Preotul Si Implicarea Sa In Aspectele Sociale ale Misiunii Bisericii

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I : Misiunea Bisericii în cercetarea celor bolnavi și lipsiți material

Boala și misterul suferinței

1.1.1. Dezvoltarea cu ajutorul enoriașilor a asistenței pastorale sanitare

1.2. Asistența acordată celor lipsiți material

1.2.1. Cunoașterea temeinică a situației reale a enoriașilor

1.2.2. Dezvoltarea cu ajutorul enoriașilor a diferite programe de ajutorare a acestora

CAPITOLUL II : Preotul și implicarea sa în aspectele sociale ale Misiunii Bisericii

2.1. Mesajul Evanghelic dincolo de poarta Bisericii

2.2. Preotul, totdeauna prezent în viața enoriașilor

2.2.1. Înființarea a diferite asociații parohiale cu ajutorul enoriașilor, cu scop catehetic, caritativ

2.2.2. Întâlniri cu tinerii organizate în Biserică

2.2.3. Organizarea de pelerinaje cu scop misionar

2.2.4. Organizarea a diferite conferințe care, pe lângă predică și cateheză, vor contribui la întărirea credincioșilor

2.2.5. Organizarea unei școli confesionale

CONCLUZII

CAPITOLUL I

Misiunea bisericii în cercetarea celor bolnavi și lipsiți material

„Preoția este știință terapeutică iar preotul este terapeut. Preotul are de la Dumnezeu marea harismă a vindecării, de aceea și trebuie să vindece”. Și vindecarea nu constă în faptul de a șterge modelele mincinoase ale sufletului numai, ci și de a le înscrie pe cele mai bune. Această vindecare a sufletului se poate face concomitent cu vindecarea trupului prin Taina Sfântului Maslu. Astfel, credinciosul va primi ambele tămăduiri, iar în cazurile grave, tămăduirea sufletească va compensa boala de nevindecat și îi va da puterea de a o suporta.

Însă vindecarea nu este independentă de Revelația pe care a dat-o Dumnezeu și de lucrarea Sfintelor Taine. Revelația devine adevăratul drum ca să ajungă cineva la vindecare și comuniune cu Dumnezeu, comuniune realizată și întărită de Sfintele Taine.

Acesta este Cuvântul Tainei care aduce vindecare. Prin acest Cuvânt al Tainei preotul intră în viața bolnavilor din parohia sa și îi „vindecă”, îi aduce în comuniune cu Dumnezeu.

Mântuitorul a venit să ne scape din robia morții, să-i primenească pe cei osteniți, să-i cerceteze pe cei bolnavi. Preotul, care continuă lucrarea Mântuitorului, are datoria de a-i cerceta pe bolnavii din parohia sa.

Din punct de vedere spiritual, boala face parte dintre lucrurile „de mijloc”, adică cele ce în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci „după dispoziția celui ce se folosește de ele, pot fi întrebuințate și spre bine și spre rău”(Sf. Ioan Casian). Datoria preotului este de a ajuta pe credincios să transforme boala în ocazie de a se apropia de Dumnezeu și mijloc de sfințenie.

1.1.1. Boala și misterul suferinței

Tradiția Bisericii Răsăritene vede suferința și boala ca pe o consecință negativă a căderii în păcat, pe care Dumnezeu nu a voit-o, însă o îngăduie ca un fel de pedagogie spirituală. Suferința nu e considerată o pedeapsă pentru păcat impusă de un Dumnezeu al mâniei și nici o condiție sau un imperativ esențial, „un preț ce trebuie plătit” pentru mântuirea sau iertarea noastră. Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor: „Cu preț ați fost cumpărați”(I Cor 6, 20). Adică eliberarea noastră din sclavia păcatului este săvârșită în întregime prin suferința, moartea și învierea lui Hristos. Și totuși, în Ortodoxie se știe de asemenea că suferința umană poate avea, fără îndoială, valoare răscumpărătoare. Cum vom explica atunci aparenta contradicție între afirmația că Dumnezeu este unicul Autor al răscumpărării și cea potrivit căreia Dumnezeu consideră totuși indispensabilă participarea noastră activă în procesul răscumpărării? Răspunsul la această contradicție este sinergia sau conlucrarea noastră cu Dumnezeu.

Create după „chipul” lui Dumnezeu, persoanele umane sunt chemate să crească înspre dumnezeiasca asemănare. Acest proces al creșterii spre îndumnezeire (theosis) este rezultatul propriei inițiative a lui Dumnezeu, darul nemărginitei Sale iubiri. Totuși, inițiativa divină trebuie completată cu inițiativa umană. Theosis este rezultatul voinței umane, lucrând împreună cu voința divină în procesul sinergiei, al cooperării dintre Dumnezeu și omul pe care l-a creat. Scopul ei este de a conduce persoana umană la starea primordială de desăvârșire. Această stare era neatinsă de păcat, deci nici de suferință și moarte. Înseamnă ca moartea este o anomalie în treburile pământești, ce trebuie depășită pentru ca viața umană să își atingă adevăratul ei scop.

Dumnezeu ne-a ales nu pentru moarte, ci pentru viață. De aceea a trimis pe Fiul Său în lume. După Răstignire și Înviere se poate susține că, datorită Crucii lui Hristos, moartea fizică nu ne mai amenință, că și-a pierdut puterea. „Ultimul dușman” a fost transformat într-o binecuvântată trecere, un Paște glorios care ne duce spre viața și bucuria veșnică.

Totuși, „ultimul dușman” continuă să atârne, legănându-se asupra noastră, sub forma „procesului morții”. Pentru cei bolnavi, anticiparea suferinței prelungite și lipsite de sens este cauza primă a anxietății și disperării, cu mult mai mult decât însuși evenimentul morții.

Această perspectivă asupra morții și a procesului ei au dat o formă profundă înțelegerii ortodoxe a suferinței. Ea oferă imaginea interioară ce ne permite să percepem și să acceptăm suferința ca pe una cu adevărat răscumpărătoare.

Această explicație nu dorește să înlocuiască explicația naturalistă a bolii, suferinței și a morții pe care o oferă medicina; ea nu apare ca o rivală a explicațiilor științifice. Știința oferă o explicație bazată pe cauze fizice; Ortodoxia, o explicație duhovnicească, care admite ca reale aceste cauze fizice, însă le consideră secundare în raport cu prima cauză, care este metafizică.

Departe de a elimina cauzalitatea de ordine fizică (biologică, organică și funcțională) cauzalitatea metafizică o include și chiar o consideră drept necesară pentru propria sa manifestare.

Interesul pe care-l prezintă această concepție este dat de faptul că ea îi permite omului să sesizeze sensul spiritual al bolilor, suferințelor și morții, dându-le folos spre zidirea sa duhovnicească, în loc să vadă în ele fenomene absurde cu efecte pur negative și distructive.

În cadrul persoanelor ce suferă de boală, suferința poate fi drum spre Dumnezeu dacă preotul va ști să valorifice această suferință, ducând pe bolnav la următoarele idei despre suferință:

Suferința ne poate face conștienți de totala noastră dependență de nesfârșita dragoste și milă a lui Dumnezeu. Ca nici o altă experiență cunoscută nouă, ne atrage atenția asupra slăbiciunii și vulnerabilității noastre și asupra lui Dumnezeu ca unicul izvor al milei, harului și însănătoșirii finale.

Ca un corolar, suferința ne poate duce la o înaltă conștiință de sine și, prin aceasta, la o conștientizare a limitelor noastre personale. Mai mult decât orice altă experiență, durerea și suferința semnalează faptul ca nu suntem stăpâni pe noi înșine. Aceasta este o experiență profund umilitoare, una ce poate duce ori la disperare, ori la înălțimi ale credinței și dragostei necunoscute până atunci.

Suferința poate avea și efectul curățirii și purificării de patimi, ce ne strică legătura cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu noi înșine. În același timp, ne îndreaptă atenția asupra momentului prezent, ne forțează să ne rearanjăm prioritățile.

De asemenea, suferința trezește conștiința faptului că suntem muritori.

Suferința mai poate să stabilească legături de comuniune eclezială cu alte persoane de care noi depindem.

Suferința oferă posibilitatea de a fi părtași vieții și misiunii mântuitoare a Domnului Cel răstignit și înviat.

În consecință, este necesar ca preotul să se ferească de pericolul de a afirma că suferința ar trebui trăită până la cel mai înalt grad pe care îl poate îndura cineva. Aceasta este o atitudine extremă. Ea riscă absolutizarea suferinței prin căutarea ei, tocmai de dragul suferinței. Ca fenomen de sine stătător, suferința nu are sens, ea nu posedă nici o valoare răscumpărătoare în sine. Doar atunci când durerea și suferința sunt puse în mâinile iubitoare și milostive ale lui Dumnezeu, acestea pot avea sens și valoare finală. Altfel, ele duc la disperare sau la o altă formă perversă a mândriei., un fel de masochism spiritual sau auto-idolatrie. Dincolo de un anumit prag, durerea fizică sau suferința psihică prelungită, pot învinge voința și frânge cele mai bune intenții ale inimii. Nu fiecare este un Sfânt Ignatie, pregătit psihologic și spiritual pentru înfruntarea unei morți martirice în arenă.

Cea mai periculoasă și serioasă ispită a celor ce se confruntă cu suferința este că ei își percep chinul ca pe unul absurd și lipsit de sens. Când vine tragedia, aducând durere și chin nepotolit, apare vechea întrebare: „de ce lucrurile rele se întâmplă oamenilor buni? Sau de ce tocmai mie care nu sunt mai rău sau mai păcătos decât ceilalți oameni?”. Această întrebare pare fără răspuns. Teologii răspund vorbind de teodicee (doctrină filosofică religioasă care încearcă să demonstreze că existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină). Mireanul, suferind, pe de altă parte vrea să știe cum să împace credința lui în atotputernicia lui Dumnezeu cu afirmația biblică „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8). Dacă Dumnezeu este atotputernic și dacă într-adevăr este un Dumnezeu iubitor, cum îngăduie să cunosc un astfel de chin, mai ales dacă intensitatea suferințelor mele este așa de mare încât nu mă mai pot ruga, deoarece mintea și trupul meu sunt concentrate în întregime asupra acestei trăiri insuportabile?

Aici preotul trebuie să aducă în vedere credinciosul două lucruri:

suferința este totdeauna eclezială. Ea implică întregul Trup al lui Hristos, întrucât suntem „mădulare unii altora”(Rom 12,5). Aceasta înseamnă că valoarea răscumpărătoare inerentă jertfei noastre poate contribui, de asemenea, la mântuirea altor persoane alături de noi. Așa cum păcătoșenia noastră își lasă amprenta pe întregul trup, suferința noastră – când e acceptată cu credință și oferită lui Dumnezeu în iubire – îi poate transforma pe ceilalți, care sunt mădulare ale acestui Trup.

suferința nu numai că ne dă puterea participării la patimile și răstignirea lui Hristos, dar ea conferă un mijloc fundamental pentru ca Hristos să participe la realitatea propriei noastre boli. Mărturia biblică și patristică este clară: Dumnezeu ne însoțește în suferința noastră. El nu este doar conștient de ea; o împărtășește din plin, îi bea cupa amară până la fund. De aceea, el preschimbă durerea noastră cea lipsită de sens într-o experiență cu adevărat răscumpărătoare.

În concluzie, solidaritatea membrilor Trupului lui Hristos pot face, chiar din cea mai „lipsită de sens” tragedie, o mărturie a Crucii și a adevărului că Viața a biruit moartea.

În continuare vom vorbi de o apropiere în duh creștin de bolnav, iar nu despre o abordare a bolii sau a medicinii, pentru că principiul de bază al unei abordări creștine a bolnavului este plasarea lui în centrul atenției, astfel încât el să nu mai fie socotit unul dintre mulți alți subiecți ai unei boli și ca un simplu obiect de studiu pentru medicină. De asemenea, vorbim de o apropiere în duh creștin de bolnav, de unul anume și nu de bolnavi în general, pentru că un alt principiu fundamental al abordării acestei situații de către preot este cel care ne impune să ținem seama de absoluta unicitate a omului.

Vorbim de apropiere pe de o parte, pentru că este într-adevăr vorba de o modalitate de a ne apropia de el ca de aproapele nostru, de a intra în legătură cu el cu tact, compasiune și respect, iar pe de altă parte pentru că gesturile și cuvintele pe care ni le inspiră credința și datoria de preot trebuie să fie cu adevărat un prilej de apropiere, iar nu impuse în mod distant. Inima și sufletul bolnavului trebuie să fie atinse de preot într-un mod pe care nu-l mai poate face nimeni. Această apropiere este cea care aduce un cuvânt de la Dumnezeu, o mângâiere și o binecuvântare.

Pentru ca această apropiere să se realizeze, preotul trebuie să re subiecți ai unei boli și ca un simplu obiect de studiu pentru medicină. De asemenea, vorbim de o apropiere în duh creștin de bolnav, de unul anume și nu de bolnavi în general, pentru că un alt principiu fundamental al abordării acestei situații de către preot este cel care ne impune să ținem seama de absoluta unicitate a omului.

Vorbim de apropiere pe de o parte, pentru că este într-adevăr vorba de o modalitate de a ne apropia de el ca de aproapele nostru, de a intra în legătură cu el cu tact, compasiune și respect, iar pe de altă parte pentru că gesturile și cuvintele pe care ni le inspiră credința și datoria de preot trebuie să fie cu adevărat un prilej de apropiere, iar nu impuse în mod distant. Inima și sufletul bolnavului trebuie să fie atinse de preot într-un mod pe care nu-l mai poate face nimeni. Această apropiere este cea care aduce un cuvânt de la Dumnezeu, o mângâiere și o binecuvântare.

Pentru ca această apropiere să se realizeze, preotul trebuie să respecte anumite principii:

Bolnavul trebuie privit ținându-se seama de natura umană integrală.

Medicina, căutând să ajungă la o deplină obiectivitate, s-a străduit să reducă pe cât posibil factorii subiectivi. Astfel, bolnavul a fost redus la trup. Mai mult, în virtutea specializării din ce în ce mai mari, medicina este în acest moment divizată într-o mulțime de discipline, care nu se ocupă decât de anumite părți sau organe ale trupului.

Acest proces de dezumanizare a fost sporit de tehnicizarea tot mai mare a medicinii, adică de dependența din ce în ce mai mare a medicilor când este vorba de diagnosticarea bolilor, de date cifrate și de mijloacele statistice ale diverselor examene medicale. Această dependență a fost sporită în zilele noastre de temerile medicilor de a fi dați în judecată pentru neglijență sau diagnosticare greșită, ca și de nevoia de a fi „acoperiți” de aceste date exterioare, presupuse a fi obiective și incontestabile.

Firește, mulți bolnavi suferă din cauza acestei medicini dezumanizante, care îi reduce la trup și boală și îi tratează ca pe niște obiecte.

Această atitudine a medicinii trebuie compensată de atitudinea preotului care îl privește pe om complet, trup și suflet (I Tesaloniceni 5, 23). Felul în care trebuie privită ființa umană în perspectivă creștină se întemeiază pe faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1,27), orice om purtând acest chip, inalienabil în însăși constituția sa, în profunzimea ființei sale. Chipul lui Dumnezeu este cel care dă valoare absolută fiecărei făpturi umane și o face în mod suveran, vrednică de respect, oricare i-ar fi sexul, rasa, vârsta sau starea. Cât privește trupul, respectul care i se datorează ține de faptul că el este o parte constitutivă a ființei umane și deci părtaș și el la chipul lui Dumnezeu din om. În plus, valoare este dată și de faptul că Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, l-a sfințit, astfel că trupul fiecărui om a devenit, după cum spune Apostolul Pavel „templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6,19). Prin întruparea Cuvântului, Care a luat asupra Sa întreaga umanitate, fiecare om se află în chip tainic cuprins în trupul lui Hristos și Hristos în chip tainic se identifică cu fiecare om; de aceea, spune El, că ori de câte ori facem vreun bine sau rău cuiva, Lui însuți îi facem un bine sau un rău (Matei 25, 31-41).

Trupul însuși are o dimensiune spirituală și nu poate fi privit ca un simplu obiect fizic.

Bolnavul trebuie privit ca persoană

Personalitatea este ceea ce are fiecare om în chip propriu, unic și netransmisibil. Se știe că antropologia creștină este mai mult decât oricare alta deosebit de atentă la noțiunea de persoană, tocmai pentru că Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu personal, Care l-a creat pe om ca persoană.

Ținând seama de natura integrală a ființei omenești, contrabalansăm aspectul dezumanizant pe care îl poate căpăta medicina în forma ei actuală, prin reducerea omului la doar una dintre dimensiunile sale, el devenind doar un caz printre multe altele de același fel. A-l considera pe bolnav o persoană înseamnă a vedea mai întâi bolnavul și apoi boala sa. Gradul de suferință nu trebuie stabilit (cum se întâmplă adesea în mediul spitalicesc) în funcție de boala sau de stadiul ei, ci măsura bolii să fie însăși sensibilitatea bolnavului.

Bolnavul trebuie să simtă că preotul îl privește ca pe o ființă unică, îl prețuiește pentru ceea ce este și îl consideră de neînlocuit, că este sensibil la starea lui specială, la propriile nevoi și îi pasă de ce se va întâmpla cu el. Bolnavul caută respect, dorește să fie tratat ca persoană cu demnitate și valoare, chiar dacă duce jugul unei realități dureroase.

Cu bolnavul trebuie stabilite relații personale

A-l socoti pe bolnav drept persoană înseamnă a stabili cu el relații personale. O caracteristică a persoanei, puternic subliniată de teologia ortodoxă, este aceea că, după chipul celor trei Persoane dumnezeiești, ea se exprimă și se împlinește numai prin relația cu alte persoane. Această relație nu înseamnă însă pierderea timpului cu întrebări fără rost. Preotul este însărcinat să exercite o parmmythia, o slujire de vindecare, de consolare, de încurajare, de întărire a moralului celui bolnav pentru ca acesta să vadă dragostea Tatălui. Înainte de a-i vindeca pe bolnavi, Hristos a avut câteodată lungi discuții cu ei.

A ieși în întâmpinarea aproapelui aflat în boală și suferință, a i se deschide, a avea cu el legături personale întemeiate pe iubire fraternă este o îndatorire fundamentală pentru preotul creștin, ca și pentru orice creștin de altfel.

d) Bolnavul are nevoie de o compătimire reală

Iubirea aproapelui implică o reală compătimire a bolnavului. Mulți bolnavi se plâng de felul în care sunt tratați, mai ales în mediul spitalicesc, unde relațiile umane sunt adesea rare și de scurtă durată, personalul puțin numeros e adesea grăbit și greu de abordat.

Mulți bolnavi suferă că nu-i ascultă nimeni. De aceea, un preot își face timp să intre cu bolnavul într-o relație mai profundă: încearcă să se pună în locul lui, să-i înțeleagă suferința și nevoile, privindu-le nu de afară, ca un tehnician, ci dinlăuntru ca un semen și frate. Adevărata dragoste față de semeni unește ființele umane într-un gând comun, un trup comun și o mântuire comună. Ea unește pe toți într-un singur trup, așa cum elocvent scrie Sfântul Pavel „… căci unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 25).

Pentru un preot este esențial să fie alături de bolnav, să-l asculte, să-i țină tovărășie. Pentru toate acestea e nevoie de timp; ele cer, așadar, sacrificarea propriului timp.

Ascultarea bolnavului

Prin ascultarea bolnavului, preotul își mărturisește credința și dăruiește totodată ceva deosebit de prețios.

Bolnavul ne vorbește și așteaptă ca și noi să-i vorbim. Are nevoie de cuvintele noastre ca să se simtă iubit, mângâiat, întărit în nădejde. Are nevoie și de tăcerea noastră. Tăcerea noastră poate la fel de bine să-l facă să simtă că suntem alături de el.

Aici apare „slujirea prin prezență”, termen popularizat recent. Mai întâi, noi trebuie să fim acolo înainte de a putea percepe în mod clar sarcina. Într-un anumit sens, prezența precede mărturia, iar într-un alt sens, însăși prezența este o mărturie.

A asculta înseamnă de fapt a ști să taci; nu să te închizi în mutism, ci să taci până când celălalt termină tot ce are de spus. Tăcând și ascultând îl lași pe celălalt să monologheze, având astfel posibilitatea să ni se înfățișeze așa cum dorește el, iar nu cum am fi noi înclinați să îl privim.

Ascultarea îi dăruiește celuilalt deplina sa realitate; ascultarea este o recunoaștere a valorii sale și este semnul unui înalt respect față de el.

Modelul desăvârșit al ascultării este Dumnezeu care de toți se îngrijește și la fiecare ia aminte, fără să silească însă pe cineva.

Prin ascultare arătăm că suntem creștini, iar mărturia cea mai puternică se dă prin gest și faptă, ci nu prin cuvinte. Paradoxal, tăcând poți fi mai elocvent decât atunci când rostești multe cuvinte, căci nu vorbe mari așteaptă bolnavul de la cel ce-i stă alături. În starea sa ele nu pot decât să-l dezguste sau să-l irite. Bolnavul așteaptă o purtare iubitoare, și prin această purtare iubitoare preotul dă cea mai bună mărturie despre Dumnezeul său, Care, după cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, „este iubire”(I Ioan 4, 8).

Prin ascultarea iubitoare a celui aflat în suferință preotul îl poate înțelege mai bine, îl poate cunoaște și îi poate împlini adevăratele nevoi.

Rugăciunea pentru cei bolnavi

Există un lucru pe care orice preot îl poate face, în orice împrejurare și pentru orice bolnav: să se roage pentru el. Rugăciunea este un ajutor dat bolnavului ca să-și îndure suferințele fizice și sufletești, să biruiască ispitele care se nasc din ele și să dobândească tămăduire. Căci așa îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtați-vă sarcinile unii altora”(Gal. 6,2). Rugăciunea preotului, în special făcută sub forma Tainei Sfântului Maslu, poate contribui la vindecarea bolnavului prin harul lui Dumnezeu „Rugați-vă unul pentru altul ca să vă vindecați”(Iacov 5,16). Evanghelia ne arată limpede că un bolnav își poate recăpăta sănătatea datorită rugăciunii celor din jurul lui, prin pilda slăbănogului pe care Hristos îl vindecă pentru credința celor ce îl aduc la el.

Profunda cunoaștere de sine a preotului

Asistența pastorală sanitară depinde extrem de mult de modul în care preotul cercetează până în adânc laturile inconștiente ale propriei personalități.

Păstorul poate descoperi în el însuși unele scuze care ascund în spate probleme în propria formare duhovnicească, precum:

„Sunt încă prea tânăr, astfel că moartea rămâne în afara razei mele de observație”;

„În ciuda studierii teologiei sunt și eu exponent al celor ce se tem de moarte și alungă gândul ei”;

„Simt că, în cazul domnului X, nu ajunge să spun ceea ce am învățat în teologie pe această temă, ci trebuie să-mi exprim propria părere personală (unde teologie este inevitabil inclusă)”;

„Mi-e frică să-mi arăt propria „religie”. Niciodată până acum nu m-a învățat să-mi exprim credința personală”.

Preotul trebuie să realizeze că nu se poate efectua o călăuzire duhovnicească fără a vorbi în mod explicit de Hristos, de crucificarea Lui, de moartea și Învierea Lui. Înțelegerea condiției bolnavului și căutarea unui răspuns creativ la problemele sale trebuie fundamentate pe revelația lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Această revelație demonstrează în boala omului condiția umanității îndepărtate de Dumnezeu.

De aceea, în întâlnirea dintre bolnav și preot trebuie să aibă loc o adevărată călăuzire duhovnicească, călăuzire caracterizată de: interesul personal al preotului pentru semenul său, care trebuie să meargă până la jertfe vieții, apoi o credință puternică în valoarea și semnificația vieții; în al treilea rând, o speranță vie, ancorată în tărâmul de dincolo de moarte. Toate aceste principii trebuie fundamentate pe convingerea fermă că, de când Dumnezeu s-a făcut om, omul a dobândit puterea de a-l călăuzi pe semenul său spre libertate și nemurire.

Interesul constant față de persoana semenului constituie o exigență majoră a activității păstorului. Ceea ce îl rănește cel mai mult pe semenul nostru este detașarea noastră afectivă față de persoana sa: dezinteresul.

Credința în valoarea și semnificația vieții, chiar și în fața disperării și a morții, este cel de al doilea principiu pentru călăuzirea creștină, iar cel de-al treilea ai fi speranța. Preotul autentic este un om al speranței, a cărui forță, în ultimă analiză, nu rezidă în el însuși, ci într-o promisiune ce i-a fost făcută omului de Dumnezeu.

1.1.1. Dezvoltarea cu ajutorul enoriașilor a asistenței pastorale sanitare

Preotul paroh, cu concursul enoriașilor, poate dezvolta diferite programe de asistență pastorală sanitară. Unul dintre acestea ar fi un program de sanatoriu.

Sentimentul că ești abandonat și simțul pierderii controlului asupra propriei vieți este cel mai greu chin pe care îl trăiesc majoritatea bolnavilor. Diferitele forme de îngrijire în sanatorii, dacă sunt bine administrate, pot ușura anxietatea pacienților prin oferirea sprijinului sentimental și spiritual de care au atâta nevoie.

Prin programele lor, sanatoriile ortodoxe ar putea oferi o ambianță esențial liturgică și sacramentală, în care pacientul împreună cu preotul pot căuta vindecarea prin mila iertătoare a lui Dumnezeu. Serviciile pastorale de acest gen nu pot fi susținute de o singură parohie, ci trebuie considerate ca înalte priorități între numeroasele funcții pastorale pe care Biserica e chemată să și le asume. O comunitate monastică ar fi ideală pentru astfel de funcții, însă cele mai multe nu sunt dotate corespunzător gradului de îngrijire necesar bolnavilor.

Se discută mult astăzi în Biserica Ortodoxă despre reînnoirea diaconiei ca vocație, a diaconiei filantropice. S-au făcut sugestii pentru redescoperirea și reactivarea treptelor de „diaconiță”, „fecioară”, „văduvă”. Ce cale mai bună s-ar putea găsi pentru utilizarea extraordinarelor dar neglijatelor daruri și capacități ale femeilor ortodoxe? Și, bineînțeles această slujire nu trebuie redusă la femei, ci ar putea fi deschisă oricui care ar dori să îngrijească bolnavi într-un cadru de supraveghere și rugăciune.

La un nivel mai modest, parohiile noastre ar putea finanța membri aleși ai comunității spre a fi pregătiți în munca de sanatoriu, de îngrijire la domiciliu, vizite la spital și altele asemănătoare.

E sarcina Bisericii să ofere îngrijire iubitoare și hrana necesară care să-i împace pe bolnavi cu condiția lor, cu Dumnezeu, cu familia și, dacă este cazul, să meargă alături de ei către pragul vieții de dincolo de moarte. Însă, pentru ca oamenii din parohii să-și asume acest aspect vital al slujirii bisericești, au nevoie de un cadru adecvat, cu o pregătire potrivită și o bază corespunzătoare. Pe cât de grea și utopică ar părea această propunere, ea este realizabilă. Iar slujirea de acest gen oferă propria-i răsplată, reîntinerind viața parohiei printr-o experiență reînnoită și vie a Evangheliei iubirii.

Concluzii

Boala și suferința, în ele însele, nu sunt nici bune nici rele. Preotul îl poate ajuta pe bolnav să descopere caracterul răscumpărător al suferinței și să o transforme în drum spre Dumnezeu.

Dar pentru a reuși acest lucru el trebuie să se apropie de bolnav, să-l asculte, să îi înlăture sentimentul de singurătate și abandon. Biserica și preotul trebuie să exercite o prezență a slujirii în viața bolnavului.

Preotul, pentru a reuși în această acțiune este dator:

să-l ajute pe semen, aducând în singurătatea vieții sale prezența lui Dumnezeu;

să facă în așa fel încât oamenii să simtă că Biserica le este aproape și joacă un rol special în viața lor;

să-i încredințeze pe oameni că întotdeauna moartea este condiție „sine qua non” pentru înviere;

să-i însoțească pe oameni și, citindu-le Scriptura, să le explice viața din punct de vedere teologic;

să trăiască împreună cu oamenii, să-i ajute să descopere și să-și identifice propria lor „istorie” a mântuirii.

1.2. Asistența acordată celor lipsiți material

Nici un domeniu al vieții nu e condamnat, nici suprimat: „Fiecare în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână” (I Cor. 7,20), dar trebuie să fii creștin în orice stare. Prin mijlocirea acestei acțiuni interioare, spirituale, o întreagă lume de valori creștine se elaborează în stat, economie, civilizație.

Economia s-a născut din creștinism. Ea este creația omului creștin eliberat de natură și vrăji, în timp ce acestea țineau prizonier pe omul păgân. Prin creștinism, omul a înțeles că el e stăpânul și centrul naturii.

Omul are dreptul și datoria de a lucra în lume, pentru propria-i existență, pentru a ajuta pe aproapele și pentru a îndeplini opera comună a umanității, conform poruncii lui Dumnezeu: „Supuneți pământul și-l stăpâniți pe el” (Facere 1,28). Munca omului face parte din raporturile lui cu natura și harul sfințitor al Sfântului Duh I se adaugă. Realitatea economică pune în valoare caracterul cosmic al omului, vocația și puterea lui ca agent cosmic. În acest domeniu economic omul trăiește din aceeași viață ca și lumea-în ceea ce privește producția și consumația. Prin consumație, mai degrabă prin acțiunea de a mânca, prin „schimbul de materii” omul își realizează uniunea cu carnea lumii. Materia acestei lumi absorbită de om de transformă în elementele trupului său și invers-după eliminare aceste elemente se întorc în materia lumii: acest lucru mărturisește despre caracterul cosmic al omului.

Pe de altă parte, a lucra este a ieși din sine în mod activ pentru a merge în lume. Orice act de muncă este o realizare a planului omului în afară de el însuși.

Dar, în decursul timpului, aceste idei despre economie au fost denaturate până s-a ajuns în ziua de astăzi la adevărate antropologii liberal-consumiste.

Omul este redus la marfă, la obiect, la mijloc pentru obținerea unicei valori recunoscute: capitalul. Setea de a avea (a poseda bunuri) a prevala asupra setei de „a fi”. Individul valorează pentru ceea ce are nu pentru ceea ce este. Realizarea de sine nu mai consistă în calitatea umană a cuiva, ci în posesia de bunuri materiale. Cineva „este” mai mult dacă are mai mult, dacă poate mai mult, dacă face mai mult.

Societatea permisivă proclamată de liberalism nu este decât materialismul absolutizat și degradat în consumism. În ea omul valorează întrucât consumă o anumite cantitate de produse și generează altele.

Această doctrină poate fi rezumată în patru puncte esențiale:

amoralismul economic

Economia este o activitate specifică care are drept forță propulsivă egoismul, drept criteriu informator legea maximului avantaj cu minim preț, iar drept principiu urmărirea interesului individual. Într-o societate liberal democratică activitatea economică nu are nici un raport cu morala, nici cu respectul omului. Ea are în sine propria lege și evoluează în conformitate cu aceasta. În lumea morală se urmărește realizarea binelui și fuga de rău, iar în lumea economică se tinde a se urmări utilul și a se evita ne-utilul. De aceea, activitatea economică nu este susceptibilă de interpretare morală.

2. libera concurență

Ea dinamizează la maxim lumea economică, o impulsionează spre realizarea continuă a unei superioare bunăstări materiale, atât individuală cât și colectivă.

individualismul

absenteismul statului

Orice agent economic „surescitat de propriul egoism” știe să-și urmărească în mod optim propriul interes.

O acțiune nefastă asupra omului prin prisma economiei a avut-o șo procesul de mondializare. Datorită mondializării:

prăpăstiile dintre țările lumii se adâncesc. Țările bogate devin și mai bogate, iar țările sărace cedează sub greutatea unor împrumuturi externe uriașe. Chiar și în interiorul aceleiași țări apar noi prăpăstii între cei avuți și cei lipsiți.

în toate statele se conturează o minoritate restrânsă bine înstărită economic, cu o mare capacitate de influență, al cărei scop este în special urmărirea propriilor interese.

Concomitent, milioane de oameni sunt marginalizați și sfârșesc în condiții de viață sub limita sărăciei.

se observă mari migrări ale forței de muncă și noi valuri de imigranți și refugiați economic inundă țările europene.

Așa cum foarte elocvent constată Christos Yannaras, avem de-a face cu „sanctificarea pieței libere” și a exigențelor ei, precum și cu percepția utilitaristă a drepturilor omului.

Pentru a veni cu adevărat în ajutorul celor lipsiți material, Biserica trebuie întâi să meargă la rădăcina răului. Ea trebuie să schimbe concepțiile economice contracarându-le cu un sens creștin. Dezvoltarea formelor economice este un proces natural și nu stă în putința omenească să oprească această dezvoltare. Dacă însă nu este posibil ca acest proces să fie suprimat, nu rămâne decât să i se dea un sens creștin. În loc să se organizeze exploatarea, este vorba de a organiza munca întregii societăți, cu scopul de a servi țelurilor supreme ale acesteia și iubirii creștine, nu voluptății și cupidității.

Biserica trebuie să arate că nu piața este rea, nici economia liberă, cu jocul ei între cerere și ofertă, ci rău este abuzul practicat datorită libertăți umane. De aceste greșeli umane știm din totdeauna. Profetul vechi-testamentar Amos le-a afirmat deja cu toată claritatea: „Ascultați acestea, voi cei care zdrobiți pe cei sărmani și vreți să stăpâniți pe cei obijduiți din țară zicând: Când va trece luna nouă ca să vindem grâul și ziua de odihnă ca să deschidem jitnița, să micșorăm efa, să mărim siclul și să le înlocuim cu cântare și strâmbe? Să cumpărăm pe preț de argint pe cei nevoiași și pe cei în strâmtoare pentru o pereche de încălțăminte, să vindem grâul cel de lepădat?”(Amos 8, 4-6).

Nu comerțul și piața sunt rele, ci rapacitatea și nedreptatea umană. În acest punct suntem slabi noi, oamenii că tindem spre rău și păcat; este un nonsens să credem că celebra „mână nevăzută” ar conduce piața de la sine, în așa fel încât să se creeze un cât mai mare profit posibil pentru un număr cât mai mare de oameni. Căci aici se trece cu vederea că economia, cu toată puterea energiilor ei anonime, este făcută, totuși, de oameni, poartă amprenta lor și nu poate funcționa decât dacă este făcută pentru oameni.

Numai o nouă și intensă ficțiune a finitudinii, a limitării omului și lumii și a resurselor acesteia poate realiza în acest punct o dezvoltare de durată. Este conștiința că noi ”suntem în trecere pe pământ”, așa cum spune cântarea Bisericii, că ne îndreptăm spre o patrie cerească și că avem de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru viața noastră. Fără această raportare la transcendență este greu să actualizăm acel potențial de înfrânare, de solidaritate și de jertfă ce va fi neapărat necesar dacă societatea noastră, individ și grup, își va modera pretențiile și își va limita posibilitățile.

Omul economic al creștinismului trebuie să fie caracterizat prin credința lui. Aceasta nu înseamnă că omul este eliberat de greutatea exterioară a necesității economice prin credința sa; apostolii lui Hristos au exercitat meseria de pescari, iar Sfântul Pavel a făcut corturi; dar în interior, această povară este suportată pentru iubirea lui Dumnezeu, în numele ascultării creștine.

1.2.1. Cunoașterea temeinică a situației reale a enoriașilor

O condiție „sine qua non” a reușitei activității pastorale în rândul celor lipsiți material și în orice altă ramură a ei, este cunoașterea temeinică a situație reale a enoriașilor. Dar astăzi, limitele parohiei nu sunt delimitate cu precizie. Parohia nu este separată cu ziduri de netrecut de restul lumii. Așadar, unde este chemat preotul să-și desfășoare misiunea?

Diaconia preotului privește, indiscutabil, în primul rând parohia lui, celula realității ecleziale. În parohie, preotul este chemat să se lupte, să realizeze social, în orice timp, „aici și acum”, etosul liturgic al sinaxei și al comuniunii euharistice. În urbanizarea galopantă a epocii noastre, parohia este chemată să reușească depășirea existenței impersonale masificate determinate juridic și să regăsească spiritualitatea și plenitudinea ei socială în viața adevărată a dezvoltării în Hristos a relațiilor inter-personale. Prin intermediul acestor relații inter-personale, preotul află adevăratele nevoi ale parohiei și pe cei cu adevărate lipsuri. Dar această cunoaștere a realității parohiei nu este deplină. În jurul parohiei se află un cerc mai larg, alcătuit din creștini slab legați de centrul euharistic și păstorul sinaxei parohiale. În slujirea pastorală a parohiei, acești creștini au semnificația „oii pierdute”. Ei sunt creștinii marilor sărbători și ai adunărilor ocazionale (de la nunți și botezuri), sunt creștinii care se mulțumesc să audă „Hristos a înviat” în afara bisericii și nu știu ce are loc în biserică după slujba Învierii.

Există însă un cerc și mai larg. E „lumea”, în sensul evanghelic al termenului (Ioan 5, 19), pe care nu o constituie numai necredincioșii și ateii, ci și creștinii doar botezați, morți spiritual. Ei își modelează viața prin acomodarea absolută la spiritul lumesc și sunt indiferenți de parohia-biserica.

Fapt însă e că nu pot existe granițe clar demarcate între aceste trei cercuri. Dar întrucât în Ortodoxie lumea nu e considerată o „masă a pierzaniei”, din cauză însă a coexistenței și osmozei creștinilor cu căldiceii și necredincioșii, chiar și în familiile lor, spațiul dezvoltării ,lucrării pastorale nu poate fi delimitat în sensul etanșeizării lui. Lumea noastră constituie o provocare permanentă pentru un păstor care vede parohia lui drept „sămânța”(Marcu 4, 26), „grăuntele de muștar”(Marcu 4, 30) sau drojdia care trebuie să dospească întreaga frământătură, întreaga societate umană (I Cor 5,6).

În aceste condiții, preotul trebuie să îți asume rolul samariteanului respectiv. Dacă preotul și levitul din Legea Veche au rămas indiferenți față de suferința celui căzut între tâlhari, din pricina unei greșite înțelegeri a noțiunii de „aproape”, preotul Noului Legământ trebuie să considere pe oricine aproapele său, să se oprească, să îl ajute, să îl ducă pentru tămăduire la han (Biserica). Acest lucru îl poate îndeplini numai fiind tot timpul în mijlocul păstoriților săi, pentru a fi în măsură să-i cunoască pe cei „căzuți între tâlhari”, care au cu adevărat nevoie de el.

„Preotul nu trebuie să se separe de popor, ci să-l conducă la mântuire”. Mântuitorul trimite Apostolii la propovăduire și le spune: „Mergând învățați toate neamurile”(Matei 28, 19) și în altă parte: „pe cei bolnavi vindecați, pe cei leproși curățați, pe cei morți înviați”(Matei 10, 8). Preotul intervine în viața de toate zilele a omului, îi îndreaptă pașii spre învățături, îl ferește de greșeli. Nu există împrejurare în viața omului, nu există act pe care îl face omul și asupra căruia preotul să nu poată interveni.

Marile Sărbători, posturile, cununiile, botezurile și alte servicii sunt prilejuri prin care preotul poate cerceta pe credincioși, le poate cunoaște starea sufletească, armonia spirituală și alte situații intervenite în viața lor.

Această muncă de cunoaștere cât mai temeinică a parohiei de către preot poate fi ușurată prin alegerea unor colaboratori. Însă alegerea colaboratorilor potriviți este una dintre cele mai grele sarcini ale preotului paroh. Dacă randamentul lor este negativ, amenință cu eșec întreg efortul depus de cleric. De aceea preotul trebuie să dea o atenție specială alegerii persoanelor care vor fi recomandate în consiliul parohial. Cea mai bună metodă de alegere provine din tradiția „democratică” a Ortodoxiei. Poporul propune, iar preotul paroh aprobă sau respinge argumentat (Fapt. Ap. cap. 6). Este de prisos să spunem că orice preot trebuie să urmărească, să evalueze harismele tuturor membrilor parohiei fără să facă discriminări. El trebuie să aibă harul de a descoperi harismele celorlalți, ca să procedeze apoi la valorificarea lor. Colaboratori ai preotului paroh în cunoașterea parohiei pot fi și apropiații săi , soția și copii, desigur nu cu tendințe de nepotism, ci de colaborare smerită.

Astfel, preotul va putea ști cine are nevoie de ajutor și va putea acționa în consecință.

După ce își cunoaște temeinic parohia, preotul paroh alege pe cei cu adevărate nevoi. Nici această acțiune nu este ușoară pentru că cei cu nevoi sunt mulți, iar de multe ori puterile parohiei sunt destul de restrânse. Pe de altă parte, pot apărea disensiuni între enoriași, cauzate de alegerea unei persoane sau a alteia. De aceea, preotul va apela din nou la metoda „democratică” menționată mai sus. Cum se poate face aceasta însă în practică?

După dumnezeiasca Liturghie, preotul cere de la popor, care a fost mai devreme informat, să indice persoanele care au cea mai mare nevoie de ajutor. Propunerea poate fi făcută prin aclamație, dacă parohia este mică sau prin bilețele, dacă ea este mai mare. O comisie restrânsă, aleasă dintre membrii consiliului parohial, se angajează să compună lista „candidaților”. „Candidatul” cu cele mai multe bilețele cu numele lui va fi ajutat primul. Însă ultimul cuvânt îl va avea preotul paroh, datorită principiului „Eu cunosc oile Mele și ele cunosc pe Mine”(Ioan 10, 14). În continuare, vor fi ajutați toți cei trecuți pe listă în funcție de posibilitățile parohiei.

Procedând în felul acesta, va alege pe cei mai potriviți pentru a primi ajutorul Bisericii și va menține unit trupul parohiei.

1.2.2. Dezvoltarea cu ajutorul enoriașilor a diferite programe de ajutorare a acestora

Ca o comunitate de iubire, parohia trebuie să organizeze și grija ei pentru membrii aflați în suferințe și lipsuri. Suferința umană de orice fel exercită influențe incalculabile asupra stării sufletești a omului, influențând și viața lui duhovnicească. De aceea, trebuie înfruntată cu orice chip. Aici, lucrarea parohiei este să contribuie în comun la înfruntarea suferinței, pentru ca aceasta să devină mai ușoară. Păstorul bun trebuie să arate în acest sector o sensibilitate și o abilitate specială. De asemenea, munca sa trebuie să fie împletită cu cea a „grupului de caritate”, cum am putea numi grupul colaboratorilor care își asumă acest sector al lucrării parohiale, care trebuie compus din persoane active și devotate muncii lor. Aceștia nu numai că vor trebui – sub îndrumarea preotului paroh – să facă față cazurilor de nenorociri sau lipsuri, dar să le și descopere. Fiindcă există persoane care, deși suferă, își țin ascunsă suferința lor.

Abordarea suferințelor umane este inima diaconiei pastorale a Bisericii și constituie celălalt aspect al teologhisirii bisericești. De altfel, Domnul a venit ca Mesia – eliberator ca să ne elibereze de legăturile diavolului, a venit „să desfacă lucrurile diavolului”(I Ioan 3,8) – moartea, necazurile – și să îl readucă pe om în comunitatea fiilor lui Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă și profeția lui Isaia: „Duhul Domnului peste mine că el m-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea, orbilor vederea, să-i eliberez pe cei asupriți și să binevestesc anul bineprimit al Domnului”(Luca 4, 18-19; Isaia 53, 4-5). Lucrarea pastorală a parohiei continuă această misiune a Hristosului nostru prin eliberarea integrală a omului din robia diavolului. preotul paroh se apropie, împreună cu membrii parohiei, de omul încercat asemeni Domnului pentru a-i oferi această eliberare.

Dar cum se poate face acest lucru în practică? În parohiile mici, de la țară, această activitate se desfășoară mult mai ușor. Cazurile speciale sunt semnalate la timp, iar preotul paroh cu enoriașii pot interveni prompt, cu ajutorul unei colecte frățești sau a unui alt mijloc. De asemenea, în parohiile rurale și gama de probleme din acest sector este mult mai restrânsă. Adevăratele probleme apar în parohiile mamut de la oraș, cu dimensiuni enorme în raport cu satul, dar și cu numărul uriaș de „credincioși” care se pierd în pustiul și anonimatul blocurilor care, în ciuda spațiului lor închis, îi înstrăinează de regulă pe locatarii lor. Aici apar cele mai mari probleme pentru parohie. Familia urbană, cu dezintegrarea ei, cu nevoile ei economice, constituie pentru parohie o provocare permanentă. Familia rurală tradițională, cu unitatea ei patriarhală (coexistența mai multor generații sub același acoperiș sub un singur pater familias) devine la oraș nucleară, cu un număr mic de copii și părinți (unul sau cel mult doi). Lipsa unui acoperiș, chiriile ridicate absorb tot timpul vieții în dauna căutărilor duhovnicești. Mama divorțată care lucrează este marea problemă a familiei urbane, confruntate cu chestiunea supravegherii copiilor în orele de lucru. Crearea de cămine de copii, în paralel cu cele de stat, va răspunde și nevoii de educație creștină a copiilor. De asemenea, din cauza divorțurilor, foarte mulți copii ajung pe străzi sau în orfelinate. În sprijinul acestor copii trebuie să vină Biserica. Ea trebuie să-i primească cu dragoste, să-i ajute să treacă peste aceste momente grele și să le asigure un viitor.

Biserica poate deschide cămine unde ei vor avea toate cele necesare și pot primi o educație creștină care-i va ajuta să se integreze apoi în societate. Familiile din parohie, care nu au copii, pot fi sfătuite să adopte acești copii.

De asemenea, tot în sarcina Bisericii întră și bătrânii lipsiți de mijloacele de trai, pentru care pot fi înființate azile unde ei vor fi îngrijiți corespunzător, atât trupește, cât și sufletește. Aceste programe, cât și vizitele făcute de preot împreună ci credincioșii în azile, vor alunga din sufletele acestora singurătatea, îi vor face să se simtă integrați în parohia lor.

Tot prin grija Bisericii se pot înființa fundații creștine, care pot strânge sume de bani destinate ajutorării copiilor din orfelinate, a bătrânilor și a altor persoane care au nevoie de ajutor.

Există însă și cei caracterizați de sociologie drept neadaptați, persoane care așteaptă ajutorul parohiei lor sau care, de cele mai multe ori, au pierdut legătura cu ea. Astfel de grupuri sunt săracii, cei ce trăiesc în locuințe neigienice, în suburbii insalubre și sunt lipsiți de resurse. Prin intermediul fundațiilor întemeiate la parohii și aceștia pot primi un ajutor.

La aceștia trebuie adăugați „săracii prin existență”, care sunt vârstnicii. De multe ori, în aceste cazuri problema nu o reprezintă lipsurile materiale, ci singurătatea, lipsa comuniunii cu alte persoane. Prezența unor centre de caritate parohială, a unor cămine de bătrâni constituie refugii importante ale acestui grup.

Pestallozzi spunea: „Fă danie; însă dacă poți, cruță pe sărac de rușinea de a-ți întinde mâna”. Prin ajutoarele pe care le dă celor lipsiți, Biserica nu trebuie să creeze în aceștia sentimentul de întreținuți, că să-i convingă de faptul că și ei pot fi utili și necesari. În jurul unei parohii sunt foarte multe activități, la care pot participa multe categorii de persoane.

De exemplu, bătrânii ajutați de parohie pot avea întâlniri cu tinerii, împărtășindu-le din experiența lor. Un bătrân poate să constituie o persoană depozitară de certitudini, deci un punct de siguranță. Pentru bagajul său prețios de experiență, pentru vârsta care îl pune în gradul de a înțelege într-o manieră superioară viața, poate să-i ajute pe tineri să se construiască ca persoane. Poate să constituie un punct orientativ pentru „o generație destinată să lupte pentru a se afirma pe piața de muncă și apoi să fie sacrificată efemerului, carierei, consumului ostentativ”.

Bătrânii pot constitui o măsură în viață. Pot să-i învețe pe tineri că „ismele” care au paralizat anii 80 (consumism, hedonism etc.) doar au distrus spiritul omenirii, că triumfalismul , adică a vrea să învingi cu orice preț este extrem de periculos. Din propria experiență, adesea îi pot învăța pe tineri că goana spre fericirea exterioară este adeseori cauză de nefericire interioară.

Bătrânii sunt anticorpi pedagogici importanți împotriva bacteriilor declinului tineretului.

CAPITOLUL II

Preotul și implicarea sa în aspectele sociale ale Misiunii Bisericii

Porunca dată Sfinților Apostoli după Înviere: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”(Matei 28, 19) se extinde prin succesiunea apostolică și asupra preotului contemporan. Mântuitorul întemeiat Biserica în chip nevăzut pe cruce, Sfinții Apostoli au fost părtași la întemeierea ei în chip văzut la pogorârea Sfântului Duh, au propovăduit-o întregii lumi, iar preotul contemporan trebuie să păzească ce a primit și să contribuie la extensiunea Bisericii în toată făptura.

Această datorie a preotului cuprinde două căi de acțiune:

una strictă de evanghelizare, adică propovăduirea orală a Evangheliei sau „slujirea cuvântului” (Fapte 6, 4). Propovăduirea este esențială pentru misiunea Bisericii: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre Care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor”(Rom 10, 14-15).

una largă de mărturie, care se referă la totalitatea vieții creștine: cult, Taine, rugăciune, diaconie.

Conceptul de „Liturghie după liturghie” cuprinde și o activitate de acest gen a preotului. După ce săvârșește Sfânta Liturghie, împreună cu credincioșii activi, cu parohia activă, la cuvintele: „Cu pace să ieșim” nu își încheie misiunea pe acea zi, ci iese la o altă „liturghie” în afara „zidurilor cetății”, a Bisericii, la cei care nu au participat la prima liturghie, la parohia latentă, la oile pierdute și la cei ce până atunci nu au auzit Vestea cea Bună. Iisus Hristos, Domnul răstignit în afara porților cetății îl cheamă pe preot aici pentru ca toți să poată asculta Evanghelia Învierii.

2.1. Mesajul Evanghelic dincolo de poarta Bisericii

În zilele noastre, mari părți din societate trăiesc în afara Bisericii. Limitele parohiei și membrii ei nu mai pot fi determinate clar. O primă parte a parohiei o formează creștinii care se împărtășesc frecvent și participă activ în viața parohiei. O altă parte mai însemnată o formează „creștinii marilor sărbători” care ajung doar ocazional în Biserică. Ei sunt prezenți doar la Nașterea domnului, la Învierea Domnului și diferite eve4nimente importante din viața lor ca Botezul, Cununia etc. o ultimă parte o formează creștinii sociologici, doar cu numele, care sunt cu totul îndepărtați de Dumnezeu și cei care nu au auzit sau nu sunt interesați de Dumnezeu. În concluzie, majoritatea sunt în afara Bisericii. Iar dacă ei nu vin la Biserică, este datoria preotului de a merge la ei, de a îl prezenta pe Hristos și de ai aduce la „han” pentru vindecarea tuturor rănilor.

Pentru a-L putea face cunoscut pe Hristos și celor ce nu-L cunosc, preotul trebuie întâi să intre în legătură cu ei, căci: „Cum vor crede în Acela despre Care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor”(Rom 10, 14-15). În cei cu care preotul trebuie să intre în contact vedem două categorii care fiecare reclamă metode diferite de acțiune.

Prima categorie este formată din creștini care ocazional mai vin la Biserică. Cu aceștia preotul poate intra în contact și începe misiunea sa chiar în acele momente. Sărbătorile creștine au o importanță deosebită pentru unitatea și misiunea parohiei. Atracția sărbătorilor este puternică. Există credința că Dumnezeu iubește sărbătorile și de aceea El iartă îndoit pe cei prezenți la ele. De această stare de spirit trebuie să se folosească preotul în a transforma creștinii de ocazie în „buni creștini”. Întoarcerea la tradiție, nostalgia copilăriei, nevoia de rituri colective și adunări obștești au o înrâurire puternică asupra sufletului omului.

Parohia latentă este acum pătrunsă și ea de fiorul sărbătorii. La Crăciun, copiii devin mesagerii lui Hristos, vestea este popularizată: fiecare creștin este vizitat, cercetat de Dumnezeu în casa și în familia sa. Fiecare își amintește de familia lui de aproape și de departe.

Slujba tainelor, ierurgiilor, binecuvântărilor are nu numai aspectul lor personal, ci și un aspect colectiv deoarece pune în mișcare familia și comunitatea în care trăiește creștinul. Cununia religioasă a doi tineri aduce sărbătoare pentru întreaga comunitate. Botezul copilului este un ritual care antrenează mama și tatăl copilului, dar și nașii și întreaga familie. Această comunitate, prin gura nașei, rostește în locul copilului: „Eu cred într-unul Dumnezeu”. Preotul are datoria să transforme această mărturisire formală într-una de suflet pentru toată viața. Tot comunitatea, prin mâinile nașei sau nașului, primește din mâinile preotului pe cel iluminat în baia Botezului, o făptură nouă. Comunitatea asistă la împreunarea unui nou mădular al lui Hristos cu Biserica Sa și trebuie făcută conștientă de responsabilitatea pe care o are în fața lui Hristos pentru acea făptură ce i s-a încredințat.

Ritualul înmormântării arată caracterul tragic al morții, puterea păcatului asupra omului, destinul existenței căzute. Ritul funerar este o meditație despre viață și moarte, despre destinul omului. O ființă scumpă a dispărut, o epocă s-a terminat. E timp de doliu, de durere și întristare. Dar vine preotul cu speranța. Omul a fost prins, odată cu Învierea lui Hristos, într-o relație eternă. Hristos iese din mormânt trăgând cu mâinile Sale pe Adam și Eva. Tot satul intră în procesiunea înmormântării cântând: „Veșnica pomenire”, prin care numele persoanei decedate este destinat să supraviețuiască totdeauna în memoria lui Dumnezeu și a oamenilor. La toate aceste ocazii preotul poate propovădui cu succes pe Hristos, Domnul Sărbătorii, Cel ce primește în Trupul Său pe cel botezat, Cel ce ia sufletul celui decedat, Cel ce binecuvântează căsătoria, la fel ca în Cana Galileii, prin prezența Sa.

A doua categorie o formează cei care nu mai au nici o legătură cu Dumnezeu. Pentru a putea intra în contact cu aceștia este necesar întâi să știm de ce sunt astfel și care este poziția lor față de Dumnezeu. Pentru mulți dintre ei creștinismul pare să își fi pierdut orice sens, mulți îl ignoră completamente și nu se îngrijesc să-l cunoască, alții îl consideră o realitate a trecutului. Toate aceste persoane, mai mult sau mai puțin conștient, sunt în afara creștinismului. Unii mărturisesc că nu mai cred și că au abandonat de mult orice practică religioasă, alții nu știu dacă cred sau nu; au mari dubii privitoare la adevărurile fundamentale ale creștinismului; alții acceptă doar unele puncte de credință și de morală creștină, respingându-le pe altele. Astfel, fără a ține cont de ceea ce învață Biserica, fac o selecție între adevărurile care trebuie crezute și normele ce trebuie respectate, potrivit propriilor gusturi și exigențe individuale.

Toate acestea sunt doar efecte ale direcției spre care merge societatea de azi. În anii `60 se gândea că intensul proces de secularizare din acel timp – în care se vorbea frecvent de „moartea lui Dumnezeu” – va determina dispariția treptată a religiei, preconizându-se o criză a sacrului, „o eclipsă a lui Dumnezeu”, urmată de nașterea omului complet secular. Această ipoteză a fost curând contrazisă, pentru că deja începând cu jumătatea anilor `70 a început „reîntoarcerea sacrului”, „o renaștere a zeilor”. Nu este însă vorba de o întoarcere a religiei creștine, a Dumnezeului creștin. De fapt, este vorba de o întoarcere a formelor religioase fără Dumnezeu, din care dispare Dumnezeul personal pentru a face loc unui „Divin” impersonal, înțeles ca energie cosmică, ca Minte, Conștiință, Viață a Cosmosului, cu care omul și întreaga creație se poate unifica, astfel că nu mai există distincție între Dumnezeu și lume, între spirit și materie, totul raportându-se la propriile nevoi și dorințe.

În lumea de astăzi, oamenii caută în religie emoție spirituală intensă, sentimentul de plenitudine, bucuria, pacea. Instituția Bisericii este văzută de noile mișcări religioase ca inamică deoarece este acuzată că se reduce la o formă exterioară învechită, rigidă și opresivă care sufocă libertatea prin impunerea unor legi morale inumane. Noile mișcări religioase caută să ofere „mântuirea”. Aceasta nu este însă înțeleasă în sens creștin, ci în sens imanent, ca bunăstare spirituală, plenitudine, armonie cu natura, sănătate fizică și psihică. De asemenea, mântuirea poate fi înțeleasă în sens transcendent, ca întoarcere la „scânteia divină” pe care fiecare o poartă în sine și care se atinge prin inițiere, gnoză sau reincarnare.

Preotul trebuie să-L aducă pe Hristos într-un cadru istoric ale cărui principale coordonate sunt:

pluralismul religios;

confruntarea competitivă cu celelalte religii și cu islamul;

secularizarea;

expulzarea religiei din sfera socială în cea individuală;

continua stare de acuză sub care se află Biserica;

climatul de dubiu și incertitudine în care trăiește omul modern;

agresivitatea noilor mișcări religioase.

El trebuie să devină conștient de dificultățile pe care le poate întâlni atât în trăirea credinței sale personale, cât și în lucrarea sa misionară.

Trăirea și proclamarea credinței nu a fost niciodată o întreprindere ușoară. Dacă astăzi este mai grea ca altădată, acest fapt constituie un motiv în plus pentru a aprofunda și fortifica propria credință, precum și de a căuta noi căi de misiune, de a exploata posibilitățile pe care lumea de azi le oferă misiunii creștine. Aceasta pentru că, în ciuda procesului de secularizare, nu a dispărut din om setea de Dumnezeu, dimpotrivă, desele dezamăgiri pe care le provoacă noile mișcări religioase, pierderea sensului vieții la care duce secularizarea, golul imens adus în inima omului modern de nihilismul distrugător al tuturor valorilor umane, golul creat de materialism și consumism, pot fi ocazii prețioase pentru a chema pe oamenii de azi să reflecteze asupra credinței creștine și asupra întâlnirii cu Dumnezeu.

În procesul de însănătoșire duhovnicească a celor ce s-au depărtat de Biserică, preotul trebuie să țină seama de natura și exigențele ciclului credinței. Prin ciclul credinței înțelegem „procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor și o transformă, generând convertirea personală și constituirea poporului lui Dumnezeu”.Acest ciclu comportă trei etape principale:

inițierea în tainele credinței sau mărturisirea credinței

celebrarea credinței

desăvârșirea comuniunii dragostei sau practicarea credinței.

Misiunea cea mai dificilă, dar și cea mai urgentă a preotului este aceea de a iniția în credință, de a deschide o poartă închisă, de a face discipoli ai lui Hristos, de a adăuga zilnic la Biserică pe cei de se convertesc și se botează.

Un rol foarte special îl îndeplinește acum dialogul pastoral. Acesta, pentru a fi realmente pastoral, trebuie să îndeplinească următoarele funcții psihologice :

funcția de susținere afectivă sau de acceptare a interlocutorului;

funcția psiho-directivă sau de călăuzire duhovnicească a credinciosului;

funcția mistagogică sau de intermediere mistică.

a) Funcția psihologică de susținere afectivă sau de acceptare a credinciosului

Dialogul pastoral trebuie să ofere fiecărei persoane o ocazie, unică poate, de a fi înțeleasă și acceptată șa cum este. Știm din Evanghelie că darul lui Dumnezeu pătrunde în ființa umană în orice situație („ Nici Eu nu te condamn…” Ioan 8,11, a spus Mântuitorul femeii adultere). Adevăratul păstor nu este doar acela care este dispus să își dea sufletul pentru oile sale, ci și acela care le cunoaște în profunzime frământările și rănile interioare, fiind plin de sensibilitate pentru „oile” păstorite.

Această acceptare afectivă a persoanei cunoaște două aspecte :

a accepta persoana așa cum ea se prezintă la întâlnirea cu preotul, ca persoană liberă, acceptându-i continuu progresele și limitele pe care ea însăși și le fixează în cursul dialogului. Dialogul pastoral se va putea desfășura doar acceptând libertatea interlocutorului și va fi mutilat de îndată ce păstorul va exercita o anumită presiune pentru a forța intimitatea interlocutorului ;

a înțelege persoana în unicitatea ei de excepție. „A înțelege” nu este sinonim cu „a aproba”, ci înseamnă de fapt a vedea prezentul așa cum îl vede și îl percepe interlocutorul.

Aceasta este atitudinea de fond pe care trebuie să o aibă păstorul : să-l accepte pe interlocutorul său așa cum este, să lase să se maturizeze raportul pastoral cu acesta în ritmul pe care acesta îl decide și să-l facă conștient de această acceptare.

b) Funcția psiho-directivă. Responsabilitatea preotului.

Pentru orice alt om, preotul în dialogul pastoral pledează – cu fapta și cuvântul – pentru anumite valori, fără a avea pretenția că reușește întotdeauna în mod adecvat să depună mărturie cu viața, oricum, prin haina sa preoțească, propune conștiințelor adevăruri religioase și imperative morale care solicită adeziunea credincioșilor.

De o deosebită importanță este, deci, dimensiunea spiritual-educativă (în plan moral și religios) a dialogului pastoral. Funcția directivă nu trebuie să prevaleze însă asupra celorlalte – acceptarea integrală și intermedierea – și va trebui să țină seama de următoarele principii:

1. dialogul pastoral nu se realizează între doi poli asimetrici dintre care unul este superiorul ce deține puterea de decizie asupra comportamentului altora, în numele unei pretinse exigențe de obediență religioasă. El presupune o căutare atentă și o selecție prudentă între multe și diferite moduri de a acționa.

2. dialogul pastoral nu trebuie să se bazeze pe constrângere morală sau presiune psihologică, nici măcar acolo unde valorile morale impun o anumită linie de conduită. Păstorul propune, nu impune. El mizează pe farmecul irezistibil a Duhului Sfânt.

c)Funcția psihologică de intermediere

Prin dialog, inima credinciosului trebuie să fie condusă spre Dumnezeu. Păstorul nu poate să se apropie de om ca un prieten afectuos decât cu condiția să îl orienteze spre o altă Iubire superioară. El nu poate să constituie o bună călăuză dacă nu se retrage, făcând să fie cunoscut izvorul Luminii, precum odinioară Sfântul Ioan Botezătorul: „Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: Nu sunt Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă și ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”(Ioan 3, 28-30).

Această funcție de intermediere ar fi împlinită în mod superficial și eronat dacă păstorul s-ar limita doar la a rezolva din punct de vedere material problema credinciosului. În acest caz, preotului i-ar scăpa ocazia de excepție de a-l orienta pe credincios spre sensul profund și spiritual al încercării, al conflictului sau bolii ce a venit peste el.

De asemenea, s-ar compromite acțiunea de intermediere dacă am intra în dialog cu intenția de a căuta în noi înșine (în propria inteligență, experiență) soluția și sfaturile ce trebuie date credinciosului.

În continuare, pentru a exemplifica, voi prezenta un dialog pastoral virtual între un preot și o doamnă (aproximativ 47 ani).

Dialog pastoral*:

„- Voi, preoții și maicile, nu știți altceva decât să ziceți oamenilor ce trebuie să facă pentru a ajunge în Rai. Atâta pierdere de timp inutilă, căci oricum fiecare tot ceea ce vrea face!

– Desigur, nu este deloc plăcut să ți se spună tot timpul ceea ce trebuie să faci.

– Nu e plăcut? Mie îmi vin niște nervi…ce drept au alții să se amestece în treburile mele?

– Mă pune pe gânduri agresivitatea dumneavoastră. Nu credeți că m-ați luat prea tare?”

Acest ultim răspuns al preotului este foarte inspirat. De fapt, după cum se va vedea, femeia avea o reacție violentă nu la persoana preotului, pe care nu-l cunoscuse până atunci, ci la haina acestuia, la reverendă, care era un simbol clerical. Această haină arăta ca omul din spatele ei nu venea în numele lui, ci al lui Dumnezeu și al unei instituții, Biserica. Reacția ei se explică printr-un trecut nu prea plăcut legat de „fețele bisericești”.

Răspunsul preotului este ideal pentru că el, luminat de Duhul Sfânt, intuiește acest lucru. Tocmai de aceea, prin cuvintele sala își arată persoana sa, nu se ascunde după rolul de preot, deoarece ideea de preot este compromisă în mintea și inima acestei femei.

„- Mă iertați părinte. Dar eu când văd preoți și maici reacționez puțin agresiv, poate pentru că nu am amintiri prea plăcute.

– Atunci mă simt mai liniștit. Înțeleg că haina pe care o port vă deranjează, iar nu persoana mea. Cred că ați trăit niște momente destul de neplăcute cu vreun preot sau maică.

Da, așa este. În urmă cu destui ani, când mi-am părăsit primul soț și am ales altul, preotul din biserică, la o slujbă la care participam, a ținut o predică cu asemenea conținut încât toți au înțeles că se vorbea de mine. Satul era mic și toți oamenii se cunoșteau între ei. Potrivit părerii lui, eu merit infernul. Ți atunci au am început să mă îndepărtez de biserică. Chiar dacă cineva greșește, nu cred că este permis să-i bați joc de el în așa manieră.

Acum înțeleg supărarea dumneavoastră. Se trăiește greu cu asemenea sentimente negative. Poate că greșesc, totuși aș dori să spun ceea ce gândesc: mi se par că am observat la dumneavoastră și o imensă sete de a vă schimba imaginea socială șifonată atunci…

Și eu o să răspund tot sincer: nu mă voi întoarce niciodată la preot pentru a face pace cu el. cu toate acestea, cu timpul mi-am înțeles greșeala; nu a fost moral ceea ce am făcut; dar mai cred că dacă există un Dumnezeu iubire infinită, El nu mă va arunca în iad, așa cum fac prin cuvinte, cu multă satisfacție, unii preoți.

Îmi dau seama că din ziua în care v-ați lăsat soțul ați parcurs un drum lung de consolidare a credinței, de revizuire a gândirii, un drum de pocăință… cred că tot acest drum nu a fost deloc ușor.

Vă garantez că nu a fost deloc ușor să-mi recunosc greșeala. Și, de fapt, cum este pentru prima dată când recunosc aceasta în fața unei alte persoane.

Experiența preotului a făcut-o pe doamna anticlericală să facă un pas enorm spre reconcilierea cu Dumnezeu și cu Biserica: o mărturisire pe care nu a mai făcut-o niciodată până atunci.

E minunat ceea ce îmi spuneți. Am certitudinea că dumneavoastră acum vă împăcați cu trecutul și puțin și cu haina mea neagră…

Da, mă simt mult mai senină… în ceea ce privește haina neagră, va mai fi nevoie de puțin timp dar nu se știe niciodată!

În acest dialog, preotul a acceptat-o pe doamna anticlericală așa cum era, a privit prin ochii ei trecutul și a îndrumat-o spre a depăși acest trecut. Prin acest dialog s-a făcut doar un pas în inițierea ei în credință, întoarcerea unei oi pierdute la Biserică. Dar misiunea preotului este formată din mii și mii de pași mărunți. De aceea, el trebuie să dea dovadă de o infinită răbdare: „Dumnezeu este plin de răbdare”(Ecleziast 18, 11) și încredere în mijloacele naturale și supranaturale ce vor acționa în credincios și în el de la Duhul Sfânt. Orice lucrare a lui va fi doar o tentativă sortită eșecului, dacă nu va avea în fundal lucrarea Duhului Sfânt.

Pe lângă această cale misionară individuală a preotului paroh, există încă una a Bisericii întregi, prin care ea iese în afara zidurilor și stă cu „fața la popor”: cea a implicării active în cultura modernă și transformarea ei într-o cultură creștină. Intelectualii nu trebuie lăsați în afara misiunii, ei nu sunt de prisos. Să nu uităm că între Apostoli se afla tânărul Ioan, primul numit de Biserică Teologul. El este cel dintâi tânăr care și-a desăvârșit în chip strălucit studiile în prejma Învățătorului. „Hristos este învățător, el aduce învățătură, iar învățătura Lui se cere învățată și pusă într-o lucrare. Or, această cultură se cheamă fie ca materială sau spirituală”. Apoi, imediat după Înălțarea Fiului lui Dumnezeu la cer și pogorârea Sfântului Duh, apare în câmpul misiunii un intelectual de formație: Sfântul Pavel.

Creștinismul ortodox nu tăgăduiește cultura, ci vrea numai să o disciplineze în cadrul unei ierarhii teocentrice, care singură este salvatoare pentru cultură și om. Activitatea culturală este o poruncă expresă a lui Dumnezeu: „ea nu este, în sens larg, decât echivalentul credinței și faptelor bune, condiții indispensabile pentru mântuire. Morala, cultul și credința constituie partea de contribuție a omului la mântuirea lui și cuprind toate formele de activitate culturală”.

Dumnezeu a însărcinat pe primii oameni să lucreze și să păzească Edenul și să pună nume plantelor și animalelor. Meșteșugurile și artele își au originea în Dumnezeu. Dumnezeu inspiră și orientează puterile umane creatoare de cultură.

În Noul Testament, însușirile care nasc activitățile culturale corespunde diferitelor daruri ale Sfântului Duh (I Cor. 12, 4-10), vin toate de la același Duh, și fiecare se exercită spre folosul tuturor.

Însă se poate vorbi și de un progres al culturii necreștine. Aceasta se poate explica prin revelația naturală care, prin păcat, deși s-a întunecat și a slăbit mult, totuși nu s-a șters și distrus cu totul. Dezvoltându-se continuu. Această cultură necreștină a ajuns să fie ceea ce noi astăzi numim cultură modernă. Științele și tehnica ating culmi nebănuite până acum. Niciodată nu a beneficiat omenirea de atâtea mijloace, atât de perfecționate pentru a-și satisface necesitățile și a-și spori bunăstarea. Din păcate, nu totul este bun și sănătos în această cultură: dacă progresul cantitativ este incontestabil, calitatea lasă în schimb mult de dorit.

Cultura modernă nu ne asigură o viață mai bună. Ea a devenit o civilizație lipsită de suflet, deficitară, falimentară. Această civilizație este viciată de defecte și mizerii, a căror gravitate o simțim din ce în ce mai acut. Toate acestea sunt simptome ale căderii, ale întoarcerii la barbarie, a lipsei de cultură. Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al secolului nostru redevine un primitiv și un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale științifice și tehnice, dar care sacrifică necesitățile sufletești pentru cele trupești și preferă satisfacțiile prezente, pământești, fericiri viitoare, cerești. Omul modern îl evită pe Dumnezeu și viața de dincolo, își uită țelul său duhovnicesc care depășește limitele vieții acesteia, își creează idoli, are cultul plăcerii, al interesului, devine egoist, dur, fără scrupule.

Desigur, nu trebuie să generalizăm, dar nu putem nega că aceasta este tendința dominantă și caracteristică a epocii noastre. Este o stare sufletească, o mentalitate care tinde să se generalizeze. Lumea trăiește într-o anumită dezordine morală care îi provoacă suferință și neliniște. Are conștiința bolii și a necesității unui remediu. Unde să-l găsească? Este rândul Bisericii să ajute această lume civilizată și să dea îngrijiri celor răniți pe cale. Lucrând pentru îmbunătățirea omului, creștinismul lucrează și pentru cultură. El pune în valoare și desăvârșește sufletul omenesc, care este izvorul, motorul culturii.

Trebuie să recunoaștem că sarcina este pe cât de măreață, pe atât de grea. Biserica trebuie să creștineze din nou cultura. Ce poate aduce Biserica în acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate? Ceea ce a adus întotdeauna: forța morală, legea mântuitoare a lui Hristos, spiritul și virtuțile Evangheliei.

Nu este vorba de a crea o nouă cultură, ci de a o îmbunătăți pe cea existentă.

Cultura modernă este marea comoară pe care omenirea civilizată și-a adunat-o pe pământ. Biserica trebuie să-i aducă aminte că această comoară este plăpândă și pieritoare, că molia și „rugina o strică”(Matei 4,41). Cultura este strădania Martei, Biserica trebuie să ne zidească după pilda Mariei (Luca 10, 38-42).

Cultura modernă este cucerirea lumii; Biserica trebuie să-l învețe pe om că la nimic nu-i va folosi deva câștiga lumea toată, iar sufletul său îl va pierde (Matei 16, 26). Cultura învață că materia, concretul , ceea ce se vede este esența lumii și a vieții; Biserica trebuie să vestească din toate puterile că viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6, 25).

Transformând astfel cultura, ea va deveni o importantă cale de misiune. Cultura lumii este mai comunicantă decât credința ei. Acceptăm mai lesne ceea ce este cultural la alții, oricât de străin ne-ar părea, dar suntem destul de opaci la ceea ce ține de credința lor. Cultura pare destinată în mai mare măsură facilitării legăturii cu alte persoane umane, în timp ce credința împlinește mai apropiat realizarea întâlnirii cu Dumnezeu.

În această activitate apar însă două riscuri. Unul ar fi acela al acomodării Evangheliei la înțelepciunea și logica omenească, fie abordând unilateral numai teme sau aspecte al Evangheliei ce consună cu ordinea noastră logică sau cu viziunea specifică a unei epoci sau a alteia, fie abordând Evanghelia în termeni exclusiv umani. În acest caz, Evanghelia este păgubită de o viziune globală, plenară, singura capabilă să ne ducă la o justă înțelegere a ei. În această capcană au căzut toți ereziarhii în neputința lor de a asimila adevărul integral, adesea paradoxal al Evangheliei, refuzând tot ceea ce nu se acomoda logicii lor și absolutizând ceea ce încăpea în limitele gândirii lor.

Cealaltă extremă este reprezentată de închiderea față de cunoașterea și înțelepciunea umană, caz în care s-ar ajunge la imposibilitatea transmiterii mesajului evanghelic, la neputința misionarului de a comunica cu oamenii din timpul său.

Evitând aceste două capcane la fel de periculoase, Biserica ar trebui să facă eforturi pentru a atinge toate „elementele culturale prin lucrarea sa misionară, folosindu-le din plin în predicarea Evangheliei”.

Mulți dintre intelectualii de astăzi înțeleg cuvântul „Biserică” mai mult ca instituție. Nu știu că definirea Bisericii și revelarea ei este întrunirea în jurul Sfintei Mese, a Sfintei Euharistii, întrunirea clerului și a poporului în jurul Sfântului Altar. Toate aceste lucruri „trebuie să le afle intelectualii pentru a înțelege că Biserica este o celulă vie , un act care continuă să se săvârșească și să însumeze o tradiție de secole”. Și dacă vor să cunoască această tradiție, nu vor rămâne numai la lectura unor cărți, ci trebuie să devină părtași ai acestui act comunitar. Acesta este punctul de plecare pentru accesul personal la revelație și a doua treaptă în ciclul credinței: celebrarea credinței.

În Biserica Ortodoxă, orice formă de predare, comunicare și transmitere a credinței este continuată cu prezența în cult și celebrarea credinței. Numai așa se poate avea o înțelegere totală, cuprinzătoare a istoriei mântuirii.

După mărturisirea credinței (cred), urmează celebrarea credinței („Pe Tine te lăudăm”) în cadrul cultului, fie particular, fie public. Credinciosul exprimă credința sa sub formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulțumire și de bucurie. Liturghia este anume săvârșită pentru a crea mediul în care este cu putință exprimarea publică a credinței unei comunități.

Liturghie ocupă un loc central în istoria, misiunea și viața Bisericii. Nu este vorba de un memorial simplu sau de pomenire a operei istorice a lui Iisus din Nazaret. Credinciosul nu este doar informat despre istoria lui Iisus, invitat la un spectacol care pune în scenă drama Mielului lui Dumnezeu pe Cruce. E vorba de comuniune cu trupul care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, cu bunătatea Sa, L-a înviat din morți. În lucrarea Sfintei Liturghii nu primim doar darurile Sfântului Duh, ci pe Hristos însuși, încât „prin împărtășanie rămâne Hristos întru noi și noi întru El”(Ioan 6, 56). Apartenența vizibilă la Biserica lui Hristos trebuie să fie confirmată prin Taina Euharistiei, taină în care Hristos intră în viața credinciosului. Hristos se dăruiește Bisericii euharistice pentru a atrage lumea în împărtășania Sa.

Liturghia se deschide cu doxologia: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Prin aceasta este anunțat scopul Liturghiei: a duce poporul, neamurile prin Hristos, prin Biserică în Împărăția lui Dumnezeu. Această conducere a poporului în Împărăția lui Hristos nu se poate face fără o convingerea adâncă. Aici intervin propovăduirea și explicarea Evangheliei în cadrul Sfintei Liturghii.

Preotul iese în mijlocul Bisericii și stând cu fața spre altar ridică Sfânta Evanghelie și o pune în văzul poporului, amintind astfel de ieșirea în lume a Domnului la propovăduire. Apoi se citește din Sfânta Evanghelie, iar această citire nu este arbitrară și nu se face din curiozitate istorică. Istoria și teologie Bisericii nu se pot dispensa de ceea ce Dumnezeu a revelat despre Sine prin profeți, prin Fiul Său, prin apostoli.

Liturghia cuvântului fără un comentariu biblic, predică sau cateheză ar fi o mutilare. În practica apostolică procesul de consolidare a primelor comunități creștine s-a făcut „prin nebunia propovăduirii” (I Cor 1, 21). Predica poate fi un dialog extrem de roditor, un proces de maturizare în înțelegerea cuvintelor lui Dumnezeu pentru cel abia intrat în Biserică. De aceea, cea dintâi îndatorire a preotului este de a predica într-o limbă înțeleasă de credincioși. Vocabularul predicii, versiunile și traducerile textelor biblice trebuie să fie mereu înnoite, lăsând la o parte cuvinte și expresii care nu mai sunt folosite și pentru care există echivalențe în limba vorbită și scrisă actuală.

Tâlcuirea Evangheliei datorită identității specifice a fiecărei situații, moment sau persoană nu poate fi redusă la o singură interpretare uniformă. Același cuvânt al lui Dumnezeu, aceeași Evanghelie, dar care trebuie reinterpretat și actualizat continuu.

După ce credinciosul află Cine este Adevărul, cine este Învățătorul și Lumina lumii, el înaintează în celebrarea credinței până la a deveni un trup cu Hristos prin Euharistie. Pentru aceasta, fiecare trebuie să repete mărturisirea de la Botez: „Eu cred în unul Dumnezeu”. Prin crez, creștinul mărturisește că viața sa este legată de Sfânta Treime. „Eu cred” arată că credința este întotdeauna personală, nemijlocită. Cei ce cred în dumnezeu trebuie să și vorbească despre Dumnezeu.

După această înnoită mărturisire credincioșii se apropie de Trupul și Sângele Domnului, de „pâinea pelerinului”. „Împărtășania este baza comunității creștine, forța unității și solidarității ei, ancorarea credinciosului în comunitatea trup hristic”. Euharistia nu este un simplu memorial, iar împărtășania nu înseamnă o simplă comuniune în inimă. Euharistia este oferită pentru toți pe care Hristos i-a cuprins în jertfa Sa. Aspectul de jertfă și comuniune sunt indispensabile în structura unei liturghii ortodoxe: „Că Tu este cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce împarți”.

Potrivit Sfinților Părinți, Împărtășania este „merinde pe calea vieții veșnice”. Cu celebrarea Euharistiei, cu predicarea Evangheliei și împărtășirea credincioșilor, preotul pune în joc unitatea sau dezmembrarea comunității. Căci nici o tehnică pastorală nu poate să înlocuiască forța de coeziune a Sfintelor Taine și a Euharistiei. În adunarea euharistică cuvântul lui Dumnezeu se adresează omului nu ca interpelare din afară, ci ca „trup”, adică interior propriei noastre experiențe. Din acest motiv, Cuvântul lui Dumnezeu „nu sălășluiește în spiritul uman ca o cunoaștere rațională sau în sufletul uman ca experiență mistică interioară, ci ca o comuniune în interiorul unei comunități”.

În fața tendinței de „spiritualizare” a Liturghiei, care se observă nu numai în numeroase articole și studii despre Taina Euharistiei, ci și în evlavia unor duhovnici și practica unor parohii, este bine să fie amintită meditația făcută de Iisus în prezența mulțimii înfometate: „Dacă îi voi elibera flămânzi la casa lor, se vor istovi pe drum”(Marcu 8, 3). În fața foamei fizice, cu consecința ei firească – inaniția, Iisus nu rămâne pasiv: „Milă îmi este de această mulțime, căci sunt trei zile de când așteaptă lângă mine și n-au ce să mănânce”(Marcu 8, 2). Apoi „a luat șapte cele pâini și, după ce a mulțumit, le-a frânt și le-a dat ucenicilor Săi să le împartă. Și aceștia le-au împărțit mulțimii”(Marcu 8, 6). De altfel, una din stările din timpul Său care L-au tulburat profund a fost aceea a mulțimii flămânde și însetate din punct de vedere fizic, economic. Iisus citează cazul lui David care, intrând în templu, a luat pâinile punerii înainte rezervate preoților și le-a împărțit mulțimii care flămânzea.

Dacă transpunem această situație în planul vieții spirituale, ce se poate constata?

Nevoia de „pâinea care se pogoară din cer” nu se manifestă fizic, deci ea poate fi ușor ignorată. Totuși, ea este tot atât de reală ca și cea fizică. Această foame profundă, irezistibilă poate fi cunoscută numai prin credință, singura care ne dă senzație de acea foame și sete care nu se acoperă prin consumarea bunurilor. Credincioșii vin la Liturghie pentru că nu pot continua pe calea credinței fără hrană și băutură cerească. Cuminecătura răspunde unor nevoi profunde pe care numai credința personală le sesizează. Credincioșii care se întorc de la Liturghie fără să primească „pâinea vieții”, înfometați, vor cădea epuizați pe drum.

Dacă foamea fizică, nefiind satisfăcută, duce la inaniție, care sunt consecințele celeilalte înfometări, spirituale? Desigur, epuizarea parohiei. Consecințele faptului că preoții nu invită pe credincioși cât mai des la primirea împărtășaniei sunt grave.

Preoții cunosc aceasta din propria lor experiență, preotul se cuminecă la fiecare Liturghie euharistică, anume ca să fie în stare să continue drumul său. Comparată cu „mana cerească” dată poporului Israel în timpul exodului, Euharistia este hrana poporului lui Dumnezeu, Biserica, în pelerinajul ei spre lumea viitoare, Împărăția lui Dumnezeu. Fără împărtășirea Sfintelor Taine, care se dau „spre tămăduirea sufletului și a trupului”, comunitatea se stinge.

Desigur că minunea pe care a făcut-o Hristos pentru a sătura mulțimea cu pâine nu epuizează credința mulțimii, ci, dimpotrivă, o presupune și o întărește. De altfel, Hristos Se ascunde anume când face minuni și nici nu acceptă să prelungească minunile sau să le repete, tocmai ca să lase loc credinței în persoana și acțiunea Sa divină. Minunea este numai o iradiație a Soarelui Hristos. În plus, Iisus a dat ucenicilor Săi să împartă pâinile (Matei 15, 29-31). La fel și Taina Euharistiei. Primirea Sfintelor Daruri nu epuizează credința ci întărește și o implică. Prin urmare, Hristos este Cel ce dă și Se dă în Taina Euharistiei; preotul, după chipul ucenicilor, este cel care împărtășește văzut darurile sfinte; credinciosul primește Sfintele Taine prin credința sa (ospățul credinței – Sfântul Ioan Gură de Aur), ca astfel să vadă în mod tainic pe Cel ce dă și Se dă. Avem aici o sinergie completă a ceea ce face Dumnezeu, ceea ce face Biserica, ceea ce face credinciosul în mod distinct.

Există o oarecare tendință să se reducă spiritualitatea ortodoxă la „liturghia interioară” și să se acrediteze ideea că celebrarea Euharistiei, culminând cu sfințirea darurilor, nu implică în mod necesar împărtășirea credincioșilor sau să fie exagerate măsurile canonice, disciplinare care preced cuminecătura, prescrise în taina mărturisirii păcatelor. De observat că, în unele studii despre Taina Euharistiei, capitolul referitor la preoția prin hirotonie și la rolul preotului ca liturghisitor, ia asemenea proporții de parcă liturghia ar fi slujbă clericală, nu eclezială. În ce fel preoții pot răspunde la acestea?

În toată teologia euharistică și liturgică accentul principal este pus pe Hristos, Cel care Se dă și Cel ce dă, nu pe preotul slujitor și credinciosul primitor. Hristos, același Hristos căruia I s-a făcut milă de mulțimea înfometată (Matei 15, 29-37) este Cel care „frânge și împarte, Cel care se sfarmă și nu Se desparte”. Mai mult, este Hristos împărat care Se arată anticipat celor ce-L așteaptă, Mirele care Se dăruiește Bisericii Sale. Trupul și Sângele lui Hristos, sub forma pâinii și a vinului, constituie „postul” ucenicilor, care nu mai au fizic pe Iisus în mijlocul lor (Matei 9, 14-15). Împărtășindu-se, au totuși simțirea prezenței lui Hristos și crește în ei dorința de a-L revedea și întâmpina. Părinții Bisericii pun în relief această experiență covârșitoare a lui Hristos în comuniunea euharistică.

Această experiență trebuie să fie corect înțeleasă, pentru a nu cădea în formalism. Pe de o parte, actele miraculoase ale lui Iisus nu fac inutilă credința în El, ci, dimpotrivă, o presupun. Evanghelistul Marcu, după relatarea celei dintâi înmulțirii a pâinilor pentru mulțimea de cinci mii (6, 34-44) face observația că Apostolii aveau inima învârtoșată pentru că nu au înțeles semnificația pâinilor. La fel și după a doua înmulțire: „Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că nu aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră?”(Marcu 8, 18). Pe de altă parte, minunile și actele sacramentale săvârșite de apostoli, apoi de succesorii acestora, sunt actele lui Dumnezeu realizate cu puterea Duhului Sfânt întru pomenirea morții lui Iisus și spre mărturisirea învierii Sale. După vindecarea infirmului la poarta templului, Apostolul Petru întreabă: „De ce stați cu ochii ațintiți la noi, ca și cum cu a noastră putere și credință l-am făcut pe acesta să umble?”(fapte 3, 12). În aceasta se vede și rolul preotului ca liturghisitor: el este slujitorul căruia stăpânul îi zice „Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi până ce voi mânca și voi bea și după aceea vei mânca și vei bea și tu”(Luca 17, 8). Și face aceasta pentru că este dator să o facă.

În legătură cu împărtășirea credincioșilor, deasă sau rară, cu condițiile în care se face comuniunea, s-a scris foarte mult. Uneori canoane de circumstanță sau de excepție, precum și reguli minime sunt recomandate ca porunci bisericești permanente. Preoții sunt totuși obligați să respecte câteva exigențe esențiale ale Liturghiei: poporul lui Dumnezeu, poporul Noului Testament a fost de la început o comunitate de cult centrată pe Euharistie; pâinea care se frânge și vinul care se varsă sunt chipul trupului lui Hristos care Se răstignește pe cruce pentru a împăca în El lumea cu Dumnezeu; pâinea frântă este și simbolul comunității răstignite ale cărei suferințe sunt vindecate de jertfa trupului lui Hristos : „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”(I Cor 11, 24). Cu încrederea că El este Cel ce dă și Se dă din cauza iubirii față de noi, credinciosul se apropie de potir: „Că nu vin la Tine ca un nepăsător, Hristoase Dumnezeule, ci cu încrederea în bunătatea Ta cea nespusă, de teamă ca nu cumva, rămânând lipsit prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel răpitor”.

Liturghia este o cină de sărbătoare pentru toți, plină de speranță. „Cei care au postit și cei care nu ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței, împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăția cea pentru toți”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Paști). Ecclesiastul făcea aceeași invitație profetică: „Vino, mănâncă pâinea ta cu bucurie și bea vinul tău cu inima bună”(9, 7).

Către sfârșitul Liturghiei, cu fața la popor, preotul trimite pe credincioși: „Cu pace să ieșim”. Trimiterea credincioșilor face parte din structura Liturghiei așa cum a fost ea concepută. Prin citirea și explicarea Evangheliei, prin mărturisirea credinței, prin comuniunea cu Sfintele Daruri, creștinii au fost formați, educați, pregătiți. Acum ei sunt pregătiți să-i urmeze pe Sfinții Apostoli.

Ei sunt chemați să devină martori ai lui Hristos și colaboratori ai săi. Iar semnul Împărăției lui Hristos este iubirea față de toți, practicarea credinței, ultima treaptă din ciclul însănătoșirii lor duhovnicești.

În această ultimă treaptă, toți credincioșii, care întâi au auzit cuvintele Evangheliei, apoi au mărturisit credința, au participat la celebrarea credinței, vor forma o comunitate plină de iubire.

Cea dintâi metodă de mărturie evanghelică o constituie comuniunea de dragoste a celor care au cunoscut pe Dumnezeu: „Noi iubim pe Dumnezeu pentru că el ne-a iubit cel dintâi” (Ioan 4, 19). La fel ca în creștinismul primar, când cei ce vedeau viața aleasă a primilor creștini erau atrași de forța și frumusețea ei, așa și astăzi comunitatea plină de dragoste a creștinilor trebuie să constituie mijloc de misiune.

Fiecare credincios trebuie să aplice în viața sa personală și socială adevărurile credinței. Convertirea personală înseamnă angajarea disciplinată pe o cale însemnată de Hristos, adică urmarea lui Hristos sau viața după chipul Lui.

Aceste trei cicluri ale credinței (mărturisire, celebrare, practicare) nu pot fi despărțite. Atunci când credincioșii sunt inițiați în tainele credinței, trebuie să li se prezinte perspectiva totală a ciclului. Adică să li se aducă în prim plan Iisus Hristos ca Arhiereu în mijlocul poporului Său, prin amintirea și interpretarea Evangheliei Sale prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său, prin trimiterea la propovăduire și slujirea în numele Său.

Și pentru toate acestea, cel mai important este cuvântul preotului: „cuvântul este unealta doctorului sufletelor, cuvântul este un anumit fel de hrană, cuvântul în locul medicamentului. Cuvântul înalță pe cel căzut, potolește sufletul înfierbântat, retează ceea ce prisosește și completează ceea ce lipsește când el nu poate nimic, toate celelalte pier”.

2.2. Preotul, totdeauna prezent în viața enoriașilor

Una din carențele pastorației din ultimii ani este aceea că grija pentru constituirea parohiei ca o comunitate unitară, deschisă și solidară a trecut pe plan secund. Grijuliu cu ornamentarea locașului de cult și cu estetica slujbelor, preotul neglijează uneori ceea ce este esențial, anume conviețuirea parohienilor, extinderea parohiei, influența ei în societate. Mulți preoți își dau seama că conviețuirea în trupul parohial este vitală și se întreabă cum se poate remedia starea de lucruri din parohie: dezmembrarea comunității, absența credincioșilor de la liturghie, indiferența tinerilor față de credința tradițională, lipsa de educație creștină a mamelor și a copiilor.

O soluție ar putea fi o prezență mult mai activă a preotul în viața enoriașilor săi. El nu trebuie să se mărginească doar la slujirea liturgică, ci să urmeze slujirii lui Hristos, să intre în casa vameșului, să o asculte pe femeia păcătoasă, să ia masa cu fariseii, să-i hrănească pe cei flămânzi, să le propovăduiască tuturor că „Împărăția este aproape” în speranța că poate unii îl vor auzi și vor pune la inimă cuvântul Domnului.

Această slujire o cere Mântuitorul: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i afară; în dar ați luat , în dar să dați”(Matei 10, 8). „Dacă împlinim această slujire, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită”(I Ioan 4, 12).

A urma Mântuitorului înseamnă a ne pune sufletul pentru fratele nostru (Ioan 15, 13), înseamnă a sluji omul așa cum l-a slujit El și a învăța pe alții să exercite această slujire prin mijloacele care le sunt la îndemână. Nu doar preotul este urmaș al lui Hristos și membru al Bisericii, ci toți credincioșii parohiei. Și ei trebuie să exercite slujirea lor.

2.2.1. Înființarea a diferite asociații parohiale cu ajutorul enoriașilor, cu scop catehetic, caritativ

Preotul are datoria de a-și convinge enoriașii că și slujirea lor este necesară. Această slujire este reclamată de însăși Întruparea Mântuitorului. Ea este manifestarea cea mai accentuată a interesului Dumnezeirii pentru omenire și a voinței de slujire reală. Viața întreagă a Mântuitorului după Întrupare se caracterizează prin neîntrerupta slujire iubitoare față de omenire, căci „Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci ca să slujească și să-și dea sufletul cu preț de răscumpărare pentru mulți”(Marcu 10, 45). Când Sfântul evanghelist Luca reproduce cuvintele profetului „Duhul Domnului este asupra Mea, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc celor robiți dezrobirea și celor orbi căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului”(Luca 4, 18, Isaia 61, 1), el arată slujirea Mântuitorului în accepția cea mai deplină a cuvântului. Nu este vorba de un serviciu pentru care se așteaptă un contraserviciu, ci de slujirea celor aflați în suferință, exclusiv din dragoste.

Probabil, credincioșii îl vor întreba pe preot cum își pot ei exercita slujirea cerută de Mântuitorul? Răspunsul este simplu: ei pot ajuta prin transferarea credinței din inima lor în inima comunității mai largi, care nu crede sau nu vrea să creadă.

Pentru aceasta ei pot înființa comunități de mireni, asociații cu caracter misionar și spiritual, asociații creștine de tineret.

Care ar fi menirea acestor asociații?

În primul rând acestea „trebuie să ceară autorităților bisericești și civile, să asigure libertatea credincioșilor de a transmite Evanghelia lui Iisus Hristos în mod personal și public, ca astfel să fie asigurat viitorul credinței creștine”. Toți sunt chemați de Hristos, iar Biserica are nevoie de toate energiile ei.

Adunările acestor asociații trebuie să devină anticamere ale parohiei, locuri de întâlnire și de pregătire a celor ce ezită încă să intre in Biserică. Fără pretenția și dreptul de a înlocui preotul, membrii asociațiilor parohiale pot fi trimiși de acesta să organizeze rugăciuni comune, agape, să viziteze pe cei bolnavi, săraci, să asiste cu cântarea la diverse ocazii pastorale: nuntă, înmormântare, binecuvântarea unei case etc., să organizeze concerte de muzică creștină, să editeze reviste și material misionar, catehetic. Desigur că acestea se vor face sub atenta îndrumare și coordonare a preotului paroh.

Chemarea specifică a acestor adunări este să aducă un element de emoție, de religiozitate profundă acolo unde viața parohială a devenit rece și formală. Exemplul lor își ca găsi ecou în inima celor ce cred și ce nu cred, probabil chiar întorcându-i la Hristos.

Credincioșii ortodocși sunt expuși astăzi influențelor negative ale unor secte și mișcări religioase care pretind că evanghelizează într-o țară fără credință și morală, care trebuie convertită din afară. Asociațiile evanghelice ortodoxe vor spune prin fapta lor că „Biserica ortodoxă este o Biserică evanghelică și misionară, în felul ei și după metodele ei, care nu se pretează la prozelitism și intoleranță”.

În România este nevoie urgentă de convertirea familiei creștine, care rămâne mediul cel mai important pentru dezvoltarea spirituală a copiilor și tinerilor. Noi situații dramatice duc la criza familiei și a școlii: divorțul părinților, părinți depresivi, alcoolici, eliminarea din școală, marginalizarea socială etc. A combate păcatul este insuficient – a ușura suferințele umane e la fel de important.

Biserica nu poate rămâne indiferentă la condițiile grele de viață și de educație ale familiei. Toate asociațiile misionare trebuie să se4 aplece imediat către tinerii care vor să-și facă viitorul cu virtuțile și idealurile creștine.

Asociațiile misionare au pilda Sfinților Apostoli, care nu sunt numai modele ci și mari pedagogi ai slujirii, îndemnând și învățând pe credincioși cum să slujească. Ei dau exemplul viu al slujirii pe Iisus Hristos: „Să aveți în voi simțirea care era în Hristos Iisus”(Filipeni 2, 5), le spune Sfântul Apostol Pavel filipenilor. „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, întru Hristos”(Efeseni 4, 32). „Și umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi și s-a dat pe Sine pentru noi…”(Efeseni 5, 2). Pentru aceea: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră. Fiecare dintre noi să fie aproapelui său pe plac, la ce e bine pentru zidirea lui. Că și Hristos n-a căutat a sa plăcere, ci, precum este scris, ocările celor ce te ocărăsc pe tine au căzut asupra mea”(Romani 15, 1-3). „Drept aceea, primiți-vă sufletește unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi spre mărirea lui Dumnezeu”(Romani 15, 7). „Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine”(Romani 12, 15-21). Sfântul Apostol Pavel pune la baza slujirii iubirea și zice: „Slujiți-vă prin iubire unul pe altul, căci toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Galateni 5, 13-14). De aceea: „Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos”(Galateni 6, 2). Considerând că toți creștinii sunt mădulare, Trupul tainic al lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel arată că trebuie ca „membrele să îngrijească deopotrivă unele de altele; dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”(I Cor 12, 25-26). Sfântul Apostol Iacob învață pe creștini că: „cucernicia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu aceasta este: să cercetăm pe orfani și văduve în necazurile lor și să ne păzim pe noi fără pată”(Iacob 1, 27).

Iubirea frățească, rugăciunea, „solidaritatea și slujirea reciprocă dintre creștini este expresia participării lor comune la viața în Hristos”.

Asociațiile parohiale misionare, caritative pot transforma societatea, pot da un suflu nou vieții parohiale, câteodată încremenită în ritual.

Dar aceste succese ale lor trebuie privite cu smerenie, cu convingerea că sunt doar rezultatul harului trimis de Dumnezeu. „Biserica nu trebuie să se întreacă cu alte instituții în proclamarea realizărilor”.

2.2.2. Întâlniri cu tinerii organizate în Biserică

Pentru ca în viitor să avem credincioși apropiați parohiei este necesar ca în prezent să acordăm atenție tinerilor. În vremea noastră curg din toate părțile plângeri cum că o parte a tineretului este rău educat. Insuficiența bunei educații religios-morale a generațiilor tinere reprezintă „una dintre cele mai mari rele cu care Biserica trebuie să lupte, fiindcă altfel omenirea va ajunge la o mai mare degradare morală”.

Atenția preotului acordată tinerilor nu trebuie să se manifeste doar în biserică, ci trebuie să-i atingă pe cei din afara bisericii. „Păstorul sufletesc nu trebuie să se îngrijească numai de oaia sănătoasă care vine la Biserică și pe care acum o are sub supraveghere, ci să caute mai cu seamă oaia cea pierdută”. Preotul trebuie să studieze atent societatea în care tânărul trăiește și să-i ofere ceea ce el nu are acolo.

Societatea în care cresc deja tinerii apare tot mai puțin ca un tot unitar în care tronează o unică concepție despre lume și viață și apare tot mai mult ca un arhipelag fragmentat unde nu mai sunt concepții despre lume, sisteme de valori, viziuni despre viață care să emită pretenții de hegemonie. Tinerii trăiesc într-o fragmentare și o dispersare extrem de mare, provocate de nenumărate concepții despre lume și viață, astfel că nimeni nu mai știe dacă există o concepție despre viață și lume (un Adevăr) care să poată fi propusă ca normativă majorității persoanelor dintr-o societate, iar nu doar unei reduse minorități. Însă unitatea și claritatea este o exigență naturală a oricărui suflet uman. În această situație rolul preotului este deosebit. El este mesagerul unei Persoane de dincolo de lume, Care nu S-a revelat pe Sine și Care propune, iar nu „impune” lumii o viziune unitară despre ea însăși și despre finalitatea ei într-un plan supra-istoric.

Societatea cunoaște o profundă criză a calendarului și a ritmurilor de viața tradiționale. Există astfel calendare legate în mod direct de propriile subiectivități și propriul ritm de viață.

Preotul păstor, dacă vrea să aibă șansa unei întâlniri reale cu tinerii, trebuie să le intuiască acest calendar individual. În acest calendar un timp este rezervat discotecii, un altul „chefurilor”, un altul studiului. Oferta religioasă este, în general, percepută de tineri ca neinteresantă și vlăguită, dar dacă se vor convinge că nu e așa, sunt dispuși să-i facă un spațiu în existența lor, un spațiu corespunzător dozei de interes și de fascinație pe care aceasta va reuși să o exercite în viața lor.

Societatea post-modernă se mai caracterizează prin incapacitatea culturii sociale de a mai comunica prin cuvinte pline de sevă. Cuvintele și-au pierdut fidelitatea la realitatea la care fac referință. „Nu mai există cuvinte care să fecundeze realul”. Aceasta deoarece cuvintele, printr-o folosință îndelungată și iresponsabilă, se epuizează, se descarcă de forța educatoare. În întâlnirile cu tinerii, preotul trebuie să fie conștient de acest lucru. El trebuie să-și selecteze cu atenție termenii, pentru ca aceștia să favorizeze comunicarea, nu să devină un obstacol în calea ei.

În pastorația tinerilor nu se poate să nu se țină seama de realitatea complexă care stă în spatele termenului de rețea. Înțelegerea metaforei rețea constituie o necesitate pentru oricine activează în plan educativ.

Conștiințele tinerilor sunt modelate de nenumărate influențe pozitive sau negative, exercitate asupra lor de diferitele rețele din care fac parte. Aceste rețele sunt comunicative între ele, întrucât adeseori un tânăr care frecventează Biserica (deci este într-o rețea eclezială), frecventează cu mai multă asiduitate și discoteca (deci face parte dintr-o rețea „laică” prin excelență). Rețelele sunt comunicante, iar efectele pozitive dintr-o rețea se pot repercuta asupra alteia și invers. De fapt, una dintre problemele pe care o întâlnesc persoanele care lucrează în sistemul educativ este aceea a complexității sociale în care își duce viața un tânăr și la care nu-i corespunde în majoritatea cazurilor, din păcate, o complexitate educativă încadrată într-un sistem unitar. Acest fapt pune în criză eficacitatea acțiunii educative.

Preotul trebuie să ia în seamă această situație și să încerce să integreze într-o viziune unitară și coerentă diferitele semnale contrastante corespunzătoare diferitelor rețele de influență.

Importante sunt ideile fundamentale, modelatoare de conștiință, care sunt făuritoare de destin pentru tinerii de azi; acesta trebuie să fie obiectivul pastoral al preotului.

Doar primind de la Biserică ceea ce societatea nu le poate oferi, tinerii vor deveni membri activi ai Trupului lui Hristos. Iar ceea ce ei doresc cel mai mult este atenția: societatea pare total indiferentă față de tineri, fiecare poate face orice dorește fără a scandaliza pe nimeni, fără a căpăta nici cea mai mică atenție. Nimănui nu-i pasă de sentimentele tânărului, de idealurile lui, de rătăcirea lui, , de aceea mulți dintre ei au ajuns să fie caracterizați sufletește perfect de parabola „Nebunul” a lui Nietzsche: „N-ați auzit de nebunul care a aprins felinarul ziua în amiaza mare și, alergând în piață, strigă neîncetat: „Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!!” Și fiindcă acolo se aflau adunați mulți dintre cei care nu credeau în Dumnezeu, nebunul a stârnit veselie mare. „De ce a înnebunit?” întreabă unul […] Nebunul se năpusti în mijlocul lor și îi fixă cu privirea: „Unde-i dumnezeu?” strigă ei din nou. „Să vă spun eu: Noi l-am ucis! Voi și cu mine! Noi toți suntem ucigașii lui Dumnezeu!.. Dar cum de-am putut face asta? Cum de-am putut sorbi cu totul apa mării? Cine ne-a pus în mână buretele cu care am șters din zare orizontul? Ce-am făcut când am dezlegat pământul de soarele lui? Încotro se îndreaptă acum pământul? Încotro ne îndreptăm acum? Dincolo de toți sorii? Nu vedeți că suntem într-o continuă mișcare în gol? Înaintea, de-a curmezișul, înapoi, în toate direcțiile? Mai există oare sus și jos? Nu rătăcim prin neantul fără capăt? Nu ne înfioară senzația de vid? Nu s-a făcut oare mai frig? Nu se înnoptează mereu și e tot mai lungă noaptea? Nu trebuie să aprindem felinare în miezul zilei?…”.

La fel ca nebunul din această povestire, nici tinerii de azi nu mai au nici o certitudine, nici o direcție iar „noaptea parcă e tot mai lungă”. Biserica trebuie să aducă lumina și viața. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Viața s-a arăta și am văzut-o”(I Ioan 1, 2).

Comunitatea întreagă parohială trebuie să dea mărturie că a văzut lumina și viața. Este foarte important ca întreaga comunitate să fie proiectată spre lumea tinerilor, să se demonstreze interesată de evoluția lor spirituală, de viitorul lor. Astfel, tinerii nu vor mai avea sentimentul de abandon, de singurătate, ci se vor simți integrați într-o „societate” diferită, una iubitoare și interesată de ei.

După ce am arătat aceste date generale, acum voi arăta concret cum se poate realiza un proiect pastoral cu tinerii.

Un preot în propria parohie nu trebuie nicidecum să se mulțumească cu o pastorală uniformizată, monocoloră, generalizatoare pentru toate categoriile profesionale și de vârstă. Necesare sunt proiecte pastorale pentru fiecare categorie membră a parohiei: tineri, vârstnici etc.

Un proiect pastoral concret cu tineri ar presupune înființarea în parohii a unei organizații creștine de tineret, precum Liga Tineretului Ortodox (este de preferat aceasta A.S.C.O.R.-ului, deoarece aceasta din urmă este selectivă în ceea ce privește tinerii, cum rezultă din însăși denumirea sa, este rezervată studenților). Tinerilor le place să se înregimenteze în organizații mari, a căror activitate are ecou național, capabile să-și facă simțită prezența la nivel de societate. Astfel, activând în propria parohie, vor fi mândri totuși de faptul ca fac parte dintr-o organizație națională, a cărei activitate este recunoscută la nivel național.

În cadrul acestei organizații, întâlnirile vor fi programate periodic, nici prea dese (atunci existând riscul să se creeze o stare de plictiseală), nici prea rare (caz în care tinerii nu mai creează o comunitate).

Punctele de atracție în proiectele cu tinerii ar putea fi:

– pelerinaje și excursii la mânăstiri. Cel puțin o dată pe an preotul este dator să realizeze o excursie la mânăstiri. O poate face în colaborare cu școala, antrenând și alte cadre didactice.

– serile filmului duhovnicesc. Cu un minim efort financiar, preotul poate obține filme cu caracter religios și aparatura necesară. Aceste seri se pot desfășura în sălile școlii din parohie, în trapeza Bisericii, dacă aceasta există sau chiar în Biserică. Pentru reușita inițiativei este necesară o bună publicitate, prin afișe puse la vedere.

Filmele trebuie urmate de un comentariu, realizat de preot, cu întrebări și discuții deschise cu tinerii. La aceste seri pot participa și persoane de alte vârste, dar cu conștiința că seara este dedicată tinerilor.

– marile praznice. Anumite momente ale anului liturgic sunt ocazii importante de misiune. Preotul adevărat nu este deranjat de grupurile de colindători care vin în număr mare să-i calce pragul în noaptea de Crăciun. Nu este momentul moralizării și apostrofării tinerilor care pe parcursul anului nu au cercetat Biserica. dacă grupurile de colindători îl cercetează pe preot acasă și nu la Biserică, înseamnă că ei sunt mai mult interesați de persoana lui. Ei vor să vadă cum este omul care se ascunde în spatele preotului.

Preotul poate organiza chiar el un grup de colindători, din tinerii apropiați Bisericii, care, la rândul lor, pot aduce alți tineri cu care preotul poate intra în legătură.

Înainte de Învierea Domnului, tinerii au o anumită sensibilitate; nu le place să fie amestecați cu vârstnicii la spovedit, nici să stea la cozi interminabile. De aceea, cel mai bine este ca preotul să hotărască cel puțin o zi special pentru tineri. Există o serie se sensibilități specifice vârstei care, dacă sunt trecute cu vederea, au ca rezultat îndepărtarea tinerilor de Biserică (de exemplu: autoritarismul preotului, rigiditatea lui, dezinteresul său în raport cu tinerii etc.).

– organizarea unui cerc de religie și a unui club religios pentru tineret. Cercul de religie poate fi locul cel mai potrivit pentru ca tinerii să-și manifeste toate interesele religioase, să-și exprime toate nedumeririle din domeniul religie.

– premierea celor mai buni tineri la disciplina religie. La sfârșitul fiecărui an școlar, preotul trebuie să se demonstreze un om atent, care pune preț și apreciază eforturile celor care s-au distins la disciplina religie. Din fonduri parohiale el le poate pregăti un premiu constând din cărți, iconițe etc.

– colocvii pastorale organizate cu tinerii. De îndată ce va organiza discuții deschise cu tinerii pe temele pe care aceștia le doresc, preotul va dobândi o mare audiență între tineri. Aceștia au o serie de probleme care îi interesează în mod deosebit pe care dacă preotul acceptă să le abordeze și va reuși să le trateze cu competență vă dobândi un loc special în inima lor, atașându-i profund de persoana preotului și ca urmare de Biserică. Aceste probleme ale tinerilor sunt: „sexualitatea, menirea omul și a lumii, problema ecologică, legile statului și creștinii, clericii și modul de viață lumesc”.

Ultima problemă pe care preotul o va lămuri cu tinerii este că creștinismul este o cale, un mod de viață, nu o ideologie. „Petre Țuțea afirma despre creștinism că nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic monist dualist sau pluralist, creștinismul este pur și simplu. Bergson spune că noi îl respirăm. A fi creștin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian”.

Biserica propune tineretului, dar nu numai lui, nu o ideologie, ci un mod de viață creat de o relație personală cu Dumnezeu.

2.2.3. Organizarea de pelerinaje cu scop misionar

Adeseori, creștinii devin obosiți, exasperați de societatea contemporană, de ritmul alert de viață, de golul rezultat din influențele acestei societăți.

Preotul poate umple acest gol prin organizarea de pelerinaje la mânăstiri. Folosim termenul „pelerinaj” conștienți pe deplin de sensul lui, pentru a deosebi această activitate de o simplă excursie. Creștinul nu este un turist care doar admiră arhitectura clădirilor și face poze, ci un pelerin care participă la sfintele slujbe ținute în Biserica mânăstirii, care rămâne cel puțin o noapte la mănăstire, detașându-se de grijile cotidiene și gândindu-se la adevărata lui menire, care discută cu un stareț sau părinte, îmbunătățind dilemele lui spirituale. Dacă preotul organizează doar o excursie, rolul ei este inutil.

Datorită multitudinii de mânăstiri din țara noastră, preotul poate întocmi foarte ușor un itinerariu, care trebuie adaptat grupului de enoriași cu care intenționează să plece în pelerinaj. Spunem aceasta deoarece este foarte probabil ca vârstnicii să prefere un anumit traseu, mai comod, care cere mai puțină energie fizică, pe când pentru tineri se pot alege itinerarii care pot conține și mânăstiri mai greu accesibile.

Aceste pelerinaje vor arăta creștinilor adevărata viață monahală și îi poate feri de aderarea la diverse forme ale practicilor ascetice ne-creștine, foarte populare astăzi, mai ales printre tineri (yoga și alte tehnici orientale de „integrare în absolut”). „Aceste moduri de viață pseudo-mistice au adesea temeiuri religioase, dar ele sunt de cele mai multe ori străine de Vestea cea Bună a Evangheliei lui Iisus Hristos”.

Exemplele de viață dedicată în totalitate lui Hristos, de jertfă totală dar și de luptă continuă, pot fi foarte impresionante pentru tineri, care au întotdeauna disponibilitatea spre idealuri înalte, nobile.

În mânăstirile cercetate de preot cu enoriașii săi, se pot organiza discuții cu părinți înaintați în virtute ai mânăstirii, seri duhovnicești împletite cu participarea la viața liturgică a obștei și chiar slujbe speciale pentru anumiți creștini (maslu etct.).

Și legătura dintre preot și păstoriții săi are de câștigat în urma acestor pelerinaje. Creându-se o anumită apropiere între preot și credincioși, ei își vor deschide sufletul mai ușor către ei.

Deși apropierea este de dorit, preotul nu trebuie însă să depășească o anumită limită: el este slujitorul lui Dumnezeu și are o demnitate de apărat. Dacă depășește această limită, poate cădea în vulgaritate, în comun, iar credincioșii îl vor percepe ca pe un om obișnuit, nu ca pe martorul lui Hristos în fața lor.

2.2.4. Organizarea a diferite conferințe care, pe lângă predică și cateheză, vor contribui la întărirea credincioșilor

Predica, de cele mai multe ori este insuficientă pentru a clarifica toate problemele pe care le au credincioșii. De aceea, anumite conferințe organizate periodic, ar fi mai mult decât binevenite.

Temele acestor conferințe vor fi alese în funcție de ceea ce credincioșii doresc să știe, de problemele pe care le au și de carențele pe care preotul le descoperă în sufletul lor.

După anii grei de comunism, când predica liberă era interzisă, generațiile mai în vârstă au ajuns să nu mai posede nici cunoștințe elementare religioase. Deși este un termen dur, se vorbește de o „reevanghelizare” a acestor generații, lipsite de o educație religioasă în școală, îngrădite când voiau să meargă la Biserică și care au rămas creștine doar datorită muncii neobosite a unor preoți și a credinței transmisă în familii de la părinți la copii.

Către ei trebuie să se îndrepte conferințele organizate de preot, pentru a-i transforma în creștini puternici, conștienți de bogăția pe care o posedă și pe care o vor apăra de atacurile prozelitiste ale așa-ziselor mișcări de evanghelizare.

De asemenea, la aceste conferințe se pot explica slujbele bisericești, rolul lor, simbolismul fiecărui moment și act liturgic. Astfel, credincioșii nu vor cădea într-un ritualism sec, fără conținut, ci vor trăi fiecare moment cu intensitatea pe care o merită. Sfânta Liturghie nu va fi privită ca o piesă de teatru, în care preotul este doar un actor. Credincioșii vor participa conștient, vor duce jertfa lor și se vor ruga împreună pentru întreaga lume.

Alte conferințe vor fi organizate la cererea credincioșilor, pentru a răspunde la nelămuririle sau problemele care îi pasionează.

Preotul poate invita la aceste conferințe și alți preoți, anumiți teologi cunoscuți sau părinți duhovnici recunoscuți, care alături de ei îi vor întări pe enoriași.

Timpul pentru conferințe trebuie ales cu grijă de preot, pentru a asigura o prezență cât mai numeroasă. Ele nu trebuie să fie nici ,prea dese, pentru a nu deveni rutină, nici prea rare, pentru a asigura o continuitate a învățăturilor predate.

2.2.5. Organizarea unei școli confesionale

Tot mai mult se vehiculează ideea că religia nu se va mai preda în școlile de stat. Ar fi o mare durere. „Dar, de fapt, ce s-ar întâmpla? Ne-am simți handicapați, schilodiți? Am cădea în deznădejde? Acesta era scopul nostru pentru care trăiam?”. Nu trebuie să uităm că deja „începe să se accentueze mai mult ora de educație moral-cetățenească, în detrimentul orei de religie”. Nu negăm importanța orei de religie, dar trebuie să realizăm că statul rămâne stat și că noi în esență trebuie să cerem mult mai mult de la noi înșine și mai puțin de la alții. Biserica, în această situație (ipotetică totuși)va trebui să se reorienteze, să creeze școli confesionale, școli de duminică prin care să suplinească lipsa religie din școală.

Dar chiar și în situația actuală, școlile confesionale pot deveni utile, deoarece o oră de religie pe săptămână este oricum prea puțin.

Deși probleme în organizarea unei școli confesionale sunt multe – „că Biserica nu ar fi pregătită pentru o asemenea acțiune, că nu sunt clerici formați pentru un atare profesorat, că programele nu se confecționează peste noapte”, importanța acesteia în viața Bisericii trebuie să ducă la depășirea acestora.

Educația religioasă a tineretului se întemeiază din punct de vedere ortodox pe spiritualitate răsăriteană, pe caracterul ei dinamic dat în Hristos și Duhul Sfânt. Spiritualitatea rămâne aceeași peste secole, dar Biserica este chemată de fiecare dată să răspundă la problemele cu care se confruntă credincioșii, în modul cel mai potrivit pentru condițiile istorice în care acționează.

Acum, pentru condițiile actuale, când separarea Bisericii de stat este tot mai accentuată și la noi în țară, o soluție este școala confesională.

Pentru a fi utilă și atractivă, școala confesională trebuie să difere de școala obișnuită. Aluatul care va dospi frământătura de mâine, tineretul, trebuie format nu într-o teologie abstractă, pur intelectualistă care să adapteze credința la limitele cugetării omenești. Atitudinea care va transforma cu adevărat tineretul este aceea de a angaja pe om în întregime în relația cu Dumnezeu și o vom atinge prin nedespărțirea teologiei de trăire, singura cale de a-l cunoaște pe Dumnezeu fiind cea a îndumnezeirii.

Vladimir Lossky afirma despre creștinism că nu e o școală filosofică, speculând pe marginea conceptelor abstracte, ci, înainte de toate, este împărtășirea de Dumnezeul cel viu.

Dintr-o astfel de afirmație ne dăm seama că este cunoașterea pe care școala confesională o va împărtăși, nu o cunoaștere a culturii profane, ci una a culturii adevărate, care are originea în cult, a culturii exemplificată prin viața duhovnicească și marea știință a sfinților (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Palama etc.).

Școala confesională își va îndeplini misiunea când „în conștiința tânărului va răsuna apelul lui Dumnezeu: Tinere, vreau inima ta”.

CONCLUZII

1. Aducerea celor osteniți la Dumnezeu

Sfinții Părinți, ca de altfel și Scripturile, înfățișează în mai multe chipuri taina mântuirii noastre ; întâlnim la ei o imagine a Păstorului cel bun, una războinică, a lui Hristos biruind pe Satana, sfărâmând porțile iadului și făcând din cruce steagul izbăvirii Sale, una „medicală” a lui Hristos Care vine să tămăduiască omenirea bolnavă din pricina păcatului.

Astăzi, pentru toți oamenii care suferă, fără să știe chiar de răul existențial al unei vieți lipsite de Dumnezeu și care se îndreaptă nu doar spre medicii trupești ci și spre psihiatrii, psihanaliști sau medicina așa-zisă spiritualistă, legată de curentul New Age, pentru toți care suferă de diferitele boli trupești sau de greutățile financiare și inechitatea societății actuale, imaginea aceasta este mai atractivă și mai grăitoare pentru preoți, mult mai rodnică. În aproape toate Minunile Sale, Mântuitorul întâi a oferit alinarea suferinței, pe baza mărturisirii credinței – chiar nedeplină – „Cred Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24) și abia după aceea S-a descoperit ca Fiul lui Dumnezeu. Preotul, următorul lui Hristos, procedează întocmai: aduce alinarea, printr-un proces prin de răbdare și convertirea totală.

Imaginea Mântuitorului ca doctor are un solid temei scripturistic. În limba greacă, verbul „sozein” (a salva), folosite frecvent în Noul Testament, înseamnă nu numai a elibera ci și „a vindeca”, iar substantivul „soteria” (salvare) desemnează nu numai eliberarea, dar și vindecarea.

Iisus însuși se prezintă limpede drept doctor. Astfel, la Matei 9, 12 și la Marcu 2, 17 citim că spune: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”; în acest fel este El adesea vestit de prooroci. Isaia spune: „prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat”(53, 5), cuvinte preluate de evanghelistul Matei 8-17: „Acesta neputințele noastre a luat și neputințele noastre a purtat”. Tot doctor al sufletelor noastre este numit Hristos și în Liturghie Sfântului Ioan Gură de Aur și în cele mai multe dintre formulele sacramentale, în aproape toate slujbele bisericești ortodoxe și în multe rugăciuni.

Acesta este imaginea lui Hristos de care are nevoie lumea acum. O imagine a lui Hristos iubitor, care din dragoste vindecă neputințele și odihnește e toți cei osteniți. Această imagine își poate îndeplini rolul doar dacă este reflectată de întreaga parohie. Ca și în creștinismul primar, cea dintâi metodă de mărturie evanghelică o constituie comuniunea de dragoste a celor ce au cunoscut deja dragostea lui Dumnezeu.

2. Preotul, martor al lui Hristos în lume

Liturghia după Liturghie presupune datoria preotului de a ieși, după terminarea Sfintei Liturghii, în lumea care nu-l cunoaște pe Hristos și aici să de a mărturie.

În mărturia pe care o dă preotul trebuie să se apropie de toți oamenii: de creștinii practicanți care vin la Biserică, de cei ocazionali, ai marilor sărbători și de cei ca s-au îndepărtat total de Dumnezeu sau nu l-au cunoscut niciodată.

Această mărturie o poate da prin două căi de acțiune:

una strictă, de evanghelizare, adică propovăduire orală a Evangheliei;

una largă, de mărturie, care se referă la totalitatea vieții creștine: cult, taină, Liturghie, diaconie.

De asemenea, mărturia lui trebuie să se îndrepte spre intelectuali, spre transformarea culturii păgânizate într-o cultură creștină. Transformând cultura, ea va fi o importantă cale de misiune. Cultura lumii este mult mai comunicantă decât credința ei.

În acest proces însă pot apărea două riscuri la fel de periculoase:

unul ar fi cel al acomodării Evangheliei la înțelepciunea și logica omenească;

celălalt ar fi închiderea față de cunoașterea și înțelepciunea umană.

În activitatea de inculturație preotul este dator să găsească o cale de mijloc pentru a evita aceste riscuri.

3. Transformarea parohiei într-o comunitate de iubire

În munca sa misionară, preotul este foarte des ajutat de întreaga parohie. După cum în primele veacuri ale creștinismului, viața aleasă a comunităților era prima metodă de misiune, așa și astăzi, exemplul creștinilor se poate transforma în cea mai puternică predică misionară.

Această comunitate de iubire se poate realiza prin mai multe acțiuni:

predici, cateheze;

conferințe pe diferite teme;

pelerinaje;

cea importantă: gruparea parohiei în jurul potirului euharistic. „Euharistia este semnul real, anticipat al unității eshatologice, a tuturor în Hristos”.

Prin împărtășirea din Trupul și Sângele lui Hristos, întreaga parohie devine un singur Trup, având drept cap pe Hristos. Prin această grupare în jurul potirului se împlinește caracterul misionar al Bisericii, care nu este altceva decât dimensiunea ei liturgică, deoarece prin misiune ortodoxia n-a înțeles pur și simplu propovăduirea unei doctrine, ci introducerea în ordinea nouă a harului.

Biserica proclamă Evanghelia nu în sensul de a transmite pur și simplu un mesaj sau o cultură, ci de a-l descoperi pe Dumnezeu. Scopul misiunii este „metanoia”, care nu este atât o atitudine etică, cât o atitudine, o orientare fundamentală a vieții creștine, o reconstituire a omului.

Nevoia de pâinea care se coboară din cer nu se manifestă fizic, deci poate fi ușor ignorată. Totuși, ea este la fel de reală ca și cea fizică. Cuminecătura răspunde unor nevoi pe care numai credința personală le sesizează. „Credincioșii care se întorc de la Liturghie fără să primească pâinea vieții, înfometați, vor cădea epuizați pe drum”. Preoții cunosc acest lucru din propria experiență. Preotul se împărtășește la fiecare Liturghie pentru a putea continua drumul său. Euharistia este hrana poporului lui Dumnezeu în pelerinajul spre lumea viitoare, Împărăția lui Dumnezeu. Fără împărtășirea Sfintelor Taine, comunitatea se stinge.

Așadar, toată misiunea creștină ortodoxă trebuie să ajungă la comunitatea iubirii și rostul de a aduce în viața umană „viața și comuniunea din Sfânta Treime”.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Breck, John – Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Ortodoxia în Europa, locul spiritualității române, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, iași 1995

Idem – Liturghia după liturghie, Editura Athena, București, 1996

Idem – Spre plinirea Evangheliei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

Bulgakov, Serghei – Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1997

Coman, Pr. Dr. Constantin – Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura Bizantină, București, 1995

Idem – Biblia în Biserică, Editura Bizantină, București, 1997

Dobzeu, Arhimandrit Mina – Pentru o Biserică dinamică, Editura Bunavestire, Bacău, 2001

Dumitru, Laurențiu – Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumenița, Galați, 2004

Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor – În slujba Bisericii și a neamului, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1989

Gide, Andre – La relazione umana nel dialogo pastorale, Editura Barla, Torino, 1964

Hrisostom, Arhiepiscop de Etna – Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura Bunavestire, Galați, 2003

Larchet, Jean-Claude – Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, Editura Sofia, București, 2004

Leb, Ioan Vasile – Biserica în acțiune, Editura Limes, Cluj, 2001

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1974

Logothetis, Arhimandrit Spiridonos – Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, vol I, Editura Sofia, bucurești, 2004

Mahler, John / Wermuth, Andrew – Tinerii vremilor de pe urmă: ultima și adevărata răzvrătire, Editura Sofia, București, 2002

Metallinos, Gheorghios – Parohia, Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004

Mihăiță, Conf. Dr. Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei – Misiologie creștină, Universitatea Valahia, Târgoviște, 2002

Moțoc, Alexandru – Biserica și tinerii, Editura Macarie, Târgoviște, 1997

Nicolescu, Costion – Cine se teme de Biserică?, Editura Christiana, București, 2002

Pavel, Constantin – Tragedia omului în cultura modernă, Editura Anastasia, București, 1997

Pop, Pr. Conf. Dr. Octavian – Misiunea socială a Bisericii, Editura Tradiție, București, 2003

Popescu, Pr. Prof. Dumitru – Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993

Popescu, Teodor M. – Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996

Schonborn, Christoph von, Cardinal – Oamenii, Biserica, Țara. Creștinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, București, 2000

Tia, Arhimandrit Teofil – Elemente de pastorală misionară, pentru o societate postideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003

Vladimir, Sfânt Mitropolitul Kievului – Despre educație, Editura Sofia, București, 2003

Vlachos, Mitropolit Hierotheos – Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

Idem – Boala și tămăduirea sufletului în Tradiția Ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

Yannaras, Christos – Ortodoxie și Occident, Editura Bizantină, București, 1995

Idem – Cultura: problemă centrală a politicii, Atena, 1997

Yannoulatos, Anastasios – Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, București, 2003

Zizioulas, Ioanis – Ființă eclezială, Editura Bizantină, București,

ARTICOLE

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Conferința misionară mondială „Mântuirea astăzi”, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCI (1973), nr.1-2, București

Idem – Introducere în ecleziologia ortodoxă, în Studii Teologice, Anul XXVIII, (1976), nr.7-10, București

Idem – Cealaltă foame, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul CVIII (1990), nr.1-2, București

Coman C. Ioan – Cea de a doua consultație privind misiunea bisericilor într-o Europă secularizată, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul CVI, (1988), nr.5-6, București

Grigoraș, Magistrand Aurel – Biserica slujitoare, în „Ortodoxia”, Anul XVIII, (1966), nr.2, București

Stamate, Pr. Drd. Marin – Noțiunea de diaconie la Sfântul Apostol Pavel, în „Ortodoxia”, Anul XXV, (1974), nr.3, București

Todorici, Pr. Nicolaie – Responsabilitatea preotului față de consolidarea unității spirituale a credincioșilor și buna chivernisire a bunurilor parohiale și buna chivernisire a bunurilor parohiei, în „Îndrumător bisericesc”, Episcopia Romanului și Hușilor, 1987, nr.6

Vasile, Episcopul Oradei – Conștiință și răspundere în pastorație, în „Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic”, 1987, nr.4, Oradea

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Breck, John – Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Ortodoxia în Europa, locul spiritualității române, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, iași 1995

Idem – Liturghia după liturghie, Editura Athena, București, 1996

Idem – Spre plinirea Evangheliei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

Bulgakov, Serghei – Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1997

Coman, Pr. Dr. Constantin – Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura Bizantină, București, 1995

Idem – Biblia în Biserică, Editura Bizantină, București, 1997

Dobzeu, Arhimandrit Mina – Pentru o Biserică dinamică, Editura Bunavestire, Bacău, 2001

Dumitru, Laurențiu – Tinerii pe calea întrebărilor, Editura Egumenița, Galați, 2004

Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor – În slujba Bisericii și a neamului, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1989

Gide, Andre – La relazione umana nel dialogo pastorale, Editura Barla, Torino, 1964

Hrisostom, Arhiepiscop de Etna – Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura Bunavestire, Galați, 2003

Larchet, Jean-Claude – Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, Editura Sofia, București, 2004

Leb, Ioan Vasile – Biserica în acțiune, Editura Limes, Cluj, 2001

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1974

Logothetis, Arhimandrit Spiridonos – Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, vol I, Editura Sofia, bucurești, 2004

Mahler, John / Wermuth, Andrew – Tinerii vremilor de pe urmă: ultima și adevărata răzvrătire, Editura Sofia, București, 2002

Metallinos, Gheorghios – Parohia, Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004

Mihăiță, Conf. Dr. Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei – Misiologie creștină, Universitatea Valahia, Târgoviște, 2002

Moțoc, Alexandru – Biserica și tinerii, Editura Macarie, Târgoviște, 1997

Nicolescu, Costion – Cine se teme de Biserică?, Editura Christiana, București, 2002

Pavel, Constantin – Tragedia omului în cultura modernă, Editura Anastasia, București, 1997

Pop, Pr. Conf. Dr. Octavian – Misiunea socială a Bisericii, Editura Tradiție, București, 2003

Popescu, Pr. Prof. Dumitru – Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993

Popescu, Teodor M. – Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996

Schonborn, Christoph von, Cardinal – Oamenii, Biserica, Țara. Creștinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, București, 2000

Tia, Arhimandrit Teofil – Elemente de pastorală misionară, pentru o societate postideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003

Vladimir, Sfânt Mitropolitul Kievului – Despre educație, Editura Sofia, București, 2003

Vlachos, Mitropolit Hierotheos – Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

Idem – Boala și tămăduirea sufletului în Tradiția Ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

Yannaras, Christos – Ortodoxie și Occident, Editura Bizantină, București, 1995

Idem – Cultura: problemă centrală a politicii, Atena, 1997

Yannoulatos, Anastasios – Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, București, 2003

Zizioulas, Ioanis – Ființă eclezială, Editura Bizantină, București,

ARTICOLE

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Conferința misionară mondială „Mântuirea astăzi”, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCI (1973), nr.1-2, București

Idem – Introducere în ecleziologia ortodoxă, în Studii Teologice, Anul XXVIII, (1976), nr.7-10, București

Idem – Cealaltă foame, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul CVIII (1990), nr.1-2, București

Coman C. Ioan – Cea de a doua consultație privind misiunea bisericilor într-o Europă secularizată, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul CVI, (1988), nr.5-6, București

Grigoraș, Magistrand Aurel – Biserica slujitoare, în „Ortodoxia”, Anul XVIII, (1966), nr.2, București

Stamate, Pr. Drd. Marin – Noțiunea de diaconie la Sfântul Apostol Pavel, în „Ortodoxia”, Anul XXV, (1974), nr.3, București

Todorici, Pr. Nicolaie – Responsabilitatea preotului față de consolidarea unității spirituale a credincioșilor și buna chivernisire a bunurilor parohiale și buna chivernisire a bunurilor parohiei, în „Îndrumător bisericesc”, Episcopia Romanului și Hușilor, 1987, nr.6

Vasile, Episcopul Oradei – Conștiință și răspundere în pastorație, în „Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic”, 1987, nr.4, Oradea