Preotul, Pastor de Suflete

Importanța si definiția Sfintei Taine a Preoției

Spre deosebire de celelalte Taine în care harul dumnezeiesc se împărtășește credincioșilor prin preot în calitate de săvârșitor al acestora, preoția sau hirotonia este Taina prin care o persoana este consacrata în scopul de a savârși toate celelalte taine, ca reprezentant văzut al lui Hristos, adevăratul săvârșitor al tuturor Tainelor. Așadar, “Preoția sau hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului și prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfințindu-l și așezandu-l într-o treaptă a ierarhiei bisericești, împărtășindu-i acestuia puterea de a învața cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși lucrarile sfinte si de a conduce pe credincioși pe calea mântuirii”.

Instituirea Tainei : Taina Preoției a fost instituita de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morți, atunci când, arătându-se Apostolilor, le-a zis:”Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit și așezat episcopi, preoți și diaconi, transmitându-le același har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci și îndrumări privitoare la modul și condițiile în care și ei, la rândul lor, vor putea hirotoni episcopi, preoți și diaconi. Despre toate acestea găsim mărturie în Sfânta Scriptură la I Tim 4,14; II Tim 1,6; Fapte 6,6; 14,23; I Tim 3, 2-15; Tit 1,5.

Săvârșitorul acestei Sfinte Taine este numai episcopul. Acest fapt reyultă foarte clar din îndrumările date de Sf. Ap. Pavel celor doi ucenci ai săi, Timotei și Tit: “Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstreayă-te curat!” (I Tim. 5, 22) și ”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi și să așezi preoți prin cetăți precum ți-am rânduit…..” (Tit 1, 5). Taina Hirotoniei se săvârșește în cadrul Sfintei Liturgii prin punerea mâinilor episcopului pe capul celui ce se Hirotonește “prin rostirea rugaciunii: < Dumnezeiescul har pe care pe cele nepuntincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, hirotonește pe cucernicul ipodiacon, diacon, preot (N) în diacon, preot, episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh.”

Primitorul Tainei este o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care îndeplinește condițiile fizice, morale și intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens. În Biserica Ortodoxa și cea Romano-Catolică nu sunt admise femeile la hirotonie, pe temeiuri biblice și patristice. În ultima vreme însă, în numeroase ramuri ale protestantismului femeile sunt admise la slujirea preoțească. La sinodul VI ec. S-a hotarât ca episcopii să fie necăsătoriți, în timp ce clerul din celelalte trepte avînd dreptul la căsătorie. Taina Preoției se dă în trei trepte: episcop, preot, diacon, plenitudinea harului sau a puterii preoțești primind-o episcopul. Preoția trebuie să aibă continuitate directă și neântreruptă de la Sfinții Apostoli și până în zilele noastre.

Chiar dacă nu face obiectul lucrării de față, doresc să reamintesc și să subliniez (pentru a avea o viziune cât mai clară) următorul lucru: spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Romano-Catolică, Bisericile Vechi Orientale și în parte de Biserica Anglicană, care învață că ridicarea la demnitatea sau slujirea preoțească se face printr-o Taină specială, anume Preoția sau Hirotonia, protestanții și unele denominațiuni creștine susțin că nu există o Taină a preoției. Ei susțin acest lucru deoarece consideră că toți creștinii sunt preoți și deci oricare dintre ei poate fi desemnat de comunitate să îndeplinească slujirea preoțească, acestă sarcină fiind revocabilă.

Așadar, ca membrii ai Bisericii, toți creștinii sunt de un singur fel, între preoți și creștini nefiind nici o deosebire.

Protestanții și denominațiunile creștine, în deplin acord cu vechiul protestantism, care a proclamat deosebirea dintre “sacerdotium” (preoție) și “ministerium” (slujire preoțească) afirmă despre cei dintâi (sacerdoțium) că aparține de drept divin tuturor credincioșilor, în timp ce cea de-a doua (ministerium) este numai de drept uman. De aceea ei resping preoția ca Taină. Ei se bazează pe textele de la:

I Petru 2,5 “Și voi înșivă…făceți-vă pe voi casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești…”

I Petru 2,9 “Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonsit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat…”

Apocalipsa 1,6 “Și ne-a făcut pe noi împărăție, preoți ai lui Dumnezeu și Tatăl Său…”

Apocalipsa 5,10 “Și i-a făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți și vor împărați pe pământ”

Toți protestanții și celelalte denominațiuni sunt adepții conceăției despre preoția universală care prin botez aparține de drept divin tuturor, dar de drept uman slujirea preoțească este încredințată de comunitate anumitor persoane (bărbați și chiar femei) fără a fi nevoie de o Sfântă Taină ci de o simplă ceremonie.

O astfel de concepție este greșită, deoarece e clar că Mântuitorul și-a ales 12 Apostoli, apoi 70 de ucenici, de asemenea Apostolii au instituit în locul lui Iuda pe Matia, precum că au ales și hirotonit pe cei 7 diaconi și a așezat în cetăți preoți și episcopi. De aici rezultă că în Biserică de la început unii au fost păstori iar alții păstoriți.

Sf.Apostol Pavel întreabă pe Corinteni: “Au doară toți sunt apostoli? Au doară toți sunt prooroci? Au doară toți sunt învățători? (I, Cor., 12,29).

După cum s-a observat protestanții nu fac deosebire între preoția sacramentală și cea universală. Pentru a demonta această concepție greșită invocăm următorul text sau temei:

“Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună – preot…păstoriți turma lui Dumnezeu…” (I. Petru 5, 1-2).

Din acest text rezultă, fără îndoială, că nu toți creștinii sunt preoți în sens propriu, ci numai aceia ce au o peoție asemenea Sf.Ap. Petru, cu care el este “împreună preot”.

Caracterul de Taină l preoției sacramentale îl dovedesc și textele:

I Tim. 4, 14 “Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoților”.

II Tim. 1,6 “Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele”.

Fapte 20,28 “Drept aceea, luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însăți sângele Său”.

De asemenea și textele de la Evrei 5, 1-10; Cor.12, 28-29; Ef.4, 11-12; Rom.12, 6-8; I Petru 4,10 etc. Sfânta Tratație se pronunță și ea cu tărie în favoarea distincției preoției sacramentale față de cea universală. Vocea ei se face cunoscută și acum prin lucrările “Despre fugă” – Sf.Grigorie Teologul; “Tratat despre Preoție” – Sf.Ioan Gură de Aur; “De oftiens ministrorum” – Sf.Ambrozie de Milan; “Cartea regulilor pastorale” – Sf.Grigorie cel Mare; “Despre ierarhia bisericească” – Sf.Dionisie Areopagitul.

Respingând preoția sacramentală și rupându-se de această preoție, legată de ierarhie prin succesiune apostolică, protestantismul nu mai posedă capacitatea de a săvârși Tainele, cu excepția Botezului.

Pentru a înțelege și mai bine importanța Sfintei Taine a Preoției, doresc să închei capitolul cu următorul citat al teologului S.Bulgakov. “Suprimarea ierarhiei a deposedat lumea protestantă de darurile Cincizecimii, communicate în Tainele și cultul Bisericii prin ierarhie, care a primit și de la Apostoli și de la urmații lor. Lumea protestantă din această cauză devine asemănătoare creștinilor care, deși sunt botezați în numele Mântuitorului Iisus, n-au primit Duhul Sfânt, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus” (Ortodoxia, trad.rom. de N.Grossu, pag.55)

PREGĂTIREA VIITORILOR PREOȚI

spirituală

morală

intelectuală

METODE ȘI MIJLOACE PENTRU ÎNTREȚINEREA ȘI PROMOVAREA VIEȚII SPIRITUALE A PREOTULUI

În capitolul anterior am explicat și am definit Sfânta Taină a Preoției, am arătat de asemeni și importanța acesteia pentru creștini. În mod cert, activitatea preotului – ca păstor de suflete – începe în primul rând cu propria sa persoană. “Ca repezentant și propăvăduitor al unei doctrine religioase, care afirmă valoarea spiritului în ființa omenească și în cultura universală, preotul trebuie să se distingă față de restul credincioșilor lui nu numai printr-o intensă trăire lăuntrică spirituală”. Aici este bineînțeles vorba de cultivarea spiritului, a acelei părți superioare din ființa noastră, care constituie “chipul lui Dumnezeu” în om și prin care suntem orientați spre El și spre cer. Prin însăși menirea și instituirea ei, preoțimea alcătuiește o “aristocrație a duhului”. Așadar, candidatul la preoție trebuie să posede anumite însușiri sufletești, morale, intelectuale. Aceste însușiri contribuie la conturarea personalității preotului și atunci putem vorbi de vocație. Despre vocație Sf.Grigorie de Noziaus spune că este o alegere dumnezeiască, binecuvântată și o stăruitoare chemare de sus până în adâncul ființei celui chemat pentru realizări spirituale înalte constructive și durabile. “Vocația preoțească e alcătuită din toate forțele dumnezeiești și omenești unite în cel chemat, pentru a-l face vrednic de înfricoșătoarea taină a preoției. Dacă preoția e o taină, adică o ardoare a Duhului Sfânt în cel sfințit preot, vocația sa este o chemare luminoasă și sfântă spre această ardoare.”

Despre importanța prezenței unor calități morale, spirituale și intelectuale la preot ne vorbește Sf. Grigorie de Noziaus. “Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți care cu nimic mai buni decât gloata, ba poate chiar mult mai răi intră în locurile cele prea sfinte cu mâini nespălate, cum se spune, și cu sufletele necurate”. Pentru a face diferența dintre preot și restul oamenilor, diferență care rezultă din însăși misiunea preotească von analiza sau discuta mai pe larg despre aceste calități.

Calitățile morale ale preotului

Pentru a-și aduce la bun sfârșit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viața sa morală pentru că altfel “cum ar putea preotul să păstreze sănătos și nepieritor acest trup al lui Hristos, Biserica, de nu ar ști să-și vindece răul din suflet și să se ridice la o virtute cu adevărat mai presus decât omenească”.

Creștinismul s-a răspândit în toată lumea prin forța sa morală iar “învățătura creștină nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei și fără lupta continuă și fără sacrificiul de sine în numele marilor principii morale ale Evangheliei”. Preotul trebuie să fie curat atât sufletește cât și trupește și să-și facă slujba pe deplin, apoi să fie smerit și înduhovnicit. Moralitatea ireproșabilă a vieții îi este impusă mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale, apoi de situația sa față de credincioșii săi, cărora trebuie să le fie pildă, învățător și model de virtute pentru a putea fi urmat. Câteva din calitățile morale ale preotului le găsimîn Sfinta Scriptură: “Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără prihană, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic, să învețe pe alții, nebețiv, nebătăuș, neagonisitor de câștig urât ci blând, pașnic, neiubitor de argint”. (I Tim.III, 2-4). Despre aceste virtuți Sf.Grigore de Noziaus spune: “Esențialul acestor porunci este ca să fie atât de deosebiți în ce privește virtutea, așa de simpli și de măsurați și ca să spun pe scurt atât de cerești, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puțin decât decât cuvântul lor”.

Stăpânirea de sine este una din calitățile cele mai importante care se cer preotului. Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat preotul este transformarea lui însuși. “Nu-i mică primejdia dacă primești să păstorești suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu și oameni”. Preotul trebuie să aibă stăpâniretă purtării lor nu mai puțin decât decât cuvântul lor”.

Stăpânirea de sine este una din calitățile cele mai importante care se cer preotului. Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat preotul este transformarea lui însuși. “Nu-i mică primejdia dacă primești să păstorești suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu și oameni”. Preotul trebuie să aibă stăpânire de sine astfel putând controla orice situație.

Înțelepciunea este o altă virtute esențială cu care trebuie să fie împodobită personalitatea preotului, tactul și prudența fiind roadele unei maturități de cugetare, sau a unei îndelungate experiențe.

Mântuitorul ne sfătuiește: “Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor, fați dar înțelepți ca șerpii și nevinovai ca porumbeii” (Mt. 10, 16). Înțelepciunea împreună cu tactul și prudența să corecteze excesul de idealism care l-ar putea împinge la greșeli de tactică pastorală și la acte necugetate.

Ținuta și comportarea preotului constituie de asemenea trăsături de mare importanță pentru chipul unui adevărat preot. Este obligatoriu pentru preot să își supravegheze cu atenție comportarea în viața civilă, socială și familială. Ținuta și comportarea preotului trebuie să fie caracterizate de seriozitate și demnitate izvorâte din ființa lui, adică cu naturalețe. “În primul rând preotul trebuie sp fie întocmai ca argintul și aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare de viață și treburi ar fi, să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea”.

Calitățile spirituale ale preotului

Dragostea. Preotul trebuie să fie un om plin de dragoste față de Dumnezeu și față de semenii săi. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este prin definiție răspânditorul dragostei. Exemplu de netăgăduit este dragostea supremă a Mântuitorului care s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor din dragoste față de ei. “Această dragoste pe care a avut-o Mântuitorul față de oameni trebuie să o aibă și preotul față de enoriașii săi, pentru că a fost dată ca învățătură nouă de către Dumnezeu”.

Credința Una din cele mai mari virtuți pe care trebuie să le aibă preotul este credința. “Să evităm tot ce este vătămător…și să rămânem în hotarele dreptei credințe”, zice Sf. Grigorie de Noziaus adresându-se preoților. Preotul care nu este pătruns de credință nu va putea convinge pe altul de puterea ei.

Sfințenia. Preotul este obiectul special al harului Sfântului Duh fiindcă prin hirotonie el capătă plinătatea harurilor pe care le împarte prin Sfintele Taine. Preoția impune o purificare și o desăvârșire a vieții preotului după modelul Mântuitorului. În acest sens Sf.Grigorie de Noziaus spune: “lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaștem și sp ne vindecăm propriile noastre patimi și păcate”.

Modestia este o altă virtute cerută preotului. Sf.Apostol Petru îndeamnă “Supuneți-vă toți unii față de alții, îmbrăcați-vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har” (I Petru V,5). Prin modestia sa preotul va da un bun exemplu credincioșilor care vor lua aminte și vor avea în fața lor și la îndemână un exemplu pe care îl vor urma.

Instrucția sau cultura preotului

Creștinismul cuprnde adevăruri și învățături pentru pătrunderea cărora preotul are nevoie de o pregătire temeinică. Misiunea de învățător și de păstor îl obligă pe preot să-și însușească numeroase și variate cunoștințe din care să împărtășească diferitelor categorii de credincioși, după nevoie, pentru că unor credincioși cu o cultură mai limitată va trebui să le dea învățături mai temeinice și amănunțite. Sf. Grigorie de Noziaus spune: “nu este un lucru la îndemâna minții oricui predicarea cuvântului adică a învățăturii celei dumnezeiești și înalte”. Fără o cultură intensă și o pregătire asiduă preotul își ratează misiunea, nu poate să conducă sufletele care i s-au încredințat spre mântuire. Sf.Grigorie de Noziaus caracterizează conducerea pastorală a sufletelor drept “arta artelor și știința științelor”.

Până aici am vorbit de calitățile morale, spirituale și intelectuale care preotului îi sunt indispensabile, dar trebuie să amintim și mijloacele prin care se întrețin și se promovează aceste calități.

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Ea este hrana și respirația sufletului creștin fprp de care nu se poate concepe viață spirituală, pentru că prin ea se întreține legătura noastră cu cerul.

Este de la sine înțeles că orice bun creștin trebuie să se roage. Dar cu deosebire preotul este și trebuie să fie prin excelență un om al rugăciunii, un maestru al rugăciunii. În rugăciune el poate mărturisi lui Dumnezeu ca unui tată și stăpân, respectul și iubirea sa pentru El, dorințele și năzuințele sale pentru mântuirea credincioșilor, slăbiciunile, lipsurile și căderile sale, nevoile și durerile, precum și necazurile sale în împlinirea misiunii sale. Prin rugăciune primește ajutor de la Dumnezeu și se întărește cu putere dumnezeiască.

Mărturisirea și Împărtășirea

Acestea sunt tainele de bază ale vieții religioase și izvoarele de căpetenie ale spiritualității creștine, cele mai des practicate și repetate în viața creștinilor. Preotul trebuie să se spovedească mai întâi ca om supus greșelilor dar și ca slujitor a celor sfinte cerându-i-se un grad mai mare de curație trupească și sufletească. Preotul trebuie să se spovedească neapărat pentru orice păcat pentru ca sufletul să fie necontenit curat.

Culmea și coroana vieții spirituale al creștinului ortodox o reprezintă unirea deplină cu Hristos – Domnul prein împărtășirea cu Sfântul său sânge și trup. Pentru a ne împărtăși cu trupul și sângele Domnului, ni se cere o strădanie personală de purificare, de curățire prin post, rugăciune, fapte bune.

Lectura religioasă.

Un factor important în pastorație este cultura preotului. Aceasta trebuie să fie variată și în pas cu vremurile pentru a putea face față întrebărilor și a putea da sfaturi folositoare. Din biblioteca preotului nu trebuie să lipsească: Sfânta Scriptură, Scrierile Sfinților Părinți (P.S.B.), cărți de istorie, pastorală, sectologie, etc.

Reculegerea (Meditația și examenul de conștiință)

Un alt mijloc de promovare și dezvoltare a vieții noastre duhovnicești este reculegerea, adică retragerea în noi înșine prin meditație și prin examene de conștiință. Clipele de reculegere sunt oaze de singurătate interioară și de liniște în zgomotul cotidian. Această reculegere și regăsire a sinelui prin autoanaliza noastră ne va face să ne corectăm deciziile și acțiunile adâncind și redescoperind adevărurile divine.

PREOTUL ÎN FAMILIE

SAU

FAMILIA PREOTULUI

Un mediu important în care își petrece preotul o parte din timpul său este propria sa familie. Despre rolul familiei preotului în activitatea sa pastorală și despre rolul preotului implicit vom discuta în cele ce urmează. În Sf.Scriptură găsim sfat în ceea ce privește căsătoria clerului.

Se cuvine dar ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei…”

(I Tim.3, 2). Dacă familia preotului este o piedică sau nu în calea misiunii sale preoțești, voi încerca să arăt în cele ce voi expune de aici încolo. Este adevărat că viața de familie creează preotului căsătorit o serie de probleme, greutăți și sarcini cărora trebuie să le facă față. Atât soția cât și copiii trebuie să fie înconjurați cu atenție, cu dragostea necesară și cu grijă. Grija pentru întreținerea familiei, pentru educarea și creșterea copiilor este o preocupare foarte importantă a preotului. Reprezintă toate acestea dezavantaje? Dimpotrivă. “Noi credem și am constatat din proprie experiență că preotul căsătorit ese mai apt, mai capabil și mai destoinic pentru îndeplinirea misiunii sale de păstor decât cel necăsătorit”. Este îndeajuns de cunoscută importanța familiei pentru viața sexuală și pentru progresul omenirii. Atmosfera de cămin constituie și pentru preot o fortăreață personală și intimă. Aici între membrii familiei sale el găsește modul cel mai potrivit în care-și poate descreți fruntea, pentru a uita măcar o clipă greutățile, necazurile și obstacolele sale în lupta sa cu lumea. În familie își reîmprospătează puterile de luptă în împlinirea datoriei. Pe de altă parte statutul de familist îi servește ca o “școală creștină și un auxiliar prețios în pastorație”. Preotul fiind un educator social, el este dator să cunoască pe cât se poate mai deplin societatea. Preotul ca și profesorul nu numai crește copiii dar îi și educă. A avea familie înseamnă a avea în casă o mică școală precum putem spune că familia este o societate în miniatură.

Prin urmare familia este pentru preot un prețios teren de experiență și de aplicare a artei sale de educator și de păstor. În familie își exercită calitatea și autoritatea naturală de părinte a copiilor săi, conducător al unei familii. Avem deci o familie care poate fi numită “parohie în miniatură” unde preotul poate aplica cu înțelepciune arta pedagogică și iscusința pastorală. Familia preoului este un model oferit parohiei și lumii. Se poate spune de asemeni că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el și parohie, un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriașii, mai ales cu cei care nu frecventează biserica. Atât prin soție cât și prin copii, preotul își menține relațiile sale de la om la om prin legăturile personale ale soției cât și a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând la părinții acestora. Preoteasa poate polariza în jurul ei simpatia și bunăvoința femeilor din parohie atunci când ea este o femeie înțeleaptă, chibzuită, sociabilă și vrednică de stimă. “Ea poate declanșa și pune astfel în mișcare măcar o parte din resursele infinite ale apostolatului laic care pot fi puse în slujba Bisericii”. Prin familie, preotul se intregrează deci mai adânc și mai trainic în viața socială a parohiei.

Fără îndoială, nu putem nega că există din nefericire și cazuri izolate, în care, fie din cauza nedestoiniciei preotului însuși, fie din pricina lipsei de înțelegere a soției lui, ori pentru alte motive, familia preotului constituie un exemplu negativ. Aceste insuficiențe îi provoacă preotului probleme car îl fac uneori să utie de țelul fundamental al misiunii sale. În aceste cazuri preotul este silit să pună grija pentru familia sa mai presus de grija față de turma pe care o păstorește și interesele majore ale Bisericii.

Grija față de turma sa și față de familie trebuie să meargă mână în mână. Un preot care își cunoaște cu adevărat misiunea și datoria sa, nu neglijează pe nici una în detrimentul celeilalte ci păstrează în echilibru just.

Nu poate fi un bun păstor acela care își neglijează propria sa familie. “Căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”

(I Tim III, 5). După cum am văzut rolul preotului în familia sa este foarte important și de aceea conduita sa în familie este deosebit de importantă. Prin familia sa preotul ajunge mai ușor la problemele sociale ale parohienilor săi. Preotul este dator ca să păstreze în casa sa o atmosferă caldă, liniștită, relaxată și agreabilă. Relațiile preotului cu soția trebuie să fie bazate pe respect, dragoste, înțelegere și comunicare. Împreună cu preoteasa să se ocupe cu mare grijă de educația copiilor cu care Dumnezeu i-a binecuvântat. Să-i educe în spirit ortodox, cu frica lui Dumnezeu, să le imprime dragostea de Dumnezeu, Biserică, dreptate și bineînțeles de semenii și aproapele lor. Un preot care nu reușește să-și controleze propria sa familie, să stea în fruntea ei cu autoritate părintească nu va putea sta nici în fruntea unei parohii. Sunt cazuri de familii de preoți destrămate, în divorț sau pe cale de a se destrăma, se renunță la soții și se abandonează chiar copiii și educația lor. Toate acestea duc la desfigurarea completă a preotului și, mai grav, a Bisericii.

“Cum poate un asemenea preot să oficieze Taina Cununiei și să spună…îngrijiți-vă de familiile voastre și de copiii voștri, păstrați unitatea familiei?”

Un astfel de preot nu poate nici spovedi. “Cine s-ar duce să se spovedească la un asemenea preot? Spovedania ar deveni un act formal”.

În concluzie, rolul pe care-l joacă preotul în familia sa este hotărâtor pentru soarta familiei sale, a sa, a copiilor lui și a parohiei pe care o păstorește. Exemple de copii de preoți care au ajuns personalități marcante ale poporului nostru datorită educației primite, putem aminti: ep.cărturar Melchisedec Ștefănescu al Romanului (membru fondator al Academiei Române), mari poeți ardeleni ca G.Coșbuc și O.Goga, scriitorul și filosoful Lucian Blaga, D-rul Petru Groza (primul șef al unui guvern de democrație popularăde după 23 august 1944), doctorul I.Agârbiceanu, Prof.dr.Chiricuță de la Cluj (oncolog de renume mondial), Ciprian Porumbescu și George Enescu (muzicieni).

Cinste lor și părinților acestora care pe lângă faptul că și-au edcat copiii în spirit ortodox și românesc. Faptul că ei au avut asemenea copii este o dovadă sau o mărturie că și parohiile acestora au fost lipsite de purtarea de grijă a unor preoți vrednici.

PREOTUL ÎN PAROHIE

Parohia este unitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare și de sosire al vieții creștine și al misiunii preoțești, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale mirenilor și ale clericilor. “Comunitatea parohială este Biserica în unic, de aceea structura ei nu se poate înțelege fără o clară viziune ecleziologică”. Când vorbim de parohie trebuie să avem în vedere sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noțiune. Etimologic cuvântul sau termenul de parohie vine din limba elină. El provine de la cuvântul παρoíκα care înseamnă sau se traduce prin “ședere sau stabilire în țară străină”. La rândul său cuvântul derivă din verbul παρoικεω care înseamnă a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a locui într-o țară ca străin. Termenul aceste a fost întrebuințat pentru prima oară de către evreii împrăștiați în lume după cucerirea și dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt erau desemnate comunitățile evreiețti sau cartierele lor, în țările în care erau răspândiți. De aici termenul a trecut și la primele comunități creștine care, ca și evreii în țară străină sau printre păgâni, erau socotiți drept comunități străine de modul de viață, credința și mentalitatea marii majorități a populației. “Parohia este comunitatea bisericească a credincioșilor clerici și mireni, de religie creștină ortodoxă, așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh”.

Un alt sens pe care-l exprimă noțiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează o comunitate sau obște creștină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau teritoriu, la oraș sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia respectivă poartă amprenta mediului în care se află, ceea ce impune și metode și căi de passtorație adecvate acestor realități. În funcție de populația care trăiește în aceste parohii, de nivelul de cultură, de starea materială, de tradiții și de poosibilitățile financiare, pastorația se deosebește de la o zonă la alta, de la unn mediu la altul.

Cel de-al treilea sens pe care îl are noțiunea de parohie și în același timp cel mai important pentru misiunea preoțească este cel duhivnicesc soterilogic. Din acest punct de vedere parohia este așa cum a fost concepută și înțeleasă în decursul istoriei vieții creștine, “comunitatea sau obștea credincioșilor grupați în jurul unuia și aceluiași altar sau biserici, în jurul unuia și aceluiași preot slujitor al Tainelor sau al cultului în general și conducător al sufletelor spre mântuire”.

Într-o parohie ortodoxă, preotul este elementul central, factorul cel mai de seamă și fără de care nu se poate concepe activitatea pastorală. El este cel care mijlocește legătura dintre credincioși și Mântuitorul prin intermediul cultului și în special al Sfintei Liturghii. În calitatea sa de păstor, preotul îndeplinește în parohie misiunea întreitei slujiri de învățător al credincioșilor, de sfințitor al vieții lor și de îndrumător al lor pe calea mântuirii. Pentru a-și putea îndeplini misiunea preotul trebuie să-și cunoască foarte bine parohia. Cunoașterea temeinică, exactă și obiectivă a parohiei este necesară deoarece oferă o imagine de ansamblu și astfel preotul va ști cum să acționeze. Viața și configurația parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere moral-religios dar și cultural, social, material-economic și sanitar. Bineînțeles că ne interesează în primul rând viața religios-morală a parohiei. Ca să știe ce are de făcut preotul trebuie să știe în primul rând în ce măsură cunosc enoriașii săi adevărurile de credință și principiile morale creștine și în ce măsură le aplică în viața lor. Este foarte important să cunoaștem ce rezultate au obținut predecesorii în acea parohie. Dacă credincioșii se află într-un grad de cunoaștere avansat a învățăturilor ortodoxe, atunci preotul va continua să avanseze în această educație religioasă, iar în caz contrar, preotul va începe cu alfabetul catehismului. De asemenea trebuie verificat dacă educația religioasă a enoriașilor este sau nu influențată de obiceiuri păgâne, superstiții, eresuri, care trebuie imediat combătute și eliminate. “Trebuie să cunoaștem apoi nivelul general al parohiei”, care sunt virtuțile credincioșilor noștri și mai ales care sunt păcatele și viciile cele mai frecvente, care rod și destramă sănătatea morală și sufletească a parohianilor (beția, curvia, trândăvia, furturile, desfrâul, certurile, scandalurile etc). Preotul trebuie să studieze cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea păcate și trebuie să refleceze la mijloacele și metodele cele mai potrivite pentru combaterea lor. Termometrul vieții religioase din parohie este frecvența credincioșilor la slujbele sfinte săvârșite în biserică. De mare interes pentru preot este cunoașterea manifestărilor folclorice ale parohiei (datini, credințe, obiceiuri etc.) care influențează viața religioasă propriu-zisă.

Foarte importantă pentru preot este cunoașterea stării culturale a parohiei. Ca învățător al poporului, preotul trebuie să știe cui se adresează, pentru a adapta conținutul, forma și nivelul predicilor al catehezelor și al diferitelor cuvântări la nivelul și puterea de înțelegere a credincioșilor săi.

Cunoașterea material-economică și sanitară a parohiei este de asemenea de mare folos preotului. Această cunoaștere nu trebuie să ne slujească ca scop ci ca mijloc pentru activitatea pastorală. Este necesară această cunoaștere în parte a fiecărui enoriaș, fiindcă aceasta influențează mai tot timpul viața religios morală. Preotul este dator să cunoască foarte bine situația materială a enoriașilor, să aibă o statistică cu cei în stare de enișerie, șomeri, bolnavi, sinistrați, etc. Cunoașterea tuturor acestor situații este necesară în primul rând pentru organizarea asistenței sociale ca expresie a milei și a iubirii creștine precum și pentru fixarea planului și a activității pastorale care se cere adaptată situației, nevoi și împrejurări. În parohiile cu posibilități materiale mai mari, preotul poate implica enoriașii în înfăptuirea de opere mai costisitoare. De exemplu: construcții de noi biserici și capele, înzestrarea cu odoare scumpe, capele mortuare, clădiri dedicate asistenței sociale, ajutorarea altor parohii etc.

Toate acestea împreună cu cele ce urmează sunt prilejuri și metode prin care preotul își va îndeplini misiunea sa de păstor.

Un ajutor în cunoașterea parohiei îl putem primi de la alții, adică printr-o cunoaștere indirectă. Predecesorul în acea parohie ne poate oferi informațiile dorite, de aceea trebuie păstrată o legătură cât se poate de strânsă cu acesta. În cazul în care predecesorul a decedat informații utile putem primi în parte de la membrii familiei respectivului predecesor. În parohiile cu mai mulți preoți, aceștia sunt de un real folos în oferirea de informații și sfaturi pastorale. Protoiereul locului, cu care preotul este dator să ia legătura tot timpul, poate furniza informații oficiale despre parohie mai ales din punct de vedere administrativ și statistic. Preoții din parohiile învecinate în lipsă de alte surse, pot oferi informații despre starea parohiei. Organele reprezentative ale parohiei (cântărețul, epitropii, consilierii) ne pot procura informații și îndrumări prețioase mai ales în primii ani de activitate pastorală. De asemeni de un real folos ne pot fi monografiile alcătuite de predecesorii noștri, acolo unde există, fiindcă ne oferă o imagine de ansamblu a parohiei.

Preotul bineînțeles că de la un moment dat va lua contact direct cu parohia și cu enoriașii săi printr-o cunoaștere directă. Această cunoaștere poate începe încă de dinainte de instalarea preotului în parohie printr-o vizită de recunoaștere a parohiei imediat după numire. Este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discret și intim fără prea multă publicitate. Dat fiind importanța primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, preotul trebuie să se preocupe în mod special de primul contact cu enoriașii săi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, care se face cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului sau insuccesului în activitatea pastorală. De aceea întreaga înfățișare trebuie atent supravegheată pentru a le câștiga enoriașilor de la început inima, dragostea, respectul. Prin această înfățișare se înțelege tact pastoral, înțelepciune, bunătate și măsură pentru Biserică precum și un aspect fizic îngrijit. Cunoașterea directă a parohiei se va face în chip metodic și sistematic prin observație permanentă și studiu personal. Toate acestea vor fi de un real folos și ajutor preotului dacă se va ține cont de ele.

Contactul direct cu enoriașii este înlesnit în primul rând precum și de cele mai multe ori de serviciile divine săvârșite în biserică. Cei dintre enoriași pe care preotul are posibilitatea să-i cunoască mai bine și mai cu ușurință sunt cei care frecventează sfântul lăcaș. Pe aceștia preotul va face tot posibilul să-i cunoască în toate amănuntele și sub toate laturile vieții lor. Aceștia sunt cei mai prețioși misionari și colaboratori ai preotului, ei alcătuind acea elită religioasă a parohiei, prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar prețios în cunoașterea parohiei și în activitatea sa.

Un alt prilej în cunoașterea mai adecvată a unora dintre enoriași ni-l oferă mai ales ierurgiile și toate serviciile divine, săvârșite în afara bisericii, în casele credincioșilor, mersul cu icoana de Bobotează, sfeștaniile făcute în casă, înmormântările, parastasele, pomenirile, maslurale săvârșite la casele celor bolnavi, botezurile, logodnele și cununiile, în general orice slujbă care intră în cadrul asistenței religioase solicitate de credincioși. Acestea constituie pentru preot momentele cele mai firești și potrivite pentru îndeplinirea misiunii de păstor de suflete. Astfle preotul va cunoaște casa, gospodăria, familia și nivelul de trai, posibilitățile materiale, sufletești, calitățile și defectele, nevoile, lipsurile și necazurile enoriașilor.

Prilejurile de contact direct cu enoriașii trebuie căutate și în afara bisericii și a serviciilor religioase, adică în viața socială. Atât în biserică cât și în afara ei păstorul de suflete trebuie să se comporte față de enoriașii săi nu ca un funcționar-formalist, rece, distant, ci ca un părinte și duhovnic, intim, apropiat și familiar. Preotul trebuie să caute de fiecare dată să pătrundă cât mai adânc în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câștige încrederea și să devină pentru ei prietenul și sfetnicul cel mai apropiat, cât mai iubit și mai căutat de fiecare dintre ei. “Preotul va folosi în acest scop orice prilej de întâlnire, întâmplătoare sau provocată cu enoriașii săi”. Când se întâlnește cu enoriași nu trebuie sp se mulțumească doar salutându-se reciproc ci să încerce dialoguri cât mai degajate, sincere și potrivite cu acel moment.

Preotul trebuie să profite de orice formă de relație socială sau cetățenească în care el poate veni în legătură cu enoriașii ca de exemplu: legăturile de rudenie sau prietenie, vizite de curtoazie la aniversări și onomastici familiare, participarea la manifestări cu caracter obștesc, serbări, alegeri, ședințe, etc.

La nevoie și în măsura posibilităților preotul poate recurge la cercetarea intenționată a parohiei în scopul cunoașterii și mai rapide dar și mai depline. Pentru aceasta el se poate folosi de vizite pastorale, fie sistematic fie după un plan sau program dinainte stabilit.

În toată activitatea sa preotul este purtătorul preoției Domnului nostru Iisus Hristos. El e învestit cu puterea de a învăța, a sfinți și a conduce pe credincioși pe calea mântuirii; acestea sunt cele trei laturi ale misiunii preotului în parohie și toate preocupările sale trebuie să tindă în aceste trei direcții. Aceasta este pornirea Mântuitorului pe care a dat-o Sfinților Apostoli: “Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.” (Matei 28, 19-20).

Păstorul de suflete este chemat să slujească cele sfinte. Mai ales în această funcție de liturghisitor, prin care devine organul sfințitor al vieții credincioșilor, preotului i se cere cu sfințenie: “Când invocă pe Duhul Sfânt și săvârșește înfricoșata jertfă – spune Sf.Ioan Hrisostom – cînd mâinile sale țin pe Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang îl vom pune? Ce curățenie, ce pietate n-avem dreptul să cerem de la el?”. “Preotul trebuie să fie curat ca și cu ar fi deja în cer printre puterile spirituale, să fie un templu viu al Duhului Sfânt”. Dat fiind că prin săvârșirea Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfânta Taină a Euharistiei invocă pe Duhul Sfânt și ține în mâinile sale Timpul și Sângele Mântuitorului, viața lui trebuie să fie fără de prihană. El trebuie să se pregătească, să-și facă totdeauna canonul și niciodată să nu aibă asupra sa ceva care l-ar face nevrednic de slujirea celor sfinte.

Unul dintre aspectele cele mai însemnate ale misiunii preoțești este slujirea învățătorească. Sf. Grigorie cel Mare începe lucrarea sa tocmai cu precizări referitoare la faptul că nimeni nu poate învăța pe alții dacă nu este mai întâi el un bun cunoscător al învățăturilor sfinte.

Cel care dorește preoția trebuie să fie bine pregătit, gata în orice clipă să învețe pe alții. Sf.Grigorie cel Mare condamnă pe cei care “vor să învețe pe alții ceea ce ei înșiși nu știu”. Aceștia sunt “superficiali în toate, socotesc răspunderea slujbei de învățător cu atât mai ușoară cu cât mai puțin cunosc valoarea și măreția nemăsurată a acesteia”. Primirea harului preoției este un act de mare responsabilitate. A fi preot nu este un privilegiu ci o chemare spre slujire, iar neglijarea îndatoririlor pe care le impune preoția înseamnă iresponsabilitate. “De aceea, nu există loc în slujba cea înaltă a învățăturii pentru cei neănvățați și pentru cei iresponsabili” spune Sf.Grigorie cel Mare. A învăța pe alții adevărurile despre Dumnezeu presupune o cunoaștere temeinică a Sfintei Scripturi, izvorul nesecat al învățăturii de credință ortodoxă. Dar pentru a-și putea însuși aceste adevăruri este necesar ca preotul să aibă o cultură teologică bogată, bazată pe studierea operelor Sfinților Părinți care prin viața lor curată și prin meditație creștină au reușit să surprindă în scrierile lor sensurile cele mai profunde ale învățăturii creștine. Prin aceasta Sfinții Părinți sunt modelele cele mai vrednice de urmat în misiunea sfântă de a învăța preoții.

“Căci nu este bine să înveți pe alții vreun meșteșug înainte de a-l fi învățat tu însuți printr-o deprindere atentă și îndelungată”. Un deosebit accent pune Sf.Grigorie cel Mare pe felul cum trebuie să învețe preotul. “Trebuie reținut că nu pentru toți credincioșii se potrivește aceeași îndrumare, fiindcă nu există o metodă pastorală care să poată fi adoptată și aplicată la toți. O singur metodă pentru toți este exclusă și pentru faptul că nu toți pot avea aceeași educație. De multe ori ceea ce unuia îi este de folos, altuia îi este spre pagubă”. Preotul trebuie să știe cum să vorbească unor oameni mai puțin învățați, cum trebuie să vorbească unor tineri, cum să povățuiască pe cei suferinzi și pe cei mai păcătoși etc. Deci preotul trebuie să fie un bun psiholog.

Smerenia îi dă preotului echilibru și putere sufletească, îl ajută să progreseze el însuși pe calea binelui și a desăvârșirii sale. Lipsa omeniei, dimpotrivă, îl poate duce la mândrie deșartă. Preotul trebuie să-și ducă la bun sfârșit misiunea nu pentru a căpăta diferite merite, ci pentru a învăța tainele și valorile creștinătății. Este aproape inutil să mai vorbim de importanța legăturilor dintre preot și credincioși în pastorație și în viața Bisericii. Biserică sau parohie înseamnă de fapt o comunitate de credincioși strâns uniți în jurul păstorului lor sufletesc. Cu cât această legătură dintre păstori și turmă este mai vie, mai reală și mai puternică, cu atât ecourile ei în viața religioasă și socială a credincioșilor vor fi mai puternice și cu urmări mai fericite. “Legătura credinciosului cu preotul este de fapt expresia și semnul legăturii lui cu Biserica, al apartenenței lui la o parohie”. Preotul trebuie să se străduiască, pe de o parte – a-și crea, meține și întări cât mai mult legăturile sale sufletești cu credincioșii, pentru a-i ține strâns uniți în jurul său, iar pe de alta să se ferească de tot ceea ce ar putea contribui la slăbirea, întreruperea și compromiterea acestor legături, care reprezintă fundamentul și condiția de căpetenie a succesului activității pastorale. Aceasta presupune însă din partea preotului un atașament sincer și profund pentru parohia sa, iar din partea credincioșilor încredere desăvârșită în preot. Fără îndoială, situațiile sunt astăzi mult deosebite față de cele din trecut, fără să justifice însă întru totul transferarea neîncetată a preoților, dintr-o parohie într-alta, căci instabilitateapăstorului în parohie este spre paguba Bisericii. Legătura strânsă a preotului cu păstoriții și prezența sa neîncetată a lui în parohie reprezintă un mijloc pentru apărarea unității de credință, o stavilă împotriva propagandei sectare și o măsură practică pentru preîntâmpinarea ruperii enoriașilor de preot și de parohie. Înțelepciunea și simțul realității ne ajută să prevedem în programul de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea scopurilor indicate de misiunea preoțească, ne indică măsurile, mijloacele și metodele cele mai potrivite pentru îndeplinirea datoriilor sacerdotale și ajută totodată să ne alegem momentul cel mai nimerit pentru a acționa. Tactul și prudența ne învață că în lupta cu realitățile, trebuie să ne mulțumim uneori cu mai puțin dar sigur, cu biruințe, succese mai mici, dar din a căror sumă se fac lucruri mari. Înțelepciunea, tactul și prudența îi sunt necesare preotului în relațiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de oameni, temperamente, firi și caractere din cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie deci un bun psiholog, un cunoscător de suflete. El este dator să cunoască pe oameni în toate manifestările și cutele lor sufletești, să prevată, să evite și să îndrepte înclinările rele ale credincioșilor săi sau atitudinile lor determinate de neștiință, de pasiuni sau de interese meschine.

Preotul înzestrat cu tact, înțelepciune și simț psihologic nu tratează pe toți credincioșii la fel, ci procedează ca grădinarul care știe că unei plante îi trebuie mai mult soare, alta are nevoie de umbră, alta se dezvoltă la umiditate, sau alteia îi priește un teren uscat.

PREOTUL ÎN ȘCOALĂ

Școala este după familie cel mai important factor social, educativ, moral. Ea are o mare influență asupra omenirii, iar acest adevăr ese recunoscut de toată lumea și de aceea se depun eforturi uriașe de către toți pe toate căile pentru perfecționarea ei. “Patrimoniul spiritual al dreptei credințe își descoperă comorile, idealurile și minunatele-i frumuseți, numai în măsura în care preotul “iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1) le scoate la lumină, le afirmă cu cuvântul, cu fapta și cu adevărul și le pune în valoare”. Aici observăm cât de important este rolul preotului în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.

“Toate rezultatele științei sunt puse în slujba creșterii copiilor, spre a face ca omul viitorului să fie cât mai bine înarmat pentru lupta vieții”. Această ofensivă a dat rezultate bune în ceea ce privește știința, dar nu a prosperat în ceea ce privește credința, morala, nici chiar acum la început de mileniu trei. Programele oficiale de învățământ în unele state au exclus cu totul religia, iar în altele au redus la minimum importanța ei, scoțând-o dintre obiectele de studiu și înlocuind-o cu altele. Mai bine de jumătate de secol și la noi în țară, religia a fost interzisă în școală. Așa se explică “lipsa aproape totală a culturii religioase”, unii tineri alunecând spre imoralitate. Niciodată știința, oricât de profundă ar fi, nu va putea înlocui morala și credința. Dacă paralel cu cultivarea rațiunii nu se face și cultivarea sufletului omului, a caracterului, a inimii, omul nu numai că nu se îndreaptă dar devine chiar mai rău, mai stricat și mai periculos. Educația este singurul mijloc de regenerare, ea nu poate exista fără morală, nu există morală fără religie.

Așadar predarea învățământului religios în școlile de toate gradele este de cea mai mare importanță pentru moralizarea omenirii. Obligația aceasta revine mai ales preoților. “Influența religiei asupra sufletului copilului este profundă. Acesta este un adevăr așa de elementar, că nu nimeni nu ar trebui să cugete altfel”.

Preotul este chemat de către Stat și Biserică să predea în școli învățământul religios și moral iar preotul cu adevărat vrednic va putea influența tineretul să îmbrățișeze calea virtuților. Spre a ajunge însă la acest rezultat este necesar ca preotul să posede pe lângă cultură teologică, pedagogică, și suflet, “suflet curat și blând ca roua câmpului”, care să îl transpună oarecum cu totul în ființa copiilor spre a o înțelege și a o pătrunde. În școala românească s-a făcut în ultimul deceniu instrucție religioasă, dar nu s-a făcut educație religioasă. Metoda modernă de învățământ nu poate admite ca învățământul religios să se predea prin: învățarea pe de rost a rugăciunilor, neînțelese; prin recitarea unor lungi lecții de catehism al căror sens nu a fost adaptat la mintea copilului; prin neglijarea formării unei adevărate simțiri religioase. Această simțire religioasă se realizează numai prin relația afectivă, pe de o parte prin dragostea și blândețea preotului față de copii iar pe de altă parte prin trezirea sentimentelor nobile omenești.

Învățământul trebuie să fie, mai ales cel primar, intuitiv, inductiv, afectiv. Toată greutatea se va pune de către preot pe educația morală a elevilor și în al doilea rând pe instrucție. Menirea școlii primare și a celei secundare nu este de a crea teologi ci creștini evlavioși care să cunoască principiile fundamentale ale moralei și religiei creștine. “Scopul catehezei este să-l facă pe creștin un laic religios, un om moral, care are pe Dumnezeu de tată și Biserica de mamă, de prietenă și mângâietoare, care-l învață să fie un om cult dar fără îndoieli și aroganță, care-l învață să se roage fără să fie constrâns, să trăiască fără descurajări și să moară fără să fie disperat și nepregătit”. Preotul trebuie să fie blând cucernic, să iubească elevii și să le dea pildă de urmat însăși viața lui. Toată știința să și-o pună pentru a întări și spori credința în sufletele elevilor, altfel educația religioasă nu-și atinge scopul. Preotul trebuie să iubească elevii, pentru că temeiul iubirii se sprijină tot pe Sfânta Scriptură. Când elevii sunt instruiți și educați cu dragoste și căldură, în așa fel încât ei să simtă cea mai mare plăcere pentru ora de religie, atunci elevii asimilează tot ceea ce este bun și “religia rămâne să-i călăuzească în chip fericit toată viața”. De aceea catedra trebuie să fie atât pentru profesor cât și pentru elev, ora în care se săvârșește cea mai înaltă slujbă pentru înălțarea sufletelor. În vechime nu erau școli publice și speciale ca astăzi, dar era școala primitivă din pridvorul casei parohiale, școala duhului național și religios în fața căruia ne aplecăm capetele cu smerenie. Astăzi lipsește forța credinței și de aceea lumea este dezorientată. Preotul trebuie să-și dea toată silința pentru a crește generații credincioase și morale. Este necesar să colaboreze cât mai strâns cu autoritățile școlare, căci numai așa se va putea ajunge la rezultate mulțumitoare. Nu ar trebui niciodată ca din cauza unor neînțelegeri să se tulbure colaborarea frățească dintre preot și învățător care au o mare misiune de a conlucra în “cea mai perfectă armonie și cel mai ideal raport de prietenie și de bunăvoință”. Felul cum se predau științele naturale, care adoptă teoria evoluționistă și explică toate fenomenele pe cale naturală negând orice putere supranaturală sau revelație este o mare problemă cu care se confruntă preotul.

Lecțiile trebuie să fie scurte, atrăgătoare și bine pregătite. Este necesar să se pună un deosebit accent pe partea morală ce rezultă din diferite pilde și istorioare biblice, precum și aplicarea lor în viața practică.

Dintre lecțiile de cateheză, atenție deosebită trebuie să se dea acelora prin care se arată datoriile copiilor față de părinții lor. Păstorul sufletesc trebuie să arate importanța respectării poruncilor din Decalog. Să le recomande și să le pună la dispoziție cărți religioase în care vor găsi învățături morale și practice. Pe de altă parte preotul trebuie să combată cu toată vehemența dar cu înțelepciune copiii care necinstesc, disprețuiesc, înjură sau sunt nemulțumiți.

Pentru toate acestea preotul trebuie să dea dovadă de răbdare, înțelepciune și dragoste părintească.

PREOTUL ÎN PENITENCIAR

Închisoarea a fost cunoscută omului din cele mai vechi timpuri. Chinezii au cunoscut-o cu două mii de ani înainte de Hristos ca și babilonienii, evreii, egiptenii, grecii, romanii. Închisoarea a fost până în timpurile moderne mijloc de pedeapsă pentru o crimă și pentru acest motiv se căuta ca să se înrăutățească tot mai mult condițiile de viață de acolo.

În majoritatea cazurilor, închisorile erau în subteranele primăriilor, castelelor etc. În ele mujloacele sanitare erau dintre cele mai rele: camere umede, întunecoase, joase încât deținutul abia se putea mișca. Deținuții dormeau pe paie, fără să fie scoși la aer curat săptămâni întregi. Hrana nu era de ajuns iar ca pedeapsa să fie și mai mare, condamnații erau legați cu lanțuri prinse în pereți sau în podele. Datorită acestor condiții atât de grele închisorile erau locuri de boli trupești și mintale iar statul nu se interesa de închisori, pentru a căror întreținere nu prevedea nici o sumă din buget. În această situație nu se putea vorbi de o renaștere și de o educație morală a deținuților, și nimeni nu se gândea la rolul religiei și al mijloacelor moralo-educative în această vale a suspinelor. Pe lângă toate acestea închisorile erau lipsite de orice sprijin moral, deținuții mureau în majoritatea cazurilor nespovediți și neîmpărtășiți. Ideea educației deținuților pe cale religioasă s-a realizat pentru prima dată în secolul al XVI-lea, în Olanda, la Amsterdam. Închisoarea locală avea un pastor și un profesor însărcinați cu educația deținuților, prin slujbe, conferințe, scris, citit. Grija era atât de mare încât a fost tipărită o carte specială cu titlul: “Pildele lui Solomon și al păști de V.T. și N.T., tipărite pentru uzul închisorii din Amsterdam”. În Franța preotul Mabillon din ordinul Benedictinilor (sec.XVII) a făcut primele începuturi de educație a deținuților scriind o lucrare: “Reflexions sur les prisons des ordres religieux” editată la 1724, după moartea lui. Mijloacele preconizate de Mabillon pentru educarea deținuților, el se referea mai mult la clerici, erau: munca, tăcerea, rugăciunea și meditația. Ideea de educație a deținuților în America s-a realizat în 1776 când în orașul Philadelphia a apărut o asociație pentru educarea deținuților. Această asociație a întocmit un sistem de educație morală, rămas cunoscut sub numele de “filadelfic” care a avut un mare succes în întreaga Americă.

La sfârșitul secolului XVIII sub influența umanismului s-a îmbunătățit simțitor soarta deținuților. Montesquieu cu “Esprit des lois”, Beccaria cu “Dei delittie delle pene” au avut rolul lor în educația deținuților. Dar în rezolvarea problemei care ne preocupă a jucat un rol de frunte John Howard prin lucrarea sa “State of prisons in England and Walles”, apărută în 1777.

J.Howard a descris cel mai bine situația din închisorile vremii, ceea ce a influențat foarte puternic asupra contemporanilor lui, care au luat măsurile necesare pentru îmbunătățirea soartei deținuților. Howard este considerat ca un mare reformator – in acest sens – al timpurilor. El a fost primul care a atras atenția lumii asupra rolului religiei în educația deținuților și a operei lor de moralizare. De aceea preconiza o reeducare a deținutului și o adaptare a lui la o nouă viață prin religie. Pentru acest scop era necesar ca pe lângă fiecare închisoare să existe o biserică deservită de preoți necesari educației religioase și morale a deținuților. Howard a influențat o serie întreagă de învățați care au scris lucrări în sensul ideii preconizate de el. Ideea lui cuprinde întreaga Europă pentru ca în anul 1846 să se țină primul congres internațional pentru educația deținuților, la Frankfurt. Alte congrese s-au ținut în acest scop la Bruxelles (1847), Frankfurt (1857), Londra (1872), Stockholm (1878), Roma (1885), Petrograd (1890), Paris (1895), Bruxelles (1900), Budapesta (1905), Washington (1910), Londra (1925), Praga (1930), Berlin (1935) etc. Din cele expuse se vede rolul religiei și al preotului în opera de educație morală și religioasă a deținuților. Alinarea suferințelor celor închiși, întărirea lor spirituală pentru a fi iarăși folositori societății și salvarea lor, o poate face numai Biserica, prin slujitorii ei, în numele lui Iisus Hristos. Pocăința de păcatele săvârșite a multora dintre ei dovedește cu prisosință acest lucru. Credința noastră ortodoxă ne apropie profund nu numai de divinitate ci și de toți semenii noștri, de întreaga umanitate. După evenimentele din 1989 Biserica Ortodoxă a fost repusă în drepturile sale firești, în cadrul segmentului din societatea românească – așezămintele private de libertate, unde își aduce o contribuție de deamă în acțiunea de redresare morală a persoanelor aflate în executarea pedepselor cu închisoarea, fiind stabilite măsuri concrete pentru asigurarea asistenței religioase a deținuților și minorilor infractori. Astfel, statul român s-a înscris în reglementările internaționale în domeniu, s-au realizat pași importanți pentru reînnodarea tradiției lor existente în sistemul penitenciar înainte de 1945. Pentru a da mai mare consistență și un caracter organizat programului de asistență religioasă în penitenciare și în centrele de reeducare s-au înființat posturi de preoți, încadrate pe baza recomandărilor făcute de eparhiile locale și s-a început acțiunea de construire sau amenajare a lăcașurilor de cult în interiorul locurilor de deținere. Revenirea după 45 de ani de interdicție la sistemul de acordare a asistenței religioase în locurile de deținere nu a fost ușor de realizat, dar s-a bazat și pe faptul că în sistemul penitenciar tradițional românesc acesta a reprezentat o latură esențială a activității de reabilitare morală a condamnaților și în același timp un sprijin spiritual în depășirea perioadei de executare a pedepsei. “Regulamentul general al penitenciarelor centrale din anul 1874 conținea un capitol destinat privind activitatea religioasă care prevede că: …pentru îndrumarea morală a condamnaților și internaților, se fac lecturi cu subiect exclusiv moral și religios, având drept scop sădirea de fapte bune sau deșteptarea asupra religiei creștine…”. În toate regulamentele de funcționare a închisorilor (din anii 1864, 1876, 1929, 1938) era prevăzută exercitarea serviciilor religioase. Serviciul religios în penitenciar era asigurat de preot. Funcțiile acestuia erau cu totul spirituale el ocupându-se exclusiv de partea religioasă, dispunând de cel mai puternic mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute în întunericul neștiinței și al răului. De asemenea preotul se străduia să afle caracterul individului, să însenineze pe cei mai îndărătnici precum și să-i cunoască pe cei cu vicii deosebite. Prezența preotului în penitenciar a încetat o dată cu instalarea regimului totalitar comunist în România. Tot ceea ce se construise cu migală și cu rbdare a fost distrus. Începând cu 1990, colaborarea B.O.R. cu Direcția Generală a Penitenciarelor s-a reânnodat și astfel s-a ajuns la semnarea unui protocol în anul 1993 care prevede ca deținuții să beneficieze de asistență religioasă.

Cunoașterea stării psihologice a deținutului constituie prima grijă a păstorului față de cel întemnițat. Este imposibil pentru acela care nu are experiența personală a închisorii să simtă ceea ce simte deținutul cu interdicții și marginalizat de societate în celula sa. Privarea de libertate aduce după sine lipsa de bunuri pe care omul liber le posedă. În afară de aceast deținutul trăiește realitatea îngrozitoare că este individul care nu se bucură de încrederea semenilor săi. Măsurile de securitate ale închisorii (chei, garduri înalte, geamuri asigurate cu fier, paznici înarmați) îi amintesc mereu realitatea. Sentimentul că semenii săi îl consideră o fiară sălbatică îl conduce la prăbușirea spirituală.

Scrisorile și darurile trimise către deținuți constituie mulțumiri care întrerup monotonia închisorii, îi asigură că sunt iubiți și nu au fost uitați, ajutându-i să păstreze o legătură socială. Comuniunea este o necesitate a sufletului omenesc. Din cauza acestei nevoi întemnițatul respins de societate își formează în închisoare o comunitate proprie, care este un înlocuitor al societății libere. Păstorul celor întemnițați tămăduiește rănile sufletești ale deținutului, iar când încrederea devine reciprocă, preotul devine “părinte”. Pentru aducerea deținuților la mărturisire, păstorul celor întemnițați este obligat să țină seama pe lângă de starea sa psihologică și de pedeapsa lor, de sentimentul lor religios, de starea lor de spirit, de mentalitatea li de voința lor. Lucrarea de pregătire spre îndreptare și sfințire ține seama de mai multe aspecte sau stări sufletești ale celui condamnat: simțirea stării de păcat, teama de pedeapsa dreptății divine, aversiunea față de păcat, dorința de cunoaștere a adevărului deplin și mai ales dorința de a se împărtăși de mila lui Dumnezeu. Biserica sprijină și ajută pe creștini în drumul spre mântuire cu Sfintele Taine, Sfânta Liturghie și ierurgii. O slujbă pătrunzătoare, o predică rostită cu duh apostolic, o căutare clară și frumoasă însoțită de evlavie, smerenie colectivă pot aduce deținuților un folos duhovnicesc real și deplin.

“Morala creștin-ortodoxă constituie un îndreptar moral ce indică cordonatele esențiale ale unei personalități corect structurate”. Cele 10 porunci Dumnezeiești pe lângă valoarea lor morală în sine constituie în același timp și obiective extrem de pertinente pentru programele educaționale desfășurate cu oersoanele private de libertate. Astfel, programele ce vizează educația bunului cetățean, educația pentru timpul liber, educația pentru autocunoaștere în vederea dezvoltării pozitive a personalității pornesc de la aceste porunci biblice. Evidențierea păcatelor strigătoare la cer (uciderea de prunci, păcate asemănătoare cu cele făcute de cei din Sodoma și Gomora, asuprirea văduvelor și a orfanilor, asuprirea femeilor, batjocorirea părinților) precum și cele de căpetenie (mândria, desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia, lenea), explicarea lor și oferirea de sfaturi pentru lupta împotriva acestora pot contribui la educarea deținuților.

Preotul poate antrena în opera sa de educare a deținuților și pe angajații penitenciarelor. Aceștia pot contribui în limita posibilităților, cu haine, hrană, sfaturi, asistență medicală etc. În acest fel deținuții vor înțelege că sunt acolo (în penitenciar) din cauza lor și că de fapt cei care îi supraveghează vor să-i ajute și nu să-i marginalizeze. Metodele cele mai bune pentru înlăturarea păcatului (a viciului) sunt credința și faptele bune. Atât în societate cât și în penitenciar, un vicios are nevoie în primul rând de o lepădare a păcatelor, a obiceiului păcătos. Astfel, mijloacele cele mai potrivite pe care le are deținutul la îndemână pentru schimbarea firii vicioase sunt:

Rugăciunea: “Rugați-vă neîncetat, ca să nu intrați în ispită” (Lc.22,46)

Lupta cu curaj: “Stați împotriva diavolului și va fugi de voi” (Iacov 4,7)

Privegherea: – împotriva ispitelor: “Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8).

Spovedania este un mijloc foarte important și foarte intim in care preotul poate face pastorație și poate da sfaturi deținuților. Preotul trebuie să pună accentul pe consecințele păcatului și anume că dezbină oamenii între ei, că este împotriva firii, că îndepărtează pe om de virtute și de Dumnezeu. Faptele bune se pot manifesta între deținuți prin milostenie, împărțirea bunurilor (puține) cu ceilalți. Preotul trebuie să arate și rolul postului în viața creștinului făcând o înfrânare de bunăvoie de la plăcerile vieții pentru curățirea sufletească și trupească, jertfă adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El. Preotul de asemeni este obligat să explice Sfintele Taine și rolul lor, Sfânta Liturghie precum să și explice rolul Bisericii în viața oamenilor.

Toate acestea preotul trebuie să le facă cu multă grijă, pentru că sufletul deținutului este răvășit și dezorientat. Pentru preot deținutul este ca un copil care trebuie educat și integrat în societate. O conlucrare dintre preot și celelalte instituții care vizează educarea deținuților va duce la îndeplinirea cu succes a celor 4 obiective care interesează pe toți:

Reinserția familială

Reinserția profesională

Reinserția comportamentală

Reinserția socială.

PREOTUL ÎN BISERICĂ

Păstorirea “turmei lui Dumnezeu” dată în paza noastră – după cuvântul Sf.Ap.Petru – presupune desigur, și nu în al doilea rând săvârșirea celor sfinte, a Sfintei Liturghii, a Sfintei Taine și a Sfintei ierurgii prin care slujitorii bisericești se fac mijlocitori ai credincioșilor către Părintele luminilor pentru a-i ajuta în urcușul lor duhovnicesc pentru a le sfinți viața, munca, strădaniile lor bune. O rugăciune cuprinsă în Liturghier care se rostește înainte de Heruvie, exprimă negreșit de bine această înaltă și importantă latură a lucrării preoțești: “Primește, Dumnezeule, rugăciunea noastră, fă-ne să fim vrednici a-ți aduce rugăciuni cereri și jertfe fără sânge pentru poporul Tău și ne învrednicește pe noi, pe care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă și fără sminteală întru mărturia curată a cugetului nostru, să te chemăm pe Tine în toată vremea și în tot locul”. Această latură de liturghisitori se cere din partea păstorilor, conștiință vie, mereu trează, aptitudini, însușiri și calități deosebite. Acest lucru se arată și la începutul rugăciunii care se rostește în timpul căutării Heruvimului: “Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al măririi căci a sluji Ție este lucru mare și înfricoșător chiar pentru Puterile cerești”. Este firesc să fie așa, din moment ce electricitatea nu se propagă prin orice corp, din moment ce în probleme chiar și mai mărunte, nu trimitem pe oricine să ne reprezinte ci trimitem oameni cu însușiri cât mai alese, așa și preoții trebuie să fie capabili și pregătiți să slujească în fața altarului. Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Ca și cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, așa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările și cerând, atât în rugăciunile de acasă cât și în rugăciunile de la biserică, pace, an îmbelșugat, izbăvire grabnică din toate necazurile care supără pe fiecare”. Așadar, calitatea de liturghisitor așează pe preoți într-o ipostază pe care Sfinții Părinți o consideră mai înaltă decât a îngerilor.

Prin această latură a slujirii, preoții vin în legătură directă și concretă, vin în contact nemijlocit cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Încă din Vechiul Testament, se arată că “blestemat este tot cel care săvârșește lucrul Domnului cu nepăsare” (Ier 48,10), cei doi fii ai lui Aaron, Nadab și Abind, fiind arși de vii pentru că au adus jertfă nevrednici fiind, întâmplare pe care Moise o tălmăcește prin cuvintele: “Iată ce a voit să spună Domnul când a zis: Vreau să fiu sfinit prin cei ce se vor apropia de mine și înaintea adunării a tot poporul preamărit” (Levitic, 10,1-3). Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Socotești oare că mai ești printre oameni și mai stai pe pământ când vezi că Domnul stă jertfit pe Sfânta Masă”, astfel așează Sf.Ioan Gură de Aur pe preot în calitatea sa de liturghisitor la altar, mai presus de oricine și orice pe pământ. Tot Sf.Ioan Gură de Aur se întreabă : “Ce fel de om trebuie să fie cel care se roagă pentru toată cetatea, dar pentru ce spun pentru toată cetatea? Pentru toată lumea, care să se roagă să facă pe Dumnezeu îndrumător față de păcatele tuturor, nu numai ale celor vii ci și ale celor morți?” Cuvinte ca cele ale Sfântului Simion arhiepiscopul Tesalonicului, se cuvine deci să le avem mereu în fața ochilor noștri sufletești și să ni le spunem cât mai des cu putință și anume:

“Prin taina preoției am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu și organe prin care alții sunt în legătură cu Creatorul, am devenit calea și povățuitorii altora. Prin taina preoției noi suntem deținători și ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Prin taina preoției noi suntem îngerii care liturghisesc pe pământ Liturghia pe care îngerii o slujesc în ceruri. Căci prin noi care suntem din firea cea căzută ia loc în lume cel ce toate le cuprinde și El însuși este necuprins. Prin noi se vede și se pipăie cel nevăzut, se pricepe cel neajuns de minte. Deci noi preoții suntem mântuitori și ziditori de suflete și povățuitori către cer și lumină și viață și părinți și păstori și păzitori, cărora ne-a dat să avem pe pământ puterea Lui cea cerească”.

Conștiința trează trebuie să se dovedească și în această latură a activității pastorale, străduindu-ne să pătrundem și să trăim înțelesul slujbei ce se săvârșește, căci numai înțelegând-o putem s-o săvârșim cu tot cutremurul nostru sufletesc, cu toată convingerea și toată căldura inimii noastre. Se spune despre I.S.Bach că atunci când compunea lucrările sale despre viața Mântuitorului Hristos, încât cei ce trăiau în preajmă îl vedeau transpus, transfigurat în totul, rupt parcă de contextul fizic în care trăia. “Avea în priviri o expresie care mă umplea de fiorii admirației…în clipele acelea el nu dorea să se destăinuiască decât Creatorului său”.

Spre o asemenea tensiune sau trăire sufletească sinceră și curată trebuie să tindem și noi când ne aflăm la Sfântul Altar sau la orice slujbă pe care o vom oficia. Numai în felul acesta slujbele noastre își vor atinge țelurile lor de ușurare sufletească pe care trebuie s-o simtă credincioșii noștri, de apropiere și înfrățire a lor, de îmboldire la rugăciune, la muncă, la cinste, la tot ce este bun, frumos și înălțător. Este verificat – credincioșii mărturisesc adesea acest lucru că după o slujbă frumoasă, caldă, săvârșită după toată buna rânduială, după o predică luminată, credincioșii ies din biserică odihniți sau mai așezați sufletește, mai buni, mai calzi, mai încrezători în viață, mai gata să ierte unii altora, să se deschidă sufletește unii altora, pregătiți să pornească din nou la treburile și grijile zilnice. “Ba, mai mult după Sfânta Liturghie, săvârșită cu toată participarea noastră și noi slujitorii ne simțim mai așezați lăuntric, ne simțim mereu proaspeți, mereu cu fiorul sfânt pe care l-am avut în clipele hirotonirii”.

“Îndeplinirea mecanică, formală a slujirii, săvârșirea cultului fără participarea sufletească, fără căldură, fără adeziune interioară, fără fior sfânt, fără sentimente de evlavie și emoție, de înălțare care fac din cult o rugăciune, adică gând și simțire îndreptate spre Dumnezeu” reprezintă o profanare, o ofensă adusă lui Dumnezeu și credincioșilor pentru care și în numele cărora vom sluji, elemente care trebuie să fie total străine slujitorului Bisericii noastre. Ce trebuie să facem deci pentru ca acest neprețuit tezaur care este cultul ortodox să fie cu adevărat un mijloc eficace de pastorație colectivă, pentru ca el să exercite asupra sufletelor credincioșilor toată înrâurirea sa educativă, de care e capabil?

Mai întâi trebuie să îl cunoaștem bine, să-l iubim noi înșine, fiind conștienți de marea sa valoare. Preoții sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumusețea și superioritatea cultului nostru, să-l înțeleagă, să-l pătrundă, să-l trăiască ei înșiși când îl oficiază pentru ca la rândul lor să-l poată explica credincioșilor și să le transmită și lor atașamentul pentru el. Preotul trebuie să fie convins înainte de toate că principala lui chemare în cadrul misiunii preoțești e aceea care-l leagă de altar – datoria de liturghisitor – de săvârșitor al cultului, de mijlocitor al Harului și sfințitor al lumii. “Trebuie redată sfintelor altare și locașurilor de rugăciune dreptul și onaorea e centru și pivot al activității noastre preoțești, încredințați fiind că n-avem la îndemână un alt mijloc de lucru mai eficace și mai sublim pentru reîncreștinarea lumii decât cultul divin”. Să nu socotim oficierea slujbelor drept o simplă obligație profesională, pe care o îndeplinim cu sila, de meserie sau din rutină, ci să o socotim cea mai înaltă cinste cu care a învrednicit Dumnezeu pe om. Trebuie deci să o îndeplinim cu toată osârdia, cumințenia și dragostea, dar numai cunoscând bine structura, esența, scopul, formele cultului îl vom înțelege mai bine. Cu cât îl vom cunoaște mai bine, cu atât vom ști să-l prețuim mai mult, cu atât îl vom iubi și îl vom săvârși mai cu drag. Instrucția teoretică și pregătirea practică în domeniul liturgic trebuie deci continuată și adâncită mereu după terminarea studiilor prin lectura atentă și asiduă a articolelor, studiilor și îndrumărilor cu caracter liturgic din reviste și publicații de specialitate.

În al doilea rând trebuie să ne îngrijim din ce în ce mai mult de felul cum slujim. “Sublim în sine însuși, această superbă creație a pietății și a geniului liturgic bizantin depinde în practică de felul cum o interpretăm noi preoții, cum o prezentăm prin felul nostru de slujire”. Preotul nu este numai săvârșitor al cultului ci și interpretul lui. Pentru ca să fie pusă în adevărata lor lumină valorile cultului, trebuie ca preotul să fie un bun interpret, altfel cultul nostru rămâne un simplu tezaur mort și îngropat după cum și o piesă genială de teatru, pare o parodie sau o caricatură când e interpretat de artiști slabi sau mediocri. Putem pune în evidență bogăția, splendoarea formelor noastre de cult printr-o slujire demnă, prin săvârșirea lor corectă. Pentru aceasta ar fi de dorit ca toți sfinții slujitori să fie buni, bisericoși, să aibă vocație și dragoste pentru liturghie. Calitățile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a laturii liturgice, adică: voce plăcută și caldă, ureche și cultură muzicală, prestanță fizică, eleganță în gesturi și mișcări, etc. formează un întreg. Dacă toate acestea lipsesc, pot fi compensate măcar prin pietate sau evlavie care nu trebuie să lipsească nici unui cleric. Alte calități care se pot câștiga prin effort și educație, ca de exemplu: slujirea corectă și conștiincioasă, fără grabă, interpretare (citire și rostire) corectă a rugăciunilor și cântărilor, dicție, convingere și pătrundere, credință și evlavie, demnitate și prestanță desăvârșesc lucrarea liturgică a preotului. Trebuie să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism și automatism în săvârșirea celor sfinte. Pătrunși de sfințenia și sublimitatea celor ce săvârșim să punem suflet și căldură în cele ce rostim și cântăm la sfintele slujbe, să le simțim, să le trăim participând la ele cu intensitate și dându-le viață din viața noastră, care se va comunica astfle și credincioșilor.

În al treilea rând trebuie “să ne silim a păstra neatinsă integritatea și caracterul adevărat, unitatea și uniformitatea cultului nostru impunându-ne o severă disciplină în exercițiul funcțiunii de liturghisitori, să respectăm adică, cu strictețe rânduiala exactă și corectă a slujbelor, ferindu-ne de orice abatere de la regulile tipicului, de adaose sau omisiuni, de inovații personale în textul și ritualul liturgic”. Să apărăm cultul autentic împotriva acelor practici și rituri superstițioase și păgânești care desfigurează peitatea populară și care compromit cultul mai ales în fața credincioșilor conștienți și iluminați, sp înțelegem Sfânta Liturghie în adevăratul ei sens. Trebuie să-i acordăm Sfintei Liturghii locul central și fundamental în viața noastră religioasă și spirituală socotind-o temelie și centru al cultului divin public, adevărat izvor al spiritualității sau evlavie creștine. Să-i dăm sensul ei eclesiologic și comunitar, practicând-o ca pe rugăciunea colectivă a Bisercii; să reactualizăm sensul și caracterul ei primordial de jertfă, la a cărui aducere să contribuie nu numai preoții ci și credincioșii.

În al patrulea rând, trebuie urmărită sporirea frecvenței la biserică, să ne străduim a atrage pe credincioși la biserică, să o cerceteze cât mai mulți și cât mai des participând la sfintele slujbe. “Măsura și felul în care credincioșii cercetează biserica, participă la sfânta slujbă și la viața harică a sfintelor taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se recunoaște o parohie vie”. Acesta este și criteriul cel mai sigur după care putem măsura și vrednicia preotului și nivelul vieții religioase din parohie. Credincioșii care simt nevoia să cerceteze sfânta biserică sunt pe cale să devină mădularele uscate ale trupului Bisericii, iar preotul care se mulțumește și se complace cu biserica goală de credincioși este păstorul amenințat să rămână fără turmă. Mai ales spre aceste oi rătăcite să se îndrepte atenția preotului și să le facă cunoscute foloasele participării lor la manifestările cultice. Odată rezolvată problema frecvenței la biserică ceea ce trebuie să urmărim în continuare în activitatea noastră sacramentală este “să realizăm o participare reală, efectivă și activă a credincioșilor noștri la slujbele divine”. Ce alte cuvinte trebuie să ne străduim nu numai să atragem lumea la biserică și să avem biserica plină în zilele de sărbătoare ci să-i facem pe credincioși să vină de drag la biserică și să le susținem atenția și interesul în timpul serviciului divin. De asemeni să educăm și să disciplinăm poporul în biserică acolo unde e nevoie, făcându-l să păstreze în tot timpul atitudinea de perfectă cuviință și respect, liniștea și ordinea necesară desfășurării sfintelor slujbe.

Trebuie să explicăm în predicile și cuvântările noastre înțelesul și rostul celor ce se săvârșesc la sfintele slujbe. Să intreprindem deci o serioasă operă de catehizare mistagogică a poporului, de inițiere a lui în adâncul atâtor lucruri, pe care el nu le înțelege în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul botezului, al sfântului lăcaș și al obiectelor liturgice etc.) . Pe lângă predicile cu caracter biblic, dogmatic sau moral, trebuie abordate deci din ce în ce mai mult predici și cateheze cu teme liturgice precum să le punem la îndemână cărți și broșuri cu caracter liturgic. Să luptăm împotriva formalismului ritualist și a bigotismului de esență păgână, a falsei pietăți, superstițiilor păgâne și riturile magiei care se mai manifestă pe alocuri.

Să formăm în credincioșii noștri conștiința și ambiția de membrii vii, activi ai Bisericii rugătoare prin participarea efectivă la cântările bisericești (cultivarea cântării în cor în biserică) și la fertfa euharistică (prin aducerea darurilor de pâine și vin necesare Sfintei Jertfe) ca și la roadele acestei jertfe (prin împărtășirea lor cât mai aleasă cu Trup și Sânge).

Să luptăm împotriva pasivității credincioșilor la serviciul divin făcându-i să fie active prin ascultatea cu atenție la cele ce se rostesc și se cântă sau prin participarea la cântarea omofonă alături de cântăreții de la strană precum și prin îndeplinirea unor atribuții ce li se poate da în timpul sfintelor slujbe (utilizarea copiilor la sfântul altar, a bătrânilor pentru supraveghere, a femeilor pentru curățenie, a unora pentru rostirea crezului etc.).

Sporirea frecvenței la biserică și participarea activă a credincioșilor la sfintele slujbe sunt cele două obiective de căpătâi pe care trebuie să le urmărească preoții, în activitatea lor pastoral-liturgică. Trebuie să atragem pe credincioși la biserică, să le susținem interesul și atenția în timpul sfintelor slujbe pentru a face să le înțeleagă, să le trăiască și să le simtă nevoia, frecventându-le în mod regulat cu dragoste și cu folos pentru creșterea și adâncirea vieții lor religios-morale. Acesta este cel mai sigur mijloc de a-i ține pe păstoriții noștri strâns uniți în jurul bisericii și al slujitorilor ei. Să nu uităm că dintre credincioșii noștri cei mai ușor ademeniți de sectari, cei care cad mai ușor ăn mrejele propagandei sectare ale indiferenței religioase și ale necredinței, sunt tocmai cei ce au rupt legătura cu sfântul altar, cei care s-au înstrăinat de biserică. “O datorie elementară de urmat în activitatea noastră liturgică, pentru sporirea puterii de atracție a cultului este grija pentru aparatul extern sau fenomenal al cultului”. Grijă pentru ținuta fizică și vestimentară a preotului slujitor, pentru curățenia și împodobirea sfântului lăcaș, pentru calitatea veșmintelor cu care slujește și a obiectelor sacre, pentru înfrumusețarea cântării bisericești.

Un alt țel de urmărit în activitatea noastră pastoral-liturgică este reînvierea și valorificarea unora din comorile cultului uitate astăzi, cultivarea tuturor tradițiilor și datinilor vechi și bune în legătură cu cultul: participarea la Vecernie, înmulțirea slujbelor de seară, Acatiste, Privegheri, slujbe de binecuvântare a caselor, fântânilor, grădinilor etc.

În sfârșit, grija pentru alegerea și educarea colaboratorilor noștri, cei mai apropiați în latura sacramentală; cântăreți și paracliseri care prin calitățile și prin felul cum își îndeplinesc misiunea, pot să favorizeze activitatea noastră sau să o stânjenească și să o îngreuneze. Prin toate aceste mijloace și prin altele care ne pot sta la îndemână, să țintim a face din cultul ortodox public, mijloc de atracție a credincioșilor noștri în jurul sfântului altar, de ridicare a nivelului vieții lor religios-morale, de sfințire și de mântuire a lor și a noastră. Dacă vom izbuti să facem aceastea, vom putea spune împreună cu Sfântul Pavel că suntem cu adevărat niște buni “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor IV,1).

Sfințenia bisericii se va respecta și prin abținerea de la discuții nepotrivite, de la glume nelalocul lor. Mitropolitul Nicolae Colan a redactat și în această privință altă serie de porunci pe care preotul să le respecte la sfintele slujbe:

Sfânta Masă să fie curată, iar lucrurile de pe ea să fie așezate în bună rânduială.

Să ai (preotule) ținută cuvioasă și veșnic trează.

Nu te răzima cu spatele pe Sfânta Masă.

Fii cu gândul la rugăciune, nu altundeva.

În decursul slujbelor nu te lăsa tulburat de nimeni.

Lasă-ți glasul cu răsunetul ei firesc și nu-l sili și nici nu face cu el cotituri prea îndrăznețe.

Slujba să nu-ți fie nici grăbită nici zăbavnică.

Se impune așadar să avem mereu fiorul sfânt al lucrului pe care îl săvârșim, să fim permanent atenți la ținuta noastră, la gesturile noastre, la privirile noastre, la cuvintele noastre având în vedere și aceea că după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur Biserica “nu este frizerie, nici dugheană cu mirodenii sau vreo altă prăvălie din târg, ci loc al îngerilor, loc al arhanghelilor, palatul lui Dumnezeu, însuși Cerul”. Pentru nimic în lume deci nu vom face din biserică tarabă pentru interese meschine, josnice, materiale, ceea ce a dus pe Însuși Mântuitorul să împletească bici din frânghie, avertizându-ne cu dumnezeiasca poruncă: “Nu faceți casa Tatălui Meu, casă de neguțătorie” (Ioan 2, 17).

PREOTUL CA DUHOVNIC

După cum bine știm nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască și să nu păcătuiască cu voie sau fără voie și din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina Pocăinței sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârșite de oameni după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor și redobândirii sănătății sufletești precum și a reașezării creștinului în starea harică din care căzuse, a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul, Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Mt 18,18). După învierea Sa a fost instituită ca taină, când s-a arătat Apostolilor și a suflat asupra lor zicând: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor; și cărora le veți ține vor fi ținute (Ioan 20, 22-23). Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în același timp și obiectul Dogmaticii precum și al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra spovedaniei din punctul de vedere al activității pastorale a preotului, adică al rolului său de cârmuitor sau de îndrumător al sufletelor. Fără îndoială spovedania este în esența ei și înainte de orice o taină a Bisericii mai exact taina prin care se împărtășește harul iertării și al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creștinului pocăit. Taina mărturisirii spală de toată murdăria sufletului, curăță și îndepărtează toate petele păcatelor, înviorează și înnoiește sufletește pe fiecare credincios. De aceea taina spovedaniei este tot atât de necesară și de indispensabilă vieții noastre spirituale precum este apa, lumina, aerul și căldura pentru viața noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care spală, care curăță, care înviorează întreaga viață naturală” sau viața cea trupească sau viața sub aspect fizic.

Fără mărturisirea păcatelor, fără curățirea sufletului în lava celui de-al doilea botez nu poate să existe o împărtășire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea împărtășire nu există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este mărturisirea”. Deci scopul spovedaniei este unul soteriologic dar și educativ prin sfaturile și canoanele sau epistemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri există o relație de interdependență. În actul mărturisirii sunt prezenți penitentul, preotul duhovnic și Hristos. Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, duhovnicul ca purtător al lor, și martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna duhovnicului. „Pocăința este un proces sufletesc. Ea constă nu numai într-o plângere sau părere de rău pentru păcatul săvârșit (căință) ci și în hotărârea de a nu mai greși (pocăință)”. Căința sau părerea de rău este un sentient de mai lungă sau mai scurtă durata care nu mișcă conștiința decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau exteriorizare decât prin fapte. Pocăința însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte cuvinte prin antrenarea întregii ființe a omului spre o viață nouă, spre viața în Hristos. După cum se vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face su sufletul penitentului. Taina aceasta mare și binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoții duhovnici, care trebuie să fie înzestrați cu însușiri alese și împodobiți cu multe virtuți spre a o îndeplini cu vrednicie. „Slujitorii jețului duhovnicesc al Bisericii și servitorii lespezelor sale vii sunt duhovnicii”. Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele și mai pline de răspundere ale preoției, cere duhovnicului însușiri, calități și aptitudini speciale. Fără asemenea însușiri duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face primenirea și curățenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte.

În ceea ce privește aceste însușiri putem spune că fiecare preot trebuie să se învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete și mai ales ca duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui și conduce spre mântuire pe credincioși.

a) Sfințenia vieții; moralitatea exemplară este cea dintâi condiție a oricărui duhovnic.

Penitentul nu va avea încredere în puterile și posibilitățile de ajutorare ale duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viață că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioșilor. Un om profund credincios, sincer, curat sufletește, curios și cucernic. În fața unui astfel de duhovnic penitentul îngenunchează cu încredere deplină, își deschide toate porțile sufletului, își mărturisește toate păcatele, își descarcă toate poverile și își plânge toate păcatele. Penitentul se va ridica de sub epitrahilul unui astfel de preot și în urma unei astfel de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om care a primit har și putere dumnezeiască precum și iertare deplină mulțumire sufletească necesare pentru fericirea și mântuirea lui. Din această cauză, „duhovnicii cu viață exemplară, duhovnicii împodobiți cu insignele sfințeniei sunt mai căutați decât pietrele scumpe, mai poftiți decât privirea cea caldă, mai doriți decât covoarele de aur, mai prețuiți decât orice tezaur al lumii trecătoare”. De aceea pentru credincioși nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este prea grea, nici o distanță nu este de nestrăbătut și nici o piedică de neînvins când este vorba de a ajunge în fața unui duhovnic, care prin viața lui dovedește sfințenia și desăvârșirea sa morală. Credincioșii caută și aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă limpede și rece, ca spre un râu cu lapte și miere pentru a-și înviora și îndulci viața plină de ispite, păcate și clipe amare prin care încearcă să răzbată.

b) O a doua cerință a duhovnicului este știința, cultura.

În întreaga sa activitate preotul este și trebuie să fie un dascăl și un învățător iscusit dar mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelență un învățător neîntrecut care să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun în față diferitele categorii de credincioși. Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici și obiceiuri care preocupă și stăpânesc viața credincioșilor. Duhovnicul trebuie să susțină, să cultive, să îmbogățească și să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos și folositor credincioșilor săi. „În același timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar harnic și iscusit să plivească, să dezrădăcineze și să stârpească din grădina sufletului tot ceea ce este vătămător dreptei credințe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea sufletească a credincioșilor”. Învățăturile ortodoxe, credințele deșarte, magiile, superstițiile și toate buruienile otrăvitoare din grădina dreptei credințe trebuie combătute, distruse pentru ca în locul lor să crească și să se dezvolte învățătura și credința ortodoxă. Această lucrare grea și complicată nu poate fi îndeplinită în condiții pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul care stăpânește și posedă cunoștințele timpului său și care se cultivă neîntrerupt prin studii și lectură, luminat și împodobit cu cultura și obiceiurile epocii sale în care își desfășoară activitatea pastorală. Din această cauză unui duhovnic bin nu-i este suficientă numai cultura specifică, numai cunoașterea disciplinelor teologice, ci să încerce să fie mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în două cuvinte cultura laică. Numai un duhovnic împodobit cu asemenea cunoștințe va fi în stare să lămurească, să învețe, să povățuiască și să ferească pe credincioșii săi de tot felul de rătăciri. Un duhovnic cult și deplin stăpân pe problemele care frământă viața credincioșilor are posibilitatea să rezolve toate nedumeririle și zbuciumările credincioșilor săi, din scaunul spovedaniei. La aceasta va contribui și cunoștințele dobândite în timpul și din experiența vieții duhovnicului.

Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu orientări largi în toate problemele vieții și cu om cu experiență bogată.

c) Tactul pastoral și prudența necesară duhovnicului

Tactul pastoral este o însușire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui bun duhovnic, în toate lucrările sau activitățile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile și hotărârile sale, ci să cumpănească și să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune și înțelepte sfaturi și îndemnuri. Nici una din lucrările preoției nu cere preotului mai multă liniște, seninătate, dragoste, răbdare și indulgență ca sau decât duhovnicia. „Aici preotul trebuie să fie prin excelență, părinte adevărat, plin de iubire față de fiii săi duhovnicești și interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”. Liniștea sufletească și seninătatea duhovnicului creează o atmosferă de intimitate, apropiere între părinte și fiul duhovnicesc care este indispensabilă unei mărturisiri bune și complete. Această intimitate dă naștere la un contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire și o mărturisire fără rezerve. Răbdarea, bunătatea și indulgența duhovnicului trebuie sp fie fără sau peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feței să nu trădeze neliniștea, supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul trebuie să dea dovadă tot timpul de prudență și precauție pentru ca să nu supere sau să ofenseze sau să jignească pe nimeni. De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine să se mărturisească este de o sensibilitate deosebită și orice intervenție mai dură sau atitudine greșită poate fi interpretată de penitent ca o jignire sau o încercare de a umili persoana sa. Numai un duhovnic care s-a învrednicit cu asemenea virtuți, pe care le-am arătat mai sus poate să facă din scaunul mărturisirii sau al spovedaniei o adevărată baie spirituală din care cei care se mărturisesc ies curățiți, tămăduiți, îndreptați și împăcați cu Hristos, care mai apoi îi inalță sufletește și-i pregătește ca în zilele ce vor urma să fie înțelepți, curați sufletește, fără gânduri rele și oricând gata să lupte cu păcatul și ispitele.

Până aici am încercat să arăt importanța pe care o are în această misiune, însușirile cu care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini cu precizie și cu responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de duhovnic. Un rol foarte important pentru ca spovedania să se îndeplinească în condiții cât mai bune și spre folosul real al tuturor îl are și locul dar și timpul în care aceasta se petrece.

„Condițiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al mărturisirii și să fie propriu a facilita psohologicește întoarcerea penitentului, împăcarea și unirea lui din nou cu Dumnezeu. Aceste condiții privesc îndeosebi locul și timpul mărturisirii”.

Locul cel mai potrivit și mai îndreptățit pentru așezarea scaunului de spovedanie este biserica sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El și să se împărtășească de harurile și datoriile sale. Aici credincioșii îl caută și-l găsesc pe Dumnezeu într-un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte și a-i cere iertare pentru păcate și ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obișnuit mărturisirea păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră anume amenajată”. De asemeni în cazuri excepționale scaunul spovedaniei poate fi așezat și într-o casă cinstită, curată și liniștită sau cancelaria parohială unde să existe și icoana Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veșmintele sau în caz excepțional cel puțin cu epitrofil și felon. Atunci când situația o cere, preotul trebuie să răspundă fără ezitare chemării credincioșilor lor aflați în nevoi ca: bolnave, pe patul de moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce privește timpul spovedaniei se știe că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o pregătire prealabilă. Nu este recomandată situația când penitentul se află sub influența unor factori ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei taine (cazuri în care „penitentul” se află sub influența alcoolului, stupefiante, etc sau când nu este convins de valoarea acestei taine sau nu își dă acceptul deplin). După ce preotul s-a îngrijit ca toate acestea să fie realizate și după ce se face toată rânduiala specifică, urmează spovedania sau mărturisirea efectivă a credinciosului.

Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga, de a pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziției morale, asupra gradului de vinovăție asupra păcatelor săvârșite de penitent”. Fiecare credincios va ști din învățătura, pregătirea și predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări dintr-o curiozitate bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări pentru a cunoaște amănunțit gradul de vinovăție al fiecărui penitent, de îmbolnăvire spirituală când acesta vine să se spovedească. Este lucru știut că numai atunci când duhovnicul cunoaște amănunțit toate abaterile, căderile și patimile care au pus stăpânire pe viața penitentului, este în măsură să judece și să aprecieze ce anume trebuie făcut pentru îndreptarea morală a acestuia. Unii teologi au asemănat această obligație a duhovnicului cu lucrarea medicului care trebuie să se intereseze în amănunt de evoluția bolii pacientului. Astfel duhovnicul nu poate să prescrie rețeta tămăduirilor sufletești decât atunci când a ajuns să cunoască temeinic și sigur boala penitentului. Din această cauză duhovnicul nu trebuie să se mulțumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul adevărat pune întrebări și trece fără grabă la analizarea întregii vieți sufletești a penitentului. În această privință preotul trebuie să țină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă, de sensibilitatea individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual și altfel va interoga pe un țăran,într-un fel pe o femeie căsătorită și în alt fel pe o tânără necăsătorită, și în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l folosește și întrebările pe care le pune trebuie să se potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează această taină nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul fiindcă aceste lucruri denaturează valoarea spovedaniei.

O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul penitentului pentru păcatele săvârșite”.

După ce prin mărturisire, prin întrebări și răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor abaterilor, la cunoașterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravității acestor păcate. Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit maiestatea lui Dumnezeu, măsura în care a greșit față de Biserică, măsura în care a nedreptățit sau pricinuit dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greșit față de sine însuși prin încălcarea poruncilor dumnezeiești sau poruncilor bisericești etc. Toate aceste sublinieri trebuie făcute cu scopul ca penitentul să aibă știință și conștiință clară asupra gravității păcatelor. Din această conștientizare se va naște apoi regretul sincer și profund pentru toate păcatele săvârșite. „Regretul profund, căința amară, părerea de rău sinceră, choar lacrimile de durere pentru păcatele săvârșite alcătuiesc o condiție esențială pentru dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”. Duhovnicul n-are dreptul să acorde dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existența acestui regret sincer și profund în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă nimic atât de greu ca durerea profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o liniște, nici o mulțumire, nici o odihnă până nu dobândește iertarea după care însetează sufletul său.”

O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii și promisiunii de a nu mai săvârși păcatele mărturisite”.

Regretul pentru păcatele săvârșite trebuie să dea naștere totdeauna la hotărârea fermă, dorința curată, voința neclintită de a nu mai repeta greșelile săvârșite. În acest sens penitentul trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate forțele sufletului împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenție, dorință sau hotărâre, eficacitatea mărturisirii se micșorează iar harul lui Dumnezeu nu copleșește întreaga ființă a penitentului.

Următorul pas în desfășurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a epistimiilor. Scopul acestor epistimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispășitor, adică pentru a satisface justiția divină așa cum învață B.R-C. ci este spre îndreptarea penitentului. „În scopul de spovedanie se urmărește ca scop final regenerarea sufletului”. Proporționarea și dozarea canonului trebuie sp țină cont de:

1. Însușirile naturale ale temperamentului și ale stării sufletești a penitentului sau cu alte cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul.

„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeași doctorie sau dietă ci când una când alta, după gradul și natura bolii, tot așa de variate sunt și leacurile și procedeele pentru vindecarea sufletelor”.

Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în funcție penitent.

2. De asemenea trebuie să se țină seama de „nivelul moral” adică de gradul de virtute și de perfecțiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioși sau cucernici de exemplu li se vor recomanda de preferință canoane cu caracter spiritual: meditații religioase, rugăciuni, lecturi pioase, etc”.

3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”. În această situație nu se vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt fel de canon potrivit cu puterea și starea în care se află penitentul.

4. Se va ține cont și de „posibilitățile de viață și relațiile personale ale penitentului”. Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanță cu condițiile de viață. Nu se poate prescrie ca și canon rugăciunea zilnică îndelungată unui penitent care prin ocupația sa nu poate săvârși canonul.

5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului și a timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezeacă ura și sila față de păcat coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului.

6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura și gravitatea păcatului precum și dispoziția de îndreptare a penitentului.

De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe măsură, iar pentru unul ușor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc gravitatea păcatului și se vor avea în vedere în general, poziția socială și familială, vârsta, gradcul de publicitate al păcatului săvârșit, gravitatea și însușirile păcatului, motivul sau intenția, momentul și împrejurările generale ale păcătuirii precum și de momentul și împrejurările generale ale păcătuirii sau condițiile înainte și după păcat.

Sub presiunea greșelilor morale, conștiința creștinului este neliniștită, tulburată. Creștinul își dă seama că s-a abătut din drumul desăvârșirii morale întrucât a nesocotit învățătura Mântuitorului, își dă seama că între el și Hristos s-a interpus păcatul care dezorganizează viața harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorința fierbinte de a se elibera de cătușele morale ale păcatului ,de a-și recâștiga curăția morală și de a se apropia din nou de Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioși să se apropie de Mântuitorul preotul trebuie să fie pregătit și să respecte aceste norme sau sfaturi pe care înaintașii noștri le-au lăsat în urma lor spre folosul și binele nostru.

BIBLIOGRAFIE

Nicolae D.Necula, Parohia, spatiu de activitate patoral-misionara a preotului, în Curs de Teologie Pastorala, Facultatea de Teologie Bucuresti.

Antonie Plamadeala, Preotul în Biserica, în lume, acasa, pag.41

Arhid.Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoteasca în Revista B.O.R. nr.3-4/1981 pg.301

Col.Mircea Surugiu, Mr.George Vasilescu, Dreptul la informare al detinutilor, dreptul la asistenta religiosa si prozelitismul în penitenciare, pg.22

Col.Mircea Surugiu, Preotul de penitenciar, între traditie si actualitate, pg.16

C-tin Asiminei, Religia si sufletul copiilor, pg.21

Despre inovatii în savârsirea serviciilor divine, în S.T. nr.3-4, 1953, pg279-303.

Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în rev.Mitropoliei Olteniei an VIII, 1956, nr.1-3, pg.4

G.G.Antonescu, Pedagogia generala VII, Educatia religioasa, pg.542

General de brigada Ioan Chis, Credinta si reforma, pg.8

Ion Bria, Ecleziologia pastorala, în S.T. XXXI (1979) nr.1-4, pag.316-323

Latotki Gh.Dr. Importanta religiei în opera de educatie morala a detinutilor, în B.O.R. 7-8/1939 pg.459.

Legaturile B.O.R., Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti 1953, pg.15

Lototki, Gh.Dr., Importanta religiei în opera de educatie morala a detinutilor, în B.O.R. nr.7-8 / 1939 pg.458

N.D.Necula, Cunoasterea parohiei – curs de Pastorala.

N.D.Necula, Mijloace pentru cunoasterea parohiei, curs de pastorala

Nicolae D.Necula, Pastoratia colectiva prin cult, curs de Pastorala, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Bucuresti.

Participarea la Liturghie si metode pentru realizarea ei, Bucuresti 1949, pg.23-34 (extras din B.O.R.).

Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualitatii crestine, Bucuresti 1937

Scurta cronica a Anei Magdalena Bach, Bucuresti 1965.

Sf.Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale, partea I, în Mitropolia Ardealului XXII (1977) cap.I pg.113-114

Sf.Grigorie de Noziaus, Apologia, Migne III P.G.tom.35, col.416B; vezi si D Fecioru Sf.Grigorie de Noziaus – Despre preotie în B.O.R. LXXXVI (1968) cap.8, pag.131

Sf.Ioan Gura de Aur, Despre preotie VI, 4 în B.O.R. LXXIV (1957) nr.10, pg.986

Sf.Ioan Gura de Aur, Omilia XXXVI la ep.I catre Corinteni.

Sf.Simeon, arhip.Tesalonicului, Cuvânt despre preotie, la Spiridon Cândea, Chipul preotului dupa Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti în Mitropolia Ardealului, nr.1-3/1961 pg.104-105.

Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre preotie, cartea a sasea cap.IV, traducere deD.Fecioru în B.O.R. nr.10/1957.

Teologie Digmatica “Taina Sfintei Preotii” – Manual pentru uz intern, pag. 278.

Sp.Cândea, Hristos si mântuirea sufleteasca a orasenilor, pg.90

C.Sârbu, Duhovnicul cunoscator de suflete, în rev.Mitropoliei Olteniei, an.IX, nr.3-4, Craiova, 1957, pg.139

D.V.Oniga, Activitatea pastorala a preotului în parohie, pg.30

Em.Vasilescu, Rugaciunea centrul vietii religioase în M.O.8, 1956, nr.1-3, pag.39-47.

Ene Braniste Viata launtrica si trairea religioasa a preotului, în B.O.R. 1981 nr.7-8, pg.755

Ene Braniste, Legaturile preotului cu credinciosii, în B.O.R. nr.3-4 / 1972 pg.352

Ene Braniste, Participarea la Liturghie si metode pentru realizarea ei, în S.T. nr.7-8/1949.

Ene Braniste, Viata interioara si trairea religioasa a preotului, în B.O.R., 1981 nr.7-8, pag.151

Ioan G.Coman, Vocatia si pregatirea pentru preotie în S.T. VI (1954) nr.5+6, pag.239

N.D.Necula, Pastoratia colectiva prin cult, curs de Teologie Pastorala, Facultatea de Teologie Bucuresti.

N.Grossu, Preotul, binevestitor al evangheliei mântuitoare”, în B.O.R. nr.5-6 / 1979, pg.665.

Nicodim Belea, Functionarea soterilogica si educativa a Tainei Spovedaniei, în rev.B.O.R., An C, nr.5-6, 1982 pg.480

Petre Vintilescu, Spovedania si duhovnicia, Alba Iulia 1995, pg.229.

Sp.Cândea, Contributii la conducerea pastorala a credinciosilor din orase, Sibiu, 1936, pg.249-250

Sp.Cândea, Taina Sfintei Marturisiri ca mijloc de pastoratie individuala, în M.O. an VIII, nr.6-7 Craiova, 1956, pg.317

T.M.Popescu, Colaboratorii preotului în B.O.R. 73, 1955 nr.7, pag.627

Teodor Bodnar, Rolul preotului în educatia enoriasilor sai, pg.63.

V.Coman, Viata parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” nr.1-2/1958,pg.123-124.

Ioan G.Coman, Sensul si sarcinile preotiei dupa Sfintii Parinti ai primelor 4 secole, în M.O. XXIV 1972 nr.1-2, p.11

Sp.Cândea, Hristos si mântuirea sufleteasca a orasenilor, pg.149

Teodor M.Popescu, Sfintenia si raspândirea preotiei, în S.T. nr.3-4/1952 pg.164