații ca răspuns la întrebarea: fapta reținută a pus în pericol siguranța națională? O simplă adresă emisă de SRI nu este suficientă. Persoană acuzată trebuie să solicite a-i fi prezentate informațiile și datele pe care SRI își bazează concluzia că fapta “a pus în pericol siguranța statului.” -conform Ghidului juridic pentru jurnaliști.
Divulgarea secretului care periclitează siguranța statului
– Articolul 169 din Codul penal
http://www.luju.ro/magistrati/instante/a-infrant-sri-capitanul-sri-constantin-bucur-a-fost-achitat-de-judecatorul-lt-col-gabriel-tanasescu-de-la-tribunalul-militar-bucuresti-in-dosarul-in-care-a-fost-acuzat-ca-a-furnizat-presei-inregistrarile-care-demonstrau-ca-serviciul-roman-de-informatii-in?pdf
Divulgarea secretului care periclitează siguranța statului – articolul 169 din Codul penal
„(1) Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța statului, se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Deținerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța statului, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Cu pedeapsa prevăzută în alin. 2 se sancționează deținerea în afara îndatoririlor de serviciu a altor documente în vederea divulgării, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranța statului.
(4) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârșite de orice altă persoană, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani”.
Jurnaliștilor le pot fi aplicate numai dispozițiile alineatului 4, care incriminează săvârșirea „de orice altă persoană” a faptelor descrise în alineatele precedente. Întrucât posibilitatea de pedepsire a jurnaliștilor se raportează la faptele enunțate în cuprinsul alineatelor 1-3, este necesară examinarea noțiunilor din aceste texte.
Infracțiunea prevăzută de art. 169, Cod Penal face parte din categoria infracțiunilor contra “siguranței statului”. Articolul 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională definește un concept apropiat, și anume conceptul de „siguranță națională”.
Începând cu data de 13 iunie 2002, a intrat în vigoare Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate. Articolul 15 lit. e) definește „informațiile secrete de stat” ca „informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării.” În art 18. Se arată că informațiile secrete de stat se clasifică pe 3 niveluri de secretizare, în funcție de importanța valorilor protejate: strict secret de importanță deosebită; strict secret; secret.
Potrivit articolului 22 alineatul 2, Guvernul aprobă, prin hotărâre, listele cuprinzând informațiile secrete de stat pe niveluri de secretizare, iar în conformitate cu alineatul 3, aceste hotărâri de Guvern se comunică SRI, SIE și altor structuri informative care au sarcina legală de a organiza măsuri specializate de protecție a informațiilor. Articolul 24 alineatul 1 prevede că documentele cuprinzând informații secrete de stat vor purta pe fiecare pagină nivelul de secretizare.
” Infracțiunea în discuție este o infracțiune de pericol, iar nu de rezultat. Textul nu cere existența unui pericol real pentru siguranța națională, fiind suficient ca fapta să fie „de natură să pună în pericol siguranța statului”. Prin urmare, este suficient ca fapta să producă un risc de pericol sau, altfel spus, un „pericol de pericol”. Regăsim și în acest text –în fiecare aliniat – expresia vagă și ambiguă “de natură să pună în pericol”, care înseamnă că nu este necesar un “pericol”, ci numai o stare de pericol pentru siguranța statului. Practic, textul pedepsește faptele descrise chiar în lipsa unui rezultat (pericolul) observabil și verificabil.
Este greu de imaginat cum se poate dovedi această stare difuză care, fără a crea un pericol anume, este considerată (de cine?) că ar putea crea un pericol care, nefiind definit, practic nu există în realitate.
Autoritățile acuzatoare trebuie să dovedească că făptuitorul știa că datele sau documentele erau secrete de stat sau că, fără a fi secrete de stat, nu puteau fi aduse la cunoștința unor persoane neîndreptățite și că a urmărit (intenția directă) sau numai a acceptat (intenția indirectă) producerea „pericolului de pericol” pentru siguranța națională.
În mod logic, nimeni nu poate urmări sau prevedea și accepta ceva definit ca “de natură să pună în pericol” pentru simplul fapt că nu se știe ce înseamnă “de natură să”. Ambiguitatea acestei expresii este cu atât mai gravă cu cât ea se regăsește într-un text penal, care trebuie să fie extrem de precis având în vedere că încălcarea să se pedepsește cu închisoare”, se arată în” Codul Juridic pentru ziariști”..
Conform legii 544/2000 „Orice autoritate sau instituție publică ce utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie națională, precum și orice societate comercială aflată sub autoritatea unei autorități publice centrale
Ori locale și la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ teritorială
Este acționar unic sau majoritar”. Definiția informației de interes public din articolul 2 lit. b trebuie completată cu textul articolului 13, la Legii 544 care prevede: „Informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituție publică nu pot fi incluse în categoria informațiilor clasificate [secrete] și constituie informații de interes public”.
Articolul 12 al aceleiași legi specifică ce informații sunt exceptate de la accesul liber:
” a) informațiile din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informațiilor clasificate, potrivit legii;
B) informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii;
C) informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale, potrivit legii;
D) informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
E) informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare;
F) informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces;
G) informațiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor.
Rezultă așadar că în cazul dezvăluirii unor informații privind încălcarea legii (favorizarea sau ascunderea încălcării legii) de către o autoritate/instituție publică (sau persoane din cadrul acestora), nu putem vorbi despre „divulgare”, deoarece ele devin informații de interes public, indiferent la ce domeniu se referă (strategic, militar, siguranța națională, etc.).
Activitățile ilegale, indiferent din ce domeniu, nu pot fi protejate sub nicio formă, iar publicul are dreptul să informat cu privire la acestea. Este una dintre cerințele unei societăți democratice.
Articolul 2 alineatul 1 al Legii nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate prevede: „Dreptul de a avea acces la informațiile de interes public este garantat prin lege”. Articolul 3 îl completează: „Nicio prevedere a prezenței legi nu va putea fi interpretată în sensul limitării accesului la informațiile de interes public sau al ignorării Constituției, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a pactelor și a celorlalte tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi și răspândi informații”.
Ca un corespondent al articolului 13 din Legea nr. 544/2001, articolul
24 alineatul 5 din Legea nr. 182/2002 prevede: „Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime”.
” Prin urmare, modalitatea principală de apărare este invocarea și eventual dovedirea faptului că informațiile făcute publice constituie informații de interes public”, se mai arată în Ghidul Juridic pentru Jurnaliști.
Din formularea articolului 16 rezultă că obligația de a proteja informațiile secrete de stat revine numai „persoanelor autorizate”, nu și celorlalte persoane. Întrucât jurnaliștii, ca și publicul, nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceștia nu mai există obligația de a proteja informațiile secrete se stat.
În “Libertatea de exprimare – Ghid pentru aplicarea articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului” se argumentează: “Hotărârile [Curții] din cazurile ‘Observer și Guardian’ și ‘Bluf!’ stabilesc cel puțin două principii importante. Primul principiu afirmă că informațiile privind siguranța națională, odată intrate în spațiul public, nu mai pot fi interzise, retrase și nici autorii diseminării informației pedepsiți. Al doilea principiu instituie interdicția clasificării necondiționate, a tuturor informațiilor din domeniul siguranței naționale, ca informații secrete și introducerea, în acest mod, a unei restricții prealabile asupra accesului la astfel de informații. – “Principiile de la Johannesburg” (Principiile au fost adoptate în octombrie 1995 de un grup de experți în drept internațional, securitate națională și drepturile omului, reuniți într-o conferință organizată de Articolul 19, Centrul Internațional Împotriva Cenzurii și Centrul pentru Studii Juridice Aplicate al Univeristății din Witwatersrand Johannesburg (www.article19.org).) includ și următorul principiu: “Odată ce o informație a fost făcută accesibilă publicului, fie și prin metode ilegale, orice justificare făcută în scopul de a opri publicarea ei ulterioară va fi anulată de dreptul publicului de a cunoaște acea informație” (principiul nr.17).
Principiile de la Johannesburg indică extrem de clar cerințele obligatorii pentru restrângerea libertății de exprimare atunci când aceasta vine în conflict cu “siguranța națională”. Astfel, principiul 1.2 prevede: “Orice restricție a libertății de exprimare sau informare [iar o condamnare penală este o astfel de restricție] pe care un guvern încearcă să o justifice pe motive de siguranță națională trebuie să aibă un scop real și un efect demonstrabil de apărare a unui interes legitim privitor la siguranța națională”. Principiul 2 afirmă: “O restricție ce se încearcă a fi justificată pe motive de siguranță națională nu este legitimă decât dacă adevăratul ei scop și efect demonstrabil sunt de a proteja existența sau integritatea teritorială a țării împotriva amenințărilor sau a folosirii forței, sau capacitatea sa de a răspunde folosirii amenințărilor sau forței provenite dintr-o sursă externă, ca de exemplu o amenințare militară, fie dintr-o sursă internă, cum ar fi incitarea la răsturnarea prin violență a guvernului”. Iar principiul 15 afirmă că “Nimeni nu poate fi pedepsit pe motive de siguranță națională pentru că a făcut publice anumite informații dacă (1) dezvăluirea informațiilor nu atinge și nu este probabil să atingă un interes legitim legat de siguranța națională sau (2) interesul public în a cunoaște informația depășește atingerea pe care ar putea-o aduce dezvăluirea informației”.
???????????????????/
Și mai e o chestiune tulburătoare: în opinia mea, infiltrarea agenților acoperiți în mass-media e o consecință directă a celor prevăzute în Strategia națională de apărare adoptată în 2010 în CSAT: "Campaniile de presă la comandă, cu scopul de a denigra instituții ale statului…, presiunile exercitate de unele trusturi de presa asupra deciziei politice sunt considerate vulnerabilități în Strategia de Apărare".
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Presa Intre Risc Si Suport Pentru Securitatea Nationala (ID: 107644)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.