Prepozitia

Părțile de vorbire în gramatica tradițională și actuală.

Cea mai cunoscută și răspândită ierarhizare lexico-gramaticală a cuvintelor/ lexemelor este cea în părți de vorbire, „clase de unități lexicale (cuvinte și locuțiuni) ale unei limbi cu particularități conume și/sau specifice de asociere în procesul de comunicare”.

Considerate un subsistem de noțiuni fundamentale ale morfologiei, părțile de vorbire constituie fundamentul fiecărei limbii, fiind „modul intern de organizare a materialului de forme dintr-o limbă”, care stau la baza lui și-i determină evoluția. Studierea sistemului gramatical nu este posibilă fără stabilirea și analiza claselor lexico-gramaticale, având în vedere că particularitățile se realizează atât la nivel morfologic (variația flexionară), cât și la nivel sintactic ( posibilități de asociere), astfel creându-se o interdependență între morfologia și sintaxa .

In clasificarea din GLR din 1966 există zece părți de vorbire, adică „clase de cuvinte care se caracterizează prin reacții gramaticale identice față de aceleași categorii gramaticale.”: substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul , adverbul, interjecția, prepoziția, conjuncția și articolul.

Substantivul este considerat „partea de vorbire care se declină și denumește obiecte în sens larg”.

Articolul este un simplu instrument gramatical, definit ca fiind „partea de vorbire care se declină și însoțește substantivul, având rol de a arăta în ce măsură obiectul denumit prin substantivul respectiv este cunoscut vorbitorilor”;

Adjectivul este partea de vorbire care se declină, exprimă o însușire a unui obiect, și se acordă cu substantivul care exprimă numele acestui obiect.

Pronumele este în GLR „partea de vorbire care se declină și ține locul unui substantiv”, iar numeralul apare ca fiind „partea de vorbire care se declină și exprimă un număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare”

Verbul este „partea de vorbire flexibilă care se conjugă și exprimă acțiuni sau stări”

Despre adverb gramatica tradiținală spune că este „partea de vorbire nexflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri”

Prepoziția și conjuncția sunt părți de vorbire neflexibile, prima este caracterizată luând în considerare raporturile sintactice de dependență între părțile unei propoziții, pe care aceasta le exprimă, iar cea de-a doua , raporturile de coordonare între două propoziții, două părți de propoziție sau între o parte de propoziție și o propoziție și raporturile de subordonare între două propoziții.

Intejecția, este una dintre părțile de vorbire neflexibile, diferite de celelate prin valoarea exclamativă, prin care se exteriorizează senzații, senimente, manifestări de voință sau se reproduc sunete și zgomote din natură.

Lingvistica românească a acordat un spațiu amplu acestor clase de cuvinte care au fost ierarhizate luând în considerare caracteristicile lexicale (sematice), morfologice și sintactice.

După conținut, părțile de vorbire au fost grupate astfel:

părți de vorbire care au sens lexical, exprimă noțiuni: substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul , adverbul, interjecția;

părți de vorbire care exprimă raporturi între noțiuni, denumite și instrumente gramaticale: prepoziția, conjuncția și articolul, verbele auxiliare și copulative, și unele adverbe.

Având în vedere însă, că „sensul asigură identitatea formei cu ea însăși; între semnificația părții de vorbire și propietățile ei gramaticale primare există un anumit raport care îi asigură posibilitatea unor multiple funcții sintactice”, gramaticile moderne subclasifică părților de vorbire după „particularitățile sintactice, morfologice, dar și semantice- relevate sub aspectul compatibilităților asociative și enunțiative” , ceea ce conferă o nouă perspectivă integrată morfosintaxă asupra acestui subsistem gramatical.

Din punct de vedere morfologic, adică după flexiune (modificarea formei pentru a exprima diverse valori/ categorii gramaticale), unitatile lexicale se împart în:

cuvinte flexibile/ variabile care „există în sistem (și funcținează în comunicare) ca mulțime de forme (organizate în paradigmă prin relații de opoziție în temeiul informației gramaticale)” – substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul (cuvinte variabile cu flexiune de tip nominal) și verbul (cu flexiune verbală).

cuvinte neflexibile/ invariabile (care nu-și schimbă forma în timpul comunicării ori în comunicare întră cu forme neopozabile): adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

In clasificarea părților de vorbire din GLR – 1966 , criteriul sintactic este invocat pentru a defini prepoziția și conjuncția, dar și pentru a face deosebirea dintre adjectiv și substantiv sau adverb și adjectiv. In GBLR același criteriu deternimă:

clasa conectorilor, având ca funcție relaționarea grupurilor sintactice și ierarhizarea constituenților în cadrul acestora, din această categorie făcând parte prepozițiile, comjuncțiile, unele pronume, adjective și adverbe și articolul în unele utilizări;

clasa complementizatorilor, din care fac parte conectorii conjuncționali (că, să, dacă) care introduc propozițiile completive din grupul verbal și grupul nominal.

Plecând doar de la caracteristicile semantice, se delimitează clasa cantitativelor , (cuvinte în care se regăsește trăsătura [+Cantitate]) din care fac parte numeralele tradiționale, pronume și adjective pronominale indefinite, unele adjective propiu-zise cu valori cantitative, articolul nedefinit și unele substantive: cuplu, doime, duzină, pereche, sute, zeci; care are în semantico-pragmatice,

Pentru a defini clasa anaforicelor și clasa deicticelor, noile studii sistematizează clasele lexico-gramaticale după criteriu semantico-pragmatic , adică după prezenta sau lipsa referinței proprii. In limba română există cuvinte cu utilizare doar deictică sau anaforică, dar și cuvinte care pot fi utilizate cu sau fără referință în contextul lingvistic , cele două clase având inventar comun. In clasa clasa anaforicelor sunt introduse o parte dintre pronume(lor, acestora, fiecaruia, ei etc), termeni adverbiali (acolo, unde etc), termeni adjectivali ( asemenea, așa etc). In clasa deicticelor apar câteva pronume (al meu, al tau…, eu, tu, noi, voi.., acest, acesta, acel, acela, cel, celălalt ), unele adverbe (azi, maine, în dreapta, în stanga, acolo etc), în anumite contexte.

Substantivul este clasa de cuvinte și locuțiuni definită în expresie prin flexiune nominală, gen fix și articulată, iar în conținut prin aceea că denumește obiecte, exprimă noțiuni. Deși este o clasă variabilă în clasa substantivului, alături de cuvinte variabile pot exista și cuvinte invariabile, precum substantivele masculine avocado, dingo, euro, guru, koala, paria, panda, peso, skinhead etc și feminimele call-girl, cover-girl, millefiori, pieta etc

Dacă în gramaticile tradiționale articolul era considerat una dintre cele zece părți de vorbire ale limbii române, în studiile recente, deși nu apare ca o clasa lexico-gramaticală autonomă, se susține autonomia funcțional-sintactică a acestuia, deci „includerea lui , cu funcție sintactică distinctă de Det(minant), indiferent de realizarea lui ca flectiv legat sau ca morfem liber proclitic”.

Adjectivul este o clasă de cuvinte flexibile caracterizată semantic, prin posibilitatea de a exprima însușirile care deosebesc obiectele unele de altele (are autonomie semantică); morfologic, prin flexiune sintetică (care ține seama de categoriile gramaticale de gen, număr, caz și determinare) și analitică (pentru realizarea gradelor de comparație); sintactic, prin posibilitatea de a contracta, în cadrul propoziției, anumite funcții sintactice și de a se combina cu câte un singur termen (are autonomie funcțională și distribuție unidirecțională, accidental bidirecțională); logic, prin conținut noțional suficient

Clasa numeralului reunește doar cardinalele care fac parte din clasa semantică a cantitativelor și ordinalele care se apropie de clasa adjectivelor situative, fracționarul, multiplicativul, adverbialul, cantitativul și distributivul fiind trecute la alte clase lexico-gramaticale.

Pronumele este o clasa lexico-gramaticală închisă, eterogenă, definită semantic – prin clasa de pro-forme, neavând referință proprie, pronumele evocă sau substituie alte entități; morfologic – printr-o flexiune sintetică, bazată pe categoriile gramaticale de gen, număr și caz, sintactic – prin posibilitatea de a se combina cu câte un singur termen (are distribuție unidirecțională, parțial bidirecțională.

Clasa lexico-gramaticală a verbului considerată unitară, bogată și deschisă, este prezentată semantic prin faptul că denumește acțiuni, evenimente sau stări; morfologic prin flexiunea verbală- conjugare; iar sintactic, reprezintă nucleul enunțului fiind centrul GV, având capacitatea de a atrage complemente/actanți, cărora le atribuie caz și rol tematic.

Adverbul este o clasă de cuvinte invariabile care arată o circumstanță sau o caracteristică a

unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. Sintactic, adverbul, este un adjunct pentru un verb, adjectiv sau alt adverb.

Clasa interjecției, este definită fonetic prin intonație exclamativă, semantic – prin faptul că nu denumește, ci sugerează stări fizice și psihice sau evocă, prin imitare, sunete și zgomote din lumea înconjurătoare; morfologic – printr-un corp fonetic redus și fix, excepție făcând interjecțile imperative provenite din verbe(haide/ haidem /haideti, uite /uitati etc) ; sintactic – prin două ipostaze opuse: a) apare în contexte în care nu are nici o legătură sintactică cu restul comunicării, însoțind vocative, imperative (A! Ce bine că ai venit!), b) apare în relație cu termenii înconjurători, îndeplinind o funcție sintactică (Hai și tu cu noi!); iar stilistic – prin faptul că este utilizată în limbajul oral, familiar.

Conjuncția plasată în clasa conectorilor sintactici alături de prepoziție, este o clasă de cuvinte invariabile, care stabilește între elementele propoziției sau ale frazei o relație și se caracterizează semantic – prin conținut lexical abstract, „procedural” și insuficient, iar sintactic – nu poate îndeplini o funcție sintactică, neavând autonomie funcțională.

Prepoziția este definită ca fiind clasa de cuvinte invariabile, care au ( prepozițiile lexicale) sau nu ( prepozițiile funcționale) sens și care înpreună cu complementul său, realizează grupul prepozițional, unitate subordonată altor grupuri sintactice superioare

O altă subclasificare a cuvintelor, o face prof. Eugeniu Coseriu care în funcție de tipurile de conținut: designación, significado, sentido, distinge următoarele clase de cuvinte:

cuvintele dotate cu înțeles atât lexical, cât și categorial sunt numite cuvinte lexematice (palabras lexemáticas), care structurează și reprezintă realitatea extralingvistică: femeie, pădure, negru, urât, a cânta, a dormi, repede etc.

cuvintele care au înțeles categorial, dar sunt lipsite de înțeles lexical sunt numite cuvinte categorematice (palabras categoremáticas) (pronume). Acestea prezintă numai forma de structurare a realității extralingvistice (funcționând ca substantive, adjective, adverbe), dar care nu reprezintă nici o materie extralingvistică determinată: eu, tu, acesta, fiecare, aici, acolo, așa etc.

cuvinte morfematice (sau instrumentale), care nu au funcționalitate de „configuratori ai lumii” în mod direct, ci numai în relație cu alte cuvinte. Sunt cuvinte care au înțeles instrumental: și, sau, pe, în, da, nu etc.

In lucrarea sa prof. Coseriu, consideră doar patru părți de vorbire fundamentale (substantiv,

adjectiv, verb, adverb, cu subdiviziunile lor) pe care le organizează în:

părți de vorbire nucleare (substantivul și verbul);

părți de vorbire sateliți pentru cele dintâi (adjectivul și adverbul).

Privită ca una dintre universaliile lingvistice (proprietăți ale lingvisticii care se justifică doar la acest nivel, prin exigențe de ordin intern ale lingvisticii ca știință), dihotomia substantiv–verb, face ca substantivul și verbul să fie clase fundamentale deschise, alături de numeralul și pronumele.

Numeralele – lexeme cu conținut lexical de sine stătător (exprimă cantitatea), dar fără o valoare categorială, de aceea, ele ocupă poziția substantiv, adjectiv și adverb.

Pronumele – lexeme categorematice, deoarece nu au înțeles lexical prin ele înseși, dar au înțeles categorial prin substantiv, adjectiv și adverb. Astfel, clasa pronumelor are autonomie sintactică, putând lua pozițiile părților fundamentale (cu excepția verbului). De asemenea, aceste moneme, sunt elemente centrale în subsistemul substitutelor, ca pro-nume, alături de pro-verbe, pro-adverbe și pro-enunț. Numeralul și pronumele sunt clase închise.

Prepoziția și conjuncția sunt reprezentate de moneme cu înțeles instrumental, fără înțeles lexical sau înțeles categorial, drept urmare, se înscriu ca elemente centrale în sistemul elementelor joncționale, alături de pronumele (adjectivele) și adverbele relative (și nehotărâte).

Articolul este o clasă eterogenă care se regăsește între părțile de vorbire, funcționează fie ca actualizator în cadrul grupului nominal , servind categoria determinării, fie ca formant (al doilea), morfem al cazului (și al numărului), categorizator (înainte – înaintea), substitut (articolul posesiv și cel demonstrativ), element afuncțional (în cazul numelor proprii).

Interjecția este considerată doar un element de interferență între fenomenele lingvistice și fenomenele nelingvistice (fizice, fiziologice, psihice)

Prepoziția.

II.1. Aspecte definitorii.

Prepoziția, lat. praepositio < prae „înainte” + positia „poziție”, „punere în frunte” arată importanța pe care o avea această categorie încă din gramaticile din Antichitate (la Aristotel) când apare ca termen de legătură care se opune cuvintelor cu sens concret și deplin, cum sunt substantivele sau pronumele. Mai târziu, prepoziția este introdusă este printre părtiile de vorbire ca o clasa distinctă în lucrările stoicilor greci, de acolo fiind preluată în clasificarea lui Dionysios Thrax, cel mai important gramatician al antichității, elevul lui Aristarh (fondatorul studiilor homerice), reprezentant al scolii din Alexandria, care în lucrarea sa Téchne grammatiké- Arta gramaticii pune bazele gramaticii descriptive tradiționale preluată apoi de întreaga Europă. Acesta clasifică cuvintele, după criterii morfologice și sintactice, în opt clase: numele (din care făcea parte substantivul, adjectivul, pronumele nehotărât și interogativ); verbul (formele personale); participiu (definit ca participare atât la nume cât și la verb); articolul (cuprindea articolul propiu-zis, pronumele relativ și demonstrativ); pronumele (includea pronumele personal și posesiv); adverbul; conjuncția și prepoziția. Când s-a elaborat o gramatică mai tehnică, sintactic prepoziția a fost definită ca pusă înainte (prothesis, praepositio), iar morfologic a fost caracterizează ca variabilă; Donatus vorbea despre prepoziții ca avînd un semnificat ce completează sau reduce.

În Gramatica de la Port Royal, prepozițiile au fost definite pentru prima data ca expresie generală a raporturilor, iar odată cu empirismul, a apărut obiceiul de a se considera prepoziție orice expresie care poate fi folosită pentru a traduce vreuna dintre prepozițiile latine. Altfel spus, s-a confundat termenul (morfologic, lexical) de prepoziție cu funcția de prepoziție

Începând cu secolul al XIX-lea, lingviștii au inclus prepoziția fie în clasa particulelor (a elementelor care nu intrau în categoria numelor, a pronumelor sau a verbelor), fie alți ca H. Sweet (1898), H. Frei, (1929), St. Ullman (1962), B. Pottier (1962), R.H. Robins (1964) au considerat-o instrument gramatical ce ar trebui studiat numai în sintaxă. In gramaticile structurale prepoziția este considerată un element conectiv, un morfem de relație între doi constituenți imediați, definit doar prin poziția sintactică, iar în gramaticile generative (transformaționale), prepoziția este reprezentată printr-o anumită clasă de simboluri cu care acestea operează.

Evoluția prepoziției merge în paralel cu dezvoltarea flexiunii și a început în ceea ce privește raporturile concrete ( de loc, de timp, instrumental, de cauză și de origine ) cu cazurile ce servesc la exprimarea acestor raporturi și care micșorează sensurile primare, iar la un anumit moment ele dispar. În ceea ce privește raporturile abstracte, precum cele ale regimului direct sau indirect sau ale regimului numelui, prepozițiile nu sunt folosite mai puțin la date mai vechi

Din punct de vedere semantic, clasa prepoziției are un sens mai abstract, „relațional”, un sens mai clar (cele lexicale: pentru, spre, în etc.), ori un sens mai vag sau pot fi lipsite de sens (anumite prepoziții semilexicale și prepozițiile funcționale a, de, la, pe). Prepoziție este deci o parte de vorbire fără autonomie semantică, motiv pentru care nici nu poate contacta funcții sintactice de părți de propoziție.

Luând în considerare criteriul funcțional (rolul lexemelor în propoziție), prepoziția este o clasa ce conține cuvinte sinsemantice și neflexibile, ce au ca sarcină legarea segmentelor în cadrul unor enunțuri, prezența ei implicând obligatoriu un regent și un determinat.

După criteriul morfologic prepoziția nu prezintă flexiune, adică nu-și modifică forma în funcție de contextul în care apare, de raportul pe care îl exprimă. În consecință, în structura prepozițiilor, spre deosebire de aceea a cuvintelor flexibile, nu apar niciodată morfeme care să opună diferite forme ale aceleiași unități prepoziționale.

O caracteristică specifică, ar fi faptul ca „în sfera numelui, prepoziția impune un regim cazual, inventarul elementelor fiind distribuit pe cazuri. Asadar, un cuvânt care nu regizează un anume caz (se exceptează cazurile extreme: nominativul, cazul nonsubordonării si vocativul, cazul izolării, care nu au, conform definiției lor, prepoziții), nu este prepoziție. Este si situația semiadverbelor de comparație decât, ca si, ca ce nu pot fi considerate prepoziții numai pentru faptul că, introducând complemente (părți de propozițiesecundare, subordonate) exclud nominativul, cazul nonsubordonării”

Sintactic, prepoziția nu are un statut propriu, deci nu are funcție sintactică, dar exprimă relații de dependență în cadrul unei propoziții. În ciuda lipsei de autonomie semantică și sintactică, prepoziția are o valoare relațională importantă, alcătuiește împreună cu complementul său grupul prepozițional, care se include ca unitate subordonată în alt grup sintactic, ierarhic superior (GV: vine la noi, GN: casa de acolo, GAdj: util pentru profesori, GAdv: dincolo de graniță).

Prepoziția se caracterizează prin invariabilitate morfologică, trăsatură pe baza căreia sunt incluse în categoria partilor de vorbire neflexibile, alături de adverbe, de conjuncții, și de interjecții.

Prepoziția și conjuncția sunt reprezentate de moneme care nu sunt dotate nici cu înțeles lexical, nici cu înțeles categorial. Ele au, în schimb, înțeles instrumental, una din variantele înțelesului gramatical, și, pentru acest motiv, prepozitiile sunt considerate parti de vorbire fără autonomie semantică, drept urmare, se înscriu ca elemente centrale în sistemul elementelor joncționale, alături de pronumele (adjectivele) și adverbele relative (și nehotărâte) .

De-a lungul timpului prepoziției i s-au atribuit definiții variate, toate însă subliniind raporturile de subordonare pe care aceasta le stabilește.

De exemplu, Iorgu Iordan consideră că prepoziția “exprimă raporturile sintactice dintre două părți de propoziție dependente una de alta,adică dintre-un atribut și substantivul lui sau dintre-un complement de orice fel și verbul lui”.

Gramatica Academiei din 1966 prezintă prepoziția ca „partea de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții, adică raporturile dintre substantiv, pronume sau numeral și atributele lor, dintre un verb, adjectiv, adverb și complementele lor”

În GALR 2005, prepoziției i se conferă rolul de conector „ este o clasă de cuvinte neflexibile care, în special la nivelul propoziției, marchează relația dintre un termen subordonat și regentul său.”

Prepoziția este „partea de vorbire neflexibilă care stabilește raporturi de subordonare (prin joncțiune) în propozițiii între”:

un substantiv și atributele lui: ceas cu cuc, carte de chimie, ieșirea din gardă, plecarea la Cluj, intrarea în nod, plecarea spre Timișoara

un pronume și atributele lui: unul de jos, oricare dintre voi, altul de sus, acela de acolo. unul dintre aceia

un numeral cu valoare substantivală și atributele lui: primul de la catalog. două dintre ele. cei trei de la geam, amândouă de acolo, cei trei din grupă

un verb și complementele lui: pleacă la mama. vine de la gară, intră în cofetărie, au răbdat de foame, au plecat de frică, sar în sus

un adjectiv și complementele lui: sigur de reușită. mândru de vărinti. demn de încredere, bucuros de succes, menit la bucurii, plin de mere

un adverb și un nume predicativ sau un complement al său: așa de frumos. atât de drag, suficient de istet, îndeajuns de iute, așa de târziu

un verb copulativ și numele predicativ: e de vișine. e de la mama. pare de omăt

intră în elementul predicativ suplimentar : L-au ales drept reprezentant

II.2. Structura morfematică a prepoziției.

Clasa prepoziției cuprinde unități monomorfematice, în cazul:

variantelor neliterare regionale (dă,di pentru de, dân pentru din, pă,pi pentru pe, pănă pentru până, pân pentru prin),

varintelor arhaice ( cătră pentru către, pre pentru pre, subt pentru sub),

variantelor condiționate fonetic( întru/ într-, de/d-, după/dup-, fără, făr’, până/ pân-/pân’).

De asemenea, fără a se putea analiza sunt prepozițiile de bază, moștenite din limba latină: a, asupra, cu, către, ca, de, după, fără, în ,între, la, lângă, până, pe, spre, prepozițiile neologice, asimilate în grade diferite de limba română: grație, pro, supra, versus, via și prepozițiile : datorită, mulțumită, care provin din participiu, sau din participiu plus substantiv.

Unele prepoziții chiar dacă sunt lipsite de flexiune pot fi analizabile la nivel morfematic, de exemplu: până la, de la ,sau de către( A venit de la Rm. Valcea.,Versurile au fost învățate de către copii.) Anumite grupări alcătuite din două sau mai multe elemente prepoziționale, pot forma grupări unitare cu sens opus (A venit la Rm. Valcea. sau A vinit de la Rm. Vâlcea) sau pot fi egale ca valoare cu una din componentele prepoziționale, astfel: de către=de (Ședința era dorită de către/ de toți membrii.), fără de =fără ( mișcări fără de /fără noimă ), în contra=contra ( Luptă în contra partidului/ Luptă contra partidului).

„Analizabile sunt și prepozițiile dedesuptul, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul, din structura cărora fac parte un adverb sau o grupare formată din prepoziție ( prepoziții) și adverb (înapoi, dedesupt, împrejur etc) și un format final omonim cu articolul enclitic)-(u) sau –a”. Aceste prepozițiile se analiză diferit, prepozițiile înainte și împrejur se raportează la adverb,( Merge înainte și Merge înaintea voastră), deasupra, fiind alcătuită din două prepoziții de și asupra nu se analizează prin raportare la adverb, iar contra, având în vedere că nu-și modifică forma nici în ipostaza de prepoziție ( Ei au manifestat contra legilor adoptate), nici în ipostaza de adverb (Ei au manifestat contra), nu poate fi analizată.

In limba română există și grupuri fixe de cuvinte/ locuțiuni prepoziționale, formate din una sau două prepoziții și un cuvânt din altă clasă lexicală, cuvânt care poate fi precedat, postcedat, sau încadrat, după cum urmează:

adverb+prepoziție (cât despre),

prepoziție+ adverb+ prepoziție (în afara de)

substantiv +prepoziție (față de)

prepoziție+substantiv+prepoziție ( cu privire la).

II.3. Clasificarea prepoziților.

În gramaticile actuale, prepoziția reprezintă o clasă neomogenă de cuvinte, având în vedere că în această clasă se regăsesc atât elemente lexicale, cât și elemente funcționale. Clasificarea are la bază mai multe criterii – etimologice, morfologice, sintactice, semantice.

După origine, în limba română există prepoziții

primare (mostenite sau – rar – împrumutate ca atare): a1 (vechi), a2 (neologic),asupra, către, contra, cu, de, după, fară, în, între, la, lângă, pe, pentru, peste, spre, sub, la care se pot adauga prepozitii cu restrictii stilistice (periferice) ca învechitul bez (afara de, lăsând la o parte, fără) și neologicele per, pro, supra, versus, via;

formate în limba romană prin:  compunere:  sudate: deasupra, despre, din, dinspre, dintre, dintru, inspre, prin, printre;   nesudate: de către, de la, de pe, de sub, fara de etc;  o situație intermediară o are prepozitia compusa de-a;  ori formate prin conversiune: din adverbe (cu forma articulata): dedesubtul, împrejurul, dimprejurul, înauntrul,  dinauntrul, îndaratul și dindaratul etc.; impotriva, inaintea, dinaintea, inapoia, dinapoia etc.; (fără formă specială): ca (în calitate de), drept (în calitate de); din adjective: contrar , conform, drept;  din substantive: grație, multumită; din participiu (forma verbala): datorită, potrivit; din gerunziu: exceptând, privind etc

Prepoziții primare sau propriu-zise – moștenite din limba latină -aparțin fondului principal de cuvinte al limbii române datorită faptului că, prin rolul sintactic pe care îl au la nivel de propoziție, sunt în strânsă legătură cu structura gramaticală.

Din punctul de vedere al formei, prepozițiile sunt:

simple, alcătuite dintr-un singur element: a, cu, de, la, în, pe, din, prin, spre, sub, fară, către, contra etc.

compuse, alcătuite din două sau mai multe prepoziții: de pe, de prin, pe sub, fără de, de la, de pe lângă; dinspre, înspre, despre, dintre (din + între); de-a

locuțiuni prepoziționale, grupuri de două sau mai multe cuvinte care prezintă unitate de sens, cu rolul și valoarea morfologică a unei prepoziții: în fața, în spatele, din cauza, în ciuda, în urma etc.; înainte de, dincolo de, în decurs de, din cauză de etc.

Locuțiunile prepoziționale formează expresii fixe neanalizabile sintactic, fără posibilitatea ca vreuna din componente să aibă determinanți și nici să își schimbe locul. Ca trăsături definitorii ale locutiunilor prepoziționale specialiștii amintesc: privațiunea sinonimică( nu se pot înlocui cu sinonime), improprietatea semantică (elementele lexicale capătă un sens impropriu, figurat sau abstract) și invariabilitatea gramaticală(substantivul devine neflexibil în interiorul locuțiunii).

In limba română sunt cunoscute câteva tipuri de locuțiuni prepoziționale:

prepoziție simplă / compusă + substantiv (la singular, cu articol hotărât; unele dintre aceste îmbinări, în care substantivul apare cu formă nearticulată, sunt considerate locuțiuni adverbiale): în / din fața, din partea, în privința, în ciuda, în pofida, în locul, în / din / prin jurul, pe calea, pe / în seama, în / de-a latul, în vederea, prin intermediul, la îndemâna, pe parcursul, în răspărul, în schimbul, în toiul, în numele, în / prin / de / de prin preajma, în prelargul, pe spezele, de jur împrejurul, de primprejurul, de-a latul, de-a lungul, de-a curmezișul etc.

prepoziție + substantiv (la singular, nearticulat) + prepoziție: față de, (de) față cu, în conformitate cu, în funcție de / funcție de, în raport cu /de, în caz de, cu privire la, de, o dată cu, în jur de (variantă a locuțiunii în jurul), pe cale de, în urmă cu, în decurs de, în loc de etc

prepoziție + adverb (+ prepoziție): (în) afară de, în afara, indiferent de, (de) dincoace de, împreună (și) cu, împrejur de, în / din sus de, întocmai ca, cât despre etc

prepoziție + adjectiv (+ prepoziție): relativ la, potrivit cu, referitor la, privitor la, contrar cu, conform cu, cu tot (toată, toți, toate), cu tot cu etc

prepoziție + pronume relativ + / (adverb +) verb: în ce privește, în ceea ce privește, cât privește etc

Locuțiunile prepoziționale se regăsesc la genitiv si acuzativ, dativul având numai prepoziții simple. Trăsăturile fundamentale a locuțiunilor prepoziționale de la genitiv sunt “coeziunea semantică a elementelor componente”și “posibilitatea conversiunii în locuțiuni adverbiale”, iar trăsătura caracteristică a locuțiunilor prepoziținale de la acuzativ este „imposibilitatea determinării adjectivale.”.

Elementul neprepozițional poate să-și schimbe forma în funcție de locul unde este plasat (dacă este în fața prepoziției nu-și schimbă forma : afară de, ,față de, dacă este după prepoziție va primi articolul –a sau –(u)l: în afara, în fața, în jurul, în mijlocul). În cazul în care componentul substantival este precedat de prepoziție, se cunosc variante cu locuțiunile adverbiale construite cu clitic de dativ (în față-mi, în urmă-mi), sau cu următoarele locuțiuni: de-a curmezișul, de-a latul, de-a lungul, la stînga, la dreapta

Locuțiunile prepoziționale cu acuzativul se termină obligatoriu într-una din prepozițiile de, cu, la. Gradul lor de «sudură» interioară scade progresiv de la cele cu de spre cele cu la. în componența lor, în afară de prepoziția din finală, mai intră un adverb (în general adverb de loc la cele cu de, respectiv adverb de mod la celelalte două tipuri), însoțit sau nu de o prepoziție, și un substantiv, obligatoriu nearticulat, în general cu prepoziție.

Locuțiuni prepoziționale terminate în de: alături de, (în) afară de, aproape de, departe de, (de) dincolo de, (de) dincoace de, (de) vizavi de, înainte de, împrejur de, în sus de, în jos de (de) dinainte de, față de, pe motiv de, din cauză de, în loc de, în timp de, în vreme, din pricină de, în caz de, în chip de, peste drum de, de din vale de etc.

Locuțiuni prepoziționale terminate în cu: împreună cu, dimpreună cu, alături cu, o dată cu, deodată cu, laolaltă cu, potrivit cu, asemănător cu, asemenea cu, contrar cu, conform cu, comparativ cu, la un loc cu, de față cu, în raport cu (= față de), în comparație cu, la fel cu, la rând cu, în rând cu, în legătură cu etc.

Locuțiunile prepoziționale din genitiv: în ajunul, în (pe) baza, în centrul, în ciuda, în contul, în contra, în (de-a) curmezisul, în cursul, în dauna, pe deasupra, în decursul, în detrimentul, de dragul, în (din, prin) dreptul, cu excepția, în felul, în fruntea, în interesul, prin intermediul, la îndemâna, în (din) josul, de jur împrejurul, în (de, după) măsura, în (din, prin) mijlocul, de necazul, la nivelul, în paguba, pe parcursul, în (din, prin) prisma, pe planul, în plinul, la poalele,pe potriva, în (din, prin) preajma, din pricina, în privinŃa, în privirea, în răspărul, în schimbul, pe seama, în spiritul, în (din) susul, în (pe) temeiul, în toiul, în urma, în (la) văzul, în vederea, din vina, cu (fără) voia, în apropierea, în cadrul, din cauza, în cazul, în colțul, cu condiția, de dorul, în dosul, la dreapta, în fața, în fundul, cu intenția, la începutul, în latul, în momentul, pe motivul, cu ocazia, în pofida, în rândul, în (cu) scopul, pe socoteala, în spatele, la stânga, în timpul, în vremea..

Pentru a deosebi locuțiunile prepoziționale (monolexematice) cu genitivul de secvențele libere, cu substantivul dintr-o structură analizabilă, prof. Șt. Găitănaru recurge la criteriul diferențierii semantice, care “implică trei aspecte”:

Primul aspect se referă la diferența de sens a substantivului din îmbinare față substantiv care nu face parte din îmbinare ( în fața vs. fața omului, în vederea vs. vederea bătrânului).

Al doilea aspect amintit este faptul că “substantivul are ocurență exclusivă în grupare (a fost conservat grație unui sens diferit, dobândit în structura acesteia)”, acest argument fiind considerat “forte” în dovedirea statutului monolexematic al locuțiunii prepoziționale (pe potriva, în preajma).

Cel de-al treilea criteriu are în vedere “condiționarea contextuală de natura substantivului în genitiv”. Aceeași îmbinare va fi considerată sau nu locuțiune, când substantivul component nu e compatibil semantic cu determinantul său genitival (în mijlocul oamenilor), sau o îmbinare liberă între o prepoziție și un substantiv, când determinarea este compatibilă (de exemplu, în mijlocul orașului, în mijlocul drumului, în mijlocul casei).

Prof. Ștefan Găitănaru apreciază că “dacă substantivul din grupare are același sens cu substantivul dintr-un context liber, înseamnă că între elementele grupării nu s-a produs o amalgamare, o contopire care să ducă la un sens emergent, fie el și abstract, al totalității, diferit de cel al elementelor componente și că nu avem de-a face cu o locuțiune (din cauza întârzierii – cauza întârzierii; cu excepția copilului – excepția copilului; în centrul orașului – la marginea drumului; cu scopul construirii – scopul construirii…)“.

Există în limba română locuțiuni prepoziționale și grupări lexicale care conțin termeni ieșiți din uz sau termeni care nu apar în combinații libere decât cu sens schimbat: în pofida, în decurs de , în vederea. Grupări precum: din cauza, din pricina, cu excepția, nu pot fi încadrate în clasa locuțiunilor prepoziționale, neprezentând modificări semantice, dar din cauză de se apropie mai mult de statutul locuțional. Există, de asemenea, grupări care au în structura lor o formă verbală personală, cât privește și în ce (ceea ce) privește considerate locuțiuni prepoziționale.

Inventarul locuțiunilor prepoziționale este deschis, procesul de creare și de introducere de noi grupuri cu funcție prepozițională desfășurându-se continuu […] noi grupuri libere de cuvinte tind a se transforma în locuțiuni.“ .

După rolul semantic și sintactic pe care îl au în cadrul unui grup, prepozițiile pot fi: prepoziții lexicale și prepoziții funcționale.

Prepozițiile lexicale prezintă un conținut lexical plin, îndeplinesc rolul de centru de grup sintactic prin impunerea de restricții termenului dominat, atribuie rol tematic determinantului, admit îmbogățirea paradigmei cu noi termeni, schimbă categoria constituentului pe care îl introduc, alternează cu alte prepoziții (intră în relație de sinonimie sau de antonimie) și permit ștergerea argumentului.

Prepozițiile funcționale( a, la, de, pe) nu au conținut lexical (sunt abstracte/exprimă relații cazuale), nu au capacitatea de a atribui rol tematic termenului dominat, paradigma lor are caracter închis (numărul membrilor se restrânge la patru elemente în limba română), nu pot fi înlocuite prin alte prepoziții, constituentul introdus este, în general, de factură nominală și nu pot fi utilizate singure prin ștergerea constituentului. Luând în calcul rolul funcțional pe care îl îndeplinesc, Gabriela Pană Dindelegan distinge:

prepozițiile a și la din în relațiile cazuale de genitiv sau de dativ, ori în situația în care un component al enunțului nu poate marca flexionar cazul oblic (cărțile a doi copii, începutul a ceva nou, Am oferit la cinci copii cărți), ori în variație liberă cu formele flexionare respective (contra a mai multe persoane – contra mai multor persoane, pop. ușa la casă – ușa casei, pop. Dau cărți la copii – Dau cărți copiilor);

prepoziția pe care marchează complementul direct, fiind obligatorie în anumite situații lexico-semantice (O aștept pe Maria; Nu te-am văzut și pe tine; Ia-l, te rog, pe acesta);

prepoziția de din construcțiile pseudopartitive (un kilogram de mere, douăzeci de oameni, o sticlă de vin, un tip de probleme);

prepoziția de care introduce un complement sau un modificator nonrestrictiv, provenite din grupul verbal, de centrul nominal (ascultarea de cântece < ascultă cântece, citirea de texte vechi < citește texte vechi; plecarea de ieri < a plecat ieri, cântatul de dimineață < cântă dimineața; casa de lângă deal < casa este lângă deal, cartea de pe birou < cartea este pe birou);

prepoziția de ce leagă un modificator (pod de piatră, casă de vacanță, om de valoare, problemă de rezolvat);

prepoziția de alături de complementul de agent (Bibliografia minimală a fost citită de studenți);

Prepozițiile semilexicale (cu, de, pe, pentru, la etc) sunt „o restricție sintactico-semantică a regentului: a se asocia cu, apt pentru, gelos pe, a se bizui pe, a apela la. Ele pot avea un sens care „întărește” sensul regentului: a milita pentru, apt pentru, a se asocia cu, apropiindu-se

prin aceasta mai mult de prepozițiile lexicale”.

Unele prepoziții date de regent au un sens mai abstract (a beneficia de, a depinde de, capabil de, a consta în), asemănându-se prepozițiilor funcționale.

Din punctul de vedere al semnificației lexicale, prepozițiile sunt:

locale: Ne îndreptăm către Paris, Venim dinspre munte, Casa este lângă poștă, Am colindat pe la magazine

temporale: Ne întoarcem spre seară, Vom ajunge pe la patru, Termenul este după luni de zile, S-au întâlnit înainte cu un an etc.

modale: Au rezolvat fără violență, Au vorbit cu mult tact, Este ca zăpada, S-a facut cât casa etc.

cauzale: Au murit de foame, Pleacă din cauza colegului etc.

finale (de scop): Au de scris, pentru scuturat, din cerșit, de la băut, spre binele lui etc.

sociative: Parinții au mers cu el, A venit împreună cu alții, Au strigat laolaltă cu ceilalți etc.

instrumentale: Au scris cu pixul, Cantă din caval. Etc

II.3. Restricțiile impuse de prepoziții/ locuțiuni prepoziționale.

Prepoziția impune restricți de caz , de articulare , de număr și de rol tematic în cazul în care determină un substantiv.

Restricții de caz.

Prepozițiile cu regim de Ac sunt:

de loc: aproape de, departe de, dincolo de, dincoace de, peste drum de, de din vale de, de din deal de, vizavi de, față-n față cu, alături de, înainte de1

de timp: pe timp de, în timp de, din timp de, în jur de, pe vreme de, în vreme de, din vreme de, în curs de, începând cu, în urmă cu (cu ….în urmă), înainte de

de mod: conform cu, în conformitate cu, relativ la, cu referire la, referitor la, comparativ cu, în comparație cu, privitor la, cu privire la

de cauză: din cauză de, din pricină de

de scop: în scop de

concesive: cu tot, cu toată, cu toți, cu toate

element predicativ suplimentar: în calitate de, în chip de

Mai putin numeroase decît prepozițiile care se construiesc cu acuzativul, prepozitiile care impun cazul genitiv sau dativ complementului lor pot fi împartite astfel:

prepozitii simple (grație, multumită, datorită), provin în general din nume sau sunt împrumutate din alte limbi : succesele grație trudei, eforturile datorită interesului.

prepoziții / locuțiuni prepoziționale 'articulate', provenite în general din adverbe care comporta particula sufixala -a / -ul ce poate fi asimilata articolului definit. Prezența articolului hotarît este corelata cu asignarea genitivului care, în general, are loc exclusiv în context nominal: a. lupta împotriva / contra mentalitatilor învechite,. mersul în josul apei;

Daca numele guvernat de o prepozitie din aceasta clasa este precedat de un determinant care nu poate lua cazul genitiv, atunci inserarea unui prepozitii funcționale care se construieste cu acuzativul este obligatorie:. lupta împotriva a ceea ce s-a înradacinat în mintile oamenilor, un leac contra a trei boli

Prepoziția contra, are două utilizări: „una extinsă, în care impune cazul genitiv (lupta contra terorismului), alta, mai puțin frecventă, cu nominalul asociat în acuzativ (tată contra fiu)”.

Asocierea formei de dativ cu –a: grație efortului și a talentului, datorită situației și a condițiilor (grație efirtului și talentului, datorită situației și condițiilor), folosirea în locul dativului a unui substantiv comun, nume de persoană, la singular, ori de un nume propriu de persoană: Spune la mama, I-am zis la Maria, (Spune mamei, I-am zis Mariei.); utilizarea construcției neliterare cu la în locul genitivului, în situații ca: mama la fetiță, în loc de mama fetiței, fereastra la tren, în loc de fereastra trenului, Am vrut să-l spun la doamna învățătoare, în loc de Am vrut să-l spun doamnei învățătoare) sunt greșelile facute în mod current în vorbire

„ Prepozițiile impun restricții de articulare substantivelor pe care le precedă, între forma nearticulată / articulată enclitic și cazul substantivului existând o strânsă legătură. ”

În lipsa adjuncțiilor, substantivul poate avea doua categorii de prepoziții, unele care-i impun forma articulată și altele care-i impun forma nearticulată. În cazul formei nearticulate, substantivul e lipsit de adjuncți, iar în cazul în care se face articularea „este însoțit de adjuncți atributivi în antepoziție sau în postpoziție, articularea se face în mod obligatoriu dupa regulile cerute de vecinătățile de grup”

Substantivul poate fi :

nearticulat, în cazul în care este precedat de prepozițiile care cer acuzativul ( respectat față de părinți, se orientează spre fereastră )

articulat enclitic :

când desemnează o persoana unica pentru vorbitor ( membru al familiei etc.) : Mă gândesc la mama, un tort făcut de mătușa.

când se referă la o persoana strict individualizată , familiară vorbitorilor ; construcțiile din această categorie aparțin limbajului colocvial, popular : Treci pe la popa ( arhaic ) ; Horia s-a dus la împăratul

Prepozițiile   pe , marcă a complementului direct, cât, decât, ca impun substantivului articulare enclitică L-au citat pe scriitor ; Negru ca carbunele; Mai înalt decât pragul ; Capul cât banița.

Prepoziția simplă cu și prepoziția compusă de-a impune sau nu articularea substantivului în funcție „ de sensul ei, de natura și de sensul substantivului, de gradul de cunoaștere a regentului și de funcția sintactică din context ”.

Nearticularea numelui cand este determinat de prepoziția cu se impune când:

substantivul face parte din clasa substantivelor masiv sau abstract: se spală cu detergent; se mănâncă cu pâine, însă în cazul în care este urmat de un modificator primește articol: se spală cu detergentul din baie, se manâncă cu painea din pachet

substantivul exprimă o proprietate : haină cu rever; mâncare cu condimente

substantivul face parte din expresii și locuțiuni, exprimând acumularea: bob cu bob;, reciprocitatea : se ciocnește deal cu deal .

Articularea substantivului este necesară când substantivul exprimă :

instrumente: taie cu cuțitul; scrie cu stiloul

cantitate determinată : vinde cu duzina ; este plătit cu ziua

asocierea : se luptă cu adversarii; se distreată cu prietenii

substantivul este la origine un adverb sau un adjectiv : a lua cu binișorul; cu calm se rezolvă mai ușor.

în sintagma există anumite adjective sau adverbe : conform cu contextul; proporțional cu plecarea și venirea

Prepozițiile carea au regim de genitiv sau de dativ cer forma articulată substantivului : „ îndărătul ușii, în fața copiilor, datorită straduinței ”

Restricții de număr în utilizarea preopoziției

„ Posibilitățilce și de combinare ale prepoziției cu un nominal depind și de unele particularități semantice și gramaticale ale termenilor concurenți ”

Prepozițiile locative, partitive și simetrice dintre, între și pentru impun construcția cu pluralul: doi studenți dintre cei numiti, sau cu singular: dușmănia dintre el si ea.

Prepoziția   din se poate construi cu singularul: floarea din gradină și cu pluralul în cazul în care din este o variație a prepoziției dintre: una din/dintre flori.

In situația în care prepoziția pe are sens partitiv impune pluralul: un prieten de-ai vecinului meu.

Restricții de rol tematic sunt impuse de prepozițiile lexicale, cele funcționale neavând această posibilitate, astfel în grupul prepozițional complementele pot fi:

Beneficiar : A alergat pentru soția sa.

Locativ : Câinele este pe canapea.

Parcurs: Trece prin sat.

Sursă : Vine din străinătate.

Instrument: Lovește cu ciocanul.

Alte restricții impuse de prepoziții:

Prepoziția până nu funcținează decât în combinarea cu altă prepoziție : până la toamnă; până în seară; până la tine .

   Prepoziția de în contextul în care arată temporalitatea „ se construiește cu un substantiv cu sens temportal sau cu un grup preopzițional de dimineață , de vara viitoare ”

Prepoziția pe atunci când este circumstanțială se combină cu un nominal în sintagme de felul : plecarea pe 9 mai; mersul pe bandă rulantă. In situația când este necircumstanțială se asociază cu un nominal în contextul următoarelor : gelos pe Maria; invidios pe Mihai .

Prepozițiile ca, de, drept se asociază cu un nominal într-un context de felul: Profesorul i-a fost ca/ de/ drept model discipolului său.

Trebuie evitată folosirea grupării ca și în locul prepozițiilor ca, drept sau al locuțiunii prepoziționale în calilate de , sintagme de felul ca și adversarul , l-am combătut adesea ; ca și cadou de aniversare , fiind gresite.

In situația grupului prepoziție + verb prepozițiile cu regim de acuzativ impun combinare cu infinitivul și supinul sau, foarte rar, cu gerunziul.

Grupul prepozițional cu infinitiv impune morfemului a, iar forma verbală de infinitiv este precedată de prepoziția de, pentru a lega infinitivul atribut de substantivul regent: aspirația de a fi vedetă, dorința de a studia, libertatea de a accepta.

Grupul prepozițional.

Grupul sintactic, concept fundamental al sintaxei moderne, reprezintă o proiecție a unui cap lexical/ centru de grup, realizată pe baza actualizării disponibilităților combinatorii ale centrului. Grupul se caracterizează prin coeziune sintactică și sintactico-semantică, asigurată prin restricții de formă gramaticală impuse de centru (regim cazual, regim prepozițional, restricții de acord sau de topică), mai rar, și prin restricții impuse de componente unele asupra altora.

Grupul prepozițional pentru că realizează o relație, nu poate fi monomembru, ca atare nu poate avea realizare absolută decât în situațiile eliptice – acestea presupun recuperarea termenului dominat din context. În esență, definițiile date au la bază exclusiv criteriul sintactic: „[…] un component al enunțului constituit dintr-o prepoziție cu statut de centru de grup și un alt element care depinde de aceasta (aparținând, de obicei, nivelului propoziției” ; „[…] este format din prepoziție, având statutul de centru de grup, și complementul său obligatoriu exprimat” „[…] grupul sintactic organizat în jurul unei prepoziții și dirijat de aceasta în calitate de cap de grup prin fenomenul sintactic de guvernare și de atribuire de caz, grup ce poate apărea în poziții distincte în ierarhia sintactică a unei propoziții, fie în poziții actanțiale, deci strâns legate de regent, fie în poziții circumstanțiale (deci slab legate de regent)” .

Funcțional, prepoziția este o unealtă , un instrument gramatical se grupează întotdeauna cu încă cel puțin doi termeni care sunt cuvinte autonome, stabilind între ei un anumit raport și cu care formează un grup sintactic numit grup prepozițional sau sintagmă prepozițională. Termenii cu care se grupează prepoziția sunt atribute sau complemente pe care aceasta le precedă și cărora le conferă “calitatea de prepoziționale”

In structura GPrep intră :

Particulele focale sunt semiadverbele cu rol de declanșatori ai unor presupoziții, care se atașează la stanga GPrep: și/nici/tot/doar/chiar despre tine.

Particulele pot fi coocurente cu modificatorii: Și pe la șase a plouat.

Modificatorii care apar în antepunere față de prepoziție sunt semiadverbele cu valoare de aproximare: pe la pranz, pe langă casă, cam cu greutate, mai la vale.

In propoziții precum Merge pe langă lac, Intervine pe langă șef, pe nu poate lipsi fără să afecteze logica enunțului. In schimb, din construcții precum A plecat pe la pranz, pe poate lipsi, absența lui doar anulând sensul de aproximare din enunț: A plecat la pranz.

Complementele sunt constituenții obligatoriu exprimați ai grupului prepozițional.

II.1. Caracteristicile grupului prepozițional.

Prepoziția funcționează într-o „structură ternară” , formată din doi „termeni lexicali autonomi și din prepoziție” – prepoziția are capacitatea de a lega termenii, instituind un raport de subordonare între aceștia –, este, de altfel, singurul element jonctiv la nivel intrapropozițional”

În ceea ce privește relația dintre prepoziție și cei doi termeni din grupul prepozițional, lingviștii consideră că există coeziune mai strânsă între prepoziție și termenul care urmează, având în vedere că în construcții de tipul merge la petrecere ori demn de admirație, este posibilă omisiunea elementelor la petrecere ori de admirație, însă nu se poate omite niciunul dintre cele două elemente separat: merge petrecere, ori merge la, respectiv demn de, ori demn admirație. În limba română, situațiile de utilizare absolută a prepoziției sunt rare și se pot explica gramatical prin fenomenul elipsei. Foarte rar, prepoziția poate apărea fără termenul dominat, dar acesta este recuperabil din context: Cum doriți să fie cafeaua: cu lapte sau fără? Cu!

Coeziunea semantică a elementelor componente din grupul prepozițional există în primul rând în construcțiilor devenite fixe de genul cuvintelor compuse sau a locuțiunilor alcătuite cu ajutorul prepoziției: floare-de-colț, Albă-ca-Zăpada, pe neașteptate, în vârstă, pe nepusă masă, nemaipomenit de, destul de, fel de fel de. În limba română există și cazurile în care prepoziția a fuzionat cu termenul dominat, deși aceasta s-au produs în timp si s-a întâmplat rar, constă fie în transformarea unor locuțiuni în cuvinte compuse prin alăturare, aglutinare, fie în alipirea unor prepoziții: alături (ad+lature), totdeauna (tot+de+una), odininioară (una+de+una+hora), dedesubtul (de+de+sub), deasupra (de+asupra), despre (de+spre), din (de+în), încât (în+cât), cuminte (cu+minte);

În funcție de coeziunea forte sau slabă a grupului prepozițional, pot fi inserați termeni care permit distanțarea prepoziției de termenul pe care-l precedă. Astfel, dacă termenul regizat este un nominal, acesta poate fi precedat de alți determinanți adjectivali: Merge la frumoasa/ această petrecere. Este demn de toată/ multă admirație. In cazul în care prepoziția are ca termen precedat un adjectiv, nu este posibilă îndepărtarea celor doi termeni: De mică a citit bine . Din alb s-a făcut verde. Atunci când termenul precedat de prepoziție este un verb la infinitiv / gerunziu / supin , coeziunea grupului prepozițional este foarte puternică, fapt ce determină imposibilitatea inserării unor termeni între prepoziție și cuvântul dominat: A intrat fără a zice ceva. Vine pentru a citi raportul. In acest caz singura posibilitate de inserare ar fi semiadverbul mai: A intrat fară a mai zice ceva. Vine pentru a mai citi raportul. In grupul prepozițional alcătuit din prepoziție și adverb, de asemenea coeziunea este foarte strânsă și nu există posibilitatea inserării unor termeni: Pe acolo a mers. Pleacă de aici!

Prepozițiile semilexicale realizează o relație mai strânsă cu termenul din stânga prin faptul că acesta selectează prepoziția, fapt ce determimă ocurența în această poziție a unei singure prepoziții: a apela la, a depinde de, a consista în, conform cu, egal cu, sinonim cu, departe de, referitor la. În acest caz, suprimarea prepoziției determină transformarea propoziției în enunț fără înțeles gramatical: El apelează. Acționează conform. Noi contăm. Acțiunea consistă. Există în limba română regenți care admit două prepoziții: a consta în / din, a fi apt de / pentru. Și în aceste situații este permisă inserarea unor termeni atât între regent și grupul prepozițional, cât și în interiorul grupului: El apelează des la acești oameni. Nu suntem apți întotdeauna de asemenea fapte.

O altă trăsătură a grupurilor prepoziționale este faptul că se pot echivala cu grupuri adverbiale: A mers la scoală = a mers acolo. L-a facut de două zile = L-a făcut atunci. Acționează ca un hoț = acționează cumva. In cazul grupurile prepoziționale cu centru o prepoziție de tip funcțional care ajută la exprimarea analitică a cazurilor genitiv se pot echivala fie cu grupuri nominale (substantivale sau pronominale): este profesoara a douăzeci de elevi= este profesoara elevilor/lor; fie cu grupuri adjectivale: este un conac de boieri= conac boieresc.

În tradiția gramaticală, în prezentarea prepoziției întotdeauna se face referire faptul că acestea impun nominalelor unul din cazurile acuzativ, genitiv, sau dativ.Flexiunea pronumelui personal sau reflexiv, care se combină cu prepoziția, diferențiază acuzativul de nominativ sau genitivul de dativ.

In funcție de context unele prepoziții pot conferi grupului prepozițional două funcții sintactice diferite:

în locul – complement circumstanțial de loc.: A pus geanta în locul lui.

complement circumstanțial condițional. (topică fixă): In locul lui eu as fi venit.;

înaintea – complement circumstanțial de loc.: A crescut un brad înaintea intrării

complement circumstanțial de timp: înaintea tezei facem recapitulare. ;

în jurul – complement circumstanțial de loc: S-au strâns în jurul bunicii.

complement circumstanțial de timp: Avem vacanță în jurul sărbătorilor.;

înainte de – complement circumstanțial de loc: înainte de casa ta este un magazin.

complement circumstanțial de timp: înainte de teză facem recapitulare.;

pe parcurs – complement circumstanțial de loc : Pe parcursul traseului a fost încurajat complement circumstanțial de timp Pe parcursul admiterii, nu beti coca-cola!

Prepoziții precum deasupra și locuțiunile prepoziționale din/la/de la dreapta și din/la/de la stânga își definesc statutul numai în context, ele având fie valoare de prepoziție (Am pus dicționarul deasupra ta) sau fie de adverb: Am pus dicționarul deasupra.(adv.); ori de locuțiune prepozițională (La dreapta casei se află un geam ) sau locuțiune adverbială ( Mergeți la dreapta)

Atunci când determinantul prepoziției nu este un nominal, ci un adjectiv gramaticienii au propus diferite explicații: fie că formează împreună un grup prepozițional deoarece adjectivul se subordonează în același timp prin acord unui nominal (Din urât s-a facut frumos) (el). Din urâtă s-a făcut frumoasă (ea).) și este dominat de prepoziție, acest grup având funcția sintactică de complement prepozițional (Din alb s-a făcut gri), complement circumstanțial de cauză (Nu mai putea de supărată), complement circumstanțial de timp (De tineri se știu) etc.; fie nu au acceptat că prepoziția poate domina un adjectiv (principiul unicității mijlocului de subordonare), deci au considerat termenul regizat substantivizat .

O altă interpretare este cea a prof. Bejan care susține că prepozițiile nu au regim atunci când însoțesc adjectivele, deci, termenul cu prepoziție se subordonează prin acord unui nominal O știu pe Anca de mică (acuzativ), Ea strălucește de frumoasă (nominativ). însă acceptă că prepoziția își exercită funcția relativă și structura îndeplinește funcția sintactică de circumstanțial de timp, de mod, relativ etc.

Alti specialisti precum prof. Coteanu – vorbesc de superlativul ascuns: De harnic, nu-l întrece nimeni. De leneș ce era, nici bucătura la gură nu și-o ducea. = superlative absolute care „rezultă din combinarea unui comparativ de egalitate cu un predicat negativ și poate fi analizat astfel: (Atât) de harnic este (ca nimeni altul, deci) nu-l întrece nimeni”

Gramatica generativă admite că astfel de structurile trebuie acceptate drept grupuri prepoziționale formate din prepoziție-centru de grup cu regim de acuzativ și adjectiv; grupul în ansamblu îndeplinește funcțiile sintactice de circumstanțial de timp (O știm de mică), de mod (Omul părea mai mult mort decât viu), de relație (De mândră, era mândră), obiect prepozițional (Din negru s-a făcut alb), circumstanțial de cauză (Strălucește de elegantă), complement predicativ al obiectului (Te-au luat drept fraier) etc

GALR din 2008 interpretează aceste grupări prepoziție cu adjectiv prin faptul că „adjectivul / participiul din structurile de acest tip stabilește o relație de dublă subordonare (atât față de verb, cât și față de un nominal, uneori subînțeles, relație evidențiată prin acord, cf. Din îmbujorată, fața i s-a făcut / i-a devenit palidă. < Deși era îmbujorată, fața i s-a făcut / i-a devenit palidă), grupul prepozițional adjectival a fost exclus din clasa de substituție a complementului prepozițional și încadrat la poziția sintactică numită predicativ suplimentar, ca și grupul prepozițional nominal din construcții ca Din prinț, tânărul s-a transformat / prefăcut în broscoi. < Deși era prinț, tânărul s-a transformat / prefăcut în broscoi” .

In acest caz GBLR recomandă analiza prin elipsă De mic i-au plăcut mașinile , de mic<de când era mic

Atunci când prepoziția determină fie un verb la forme non-finite, fie un adverb, prepoziția nu impune nici restricții de caz, nici restricții de articulare, nici rol tematic, ci doar rolul relațional, având în vedere că structurile nu pot apărea fără ea: A reușit a se strădui/ A reușit fără a se strădui. Cartea este citit/ Cartea este de/pentru citit. E mult mers până acolo.E mult de mers până acolo. Complemente realizate prin grup averbial sunt puține, prepozițiile care îl acceptă fiind în număr redus: până atunci, până ieri, de aici etc

Există în gramaticile actuale situația când prepoziția determină un grup prepozițional, Vor termina până la anul, Ziarul de pe masă este rupt, Datează de la începutul secolului al V-lea, grupurile până la, de pe, de la, analizându-se separat, deși fuseseră considerate în gramaticile tradiționale, prepoziții compuse.

Pentru prepoziția care determină o propoziție, lingvistica acceptă doar propoziția relativă atunci când aceasta nu are antecedent :Scrie cu ce găsește, Stă la cine îl primește, deoarece în acest caz propoziției relative îi corespunde un nominal (Scrie cu creionul, Stă la prieteni) sau propoziția conjuncțională cu prepoziții precm :până, fără ( Mai are de așteptat până să ajungă acolo, Nu ar fi ajuns acolo fără să fi fost însoțit de Ion, având în vedere că acestui complement îi corespunde forma de infinitiv a verbului (Mai are de așteptat până a ajunge acolo, Nu ar fi ajuns acolo fără a fi fost însoțit de Ion).

„Grupul prepozițional dependent de un termen regent interjecțional are drept centru prepoziția de în construcții precum: vai de mine, halal de el. Cu funcție de predicat, interjecția admite oricare dintre prepozițiile acceptate de verbul care îicorespunde din punct de vedere semantic: Haide (mergi) cu mine / la mine / după mine!; Buf (dă) cu căciula de pământ.”

In teoria lingvistică, prepoziția nu domină decât un singur determinant, însă există și contexte în care prepoziția pare să fie centru de grup pentru doi determinanți obligatorii, aflați în relație de coordonare: Este făcută pentru frații și surorile tale. Au lucrat cu lemn și fier. Coordonarea se face între termeni dominați de prepoziții cu același regim: cu sau fără prieteni, dedesubtul sau deasupra biroului? sau rar, între prepozițiile au regim diferit: pro sau contra ideei? pentru sau împotriva plecării?

Cu privire la această dilemă, unii gramaticeni consideră că repetarea prepoziției nu se impune, deci prepoziția poate avea determinant dublu, alții văd necesară reluarea prepoziției indiferent de context, dat fiind faptul că ea reprezintă de fiecare dată centru de grup sintactic.

Gramaticienii care vorbesc despre determinantul dublu în unele enunțuri cu caracter fix, văd prepoziția funcționând ca un cvasicoordonant, un fel de interpoziție ce nu mai relaționează cu un centru de grup extern: A învățat lecția cuvânt cu cuvânt. Citea pagină după pagină. Procedează după principiul ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Face eroare după eroare.

Alții explică necesitatea reluării prepoziției plecând de la prepozițiile cu regim de genitiv dublate prin pronume semiindependente: Luptă împotriva traficanților și a susținătorilor acestora, unde chiar dacă nominalele în genitiv sunt coordonate, cel de-al doilea determinant (susținătorilor) nu este regizat de prepoziție, ci de pronumele a care ține locul jonctivului.

Topica prepoziției în grupul prepozițional, așa cum se vede din etimologie, este fixă,adică prepoziția stă în fața cuvântului dominat, însă există cazuri în care prepoziția funcționează ca postpoziție: Atitudinea sa este destul de bună. Fel de fel de vorbe spune. Ești nemaipomenit de rău. Ce de fructe ai adunat! Astfel de oameni sunt rari. Postpoziția se regăsește în grupări fixe de tip locuțional unde se realizează o subordonare inversă, de la stânga spre dreapta.

Există în limba română și construcții care au dat naștere diferitelor interpretări:

numeral cu prepoziție + substantiv (Patruzeci de cetățeni au venit),

substantiv / adjectiv + prepoziție + substantiv (Amărâtul de Mihai nu a înțeles).

Gramaticiile au considerat fie că:

prepoziția funcționează în context prototipic- este centru de grup sintactic (regizează substantivele cetățeni, Mihai); cere restricții gramaticale termenilor dominați (cazul acuzativ, formă nearticulată); grupurile formate îndeplinesc funcția sintactică de atribut substantival prepozițional; centrele de grup externe (patruzeci, amărâtul) au valoare morfologică de substantive și ocupă poziția sintactică de subiecte (ambii termeni au suferit un proces de recategorizare datorat inserției prepoziției care reorganizează structurile, având în vedere că în enunțurile: Nouăsprezece cetățeni au venit. Amărâtul Mihai nu a înțeles în care termenii nouăsprezece, amărâtul au valoare adjectivală.).

prepoziția devine postpoziție: inserția ei nu schimbă organizarea structurilor; o asemenea receptare are la bază evidența și primatul acordului asupra joncțiunii prepoziționale: prin urmare, substantivele cetățeni, Mihai își păstrează statutul de subiecte ca în enunțurile Nousprezece cetățeni au venit. Amărâtul Mihai nu a înțeles Drept consecință, termenii patruzeci/amărâtul sunt însoțiti de postpoziție, au valoare adjectivală și funcție sintactică de atribuite adjectivale. O asemenea interpretare implică faptul că funcționalitatea postpoziției este nulă, din moment ce funcționează regula acordului: Treizeci și două de scaune s-au rupt. Amărâta de ea nu a înțeles.

III.3. Pozițiile grupului prepozițional în propoziție.

Funcționarea prepoziției în structura ternară presupune subordonarea grupului unui centru sintactic extern care determină funcția sintactică a grupului și îi influențează sensul (în construcțiile în care prepoziția este subcategorizată / semilexicală, regentul impune prepoziția și, împreună cu aceasta, rolul tematic, dacă termenul regizat este un nominal). Deci, grupul prepozițional are întotdeauna un statut de grup subordonat, integrat în alt grup sintactic, astfel că, mulți gramaticieni îl tratează ca extindere a celorlalte grupuri sintactice.

Grupul prepozițional se subordonează tuturor celorlalte grupuri sintactice: nominal (GN[Cartea Gprep[de bucate]] a fost un cadou.), verbal (GV[Citește GPrep[despre noi.]]), adjectival (Este un baiat GAj[interesat GPrep[de animale.]]), adverbial (Locuiește GAdv[aproape GPrep[de ei.]]), prepozițional (Pachetul GPrep[de GPrep[pe masă.]]), interjecțional (GInt[Hai GPrep[cu noi!]]) și poate recepta diferite funcții

In GN, grupul prepozițional poate funcționa fie ca:

complement (cand numele centrului este postverbal, postadjectival sau relațional): frate cu Andreea, acordarea de premii etc

modificator: casa din pădure, cartea cu fetița, mașină de spălat etc

In cadrul GV, funcțiile pe care le poate avea grupul prepozițional sunt:

complement prepozițional: apelează la telefon, depinde de tine

complement direct: Il intreabă pe copil

complement indirect: Dă importanță la ceva

complement de agent:A fost încurajat de prieteni.

nume predicativ: Cartea este de folos.

complement predicativ al obiectului:L-au citit drept mitocan

complement circumstanțial(în raport cu V): Locuiește în oraș.

In grupul verbal, grupul prepozițional poate funcționa în raport cu verbul sau GV, ca:

circumstanțial de loc: Se duce la fabrică.

circumstanțial de timp:Am citit până acum.

circumstanțial de mod:Vorbește în soaptă.

circumstanțial cantitativ: S-a înălțat cu 3 cm.

circumstanțial instrumental: Prin alegerea lui se urmărea schimbarea

circumstanțial de cauza:

circumstanțial de scop:

Subordonat grupului adjectival, grupul prepozițional poate avea următoarele funcții:

complement prepozițional: A fost invidios pe colegi.

complement comparativ: S-a dovedit cel mai bun dintre noi.

circumstantial cantitativ: Bradul înalt de 2 metri a fost tăiat.

În limba română prepoziției i s-a atribuit rolul de relator simetric: Mama cu tata au plecat. Mama și cu tata au plecat. Prepoziția are în acestă situație se apropie de conjuncția de tip coordonator și relaționează, prin urmare, doi termeni aflați pe aceeași poziție în ierahia sintactică. Or, prepoziția funcționează, în general, ca relator asimetric, ca element subordonator, formând un grup sintactic cu termenul dominat, grup ce se subordonează, în ansamblu, unui centru sintactic extern: A plecat la munte Gprep[cu mama].

Tot de poziția sintactică de subiect se leagă utilizarea atipică a unor prepoziții. Tradiția gramaticală face distincția dintre excepțiile reale și cele aparente, dar granița dintre cele două categorii nu este fixă. Structura marcată din enunțul A venit la lume de nu mai încăpea în sală este interpretată fie drept excepție reală de subiect (Iordan 1954, GLR II 1954), fie drept abatere aparentă (Graur 1973, Hristea 1981, Bejan 1995, Constantinescu-Dobridor 1998). Ne interesează la aceste construcții funcționalitatea prepoziției – dacă ea introduce, într-adevăr, un subiect, funcționalitatea ei este nulă, din moment ce subiectul se află în relație de interdependență cu predicatul7. Cu alte cuvinte, prepoziția s-a recategorizat: și-a pierdut calitatea prepozițională, a suferit conversiunea în adjectiv, dovadă că termenul nu poate fi înlocuit cu altă prepoziție (Au venit spre invitați de nu mai încăpeau în sală.) spre deosebire de contextul prototipic (Au venit spre munte.). De asemenea, nu este permisă substituția cu un adverb de loc: Au venit aici de nu mai încăpeau în sală. spre diferențiere de Au venit spre noi. = Au venit aici. O altă probă o reprezintă acceptarea prezenței unui modificator: Au venit chiar la invitați de nu mai încăpeau în sală. Au venit chiar la munte. Au venit pe la munte. Totodată, prepoziția la admite subordonarea unui centru de factură prepozițională: Au venit de la invitați de nu mai încăpeau în sală. Au venit de la munte. Drept urmare, la din componența structurii analizate îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival al substantivului cu rol de subiect8.

În alte cazuri, abaterile de la construcția subiectului în nominativ pot fi explicate prin absența / subînțelegerea centrului de grup extern al grupului prepozițional, adică a subiectului real. Asemenea cazuri sunt constituite de enunțurile: Au venit cu toții la noi. De aceștia s-au mai văzut. De-alde ăștia mai sunt pe lume. Au mai venit din invitați. Prin urmare, grupurile prepoziționale nu sunt subiecte reale, ci aparente și se subordonează unor subiectele subînțelese: Au venit (ei) cu toții la noi. (Oameni) de aceștia s-au mai văzut. (Oameni) de-alde ăștia mai sunt pe lume. Au mai venit (unii, mulți) din invitați.

Vom considera excepții reale enunțurile în care apariția prepoziției în poziția sintactică de subiect se datorează fenomenului imbricării: Mă gândesc la cine îmi place. Luptă pentru ce se vede. Prepoziția este cerută de termenul anterior (regent al propoziției subordonate), dar domină un relativ cu funcție de subiect, căruia îi impune nu numai forma, ci și cazul: Se pronunță împotriva cui crede în eresuri. A reușit grație cui a pus umărul la treabă.

Gramatica actuală poziționează prepoziția între categoriile gramaticale fundamentale alături de nume, verb și adjectiv. Relația stabilită poate fi privită atât din punct de vedere sintactic, cât și la nivel semantic. La nivel sintactic, prepoziția stabilește o dublă relație – pe de o parte, regizează un termen în calitate de centru de grup și îi impune acestuia anumite restricții gramaticale (mai multe, în cazul numelui, mai puține, dacă termenul dominat este un adverb sau un verb la formă non-finită); atunci când termenul este un nominal, relația dintre prepoziție și acesta se stabilește prin recțiune – centrul de grup îi impune nominalului anumite categorii gramaticale pe care el nu le posedă în mod intrinsec: caz, determinare, gen1 și număr. Pe de altă parte, prepoziția funcționează ca jonctiv prin subordonarea întregului grup unui centru de grup extern2. La nivel semantic, prepoziția funcționează ca predicat3 de tip special, relațional – are rolul de a lega două componente dintre care unul se constituie el însuși ca predicat, iar celălalt, dependent de prepoziție, se concretizează prototipic prin nominal și are actualizare obligatorie.

Graur Al., Wald L „Scurtă istorie a lingvisticii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977, p.9