Presa Comunicare, Dezinformare, Manipulare

Motto:

“O formă perfectă de dezinformare este de a spune adevărul dând impresia că se minte” (Henri-Pierre Cathala)

CUPRINS

Capitolul I – INTRODUCERE pg.3

Capitolul II – Trecere în revistă a termenilor pg.5

1. Comunicare pg.5

2. Public și opinie publică pg.7

3. Influențare pg.8

4. Dezinformare pg.9

5. Zvon pg.11

6. Propagandă și imagine pg.13

7. Manipularea pg.15

Capitolul III- DRUMUL DE LA TEORIE LA PRACTICĂ pg.20

1.Funcțiile presei pg.20

2. Efectele pg.23

3. Presa văzută din afară pg.27

4. Adevărul nu este invincibil pg.33

Capitolul IV- TOTUL ESTE ILUZIE pg.40

1.Fiecare pe calea lui pg.48

2. Campaniile electorale, sondajele de opinie și presa pg.59

3. Publicitatea – o altă formă de manipulare susținută de

presă pg.70

Capitolul V- CUM RĂMÂNE CU ETICA? pg.86

1. Constituția și legislația în raport cu presa pg.86

2. Coduri deontologice pg.91

Capitolul VI- CONCLUZII pg.106

Capitolul I

INTRODUCERE

Intențiile, tehnicile folosite, modalitãțile de exprimare, scuzele sau consecințele manipulãrii pot ilustra exemplul unitãții în diversitate. Sunt tot atâtea (câteva) abordãri complexe ale fenomenului pentru care explicațiile sunt greu, dacã nu imposibil de epuizat. În societatea cuceritã de comunicare, devenirea manipulãrii parte indispensabilã a procesului de informare (în ansamblu) este tributul pe care – vrea, nu vrea –este nevoit sã-l plãteasca cel care dorește sã știe mai multe și mai repede despre tot ceea ce se intâmplã în jurul sãu. Pe de altã parte, beneficiarii mesajelor mass-media nu pot fi complet absolviți de orice vinã în acest context. Ei pot fi considerați victime ale manipulãrii numai în cazurile (rare) când presa dã dovadã de o subtilitate și de o sincronizare dificil de atins în inducerea în eroare a publicului, voluntar sau involuntar. Dar, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât ar pãrea: dupã cum s-a demonstrat de-a lungul istoriei și se confirmã, periodic, și astãzi, presa insãși poate fi “victima” grupurilor de interese. Ghilimelele își au locul în condițiile în care rolul mass-media este tocmai acela de a se strecura printre cursele întinse de creatorii (uneori potențiali) de evenimente. Nu este însã aici locul unei extrapolãri asupra funcțiilor presei.

Revenind la cei cãrora li se adreseazã mesajele mass-media, ar fi absurd sã credem cã nu conștientizeazã pericolul de a fi influențați, orientați în direcții dorite de alții. Cei mai mulți primesc însã cu pasivitate partea rea a lucrurilor pentru a putea beneficia în continuare de cea bunã. Dar un risc la care te expui la un moment dat nu te impiedicã sã cauți soluții de diminuare a lui.

Manipularea existã! Ar fi exagerat sã afirmi cã omul modern se poate feri de acest fenomen. Puțin discernãmânt și o privire criticã – dar nu permanent suspicioasã – se impun în constanta expunere la mesajele mass-media. În fond, dupã cum afirma Jaques Fauvet, de la “Le Monde”, “educația cetãțeanului și libertatea lui depind astãzi de capacitatea sa de a face fațã avalanșei de informații pe care le recepteazã.”

Am încercat – în lucrarea de față – să fac un rezumat a ceea ce orice persoană expusă mesajelor mass-media ar trebui să cunoască, sau măcar să intuiască.

Capitolul II

Trecere în revistã a termenilor

Manipularea nu se face pur și simplu! Ea presupune o înlãnțuire de termeni și concepte, uzitează o serie de procedee, exploateazã comunicarea și aduce modificãri substanțiale în comportamentul, gândirea și pânã la urmã în starea unui grup (public) sau la nivelul unei întregi societãți. Presa își dã concursul, conștient sau nu! Ca o ironie, cei care au interes sã manipuleze sunt ajutați de nevoia tot mai mare de informare, pentru cã, astfel, falsurile sunt mai dificil de observat și mai ușor de asimilat. Piotr Wierzbicki, în cartea sa "Structura minciunii", a redus (aproape) totul la principiul: "Ce trebuie sã știe poporul și ce NU trebuie sã știe poporul".

Secolul al XX-lea este considerat secolul marilor descoperiri și adevãruri dar, paradoxal, și al minciunii, falsului, erorii și manipulãrii.

1.Comunicare

Comunicarea a devenit un concept universal și atotcuprinzãtor, pentru cã "totul comunicã" . A trãi în societate înseamnã a comunica. Comunicarea (de la cuvintele latinești "communicatio", communis"), definitã în termeni de dicționar, semnificã încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informații, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legãturi între ele. În ultimele decenii, comunicarea este privitã ca un proces în care un emițãtor transmite un mesaj, prin intermediul unui canal, cãtre un receptor. Aceasta este forma simplificatã a schemei generale a comunicãrii, stabilitã încã din 1949 de americanii Claude Shannon și Waren Weaver, în lucrarea "The Mathematical Theory of Communication" și care explicã faptul cã un mesaj este elaborat de o sursã, codificat apoi de un transmițãtor sub forma unor semnale ce parcurg un canal, pe traseul cãruia se confruntã cu primejdia distorsionãrii lor ca urmare a intervenției unei surse de zgomot, dupã care parvin la receptorul care le decodificã, restituind mesajului forma inițialã și predându-l destinatarului.

Alți cercetãtori s-au ocupat de clasificarea tipurilor de comunicare. Criteriile au fost multe, iar pãrerile – pânã la un punct – împãrțite. Cei mai mulți însã tind sã se punã de acord asupra faptului cã existã cinci tipuri de comunicare: intrapersonalã (în care emițãtorul și receptorul sunt una și aceeași persoanã, cu alte cuvinte dialogul pe care îl purtãm cu noi înșine), interpersonalã (ce presupune doi participanți), de grup (comunicã mai mulți indivizi, fiind totuși vorba de grupuri relativ restrânse), publicã (implicã prezența unui emițãtor unic și a unei multitudini de receptori) și comunicarea de masã (care presupune existența unui producãtor instituționalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuți). În detaliu, acest ultim tip, comunicarea de masã, reprezintã după unii teroreticieni "practica și produsul care oferã divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute; aceste conținuturi, transmise pe suporturi tipãrite, sonore și audio-vizuale, au statutul unor mãrfuri, care sunt produse în chip industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat și sunt finanțate de firme particulare; aceste conținuturi sunt consumate în mod personal, privat, de cãtre publicul lor" .

2.Public și opinie publicã

Publicul reprezintã ținta procesului de comunicare. În "Dicționar de psihologie socialã", publicul este definit ca o "categorie sociologicã și statisticã ce desemneazã o colectivitate de persoane, concentratã sau dispersatã spațial, omogenã sau eterogenã din diferite puncte de vedere (sex, vârstã, grad de instrucție, profesie, apartenențã politicã, ideologicã etc.), care are însã în comun un centru de interes sau de informație identice și simultane la un moment dat". Dupã cum observã Aurelian Bondrea în "Sociologia opiniei publice și a mass-media", având în vedere marea varietate a acestor preocupãri sau sfere de interes, "practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri din rândul aceleiași mase de indivizi, al aceleiași colectivitãți sau societãții".

Sociologii au încercat în nenumãrate rânduri sã defineascã sau sã aducã îmbunãtãțiri definițíilor deja existennte pentru termenul de "opinie publicã". Și nu s-a dovedit a fi o sarcinã ușoarã. "Opinia publicã reprezintã un aliaj organic al unor fenomene foarte diferite prin natura lor", afirmã Bernard Hennessy în "Public Opinion". Termenul trebuie raportat la un public specific și trebuie sã defineascã pãreri despre ceva. Tot "Dicționarul de psihologie socialã" scrie cã opinie publicã înseamnã "fenomen psihosocial care desemneazã aprecierile de valoare ale unui anumit public la un moment dat asupra unor chestiuni concrete, controversate și actuale din viața socialã, economicã, politicã, juridicã, ideologicã, moralã, culturalã, artisticã, științificã, sportivã etc. Aderarea unui numãr mai mic sau mai mare de oameni la o anumitã opinie exprimatã public dã naștere opiniei publice, care nu este de naturã materialã, ci spiritualã, reflectând existența socialã obiectivã și influențând-o activ". Dicționarul de filozofie se referã – în definirea conceptului – și la existența atitudinii adoptate de public.

Confuziile dintre "public" și "opinie publicã" sunt la ordinea zilei; termenii trebuie explicați deci prin opoziție: dacã publicul este o realitate individualizatã, care ia naștere din mulțime prin receptarea aceleiași (acelorași) informații, opinia publicã este produsul unei anumite atitudini a publicului fațã de problema adusã în discuție. "Dacã publicul este un fapt sociologic, cu dimenisuni numerice, opinia publicã este un fapt psiho-social, o funcție a publicului". Factorii care determinã influențarea publicului sunt: sursa de difuzare a mesajelor, mesajul comunicat, mijlocul de difuzare, înșiși subiecții.

3. Influențare

Incontestabil, apariția mijloacelor de informare în masã a schimbat percepția oamenilor asupra realitãții. Fiecare nou canal care a câștigat teren a produs efecte majore la nivelul societãții. Direct sau indirect, indivizii sunt influențați în orice moment de mass-media. Referindu-se la influența pe care o au mesajele transmise de presã, literatura de specialitate acceptã ideea cã mass-media își poate influența receptorii, individuali și chiar colectivi, prin apariția și manifestarea a trei procese: acordul, identificarea și internalizarea.

Acordul definește acceptarea conștientã a unui mesaj , pornind însã de la premisa cã între opiniile pe care le are deja receptorul și valorile promovate de mesajul respectiv existã puncte comune.

Identificarea presupune asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-media și, în consecințã, imitarea comportamentului promovat de aceasta. "Procesele de identificare sunt evidente în sfera consumului de divertisment: "nenumãrați oameni folosesc expresii și moduri de a vorbi preluate de la eroii preferați".

Internalizarea implicã asimilarea valorilor, semnificațiilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și înglobarea lor în valorile care constituie concepția despre lume și în modul de comportament al indivizilor. "În general, internalizarea reprezintã punctul terminus al unui proces de influențare sau, în termeni mai direcți, al unei campanii de persuasiune" .

4. Dezinformare

Lãsând la o parte dezinformarea prin (din) incompetența care poate fi reproșatã anumitor mijloace de informare în masã (neintenționalã), dezinformarea deliberatã (intenționalã) reprezintã intervenția asupra elementelor de bazã ale unui proces comunicațional crae modificã mes de problema adusã în discuție. "Dacã publicul este un fapt sociologic, cu dimenisuni numerice, opinia publicã este un fapt psiho-social, o funcție a publicului". Factorii care determinã influențarea publicului sunt: sursa de difuzare a mesajelor, mesajul comunicat, mijlocul de difuzare, înșiși subiecții.

3. Influențare

Incontestabil, apariția mijloacelor de informare în masã a schimbat percepția oamenilor asupra realitãții. Fiecare nou canal care a câștigat teren a produs efecte majore la nivelul societãții. Direct sau indirect, indivizii sunt influențați în orice moment de mass-media. Referindu-se la influența pe care o au mesajele transmise de presã, literatura de specialitate acceptã ideea cã mass-media își poate influența receptorii, individuali și chiar colectivi, prin apariția și manifestarea a trei procese: acordul, identificarea și internalizarea.

Acordul definește acceptarea conștientã a unui mesaj , pornind însã de la premisa cã între opiniile pe care le are deja receptorul și valorile promovate de mesajul respectiv existã puncte comune.

Identificarea presupune asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-media și, în consecințã, imitarea comportamentului promovat de aceasta. "Procesele de identificare sunt evidente în sfera consumului de divertisment: "nenumãrați oameni folosesc expresii și moduri de a vorbi preluate de la eroii preferați".

Internalizarea implicã asimilarea valorilor, semnificațiilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și înglobarea lor în valorile care constituie concepția despre lume și în modul de comportament al indivizilor. "În general, internalizarea reprezintã punctul terminus al unui proces de influențare sau, în termeni mai direcți, al unei campanii de persuasiune" .

4. Dezinformare

Lãsând la o parte dezinformarea prin (din) incompetența care poate fi reproșatã anumitor mijloace de informare în masã (neintenționalã), dezinformarea deliberatã (intenționalã) reprezintã intervenția asupra elementelor de bazã ale unui proces comunicațional crae modificã mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți "ținte" în teoria dezinformãrii) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de cineva (o persoanã, un grup, o instituție etc.). Majoritatea specialiștilor împãrtãșesc convingerea cã dezinformarea constituie un ansamblu de acțiuni și procedee conduse de servicii specializate și instituționalizate, iar ea se manifestã cu precãdere în situații de crizã.

Dezinformarea – afirmă Henri-Pierre Cathala – "este o formã de agresiune (…) Relația ce se stabilește între dezinformator și dezinformat nu este însã total nevinovatã pentru cel de-al doilea(…) Publicul ascultã cu plãcere numai ceea ce-i place sã audã". Toți cetãțenii sunt relativ identici în fața fluxului de informații și, cel puțin teoretic, liberi de a-l accepta sau refuza. Pe de altã parte, o formã perfectã de dezinformare este de a spune adevãrul dând impresia cã se minte. S-a ajuns în punctul în care informarea și dezinformarea sunt atât de întrepãtrunse încât nu mai poate fi garantatã nici un fel de obiectivitate.

Dezinformarea poate fi o componentã a propagandei, dar aceasta nu se poate baza niciodatã exclusiv pe dezinformare. Din perspectiva consecințelor sale sociale, se aseamãnã cu un alt fenomen implicat de manipulare, zvonul, care chiar poate fi produs de o acțiune de dezinformare.

Un caz recent de dezinformare (din partea unora– intenționalã, din partea altora – neintenționalã) este legat de discutarea și acceptarea – de cãtre majoritatea parlamentarã – a Legii Pruteanu, referitoare la protecția limbii române. Presa scrisã, posturile de radio și televiziune n-au ratat ocazia de a face un adevãrat “circ” pe aceastã temã. E adevãrat cã legea – chiar în forma ei realã – este discutabilã și dificil de pus în aplicare, dar mijloacele de informare în masã, la unison, unele din lipsã de profesionalism, altele din cauza convingerilor politice, au exagerat și mai mult prevederile actului normativ. Senatorul a ajuns ținta preferatã a "miștourilor" din toatã presa. Deși George Pruteanu a încercat ulterior sã linișteascã apele, aducând niște clarificãri, vocea lui nu s-a fãcut auzitã. Dimpotrivã, unele ziare n-au ezitat sã publice, la câteva zile de la declanșarea "nebuniei" o scrisoare deschisã adresatã senatorului Pruteanu de Uniunea pentru Reconstrucția României:

"Am urmãrit cu neplãcutã surprindere prestația dumneavoastrã pe viu (live) de la spectacolul de vorbe (talk-show) de luni, 7 septembrie, de la spectacolul lui Tucã (Tucã Show). Ați fost rece (cool) în enormitãțíle pe care le debitați, deși nu erați în timpul prim (prime-time). Aflându-ne imediat dupã semnarea acordului stai lângã (stand-by) cu FMI, înaintea aderãrii la OTAN (NATO), și în timpul preluãrii dobândirii comunitare (acquis-ului comunitar), ne îngrijoreazã faptul cã v-ați așezat în poziția prãjinii (pole-position) pentru promovarea acestui proiect legislativ anacronic, pe care îl susțineți cot la cot cu alți retrograzi din PSD și PRM. Nu știm dacã acest proiect este doar un exercițiu de piețare politicã (marketing politic) pentru imaginea persoanei dumneavoastrã sau rezultatul unei furtuni în creier (brainstorming) și nici câtã presiune sau hol (lobby) ați fãcut pentru el, dar vã dãm un sfat: Dați liber într-o searã pãzitorului de corp (bodyguard-ului) și dacã nu aveți la îndemânã un câine fierbinte (hot dog) sau sanviș de Hamburg (hamburger), deschideți un pachet de bețe (sticks-uri) pe care îl puteți gãsi la superpiațã (supermarket) , la adunãtura de magazine (mall) sau, dacã aveți legitimație, chiar la banul jos și carã (cash and carry). Îl mai puteți obține și în urma unei acțiuni de mostrare (sampling) efectuatã de vreun tânãr mãrfar (merchandiser) sau vreun promovator (promoter). Apoi luați aparatul de pus în vârful poalei (laptop-ul), conectați la el un șoarece (mouse) și începeți sã navigați pe țesãturã (web). S-ar putea sã vã aparã pe ecran reclame la diferite firme: <Doar fã-o!> (Just do it!), sau <Al dumneavoastrã digitalizat> (Digitally yours) sau <Viitorul e portocaliu> (The future is orange) sau altele din care suntem convinși cã nu veți înțelege nimic. Presupunând cã furnizorul dumneavoastrã de inter-rețele (internet) are un servitor (server) puternic, în funcție de discul tare (hard disk) și materia moale (software) de care dispuneți veți afla unde a ajuns omenirea în materie de comunicare liberã la începutul secolului XXI și cât de departe de asta e locul în care vreți dumneavoastrã sã priponiți limba românã."

5. Zvon

"O minciunã sfruntatã strãbate jumãtate de lume înainte ca adevãrul sã apuce sã se scoale din pat"- Mark Twain

Catalogat de către Jean-Noel Kapferer și drept "bursa neagrã a informației", în general, zvonul este definit ca o afirmație prezentatã drept adevãratã fãrã a exista posibilitatea sã i se verifice corectitudinea. Pentru Allport și Postman, primii care au studiat acest fenomen, zvonurile reprezintã "un enunț legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gurã în gurã, în lipsa unor date concrete care sã ateste exactitatea lui". De obicei, zvonurile au o mai mare vitezã și arie de rãspândire în condițiile sociale specifice stãrilor de crizã, de tensiune sau în cazul vidului de informație (la noi, ultima datã zvonurile au atins apogeul – din punct de vedere al cantitãții și al grozãviilor pe care le anunțau – în timpul Revoluției din 1989. Exemplul a început sã se regãseascã și în lucrãrile de specialitate apãrute în ultimul deceniu (de pildã în "Minciuni mass-media"- coord. Gerard de Selys sau "Tirania comunicãrii" – Ignacio Ramonet).

Din perspectiva manipulatorului care intenționeazã sã se foloseascã (și) de zvon în a-și atinge scopurile, întotdeauna se ține cont de faptul cã informația astfel lansatã nu va rãmâne la stadiul inițial. Tot Allport și Postman au evidențiat faptul cã, pe mãsurã ce circulã, zvonul tinde sã devinã mai scurt, mai ușor de înțeles și relatat, se întãresc anumite detalii, iar conținutul sãu este reorganizat în jurul unei teme centrale. În plus, zvonurile se bazeazã pe trei condițíi esențiale: credibilitatea, aparențá de adevãr și dezirabilitatea conținutului informației.

Într-una dintre cele mai importante și cunoscute scrieri în domeniu, "Zvonurile – cel mai vechi mijloc de informare din lume", Jean-Noel Kapferer subliniazã faptul cã, în prezent, e imposibil de disociat viteza de propagare a zvonului de poziția mediilor de informare fațã de el: "situația va fi diferitã în funcție de tãcerea cu care acestea vor întâmpina un zvon sau, dimpotrivã, de hotãrârea de a-i deschide coloanele ziarelor sau canalele televiziunii". Când e preluat de mass-media, zvonul este, de fapt, accelerat și acreditat; prezența în presã îi dã o credibilitate fantasticã.

6. Propagandã și imagine

Epoca mijloacelor comunicãrii de masã a reprezentat o revoluție în toate domeniile vieții. Nevoia de informație – ignoratã pânã atunci – a cãpãtat o amploare fabuloasã. Comunicarea de masã a devenit unul dintre elementele semnificative și inevitabile ale vieții moderne. Nu a fost însã nevoie sã treacã prea mult timp pentru ca presa (scrisã) și apoi, cu atât mai mult noile media – radioul și televiziunea – sã atragã atenția puterii, dornicã de a-și mãri capitalul de imagine, de a-și impune ideile și voința maselor. Propaganda a cunoscut un adevãrat moment de glorie în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, prin "contribuția" lui Goebbles, ministrul aparatului de propagandã al lui Hitler.

Conform "Dicționarului de Sociologie", propaganda reprezintã "o activitate sistematicã de transmitere, promovare sau rãspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupãri sociale și ideologii, în scopul influențãrii, schimbãrii, formãrii unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente". Este important de menționat, totodatã, cã acest tip de influențare se bazeazã pe simboluri și, deopotrivã, caracterul psihologic, inconștient al propagandei la care face referire J. Ellul: "Propaganda este o manifestare de simboluri psihologice având obiective de care auditoriul nu este conștient". Trebuie spus, de asemenea, cã propaganda se folosește de mijloace persuasive, și nu coercitive!

Noua realitate politicã a lumii contemporane impune stabilirea unor noi relații de comunicare, a revizuirii raportului dintre opinia publicã, mass-media și actorii politici, însã tot J. Ellul remarcã faptul cã "propaganda politicã e un dialog care, de fapt, nu existã". Cu un deceniu mai devreme, Jacques Driencourt scria, în lucrarea "La Propagande, nouvelle force politique" (Propaganda, o nouã forțã politicã): "De la sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, propaganda este suveranã pe mapamond. Ea deține o poziție oficialã în toate statele, având locul sãu în guverne, alãturi de Interne, Justiție sau Finanțe (…) Se pare cã guvernanții nu mai au decât o grijã: sã-și cucereacsã pãreri favorabile satisfãcând interesele urgente ale maselor, atrãgând astfel de partea lor popularitatea și dreptul de a acționa".

Gabriel Thoveron face o paralelã între propagandã și publicitate, afirmând cã "la prima vedere, publicitatea se referã la promovarea produselor comerciale, iar propaganda la cea a ideilor, a oamenilor și partidelor politice". Subiectul a suscitat interesul multor cercetãtori care au identificat caracteristici comune mai mult sau mai puțin evidente la cele douã forme de manipulare. Iatã concluziile la care a ajuns Guy Durandin, profesor de psihologie socialã la Universitatea René Descartes din Paris, în "Les mensonges en propagande et en publicite" (Minciunile în propagandã și publicitate): "Propaganda și publicitatea recurg frecvent la minciunã pentru cã rolul lor este sa exercite o influențã și, numai în secundar, sã furnizeze informații. Cu toate acestea, transmițãtorii au interes sã mintã cât mai puțin posibil pentru cã e mai complicat sã fabrice o minciunã. Pe de altã parte – nu este suficient sã spui adevãrul pentru a fi crezut, ci mai trebuie ceva: ceea ce se spune să parã verosimil populației cãreia i se adreseazã."

Actorul politic oferã "reprezentații", discursul sãu poatea avea, vizibil, o tentã publicitarã. Ambele, și publicitatea și propaganda, se bazeazã pe afirmații (nonșalante, deși de cele mai multe ori mincinoase) și repetiții – s-a ajuns la concluzia cã repetarea are ca efect acceptarea. Revenind la Goebbles – el este cel care spunea cã "o minciunã repetatã de suficient de multe ori sfârșește prin a deveni un mare adevãr". Publicitatea vinde ceva, propaganda – pe cineva! În spatele promovãrii "produsului" se aflã întotdeauna o armatã de oameni. Cei mai importanți sunt specialiștii în comunicare și creatorii de imagine. Acestora le revine rolul de a convinge publicul cã produsul sau personajul "scos pe piațã" sunt o necesitate socialã și individualã. Într-un articol intitulat "Imagologie" (apãrut în ziarul "Curentul"), Nicolae Manolescu observa structura sistemului: "La vedere sunt politicienii (marionetele). Urmeazã jurnaliștii, creatorii de opinie (primii trãgãtori de/pe sfoarã). La rândul lor, ziariștii și creatorii de opinie sunt manipulați (trași pe sfoarã de stãpânii sistemului de imagini. Aceștia din urmã sunt personaje puternice care decid moda și voga, prin intermediul publicitãții, al sondajelor, al creației cotidiene, neobosite și neîntrerupte de imagini). Nu este o scuzã, dar poate fi o bunã explicație a faptului cã ziariștii cad pradã manipulãrii venite <de sus>, pe care rigurozitatea demersului jurnalistic nu o poate înfrunta. Un bun exemplu îl constituie sondajele de opinie comandate care pun în fruntea topului preferințelor alegãtorilor un posibil candidat, care în realitate ar întruni mult mai puține procente de adeziune. Pe de altã parte, însã, nu este mai puțin adevãrat cã existã situații în care informațiile venite <de-a gata> din partea instituțiilor statului sau a altor organizații furnizoare de știri nu sunt verificate din cauza luptei pentru întâietate care a devenit și mai acerbã între instituțiile de presã " .

7. Manipularea

Dintre toți termenii legați de mass-media, conceptul "manipulare" este, probabil, cel mai des invocat. El a devenit principalul cap de acuzare la adresa comunicãrii de masã. Manipularea este un proces vast, care "lucreazã" cu toate resursele enumerate și explicate anterior. Într-un studiu recent, Ștefan Buznãrescu definește manipularea drept o "acțiune de a determina un actor social (persoanã, grup, colectivitate) sã gândeascã și sã acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsioneazã intenționat adevãrul, lãsând însã impresia libertãții de gândire și de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmãrește înțelegerea mai corectã și mai profundã a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rãmân insesizabile primitorului acestuia". Presa însãși – cea care ar trebui sã serveascã adevãrul – poate fi manipulatã sau luatã drept aliat. Voluntar sau involuntar, o parte din jurnaliști – în orice fel de societate – servesc informații menite sã ne inducã în eroare, schimbându-ne opiniile și aspirațiile în sensul dorit de alții. "Manipularea reprezintã varianta maleficã a persuasiunii" (Ion Bucheru – "Fenomenul televiziune"); prin încãlcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bunã științã a faptelor obiective, transformã mesajul într-o minciunã totalã sau parțialã. Realitatea reflectatã prin mesaj manipulator este cel puțin distorsionatã, dacã nu trucatã complet.

Nu cu mult timp în urmã, Ignacio Ramonet a atras atențía: "În timp ce democrația și libertatea par sã triumfe într-o planetã eliberatã serios de regimurile autoritare, cenzurile și manipulãrile, sub diverse aspecte, produc o paradoxalã întoarcere în forțã".

Capitolul II

DRUMUL DE LA TEORIE LA PRACTICÃ

Nu va fi o prezentare exhaustivã a funcțiilor și efectelor mass-media, ci va fi o expunere sumarã a acelor elemente care m-au ajutat să înțeleg procesul de comunicare prin mass-media și a resurselor manipulãrii prin presã. Întrebãrile "Cum de reușește mass-media sã întoarcã masele în favoarea sau împotriva unei idei, unui personaj? Cum de poate sã înspãimânte populația fãrã a exista un motiv real sau, din contrã, cum de o liniștește ca prin farmec în momente de crizã?" au mai multe rãspunsuri. A devenit deja "perimat" exemplul cu farsa radiofonicã a lui Orson Wells din 1938. Pe scurt, în Statele Unite ale Americii, în seara de Halloween, un program ce transmitea muzicã spaniolã a fost întrerupt de un buletin de știri, apoi de un reportaj care descria, cât se poate de veridic, o invazie a marțienilor. Sute de mii de oameni au intrat în panicã și mulți și-au pãrãsit locuințele. Totul s-a dovedit însã a fi o adaptare a unui roman de cãtre regizorul și actorul Orson Wells. Deși nu trebuie absolutizat, concluzia este cã publicul nu rãmâne indiferent la mesajele astfel primite. O serie de cercetãtori și-au îndreptat toatã atenția cãtre ceea ce trebuie sã facã presa (funcțiile) și ceea ce ajunge sã facã (pe de o parte disfuncții și, dintr-un alt punct de vedere – efecte).

1.Funcțiile presei

Teoreticienii au încercat sã cristalizeze noțiunile care ba se confundã, ba chiar ajung sã se suprapunã. În "Introducere în sistemul mass-media", Mihai Coman propune o delimitare a termenilor: "Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei)". În limbajul uzual, însã, și chiar în lucrãri de specialitate, termenul "funcție" cumuleazã frecvent toate cele trei posibilitãți. H.D. Lasswell, Ch. R.Wright, Leo Thayer, Francis Balle, M. Mathien, Malcolm Wiley, Denis McQuail sau R. K. Merton au încercat diverse clasificãri și reevaluãri ale funcțiilor mass-media, raportate la diferite criterii. Aproape toți au identificat aceleași repere, însã le-au denumit sau explicat altfel. Mihai Coman (op.cit.) a încercat sã stabileascã o listã elementarã, dar condensatã:

– funcția de informare – așa cum mulți autori observã, a devenit o banalitate afirmația cã rolul principal al presei este sã ofere informații de interes public. Rãmâne totuși, un mare adevãr – rațiunea de a fi a presei este informația pe care o difuzeazã publicului! Alvin Toffler, în celebra sa carte "Powershift" (Puterea în mișcare), vorbește despre o "alchimie a informației" și prezice cã lupta pentru putere va însemna lupta pentru stãpânirea informațiilor. Cunoștințele dobândite prin presã contribuie la crearea concepției despre lume.

– funcțía de interpretare – mass-media exprimã, cristalizeazã și orienteazã opinii, comportamente, mentalitãți. Știrile sintetizeazã o sumã de informații și le atribuie semnificații. Interpretarea decurge chiar și din selectarea știrilor. Jurnaliștii ajung sã ghideze și sã ordoneze lumea prin simpla alegere a unei informații și nu a alteia sau acordându-i uneia o importanțã mai mare. În afarã de aceste forme mai subtile de interpretare, presa difuzeazã ca atare și comentarii sau puncte de vedere care vor fi însușite de o parte a publicului.

– funcția de "legãturã" – definitã cel mai bine de Marshall McLuhan prin sintagma "sat global". Oameni diferiți ca nivel (educativ, financiar etc.), aflațí la distanțe considerabile unii de ceilalți ajung sã împãrtãșeascã aceleași valori sau sã aibã repere asemãnãtoare de reprezentare. Din aceastã perspectivã, mulți sociologi susțin cã presa exercitã o acțíune de coagulare a societãții, devenind o forțã care apropie indivizii.

– funcția de culturalizare (denumitã uneori funcția educativ-culturalizatoare) – alãturi de familie sau școalã, presa participã la educarea oamenilor, la crearea unui bagaj cultural și la formarea unei anumite conduite care sã nu aducã prejudicii celorlalți. Se considerã cã mesajele mass-media confirmã și întãresc normele unei societãți, chiar și prezentând comportamente deviante și acțiuni de încãlcare a normelor curente. Presa contribuie la menținerea, în timp, a structurilor culturale ale societãții.

-funcția de divertisment – stresul care dominã societatea modernã, avalanșa de informații (care constituie și un dezavanaj), au fãcut sã creascã și nevoia de "evadare" a oamenilor. Presa face oferte pe mãsura cererii, divertismentul își face din ce în ce mai mult loc în toate mijloacele de informare în masã: cotidianele dedicã pagini întregi bancurilor, bârfelor despre vedete, posturile de radio se întrec în a face programe cât mai amuzante și mai diversificate, televiziunile programeazã, de regulã, emisiuni de diverisment înaintea buletinelor de știri care sunt, aproape întotdeauna, urmate de filme. Divertismentul constituie pentru presã o sarcinã, dar și un element esențial în lupta pentru audiențã (în cazul canalelor care nu sunt deja specializate pe o anumitã formã de divertisment – muzicã, film, etc.). S-a pus, de asemenea, problema, cã oamenii care consumã divertismentul furnizat de mass-media nu numai cã vor sã scape de grijile cotidiene, dar sunt și încântați sã trãiascã, prin ceea ce citesc, vãd sau ascultã, ceva ce n-ar putea trãi niciodatã în mod real (așa se explicã și succesul nebun pe care îl au telenovelele sau emisiunile de genul "Surprize, surprize!" ori "Din dragoste!").

Fiecare dintre funcțiile enumerate poate avea, însã, și un revers, fiecãreia îi poate corespunde o disfuncție. Presa informeazã, dar mai și denatureazã informația, dezinformeazã sau, uneori, suprainformeazã (intoxicarea), interpreteazã evenimentele pentru public dar, totodatã, îi limiteazã acestuia dreptul la libera alegere și capacitatea creatoare. Tot presa este responsabilã de menținerea și îmbunãtãțirea modelelor culturale, dar contribuie și la promovarea unor producții culturale de calitate îndoielnicã și la degradarea unor mituri. În fine, îndeplinind funcția de divertisment, mass-media este învinovãțitã cã scade pretențiile și insuflã publicului apetența pentru prostul gust.

2.Efectele

Dupã zeci de ani de cercetãri s-a înrãdãcinat ideea cã mijloacele de informare în masã produc, fãrã doar și poate, modificãri semnificative în conștiința receptorilor. Dar schimbãrile sunt diverse, nu se produc independent de alte aspecte ale vieții, variazã de la individ la individ și nici nu au întotdeauna efectul scontat de comunicatori. Printre cele mai complexe studii se numãrã cele întreprinse de P.Lazarsfeld, M. De Fleur și S. Ball-Rockeach, D. McQuail sau Fr. Balle, iar abordãrile se raporteazã la o serie de factori: puterea de influențare, direcțiile de influențare, tipurile de efecte, mecanismele și condițiile producerii lor. Ca și în cazul funcțiilor mass-media, clasificãrile efectelor nu au urmat un singur curs. Enumerând doar împãrțirea în efecte pe termen scurt, mediu sau lung, efecte intenționale sau neintenționale, o sintezã mai cuprinzãtoare ar cuprinde teoriile efectelor puternice, limitate și slabe.

A. Teoriile efectelor puternice

modelul "stimul-rãspuns" (denumit și "fluxul într-un singur pas", "teoria acului hipodermic" sau "teoria glonțului magic") – pornește de la ideea cã mesajul are o singurã direcție, dinspre sursã înspre niște indivizi dispersați, izolați și complet pasivi, care percep la fel și se lasã imediat influențați. Modelul nu poate fi însã susținut decât teoretic

modelul "hegemonic" – promoveazã ideea conform cãreia "clasele dominante își exprimã puterea în momentele de stabilitate economicã și socialã, nu atât prin mãsuri represive, cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic. Folosindu-se de sistemul educativ și de canalele de informare în masã, ele își impun ideologia în forma unor adevãruri generale, neutre, universal valabile.” Supuse unui asemenea bombardament, prin instituții care sunt după T.O’Sullivan, <<producãtoare de semnificații, cunoștințe și valori>>, clasele dominante asimileazã aceastã reprezentare, pãrtinitoare și în ultimã instanțã defavorabilã lor, ca și cum ar fi una <<naturalã, inevitabilã, eternã și nediscutabilã>> modelul "dependenței" – propus în anul 1976 de teoreticienii americani Sandra Ball-Rockeach și Melvin De Fleur: "sistemul mass-media este considerat a fi o parte importantã a spectrului social al societãții moderne și se considerã cã are legãturã cu indivizi, grupuri, organizații și alte sisteme sociale" ("Teorii ale comunicãrii de masã"). Toate sunt dependente unele de altele. Relația definitorie este presã – instituții sociale – individ.

modelul "spiralei tãcerii" – cercetãtoarea germanã Elisabeth Noelle-Neumann este autoarea acestei paradigme pe care a adus-o în atenție în 1974. Ideea fundamentalã este cã mass-media constituie principalul element de referințã în exprimarea opiniilor. În esențã, teoria se bazeazã pe cinci premise: "oamenii se tem de izolare, doresc sã fie primiți și integrați în colectivitãțile care-i înconjoarã; societatea are tendința de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor ei; frica de izolare îi îndeamnã pe oameni sã evalueze permanent starea, direcțiile, fluctuațiile opiniilor comune; aceste evaluãri afecteazã reacțiile în public ale indivizilor, aceștia încercând constant sã se conformeze liniei generale de comportament și de gândire a colectivitãții; pe baza acestor procese de adecvare și renunțare la elementele distonante se creeazã și se menține opinia publicã majorã" (Mihai Coman, "Introducere în sistemul mass-media").

B. Teoria efectelor limitate considerã cã influența mass-media în societate este relativ micã, cã ele sunt subordonate societãții. Bernard Berelson definește foarte bine ideea relativitãții efectelor comunicãrii de masã: "Anumite tipuri de comunicare, referitoare la anumite probleme, aduse în atenția unor anumite categorii de public, în anumite condiții, pot produce anumite efecte".

modelul "fluxului în doi pași" – ideea, avansatã încã din anul 1942 de P.Lazarsfeld, B.Berelson și H.Gaudet, este cã mesajul ajunge de la mass-media mai întâi la indivizi relativ bine informați și de la aceștia porneau mai departe cãte persoane care erau expuse mai puțin direct mass-media și care depindeau de alții pentru a fi informați. Se definește astfel rolul "liderului de opinie", care poate fi ales din rândul rudelor, vecinilor, prietenilor

modelul "cultivãrii" – lansat de sociologul american Georg Gerbner, studiazã efectul rezultat dintr-o expunere intensã la mass-media, în special la televiziune. Cercetãtorul a fost interesat de modul în care violența prezentatã de acest canal mediatic exagereazã îngrijorarea oamenilor în legãturã cu crima. Pe parscurs s-au cristalizat trei orientãri: teza conceptului de catharsis (eliberarea individului de anumite frustrãri prin participarea simbolicã, imaginarã la scenele de violențã prezentate), teza suscitãrii violenței (violența transmisã prin mesajele televiziunii stimuleazã agresivitatea privitorilor) și teza efectului întãritor (Cei care urmãresc acest tip de programe sunt predispuși la violențã și nu devin delincvenți din cauza televiziunii);

modelul "agendei" (agenda setting) – se considerã cã mass-media joacã rolul de agendã a realitãții, ele dictând ordinea prioritãților problemelor sociale și politice, prin interesul pe care îl aratã fațã de acestea. Citind ziarele unei zile, ascultând sau vizionând jurnalele de știri, constatãm cã aproape aceleași informații sunt prezentate, peste tot, ca noutãți sau subiecte de interes. Fenomentul are douã aspecte: 1) în afarã de selectarea informațiilor conform criteriilor pe baza cãrora un eveniment ajunge știre (newsworthiness), jurnaliștii sunt tentați sã preia de la confrații lor aceleași teme din teama de a nu rãmâne în urmã, de a nu fi mai prejos, ceea ce a cãpãtat denumirea de "pack journalism" (jurnalism de haitã) și 2) vãzând, ascultând sau citind în toatã presa aceleași lucruri, publicul este convins cã numai acele evenimente sunt importante

C. Teoriile efectelor slabe – concepția cã publicul primește pasiv produsul mass-media s-a transformat în aceea cã membrii publicului sunt activi atunci când selecteazã mesajul transmis prin mass-media. Indivizii trebuie astfel atrași, convinși de ceea ce li se oferã prin mass-media

modelul "utilizãri și gratificații" – bazele teoretice au fost puse Paul Lazarsfeld și Herta Hertzog, care au sugerat cã nevoile sociale ale receptorilor determinã conținuturile mesajelor mass-media. Consumul mediatic devine "un act de utilizare în funcție de așteptãri, nevoi și foloase". Totul se bazeazã pe principiul: "Utilizez acest canal mediatic, dar primesc ceva în schimb (o gratificație)".

Indiferent cum este privitã de cãtre public, mass-media reprezintã o sursã de informare greu (de fapt, deocamdatã, imposibil) de egalat. Din diversele sondaje de opinie referitoare la acest subiect reiese cã oamenii se pun la curent cu noutãțile prin intermediul televiziunii (peste 60%), între 10 și 15 la sutã se folosesc de radio și, respectiv, presã scrisã și un procent asemãnãtor aflã de evenimentele importante din discuțíile cu alte persoane. Ceilalți – un numãr foarte mic – recurg la alte modalitãți pentru a deveni niște oameni informați. Presa este urmãritã, fie cã se bucurã, fie cã nu de credibilitate, prin toate elementele ei componente: "Primul element este chiar media ca tehnicã și ca instituție. Se pune întrebarea, este el de încredere? Al doilea element, jurnaliștii, meritã ei sã fie crezuți cu privire la ceea ce spun, în mod colectiv sau individual? Al treilea element – informațiile. În ce mãsurã informațiile publicate sunt sigure?".

Bunã sau rea, presa se bucurã totuși de destulã credibilitate, fiind întrecutã în sondaje (în România) doar de Bisericã și Armatã. Nu este însã un motiv de bucurie pentru cei care fac presã într-o societate în care oamenii nu mai au în ce altceva sã mai aibã încredere. Inexactitãțile sau pur și simplu minciunile nu pot trece neobservate de o persoanã care acces la mai multe surse de informare. Se întâmplã (chiar prea) frecvent ca mutând de pe un program pe altul – de exemplu la ora 19, când majoritatea cananelor de televiziune românești au buletine de știri – sã auzi versiuni total diferite asupra aceleaiși teme. Posturile de radio prezintã, la rândul lor, evenimentul într-o altã luminã și, mai mult, totul diferã de ceea ce se regãsește a doua zi în ziare.

O știre difuzatã pe 5 noiembrie 2002 de agențía Mediafax, a fost preluatã și difuzatã a doua zi de mai multe cotidiane și posturi de radio.

<HeadStire : SĂHLEANU-SENTINȚĂ/ Pedepse blânde în cazul celor care au "ordonat" uciderea liderului sindical de la Tepro Iași.

SATU MARE, 5 nov (MEDIAFAX) – Investitorul ceh Frantisek Priplata și fostul director al societății Tepro Iași, Victor Bălan, au fost condamnați, marți, la câte șase ani de închisoare, magistrații apreciind că faptele lor intră sub incidența infracțiunii de instigare la lovituri cauzatoare de moarte în cazul uciderii fostului lider sindical de la Tepro, Virgil Săhleanu, și nu de instigare la omor calificat, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Concret, instanța Tribunalului Satu Mare a decis schimbarea încadrării juridice a faptelor celor doi din instigare la omor calificat – faptă pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 de ani – în instigare la lovituri cauzatoare de moarte – faptă pedepsită cu închisoarea de la cinci la 15 ani.

Totodată, instanța a decis condamnarea lui Priplata la patru ani de închisoare pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni și achitarea lui pentru înșelăciune, în legătură cu privatizarea societății Tepro Iași. Potrivit legii, Priplata, în prezent în libertate, va executa pedeapsa cea mai mare, respectiv șase ani de detenție.

Aceeași sentință a fost dată și în cazul Victor Bălan, fost director al societății Tepro.
Ioan Tofan, cel care i-a aplicat cinci lovituri de cuțit lui Virgil Săhleanu, a fost condamnat la 23 de ani de închisoare pentru omor calificat și la șapte ani de detenție pentru asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, el urmând să execute pedeapsa cea mai mare.

Cel de-la doilea agresor, Claudiu Irinel Bahner, a fost condamnat la 21 de ani de închisoare pentru omor calificat și la șapte ani de detenție pentru asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, el urmând să facă pedeapsa cea mai mare.
Sergiu Serbotei, fost director în cadrul FPS București, trimis în judecată pentru înșelăciune cu ocazia privatizării societății Tepro Iași, a fost achitat, instanța stabilind că nu se face vinovat de această acuzație.

De asemenea, Cătălin Ciubotariu, fost angajat al firmei de pază Protect, a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru instigare la lovituri cauzatoare de moarte – și în cazul lui fiind schimbată încadrarea juridică inițială, respectiv instigare la omor calificat – precum și la cinci ani de detenție pentru asociere în vederea săvîrșirii de infracțiuni.
Totodată, Nelu Viorel Vartolomei, fost angajat al firmei de pază Protect, a primit o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru instigare la lovituri cauzatoare de moarte și trei ani pentru asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Gelu Alexandru Spuna, fost angajat la firma de pază Protect, a fost condamnat la trei ani și șase luni de închisoare pentru favorizarea infractorulu, după ce și în cazul lui a fost schimbată încadrarea juridică din complicitate la omor calificat. El a fost achitat pentru fapta de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Valentin Blăniță, fost angajat al societății de pază Protect, a fost achitat pentru infracțiunea de complicitate la lovituri cauzatoare de moarte.

De asemenea, șapte dintre cei nouă inculpați (Frantisek Priplata, Victor Bălan, Cătălin Ciubotariu, Nelu Viorel Vartolomei, Gelu Alexandru Spuma, Ioan Tofan și Claudiu Irinel Bahner) sunt obligați să achite în solidar Spitalului Clinic Universitar Iași suma de 8.162.763 lei, reprezentînd despăgubiri civile.

Tot în solidar, cei șapte sînt obligați să-i achite văduvei lui Virgil Săhleanu suma de 150 de milioane de lei, reprezentând daune materiale și civile. Cei șapte inculpați trebuie să îi plătească, tot în solidar, fiicei lui Virgil Săhleanu, Alexandra, în vîrstă de 14 ani, suma de 150 de milioane de lei reprezentînd daune morale și o rentă lunară de 1,5 milioane calculată începând din data de 7 septembrie 2000 până la majorat.

Cei șapte sunt obligați, de asemenea, să plătească statului român 120 de milioane de lei reprezentând cheltuieli judiciare.

Văduva liderului sindical de la Tepro Iași, Marieta Săhleanu, a declarat, imediat după pronunțarea sentinței, că este mulțumită de sentință și că a avut, încă de la început, încredere în Justiție. Ea a precizat însă cã unele persoane, pe care nu a dorit să le nominalizeze, ar fi meritat pedepse mai mari.

Sentința va putea fi atacată cu apel, în termen de zece zile, la Curtea de Apel Oradea.
Avocații acuzaților de la firma de pază Protect au susținut că s-a încercat doar aplicarea unei corecții în cazul liderului sindical, și nicidecum uciderea lui.

Patru dintre inculpați au fost judecați în stare de arest, ei fiind încarcerați în Penitenciarul Satu Mare: Claudiu Bahna, Ioan Tofan, Cătălin Ciubotariu și Viorel Vartolomei. În stare de libertate au fost cercetați Frantisek Priplata, Victor Bălan, Gelu Spuna și Valentin Blăniță.

Liderul sindical Virgil Săhleanu a fost înjunghiat de doi agresori în dimineața de 7 septembrie 2000, perioadă în care aveau loc mișcări sindicale masive ca urmare a unor divergențe legate de privatizarea societății ieșene Tepro. Ulterior. Procurorii au stabilit că uciderea liderului sindical a fost "ordonată" de directorul firmei și de investitorul ceh>.

Ziarul "Național" din 6 Noiembrie 2000 a titrat pe prima paginã: “Justiția a decis: 76 de ani de pușcărie pentru asasinii lui Săhleanu”. În aceeași zi, „Evenimentul Zilei” anunța: “La Zdup, doar plevușca – peste 100 de ani de închisoare pentru ucigașii lui Săhleanu”.

Ambele publicații au optat pentru titluri incitante (suma anilor de închisoare la care au fost condamnați cei implicați în acest caz), dar se observã o inadvertențã. La prima vedere ar pãrea cã cineva a fãcut calculul greșit. Nu este chiar așa, numai cã "Evenimentul Zilei" a numãrat și anii de pușcãrie de la care au fost achitați unii acuzați care au de ispãșit mai multe pedepse, în timp ce "Național" s-a referit strict la pedepsele care vor fi executate. În nici unul din cazuri nu se poate vorbi despre o greșealã, numai cã un cititor care nu are acces la informații amãnunțite dar vede cele douã titluri poate ajunge cu ușurințã la concluzia cã "ceea ce se scrie la gazetã" nu este adevãrat. Nu s-ar fi lãmurit mai bine nici dacã ar fi ascultat știrile ProFm de la ora 8 din care reies doar reperele importante ale știrii (pe bunã dreptate, de altfel, având în vedere specificul jurnalului radiofonic):

"Cei doi asasini ai fostului lider sindical de la Tepro Iași, Virgil Sãhleanu, au fost condamnați la 23, respectiv 21 de ani de închisoare. În același caz – investitorul ceh Frantisek Priplata și fostul director al societãțíi Tepro, Victor Bãlan, au fost condamnațí la câte șase ani de detenție. Magistrații au apreciat cã faptele lor intrã sub incidența infracțiunii de instigare la lovituri cauzatoare de moarte".

3. Adevãrul nu este invincibil

Mass-media ocupã rolul de "tampon" între instituții și public, fiind, de altfel, sistemul de care au nevoie toate celelalte sisteme. Presiuni existã din ambele pãrți.

Interesele pot ajunge cu un pas (sau mai mulți) înaintea adevãrului. Teoretic, este recunoscut dreptul jurnalistului de a cãuta informații și de a exprima opinii, fãrã a fi îngrãdit de vreo autoritate (politicã, administrativã, economicã, juridicã etc.) diferitã de cea a deontologiei profesionale. Tot teoretic, "jurnaliștii sunt cei care decid ceea ce constituie o informație de interes, ceea ce trebuie publicat, cum trebuie abordat un subiect, în ce formã, stil și cu ce ton". Realitatea demonstreazã însã cã asupra presei acționeazã o mare diversitate de factori (de naturã politicã, economicã, legislativã, chiar psihologicã) care o influențeazã într-un fel sau altul și o deturneazã de la funcțía ei fundamentalã: cea informativã.

"Eu nu am fost un ziarist profesionist, care își vinde pana sa celui care plãtește mai bine și trebuie mereu sã mintã, pentru cã minciuna intrã în calificare sa profesionalã. Am fost un ziarist liber, care și-a menținut totdeauna consecvent opiniile și n-am fost nevoit sã-mi ascund convingerile mele profunde pentru a face plãcerea patronilor sau pentru a le fi complice", scria A.Gramsci. A fost unul dintre puținii care au reușit sã treacã peste toate obstacolele și presiunile pe care le presupune munca de jurnalist. Bani, cadouri, servicii, favoruri, faimã li se propun jurnaliștilor – mai devreme sau mai târziu în cariera lor – în schimbul difuzãrii unei informații eronate, unei laude bine plasate sau… în schimbul tãcerii. Acestea ar putea fi considerate și situațíi "fericite". Aceiași jurnaliști pot fi și amenințați – cu pierderea locului de muncã sau a statutului privilegiat, cu diverse persecuții sau cu defãimarea.

Dupã câtva timp petrecut în breaslã, orice ziarist realizeazã cã presa este liberã prin garanțiile acordate de Constituție, dar nu și independentã. Fãrã a face referire la presa subvenționatã de stat (radio-televiziunea națíonalã), presa privatã recurge tot mai des la artificii menite sã-i furnizeze susțíneri din partea statului. Cele mai multe îngrãdiri ale libertãții presei își au originea în dependențá financiarã. Cei care au banii dețín și puterea de decizie în privința a ceea ce se publicã. Publicul consumator nu poate suplini întotdeauna cerințele financiare ale mass-media, care poate fi astfel constrânsã sã se orienteze spre alți susținãtori – fie ei din sfera politicului, mari companii private sau fel de fel de organizațíi. Multe publicații, posturi de radio și televiziune apãrute dupã 1989 s-au dat bãtute în acestã luptã, unele au fost eliminate, iar altele au devenit protejatele anumitor grupuri de interese, care pot decide sponsorizãri, scutiri de taxe sau evitarea controalelor financiar-contabile la instituțiile mass-media. Totul are însã un preț – mediile de informare sunt condiționate sã prezinte informațíile, opiniile și chiar realitãțíle într-o luminã favorabilã sponsorului. Impasul financiar în bunã mãsurã a dictat instituțiilor de presã trecerea de partea celor aflați la putere. Elogiile aduse azi primului-ministru și criticile la adresa opozanților s-ar inversa imediat (fãrã a generaliza, însã) odatã cu inversarea puterii. Deși presa își susțíne și azi cu înverșunare independențá absolutã, este limpede pentru oricine cã cei mai importanțí agențí de control capabili sã exercite constrângeri sunt executivul, legislativul și justiția, alãturi de alte instituții politice. Ei sunt cei capabili sã obstrucțíoneze dreptul la informațíe, adesea nu mascat, ci chiar ajutațí de legile pe care le dau sau le susțín. Deși mass-media are dreptul sã spunã ceea ce crede cã trebuie spus, iar autoritãțile publice nu au dreptul sã se considere proprietari ai informației, statul clasificã anumite informații drept secrete , în afarã de cele care își justificã pe deplin catalogarea lor astfel. Legea Siguranței Naționale din 1991, de exemplu, definește "secretele de stat" și "securitatea naționalã" atât de confuz încât sã le ofere celor de la putere "justificãri pentru a sancționa (legal!) pe acei jurnaliști care s-ar aventura sã <atace> subiecte mai delicate, comițând așa-numitele delicte de presã" .

Pe de altã parte, în prezent se practicã versiunea modernã, "democraticã" a cenzurii. Explicația o dã Ignacio Ramonet: "Existã douã procedee majore: retenția, forma clasicã de informație zero și saturația, formã contemporanã din era comunicațíilor; în aceastã din urmã situație, ziaristul se prãbușește sub o avalanșã de date, de dosare mai mult sau mai puțin interesante, care îl mobilizeazã, îi ocupã timpul și, asemenea unei nade, îl distrag de la esențial. În plus, acest fapt îi încurajeazã lenea: el nu mai trebuie sã caute informația, care vine la el de-a gata". Știrea falsã și informația trunchiatã publicatã de un mijloc de informare în masã nu au însã drept responsabil pe autorul minciunii, ci pe ziaristul care a acreditat sau a îngãduit sã fie acreditat un neadevãr.

Dacã instituțía de presã este aservitã puterii sau, din contrã, este susținãtoarea opoziției, patronul are ultimul cuvânt în privința politicii editoriale. Jurnalistul este nevoit sã se integreze strategiei indicate, constrâns sã difuzeze numai opiniile conforme cu cele ale proprietarului media care, la rândul sãu, nu face altceva decât sã se supunã susținãtorilor lui. Pe aceste considerente capãtã din ce în ce mai mult teren autocenzura.

De cealaltã parte – publicul își exercitã propriile presiuni asupra presei. El este avid de informație, dar și de spectacol, de scandal, de picanterii. Prin urmare, "ceea ce oferã mass-media oamenilor nu mai este informația ca atare, nici comentarii la nesfârșit, ci un show mediatic, informație înfrãțitã cu elemente de spectacol" . Pentru un ziar sau un post de radio sau de televiziune, informația înseamnã marfã, care trebuie vândutã cât mai bine, la cât mai mulți cumprãrãtori. Mass-media intrã într-o competiție comercialã durã și permanentã, fapt pentru care prezintã informația-marfã ca pe o mixturã de elemente senzaționale, de chestiuni obiective și de spectaculozitate. Încã din secolul al XIX-lea, a început sã fie denunțat mercantilismul patronilor presei, ca și iresponsabilitatea ziariștilor, care ajung sã creadã – potrivit lui Honore de Balzac – cã "tot ceea ce este probabil este și adevãrat". Presa scrisã apeleazã la titluri șocante cu litere groase, colorate, la poze și caricaturi prin care scandalurile și faptele diverse sunt așezate în centrul atenției. În schimb, televiziunea exploateazã imaginile șoc, replicile scurte și tãioase, dezbaterile pe probleme la ordinea zilei, febra transmisiilor în direct. Toate elementele contribuie la prezentarea "agreabilã" a produsului. "Nici chiar știrile privitoare la catastrofe naturale sau la rãzboaie nu scapã acestei constrângeri", remarcã Guy Lochard și Henri Boyer, în "Comunicarea mediaticã". Șocul cuvintelor sau al imaginilor participã la "principiul plãcerii", cãruia îi este supus orice produs mediatic.

Piața informației constituie, înainte de toate, un mijloc de a obține profituri. "Am cumpãrat ziare ca sã fac bani, ca sã cumpãr mai multe ziare și sã fac mai mulți bani" – spunea, la un moment dat, magnatul american Roy Thompson. Cu cât sunt mai multe surse de venit, cu atât mai bine. Presa este vândutã și revândutã: partidelor politice, companiilor care-și plãtesc cu bani grei publicitatea și abia dupã aceea publicului care nu are întotdeauna parte de adevãr, dar obține mãcar spectacolul mediatic. Concurența și dorințá publicului de a afla cât mai repede sunt alte motive care determinã presa sã ținã cont mai puțín de exactitate. În octombrie 2002, când forțele ruse au decis sã intervinã pentru a-i elibera pe cei 800 de oameni ținuți ostatici într-un teatru din Moscova de un grup de rebeli ceceni, agențiile internațíonale care și-au trimis ziariștii la fața locului au relatat inițial cã operațiunea s-a soldat cu cel mult zece morțí din rândul prizonierilor. Informația a fost preluatã de toatã mass-media dar s-a dovedit a fi total eronatã. Numãrul victimelor a fost în realitate mult mai mare – peste o sutã.

Capitolul IV

NU CONTEAZĂ CE EȘTI, CONTEAZĂ CE PARI A FI

"Obiectivitatea absolutã, puritatea de cristal nu existã. Totul este selecție în mass-media și cine pretinde cã nu face decât alegeri obiective se înșealã. A situa știrea la începutul sau la sfârșitul telejurnalului sau pe trei coloane pe prima paginã a ziarului, a comenta o chestiune și nu alta, a numi o marcã, un produs, o persoanã și nu altele, înseamnã a opera o selecție care face imposibilã obiectivitatea".

Radioul, televiziunea și presa scrisã ocupã locuri diferite în privința informãrii (dezinformãrii) publicului, în funcție de audiența, rapiditatea, capacitatea de persuasiune și de seducțíe a publicului. Toate au la îndemânã câteva modalitãțí comune de "trișare". Mass-media supusã presiunilor devine un fel de "avocat al diavolului", ea aratã nu realitatea, ci o imagine a acesteia sau, altfel spus, "intenționalitatea comunicatorului se exprimã prin imaginea creatã despre evenimente. El nu poate falsifica realitatea, ci doar imaginea despre ea". Crearea și difuzarea unor imagini favorabile sau defavorabile constituie o preocupare majorã în realizarea unor scopuri și interese.

Presa și-a dezvoltat o gamã foarte largã de mijloace și procedee la care poate recurge atunci când trebuie sã rãspundã unor cerințe sau când, pur și simplu, intențíoneazã sã orienteze opinia publicã într-o anumitã direcțíe. Roberto Cisimo a studiat "presa ca parte din sistemele de manipulare cele mai active" și a identificat tehnicile principale folosite în mod curent. Selectarea știrilor este prima și cea mai facilã modalitate de manipulare. Fapte realmente importante ajung practic sã nu existe pentru cã nu se bucurã de mediatizare. Criteriile pe baza cãrora se opereazã alegerea pot avea un scop tendențios, pot servi anumite interese. Unele știri, deși de interes public, pot fi total excluse. În prezent, aproape toate instituțiile de presã au propriile subiecte dezavuate: orice s-ar întâmpla, nu se scrie sau nu se aude numele primarului X sau partidului Y în context negativ sau, din contrã, despre persoanele sau instituțiile în cauzã nu trebuie sã se audã nimic "de bine". O triere "la prima mânã" este operatã uneori de agențiile de presã cãrora le cad victime chiar instituțile de presã, beneficiarii lor.

Chiar dacã au pretențía obiectivitãții, agențiile sunt cele care stabilesc, câteodatã, ordinea de zi pentru celelalte canale mediatice.

Selecția evenimentelor este dublatã de o operațiune de ierarhizare. Aceasta poate fi apreciatã în presa scrisã dupã suprafața acordatã articolului, amplasarea sa sau dupã prezentarea graficã, menitã sã-l punã sau nu în valoare. În ceea ce privește radioul sau televiziunea, ierarhizarea se poate judeca dupã durata acordatã, momentul aparițíei și modul de tratare.

Odatã fãcutã selecțía, pasul urmãtor este acela de a tria anumite elemente ale mesajului inițial și optarea pentru omiterea altora: "omenirea minte prin omisiune și limbajul se bazeazã pe aceastã minciunã" (Georges Bataille).

Vorbind despre limbaj, acesta s-a dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente mijloace de manipulare, beneficiind de numeroase resurse care pot fi exploatate. Cu mult înainte de apariția comunicãrii de masã, termenul "retoricã" a fost folosit pentru a denota arta folosirii limbajului în scopul influențãrii judecãților și comportamentului altora.

S-a demonstrat existența unei "prejudecãți perceptive" la public, ceea ce psihologii americani numesc "primacy". Mihai Dinu a explicat tendința oamenilor de a vedea o ierarhie acolo unde nu este vorba decât despre o simplã enumerare: "Oamenii sunt înclinați sã valorizeze mai pozitiv o persoanã ale cãrei trãsãturi le sunt prezentate începând cu calitãțile decât pe una descrisã printr-o succesiune de caracteristici ce debuteazã cu defectele. Astfel, ne formãm o imagine mai favorabilã despre cineva caracterizat drept <<inteligent, harnic, voluntar, încãpãțânat și invidios>> decât despre un altul zugrãvit ca <<invidios, încãpãțânat, voluntar, harnic și inteligent>>. Efectul de <<primacy>> dominã modul în care receptãm știrile furnizate de presa scrisã și mai ales de cea audiovizualã, care ne poate manipula fãrã sã ne dãm seama" .

De o și mai mare sugestie și capacitate de manipulare (în cadrul manipulãrii semantice) se "bucurã" verbele, în special cele care atribuie cuiva o declarație. Una dintre primele lecții pe care le învațã un jurnalist este aceea cã "a spus" este verbul cel mai potrivit pentru o neutralitate absolutã. El nu este perfect sinonim nici mãcar cu "a declarat" sau "a afirmat”. Nu este greu de intuit cã atunci când se urmãrește altceva decât obiectivitatea, acest cuvânt nu este prea frecvent în actul de comunicare. "A insistat", "a susținut", "a mãrturisit", " a reamintit", "a atras atenția" sunt tot atâtea modalitãți de a lãuda sau denigra pe cineva. Cuvintele "a mãrturisit" și "a recunoscut" nu aratã doar cã o anume frazã a fost spusã, ci induce ideea cã cineva a fost obligat sã dezvãluie ceva ce nu a vrut sã spunã în acel moment, poate chiar ceva rușinos. "A admis" implicã, de asemenea, existența unei culpe, în timp ce "a pretins" sau "a susținut" înseamnã cã ziaristul nu împãrtãșește opinia celui care a fãcut declarația. Iar lista poate continua cu alte verbe plasate "cu grijã" acolo unde existã interesul ca publicul sã înțeleagã realitatea altfel decât este.

Tot limbajul pune la dispoziția celor interesați de manipularea opiniei publice calificative dintre cele mai nuanțate, folosite adesea cu sens peiorativ. Chiar și etichetarea unui politician drept PD-ist, PNL-ist sau PSD-ist este folositã pentru a evidențía nu o stare de fapt, ci o calitate care trebuie luatã în derâdere sau care explicã un fapt reprobabil sãvârșit de persoana respectivã. De exemplu "PRM-istul X – implicat într-un nou scandal". Așa cum observã David Randall, "un om considerat de cineva un luptãtor pentru libertate este considerat terorist de altcineva (…) O acțiune a autoritãțílor împotriva unui grup de persoane este, în funcție de punctul dumneavoastrã de vedere, o <<cruciadã>> sau o <<vânãtoare de vrãjitoare>>. Cei cu care sunteți de acord fac <<greșeli>> sau <<erori>>, cei pe care îi combateți comit <<boacãne>> sau <<gafe>>. Demonstranțíi pe care îi dezaprobați sunt o <<adunãturã>>, alții constituie o <<mulțime>>. Iar oamenii pot fi <<disidenți>> sau <<golani>> și așa mai departe".

Etichetãrile nu au deci cãutare numai în domeniul politic, ci și atunci când mesajul informațional se referã la anumite categorii de persoane: infractori, cetãțeni români de altã etnie, mai ales rromi (dar de multe ori și maghiari) etc. Utilizarea unor sintagme, și nu a altora, depinde, în bunã mãsurã, de prejudecãțile sau cerințele de care trebuie sã ținã seama un jurnalist atunci când obiectivitatea cade pe planul al doilea.

Agenția de Monitorizare a Presei a realizat un studiu, în perioada februarie – august 2001, care a avut ca scop diagnosticarea imaginii minorității roma așa cum a fost reflectată, în intervalul respectiv, de media românească.

Au fost monitorizate 5 cotidiane naționale (Adevărul, Ziua, România Liberă, Evenimentul Zilei si Național) și unul local (Libertatea). Rromii (categoria analizatã) au fost denumiți actori, iar analiza de conținut a articolelor identificate a fost realizată utilizându-se o serie de parametri:

-frecvența prezentării acțiunilor pozitive/negative exercitate de rromi;

-tipul evenimentelor raportate: evenimente conflictuale – acelea care implicã unul sau mai mulți actori aflați în probleme contradictorii; evenimente neconflictuale – prezintã prestația unui actor care nu mai influențează pe nimeni altcineva (comportament pozitiv al actorului, împlinirea unor așteptări);

-stilul relatãrii jurnalistice fațã de actor. Poate fi: pozitiv – ziaristul are atitudine favorabilã actorului; neutru – articolul conține informație netendențioasă; negativ – ziaristul manifestă o atitudine împotriva actorului. Tendențiozitatea jurnalistului a fost identificată urmãrind în cadrul articolului densitatea sintagmelor verbale care transmit atitudinea sa față de actor și care nu rãspund celor 5 întrebãri relevante pentru un articol de informare: unde, ce, când, cine, de ce, cum. Au fost semnalate, de asemenea, și cazurile in care menționarea etniei în cadrul articolului nu aduce un plus de informație.

Numărul de articole in care apare explicit actorul rromi este de 184 (41,35%) din totalul de 343. În celelalte articole se fac referiri indirecte la etnie.

Referitor la tipul evenimentelor relatate, predominante sunt cele conflictuale (57,14%), fațã de cele neconflictuale (42,86%). În privința naturii conflictuale, rezultatele indică dominanța conflictelor de natură criminală (31,46%) și a celor de natură economică (17,65%).

Corelat cu predominanța evenimentelor conflictuale criminale se află și tipul de acțiune exercitată de rromi. Se observã o prezență majoritară a acțiunilor negative (71, 00%) și doar 29,00% acțiuni pozitive (tabel 1).

Tabel 1

Sursa:Agenția de Monitorizare a presei

Tendențiozitatea negativă față de actorul principal – rromi – este de 31,78% din totalul referirilor. Atitudine pozitivă față de rromi nu apare decât în 2,04% din cazuri. Pe lângă actorul principal, apar o serie de alți actori semnificativi: români – 8,76%, polițiști – 6,63%, Guvern – 4,72%.

Pe de altã parte, articolele analizate conțin 14 stereotipuri, dintre care 11 au conotație negativă: lebedele din Viena, țigan infractor, țigan violent, abandon școlar, țigani afaceriști, natalitate mare, țigani murdari, mafie țigănească, analfabeți, lege țigănească, cerșetori. 3 au conotație pozitivă sau neutră: țigani săraci, tradiționalism (sau tradiții și obiceiuri) și țigani fără ocupație.

Ziarele care practică un discurs impregnat de atitudine negativă față de rromi sunt Evenimentul Zilei cu 41,67%, Libertatea cu 35,37% si România Liberă cu 34,21%. Ziarul cel mai puțin tendențios negativ, cu 17,31%, este cotidianul Ziua.

În tabelul 2 se observă că existã ziare precum Evenimentul Zilei, Libertatea si România Liberă care relatează mai mult evenimente conflictuale si ziare în care domină evenimentele neconflictuale, precum Naționalul.

Tabelul 2 – Evenimente conflictuale vs. evenimente neconflictuale

Sursa: Agenția de Monitorizare a presei

Față de natura conflictului, ziarele care promovează cu o insistență mai mare evenimentele de natură criminală sunt: Naționalul – 43,75%, România Liberă – 35,29% și Libertatea cu 31,96%. Majoritatea acțiunilor realizate de rromi și relatate in ziarele analizate sunt negative. Astfel, în România Liberă sunt prezente 85,71% acțiuni negative, urmat de Adevărul și Național, în timp ce acțiunile pozitive cu privire la rromi sunt relatate în Ziua și Evenimentul Zilei.

Cercetarea a mai urmãrit și asocierea actorilor care aparțin minorității rrome cu alte cuvinte (substantive, adjective, verbe). Cel mai adesea, în articole sunt utilizate cuvintele sau sintagmele: agresiv, amenințãri, antecedente penale, arme albe, arsenal, asediu, atac armat, balabustã, baroni, bãtaie, bãtãtuș, bâtã, cãmãtari, cãpetenie, cioroi, clanuri, cocalari, cocioabe, colorat, conflicte sângeroase, cuțite, furci, furturi, gealați, hoțí, încãierare, închiși la culoare, individ tuciuriu, infractori, înjunghiat, înjurãturi, jaf, lupte de stradã, mafie, matahale, pari, pești, piranda, puradei, rãzbunãri, reglãri de conturi, sãbii, șantaj, scandal, scuipat, spãrgãtori, stabor, șuți, tâlhari, tãrãboi, teroare, topoare, traficanți, violențã.

Verbele cel mai frecvent folosite în aceste articole sunt: a amenința, a arunca, a asedia, a ataca, a bate, a buzunãri, a cãra palme, a cerși, a da o spargere, a demola, a devasta, a distruge, a deposeda de bunuri, a forța intrarea, a fura, a înjunghia, a înjura, a intra cu forța, a lovi cu pumnii/pietre, a lua la bãtaie, a nãvãli, a prãda, a pune cuțitul la gât, a sechestra, a sparge locuințe, a sustrage, a tãbãrî, a tãia gâtul, a ucide.

Caracterizarea ziarelor

Cotidianul Adevărul păstrează un echilibru in privința raportului de evenimente conflictuale-neconflictuale. Natura conflictului este preponderent economică. Stereotipul dominant este "țigani violenți".

În Libertatea evenimentele sunt conflictuale. Este ziarul cu cea mai scăzută tendință pozitivă 1,22% și o frecvență ridicată a articolelor referitoare la acțiunile negative exercitate de rromi. Articolele sunt insoțite in general de fotografii care surprind etnia in ipostaze agresive. Stereotipurile dominante sunt "țigani infractori"și "țigani violenți". Pagina 3, de eveniment, este, practic, dedicată rromilor, iar articolele folosesc frecvent mențiuni inutile la adresa etniei.

Ziarul Ziua prezintă acțiuni pozitive exercitate de romi intr-un procentaj de 32,50%. Unul dintre stereotipurile utilizate în mod frecvent este cel de "abandon școlar" și "mafie țigănească". Pagina 16 (ultima) este locul unde se întâlnesc cel mai frecvent articole referitoare la rromi.

Ziarul Național relatează cele mai multe conflicte de natură criminală, 43,75%; nu apare nici un articol pozitiv la adresa acestei etnii, tendința ziarului fiind pronunțat negativă. Stereotipul dominant este "țigan violent". De remarcat existența unei rubrici speciale, redactată de un ziarist sub pseudonimul Tache, care se ocupă in special de lumea interlopă bucureșteană.

Ziarul România Liberă se distinge prin procentul cel mai ridicat al prezentãrii acțiunilor negative exercitate de rromi – 85,71%. Stereotipul cel mai frecvent este "țigan violent".

Evenimentul Zilei are cele mai multe articole in care tipul acțiunii exercitate de rromi este pozitivă, 38,78%. Pe de altă parte, stereotipul cel mai frecvent este "țigan infractor".

Concluzii

Mass-media românească este in general tendențiosă cu privire la etnia rromă, articolele fiind în majoritate conflictuale, natura conflictului este criminală și economică iar tipul acțiunii exercitate de romi este preponderent negativ. Din cuvintele prin care sunt identificați romii în articolele analizate iese în evidență o trăsatură dominantă a imaginii romilor așa cum este prezentată de ziare – agresivitatea.

CAPITOLUL IV

Totul este iluzie

1. Fiecare pe calea lui

Deși îi revine sarcina de a pãstra un echilibru în procesul comunicãrii de masã, presa scrisã este acuzatã cel mai adesea de situãri de o parte sau de alta a baricadei (politice, de cele mai multe ori). Deși își proclamã obiectivitatea și echidistanța, cititorii fideli ai unui ziar ajung sã cunoascã foarte bine orientarea publicației respective. Din pãcate, partizanatul nu își face simțitã prezența numai în articolele de opinie, editoriale, comentarii, puncte de vedere, ci și în articolele care s-ar dori de informare. Ca și celelalte mijloace de informare în masã, presa scrisã își poate pune în aplicare intenția de influențare a publicului din chiar primii pași în crearea numãrului de ziar: selectarea și plasarea știrilor în spațiul tipografic; eliminarea sau minimalizarea unor evenimente importante și ridicarea unor întâmplãri banale la rangul de eveniment. Procedeul este foarte simplu; David Randall l-a exemplificat în "Jurnalistul Universal" pentru a evidenția nu scopul, ci mecanismul: "arta de a transforma banalul în extraordinar. Aceastã șmecherie jurnalisticã de efect este de regulã realizatã prin eludarea contextului, așa cum a fãcut, la începutul anilor 1980, editorul ziarului <<New York Daily Post>>, care, pentru a umple prima paginã a publicației într-o zi în care nu se întâmpla nimic îndeajuns de spectaculos, le-a cerut reporterilor sã culeagã detalii despre toate delictele, grave sau nu, comise în oraș și apoi le-a grupat într-un singur articol plin de tensiune, sub titlul: <<Violențã pe srãzile orașului nostru>>". E lesne de înțeles cã aceastã modalitate de inducere în eroare "prinde" și în radio sau televiziune.

Titlurile sunt însã elemente-cheie pentru știrile care rãmân în cursã. Sugestia titlurilor, caracterele cu care sunt culese reprezintã opțiunea publicației (în funcție de interese). Se spune cã titlurile vând ziarul, dar nu este tot atât de adevãrat cã articolele în sine sunt la fel de spectaculoase pe cât sunt anunțate. "Obipaectivitatea și calitatea informației difuzate de presã pornește, indiscutabil, de la formularea – cu ipact major asupra publicului – a titlurilor care precedã informația concretã, de la așezarea în paginã, de la repartizarea pe pagini a titlurilor de articole, inclusiv de la alegerea caracterelor tipografice care pot capta atenția cititorului" (Petre Livius Bercea – "Titlurile în presã" în "Realitatea bãnãțeanã"). Titlurile care folosesc jocuri de cuvinte sau de litere sunt acum la mare cãutare. "Pentru primii 100 de bogați ai țãrii, topul scuzã mijloacele" se remarcã pe prima paginã a sãptãmânalului "Academia Cațavencu"; referirea este la topul celor mai bogați români (publicat în "Capital"), care au agonisit sume fabuloase pe cãi nu tocmai oneste.

Fotografiile și comentariile care le pot fi atribuite sunt un alt atu al presei scrise. Acestea pot crea o imagine favorabilã sau, dimpotrivã, nefavorabilã, asupra unei persoane sau a unui eveniment. Chiar și atunci când nu sunt însoțite de un text explicativ, fotografiile pot avea un impact major. Este de ajuns ca un personaj "protejat" al publicației sã fie înfãțișat în mijlocul unei mulțimi care-l aplaudã în timp ce un altul, un parlamentar din tagma "antipatizaților", de exemplu, sã fie prezent, pe aceeași paginã, într-o posturã jenantã (cele mai frecvente fotografii de acest gen îi prezintã pe aleșii poporului cãscând sau dormind de-a binelea în timpul ședințelor parlamentare).

În fine, un alt mijloc de a "împinge" cititorii înspre o pãrere sau alta este unghiul de abordare. Din ce perspectivã va fi scris articolul și ce anume va fi scos în evidențã este iar o opțiune care aparține jurnalistului sau publicației. Practica aratã cã aceleași informații pot fi prezentate în multiple feluri și pot induce tot atâtea impresii. În funcție de simpatii și antipatii, douã ziare pot oferi publicului douã variante diferite ale unui singur adevãr:

1) "Primarul Bucureșiului, Traian Bãsescu, a reușit sã obținã un credit de 220 de milioane de dolari de la Banca Europeanã de Investiții, bani pe care intenționeazã sã îi foloseascã pentru repararea strãzilor și realizarea unor parcãri subterane în zona Gãrii de Nord și în centrul orașului, dupã modelul marilor capitale europene. Primarii de sector se opun însã cu înverșunare proiectului și vor sã facã tot posibilul ca sã-i atragã pe bucureșteni de partea lor. Ei și-au trimis deja acoliții în unele zone pentru a începe sã completeze chestionare."

2) "Primarii de sector vor pãrerea bucureștenilor în privința proiectelor ce ar trebui realizate cu creditul, în valoare de 220 de milioane de dolari, acordat de Banca Europeanã de Investiții. Ei afirmã cã banii vor fi cheltuiți de primarul general pentru altceva decât este urgentã nevoie în Capitalã. Bãsescu vrea parcare subteranã în timp ce edilii de sector au aflat cã bucureștenii își doresc, de fapt, contorizarea apei calde și a cãldurii, la fiecare scarã de bloc. Angajațíi primãriilor vor merge pe la casele oamenilor și îi vor ruga sã completeze chestionare referitoare la proiectele necesare în București".

"Tema interviului precede alegerea persoanei!" spune o regulã a jurnalismului. Interviurile care își gãsesc loc în paginile ziarelor ar trebui sã aibã o strânsã legãturã cu interesele de moment ale publicului. Este însã doar o regulã, menitã – ca multe altele – sã fie încãlcatã atunci când la mijloc sunt interese. Au devenit deja banale interviurile care apar în cotidiane fãrã un motiv anume, luate unor persoane (în majoritatea cazurilor – oameni politici) aflate în crizã de publicitate. Întrebãri "cumințí" și rãspunsuri prefabricate doar pentru a omagia bunãtatea, inteligența și competența intervievatului au menirea de a face sã-și mai revinã cota de popularitate a celui în cauzã. La polul opus se aflã interviurile menite sã reducã numãrul pãrerilor bune despre un anumit personaj, iar un loc cu totul aparte în peisajul publicistic românesc aparține interviurilor neconvenționale, realizate, de ani buni, de Eugen Istodor pentru sãptãmânalul "Academia Cațavencu". Interviurile care "au fost adevãrate, sunt reale și vor fi autentice" nu au, fãrã doar și poate, intenția de a manipula sau a "forța" adevãrul, ci mai degrabã au scopul de a evidențía realitatea ținutã ascunsã cu strãșnicie, prin multe cazne și tertipuri, de unii politicieni. Dincolo de zâmbetele provocate, interviurile înfãțișeazã, trist, niște politicieni care-și dau – fãrã mãcar sã realizeze – arama pe fațã. Ar fi nedrept sã fie selectate (imposibil altfel decât subiectiv) – pentru a fi date drept exemple – anumite rãspunsuri ale politicienilor. Esențial este cã toți cei intervievațí și-au trãdat, mãcar o datã pe parcursul discuției, o laturã a personalitãții pe care au încercat din rãsputeri sã o mascheze.

Modelul interviurilor lui Eugen Istodor este bun mai ales pentru a ridica moralul celor care se cred în permanențã victime ale manipulãrii presei. Oriunde în lume existã și jurnaliști temerari, care nu se lasã convinși sã-și înșele cititorii. De pildã, o modã destul de rãspânditã în anii ’60 și ’70 printre jurnaliștii din Occident, în timpul unor conflicte despre care puterea nu vroia sã se afle nimic, fãcea ca ziarele sã publice pagini goale în locul articolelor pe care cenzura le interzisese. Deși nu scriau nimic, publicul putea "citi" în locurile albe mai mult decât în orice articol.

Catalogat ca un mijloc de informare în masã agresiv, pentru cã mesajul vine de cele mai multe ori "nechemat" (receptorul nu își propune neapãrat sã se informeze, ca atunci când, de exemplu, cumpãrã un ziar), radioul se distinge de "rudele" lui din mass-media (presa scrisã sau televiziunea) prin puterea de a concentra mesajele exclusiv în sunet. Informațiile difuzate pe acest canal au caracteristici aparte dar, deopotrivã cu celelalte canale, capacitatea de a crea reprezentãri ale realitãții și de a influența. Impresia veridicitãții, atât de mult cãutatã, nu are la dispoziție altã cale (ca fotografia în presa scrisã sau imaginea în mișcare, în plus însoțitã de sunet, în cazul televiziunii) decât tot sunetul. Protagoniștii știrilor (persoane publice sau oameni implicați la un moment dat într-un eveniment) se fac auziți ei înșiși. Chiar și așa, însã, ar fi o naivitate sã credem cã în cazul declarațiilor difuzate ca atare nu se pot opera modificãri. Nu multor jurnaliști (și nu este vorba numai despre cei care lucreazã într-un post de radio) le este strãinã scoaterea din context a unor afirmații – voluntar sau involuntar.

O mare putere de sugestie o au – mai ales în cazul știrilor prezentate la radio – cifrele, numerele și aproximãrile lor. Numai un jurnalist total neexperimentat nu știe cã "aproape 60" nu este totuna cu "peste 50". O variantã sau alta va avea câștig de cauzã nu întotdeauna în funcție de cât de apropiatã este de realitate, ci și în funcție de înțelesul pe care editorul (din interese care nu vor fi cunoscute publicului) vrea sã îl impunã.

Dacã în presa scrisã ziaristul nu poate face mai mult decât sã dea o orientare știrii prin cuvintele folosite, în radio cheia se aflã la prezentatorul de știri. Editorul și crainicul sunt adesea una și aceeași persoanã care deține "pâinea și cuțitul". Redactarea într-un anumit stil aluziv sau cât se poate de sugestiv se bazeazã tocmai pe specificitatea canalului de difuzare. Ascultãtorii își formeazã propriile imagini în funcție de ce aud dar fãrã îndoialã cã pot fi ajutați prin folosirea unor cuvinte "sensibilizatoare". În timpul campaniei declanșate de primarul general al capitalei, Traian Bãsescu, pentru prinderea și eutanasierea câinilor vagabonzi din București, Radio Total a adoptat – nedeclarat – în buletinele de știri, o tacticã menitã sã-i convingã pe ascultãtori de cruzimea operațiunii. Au fost difuzate toate punctele de vedere ale asociațiilor pentru protecția animalelor, buletinele informative debutau, de regulã, cu știri negative despre mersul campaniei, adesea existau inserturi de voce cu declarații ale bucureștenilor revoltați de aceastã mãsurã. Știrile citite de crainic nu întrebuințau aroape niciodatã cuvintele "câini", "vagabonzi", "eutanasiați", ci "cãței", "fãrã stãpân", "omorâți", "uciși".

În cazul în care redactarea are în vedere o anumitã tentã care trebuie datã știrii, scopul este doar pe jumãtate atins dacã acțiunea nu este dublatã de o "interpretare" adecvatã. Topica, intonația, tonalitatea, accentuarea anumitor cuvinte sunt fațete ale deteriorãrii conținutului în sensul dorit de emițãtor. Vocea "cititorului de știri" devine purtãtoare a prejudecãților și convingerilor lui.

Televiziunea este, dintre toate, media cea mai râvnitã de grupurile de interese pentru cã dispune de cele mai multe mijloace de a crea un "fals". Lupta pentru aparițiile televizate a devenit mai acerbã – orice persoanã publicã este conștientã cã fãrã susținerea acestui suport se va pierde în anonimat. Credința cã nu este important ce se spune despre tine atâta vreme cât se spune ceva, deci te afli în centrul atenției, încã mai stãruie. Cine apare frecvent pe ecran – cu bune sau rele – se transformã, fãrã doar și poate, în "personalitate". Pe de altã parte, din nevoia de evenimente și de vedete, televiziunea are tendința sã le fabrice – când acestea nu existã – sau sã dilate proporțiile și semnificația celor existente.

Imaginea de televiziune, oricât ar fi de asemãnãtoare cu realitatea, este totuși o imagine "procesatã", completatã cu elemente create artificial.

Documentul vizual este credibil mai mult decât oricare altul. "Am vãzut cu ochii mei" este argumentul pe care îl aduce un telespectator în fața neîncrederii unei alte persoane care nu a urmãrit imaginile pe micul ecran. Un astfel de exemplu de manipulare prin televiziune (cu titlu de experiment) a fost dat pe 5 februarie 1990 de televiziunea italianã RAI 2, cu ajutorul prezentatorului Giani Minoli. Acesta a anunțat difuzarea unui document de o importanțã majorã: mãrturisirile unui judecãtor care declarase cã trucase rezultatele referendumului din 1946, permițând astfel Italiei sã aboleascã monarhia și sã devinã republicã. La sfârșitul programului, când toți cei ce urmãriserã la televizor materialul erau convinși de veridicitatea lui, Minoli a dezvãluit înșelãtoria: judecãtorul era doar un actor, documentele vechi fuseserã special create pentru aceastã farsã, iar cei implicați, niște figuranți, fuseserã filmați în studio, alb-negru. Giani Minoli a lansat avertismentul: "Am vrut sã arãtãm cum poate fi manipulatã informația televizatã. Trebuie sã învãțãm sã ne ferim de televiziune și de imaginile pe care ni le prezintã ea". Profesioniștii (!?) din televiziuni au ajuns sã se teamã tot mai mult de real, de latura lui brutã, ajungând la concluzia cã falsul este mult mai estetic și se preteazã mai bine la punerea în scenã. Ziaristul André Gazut, realizator al emisiunii "Temps présent" la Televiziunea elvețianã, a povestit, în lucrarea "Rãzboaie și televiziune" cum a fost regizatã, în iunie 1984, comemorarea debarcãrii aliaților în Normandia cu participarea președintelui american Ronald Reagan. Totul a fost studiat: "alegerea orei în funcție de mareea înaltã, poziția soarelui, trecerea unui crucișãtor în fundal. Scopul: ca simbolistica doritã sã aparã în imagine, indiferent de focalizarea obiectivelor folosite de ziariști".

Transmisiunile în direct creeazã, mai mult decât orice altceva, iluzia de adevãr. În timpul rãzboiului din Iraq de anul trecut marile televiziuni internaționale (CNN, Euronews, BBC si posturile arabe) dar și televiziunile din România (PROTV, Realitatea TV, Antena 1, etc) au declarat cã aratã rãzboiul în direct. Intenția fiind de a-și ține în permanențã publicul "în prizã" au realizat atât de multe transmisiuni de la locul confruntãrii încât toatã lumea a fost convinsã cã vede rãzboiul. În fapt, mai ales la începutul războuilui, din cauza ministerului public din Iraq care avea foarte multi informatori, imaginile difuzate mascau involuntar niște omisiuni, iar unele erau de-a dreptul false.

Un exemplu de știri contradictorii sunt cele din 1 aprilie 2003, când agenția de presă AFP introducea în fluxul de știri, preluat și de Mediafax informatii cu privire la război, dar cu surse diferite de informare. Se constată că într-una dintre știri armata coaliției era cea care bombarda Bagdadul, iar în cea de –a doua armata americano-britanică suferise mari pierderi și fusese în repetate rânduri atacată.

<MEDIAFAX GENERAL -1 aprilie 2003 ora 8

Cel puțin zece rachete au fost lansate, luni seara, asupra Bagdadului, douã dintre acestea lovind direct complexul prezidențial al Palatului Republicii, potrivit corespondenților AFP prezenți în capitala irakiană. Un nor de fum negru s-a ridicat deasupra complexului, situat pe unul dintre malurile fluviului Tigru. Atacul s-a produs la ora 19.30 GMT (22.30 ora României).

Explozii puternice s-au auzit în diferite locuri din centrul capitalei, iar ambulanțele s-au îndreptat rapid spre zonele atinse de bombele lansate de aliați.

Periferia Bagdadului a fost în cursul serii ținta unor bombardamente intense.>

<Titlu știre: Irakul afirmã cã cel puțin 54 de soldați aliați au fost uciși în 24 de ore

MEDIAFAX GENERAL 1 aprilie 2003 ora 8

Head: Un purtãtor de cuvînt militar irakian a afirmat, luni, cã cel puțin 54 de soldați americani sau britanici au fost uciși în lupte în ultimele 24 de ore, în special în sudul Irakului, relatează AFP.

Într-un comunicat citit la postul irakian de televiziune, purtătorul de cuvînt a declarat că 54 de membri ai coaliției anglo-americane au fost uciși în luptele din împrejurimile localităților Abi Khasib, Al-Zubair, Bahila și Talha, în regiunea Basra (sud).

Alți soldați americani și britanici, al cãror numãr nu a fost precizat, au fost omorîți în timpul atacurilor irakiane în alte regiuni ale țãrii, potrivit purtãtorului de cuvînt.

Ministrul irakian al Informațiilor, Mohamed Said Al-Sahhaf precizase cã au fost uciși 43 de soldați americani și britanici în ultimele 36 de ore.

De asemenea, "inamicul" a pierdut, în ultimele 24 de ore, în total 13 tancuri, 19 blindate pentru transportul trupelor, patru elicoptere, dintre care două Apache, și un avion fără pilot, potrivit purtătorului de cuvînt.>

Puterile politice au înțeles foarte bine aplecarea televiziunilor cãtre conflictele de proporții și au profitat, de nenumãrate ori, din plin: au alimentat canalele TV cu mai multe informații decât era nevoie despre un eveniment aflat în plinã desfãșurare aflat în atenția a milioane de telespectatori pentru a putea declanșa în voie sau pentru a ascunde un alt conflict: "Statele Unite au profitat de emoția planetarã provocatã de <<revoluția>> românã din decembrie 1989 ca sã invadeze, la aceeași datã, Republica Panama; Moscova s-a folosit de rãzboiul din Golf ca sã încerce sã-și rezolve discret problemele baltice și ca sã-l scoatã din Germania pe Eric Honecker (fostul dictator din RDG); guvernul israelian a exploatat atacurile criminale ale Scud-urilor irakiene, în 1991, ca sã reprime într-un mod și mai radical populațiile civile palestiniene din Cisiordania și Gaza: Clinton a încercat sã deturneze atenția mijloacelor de informare de la problemele sale personale cu Monica Lewinsky, realimentând în mod artificial tensiunile militare în regiunea Golfului din primãvara 1998, apoi bombardând Sudanul și Afganistanul în august și relansând, în decembrie, conflictul împotriva Bagdadului" (Ignacio Ramonet – "Tirania comunicãrii").

Televiziunea vehiculeazã cel mai persuasiv tip de mesaj comunicat în masã, în bunã mãsurã pentru cã se adreseazã afectivitãții publicului, afectele fiind, în sine, stãri favorabile manipulãrii.

În "Fenomenul Televiziune", Ion Bucheru a realizat o trecere în revistã a procedeelor utilizate pentru crearea unui mesaj manipulator:

Încadrarea tendențioasã a imaginii (ascunderea sau exagerarea proporțiilor unei manifestațíi, de exemplu, prin încadraturã, și mișcare de aparat) pentru apermite comentariului din off – pe falsul deja creat prin imagine – o informație inexactã.

Folosirea tendențioasã (flatantã sau distorsionantã pânã la caricaturizare și compromitere) a unghiulațíei, încadraturii , luminii și mai ales a obiectivelor cu efecte speciale (ex: tip <<ochi de pește>>).

Folosirea posibilitãților montajului: în loc de eliminare prin montaj a neesențialului, redundanței, <<bâlbelor>>, dublelor neinteresante sau rebuturilor tehnice, se eliminã elemente esențiale, definitorii – exact acelea care contrazic ideea autorului emisiunii; afirmația se transformã în negație și invers – e suficientã <<ciupirea>> din imagine și sunet a unui <<nu>> plasat la începutul frazei de cãtre un vorbitor (în loc de <<nu știu cine a fãcut…>>, în emisiune apare <<știu cine a fãcut…>>); prezentarea unei imagini filmate într-un loc, ca aparținând altor evenimente, din alt spațiu geografic decât cel real (BBC a prezentat, de exemplu, cadre cu acțiuni stradale devastatoare filmate la Sofia, atribuindu-le – prin comentariu – Bucureștiului); mixaj defectuos, realizat în mod intenționat astfel – prin acest procedeu, o voce care pe banda inițialã se aude perfect, dar afirmã lucruri neconvenabile autorului de mesaj, este acoperitã de zgomot de fond pânã la neinteligibil.

Folosirea unor elemente (procedee) incongruente sau incompatibileîn alcãtuirea mesajului tocmai pentru ca sinteza sã nu se producã: astfel, sunetul și imaginea se contrazic, se opun, iar senzația de non-organicitate compromite produsul final.

Manipularea numai prin text – pe un fond de imagine corect filmatã și montatã, textul afirmã sau insinueazã neadevãruri despre cauzele sau consecințele unui fenomen, "umflând" artificial sau minimalizând cauze și efecte, creând false relații de cauzalitate cu intenția de a compromite persoane, instituții, grupãri politice, state etc.

Manipularea prin paginație – un eveniment de prim rang este împins spre sfârșitul unei emisiuni informative, în timp ce fapte minore, dar convenabile autorului de mesaj, sunt paginate în deschiderea sau în primul tronson al emisiunii.

Manipularea prin omisiune – <conspirația tãcerii> unui post sau mai multor posturi în fața unui eveniment, fenomen, persoanã, partid etc., ocolirea premeditatã și refuzul punctual sau prelungit de reflectare a unei anumite realitãți este una dintre cele mai perfide și eficiente modalitãți de manipulare.

Revenind la ceea ce Ion Bucheru numește "manipulare prin text" se poate adãuga faptul cã acel comentariu din off povestește, practic, ceea ce trebuie vãzut. Chris Marker a demonstrat, în "Scrisoare din Siberia", dominația comentariului asupra imaginilor. El a fãcut un experiment în care aceleași imagini au fost comentate în trei feluri – pozitiv, negativ și neutru – iar concluzia a fost cã sensul pe care telespectatorul l-a dat imaginilor a fost impus de comentariu. Nu este, însã, mai puțin adevãrat cã, în unele cazuri, greutatea cuvintelor nu se comparã cu șocul imaginilor, așa cum afirmã experții în comunicare: "atunci când este puternicã, imaginea anuleazã sunetul și ochiul este mai important decât urechea".

Oricât de multe modalitãți de manipulare ar avea televiziunea, mesajul difuzat pe acest canal nu poate trece peste un mare "dezavantaj": tocmai imaginea poate da de gol minciuna unui personaj prezentat voit într-o luminã favorabilã, prin limbajul non-verbal. Acesta este tipul de comunicare care poate manipula cel mai puțin – nu trebuie sã fii un om experimentat, poți chiar sã nu fii în stare sã exprimi sau sã explici o anumitã senzație pe care ți-o creeazã altcineva despre care ești convins cã nu spune adevãrul, în ciuda a ceea ce susține prin vorbe.

"Exprimãrile non-verbale – spune Eugenia Grosu Popescu în " Jurnalism TV, Specificul telegenic" – anuleazã spusele sau pretențiile îmbrãcate în haina cuvântului rostit". Nenumãrate studii pe aceastã temã i-a împins pe cercetãtori sã tragã concluzia cã "prin gesturi, ținutã, poziție (…) se realizeazã o cantitate mai mare de comunicãri interumane decât pe orice altã cale". Și, paradoxal, în timp ce la semenii sãi poate distinge neconcordanța dintre cuvintele rostite și gesturi, omul este rareori conștient de faptul cã propriile gesturi pot transmite o anumitã poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu totul altceva. Allan Pease atrage atenția asupra gesturilor unei persoane care încearcã sãascundã o afirmație înșelãtoare: "Acoperirea gurii face parte din puținele gesturi ale adulților, care sunt tot atât de evidente ca și gesturile copiilor. Mâna acoperã gura, degetul mare apasã obrazul, în timp ce creierul trimite subconștient comenzi mâinii sã încerce sã opreascã cuvintele mincinoase care se pronunțã. Uneori doar câteva degete sau pumnul strâns acoperã gura, dar înțelesul gestului rãmâne același".

Poate cã nu toți oamenii își dau seama cã televiziunea nu este "inocentã", poate cã unii privesc la televizor doar pentru a avea subiecte de conversație și pentru a avea pe cine sã critice. Cei mai mulți conștientizeazã cã lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, dar se lasã în continuare „cuceriți” de mesajul televizat.

2.Campaniile electorale, sondajele de opinie și presa

Cu precãdere în campaniile electorale, mass-media are un rol decisiv în orientarea politicã a opiniei publice pentru cã, mai ales în aceste circumstanțe, ea devine unealta indispensabilã a actorilor politici: "pentru a fi cunoscute de milioanele de oameni care alcãtuiesc electoratul și creeazã opinia publicã, gesturile și mesajele verbale ale oamenilor politici trebuie sã fie intens mediatizate". Presa scrisã, radioul și televiziunea devin scene pentru "duelurile" aspiranților la putere și suporturi pentru "discursuri, declarații, interviuri, sloganuri, evocãri, promisiuni, angajamente, atacuri la adresa adversarilor politici". Consilieri, partide politice și candidați încearcã – pe ultima sutã de metri- sã retușeze imagini pentru a le "vinde" electoratului prin intermediul mijloacelor de informare în masã. Acestea ajung sã gãzduiascã adevãrate piese de teatru, cu politicienii drept protagoniști, cu numeroase intrigi și insulte dezinvolte, suspans și rãsturnãri de situație. Cercetând în ansamblu canalele mediatice, acuzații și acuzatorii nu se mai disting unii de ceilalți. Luat în parte, fiecare ziar sau post de radio și televiziune are pãrtinirile lui. Nu este o afirmație bazatã pe intuiție sau pe convingerile unui segment de public mai interesat de acest aspect, ci este un fapt care reiese clar din cercetãrile întreprinse de agențiile de monitorizare:

Urmãtorul raport a fost realizat în campania electoralã – pentru alegerile legislatve și prezidențiale – din 2000. În perioada 2 octombrie – 23 octombrie au fost monitorizate ziarele: Adevãrul, Cotidianul, Cronica Românã, Curentul, Curierul Național, Evenimentul Zilei, Jurnalul Național, Libertatea, Național,România Liberã, Ziarul Financiar, Ziua. Au fost vizate mai multe caracteristici și indicatorii acestora: interesul publicațiilor pentru viața politicã; tendențiozitatea publicației fațã de actorii politici, partizanat sau ostilitate (frecvența referirilor care conțin expresia atitudinii ziaristului fațã de actorii politici, în articole de informare); comportamentul actorilor, așa cum este promovat de publicații (comportamente agresive, neutre, respectiv situații în care actorul este ținta unui atac).

Rezultate:

1. Interesul pentru viața politicã:

Cronica Românã se situeazã pe primul loc cu 630 de articole, la distanțã de urmãtoarele douã publicații – Adevãrul (426) și Ziua (411). Ziarele cu cea mai micã preocupare pentru politic sunt Libertatea (136), Ziarul Financiar (207) și Național (226). Între acestea din urmã, Ziarul Financiar are o agendã economicã, iar celelalte douã sunt preocupate de faptul divers.

2. Tendențiozitate / neutralitate în relatãrile despre evenimente politice și comportamentul actorilor:

Adevãrul – Mugur Isãrescu cumuleazã cele mai multe referiri tendențios negative, Theodor Stolojan este singurul candidat care scapã fãrã nici o referire tendențioasã. Mugur Isãrescu – candidatul și premierul – apare în cele mai multe articole ca țintã a agresiunilor altor actori politici angajați în cursa electoralã. PDSR, PNȚCD și CDR-2000 au parte de cele mai frecvente referiri tendențíos-negative, în timp ce pentru PNL nu se înregistreazã nici o referire negativã.

Cotidianul – Ion Iliescu și PDSR sunt prezentați tendențios-negativ de cele mai multe ori, în raport cu ceilalți actori; procentual, Ion Iliescu și PDSR sunt și cel mai frecvent prezentați ca ținte ale atacurilor altor actori.

Cronica Românã – Ion Iliescu și Theodor Stolojan și, respectiv PDSR și PNL concentreazã cele mai multe referiri tendențios-negative. Din 111 referiri la Mugur Isãrescu, una singurã este negativã, iar în cazul CDR-2000, nu existã nici una. Aceeași structurã se înregistreazã și pentru criteriul țintã a atacurilor".

Curentul – Ion Iliescu, PDSR și PNL sunt prezente cu cel mai mare numãr de referiri tendențios-negative și ponderea cea mai mare a articolelor unde sunt țíntã a atacurilor.

Curierul Național – Nu apar diferențe relevante în tratamentul actorilor politici. Ziar echidistant.

Evenimentul Zilei – Ion Iliescu, Theodor Meleșcanu și PDSR sunt cel mai frecvent tratați tendențios negativ, restul actorilor beneficiind de o abordare relativ omogenã. Nu se înregistreazã nici o referire tendențios-negativ, restul actorilor beneficiind de o abordare relativ omogenã. Nu se înregistreazã nici o referire tendențios-negativã pentru Executiv, actor care apare o singurã datã ca țintã a atacurilor.

Jurnalul Național – Mugur Isãrescu, Executivul și PNȚCD cumuleazã cel mai mare numãr de referiri tendențios-negative. Executivul apare cel mai frecvent ca țíntã a atacurilor. Nu se înregistreazã nici o referire tendențíos-negativã la adresa lui Ion Iliescu și una singurã la adresa PDSR.

Libertatea – Publicã numãrul cel mai mic de articole referitoare la viața politicã, nu se înregsistreazã diferențe semnificative în referirile la actorii politici; se poate totușinota o tendințã de promovare a articolelor în care ținta atacurilor este Mugur Isãrescu.

Național – Prezintã un interes redus pentru campania electoralã. Se poate observa, însã, un numãr ceva mai ridicat al referirilor tendențios-negative la adresa lui Ion Iliescu și PDSR. PDSR apare în postura de țintã a atacurilor mai frecvent decât celelalte partide.

România Liberã – Între articolele de informare, cele care conțin referiri tendențios-negative la adresa lui Ion Iliescu sunt mai numeroase decât cele neutre. PDSR este cel mai frecvent actor politic tratat tendențios-negativ. La aceastã statisticã trebuie sã fie adãugate un numãr important de articole de opinie care sunt critice la adresa lui Ion Iliescu (10) și PDSR (18). Mugur Isãrescu – în ambele sale calitãți publice – PNȚCD, CDR-2000 și Executivul nu apar niciodatã în articole tendențios-negative. PDSR apare cel mai des ca țintã a atacurilor altor actori politici. Se poate considera cã România Liberã este ziarul cu angajamentul politic cel mai pregnant dintre cele monitorizate.

Ziarul Financiar – Interes relativ scãzut pentru viața politicã. Ziarul are performanța cea mai ridicatã în privința neutralitãții. Campion al echidistanței.

Ziua – Ion Iliescu și PDSR sunt singurii actori politici în legãturã cu care apar referiri tendențios-negative. Fațã de restul participanților la campanie, ziarul este echidistant.

Existã însã și momente, rare, în care întreaga presã ajunge la un consens. În 2000, ziarele, posturile de radio și televiziune "au pus mânã de la mânã", dupã primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale (și parlamentare) pentru a-i îndupleca pe alegãtori – nu direct, sã-l voteze pe Ion Iliescu – indirect, sã voteze împotriva lui Corneliu Vadim Tudor, pe care toatã presa l-a catalogat drept un pericol la adresa siguranței și libertãții naționale. De altfel, și presa de peste hotare a tras numeroase semnale de alarmã și a încercat sã orienteze opinia publicã. Una dintre cele mai active agenții de presã strãine în perioada alegrilor din România, France Press, a observat cã "inamicii lui Ion Iliescu luptã pentru realegerea acestuia, iar presa româneascã demonteazã aura de <<ortodox pios>> pe care și-a creat-o ultranaționalistul Tudor în decursul anilor". Tot în comentariul AFP se aratã cã "mai multe cotidiane au publicat extrase din biografia sa, necunoscute până acum opiniei publice, conform cãrora Tudor este nãscut din pãrinți baptiști și nu s-a convertit la ortodoxie decât la vârsta de 28 de ani.

"Amploarea votului acordat candidatului plasat pe locul doi, asemãnat lui Jorg Haider al Austriei și lui Jean Marie Le Pen al Franței, cu siguranțã va trimite semnale îngrijorãtoare cãtre Uniunea Europeanã și va ridica îndoieli cu privire la pregãtirea României de a adera la acest bloc", scrie și "Washington Post".

De asemenea, unul din editorialele cotidianului "The New York Times" este consacrat posibilei rãsturnãri de situație care s-ar crea în România dacã alegerile prezidențiale vor fi câștigate de Corneliu Vadim Tudor. "The New York Times" publicã, odatã pe sãptãmânã, un comentariu nesemnat ce reprezintã punctul de vedere al întregului corp editorial, spre deosebire de editorialele zilnice, semnate, ce reflectã pãrerea autorilor. Editorialul care se referã la alegerile din România este intitulat "România în retragere":

"Majoritatea statelor din Centrul și Estul Europei sunt conduse acum de guverne democratice pro-occidentale, dar România, unde au avut loc alegeri duminicã, promite sã fie o excepție. Cei doi candidați rãmași în cursã sunt Ion Iliescu, fostul președinte, protejatul de odinioarã al dictatorului Nicolae Ceaușescu, și Corneliu Vadim Tudor, al cãrui comportament haotic și naționalism patetic vor conduce țara spre izolare.

Iliescu a condus Frontul Salvãrii Naționale, grupul comuniștilor care l-au rãsturnat pe Ceaușescu în 1989. În primul sãu mandat, din 1990-1996, el a stagnat reforma economicã și a încercat sã controleze presa. Deși afirmã cã vrea ca România sã intre în UE, integrarea deja întârziatã a acestei țãri va fi amânatã dacã el va încetini privatizarea fabricilor ineficiente de stat și va obstrucționa celelalte reforme.

Dar Vadim Tudor ar putea face cu mult mai rãu țãrii sale. Deși nu a fost niciodatã cosiderat un politician serios și la alegerile din 1996 a luat mai puțin de 4 procente, duminicã a adunat 27 la sutã, cu doar 11 procente mai puțin ca Iliescu. Unele sondaje îl dau ca și câștigãtor al alegerilor din 10 decembrie, iar partidul sãu, Partidul România Mare, va fi al doilea ca mãrime în Parlament. Tudor propune o economie centralizatã. Mult timp a pledat pentru anexarea unor teritorii din statele vecine și i-a învinovãțit pe evrei, pe unguri și pe țigani pentru necazurile României.

Aceste opțiuni deprimante pentru alegerile prezidențiale sunt moștenirea culturii politice deformate din vremea lui Ceaușescu, care a condus țara din 1965 în 1989, când a fost executat. El a patronat un cult stalinist al propriei personalitãți și o poliție politicã în stat. Astãzi, Tudor, un acolit al lui Ceaușescu, pledeazã pentru guvernarea "cu mitraliera".

Politicienii rezonabili din România au fost discreditați, fiind asociați mandatului ineficient al președintelui Constantinescu, mandat care expirã. Românii sunt mai sãraci acum decât la sfârșitul perioadei Ceaușescu, când aveau mâncarea raționalizatã și cãldurã doar patru ore pe zi.

Partidul lui Iliescu, partid care se așteaptã sã aibã aproape jumãtate din locurile din Parlament, a declarat cã nu va guverna cu partidul lui Tudor, ceea ce a constiuit o declarație bine primitã. Existã un motiv pentru care Iliescu ar putea fi de data aceasta un președinte mai bun. România este acum înconjuratã de guverne democratice, interesate în modernizarea economiilor lor, și patru ani de opoziție i-au dat o nouã percepție în privința libertãții de exprimare. Politicienii din țãrile vecine și Europa Occidentalã ar trebui sã le spunã alegãtorilor români cã în situația în care Tudor învinge, țara lor va fi din nou politic și economic izolatã."

În același timp, cotidianul britanic "The Guardian" scrie cã politicienii care au pierdut alegerile din România trebuie sã renunțe la adversitãți, pentru a-l susține în bloc, în turul al doilea, pe Ion Iliescu. Potrivit autorului articolului, "cea mai mare speranțã, la ora actualã, este ca succesul lui Tudor din primul tur sã-i fi șocat pe români îndeajuns pentru a asigura înfrângerea liderului PRM la 10 decembrie. Ar fi un dezastru. Tocmai cînd începuse sã spere cã Balcanii vor intra într-o perioadã de stabilitate dupã cãderea lui Miloșevici, Europa s-ar confrunta cu un nou focar de tensiuni".

La rândul ei, presa din România s-a trezit din amorțealã, a lãsat deoparte atacurile dure la adresa lui Ion Iliescu și s-a grãbit sã publice toate apelurile lansate de partidele ai cãror candidați desemnați fuseserã scoși din cursã dupã primul tur. Fiecare formațiune politicã – mai puțin PRM, se înțelege – și-au sfãtuit propriul electorat sã-i acorde votul reprezentantului PDSR. Mai mult, toatã mass-media s-a solidarizat – prin difuzarea unui comunicat – cu un grup de intelectuali care au redactat un apel intitulat "Votați împotriva dictaturii!", în care se cerea mobilizarea întregului electorat la vot împotriva lui Corneliu Vadim Tudor:

"Niciodatã, din decembrie 1989, situația României nu a fost mai dramaticã decât în aceste zile. În acest moment crucial, nu mai avem de ales între reforma lentã sau rapidã, între un partid sau altul, ci între democrație și dictaturã, între libertate și tiranie. În consecințã, vã chemãm:

La mobilizarea întregului electorat democratic pentru a participa la votul din 10 decembrie 2000.

La un vot masiv împotriva candidatului PRM, Corneliu Vadim Tudor, care, prin agresivitatea și extremismul sãu iresponsabil, reprezintã cea mai gravã amenințare din ultimul deceniu la adresa libertãții individuale și a instituțiilor democratice. Un vot dat acestui periculos demagog va duce la conflicte interetnice, anarhie și la destabilizarea țãrii, adicã o nouã Iugoslavie.

La coalizarea tuturor forțelor democratice – cetãțeni, partide, sindicate, organizații non-guvernamentale, mass-media – pentru evitarea izolãrii internaționale a țãrii, ceea ce va accentua dificultãțile economiei și sãrãcia oamenilor. Sã nu ratãm continuarea democratizãrii României și a integrãrii ei în structurile euro-atlantice!"

Pãrtinirea sau ostilitatea fațã de candidați nu reiese însã numai din felul în care este redatã lupta politicã din timpul campaniei, în favoarea unuia sau a altuia, ci și din sondajele de opinie. Fiecare instituție de presã difuzeazã cu precãdere rezultatele unui anumit institut. Sondaje diferite preconizeazã procente diferite pentru același candidat și, chiar mai mult, prevãd o cu totul altã ierarhizare a preferințelor electoratului.

Institutele de sondare a opiniei publice nu pot fi acuzate, de regulã, de minciunã. Este recunoscut faptul cã un sondaj bine fãcut, de cãtre profesioniști, poate oglindi exact imaginea și opiniile alegãtorilor. Cu toate acestea, se pot consemna și erori spectaculoase. Unii specialiști susțin cã, dacã depãșește capitoul opțiunilor electorale, sondajul de opinie devine inexact, speculativ și chiar incert, așa încât nu mai are semnificația pe care i-o atribuie politicienii. Sociologul Aurelian Bondrea afirmã cã "apar consecințe extrem de semnificative în urma unor diferențe aparent inofensive în modul de aranjare și de formulare a întrebãrilor”.

Poate cel mai inedit sondaj de opinie – fãcut public in chiar ziua in care s-a dat și startul in ultima campanie electorala (12 octombrie 2000) – este cel realizat de Biroul de Cercetãri Sociale. Sondajul a fost preluat de cea mai mare parte a cotidianelor centrale. Nu ca atare, însã, ci cu rezerve si comentarii acuzatoare referitoare la maniera chestionãrii și la interpretãrile considerate tendențioase. BCS nu se afla, oricum, la o primã astfel de investigare "bizarã"; cu puțin timp in urmã, același institut realizase un sondaj care stabilea câți vãduvi, divorțați sau concubini voteazã o formațiune sau alta ori la ce etaj locuiesc cu predilecție alegãtorii unui anume partid. Ziarul "Național" dedicã o jumãtate de paginã comentariilor referitoare la sondajul de debut al campaniei electorale, sub titlul: ‘’Un sondaj stupid si jignitor incearcã sã demonstreze: Doar <<analfabeții>> voteazã PDSR’’.

Biroul de Cercetãri Sociale a intervievat 1.017 cetãțeni cu drept de vot, "selectați prin pas statistic din cãrțile de telefon", iar concluziile au fost urmãtoarele:

PDSR își menține în București electoratul câștigat la alegerile locale. El este alcãtuit – ca și în restul țãrii – din persoane vârstnice, cu o educație școlarã redusã. 65% din votanții PDSR nu au lucrat niciodatã cu calculatorul (procent depãșit doar de fanii PRM), iar 57% nu cunosc nici o limbã strãinã (dar 57% dintre vorbitorii limbii ruse din București voteazã cu PDSR). In plus, 73% din alegãtorii aceluiași partid nu au cãlãtorit niciodatã in vreo țarã occidentalã (…) Dacã în provincie Ion Iliescu cucerește cu multã ușurințã alegãtorii, în București popularitatea lui este aproape egalatã de Mugur Isãrescu.

Despre electoratul PRM se afirmã cã "are o structurã apropiatã de cea a alegãtorilor PDSR, cu deosebirea cã a atras de partea sa un numãr mai mare de studenți".

Un profil opus este prezentat pentru alegãtorul CDR-2000 și cel care voteazã cu PD : tânãr, școlit, bun cunoscãtor de limbi strãine și plimbat prin Vest.

Oricât de adevãrate sau false ar fi concluziile chestionãrii electoratului de institute sepcializate, cert este cã politicienii nu se pot dispensa de ele. "Sondajele de opinie au devenit pentru politicieni și savanții moderni ceea ce era oracolul din Delphi pentru grecii antici – o sursã misterioasã și aproape divinã de înțelepciune", consemneazã revista "U. S. News and World Report".

Din orice punct s-ar pleca, deci, în analizarea campaniilor electorale și a modului cum sunt acestea reflectate de presã, se ajunge, invariabil, tot la imagine .

Prezența omului politic în paginile ziarelor, la radio și la televiziune, este importantã în sine. Cu alte cuvinte – imaginea sa conteazã. Potrivit definiției date de Gabriel Thoveron, "imaginea este o viziune globalã a obiectului sau a persoanei. Este sinteza a tot ceea ce știm (adevãrat sau fals) și a tot ceea ce gândim despre acestea. Ea provine din experiența noastrã personalã și din auzite, ca și din informațiile primite prin mass-media". Actorii politici devin elevi; ei trebuie sã învețe arta seducției pentru a se putea înfãțișa mijloacelor de comunicare în masã și, prin intermediul acestora, electoratului. Aspiranții la putere sunt nevoiți, potrivit lui Mihai Coman, sã-și adapteze limbajul legilor specifice comunicãrii jurnalistice: "scurtarea și simplificarea frazei, apropierea jargonului politic de limbajul popular, eliminarea elementelor abstracte în favoarea celor concrete, afective. De asemenea, candidatul trebuie sã se familiarizeze cu mai multe "roluri" pe care trebuie sã le joace în diverse situații; el are nevoie sã știe sã-și schimbe cu ușurințã registrul, scenariul și ipostazele. Marketingul electoral este, în prezent, un domeniu tratat cu toatã seriozitatea. Dacã n-ar fi așa, candidații nu ar ști toate tehnicile la care trebuie sã recurgã pentru a se "vinde" mai bine decât contracandidații sãi sau mãcar pentru a se menține în competiție. Mai degrabã decât afișele electorale sau aparițiile în mijlocul alegãtorilor, mass-media joacã un rol decisiv în succesul unei campanii. Forța cuvântului scris sau a mesajelor radiofonice nu este de neglijat, dar impactul televiziunii, care devine spectacol, în spețã show politic, este de neîntrecut, pentru cã "apeleazã înprimul rând la dimensiunea afectivã a receptorului, dând câștig de cauzã aelei imagini care-i provoacã impresie plãcutã", precizează Ion Haineș. Marile confruntãri televizate "sunt regizate cu minuțiozitate de consilierii în comunicare politicã (…) o simplã dezbatere devine o sofisticatã punere în scenã (…) Aparițiile televizate funcționeazã ca o trambulinã de promovare, ca o posibilitate unicã de a câștiga susținerea popularã, vizibilitatea și chiar gloria". Cel mai cunoscut exemplu menit sã ilustreze puterea televiziunii în asemenea situații este cel al campaniei electorale din 1960 din S.U.A.: victoria lui John F. Kennedy în fața contracandidatului sãu Richard Nixon a fost pusã pe seama unei confruntãri televizate în care a apãrut imaginea tânãrului candidat, care inspira încredere, forțã și simpatie în contrast cu imaginea unui Nixon obosit, mai în vârstã și lipsit de calitãțile necesare funcției prezidențiale. De altfel, tatãl celui care a devenit astfel președinte, Joe Kennedy, a mãrturisit ulterior (ceea ce a fost consemnat de Ronald Kessler în best-sellerul "The Sins of the Father" – "Pãcatele tatãlui"): "L-am vândut pe John opiniei publice așa cum vinzi o marcã de sãpun… Nu conteazã ce ești, conteazã ce pari a fi…".

3. Publicitatea – o altã formã de manipulare susținutã de presã

"Dacã pentru menținerea unei anume stãri de lucruri este nevoie de iluzie și de minciunã, pentru menținerea iluziei și a minciunii este nevoie de tot mai multã tiranie. Astãzi tiranul nu conduce prin forța pumnului sau a bâtei, ci, deghizat în cercetãtor al pieței, își mânã turmele de mioare pe cãile avantajului și ale confortului".

În "Dicționar de sociologie" conceptul de "publicitate" este definit ca un "ansamblu de tehnici de comunicare în masã cu scopul de a informa publicul despre calitãțile unor produse sau servicii și de a-l influența în sensul achiziționãrii acestor produse și al acceptãrii respectivelor servicii"

Publicitatea, apropiatã ca formã de ceea ce se regãsește acum, este o creație a secolului al XVIII-lea, deși, încã din secolul precedent, ziarele publicau mici anunțuri, iar fenomenul a apãrut – încã de atunci – ca rãspuns la necesitãțile economice. Publicitatea a evoluat odatã cu evoluția suporturilor mediatice, s-a perfecționat în imagine, tehnici și modalitãți de promovare, și-a urmãrit scopurile din ce în ce mai agresiv și și-a atras, inevitabil, din ce în ce mai multe critici. "Inamicii" publicitãții care se practicã astãzi o gãsesc țap ispãșitor pentru instigare la consum (deși trãim într-o societate de consum tot mai avansat, fapt explicat încã de acum 30 de ani de Alvin Toffler), alții o acuzã de faptul cã încurajeazã prioritatea valorilor materiale, cã îl determinã pe om sã se preocupe mai mult de confort, bunãstare și plãcere decât sã aprecieze valorile morale și culturale. "Advertising-ul, spun criticii, manipuleazã publicul profitând de temerile și dorințele lui, fãcând apel la nevoile psihologice ale oamenilor, transformându-și astfel discursul informativ într-unul persuasiv" (. Dar azi totul se bazeazã pe persuasiune – în fiecare zi, fiecare dintre noi încercãm sã convingem pe cineva sã acționeze într-un fel sau altul și suntem supuși, la rândul nostru, multor încercãri de a fi convinși. Odatã ce au fost aduse contra-argumente acuzațiilor legate de mesajul persuasiv, neobosiții adversari ai publicitãții au scos un alt as din mânecã: reclamele produc frustrãri în rândul publicului larg, pentru cã induc ideea cã produsele pe care le promoveazã sunt simboluri ale succesului și ale statutului social. E adevãrat cã specialiștii în domeniul publicitãții au prins un "pont" la care renunțã rar: succesul comercial al unui produs depinde de puterea de evocare, forța de sugestie a imaginilor care îi sunt asociate: cele mai ordinare alimente, porțelanuri și mobile sunt expuse în decor de palat. "Discursul publicitar se plimbã între marketing și seducție, între simpla enunțare analiticã a proprietãților unui obiect și mobilizarea multiformã a resurselor psihologice sociale". Spectacolul publicitar cautã deci prin diferite strategii sã-l seducã pe consumatorul discursului astfel încât acesta sã devinã consumatorul produsului, cãruia îi sunt lãudate deopotrivã calitatea și accesibilitatea. Semiologii și lingviși nu au rãmas indiferenți la acest tip de mesaj; ei au cãzut de acord cã discursul publicitar contemporan este un discurs conotativ, care se bazeazã pe mișcãri argumentative (care trebuie sã conducã destinatarul la o anumitã concluzie, care trebuie sã-l conducã la un act de cumpãrare. Funcția poeticã a limbajului, pusã în evidențã de lingvistul Roman Jakobson, care privește în mod evident nu numai poezia, ci și toate mesajele care opereazã o lucrare asupra formelor lingvistice, este ilustratã de sloganurile publicitare. Sloganuri care, de altfel, "utilizeazã în mod masiv douã figuri de retoricã: hiperbola (<<X spalã mai alb decât albul>>) și metafora (<<Bãgați un tigru în motorul dumneavoastrã>>)". Nu poate trece neobservat faptul cã limbajul publicitar s-a schematizat și a devenit stereotip. După McLuhan au apãrut clișeele imagistice, formulele standardizate și prejudecãțile de valoare: "o mașinã plus o pereche de ciorapi din nailon pe niște picioare superbe a devenit formula recunoscutã a succesului și a fericirii, atât feminine, cât și masculine". Câmpul publicitar a ajuns sã fie dominat de tentație și fructul interzis; a devenit, de fapt, un teren erotizat (de multe ori doar subtil sau aluziv, dar mai degrabã agresiv și explicit) chiar și atunci când produsele promovate nu au nici o legãturã evidentã cu sexul. Chiar acest aspect al publicitãții i-a dat ocazia lui David Lodge, doctor în literaturã la Universitatea din Birmingham sã-și desãvârșeascã satira din romanul "Meserie!" (care a primit, în 1988, premiul "Cartea Anului" al ziarului "Sunday Times" și, de asemenea, a fost nominalizat la "Booker Prize"). Personajele, un director de fabricã și o profesoarã care predã literatura la o universitate au, la un moment dat, o disputã legatã de un mesaj publicitar. Unul explicã, celãlalt rãmâne uluit de semnificațiile care îi pot fi atribuite unei reclame "nevinovate" la țigãri:

"Era un tiran iscusit, dar rãmânea un tiran. În plus, nu arãta nici urmã de reciprocitate în respectul fațã de îndemânãrile ei profesionale.

Un exemplu tipic în acestã direcție îl oferea disputa înverșunatã pe care o avseserã cu privire la reclama de la Silk Cut. Se întorceau cu mașina lui dupã ce vizitaserã o turnãtorie din Derby(…) Parcã la fiecare câțíva kilometri treceau pe lângã un afiș uriaș, lipit pe panourile de la marginea drumului, o reprezentare fotograficã a unei întinderi unduitoare de mãtase purpurie în care exista o singurã tãieturã, ca și cum materialul ar fi fost spintecat cu o lamã. Reclama nu avea text, cu excepția avertismentului ministerului de resort referitor la fumat. Imaginea ubicuã, ivindu-se fulgerãtor la intrervale regulate, o iritã și în același timp o intrigã pe Robyn, care începu sã-și facã numãrul de semioticã privind structura de profunzime ascunsã de omologul ei de suprafațã.

La început, totul semãnã cu o ghicitoare. Cu alte cuvinte, ca sã realizezi decodificarea, trebuia sã știi cã exista o marcã de țigãri numitã Silk Cut. Afișul echivala cu reprezentarea iconicã a unui nume care lipsea, ca într-un rebus. Dar semnul iconic era totodatã o metaforã. Mãtasea foșnitoare, cu faldurile ei voluptoase și materialul senzual, simboliza evident un corp de femeie, iar tãietura incompletã, subliniatã de o culoare mai deschisã care se oferea privirii, era și mai limpede o reprezentare a organului sexual femeiesc. În acest fel, reclama se adresa atât impulsurilor senzuale, cât și celor sadice, dorinței de a mutila și în egalã mãsurã celei de a penetra corpul femeiesc.

Vic Wilcox izbucni,ultragiat și batjocoritor. În ce-l privește, fuma alte țigãri, dar avu sentimentul cã întreaga lui filozofie de viațã era amenințatã de modul în care interpretase Robyn reclama.

– Ai o minte sucitã dacã poți sã vezi așa ceva într-o bucatã de material absolut nevinovatã, spuse el.

– Și atunci, unde-i chichirezul? îl provocã Robyn. Ce rost are sã folosești o țesãturã ca sã faci reclamã la țigãri?

– Pãi, așa le zice, nu? Silk Cut. E o imagine a numelui. Atât și nimic altceva (…) De ce oamenii ca voi nu pot sã ia lucrurile așa cum sunt?

– La care oameni te referi?

– La cei cu pretenții. Intelectualii. Întotdeauna încercați sã gãsiți înțelesuri ascunse lucrurilor. De ce? O țigarã e o țigarã. O bucatã de mãtase e o bucatã de mãtase. De ce nu vã opriți aici?

– Când sunt reprezentate dobândesc sensuri suplimentare, spune Robyn. Semnele sun sunt niciodatã nevinovate. Așa ne învațã semiotica."

Erotizarea generalã a câmpului publicitar (deși, uneori, neconștientizatã de cei cãrora li se adreseazã, cum este și cazul lui Vic Wilcox din "Meserie!") duce la exacerbarea importanței sexului în imaginarul publicului: "Dincolo de faptul cã provoacã dorințe fãrã a le satisface, consolideazã importanța sexului drept centru obsesional al existenței" .

Fie cã este vorba sau nu de sex (mai existã și, puține, discursuri publicitare care au scãpat neatinse de erotizare), varianta modernã de publicitate se bazeazã, preponderent, pe producerea unui șoc psihic. În plus, creatorii de mesaj publicitar apeleazã tot mai frecvent la psihologi și neuro-psihologi cu scopul ( nedeclarat) de a dezvolta noi tehnici de manipulare. Cele mai vehiculate în prezent – susținute în principal de televiziune – sunt:

Confuzia deliberatã – în structura clipului publicitar sunt generate în mod deliberat dubii și situații de confuzie care sã solicite încordarea atenției. Exact în momentul în care privitorul face un efort de concentrare, primește în plin mesajul publicitar (fetele de la Cãpâlna care se strãduiesc sã fie cât mai atrãgãtoare, dar din care numai 6 sunt alese de flãcãi – "Loto 6/49")

Creația naivã – se folosesc tehnici avansate pentru a se realiza producții naive. Acestea au darul de a face ca privirea sã rãmânã ațintitã pe ecranul TV fãrã a înțelege cu adevãrat ce se întâmplã, captând și rețínând atenția pânã la final (inculpatul care în fața instanței de judecatã își dorește sã primeascã o cutie de Red Bull care îi "dã aripi")

Tehnica rafalei ("rapid fire") – "cascade" de imagini și sunete se succed fulgerãtor, la limita capacitãții de înregistrare și interpretare a celui care privește. Atenția este mãritã brusc și concentratã aproape involuntar (un spot TV în care se succed foarte repede imagini care prezintã diferite persoane în ipostaze fericite, în timp ce o voce de bãrbat spune ceva aproape neinteligibil; doar ultima propoziție este rostitã clar și rãspicat: "pentru cã existã Coca-Cola")

Automatismele perceptuale – tehnica se bazeazã pe transmiterea de sunete și imagini având conotații speciale pentru afectivitatea umanã (scâncetul unui copil, claxonul sau scrâșnetul frânelor, alarma de incendiu, sirena poliției) care excitã sistemul nervos (un copil care privește pe geam și promite cã, atunci când va fi mare, nu va bate niciodatã covoare, pentru cã le doare – spot care a fãcut parte din campania împotriva violenței în familie)

Televiziunea s-a transformat deci într-un complice al publicitãții. Deși în momentul de fațã atrage cea mai mare cantitate de publicitate și, implicit, cea mai mare sumã de bani, nu trebuie ignoratã nici puterea pe care o au în continuare spoturile radio sau chiar spațiul cumpãrat pentru reclamã în tradiționala presã scrisã, iar instituțiile de presã își disputã, în prezent, cu înverșunare, "grațiile" agenților economici. Fiecare își dorește sã fie promotorul mesajelor publicitare – cea mai sigurã sursã de venit a mass-media. Aici este vorba despre discursurile publicitare aflate în legalitate, cu toate elementele lor caracteristice, independente de discursul jurnalistic. Numai cã existã și un alt tip de reclamã care tinde sã influențeze spațíul publicistic – publicitatea mascatã, care nu apare în spațiul destinat publicitãții, ci se întrepãtrunde cu partea strict jurnalisticã, deși publicistica și publicitatea sunt activitãți etic incompatibile: "jurnaliștii sau ziarele lor iau bani ca sã scrie articole favorabile despre firme sau persoane, care apar și în secțiunile publicistice, ca articole normale (…) Ceea ce nu înseamnã însã cã a scrie astfel de articole poartã împlicit denumirea de gazetãrie – și exact asta e principala greșealã. E vorba de reclamã, promoțiune, laude, oricum doriți sã le numiți, cu un machiaj astfel aplicat încât sã parã gazetãrie. E o înșelãtorie nãscutã din corupție.". Aceasta nu este însã singura modalitate prin care publicitatea ajunge sã denatureze mesajul jurnalistic: "anumite teme, anumite domenii, anumite persoane nu pot face obiectul unor investigații, deoarece ele sunt legate, prin interese contractuale (altfel spus, firmele sau persoanele implicate au cumpãrat sau vor cumpãra spațiu/timp de reclamã) de instituția de presã. Uneori, cumpãrãtorul de publicitate acționeazã violent pentru a sancționa instituția de presã ireverențioasã". Numai cã, la rândul lor, și instituțiile de presã au demonstrat cã pot reacționa violent dacã potențialii cumpãrãtori de publicitate nu le fac pe plac. Un scandal de notorietate s-a iscat în vara anului 2002 când ziarul "Ziua" a întețit – peste limite mai puțin vizibile – campania de anti-reclamã pentru produsele și serviciile celor care au refuzat sã cumpere publicitate în paginile cotidianului respectiv. Aceeași tacticã a fost adoptatã, la un moment dat, și de "Independent" și "Curierul Național". Criticile au început sã vinã de la unii colegi de breaslã, de la agențiile de publicitate și marile companii șantajate.

IAA România – filiala localã a Asociației Internaționale de Publicitate – a transmis un comunicat prin care condamnã “comportamentul acelor "jurnaliști" care folosesc șantajul și diversiunea ca metode pentru a obține fonduri de publicitate”:

Stimate doamne, Stimați domni,

În ultima perioadã au circulat în anumite titluri din presa centralã articole menite a arunca o luminã negativã asupra unor mari companii ce opereazã astãzi în România. În fapt, articolele respective se constituiau într-un instrument de presiune în mâna autorilor pentru a forța respectivele companii sã le aloce bugete de publicitate.

IAA România, filiala localã a asociației internaționale de publicitate (International Advertising Association), este datoare sã semnaleze și sã ia poziție împotriva acestor practici subversive care afecteazã piața publicitãții românești.

IAA militeazã pentru un climat normal, corect și profesional de desfãșurare a afacerilor în publicitate pentru toți membrii sãi și de multe ori, cu ajutorul acestora. Între membrii sãi se numãrã companii importante, românești și strãine în calitate de clienți de publicitate – unele dintre acestea fiind ținte ale articolelor respective -, agenții de media și publicitate, companii de presã, radio, televiziune si panotaj.

În numele acestora dezavuãm comportamentul acelor “jurnaliști” care folosesc șantajul și diversiunea ca metode pentru a obține fonduri de publicitate. Aceste practici atrag oprobiul comunitãții de afaceri din România și pun sub semnul ridicolului calitatea lor de oameni de presã, având efecte pe termen lung de care aceștia trebuie sã fie conștienți.

Piața publicitarã din România trece printr-o perioadã de stagnare, determinatã atât de factorii economici internaționali, cât mai ales de starea precarã a bugetului individual al populației.
Tocmai în aceste condiții și în pofida apariției a numeroase publicații și stații TV noi, este imperios necesar ca investițiile în publicitate sã fie alocate cu grijã și maximã eficiențã, avându-se în vedere doar obiectivele calitative si cantitative.

Vã mulțumim pentru amabilitatea de a publica aceastã luare de poziție și considerãm cã prin acest act vã raliați demersului IAA România pentru normalitate, corectitudine și profesionalism în peisajul publicitar și mass-media autohton.

Cu stimã

Comitetul Director IAA România

Dupã ce departamentul din România al Asociației Internaționale de Publicitate (IAA) a difuzat protestul la adresa practicilor prin care anumite publicații condiționeazã obținerea banilor pentru reclamã, reprezentanții multor companii implicate direct sau care urmau sã ajungã în postura de șantajat s-au hotãrât sã vobeascã despre tactici, tertipuri și amenințãri venite din partea unor instituții de presã.

Radu Florescu – președintele Asociației Române de Publicitate, fost director general Saatchi & Saatchi : "Aceastã practicã, a jurnalismului de tip șantaj, este folositã de mult timp în România. Dar o mare parte din vinã o au cei care cedeazã la aceastã practicã. Pe de altã parte, nici nu pot sã numãr cazurile de corupție doveditã – fraudã, trafic de influențã etc. – despre care ziariștii nu au continuat sã scrie. Publicul nu a fost informat pânã la capãt și totul a fost dat uitãrii! Chiar și noi sau clienții noștri ne-am confruntat, în trecut, cu tot felul de acuzații pe care, pur și simplu, le-am ignorat. Pentru cã nu erau adevãrate. Nu mi-a fost niciodatã fricã de un articol în care sunt prezentate date reale despre agenția noastrã sau despre clienții noștri. Dar, în afarã de aceste situații, ignor orice articol fãcut dupã ureche!"

Gilda Lazãr, director pentru corporate affairs Japan Tobacco International: "Și compania noastrã, care este parte dintr-o corporație, a fost ținta unor incercãri de intimidare, dar am rezistat. Tendința menționatã existã. Unii au cedat, alții nu. Ne-au atacat o datã, de douã ori și au renunțat. Noi considerãm cã cea mai bunã cale este sã nu rãspunzi la presiuni de acest tip sau sã încerci sã discuți cu directorul publicației, în cazul în care ești convins cã acesta nu are habar de inițiativele jurnaliștilor. Chestiunea presiunilor exercitate prin publicitate negativã are nuanțe multiple. Apar articole total partizane, în care ceilalți nu sunt întrebați. Și asta e o practicã îngrijorãtoare. Eu știu cã, atunci când te documentezi pentru un articol, încerci sã consemnezi pãrerea pãrților implicate. În opinia mea, rolul jurnalistului este de a informa corect publicul, de a echilibra articolele și cu opinia celor eventual incriminați. O altã practicã îngrijorãtoare este publicarea unor articole publicitare, așa-numitele advertoriale, care nu poartã nicãieri semnul distinctiv de publicitate. Nu pot sã nu constat cã publicațiile serioase nu fac așa ceva, e o chestiune de prestigiu si credibilitate, la urma urmelor."

Iulian Toma, Advertising Maker: "Cele douã semnale trase de IAA și de APIA spun, în esențã, același lucru: cã existã tentative de șantaj prin publicarea unor articole cu conținut negativ împotriva companiilor mari, cu scopul limpede de a obține reclamã. Se știe de mulți ani cã existã publicații fãrã șanse de supraviețuire și publicații foarte apreciate de cititori. Între cele douã categorii este aproape o prãpastie. În publicitate conteazã, practic, șapte publicații de informații generale, cãtre care sunt dirijate 85% din sumele din bugetele de publicitate. Restul, pânã la 25, cât se considerã publicații “naționale” sau regionale de impact, se bat pentru 15% din sumele alocate publicitãții, care nu sunt bani puțini. În primele șase luni, din 21 de milioane de dolari alocate reclamei prin ziarele de informație generalã, 18 milioane s-au dus cãtre primele șapte cotidiane. Bugetele nu sunt oricât de darnice, nici nu-și propun acoperirea pieței media, recesiunea pieței de publicitate e resimțitã pe plan internațional. Automat, o parte din publicații ies din calcul. Potrivit semnalelor IAA si APIA, atacurile apar dinspre publicații care nu ințeleg cã nu se aflã în zona interesului pentru reclamã, oricât de importante sunt pentru propriii cititori. Chiar și publicațiile specializate fac aceleași presiuni. Studiile noastre aratã cã piața de televiziune este, la rândul ei, foarte fragmentatã și se intâmplã și acolo același lucru. CNA a interzis și monitorizeazã cu strãșnicie reclama, dar nu și publicitatea negativã."

Diana Jawad, director de marketing la HBO: "La HBO bugetele de marketing se alocã strict pe baza criteriului cost – eficiențã – target. Șantajul din presa scrisã poate apãrea în cazul publicațiilor care, pe fundalul stagnãrii pieței publicitare, încep sã facã compromisuri de la etica jurnalisticã. În acest context se intețește lupta acerbã dintre aceste publicații pe bugete din ce în ce mai mici."

Asociația Producãtorilor și Importatorilor de Automobile (APIA): "APIA a asistat în ultima vreme la apariția în unele publicații a unei serii de articole care se constituie sub forma unor atacuri împotriva a câtorva dintre firmele care opereaza pe piața auto din România. Maniera în care s-a procedat sugereazã cã este vorba de o încercare de a forța atragerea de publicitate, iar articolele sunt în consecințã focalizate împotriva firmelor despre care se poate presupune cã dispun de bugete importante de publicitate. Membrii APIA sunt firme cu un înalt nivel de profesionalism și corectitudine. Eforturile APIA și ale tuturor membrilor sãi se concentreazã spre oferirea de produse de bunã calitate și de servicii la cele mai înalte standarde. Pentru stimularea afacerilor, aceste firme alocã bugete de publicitate cu scopul promovãrii produselor și a imaginii de marcã. Bugetele de publicitate se direcționeazã cãtre acele media care asigurã cea mai eficientã promovare a produselor și serviciilor, pe bazã de audiențã și profesionalism. APIA militeazã pentru promovarea unui comportament corect si profesional în promovarea afacerilor în general și în derularea activitãții de publicitate în particular. Asociația recomandã membrilor sãi sã-și aloce bugetele de publicitate cu foarte mare atenție, numai pe baza eficienței, în vederea atingerii obiectivelor campaniilor de publicitate. În acest context, APIA subscrie la mesajul transmis de International Advertising Association – România și militeazã pentru normalitate, corectitudine și profesionalism în activitatea de publicitate.

Scandalul a ajuns și la urechile marilor agenții de presã strãine. Associated Press a relatat întâmplãrile și a difuzat o știre potrivit cãreia, intrigați de practicile din România, liderii comunitãții oamenilor de afaceri de la București s-au întâlnit pentru a vedea ce e de fãcut:

"Membrii Camerei de Comerț Americane au hotãrât sã dezbatã public subiectul deoarece au sentimentul cã asistã la o creștere a intensitãții publicitãții negative pe care anumite ziare și publicații o îndreapta împotriva companiilor multinaționale și a companiilor mari românești. <<Publicarea articolelor negative continuã pânã ce apar banii pentru publicitate>>, au explicat reprezentanții oamenilor de afaceri americani.
<<Problema are rãdãcini în faptul cã banii care sunt disponibili pentru reclamã sunt insuficienți pentru un numãr prea mare de ziare cu acoperire naționalã, care sunt neprofitabile>>, a declarat Obie Moore, președintele Camerei de Comerț Americane. <<Este inacceptabil. Ne concentrãm, în acest moment, asupra a ceea ce trebuie fãcut pentru ca aceastã practicã sã fie abandonatã>>, a mai declarat Moore."

Associated Press (AP)

În presa româneascã primul ziar care a denunțat metodele murdare de a obține publicitate a fost "Evenimentul Zilei". Timp de mai bine de o sãptãmânâ, cu conștiința curatã sau nu, jurnaliștii de la "Evenimentul Zilei" au scris pagini întregi de editoriale, comentarii și articole incriminatoare la adresa colegilor din presã care au renunțat la moralã. Editorialul din 22 august 2002, semnat de Cornel Nistorescu, se intituleazã "Multinaționalele, sub presiunea publicitãții":

Disperate dupã publicitate, ziarele autohtone fãrã audiențã sar la gâtul elefanților economiei mondiale prezenți în România

Cu ceva luni în urmã, “Curierul Național” publica articole explozive despre Afacerea RomTelecom. Ele îi vizau pe grecii de la OTE, cei care asigurã managementul societãții. N-a mai trecut mult și pagini de publicitate de la compania naționalã de telefonie fixã au început sã aparã și în ziarul fraților Pãunescu. Ba, într-un numãr, “Curierul Național”, ziar discret, de familie, a avut parte chiar de douã pagini complete de publicitate de la nimeni altcineva decât RomTelecom! Ce se poate înțelege din asta? Ce ințeleg investitorii strãini? Ce cred politicienii și comunitatea profesionalã a ziariștilor și editorilor? Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplã pe piața româneascã de media și pe cea de publicitate, e necesar sã aruncãm o privire asupra situației din cele douã domenii.

În ultimele luni din 2000 și tot anul 2001, peste tot in lume, fondurile din publicitate au început sã scadã vertiginos. Dupã evenimentele din 11 septembrie, consumul de publicitate a scãzut și mai drastic. Sunt țãri în care veniturile din publicitate s-au diminuat cu circa 30a. E vorba de un procent mediu pentru ca, în cazul ziarelor, televiziunilor și radiourilor mai mici, s-au înregistrat și cãderi de aproape 50%. Fenomenul s-a resimțit și în România. Marii consumatori de spațiu publicitar și-au redus bugetele. Existã chiar firme multinaționale extrem de puternice care, pentru a doua jumatate a anului 2002, și-au anulat toate cheltuielile în domeniu. Ce s-a întâmplat în mass-media? În loc sã aibã loc o restrângere dictatã de piațã, numãrul ziarelor centrale a crescut. Au apãrut “Independent”, “Realitatea româneascã” și “Gardianul”. Și la televiziuni s-a constatat o tendința inversã pieței de publicitate. Au apãrut OTV, B1 si Realitatea TV. Competiția s-a întețit, pe sume mult mai mici decât în anii premergãtori crizei. Posturile de televiziune, pentru a nu-și pierde clienții, au ajuns sã ofere difuzarea unui spot pentru un preț de nimic, uneori chiar sub prețurile practicate de unele radiouri. Ce s-a întâmplat cu ziarele? Marile firme multinaționale consumatoare de publicitate și-au restrâns oferta la titlurile consacrate, rezumându-se la campanii publicitare desfãșurate în primele trei, uneori primele cinci cotidiene centrale ale României. Așa se face cã ziarele din coada plutonului au rãmas cu mâna goalã. Vând puține exemplare și sunt obligate sã reducã tarifele de publicitate, sã accepte și difuzarea de publicitate în schimbul unor bunuri sau servicii (așa-numitele contracte barter). Ziarul “Ziua”, cel care a beneficiat în timpul fostei guvernãri de peste un milion de dolari de la Societatea Naționalã Tutunul Românesc, plus alți 200.000 de dolari pe perioada actualei guvernãri, a rãmas fãrã surse. Ultima perioadā ne aratã cotidianul “Ziua” atacând cu duritate firmele multinaționale aflate în România. Operațiunea de furnicã nervoasã sãritã la gâtul unor elefanți a fost aplicatã companiilor Coca Cola, McDonald’s, Zepter, Renault și Luxten. “Curierul Național”, dupã ce a fructificat articolele critice despre RomTelecom, a trecut, în 2002 la ISPAT, noul proprietar al combinatului SIDEX. Pentru cã firmele producãtoare de țigãri sunt o altã sursã importantã de publicitate, și ele au “avansat” pe prima paginã, insoțite de cearșafuri de acuzații. O simplã rãsfoire a ziarului “Independent” aratã cititorului cã acesta revine insistent la aceleași douã domenii pe care le criticã fãrã milã. “Întâmplãtor”, țigãrile și telefonia mobilã sunt douã dintre cele mai mari ofertante de publicitate în România, la care ziarul încearcã sã ajungã. Ce ințeleg din asta diriguitorii firmelor strãine? Cã fiecare acuzație, pe lângã subiectul pus în discuție, mai ascunde și nevoia stringentã a respectivelor publicații de a beneficia de publicitate. O vreme, aceeași preocupare a fost constantã și în “Cronica Românã”. De când a “adormit”, dupā plecarea lui horia Alexandrescu, și a trecut la un tiraj care nu ajunge nici mãcar la sponsori, a renunțat la asemenea inițiative.

Ce rezultã din acest peisaj agitat? Cã ziarele mici, în cãdere, disperate de criza publicitãții, exercitã o anumitã presiune asupra coloșilor multinaționali. Același lucru și în cazul televiziunilor de familie sau de buzunar. Care pot fi consecințele? În bãtãlia pentru supraviețuire, din ce în ce mai intensã în media româneascã, se intensificã presiunea ziarelor și televiziunilor mici asupra marilor investitori strãini. Firme celebre pe glob sunt fãcute țãndãri în România, terfelite, puse la îndoiala, clãtinate în credibilitatea lor, iar consecința, în loc sã fie o îmbunãtãțire a situației financiare a ziarelor și televiziunilor fãrã audiențã, e împingerea României în zodia neîncrederii. Mulți dintre reprezentanții societãților multinaționale prezente în țara noastrã spun cã, la noi, mafia rusã nu acționeazã, dar se simt agresați de ziare și publicații mãrunte, care încearcã sã le distrugã imaginea sau promit sã își opreascã atacurile în schimbul publicitãții.

Capitolul V

CUM RÃMÂNE CU ETICA?

Câtã dezinformare poate produce mass-media, a cãrei principalã sarcinã este informarea? Pânã unde poate merge manipularea prin intermediul presei? Cãror coduri, norme și legi trebuie sã li se supunã jurnaliștii? Simțul de rãspundere sau teama de sancțiuni dicteazã institu’țiilor de presã o anume corectitudine? Rãul fãcut prin presã mai poate fi reparat? Sunt întrebãri legitime pe care și le poate pune, într-un moment sau altul, orice individ supus tirului de mesaje transmise de mass-media.

Legislațía în raport cu presa

Juridic, ziaristul poate invoca în apãrarea sa principiul incriminãrii și condamnãrii numai a ceea ce s-a publicat/difuzat". În gazetãrie, latura subiectivã este sinonimã cu esența profesiei de ziarist, iar mesajul publicistic nu stã sub semnul mãsurãtorilor exacte, cum se întâmplã în cazul infracțiunilor de drept comun. Promovarea "delictului de presã" are avantajul de a diferenția faptul ilicit de presã de "infracțiunea de drept comun"; delictul indicã fapte mai puțin grave sau periculoase". Totuși, fapta implicã intenția autorului.

În "Dreptul comunicãrii (presa scrisã,vorbitã și televizatã)", Dumitru Titus Popa pledeazã pentru o tipologie anume a delictului de presã:

" – Delictul de presã nu angajeazã precumpãnitor relații sociale/valori sociale, ci stãri psiho-afective; angajeazã/pericliteazã aria mentalului.

Vãtãmãrile de presã dislocã psihic/afectiv persoanele/colectivitãțile, ca urmare a publicãrii, cu rea-credințã, a unor insulte, calomnii (scrise, vorbite, televizate).

Delictul de presã nu are, în general, efecte ireversibile. Reabilitarea persoanei vãtãmate într-un drept sau interes al sãu se poate realiza printr-o reîntoarcere (publicitsicã) la punctul de declanșare a faptelor de presã ilicite. Persoana este repusã în situația anterioarã sãvârșirii faptelor de presã reprobabile împotriva sa, concomitent cu prejudicierea, de aceastã datã, a profesionalismului și credibilitãții instituției de presã implicate"

Constituția României are în vedere patru delicte de presã ale cãror victime pot fi persoanele sau personalitãțile care au fost subiecte ale unor mesaje transmise prin mass-media: insulta, calomnia, viața particularã a persoanei (viața privatã) și dreptul la propria imagine. Dintre toate, doar calomnia (și, uneori, o faptã mai puțin gravã, insulta, dar cu câteva amendamente) poate fi pusã pe seama intenției difuzorului de mesaj (un singur jurnalist sau instituția de presã în ansmablu) de a manipula publicul.

Calomnia constã în "afirmarea ori imputarea în public a unor fapte precise privitoare la o persoanã care, dacã ar fi adevãrate, ar expune acea persoanã la o sancțiune penalã, administrativã, sau disciplinarã" (Cod penal, art.206).

În "Introducere în etica și legislația presei", Miruna Runcan atrage atenția cã "o acuzație de calomnie realã trebuie sã se bazeze pe minimum patru elemente pentru a filuatã în serios de cãtre instanța cãreia i-a fost înaintatã:

Caracterul realmente defãimãtor al afirmațiilor.

Posibilitatea de identificare clarã a persoanei reclamante înlãuntrul discursului incriminat.

Caracterul public al afirmației (în spețã, difuzarea ei atunci când e incriminat un organism de presã).

Faptul cã afirmația este eronatã (în cazul unei simple neglijențe) sau de-a dreptul falsã (în cazul relei intenții vãdite).

În plus, de cele mai multe ori, atunci când avem de-a face cu sisteme de drept cu adevãrat democratice și procesul e unul civil, reclamantul trebuie sã probeze, în spiritul acuzației sale:

Faptul cã a suferit prejudicii de pe urma difuzãrii afirmației, ce trebuie și pot fi compensate în bani (amenzi + despãgubiri civile)".

Într-un curs de "Teoria comunicãrii", profesorul Vasile Tran dã exemplul unui celebru cântãreț american care a câștigat 5,3 milioane de dolari în urma judecãții cu postul de televiziune NBC, pentru o știre care a creat impresia cã el a primit asistențã financiarã de la persoane implicate în crima organizatã pentru a achiziționa un hoteș. Printre altele, cel calomniat a dovedit cã reporterii au "uitat" sã-și informeze telespectatorii cã respectivul artist a primit un împrumut de la o bancã pentru a finanța achiziționarea.

În România puțini dintre ziariștii "cu nume" au scãpat neînvinuiți de de calomnie sau insultã. În decembrie 1998, numai la Judecãtoria sectorului 1 din București s-au judecat 7 procese în care inculpații au fost gazetari: Marius Tucã, Valentin Pãunescu, Ralu Filip, Petre Mihai Bãcanu, Sorin Roșca Stãnescu, Cristina Sperlea, Ion Cristoiu. Unii dintre aceștia, dar și alții au fost amendați penal, chiar condamnați la închisoare (numai uneori cu suspendare) sau au rãmas fãrã dreptul de exercitare a profesiei. Fie cã au avut sau nu jurnaliștii respectivi intenția de a furniza date greșite despre anumite persoane, multe voci s-au ridicat în apãrarea lor. Potrivit unui raport al Asociației pentru Apãrarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR – CH), "toate aceste condamnãri penale, indiferent dacã sunt sau nu definitive, dacã este vorba de amendã penalã sau închisoare cu executare în penitenciar sau cu suspendare,vor avea drept consecințã instaurarea cenzurii și autocenzurii în presã și, deci, restrângerea libertãții de exprimare dincolo delimitele admise și necesare într-o societate democraticã". APADOR – CH susține cã, cel puțin în ultimii zece ani, nici un ziarist, din nici o țarã democraticã,nu a fost condamnat la pedespe privative de libertate pentru insultã sau calomnie; singura pedeapsã a fost amenda.

Oricum, nici la noi, justiția nu este chematã sã facã dreptate în toate cazurile.

Legea nu este aplicatã dacã cel ce se considerã prejudiciat acceptã doar o reparare a "greșelii" prin mijloacele specifice mass-media: dreptul la rãspuns, la replicã, eratele, scuzele publice.

Acestea sunt normate de Legea 41/1994, în care se menționeazã cã "difuzarea unor informații prin care se lezeazã drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice îi dã dreptul acesteia sã cearã redacției rectificarea lor, care trebuie sã aibã loc în termen de 48 de ore de la solicitarea persoanei fizice sau juridice interesate" (alin.5). Totuși, rectificarea și replica nu sunt unul și același lucru. Tot Legea 41/1994 prevede cã "știrile sau informațiile difuzate care, ulterior, se dovedesc inexacte, trebuie rectificate în condiții similare difuzãrii", iar "în cazul de refuz, persoana care se considerã vãtãmatã într-un drept sau interes legitim poate cere directorului general al societãții, în cel mult 6 zile dupã expirarea termenului de la alin.5, acordarea dreptului la replicã". Trebuie subliniat, cum subliniazã, de altfel, și legea, cã rectificarea (îndreptarea greșelii) trebuie fãcutã în același tip de emisiune și, pe cât posibil, în același tronson orar – în cazul posturilor de radio sau televiziune, iar eratele din presa scrisã trebuie sã fie tipãrite (conform unor reguli consacrate dar nu întotdeauna respectate) cu aceleași caractere în același spațiu din ziar unde s-a "produs" prejudiciul.

Persoana vãtãmatã are libertatea de a alege aceste procedee de a-și reabilita imaginea – pe aceleași cãi pe care considerã cã i s-a prejudiciat – sau calea instanței. Problema rãmâne, însã, nerezolvatã,atât din punct de vedre moral cât și etic. În ziarul "Național" din 25-26 iulie 1998, Bogdan Soare scrie, în comentariul intitulat "Singurul efect palpabil al luptei anticoruție este trimiterea ziariștilor în fața instanțelor": "Puțini știm, inclusiv unii judecãtori, cã atunci când așa-zisa parte vãtãmatã apeleazã direct la instanțã, fãrã a mai cere publicarea dreptului la replicã, procesul nu poate fi judecat. Dacã nu apeleazã mai întâi la soluția dreptului la replicã, conform legii, nu ar avea ce cãuta cu problema sa în fața judecãtorului. În ciuda acestei prevederi legale, judecãtorii audiazã și condamnã ziariști".

Moral vorbind, scuzele nu îi aparțin atât celui care a avut de suferit de pe urma erorii, cât mai ales publicului, care are dreptul la o informare corectã.

2. Coduri deontologice

Elaborarea unor norme și reguli de conduitã ale practicienilor dintr-un anumit domeniu este – mai cu seamã în ultimul secol – una dintre preocupãrile primordiale nu numai ale breslei, ci și a diverselor organizații internațíonale și, în ultimã instanțã, ale statelor democratice. În ceea ce-i privește pe jurnaliști, în funcție de țarã, asociație sau sindicat la care sunt afiliați (unii chiar independenți – free-lencer, doar prin faptul cã practicã aceastã meserie), ei trebuie sã se supunã unor principii, altele, mai multe chiar decât prevãd legile statului. Din punct de vedere al sancțiunilor prevãzute pentru încãlcarea legilor, sistemul juridic presupune sentințe penale, în timp ce sentința deontologicã are mai mult un caracter moral.

Codurile deontologice în presã au apãrut ca rãspuns la nevoia breslei de a a avea un statut bine definit, cu specificarea drepturilor, dar mai ales a îndatoririlor (uneori de onoare) ale jurnaliștilor. O posibilã clasificare a acestora se regãsește într-unul dintre cele mai temeinice studii privind libertatea presei, realizat de Comisia Regalã Britanicã a Presei, care stabilește ca drepturi ale celor care fac mass-media: a publica știri și opinii; a edita ziare; a refuza publicarea unor articole; a participa la adunãrile publice; a colecta și a sintetiza informații de orice fel; a transmite publicului mai multe opinii alternative; a transmite informații corecte, complete și obiective. Surprinzãtor, transmiterea de informații obiective este consideratã un drept al jurnaliștilor; pe de altã parte, îndatoririle enunțate în același studiu sunt mai puțin numeroase decât drepturile: a da publicului posibilitatea de a-și exprima opiniile; a servi binele public; a prezenta puncte de vedere alternative,inclusiv nepopulare; a acționa în numele publicului în baza încrederii acestuia.

Deși diferite în formã sau esențã, toate codurile deontoligice, fãrã excepție, fac referire la obligațía jurnaliștilor de a respecta și de a publica doar adevãrul "pe care l-a aflat, atât cât l-a aflat și atât cât îl poate el interpreta pentru ca acesta sã devinã inteligibil pentru destinatarul sãu" (Miruna Runcan, "Intoducere în etica și legislația presei"), datã fiind rãspunderea ziaristului fațã de echilibrul social. În plus, aceleași coduri exclud orice ingerințã, de orice naturã, care ar putea altera veridicitatea informațíei. În fond, toate codurile deontologice sunt, mai mult sau mai puțín, reglementãri ale bunului-simț. Startul în elaborarea – cu seriozitate – a principiilor etice ale profesiei de jurnalist a fost dat în anul 1918, de "Charta obligațiilor profesionale ale ziariștilor francezi":

Un ziarist demn de acest nume

își asumã responsabilitatea pentru toate scrierile sale, inclusiv cele nesemnate;

considerã calomnia, acuzațiile neprobate, alterarea unor documente, deformarea faptelor, minciuna, între cele mai grave fapte profesionale;

nu recunosște decât jurisdicția egalilor sãi, suverani în materie de onoare profesionalã;

nu acceptã decât misiuni compatibile cu demnitatea profesionalã;

își interzice invocarea unui titlu sau a unei calitãți imaginare, recurgerea la mijloace necinstite pentru a obține o informație, sau înșelarea bunei credințe a cuiva;

nu va accepta bani într-un serviciu public sau o întreprindere privatã unde calitatea sa de ziarist, influențele, relațiile sale profesionale ar fi susceptibile de-a fi exploatate;

nu va semna cu numele sãu articole de reclamã comercialã sau financiarã;

nu comite nici un fel de plagiat, citând confrații din care reproduce un text,oricare ar fi el;

nu solicitã locul unui confrate, nici nu provoacã retrogradarea aceluia într-o muncã inferioarã;

apãrã secretul profesional;

nu uzeazã de libertatea presei într-o inițiativã interesatã;

revendicã libertatea de a publica în chip onest informațiile sale;

considerã onestitatea și grija pentru adevãr ca reguli de prim ordin;

nu-și confundã rolul cu acela al unui polițist.

Aproape de sfârșitul secolului, principiile prevãzute de Charta de la 1918 sunt reformulate, îmbogãțite și înmulțite. Se pune acum accentul pe diferențierea presei în structurile de putere și de decizie publicã pentru cã "treptat, din intermediar al comunicãrii publice, presa a devenit și un exponent al publicului, prin asumarea rolului de apãrãrtor al libertãții și libertãților individuale/colective, dar și de analist al faptelor, evenimentelor și comportamentelor publice sau private, individuale, de grup sau organizaționale" (Dumitru Titus Popa, "Deontologia profesiunii de ziarist").

În 1993, Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei adoptã "Rezoluția 1003" cu privire la etica ziaristicã, un fel de cod deontologic extrem de complex, cu convingerea cã principiile enunțate ar trebui puse în aplicare de cei care practicã aceastã meserie în întreaga Europã. Rezoluția are în vedere mai multe aspecte: informații și opinii, dreptul la informații ca drept fundamental al omului – editori, patroni și ziariști, funcția ziaristului și activitatea sa eticã, statutul redacției ziaristice, situații de conflict și cazuri de protecție socialã, etica și autocontrolul în ziaristicã. Multe principii sunt subliniate în articole diferite și abordate din mai multe puncte de vedere.

REZOLUȚIA 1003 (1993) CU PRIVIRE LA ETICA ZIARISTICÃ

1. În afara drepturilor și obligațiilor legale, stipulate în legislația de specialitate, mijloacele de informare în masã au o rãspundere moralã fațã de cetãțeni și de societate, rãspundere care trebuie scoasã în evidențã mai ales în momentul actual, când informația și comunicarea joacã un rol de mare importanțã în ceea ce privește atât formarea atitudinii individuale a cetãțeanului, cât și evoluția societãții și a vieții democratice.

2. Profesia de ziarist implicã drepturi și obligații, libertãți și responsabilitãți.

3. Principiul de bazã al oricãrei evaluãri etice a ziaristicii este cã trebuie fãcutã o distincție clarã între știri și pãreri, evitându-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt informații, adicã fapte și date, în timp ce opiniile exprimã gânduri, idei, convingeri sau judecãți de valoare ale mijloacelor de informare în masã, editorilor sau ziariștilor.

4. Știrile trebuie difuzate cu respectarea adevãrului, dupã ce au fost efectuate verificãrile de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind fãcute într-un mod imparțial. Zvonurile nu trebuie confundate cu știrile. Titlurile și rezumatele știrilor trebuie sã reflecte cât mai fidel conținutul faptelor și datelor prezentate.

5. Exprimarea opiniilor poate consta în reflecții sau comentarii asupra unor idei generale sau în observații privind informații cu fundament real. Deși opiniile sunt inevitabil subiective și, prin urmare, nu pot și nu trebuie supuse criteriului adevãrului, ele trebuie totuși exprimate într-o manierã onestã și eticã.

6. Opiniile exprimate sub formã de comentarii ale unor evenimente sau acțiuni cu referințã la persoane sau instituții nu trebuie sã nege sau sã ascundã în mod intenționat fapte sau date reale.

7. Activitatea mijloacelor de informare în masã este una de "mediere"; ele preseteazã servicii de informare și drepturile de care se bucurã în ceea ce privește libertatea informației sunt în funcție de destinatari, adicã de cetãțeni.

8. Informația este un drept fundamental, evidențiat de jurisprudența Comisiei Europene și a Curții Europene pentru Drepturile Omului în legãturã cu articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor omului și recunoscut ca atare în articolul 9 al Convenției europene privind canalele de televiziune transnaționale, precum și în toate constituțiile democratice. Este un drept al cetãțeanului, care are prin urmare și dreptul de a cere informația furnizatã de ziariști sã fie transmisã cu respectarea adevãrului, în cazul știrilor și în mod onest, în cazul opiniilor, fãrã nici o altã intervenție exterioarã, fie din partea autoritãților publice, fie din partea sectorului privat.

9. Autoritãțile publice nu trebuie sã se considere proprietari ai informației. Reprezentativitatea acestor organe este baza legalã a eforturilor vizând garantarea și dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masã și crearea condițiilor necesare pentru exercitarea libertãții de expresie și a dreptului la informare, cenzura fiind exclusã. Sunt aspecte de care Comitetul Miniștrilor este conștient, așa cum aratã Declarația sa privind Libertatea Expresiei și Informației adoptatã la 29 aprilie 1982.

10. Trebuie avut în vedere faptulcã ziaristica se sprijinã pe mijloacele de informare în masã, care, la rândul lor, au bazã o structurã de întreprindere în cadrul cãreia trebuie fãcutã distincție între editori, patroni și ziariști. În acest sens, pe lângã libertatea mijloacelor de informare în masã, trebuie asiguratã și protejatã de presiuni interne libertatea în cadrul mijloacelor de informare în masã.

11. Companiile care își desfãșoarã activitatea în domeniul informației trebuie sã fie agenți socio-economici cu caracter special, ale cãror obiective antreprenoriale trebuie sã ținã seama de necesitatea de a asigura exercitarea unui drept fundamental.

12. Organizațiile respective trebuie sã asigure o totalã transparențã în materie de proprietate și gestiune, așa încât cetãțenii sã cunoascã exact cine sunt proprietarii și ce interese economice au în legãturã cu mijloacele de informare în masã.

13. În cadrul acestor organziații, editorii șiziariștii trebuie sã își desfãșoare activitatea împreunã, ținând seama de faptul cã respectul legitim fațã de orientarea ideologicã a editorilor sau a patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii în cazul știrilor și al onestitãții în cazul opiniilor. Este un element esențial al respectãrii dreptului fundamental la informație.

14. Consecința acestor imperative este necesitatea de a întãri garanțiile libertãții de expresie a ziariștilor, pentru cã ei sunt aceia care, în ultimã instanțã, transmit informația. În acest sens, trebuie precizat și dezvoltat cadrul legal al clauzei de conștiințã și al secretului profesional fațã de sursele confidențiale și, în același timp, puse de acord prevederile legislației naționale în acest domeniu, pentru ca acestea sã poatã fi aplicate în cadrul mailarg al spațíului democratic european.

15. Nici editorii, nici patronii, nici ziariștii nu trebuie sã considere cã informația este un bun personal. Organizațiile care se ocupã de difuzarea informației nu trebuie sã o trateze ca pe o marfã, ci ca pe un drept fundamental al cetãțeanului. În consecințã, nici calitatea informațiilor sau opiniilor, nici substanța acestora, nu trebuie exploatate în scopul de a spori numãrul de cititori sau a lãrgi audiența și, prin urmare, veniturile publicitare.

16. Dacã se dorește o prelucrare a informației conformã cu normele etice, atunci beneficiarii acesteia trebuie priviți ca indivizi, și nu ca masã.

17. Informarea și comunicarea, sarcini de care se achitã ziaristulprin mijloacele de informare în masã, beneficiind de sprijinul excepțional al noilor tehnologii, joacã un rol determinant în evoluția individului și a societãțíi. Sunt elemente indispensabile ale vieții democratice, deoarece garantarea participãrii cetãțenilor la viața publicã este o condiție a dezvoltãrii plenare a democrației. Aceastã participare nu ar fi posibilã dacã cetãțenii nu ar primi informațiile necesare despre viața publicã pe care mijloacele de informare în masã au datoria sã le furnizeze.

18. Importanța informației, în special a știrilor transmise de radio și televiziune, în domeniul culturii și educației a fost subliniatã în Recomandarea 1067 a Adunãrii. Impactul informației asupra opiniei publice țíne de domeniul evidenței.

19. Ar fi greșit sã se tragã de aici concluzia cã mijloacele de informare în masã reprezintã opinia publicã, sau cã trebuie sã înlocuiascã funcțiile specifice ale autoritãților publice sau ale instituțiilor de învãțãmânt și culturã, cum ar fi școlile.

20. Aceasta ar echivala cu o transformare a mijloacelor de informare în masã și a ziaristicii în puteri sau contraputeri ("mediocrația"), fãrã însã ca acestea sã reprezinte cetãțeni sau sã fie supuse controlului democratic, așa cum sunt autoritãțile publice și fãrã sã dispunã de cunoștințele de specialitate ale instituțiilor culturale sau educaționale de resort.

21. Prin urmare, ziaristica nu trebuie sã denatureze informația adevãratã, imparțialã și opiniile oneste, nici sã le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau modela opinia publicã, deoarece legitimitatea sa se bazeazã pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetãțenilor la informație, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest sens, legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevãrul și corectitudinea informației și a opiniilor exprimate și este incompatibilã cu campaniile ziaristice organizate pornind de la poziții prestabilite și interese particulare.

22. În redactarea informațiilor și opiniilor, ziariștii trebuie sã respecte principiul prezumției de nevinovãție în mod special în cazurile care sunt încã în curs de judecare și sã se abținã de la formularea de verdicte.

23. Trebuie respectat dreptul indivizilor la viațã privatã. Persoanele care dețin funcții publice au dreptul ca viața lor particularã sã fie apãratã, cu excepția acelor cazuri în care viața lor particularã are un efect asupra vieții lor publice. Faptul cã o persoanã deține o funcție publicã nu înseamnã cã poate fi privatã de dreptul la viața particularã.

24. Încercarea de a realiza un echilibru între dreptul la respectarea vieții private, consacrat în articolul 8 al Convenției Europene asupra Drepturilor Omului, și libertatea de expresie, stipulatã în articolul 10, este amplu ilustratã de jurisprudența recentã a Comisiei Europene și a Curții Europene pentru Drepturile Omului.

25. În ziaristicã, scopul nu scuzã mijloacele: informația trebuie obținutã prin mijloace legale și etice.

26. La cererea persoanelor interesate, mijloacele de informare în masã trebuie sã rectifice, automat și urgent, furnizând toate informațiile relevante, orice știre sau opinie difuzatã care este falsã sau eronatã. Legislația naționalã trebuie sã prevadã sancțiuni adecvate și, acolo unde este cazul, despãgubiri.

27. Pentru a armoniza aplicarea și exercitarea acestui drept în statele membre ale Consiliului Europei, trebuie pusã în aplicare Rezoluția (74) 26 privind dreptul la replicã – Poziția individului în raport cu presa, adoptatã de Comitetul Miniștrilor la 2 iulie 1974, precum și prevederile pertinente ale Convenției Europene privind canalale de televiziune transnaționale.

28. Pentru asigurarea calitãții muncii și independenței ziariștilor, aceștia trebuie sã aibã un salariu corespunzãtor și sã beneficieze de condiții și instrumente de lucru adecvate.

29. În relațiile pe care ziariștii, în exercitarea profesiei, le întrețin cu autoritãțile publice sau cu diverse sectoare economice, aceștia trebuie sã evite sã ajungã la înțelegeri care ar putea afecta imparțialitatea sau independența exercitãrii profesiei.

30. Ziaristul nu trebuie sã confunde subiectele controversate sau senzaționale cu subiectele importante din punct de vedere informațional. În exercitarea meseriei, el nu trebuie sã aibã ca scop principal dobândirea prestigiului și a influenței personale.

31. Având în vedre compexitatea procesului de difuzare a informației, care se bazeazã din ce în ce mai mult pe folosirea noilor tehnologii, pe rapiditate și capacitate de sintetizare, ziariștii trebuie sã aibã pregãtirea profesionalã adecvatã.

32. În cadrul organizațiilor care se ocupã de difuzarea informațiilor, editorii, patronii și ziariștii trebuie sã lucreze în echipã. În acest scop, trebuie elaborat statutul personalului ziaristic, care sã reglementeze relațiile profesionale între ziariști, editori și patroni în cadrul mijloacelor de informare, separat de normele obișnuite privind relațiile de serviciu. Acest statut poate prevedea crearea de comitete de redacție.

33. În cadrul societãții apar uneori situații tensionate și conflictuale ca efect al terorismului,discriminãrii fațã de minoritãțí, xenofobiei sau rãzboiului. În astfel de situații, mijloacele de informare în masp au obligația moralã de a apãra valorile democratice: respectul pentru demnitatea umanã, rezolvarea problemelor prin mijloace pașnice, în spiritul toleranței; prin urmare, au obligația sã se opunã violenței și incitãrii la urã și confruntare, respingând orice discriminare bazatã pe criterii de culturã, sex sau religie.

34. Nimeni nu trebuie sãrãmânã neutru fațã de apãrarea valorilor democratice. În acest scop mijloacele de informare în masã trebuie sã joace un rol major în prevenirea tensiunilor și sã încurajeze înțelegerea, toleranța și încrederea reciproce între diferite comunitãți, așa cum a fãcut Secretarul general al Consiliului Europei, încurajând adoptarea de mãsuri de încredere în fosta Iugoslavie.

35. Luând în considerare influența deosebitã a mijloacelor de informare în masã și în special a televiziunii, asupra atitudinilor copiilor și tinerilor, trebuie sã se evite difuzarea de emisiuni, mesaje sau imagini care exaltã violența, exploateazã sexul sau consumatorismul, precum și folosirea deliberatã a unui limbaj nepotrivit.

36. Având în vedere condițiile și principiile de bazã enumerate mai sus, mijloacele de informare în masã trebuie sã se angajeze sã respecte în mod riguros principiile etice care garanteazã libertatea expresiei și dreptul fundamental al cetãțenilor de a primi informații adevãrate și opinii oneste.

37. Supravegherea aplicãrii acestor principii necesitã crearea de organisme sau mecanisme de autocontrol formate din editori, ziariști, asociații ale utilizatorilor mijloacelor de informare în masã, specialiști din mediile universitare și judecãtori; aceștia vor avea sarcina de a elabora rezoluții privind respectarea preceptelor etice de cãtre ziariști, rezoluții pe care mijloacele de informare în masã se vor angaja sã le publice. Aceste mãsuri vor ajuta cetãțeanul, care are drept la informare, sã emitã judecãți critice asupra activitãții ziaristului și a credibilitãții sale.

38. Organismele sau mecanismele de autocontrol, asociațiile de utilizatori ai mijloacelor de informare în masã și departamentele universitare de resort vor putea publica anual rezultatele cercetãrilor efectuate a posteriori în ceea ce privește corectitudinea informațiilor difuzate de mijloacele de informare în masã, comparându-le cu faptele reale. Va exista în acest fel un barometru al credibilitãții care va da cetãțenilor mãsura valorii etice a fiecãrui mijloc de informare în masã sau a fiecãrei secțiuni a unui mijloc de informare în masã, chiar și a fiecãrui ziarist. Mãsurile colective luate în consecințã vor contribui, în același timp, la ridicarea nivelului la care este practicatã meseria de ziarist.

În România, abia dupã 1989 s-a simțit acut nevoia unor coduri de conduitã pentru jurnaliști.Toate au ca punct de plecare responsabilitatea jurnaliștilor de a asigura transmiterea adevãrului, iar majoritatea preiau sau adapteazã principii conținute în codurile deontologice adoptate în țãri cu o democrație și o libertate a presei avansate. Imediat ce mass-media a fost descãtușatã de cenzurã a fost necesarã crearea unui cadru legislativ și etic de exercitare a profesiei de ziarist, în condițiile în care "abuzul de putere și abuzul de presã constituiau componente naturale ale vieții publice, cu atât mai mult în momentele dramatice de confruntãri politice, morale și spirituale" (Dumitru Titus Popa, "Deontologia profesiunii de ziarist"). Documente deontologice de referințã în ultimii ani au rãmas "Carta libertãții presei" – premiera deontologicã româneascã în domeniu, propusã în septembrie 1990 de organizațiile profesionale tuturor membrilor Societãții Ziariștilor; "Principiile deontologice ale ziaristului" – aprobate, în noiembrie 1990, în ședința Consiliului Național al Societãții Ziariștilor din România, Federația Sindicatelor din întreaga presã și care pun accent pe relația profesie-conștiințã; "Codul deontologic al ziaristului" – adoptat în 1991 de Convenția Naționalã a Ziariștilor din România și care coincide ad litteram cu "Principiile deontologice" dar adaugã un ultim punct: "pentru o corectã informare, se impune publicarea, mai ales în mass-media, a blamãrilor formulate public de cãtre juriile de onoare ale asociațiilor de ziariști, ca și a sentințelor organelor judecãtorești".

Dar cel mai recent și concis cod deontologic a fost promovat (în 1998) de Clubul Român de Presã, constituit ca "organizație privatã, apoliticã, nonprofit" la inițiativa Fundației ELITA (Europa prin Libertatea, Inteligențã, Toleranțã și Acțiune) și care vizeazã explicit "profesionalismul de elitã, valorile morale ale jurnalismului și rãspunderea profesionalã a acestei profesiuni". Deși considerat perfectibil, codul deontologic adoptat de Clubul Român de Presã, un fel de decalog al jurnaliștilor, rãmâne prima reglementare profesionalã de acest tip care poate fi adoptatã și aplicatã de toți ziariștii și instituțiile de presã din România.

Preambul

Clubul Român de Presã, reprezentat de peste 20 de case editoriale care cuprind cele mai importante instituții mass-media naționale (presã scrisã, televiziuni, radiouri și agenții de presã) numãrând circa 20.000 de ziariști, membri ai tuturor asociațiilor de presã din România, propune introducerea unui Cod etic al ziariștilor și instituirea unui Consiliu de Onoare, care sã urmãreascã respectarea normelor deontologice. Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului de onoare face obiectul unui document separat.

Potrivit Constituției României, libertatea de exprimare a opiniilor, în scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în masã, este garantatã. Cenzura de orice fel este interzisã (art.30). Dreptul presei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrãdit. Autoritãțile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate sã asigure informarea corectã a cetãțenilor (art.31).

Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupație principalã și retribuitã presa, posesoare a unei cãrți de presã recunoscutã de una din organizațiile profesionale, respectiv orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presã, secretar de redacție, șef de secție sau departament, redactor-șef sau adjunct, director de publicație, radio sau televiziune, cu o vechime minimã în presã de un an (perioadã ce reprezintã stagiul în aceastã activitate). În virtutea libertãții de expresie, ziaristul are dreptul de a critica, argumentat, atât Puterea, cât și Opoziția, considerând drept unic criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile țãrii și la principiile morale.

Articolul 1. Ziaristul are datoria primordialã de a relata adevãrul, indiferent de consecințele ce le-ar puteaavea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat.

Articolul 2. Ziaristul poate da publicitãții numai informațiile de a cãror veridicitate este sigur, dupã ce în prealabil le-a verificat, de regulã, din mai multe surse credibile.

Articolul 3. Ziaristul nu are dreptul sã prezinte opiniile sale drept fapte. Știrea de presã trebuie sã fie exactã, obiectivã și sã nu conținã pãreri personale.

Articolul 4. Ziaristul este obligat sã respecte viața privatã a cetãțenilor și nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obține informații sau imagini despre aceasta.

Atunci când comportamentul privat al unor personalitãți publice poate avea urmãri asupra societãții, principiul neintruziunii în viața privatã ar putea fi eludat.

Este preferabil ca minorii, bolnavii și victimele unor infracțiuni sã beneficieze de pãstrarea confidențialitãții identitãții.

Se va menționa rasa, naționalitatea, apartenența la o anumitã minoritate (religioasã, lingvisticã, sexualã) numai în cazurile în care informația publicatã se referã la un fapt strict legat de respectiva problemã.

Articolul 5. Ziaristul va da publicitãții punctele de vedere ale tuturor pãrților implicate în cazul unor pãreri divergente. Nu se vor aduce acuzații fãrã sã se ofere posibilitatea celui învinuit sã-și exprime punctul de vedere. Se va avea în vedere respectarea principiului prezumției de nevinovãție, astfel încât nici un individ nu va fi catalogat drept infractor pânã când o instanțã juridicã nu se va pronunța. Se va evita publicarea comentariilor și luãrilor de poziție asupra unor cauze aflate pe rol în justiție. Aceasta nu exclude relatãrileobiective asupra faptelor în evoluția lor. Ziaristul nu se substituie instituțiilor și puterilor publice.

Articolul 6. Ziaristul va pãstra secretul profesional privind sursele informațiilor obținute confidențial. Este la latitudinea propriei sale conștiințe sã respecte confidențialitatea surselor chiar și în fața justiției. Confidențialitatea surselor de informații este garantatã de reglementãrile internaționale la care România este parte.

Articolul 7. Ziaristul are responsabilitatea civicã de a acționa pentru instaurarea justiției și dreptãții sociale. În cazul în care are științã de abuzuri sau de încãlcãri ale legilor, potrivit clauzei de conștiințã, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerințã care sã-i influențeze decizia.

Articolul 8. În exercitarea profesiei și în relațiile pe care le întreține cu autoritãțile publice sau cu diverse societãți comerciale, ziaristului îi sunt interzise orice înțelegeri care ar putea afecta imparțialitatea sau independența sa.

Articolul 9. Ziaristul care distorsioneazã intenționat informația sau face acuzații nefondate sãvârșește abateri profesionale de maximã gravitate.

Articolul 10. Ziaristul are datoria de a face corecțiile necesare în cazul în care din vina sa vor fi date publicitãții informații inexacte.

Semneazã: Dumitru Tinu – Adevãrul, Lucian Avramescu – A.M. Press, Florin Brãtescu – Antena 1, Octavian Știreanu – Azi, Laurențiu Ilie – Bursa, Horia Alexandrescu – Cronica Românã, Cornel Nistorescu – Evenimentul Zilei, Ileana Lucaciu – Expres Magazin, Constantin Dumitru – Flagrant, Marius Tucã – Jurnalul Național, Mihnea Vasiliu – Mediafax, Radu Bogdan – Nine O’Clock, Adrian Sârbu – Pro TV, Dan Andronic – Prima TV, Octavian Andronic – Ringier, Bogdan Ficeac – România Liberã, Vartan Arachelian –TVR Internațional, Sorin Roșca Stãnescu – Ziua, Gheorghe Voicu – Național, Mihai Tatulici – Privirea.

Și România a intrat deci, în ultimul deceniu, în rândul țãrilor care se bucurã de libertatea presei și dreptul publicului de a fi bine informat, apãrate de legi ale statului și subliniate în orice cod deontologic. Dar cum nu existã drepturi fãrã obligații, ziariștii trebuie sã-și asume, tacit, îndatoririle pe care le presupune apartenența la breaslã. Și totuși, în ziua de azi, mai mult decât oricând, nu mai este bizar sã afirmi cã regulile (legi sau norme) existã pentru a fi încãlcate. Așa se face cã în presa româneascã zvonul mai poate fi încã ridicat la rang de știre, informațiile nu se mai disting, uneori, de opinii, iar interesele distrug urmele adevãrului. De multe ori, informațiile difuzate de presã prezintã fie jumãtatea plinã, fie pe cea goalã a paharului, în funcție de convingeri personale, prejudecãți sau afinitãți. Ca întodeauna, însã, rãmâne speranța: cã toate aceste abateri vor fi într-o bunã zi excepții și nu reguli.

Bibliografie:

Abrege du droit de la presse, 1994, Paris, CFPJ

Almond, R., Verba, N., 1996, Cultura civicã, București, DuStyle

Clifford, G. Christians, Fackler, Mark, Potzoll, Kim B., McKee, B. Kathy, 2001, Etica mass-media – studii de caz, Iași, Polirom

Codul Civil, 1996, București, All

Codul penal și Codul de procedurã penalã, 1998, București, Global Print

Constituția României, 1991

Derieux, Emmanuel, 1991, Droit de la communication, Paris, L.G.

Legea audiovizualului, 48/1992, Monitorul Oficial

Legea privind organizarea si funcționarea Societãții Române de Radiodifuziune și Societãții Române de Televiziune, 41/1994, Monitorul Oficial

Național, 25-26 iul. 1998

Pavel, Doru, Turianu, Cornel, 1996, Calomnia prin presã, București, Șansa

Popa, Dumitru, Titus, 1999, Dreptul comunicãrii (presã scrisã, vorbitã și televizatã), București, Norma

Popa, Dumitru, Titus, 2000, Deontologia profesiunii de ziarist, București, Norma

Runcan, Miruna, 1998, Introducere în etica și legislația presei, București, All

Stavre, Ioan, Introducere în crearea de imagine, curs S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare și Relații Publice "David Ogilvy"

Tran, Vasile, Teoria comunicãrii, curs S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare și Relații Publice "David Ogilvy"

Capitolul VI

CONCLUZII

Comunicare, public și opinie publică, influențare, dezinformare, zvon, propagandă, imagine, sunt noțiunile care “construiesc” definirea conceptului de manipulare. În diverse combinații, acești termeni ilustrează o situație provocată de mass-media, dezavantajoasă pentru receptorii mesajelor. Funcțiile pe care ar trebui să le îndeplinească presa în societate au fost schițate și redefinite de-a lungul timpului (cele 5 unanim acceptate au rămas: funcția de informare, de interpretare, de legătură, de culturalizare și de divertisment); realitatea a demonstrat însă că fiecare astfel de funcție atrage după sine și o latură negativă a procesului de comunicare. Nu întotdeauna informațiile pe care le difuzează presa reflectă realitatea, de multe ori interpretarea evenimentelor nu este lipsită de păcat, iar divertismentul – care tinde să invadeze toate zonele comunicării de masă – nu cultivă prea des bunul-gust.

Deși la ora actuală suntem departe de ceea ce teoreticienii au numit “modelul glonțului magic”, influența pe care mass-media o exercită asupra publicului său (considerat acum o entitate activă) nu poate fi negată. Numai că efectele nu sunt tocmai aceleași pe care le preconizaseră cercetătorii acum zeci de ani, modalitățile prin care presa impune puncte de vedere sau chiar valori nu mai sunt atât de vizibile, s-au diversificat, iar unele sunt cu mult mai subtile. E lesne de înțeles că fiecare tip de canal (presă scrisă, radio, televiziune) și-a dzvoltat propriile metode de manipulare a publicului său. Efectul este același. Mai trebuie spus că toate mijloacele de comunicare înglobează și un alt tip – independent – de manipulare a consumatorilor de produse mass-media: publicitatea, care dispune, la rândul său, de mijloace proprii și pentru care mass-media nu reprezintă decât “scena spectacolului”.

Alegerea lăsată la latitudinea celor cărora li se adresează mijloacele de informare în masă devine inutilă atunci când presa – în ansamblul ei – conferă statut de eveniment acelorași întâmplări sau ridică numai anumiți indivizi la rangul de personalitate. O situație aparte se creează în timpul campaniilor electorale, când fiecare canal mediatc – în funcție de propriile interese – pune serios umărul (deși adesea subtil) la crearea unei imagini favorabile pentru unul dintre candidați, încercând, în același timp, destabilizarea imaginii celorlalți. În acest context mai mult decât în altele, echidstanța este frecvent invocată, dar prea puțin respectată.

În multitudinea de mesaje, deseori contradictorii, este tot mai dificil de făcut o diferențiere între ceea ce este mesaj obiectiv și încercările de impunere a unei anumite reprezentări a lumii și a evenimentelor care o compun. Viziunea pare sumbră pentru o lume care nu mai concepe să trăiască fără mass-media. Multe aspecte teoretice pot fi, de fapt, exagerate, altele, probabil, nu reflectă nici măcar pe jumătate amploarea pe care a luat-o manipularea în ziua de azi. Cert este că neîncrederea totală în presă nu se justifică – nu poate fi vorba despre o intenție de manipulare în orice acțiune a mass-media; la fel cum nu poate fi scuzată nici naivitatea unora de a crede că presa este transmițătorul unor adevăruri absolute.

Multe rămân nespuse în orice expunere sumară sau chiar în orice studiu aprofundat pe tema complexului fenomen al manipulării. Resursele lui sunt nebănuite, creatorii săi evită monotonia, improvizează în permanență și dau dovadă de o imaginație pe care n-au demonstrat-o nici artele consacrate.

Și mass-media își asumă, la rându-i, mai multe riscuri. Penalizările pot veni din partea unui public educat (din perspectiva perceperii realității) dar și – de cele mai multe ori doar teoretic – din partea unui stat onest, prin legile sale.

Și totuși, în majoritatea cazurilor, presa reușește să fie cuceritoare și indispensabilă. Spectacolul pe care îl prezintă și îl reprezintă zi de zi este atât de fascinant încât îi scuză – uneori – erorile de informare. Influența pe care o exercită – benefică sau nefastă – devine din ce în ce mai vizibilă.

Comunicare, public și opinie publică, influențare, dezinformare, zvon, propagandă, imagine, sunt noțiunile care “construiesc” definirea conceptului de manipulare. În diverse combinații, acești termeni ilustrează o situație provocată de mass-media, dezavantajoasă pentru receptorii mesajelor. Funcțiile pe care ar trebui să le îndeplinească presa în societate au fost schițate și redefinite de-a lungul timpului (cele 5 unanim acceptate au rămas: funcția de informare, de interpretare, de legătură, de culturalizare și de divertisment); realitatea a demonstrat însă că fiecare astfel de funcție atrage după sine și o latură negativă a procesului de comunicare. Nu întotdeauna informațiile pe care le difuzează presa reflectă realitatea, de multe ori interpretarea evenimentelor nu este lipsită de păcat, iar divertismentul – care tinde să invadeze toate zonele comunicării de masă – nu cultivă prea des bunul-gust.

Deși la ora actuală suntem departe de ceea ce teoreticienii au numit “modelul glonțului magic”, influența pe care mass-media o exercită asupra publicului său (considerat acum o entitate activă) nu poate fi negată. Numai că efectele nu sunt tocmai aceleași pe care le preconizaseră cercetătorii acum zeci de ani, modalitățile prin care presa impune puncte de vedere sau chiar valori nu mai sunt atât de vizibile, s-au diversificat, iar unele sunt cu mult mai subtile. E lesne de înțeles că fiecare tip de canal (presă scrisă, radio, televiziune) și-a dzvoltat propriile metode de manipulare a publicului său. Efectul este același. Mai trebuie spus că toate mijloacede comunicare înglobează și un alt tip – independent – de manipulare a consumatorilor de produse mass-media: publicitatea, care dispune, la rândul său, de mijloace proprii și pentru care mass-media nu reprezintă decât “scena spectacolului”.

Alegerea lăsată la latitudinea celor cărora li se adresează mijloacele de informare în masă devine inutilă atunci când presa – în ansamblul ei – conferă statut de eveniment acelorași întâmplări sau ridică numai anumiți indivizi la rangul de personalitate. O situație aparte se creează în timpul campaniilor electorale, când fiecare canal mediatc – în funcție de propriile interese – pune serios umărul (deși adesea subtil) la crearea unei imagini favorabile pentru unul dintre candidați, încercând, în același timp, destabilizarea imaginii celorlalți. În acest context mai mult decât în altele, echidstanța este frecvent invocată, dar prea puțin respectată.

În multitudinea de mesaje, deseori contradictorii, este tot mai dificil de făcut o diferențiere între ceea ce este mesaj obiectiv și încercările de impunere a unei anumite reprezentări a lumii și a evenimentelor care o compun. Viziunea pare sumbră pentru o lume care nu mai concepe să trăiască fără mass-media. Multe aspecte teoretice pot fi, de fapt, exagerate, altele, probabil, nu reflectă nici măcar pe jumătate amploarea pe care a luat-o manipularea în ziua de azi. Cert este că neîncrederea totală în presă nu se justifică – nu poate fi vorba despre o intenție de manipulare în orice acțiune a mass-media; la fel cum nu poate fi scuzată nici naivitatea unora de a crede că presa este transmițătorul unor adevăruri absolute.

Am încercat – în lucrarea de față – nu să fac o expunere pretențioasă a fenomenului manipulării în ansamblu, ci mai mult un rezumat a ceea ce orice persoană expusă mesajelor mass-media ar trebui să cunoască, sau măcar să intuiască. Tema este fascinantă cu atât mai mult cu cât o încercare de cuprindere a tuturor aspectelor este imposibilă, dată fiind inovația continuă și surprizele oferite în fiecare zi de creatorii de mesaje pe scară largă.

Bibliografie generală:

Abrege du droit de la presse, 1994, Paris, CFPJ

Adam, J-M, Bonhomme, M., 1997, L’Argumentation publicitaire. Rhétorique de l’éloge et de la persuasion, Paris, Nathan

Almond, R., Verba, N., 1996, Cultura civicã, București, DuStyle

Balle, Francis, 1990, Medias et societe, Paris, Montchrestien

Bârliba, Maria, Cornelia, 1987, Paradigmele comunicãrii, București, Ștințificã și Enciclopedicã

Barthes, Roland, 1985, L’aventure semiologique, Paris, Seuil

Berelson, Bernard, 1972, Communication and Public Opinion în Mass Communication, London, Clive Bingley Publ.

Bertrand, Claude-Jean, (coord.), 2001, Introducere în presa scrisã și vorbitã, Iași, Polirom

Bondrea, Aurelian, 1997, Sociologia opiniei publice și a mass-media, București, Fundația România de mâine

Brune, Francois, 1996, Fericirea ca obligație, București, Trei

Bucheru, Ion, 1997, Fenomenul televiziune, București, Fundația România de Mâine

Buzãrnescu, Ștefan, 1996, Sociologia opiniei publice, București, Didacticã și Pedagogicã

Cappon, Rene, 1994, La început a fost cuvântul, București, Fundațía Rompres

Cathala, Henri-Pierre, 1991, Epoca dezinformãrii, București, Militarã

Cayrol, Roland, 1991, Les Medias, Paris, Presses Universitaires de France

Cazeneuve, Jean, Victoroff, David, 1970, La Sociologie, Paris, Centre d’Etude et de Promotion de la Lecture

Cisimo, Roberto, 1971, Don’t Blame the People, Los Angeles, Diversity Press

Clifford, G. Christians, Fackler, Mark, Potzoll, Kim B., McKee, B. Kathy, 2001, Etica mass-media – studii de caz, Iași, Polirom

Codul Civil, 1996, București, All

Codul penal și Codul de procedurã penalã, 1998, București, Global Print

Coman, Cristina, 2000, Relațiile publice și mass-media, Iași, Polirom

Coman, Cristina, 2001, Relațiile publice – principii și strategii, Iași, Polirom

Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass-media, Iași, Polirom

Coman, Mihai, coord., 1997, Manual de jurnalism, vol. I și II, Iași, Polirom

Croussy, Guy, 1990, La communication audiovisuelle, Paris, Les Éditions d’Organisation

Cuilenburg, J.J. van, Scholten, O., Noomen, G.W., 1998, Știința comunicãrii, București, Humanitas

DeFleur, Melvin, Ball-Rockeach, Sandra, 1999, Teorii ale comunicãrii de masã, Iași, Polirom

Derieux, Emmanuel, 1991, Droit de la communication, Paris, L.G.

Dicționar de filozofie, 1978, București, Politicã

Dicționar de psihologie socialã, 1981, București, Științificã și Enciclopedicã

Dinu, Mihai, 2000, Comunicarea, București, Algos

Dobrescu, Emilian, 1998, Sociologia comunicãrii, București, Victor

Domenach, Jean-Marie, 1979, La propagande politique, Paris, P.U.F.

Drãgan, Ion, 1996, Paradigme ale comunicãrii de masã, București, Șansa

Driencourt, Jacque, 1950, La propagande, nouvelle force politique, Paris, A. Colin

Durandin, Guy, 1982, Les mensonges en propagande et en publicite, Paris, P.U.F.

Ellul, Jacques, 1962, Propagandes, Paris, A. Colin

Ficeac, Bogdan, 1996, Tehnici de manipulare, București, Nemira

Flichy, Patrice, 1999, O istorie a comunicãrii moderne, Iași, Polirom

Gaillard, Philippe, 2000, Tehnica jurnalismului, București, Științificã

Grosu Popescu, Eugenia, 1998, Jurnalism TV. Specificul telegenic, București, Teora

Haineș, Ion, 2000, Sistemul mass-media, București, ERA

Hartley, John, 1999, Discursul știrilor, Iași, Polirom

Hennessy, Bernard, 1981, Public Opinion, Monterey, Brooks-Cole Publ.

Hennion, Antoine, Meadel, Cecile, 1997, Les ouvriers du desire, în Sociologie de la communication. Reseaux, Paris, CNET

Istodor, Eugen, 1997, Interviuri contra naturii, București, Nemira

Jakobson, Roman, 1963, Essais de linguistique generale, Paris, Editions de Minuit

Joanescu, Irene, 1999, Radioul modern, București, All

Kapferer, Jean-Noel, 1993, Zvonurile, cel mai vechi mijloc de informare din lume, București, Humanitas

Langlois, Jaques Larue, 1989, Manuel de journalism radio-télé, Montreal, Édition Saint Martin

Lasswell, Harold, 1973, Structure et fonction de la communication dans la societe, Paris, Larousse

Lazarsfeld, P., Merton, R.K., 1960, Comunicarea de masã. Preferințele generale și acțiunea socialã organizatã dupã traducerea din Studii de teoria radioului și televiziunii, Radioteleviziunea Românã, 1974

Le Bon, Gustave, 1990, Psihologia mulțimilor, București, Anima

Lochard, Guy, Boyer, Henri, 1998, Comunicarea mediaticã, Iași, Institutul European

Lodge, David, 2002, Meserie!, Iași, Polirom

McLuhan, Marshall, 1975, Galaxia Gutenberg, București, Politicã

McLuhan, Marshall, 1997, Mass-media sau mediul invizibil, București, Nemira

McQuail, Denis, 1999, Comunicarea, Iasi, Institutul European

McQuail, Denis, Comunicarea ca proces de influențã în Revista de Sociologie, 1997, nr. 3-4, București

Miege, Bernard, 2000, Societatea cuceritã de comunicare, Iași, Polirom

Moles, Abraham, 1976, Sociodinamica culturii, București, Științificã

Morin, Edgar, 1966, L’esprit du temps, Paris, Grasset

Noelle-Neuman, Elisabeth, 1992, The Contribution of Spiral of Silence Theory to an Understanding of Mass Media în The Mass Media in Liberal Democratic Societies, New York, Paragon House

Pavel, Doru, Turianu, Cornel, 1996, Calomnia prin presã, București, Șansa

Pease, Allan, 1997, Limbajul trupului, București, Polimark

Popa, Dumitru, Titus, 1999, Dreptul comunicãrii (presã scrisã, vorbitã și televizatã), București, Norma

Popa, Dumitru, Titus, 2000, Deontologia profesiunii de ziarist, București, Norma

Ramonet, Ignacio, 1996, Le Monde Diplomatique, Montreal, Fides

Ramonet, Ignacio, 2000, Tirania comunicãrii, București, Doina

Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Iași, Polirom

Rovența-Frumușani, Daniela, 2000, Argumentarea. Modele și strategii, București, All

Runcan, Miruna, 1998, Introducere în etica și legislația presei, București, All

Selys, Gerard de, 1992, Minciuni mass-media, București, Scripta

Sfez, Lucien, 1993, Dictionnaire critique de la communication, Paris, Presses Universitaires de France

Shibutani, T., 1966, Improvised News: A Sociological Study of Rumour, Indianapolis, Bobbs Merrill

Stavre, Ioan, Introducere în crearea de imagine, curs S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare și Relații Publice "David Ogilvy"

Stoetzel, Jean, Girard, A., 1979, Les sondages d’opinion publique, Paris, P.U.F.

Thoveron, Gabriel, 1996, Comunicarea politicã azi, București, Antet

Toffler, Alvin, 1973, Șocul viitorului, București, Politicã

Toffler, Alvin, 1995, Powershift/Puterea în mișcare, București, Antert

Tran, Vasile, Teoria comunicãrii, curs S.N.S.P.A., Facultatea de Comunicare și Relații Publice "David Ogilvy"

Vișinescu, Victor, 2002, Jurnalism contemporan, București, Victor

Wierzbicki, Piotr, 1996, Structura minciunii, București, Nemira

Zamfir, Cãtãlin, Vlãsceanu, Lazãr, coord., 1993, Dicționar de sociologie, București, Babel

Zarã, Ion, Rus, Cecilia, 2000, Imaginea și creatorii sãi, București, Victor

*Academia Cațavencu, 2000, nr.521

* Adevãrul, 1996, nr.1973

* Comunicãrile "Hyperion" Ziaristicã, 1998, nr.1, București, Hyperion XXI

* Evenimentul Zilei, 22 August, 2002

* Evenimentul Zilei, 6 Noiembrie, 2002

* Constituția României, 1991

* Cotidianul, 31 Octombrie, 2002

* Legea audiovizualului, 48/1992, Monitorul Oficial

*Legea privind organizarea si funcționarea Societãții Române de Radiodifuziune și Societãții Române de Televiziune, 41/1994, Monitorul Oficial

*Legea Siguranței Naționale, 1991

* Național, 25-26 Iulie, 1998

*Național, 12 Octombrie, 2000

*Național, 6 Noiembrie, 2002

*New York Times, 14 dec. 2000

* Opinia Naționalã, nr.169, 1977

* Realitatea Bãnãțeanã, 1995, nr.2

* The Guardian, 13 Decembrie 2000