Preotimea Romana Si Miscarea Legionara

Introducere

Lucrări care tratează subiectul „Preoțimea română și Mișcarea Legionară” sau subiecte înrudite cu acesta, precum legăturile Mișcării Legionare cu Biserica, apar din ce în ce mai des și arată interesul crescând pe care îl stârnește Mișcarea Legionară în toată complexitatea ei, fiind un subiect interesant.

Lucrări referitoare la Mișcarea Legionară s-au publicat la noi în special după Revoluția din 1989, când s-a acordat libertate presei în publicarea diferitelor studii consacrate până la acea vreme mai ales în străinătate acestei organizații.

În prima parte a lucrării voi trata subiectul referitor la Mișcarea Legionară: începuturile, dezvoltarea și ascensiunea pe scena politică a României interbelice, liderul Mișcării Legionare – Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, persecuțiile dezlănțuite de autorități împotriva Mișcării, asasinatele comise de unii legionari, guvernarea și rebeliunea legionară, precum și continuarea activității Mișcării în clandestinitate, atât în timpul guvernării mareșalului Antonescu, cât și în timpul comuniștilor.

În a doua parte a lucrării mă voi referi la legăturile existente între preoțimea română, adică cea ortodoxă, și Mișcarea Legionară, legături care s-au concretizat prin ajutorarea parohiilor și a preoților de tinerii voluntari ai „Frățiilor de Cruce”, precum și prin construirea de biserici și repararea de drumuri. Datorită legăturilor care s-au creat între preoțimea română și Mișcarea Legionară, în timpul persecuțiilor care s-au dezlănțuit împotriva Mișcării s-au dezlănțuit persecuții și împotriva simpatizanților acestei Mișcări, victime căzându-le numeroși preoți, mai ales în timpul represaliilor declanșate din ordinul regelui Carol al II-lea împotriva legionarilor în urma asasinării primului ministru, Armand Călinescu, după cum se va vedea în lucrare.

În capitolul trei al lucrării am făcut o scurtă prezentare a preoților care au făcut parte din Mișcarea Legionară pe baza informațiilor, din ce în ce mai numeroase pe care le-am găsit pe Internet, în revista „Rost” și în lucrarea lui Vasile Manea – „Preoți ortodocși în închisori comuniste”.

În capitolul patru am tratat subiectul referitor la înmormântarea „martirilor legionari” Ion I. Moța și Vasile Marin, care au plecat ca voluntari în Spania zguduită de războiul civil pentru a lupta împotriva comunismului și au căzut în timpul luptelor care s-au dat la Majadahonda. Ei au fost aduși în țară, după ce li s-au adus onoruri militare la Berlin, cortegiul funerar străbătând întreaga țară, fiind înmormântați la București în cadrul unei ceremonii funebre la care au participat un număr impresionant de preoți, oameni simplii și reprezentanți ai puterilor Axei, fapt demonstrat de imaginile prezentate în Anexe.

În capitolul cinci al lucrării am prezentat pe scurt evenimentele care au urmat instaurării comunismului în România, prin declanșarea persecuțiilor împotriva tuturor celor care se împotriveau comuniștilor, între aceștia numărându-se și un număr impresionant de preoți și legionari.

Subiectul tratat în lucrare nu a fost epuizat și până când nu se vor face publice documentele din perioada interbelică referitoare la Mișcarea Legionară, nu se va putea spune că aceste subiect va fi epuizat. Am încercat, pe baza informațiilor pe care le-am cules din diferite lucrări, reviste și de pe Internet să prezint într-un mod cât mai complet legăturile care au existat între Mișcarea Legionară și preoțimea română.

Vreau să mulțumesc Bunului Dumnezeu, pentru că m-a ajutat să ajung la acest moment important din viața mea, să elaborez această lucrare și să merg cu bine pe drumul pe care mi l-a hărăzit. Mulțumesc și Maicii Domnului, pentru că mă are permanent în paza sa cea sfântă.

Mulțumesc părinților mei, care prin dragoste și sacrificiu mi-au insuflat credința în Dumnezeu, m-au ajutat să ajung până aici și m-au format ca om în viață.

Doresc să mulțumesc Prea cucernicului Părinte Decan, Pr. Conf. Dr. Nicu Dumitrașcu, Prea cucernicului Părinte Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu și tuturor dascălilor mei de la Facultatea de Teologie din Oradea, care prin străduința lor și-au adus contribuția la formarea mea ca om.

Mulțumesc în mod special Prea cucernicului Părinte Diacon Conf. Univ. Dr. Pavel Cherescu, îndrumătorul meu de Licență și Master, care m-a ajutat la elaborarea acestei lucrări și care m-a sprijinit în momentele cele mai dificile.

Mulțumesc tuturor preoților și persoanelor care mi-au fost de ajutor, și nu în cele din urmă colegilor mei.

În mod special aș dori să mulțumesc personalului de la Arhivele Statului din Oradea, care mi-au pus la dispoziție materialul referitor la înmormântarea „martirilor legionari” Moța și Marin.

Îl rog pe bunul Dumnezeu, ca tuturor să le dăruiască mântuire, pace și liniște și să le răsplătească efortul.

Capitolul I

Mișcarea Legionară

a. Contextul politic internațional

Una din principalele urmări ale primului război mondial pe continentul european a fost avântul naționalismului, ca urmare a împărțirilor teritoriale care au urmat încheierii conflictului între puterile beligerante (Antanta, din care a făcut parte și Regatul Român începând cu 1916, respectiv Puterile Centrale) și a destrămării imperiilor multinaționale (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman). Acest naționalism a fost propagat în special de partidele de dreapta, care s-au bucurat de o puternică adeziune în rândul populației nemulțumite de condițiile grele de viață care au urmat primului război mondial (acum s-a instaurat în Italia fascistă dictatura lui Benitto Mussolini) și marii recesiuni economice din anii 1929-1933 (când s-a instaurat în Germania dictatura național-socialistă a lui Adolf Hitler).

În România Mare acest rol a fost luat inițial de "Liga Apărării Național-Creștine" (L.A.N.C.), care era condusă de profesorul A.C.Cuza, Decanul Facultății de Drept din Iași, iar apoi de "Legiunea Sfântul Arhanghel Mihail" condusă de Corneliu Zelea Codreanu, care însă pe parcursul perioadei interbelice și-a schimbat titulatura de mai multe ori (Garda de Fier, Partidul „Totul pentru Țară” sau Gruparea "Corneliu Zelea Codreanu"). Urmașul lui Corneliu Zelea Codreanu la conducerea Mișcării Legionare a fost Horia Sima.

b. Mișcarea Legionară și mișcările extremiste de dreapta din Germania și Italia

Cu toate că sunt exponente ale naționalismului aflat la mare vogă în perioada interbelică în Europa, între Mișcarea Legionară din România și mișcările extremiste de dreapta din Europa nu se pot stabili legături strânse datorită faptului că Mișcarea Legionară a avut o doctrină diferită de cea a grupărilor extremiste europene, punându-se accentul pe: credința în Dumnezeu, propria capacitate de a emite mesaje de credință, iubirea reciprocă și puterea cântecului.

Walter Hagen în cartea sa "Die Geheime Front" (apărută la Linz și Viena) scria că Garda de Fier "nu avea câtuși de puțin de a face cu numeroasele copii ale fascismului și național-socialismului ivite în alte țări și nu poate fi pur și simplu comparată cu ceea ce s-a produs în vremea ei în Germania și Italia. Ea nu este totalitară, ci autoritară ceea ce e cu totul altceva, nu era agresiv-naționalistă, ci conservator-naționalistă, chiar și pe tărâm cultural; nu era de extremă dreaptă în sensul unei politici reacționare sau chiar de susținere a capitalismului, ci era social-reformatoare; ea nu se întemeia, ca fascismul și național-socialismul, pe mica burghezie, pe funcționărimea și pe moșierii de după primul război mondial, ci înainte de toate pe țărănimea română și pe tineretul intelectual, pe studențime”.

Vorbind despre deosebirile dintre Mișcarea Legionară și nazism, Mircea Eliade afirma: „Dacă după cum se spune, nazismul se fundamentează pe rasă și fascismul pe Stat, atunci Mișcarea Legionară are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, o revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria Europei” (Rev. „Buna Vestire”, „O revoluție creștină”, nr. 100, 24 iunie 1937).

Mircea Eliade face următoarea distincție între Mișcarea Legionară și celelalte mișcări din Europa secolului XX: „Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluției, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în numele luptei de clasă și a primatului economic (comunismul), sau al Statului (fascismul), sau al rasei (hitlerismul), Mișcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail și va birui prin harul dumnezeiesc; de aceea în timp ce toate revoluțiile contemporane sunt politice, revoluția legionară este spirituală și creștină. În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluția legionară are drept țintă supremă mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” („De ce cred în biruința legionară”, „Buna-Vestire”, 17 dec. 1937).

Andreas Hillgruber, afirma următoarele: „În afară de multe idei comune, în special aversiunea hotărâtă împotriva bolșevismului, erau deosebiri fundamentale față de național-socialismul din Germania, cu care Mișcarea Legionară a fost adesea asemuiță. Diferit era în primul rând caracterul profund creștin al Mișcării românești. (…) Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democrației din România și reînoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creștinism”.

Neagu Djuvara în lucrarea „Inconsistența miturilor”, scrisă de Bălănescu și Solacolu, afirmă: „Legiunea prezenta două trăsături fundamentale care o deosebeau de celelate mișcări considerate astîzi de tip fascist: tendința către un autohtonism arhaizant și caracterul mistic religios”.

Tot Neagu Djuvara, dar în cartea sa „O scurtă istorie a românilor” afirmă: „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupuri studențești anticomuniste între care unul era condus de Corneliu Zelea Codreanu”.

Petre Țuțea în cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu” susține următoarele: „Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte), este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii și național-socialiștii”.

Radu Preda în cartea „Jurnal cu Petre Țuțea”afirmă: „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-creștinismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”

Petre Țuțea spune: „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională, din acest veac, din România”.

Diaconul Nicolae Mladin, viitorul Mitropolit al Ardealului, afirma în revista „Telegraful Român”, în articolul „La icoană”(septembrie 1940): „Mișcarea Legionară este cea mai martirizată mișcare naționalistă din Europa, dar și cea mai adânc înrădăcinată în duhul creștin”.

Julius Evola în capitolul „Întâlnirea mea cu Codreanu” din cartea „Naționalism și asceză” afirmă: „În fascism prevala principiul formei, ca idee politică și ca Stat; era moștenitoarea forței organizatoare a Romei. În schimb național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referitoare la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier punctul de plecare a fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin spirit Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și asce a românilor” afirmă: „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupuri studențești anticomuniste între care unul era condus de Corneliu Zelea Codreanu”.

Petre Țuțea în cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu” susține următoarele: „Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte), este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii și național-socialiștii”.

Radu Preda în cartea „Jurnal cu Petre Țuțea”afirmă: „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-creștinismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”

Petre Țuțea spune: „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională, din acest veac, din România”.

Diaconul Nicolae Mladin, viitorul Mitropolit al Ardealului, afirma în revista „Telegraful Român”, în articolul „La icoană”(septembrie 1940): „Mișcarea Legionară este cea mai martirizată mișcare naționalistă din Europa, dar și cea mai adânc înrădăcinată în duhul creștin”.

Julius Evola în capitolul „Întâlnirea mea cu Codreanu” din cartea „Naționalism și asceză” afirmă: „În fascism prevala principiul formei, ca idee politică și ca Stat; era moștenitoarea forței organizatoare a Romei. În schimb național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referitoare la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier punctul de plecare a fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin spirit Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și ascetice”.

Eugen Weber, citat în cartea „Radiografia dreptei românești”, deși tendențios prin convingerile sale politice care-i trădează originea etnică, se desminte prin această justă afirmație: „Ideile lui Corneliu Zelea Codreanu sunt de o esență complet diferită de acelea ale altor mișcări sociale europene, ele fiind de inspirație creștină. (…) Căpitanul a pus întotdeauna accent pe tradiția națională românească, pe stilul specific al Legiunii și pe acele aspecte – în special spirituale – care o diferențiau de alte mișcări înrudite”.

Alexandru Paleologu într-un articol care a apărut în revista „Timpul”, nr. 5 din 1996, scrie: „Legionarismul nu a fost o imitație după nazism. Nici după fascismul italian. Toate trei sunt diferite. (…) La noi legionarismul a fost un fenomen generat de nevoia de a ieși din pragmatismul grosolan pur și simplu al unui politicianism fără perspective și fără idealuri și de nevoia de a găsi o ordine morală într-o anumită educație de tip eroic și cavaleresc”.

Virgil Maxim, în aceeași revistă „Timpul”, se întreabă retoric: „Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire arfi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească care ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”.

Nicolae Grebenea în cartea „Amintiri din întuneric”, lucrare care a apărut la Ed. Agora din Iași în anul 1998, afirmă: „Mișcarea Legionară nu a fost o imitație; ea a ieșit din nevoile strict românești și nu se aseamănă nici cu național-socialismul german și nici cu fascismul italian. Ea este un fapt autentic românesc și premizele ei au fost puse încă înainte de 1922 când a apărut în Italia fascismul îndată după primul razboi mondial. (…) Pe câtă vreme național-socialismul german și fascismul italian, ca și comunismul, erau pentru un partid unic, Corneliu Codreanu, dimpotrivă, vroia ca printr-un proces treptat al conștiinței naționale românești Mișcarea Legionară să ajungă la noi la conducere și să se mențină prin faptele de dreptate, de creație și de bine pe care le va face în concurență cu celelalte partide, fără să li se interzică acestora funcționarea. Aceste lucruri trebuie cunoscute exact, pentru ca Mișcarea Legionară să nu fie confundată cu fascismul sau național-socialismul. Acestea au fost materialiste și ateiste, pe când Mișcarea Legionară era profund creștină. Totodată șefii lor, Hitler și Musolini erau atei pe când Corneliu Codreanu era profund creștin”.

Răzvan Codrescu, în prefața cărții lui Dumitru Tache Funda, intitulată „După 60 de ani, mistificarea continuă”, lucrare care a apărut la Ed. Fundația Buna Vestire în anul 1998, afirmă: „Realitatea este că sub aspect pur politic, legionarismul poate falimenta (iar după unii a și falimentat, laolaltă cu celelalte mișcări europene de dreapta); însă prin deschiderea lui moral spirituală, prin civismul său creștin, acționând în paralel cu linia Bisericii, el nu poate falimenta decât odată cu creștinismul însuși”.

Filozoful Nae Ionescu: „Trebuie să fii imbecil sau de rea credință să asociezi legionarismul cu fascismul italian și cu național-socialismul german”.

Victor Isac și Grigore Traian Pop consideră că Mișcarea Legionară n-a fost o mișcare care s-a identificat cu fascismul; chiar și în timpul instaurării Statului național-legionar (sept.1940-ian.1941) modelul urmat de legionari n-a fost modelul de Stat fascist italian sau național-socialist german.

Francisco Veiga, unul dintre cei mai bine pregătiți istorici europeni în legătură cu Mișcarea legionară, scrie în cartea sa că specialiștii occidentali sunt cu toți de acord că legionarismul a fost un fenomen politic sută la sută românesc și orice încercare de a-l „înstrăina” nu face decât să amâne spulberarea unor vechi fantasme.

c. Începuturile Mișcării Legionare

În legătură cu începuturile Mișcării Legionare avem mai multe variante, majoritatea găsindu-se în arhivele S.R.I..

Una din aceste versiuni aparține unui legionar, care afirmă următoarele: ”Garda de Fier e cea mai tânără organizație din România și totuși cea mai puternică din punct de vedere al conducerii. Ea a luat naștere în închisoarea Văcărești în timpul când șeful Legiunii, împreună cu ceilalți șase conducători, sufereau consecințele perversității conducătorilor țării. Numirea sa de Legiunea Arhanghelul Mihail a fost luată după icoana Arhanghelului Mihail din mânăstirea închisorii. În 1929 (1930-n.n.) capătă denumirea de Garda de Fier, care nu este altceva decât avangarda de luptă a Legiunii.”

Versiunea autorităților afirmă următoarele: ”Din vechea mișcare antisemită de la Iași s-a născut, în anul 1927, o asociație denumită Legiunea Arhanghelului Mihail, ca o reacție a tineretului care nu se împacă cu metodele de luptă ale conducătorilor mai bătrâni și ca o tendință a unei activități mai siguroase și energice. Tineretul care a luat această inițiativă manifestase deja, până la acea dată, o activitate aproape în afară de legi. Astfel, în anul 1923, a făcut o conspirație având ca obiectiv suprimarea mai multor bărbați politici și oameni considerați potrivnici intereselor țării. În 1925, Corneliu Zelea Codreanu omoară pe Manciu, prefectul poliției din Iași și, mai târziu, este ales șef al mișcării tineretului. Legiunea Arhanghelului Mihail a creat, mai târziu, în 1930, o secție denumită Garda de Fier având ca prim obiectiv lupta împotriva mișcării comuniste și mai apoi, lupta împotriva elementului evreiesc și a refacerii sufletești a poporului român. Ambele asociații, care în realitate formează un tot, urmăresc întronarea unui guvern dictatorial, prin înlăturarea partidelor politice și introducerea de metode fasciste în toate domeniile activității noastre publice”.

Unul din adversarii Căpitanului și a Legiunii scria: ”Ar fi nedrept să atribuim o inspirație și influențe străine acestei mișcări, care nu era lipsită de un oarecare idealism primitiv, e-adevărat, și destul de naiv, dar capabil de înălțare și sacrificii, idealism prin care ea câștigase tineretul românesc și-și făcuse partizani entuziaști și fanatici. Creată înainte de venirea la putere în Germania a național-socialismului (de care se deosebea prin credința și misticismul neo-creștin) mișcarea lui Codreanu părea să fie la începuturile sale o acțiune înflăcărată și inspirată, contra materialismului politicienilor de după război și să tindă spre o epurare și o redresare a vieții publice”.

Căpitanul n-a avut nici o legătură cu Hitler, pe care nu l-a văzut niciodată. Pamfil Șeicaru scria că “în 1927, când Garda de Fier se organiza, n-avea nimic comun cu organizația fascistă și încă mai puțin cu național-socialismul. Zece ani mai târziu, când Garda de Fier constituia o forță importantă și prin structură și prin metode era un factor politic capabil să intimideze pe Rege și partide, începu să intereseze Berlinul. Totuși ceea ce a dat naștere la devieri de proporții amenințătoare față de conducătorii democrației românești din partea Gărzii de Fier se datorește întru totul concepțiilor regelui Carol”. Pamfil Șeicaru e cel care a sugerat în 1938 în articolele sale din ziarul “Curentul” internarea conducerii Mișcării Legionare în Insula Șerpilor din Marea Neagră.

Căpitanul a pornit lupta înaintea celor două mișcări: fascismul italian și național-socialismul german, iar mișcarea lui se deosebește structural de ele. Legiunea e un altar nou ce se înalță vertical spre cer, pornind din realitățile naționale, din specificul nostru românesc. Căpitanul afirma în acest sens: ”Caracteristica timpului nostru: ne ocupăm cu lupta dintre noi și alți oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt și poftele firii omenești. Ne preocupă și ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului. Toți oamenii mari ai lumii de ieri și de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler etc, sunt preocupați mai mult de aceste biruințe. Mișcarea Legionară face excepție ocupându-se, dar insuficient, și de biruința creștină în om în vederea mântuirii lui. Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinți pământești nepregătindu-le în același timp pentru lupta decisivă din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruința veșnică sau cu înfrângerea veșnică”.

Mircea Eliade scria în „Buna Vestire” din 17 decembrie 1937 că „Mișcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail și va învinge prin grația divină. În timp ce toate revoluțiile contemporane sunt politice, revoluția legionară e spirituală și creștină. În vreme ce revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială ori de un om, revoluția legionară are drept scop mântuirea neamului, reconcilierea neamului românesc cu Dumnezeu, așa cum a spus Căpitanul”.

Victor Puiu Gârcineanu scria: ”Prin legionarism neamul românesc a realizat acest fenomen unic în istoria modernă a Europei: o mișcare politică structurată religios… Singura mișcare politică care își are temeliile în teologia creștină… Legionarismul este în primul rând credința în Dumnezeu în sensul cel mai pur, în sensul tradiției noastre creștine… Pe drumul acesta, al reîntoarcerii oamenilor către Dumnezeu, neamurile ne vor găsi pe noi ca învățători… Fascismul are mistica statului – Patria luată ca realitate materială – hitlerismul, mistica rasei – sângele ca valoare biologică – comunismul, mistica goală a colectivului – colectivul ca valoare în sine. Structural nu e deosebire între fascism, hitlerism, comunism. Toate trei sunt mișcări cu obiective omenești. Abia legionarismul realizează, pentru prima dată în istoria modernă, o mișcare colectivă spirituală, pentru că numai legionarismul se înalță până la Dumnezeu”.

Grigore Traian Pop afirmă că Mișcarea Legionară din România “e prima mișcare creștină europeană coerentă, de amploare”

Precum se poate observa, versiunea oficială în legătură cu Mișcarea Legionară este lipsită de obiectivitate și se urmărește mai mult o condamnare a activităților ei, care într-adevăr n-au fost tot timpul pașnice, unii legionari fiind vinovați de uciderea unor persoane, care au căutat să facă rău Mișcării – prefectul Manciu, „trădătorul” Vernichescu, primul-ministru liberal I. G. Duca – (până la începerea persecuțiilor declanșate din ordinul regelui Carol al II-lea și al ministrului de Interne și apoi prim-ministru Armand Călinescu împotriva legionarilor, care au culminat cu asasinarea liderului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a Decemvirilor și a Nicadorilor, legionarii au fost relativ pașnici, dar ei au răspuns cu violență, prin asasinarea primului-ministru Armand Călinescu, totul culminând cu asasinarea conducătorilor Mișcării Legionare – 252 de persoane – drept represalii ordonate de regele Carol al II-lea; legionarii n-au uitat asasinarea conducerii Mișcării Legionare și după instaurarea Statulului Național-Legionar din sept.1940- ian.1941 ei s-au răzbunat pe cei vinovați de persecutarea Mișcării prin executarea lor, victimă răzbunării legionare căzându-i și marele istoric Nicolae Iorga, considerat autorul moral al asasinării lui Codreanu), dar totuși, ei au adus și numeroase foloase comunităților prin taberele de muncă, care au ridicat numeroase biserici, case, poduri și au amenajat drumuri, baraje și tuneluri. În concluzie se poate afirma că Mișcarea Legionară a avut părți atât bune, cât și rele, dar vitregiile timpului au făcut ca să se evidențieze mai mult faptele rele de care a fost acuzată Mișcarea, datorită faptului că ea a fost în conflict cu guvernul mareșalului Antonescu și apoi cu guvernul comunist instalat de armata sovietică în România.

d. Mișcarea Legionară – partid?

Încă din anul 1927, când a luat ființă Mișcarea Legionară, ea s-a delimitat radical de structura și regulile unui partid politic.

În „Cărticica șefului de cuib” Corneliu Zelea Codreanu subliniază: „Dacă pentru politicieni, politica înseamnă o afacere, pentru legionari ea înseamnă o religie. (…) Mișcarea Legionară înainte de a fi o mișcare politică, teoretică, financiară, economică etc., este o școală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”.

Tot Corneliu Zelea Codreanu, dar în cartea de căpătâi a Mișcării Legionare – „Pentru Legionari” – afirmă: „Legiunea Arhanghelului Mihail va fi prin urmare mai mult o școală și o oaste decât un partid politic. (…) Din această școală legionară, va trebui să iasă un om nou, un om cu calități de erou”.

Ion Moța, unul din cei șase tineri care au luat parte la înființarea Legiunii Arhanghelului Mihail în anul 1927, afirmă: „Noi nu facem și n-am făcut o singură zi în viața noastră, politică. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credințe. În focul ei ne consumăm și în întregime stăpâniți de ea, o slujim până la ultima suflare”.

Faust Brădescu în cartea „Scurtă analiză spectrală a Mișcării Legionare”, carte care a apărut la Editura Majadahonda în anul 1996, afirmă următoarele: „Corneliu Codreanu a îndreptat doctrina legionară – politică și revoluționară – pe calea neobișnuită și disprețuită a respiritualizării individului. Pentru Mișcarea Legionară nu există nepotrivire între credință și politică, sau între comportamentul politic și morală. Dimpotrivă, adevărata politică trebuie să se sprijine pe perceptele umanitar-religioase, iar comportamentul politic pe morală”.

În articolul „De ce cred în biruința Mișcării Legionare”, articol apărut în revista „Buna Vestire”, Mircea Eliade scria: „O mișcare isvorîtă și alimentată de spiritul creștin, o revoluție spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului și nevredniciei, nu este o mișcare politică. Ea este o revoluție creștină. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluție cu toată ființa sa, niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înțeles ca o revelație a forțelor sufletești împotriva păcatelor și sșăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu și-a ales ca ideal de viață călugăria și ca mireasă, moartea. (…) De aceea în timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluția legionară are drept țintă supremă, mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea sensul Mișcării Legionare va aduce după sine, nu numai restaurarea virtuților neamului nostru, o Românie vrednică, demnă, puternică, ci va crea un om nou, corespunzător unui tip de viață europeană”.

În „Memoriile” sale, Nichifor Crainic scria: „Ceea ce îmi plăcea la acest tineret era afirmarea credinței creștine în viața publică, față de care partidele politice manifestau indiferență sau ostilitate. Vedem, în imaginație, o generație nouă, coborând spiritul dumnezeiesc al Evangheliei în opera unui naționalism constructiv, care să însuflețească toate categoriile sociale”.

Vorbind despre Mișcarea Legionară, Paul Giraud scria: „Garda de Fier nu e o ligă și mai puțin un partid. Ea nu seamănă întru nimic cu exemplele de organizații politice franceze sau străine pe care le oferă istoria contemporană: este o mișcare absolut originală, țelul ei primordial și rațiunea de a exista fiind înălțimea spirituală și morală a omului, crearea unui om nou, în ruptură cu omul actual al democrației care este individualist și egoist”.

În vara anului 1943, în timp ce era sub domiciliu forțat la Snagov, Iuliu Maniu a făcut o declarație redată în cartea „Din luptele tineretului român”: „Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba și salvarea țării, căi politice; el a ales o cale superioară și anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălțare patriotică să se dăruiască total, moral și spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare și apoi un partid”.

Totuși, Mișcarea Legionară a trebuit să-și formeze un partid, aceasta fiind singura modalitate prin care putea participa la viața politică.

La 12 aprilie 1930 Căpitanul convoacă la București o întrunire a tinerilor români, punând bazele partidului „Garda de Fier”.

La 11 ianuarie 1931, la mai puțin de un an, Ion Mihalache dizolvă această nouă formațiune politică. Este arestat Căpitanul, iar la procesul intentat lui și partidului Garda de Fier, la data de 27 februarie 1931, i se dă câștig de cauză.

În 1 iunie 1931 se fac alegeri pentru Cameră, în care Garda de Fier se prezintă sub denumirea de „Gruparea Corneliu Codreanu”.

În luna martie 1932 este dizolvată și această grupare, de cître guvernul Iorga-Argetoianu.

După o scurtă perioadă de timp în care Garda de Fier revine în legalitate, la 9 decembrie 1933, primul ministru I. G. Duca, șantajat de către Nicolae Titulescu, dizolvă pentru a treia oară acest partid, gest urmat de ample arestări și asasinate.

La 5 iunie 1935, Căpitanul înființează partidul „Totul pentru Țară”.

La 10 ianuarie 1938 se decretează ca pe 2 martie să aibă loc alegeri pentru Cameră, dar hotărârea este contramandată, dată fiind popularitatea crescută a Mișcării Legionare.

Pe data de 21 februarie 1938, prin circulara nr. 148, Căpitanul hotărăște auto-dizolvarea partidului Totul pentru Țară, dat fiind prigoana continuă îndreptată împotriva acestuia. A fost un gest nemaiîntâlnit în istoria politică a acestei țări ca un partid politic aflat în plină Ascensiune să se retragă din alegeri, cu toate că câștigarea lor era o certitudine, pentru a evita orice violență din partea guvernului.

e. Corneliu Zelea Codreanu

S-a născut la 13 septembrie 1899 la Iași. Tatăl său, Ion Zelea Codreanu, era originar din Bucovina aflată sub stăpânire austriacă. El a venit în România în 1898 ca profesor de limbă germană la Huși și și-a românizat numele (din Zelinski în Zelea; se știe faptul că atât în Transilvania cât și în Bucovina administrația austro-ungară urmărea deznaționalizarea românilor chiar prin maghiarizarea sau slavonizarea numelor). Mama, Elena Brauner, era nepoata unui imigrant din Bavaria. Corneliu Codreanu a urmat cursurile Școlii militare de la Mânăstirea Dealu, pe care a absolvit-o după terminarea primului război mondial. Aici a învățat respectul față de ordine și disciplin, ierarhie și onoare, ”teama de Dumnezeu și numai de Dumnezeu” și un puternic sentiment al identității naționale… Și-a însușit anumite idei caracteristice etosului mișcării lui ulterioare: o aprecire a suferinței fizice, a marșului, fascinația unor simboluri cum sunt crucea și craniul (craniul unui erou român se odihnea în capela colegiului, pe care băiatul o frecventa zilnic). După terminarea primului război mondial, la care nu a putut participa datorită faptului că era prea tânăr, și-a continuat studiile la Liceul din Huși unde era profesor de germană tatăl său.

La vârsta de 19 ani, pe când era elev în clasa a opta, participă la întrunirea din Pădurea Dobrina, lângă Huși, unde împreună cu un grup de colegi hotărăsc luarea de măsuri împotriva unei eventuale revoluții comuniste în România.

În anul 1919 devine student al Facultății de Drept din Iași. Intră în mișcarea anticomunistă a muncitorului Constantin Pancu – Garda Conștiinței Naționale. În timpul grevei muncitorilor bolșevici de la Atelierele Nicolina, înlocuiește steagul roșu cu tricolorul românesc.

În anul 1922 , după absolvirea Facultății de Drept din Iași, merge la Jena (Germania) pentru a-și completa studiile.

La 4 martie 1923 ia parte la înființarea Ligii Apărării Național-Creștine (L.A.N.C.) a lui A.C.Cuza, decanul Facultății de Drept din Iași și nașul lui Corneliu Codreanu. Codreanu a luat parte la alcătuirea regulamentului L.A.N.C. publicat sub titlul “Călăuza Bunului Român” și care a rămas în vigoare în L.A.N.C. până în anul 1935.

La 13 iunie 1923 se căsătorește cu Elena Ilinoiu la Focșani, în prezența unei mulțimi de aproximativ 100.000 de persoane.

În anul 1924 Codreanu organizează tineretul în “Frățiile de Cruce”.

La 8 mai 1924 pune bazele primelor tabere voluntare de muncă din lume la Ungheni și Râpa Galbenă.

În septembrie 1925 pleacă la Grenoble (Franța) pentru a-și lua doctoratul în Drept, dar datorită faptului că în țară L.A.N.C. se divizase, se întoace în țară în 1926.

f. Dezvoltarea Mișcării Legionare

În 24 iunie 1927 ia ființă Legiunea Arhanghelului Mihail. Cu această ocazie este dată o circulară privind înființarea Mișcării în care se spuneau următoarele: „Astăzi, 24 iunie 1927 (Sfântul Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înființează: Legiunea Arhanghelului Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la icoană pe Radu Mironovici. Corneliu Zelea Codreanu”. Codreanu avea 28 de ani. Numele de „Legiunea Arhanghelului Mihail” provine de la icoana Arhanghelului Mihail care se găsea pe ușa din stânga a bisericii din închisoarea Văcărești (unde erau închiși „văcăreștenii” după tentativa nereușită de asasinare a unor politicieni și bancheri români, pe care-i socoteau corupți și vânduți evreilor), icoană protectoare în toate închisorile și luptele, și a pornit de la candela pe care o îngrijea grupul celor cinci văcăreșteni: Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moța, Ilie Gârneață, Corneliu Georgescu și Radu Mironovici.

La scurt timp după înființarea Legiunii apare organul de presă al acesteia: „La 1 august 1927 a apărut numărul 1 din Pământ Strămoșesc, în formă de revistă cu apariție bilunară, având pe copertă la mijloc, icoana Sfântului Arhanghel Mihail. În partea stângă a icoanei erau scrise următoarele cuvinte ce se află pe icoana Sfântului Arhanghel Mihail din Biserica Încoronării din Alba-Iulia: Spre inimile cele necurate care vin întru prea curata Casă a lui Dumnezeu, fără milă întind sabia mea”.

Data de 8 noiembrie, data la care sunt cinstiți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, are o importanță deosebită pentru membrii Mișcării Legionare, deoarece în această zi au avut loc unele evenimente deosebite în viața Mișcării Legionare, precum:

– 1927, legionarii depun primul jurământ de luptă în cadrul Legiunii Arhanghelul Mihail. Ei primesc „Săcușorul cu pământ”;

– 1930, în București, în Calea Victoriei, nr. 40, se inaugurează primul sediu al Mișcării Legionare;

– 1936, Căpitanul dă o Circulară cu prilejul terminării lucrărilor la Casa Verde;

– 1940, reapare revista „Pământ Strămoșesc”;

– 1940, sărbătorirea la Iași, în prezența Regelui Mihai, a zilei Arhanghelului Mihail și odată cu aceasta, declararea orașului Iași „Oraș Legionar”. Corespondența din acea zi a fost obliterată cu o ștampilă specială pe care se poate citi: „Iași – Oraș Legionar”;

– 1940, la inițiativa legionarului Traian Popescu, cu asentimentul lui Horia Sima și aprobarea generalului Antonescu, apare primul timbru poștal cu efigia Căpitanului;

– 1995, se sfințește monumentul de pe Valea Râșnoavei în memoria celor asasinați la spitalul militar din Brașov în 1939;

– 1997, sfințirea monumentului de la Constanța, în memoria celor uciși în acest oraș în 1939, printre care și trei preoți: Chivu Ion, Mocanu Staicu și Secăreanu Ion.

În ziua de 7 noiembrie 1934, Căpitanul dădea următoarea Circulară, care avea să aibă în decursul timpului caracter permanent:

„Camarazi,

Mâine, 8 noembrie, fiind ziua Sfântului Arhanghel Mihail, vom intra în sărbătoare și rugăciune încă din această seară, ora 6.

Dimineața vom merge fiecare la Biserica Parohiei respective.

Ne vom aduce aminte de fastul în care sărbătoream în anii trecuți ziua aceasta – și de ziua aceea care va fi într-o bună zi de mâine, când tot ce este suflare vie în Țara Românească, va sărbători pe Sfântul Arhanghel Mihail – Biruitorul, în fața dușmanilor lui de astăzi, uluiți și sdrobiți de măreția Biruinței.

Ne vom ruga pentru cei căzuți dintre noi și pentru cei ce vor mai cădea în slujba României pe care o visăm.

Suntem cu încrederea neclintită în ziua noastră de mâine și a României noastre legionare.

Suntem cu încrederea neclintită în sabia neiertătoare a Sfântului Arhanghel Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu”.

În 1930 ia ființă Garda de Fier, secția politică militantă a Legiunii în lupta ei împotriva comunismului.

În vara anului 1931 guvernul național-țărănist Iorga-Argentoianu dizolvă Garda de Fier și Legiunea înaintea alegerilor printr-un decret, dar legionarii participă la alegeri sub denumirea de “Grupul Corneliu Zelea Codreanu” și obțin 2% din voturi (34.183 voturi). În alegerile suplimentare legionarii câștigă două locuri în Parlament prin Corneliu Codreanu în județul Neamț și Ion Zelea Codreanu în județul Tutova.

Justiția a invalidat dizolvarea Gărzii, dar în 1932 guvernul Iorga dizolvă din nou Garda de Fier.

În alegerile generale care au avut loc în iulie 1932 legionarii au câștigat cinci locuri în Parlament (73.135 voturi).

Eugen Weber, încercând să explice această atracție, citează un fragment în legătură cu campania de la Berești din “Pentru legionari”: ”În sate, când cântam sau vorbeam oamenilor, simțeam că pătrund în acele adâncuri sufletești nedefinite, acolo unde politicienii, cu propaganda lor de împrumut, nu putuseră să pogoare”.

Eugen Weber realizează o analiză obiectivă a atracției exercitate de legionari. După el, tânăra generație postbelică s-a simțit pusă într-un con de umbră și inferioritate, chiar marginalizați, putându-se considera că exista un conflict între generații din cauza meritelor atribuite generațiilor anterioare: Unirea de la 1859 a Principatelor Române, Războiul de Independență din 1877, Primul război mondial (1916-1918) și mai ales Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 decemrie 1918. Tânăra generație considera că singurul mod în care se putea afirma era pe plan cultural. Generația postbelică nu era de acord cu faptul că democrația românească imita democrațiile occidentale prin clasa politică conducătoare educată în Occident. Tinerii doreau o cultură românească în care să se integreze cultura europeană, dar nu imitativ, născându-se un naționalism, dar nu absurd, fanatic, ci unul sub forma unei mândrii naționale. Noua generație dorea schimbarea a tot ceea ce era negativ în țară. Ei considerau că patru factori afectau bunul mers al țării:

Evreii: prin concurența, mercantilismul și exploatarea lor;

Comunismul: prin bolșevism amenința integritatea teritorială și culturală a României;

Politicianismul: era un mijloc de parvenire, de competiție, de îmbogățire necinstită, de furt din averea națiunii;

Democrația: sistemul politic promova lupta fără principii dintre partide, abandonarea intereselor reale ale națiunii, ascendența străinilor la conducerea și vânzarea țării și ca pretext pentru stabilirea unor relații inechitabile dintre state.

Principalele piedici în calea progresului României, din punctul de vedere al legionarilor, erau:

Ieșirea din starea gravă economică și socială, caracterizată prin înapoiere și popularizare acută;

Înlăturarea unor trăsături negative ce-i caracterizează pe români: lipsa disciplinei, lenea, trădarea;

Respectarea și regenerarea culturii tradiționale;

Instaurarea unei politici care să aibă în centrul ei națiunea;

Supraviețuirea și afirmarea României și a românismului în lume.

Elementele doctrinare care au atras popularitatea Mișcării Legionare și în rândul marilor intelectuali români ai perioadei interbelice (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica) au fost:

Apropierea de natură, în special de munți – refugiu din vechime al românilor din calea invadatorilor;

Lipsa de aviditate de bani – apreciată în general de tânăra generație, care era săturată de marea corupție existentă în societate și care afecta toate categoriile sociale, în special pe politicieni;

Dorința de a realiza un “om nou”- o renaștere a demnității naținale și o curățenie morală a romanilor;

Propovăduirea Ortodoxiei ca mijloc de trăire morală;

Optimismul în legătură cu viitorul României;

Asigurarea unei înalte pregătiri și preocupări pentru cultură prin înrolarea în Mișcarea Legionară a unora din cele mai mari personalități ale perioadei interbelice. Mare parte dintre conducătorii Mișcării Legionare erau bine pregătiți și educați în țară și în străinătate.

Mișcarea Legionară s-a oferit să fie acel partid, acea organizație, a cărei menire era vindecarea României. Ea s-a adresat în acest sens tuturor claselor sociale și prin programul ei politic (de a “vindeca de boli România”) a avut un mare succes printre alegători, obținând locul trei în alegerile care au avut loc în 1937 cu 15,5% din voturi.

Din păcate Mișcarea Legionară a avut și neajunsuri,printre care au fost:

Antisemitismul – Marele om politic transilvănean, Iuliu Maniu, zicea despre Corneliu Zelea Codreanu că: ”are în concepția sa un element, acela al antisemitismului, pe care eu nu îl aprob”. Eugen Weber consideră antisemitismul “baza ideologiei Mișcării Legionare”. Trebuie precizat faptul că totuși, antisemitismul nu era o doctrină fundamentală a Mișcării Legionare, ci a mișcării conduse de A. C. Cuza, „cuziștii”. Antisemitismul era o stare de fapt existentă în România, dar nu în sensul persecutării evreilor, ci în sensul combaterii mercantilismului, corupției, speculei, exploatării. Cu toate că evreii erau puțini ca număr, ei dețineau cea mai mare parte a economiei românești.

Atentatul, violența și agresivitatea – nu au fost elemente constitutive ale Mișcării Legionare, dar în urma persecuțiilor la care erau supuși de către autoritățile puse să vegheze la liniștea țării (cazul prefectului Manciu e cel mai grăitor în acest sens), unii legionari au decis să ia măsuri în acest sens fără a implica însă și Mișcarea (Nicadorii și Decemvirii s-au predat de bună voie și în urma anchetelor și a proceselor care au urmat s-a stabilit faptul că Mișcarea Legionară nu era implicată în nici un sens).

g. Asasinatele legionare

Prin asasinate sau prin tentativele de asasinat, Mișcarea Legionară și-a îndepărtat simpatia populației, excepție fiind în cazul asasinatelor comise împotriva lui Vernichescu și a prefectului de Iași, Manciu.

Vorbind despre asasinatele înfăptuite de legionari părintele Nicolae Steinhardt spunea: „Auzim azi poate mai mult ca oricând, despre crimele comise de legionari, ni se amintește de Nicolae Iorga, Armand Călinescu, asasinatele de la Jilava, morții din timpul rebeliunii, fără să se facă cel mai mic efort în a pătrunde contextul în care au avut loc unele din aceste asasinate, sau (în cazul loviturii de stat a lui Antonescu, rebeliunea), dacă ele aparțin legionarilor (numărul legionarilor uciși la rebeliune îl întrece pe cel al evreilor), adversarilor lor sau scursorilor mahalalei”.

„Caracteristicile” asasinatelor legionare:

motivația faptei;

asumarea păcatului;

imediata predare a făptașilor, fără să mai fie necesară intervenția forței;

primirea și executarea pedepsei judecății civice, fără vreun recurs.

Așa au procedat Nicadorii, Decemvirii, Răzbunătorii.

Înainte de înființarea Mișcării Legionare a mai avut loc o tentativă de asasinat, a lui Moța împotriva lui Vernichescu, motivația fiind trădarea, precum și uciderea de către Corneliu Codreanu a prefectului de poliție Manciu, în legitimă apărare, în sala de ședințe atribunalului din Iași.

Tentativele de asasinat împotriva rectorului Ștefănescu-Goangă sau a profesorului Bratu au fost acte izolate ale unor studenți revoltați împotriva victimelor lor, din cu totul alte motive decât cele politice și anume imoralitatea acestora. Agresorii au fost etichetați, pe nedrept, legionari.

În ceea ce privește asasinarea lui Nicolae Iorga ca și cea a lui Virgil Madgearu, deși au avut loc în perioada Statului Național Legionar și făptașii erau legionari, au fost acte de o gravitate maximă, lipsite de orice logică politică și condamnate atât de conducerea Mișcării Legionare, cât și de orice legionar. Nenumărate dovezi acumulate după aceea, cât și comportamentul faptașilor lui, duc la ipoteza regizării acestor crime de către serviciile secrete (N.K.V.D., Gestapo), adversare atât Mișcării Legionare, cât și țării.

În ziua de 8 octombrie 1923, sunt arestati și închiși la închisoarea Văcărești: Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Moța, Aurel Vernichescu, Ilie Gârneață, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Nicolae Dragoș, dr. C. Dănulescu și Ion Zelea Codreanu. Cu câteva zile înainte ( 2 octombrie), toți aceștia hotărâseră în casa Butnaru din strada Săvescu din Iași, „pedepsirea miniștrilor care au dat drepturi politice evreilor prin articolul 7 din Constituția țării” („Totalitarismul de dreapta din România”, p. 161).

Această arestare a tuturor „complotiștilor” însemna că cineva dintre ei trădase. La 1 noiembrie 1923, Ioan Moța dă o declarație în fața judecătorului de instrucție: „ … am bănuit din anumite coincidențe că Vernichescu este acela care ne-a trădat planurile ce voiam să le punem în aplicare și m-am hotărât să-l omor, într-adevăr, dacă mai târziu mă voi convinge că bănuiala mea era întemeiată. Faptul scoaterii de sub acuzație a lui Vernichescu pe care îl socoteam tot așa de vinovat ca și (pe) noi m-a întărit în bănuiala ce aveam. (…) Mi-a fost adusă o copie ( după declarația lui Vernichescu) și m-am convins că într-adevăr Vernichescu trădase planurile noastre și din acel moment m-am hotărât să-l omor. Am reflectat mai multă vreme dupăaceea dacă planul meu, din punctul meu de vedere era moral și necesar și mi-am întărit hotărârea și mai mult. (…) Am scris o scrisoare lui Vernichescu cam în termenii următori:Vernichescule, am aflat despre nemernicia ta și este în interesul tău și al nostru ca înainte de proces unde urmează să faci anumite declarații, să iei legătura cu mine” (Ibidem, pp. 391-392).

Ioan Moța a tras șase focuri de revolver în trădător. Trăgea de fapt în tot ceea ce a însemnat trădare de-a lungul întregii istorii a românilor. Vernichescu a fost rănit. Moța s-a predat fără nici cea mai mică urmă de împotrivire autorităților. Curtea de Juri, judecând considerentele de ordin moral expuse de Moța, l-a achitat în unanimitate.

Victima a scăpat cu viață; atentatorul a fost găsit nevinovat de judecată pământească; totuși, Moța a fost urmărit până la moartea lui eroică de actul lui justificat de orice judecată lumească, dar condamnat de Biserică. Nae Ionescu, cel căruia i-a încredințat „Testamentul” înaintea plecării în Spania, afirmă că Moța ar fi fost nefericit dacă s-ar fi întors în viață din luptă: considera că Dumnezeu nu i-ar fi iertat păcatele și nu i-ar fi primit jertfa pentru neamul său. Ioan Moța nu a murit numai pentru creștinătate, ci ca un adevărat creștin.

În afară de militanții mai mult sau mai puțin devotați, care acționau ca simpatizanți activi sau pasivi ai Mișcării lui Codreanu (țăranii, funcționarii, intelectualii, studenții, negustorii sau burghezia de funcții) considerau violența ocazională a legionarilor ca pe o reacție firească față de „imoralitatea” politică sau socială dominantă și chiar ca pe o formă „delegată” de a face dreptate. Aceștia omoară sau pedepsesc după o strictă selecție; un prim-ministru, un polițist care făcea abuzuri, un capitalist evreu, însă nu dezlănțuie o violență de masă, de mari proporții. În viziunea simpatizanților, care nu participă în mod activ, este singura modalitate în care oamenii aflați în aceeași situație socială ca ei pot răspunde complicatelor și îndepărtatelor mecanisme ale opresiunii… însă fără a ajunge până la revoluția socială. Asasinarea primului ministru liberal I.G. Duca nu a redus afluența de noi militanți, în același fel în care moartea lui Manciu, cu ani în urmă, nu a fost urmată de o descalificare socială a lui Codreanu, ci, dimpotrivă, i-a adus primele ajutoare pe plan social.

Asasinarea prefectului Manciu a avut un răsunet neașteptat în presa vremii. Acesta a descins în data de 31 mai 1924 la o tabără de muncă a legionarilor și l-a arestat pe Codreanu, împreună cu alți 50 de tineri. Aceștia au fost schingiuiți la poliție. Simțindu-se trădați și insultați, în loc să se facă o anchetă în legătură cu tratamentul aplicat în închisoare tinerilor prefectul Manciu a fost înaitat în grad, mai ales la procesul care a avut loc la Judecătoria ocolului II din Iași.

În cartea „Pentru legionari” a lui Corneliu Zelea Codreanu, autorul descrie circumstanțele în care a avut loc asasinarea, în legitimă apărare, a comisarului de poliție, Constantin Manciu. Ancheta a ajuns la concluzia că a fost o crimă efectuată în legitimă apărare. Procesul a fost strămutat de la Iași la Focșani și apoi la Turnu-Severin tocmai pentru a se evita orice „influențare” a juraților de către opiniile loco-regionale, care erau în favoarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Totuși, presiunea populația, care îl susținea pe Codreanu. a facut ca verdictul juriului să fie de achitare, un juriu care purta la rever svastica și culorile L.A.N.C..

Procesul a avut loc la data de 20 mai 1925, la Tribunalul Militar. Verdictul a fost cel de achitare a inculpatului, fapta având loc în legitimă apărare.

În baza celor prevăzute de Codul Penal, acuzatul Corneliu Zelea Codreanu a fost achitat de un organ militar de justiție.

Asasinarea prefectului de poliție Manciu a avut loc în 1924, cu mult timp înainte de a se contura Mișcarea Legionară. Corneliu Zelea Codreanu se făcuse cunoscut în lumea studențească, precum și în societatea ieșeană, prin lupta dusă de el și de alți tineri studenți, împotriva comunismului, dar și împotriva celor care îi susțineau pe aceștia. Injustițiile care aveau loc atât în Iași, cât și în restul țării, provocate în special de lumea politică, dar și de cea a marilor bancheri, industriași și cămătari, recrutați mai ales din alogenii stabiliți în aceste zone, principalele „instrumente” fiind polițiștii, au creat în păturile de jos necesitatea unor acte justițiare, chiar dacă acestea ar fi depășit limitele legii. Așa se explică faptul că în afara guvernanților și a celor care beneficiau de serviciile obediente ale poliției, întreaga opinie publică a fost de partea lui Codreanu, prin articole de ziare, manifestații, implicări în proces (cei mai mari avocați ai timpului, precum și reprezentanții studenților din Iași, Cluj, Cernăuți, București). Manifestările cele mai puternice de simpatie față de Codreanu, dar în egală măsură de antipatie față de politicieni și alogenii care năpădiseră țara, au avut loc la comunicarea sentinței și apoi pe tot parcursul drumului de întoarcere de la Turnu-Severin la Iași. În fiecare gară trenul era așteptat de preoți și învățători cu sătenii și elevii îmbrăcați în costume naționale. „Sărbătoarea a continuat pe străzile orașului, unde liderul a fost purtat pe umeri; apoi i s-a adus omagiu în toate stațiile, împodobite cu flori, prin care a trecut trenul. La București îl așteptau mai multe mii de persoane”.

Căpitanul a fost mereu conștient că în fața lui Dumnezeu săvârșise un păcat. Dacă justiția umană l-a găsit nevinovat, fapta pe care o săv’rșise nu și-o ierta. În „Însemnări de la Jilava”(p. 48, miercuri, 15 iunie 1938), Căpitanul are puterea pe care numai un mare caracter i-o putea da, are ttăria pe care numai trăirea creștină i-o impunea, să scrie: „Când am terminat de citit Evangheliile, am înțeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu: că, deși n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepsește pentru păcatele mele și-mi pune la încercare credința mea. M-am liniștit. A căzut liniștea asupra sbuciumului meu din suflet, cum se lasă seara liniștită la țară, peste sbuciumul, svârcolirile și încordările lumii”.

Un alt asasinat în care a fost implicat un membru al Mișcării Legionare a fost cazul lui Beza, care l-a împușcat în iulie 1930 pe ministrul Constantin Angelescu. Unul din avocații apărării lui Beza a fost Codreanu.

În mai 1933 sunt înființate celebrele “echipe ale morții” de președintele Partidului Totul pentru Țară, gen. Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, scopul declarat al acestor ”gărzi” fiind acela de a lovi în cei care ar atenta la viața Căpitanului și a Legiunii.

În noaptea de 29-30 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, a fost asasinat I. G. Duca, primul-ministru al țării, de către legionarii Nicolae (Niki) Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace.

I. G. Duca ajunsese la guvernare după ce anterior făcuse o vizită în Franța, unde promisese „finanței internaționale” că va distruge Mișcarea Legionară.

Legionarii care au fost asasinați în scurta perioadă de guvernare a lui I. G. Duca, apar în cartea „Cronica unor violențe politice”, pp. 31-34, a lui Nicolae Roșca: studentul Virgil Teodorescu, la Constanța; Niță Constantin, la Iași; Toader Toma, Gheorghe Bujgoli, la Constanța; Fârdea și Gheorghe Negrea, la Turnu Severin.

Faust Brădescu, în studiul său intitulat „Nicadorii, Decemvirii, Răzbunătorii”, vorbind despre motivele care au dus la acest asasinat concluzionează:

se distrugea o mentalitate de sclav, ce apăsa greu pe sufletul întregului neam;

se punea capăt unei vechi tendințe a guvernelor democrate ociidentale de a considera neamul românesc la cheremul intereselor lor;

se dădea un avertisment tuturor ocultelor locale și din alte părți, că neamul românesc nu mai acceptă amstecul lor în orice problemă de orice natură ale națiunii, fără a răspunde cum se cuvine (p. 36).

Dacă motivele de ordin strict național erau suficiente pentru condamnarea lui I. G. Duca, dacă interesul finanței străine era de netăgăduit, dacă în această stare de fapt avea un amestec esențial regele Carol al II-lea și mai ales Nicolae Titulescu pe plan intern, nu se poate găsi nici o justificare creștină a acestui fapt. Părintele Ilie Imbrescu exprimă dilema în care se găsea ca preot legionar în felul următor: „ … pentru realitatea românească fremăta în mine conștiința legionarului ( martor la atâtea nedreptăți la care au fost supuși, când nimeni nu le lua apărarea); pentru ascultarea de Duhul Sfânt fremăta în mine Harul preoții care nu putea aproba asasinatul, căci Dumnezeu oprește uciderea”.

Faust Brădescu, în studiul amintit mai sus, ajunge la aceeași concluzie cu părintele Ilie Imbrescu: „Moartea lui I. G. Duca deschidea în sufletul lor o profundă problemă de conștiință. Uciderea unei ființe umane nu era pentru ei, ca legionari și creștini, eliminarea unui obstacol, ci acceptarea unui greu păcat. (…) Nicadorii și-au asunat răspunderea gestului lor atât în fața justiției umane, cât și cea a judecării dincolo de lume. Și pentru un suflet credincios aceasta din urmă era mult mai importantă decât cea a tribunalului civil. Dar atunci când e vorba de soarta întregului neam, sacrificiul conștient devine apoteoza unei înălțări în spirit și o înțelegere totală a propriei existențe. Dacă suferința neamului nu poate fi stinsă prin alte mijloace decât cele ale dăruirii, un om conștient trebuie să-și ia această răspundere, cu toate consecințele care decurg. În cazul lui Duca, au fost Nicadorii” (p. 35).

În cartea sa, „Evocări”, Constantin Papanace a scris un subcapitol intitulat „Cu Decemvirii la Văcărești”. O sentință judiciară mai veche, din 1930, a fost executată de Constantin Papanace și Grigore Pihu abia în 1936. durata condamnării era de 15 zile, acuzația pentru care au fost închiși fiind un protest al acestora împotriva legii Mârzescu, interpretat de procuratură drept o „apologie a crimei”. Cele 15 zile au fost executate de Papanace și Pihu la Văcărești. Aici, cei doi au avut posibilitatea să se întâlnească cu Decemvirii. În timpul anchetei, fiecare dintre Decemviri fusese izolat. În așteptarea procesului, aveau voie să circule împreună prin curtea închisorii.

Preocuparea principală a Decemvirilor era procesul; nu pentru condamnarea pe care aveau să o primească, ci pentru consecințele acesteia asupra Mișcării Legionare.

Grupul Decemvirilor provenea din contopirea a două echipe care urmăreau pedepsirea „trădătorului care își bătuse joc de atâtea suflete tinere care au crezut în el”: grupul lui Bozânțan student la Teologie, și cel al lui Caratănase. Aceștia lucraseră în tabere comandate de Stelescu sau fuseseră subalternii acestuia.

La 16 iulie 1936 zece legionari (Caratănase Ion, Bazântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ion, State Grigore Ion, Atanasie Ion, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, Georgescu Ștefan și Trandafir Ion) l-au asasinat în Spitalul Brâncovenesc pe Mihail Stelescu, care era internat în urma unei intervenții chirurgicale. Acesta fusese comandant și parlamentar legionar, dar a părăsit Mișcarea înfiițând Cruciada Românismului, care se dorea a fi o alternativă la Mișcarea Legionară, însă nu a avut succesul scontat de a diviza Mișcarea. Cei zece asasini au fost numiți ”Decemviri”. Potrivit lui Grigore Traian Pop unii, dacă nu toți, au fost studenți în Teologie. Zeev Barbu afirmă că asasinii lui Stelescu au fost cu toții studenți la Teologie.

Decemvirii se considerau vinovați atât față de legile țării, cât și față de Căpitan și Mișcare, cărora nu le ceruseră consimțământul. Problema lor cea mai importantă era însă în ce măsură au greșit față de legile creștine. Această întrebare au pus-o Decemvirii lui Papanace și Pihu, rugându-i să nu-i menajeze.

Constantin Papanace le-a spus următoarele: „Fiindcă mi-ați cerut să vă vorbesc fără menajamente și cu toată sinceritatea, țin să precizez: Oricâte justificări din punct de vedere politic, național sau moral ar exista pentru pedeapsa radicală aplicată trădătorului Stelescu, totuși, nu se poate contesta că din punct de vedere strict creștin ea constituie un păcat moral. Și legionarii care în formația lor spirituală au la bază dimensiunea creștină, nu pot să rămână insensibili la acest lucru. Aceasta chiar dacă există multe state de structură creștină care mențin în legislația lor pedeapsa cu moartea. Sub acest aspect, motivele de ordin național sau politic n-ar putea constitui atenuante. Singura mare atenuantă o văd în predarea vostră de a ispăși păcatul comis și în fața justiției umane. Faptul că n-a existat nici măcar urmă de sustragere de la această justiție, arată că nu este vorba de un act terorist; ci de o mărturisire activă a unei credințe, care, se înțelege este inferioară mărturisirii pasive (nonviolente), proprie adevăratei structuri creștine, dar cu mult superioară atâtor feluri de ucideri ilegale sub iresponsabila formă a terorismului utilitarist individual, colectiv revoluționar etc. Paralel cu ispășirea materială pământească, pentru Judecata de Apoi vor trebui rugăciuni pentru iertarea păcatului și mai ales pentru căința creștină. Desigur, cum am spus, din punct de vedere creștin, aceste acte violente rămân regretabile. Dar ele au fost o consecință a opresiunii exercitate de sugestii străine, prin politicieni înstrăinați și vânduți. Dacă legionarilor li se lăsau libertățile garantate de Constituție și nu erau denigrați sub toate formele și cu toate mijloacele, desigur nu s-ar fi ajuns la asemenea acte disperate. Poporul simte acest adevăr. (…) Mâine poate îi va preamări, căci nimic nu e mai adânc repudiat de sufletul omenesc decât trădarea”.

Cei mai mulți dintre cei care l-au pedepsit, după unii chiar toți zece, erau teologi. Conștienți de păcatul uciderii unui semen de al lor, poate mai mult decât alții, ei își asumă în întregime păcatul în fața lui Dumnezeu și a pripriei conștiințe.

Faust Brădescu spunea următoarele despre trădare: „Trădarea poate avea multe fațete, dar gestul rămâne mereu același: desprinderea vinovată a trădătorului de neamul, armata sau grupul căruia îi aparține” (Ibidem, p. 37).

Vorbind despre violențele comise e legionari, Ion Moța spunea: „Declarăm în fața lui Dumnezeu și a istoriei, că violențele noastre au fost totdeauna de apărare și legitim răspuns. Inițiativa ilegalităților și a violențelor revine în întregime inamicilor noștri”.

La 1 ianuarie 1935, Căpitanul semnează circulara către legionarii din întreaga țară, făcând bilanțul anului precedent: 18.000 de arestări cu 18.000 de case călcate de ”barbari și umplute de sânge nevinovat”, 300 de bolnavi în închisori, 16 morți și 3 înmormântați de vii sub pământ.

La 24 noiembrie 1936 șapte legionari (Ion I. Moța, Vasile Marin, gen. Gh. Cantacuzino, Gheorghe Clime, pr. Dumitrescu Borșa, Neculai Totu, Bănică Dobre și Alexandru Cantacuzino) pleacă în Spania ca voluntari, luptând alături de armata generalului Franco. La 13 ianuarie 1937 sunt uciși doi dintre cei mai importanți conducători ai Mișcării la Majadahonda (Spania): Ion I.Moța (adjunctul lui Codreanu și cumnatul acestuia) și Vasile Marin. Corpurile neînsuflețite ale celor doi membrii marcanți ai Mișcării au fost aduse în țară, organizându-se funeralii la care au luat parte un număr mare de persoane. La înmormântarea care a avut loc în București, pe lângă numărul mare de participanți, au mai luat parte și ambasadorii Germaniei, Italiei, Japoniei, Spaniei și Portugaliei. Ordinea la aceste funeralii a fost asigurată de poliția proprie a Mișcării, fapt care a dus demiterea miniștrilor de Poliție și Justiție și la declanșarea unui scandal diplomatic prin prezența ambasadorilor menționați mai sus, guvernele respectivilor ambasadori susținând că aceștia nu au fost prezenți în calitate oficială.

La înmormântarea lui Moța și Marin au slujit: Î.P.S. Mitropolit al Ardealului, Nicolae, P.S. Episcop Vartolomeu al Râmnicului și P.S. Veniamin, vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor, înconjurați de un sobor de peste 200 de preoți. Cu acest prilej Î.P.S. Nicolae Bălan a rostit o cutremurătoare rugăciune publicată în „Solia”, vol. II, nr.5/21 martie 1937.

La 20 decembrie 1937 au loc alegerile pentru Parlament, la care legionarii, prin Partidul Totul pentru Țară, obțin 15,5% din voturi (478.378 de voturi), adică 66 de mandate în Parlament. Acest fapt a constituit o surpriză pentru scena politică românească, deoarece nimemi nu se aștepta ca Partidul Totul pentru Țară să devină al treilea partid ca importanță pe scena politică românească, după tradiționalele P.N.L. și P.N.Ț. O altă surpriză a constituit-o faptul că nici un partid nu reușea, pentru prima dată, să-și asigure totalul de 40% din voturi, care i-ar fi fost suficiente pentru a alcătui guvernul și pentru a obține majoritatea în Parlament.

Regele Carol al II-lea dorea să instaureze o dictatură personală și pentru a-și pune în aplicare planul său s-a gândit la Mișcarea Legionară, propunându-i lui Codreanu funcția de prim-ministru, în timp ce el (regele) ar fi urmat să fie numit noul șef al Mișcării Legionare. Codreanu refuză, unul din motive fiind acela că dacă i-ar fi cedat șefia Mișcării regelui el ar fi putut fi îndepărtat oricând din funcția de prim-ministru, prin dizolvarea cabinetului. Un alt motiv pentru care Codreanu a refuzat să-i acorde regelui Carol al II-lea funcția de conducător al Legiunii ar fi motivat prin faptul că Legiunea „nu e o gloată de mercenari, ci o coloană de oameni legați cu sufletul de un ideal, care nu se transferă după interese și conjuncturi”. Lovindu-se de refuzul constant al lui Codreanu, regele se orientează spre un alt partid de dreapta, condus de Goga, care ajunge la guvernare, cu toate că a obținut mai puțin de 10% din totalul voturilor la alegeri. Goga a fost însărcinat de rege cu organizarea unor noi alegeri pentru martie 1938. Eșecul preluării șefiei Mișcării Legionare și perspectiva victoriei în alegeri a Mișcării Legionare l-au silit pe Carol al IIlea să anuleze la 10 februarie 1938 organizarea alegerilor și instaurează o dictatură personală prin dizolvarea guvernului Goga, anularea Constituției și suspendarea activității partidelor și a formațiunilor politice.

Simțind pericolul încercării de anihilare a Mișcării, Codreanu autodizolvă Partidul Totul pentru Țară. Totuși, el nu scapă de prigoana regală. Criticându-l pe Iorga (care la acea dată era demnitar de stat), acesta se adresează Parchetului în martie 1938, care acceptă acuzația de ultraj față de autoritatea de stat. Codreanu e cercetat în stare de arest. Faust Brădeanu afirmă că ”această acțiune judiciară constituie baza întregii desfășurări ulterioare a evenimentelor, care au culminat cu asasinarea lui Codreanu”.

Autorul moral al amplificării conflictului Iorga-Codreanu, care a dus la arestarea și în final la asasinarea Căpitanului, a fost Armand Călinescu. Acesta are inițiativa urmăririi în Justiție a lui Codreanu ”pe tema ultragierii lui Iorga” și ”eventual arestarea celor ce s-ar solidariza”. Potrivit planurilor lui Călinescu, procesul trebuia să ducă nu doar la condamnarea lui Codreanu, ci și la discreditarea definitivă a Mișcării, acuzată de subversiune și înaltă trădare. Regele Carol al II-lea și Armand Călinescu au avut motive personale pentru a decapita Mișcarea. Suveranul o considera principalul obstacol în calea exercitării nestingherite a dictaturii, în timp ce primul ministru Armand Călinescu o considera un pericol efectiv, direct, pentru viața sa. Ambii credeau că e suficientă anihilarea Căpitanului pentru ca Mișcarea să se dezintegreze, în lipsa conducătorului ei.

În data de 17 aprilie 1938 Codreanu este arestat, iar în data de 19 aprilie este condamnat la 6 luni de închisoare, în urma procesului intentat de Iorga. La 23 mai este reluat procesul, deoarece regele consideră că pedeapsa primită de Codreanu era prea mică, astfel încât în noaptea de 26/27 mai Căpitanul este condamnat la 10 ani de muncă silnică. Din închisoare Codreanu le cere legionarilor să urmeze principiile non-violenței și al non rezistenței, principiu urmat de o parte din conducătorii Mișcării (Radu Mironovici, Ion Belgea, Iordache Nicoară și Constantin Papanace). Singurul conducător legionar care nu a ascultat ordinele Căpitanului a fost Horia Sima, profesor de filozofie și limba și literatura română, care făcea parte din comandamentul legionar. Sima dorea ca legionarii să dezlănțuie o campanie de acțiuni de tip terorist prin care să forțeze mâna regelui ca să-l elibereze pe Codreanu și să aducă Mișcarea la conducerea țării. La discutarea acestui plan a luat parte și preotul Ion Dumitrescu-Borșa, care s-a opus acestui plan, pentru că ar fi pus în pericol viața Căpitanului și a tuturor legionarilor, însă punctul său de vedere nu a fost ascultat de nimeni. Trebuie menționat faptul că preotul Ștefan Palaghiță este printre puținii care susține acest punct de vedere, marea majoritate a legionarilor aflați în libertate susținându-l pe Sima. Apariția lucrării preotului Palaghiță a fost considerată de marea majoritate a legionarilor aflați în libertate în străinătate ca o încercare de discreditare a lui Horia Sima.

În noaptea de 16 aprilie 1938 din ordinul lui Armand Călinescu sunt arestați aproape toți conducătorii Mișcării și internați în trei lagăre: Tismana, Dragomirna și Miercurea Ciucului. Mai târziu, conducătorii legionari au fost concentrați la Miercurea Ciucului, iar preoții legionari la Sadaclâia.

Suferințele îndurate în închisoare de Codreanu în primăvara anului 1938 l-au apropiat și mai mult de Dumnezeu. Toate aceste trăiri întru Adevăr le-a transpus în lucrarea „Însemnări din Jilava”: „Când am terminat Evangheliile am înțeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; că, deși n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepsește pentru păcatele mele și-mi pune la încercare credința mea. M-am liniștit.”. Tot în „Însemnări de la Jilava” Codreanu mai scria: „Și acum, terminând de citit Scrisorile[Epistolele] Sf. Ap. Pavel, am rămas profund impresionat. Mărturisesc că până acum le citisem numai pe unele dintre ele, și fără a le aprofunda suficient[…] Cu cât pătrundeam mai adânc în citirea scrisorilor, ajungeam la concluziile:

că nu suntem creștini, că suntem departe de a fi creștini (o, cât de departe!);

că ne creștinăm în formă, dar ne descreștinăm în conținut;

că omenirea a suferit acest proces de descreștinare de-a lungul timpului până la noi, cu mici zvâcniri spre adâncuri…(creștinarea la suprafață pare că a preocupat mai mult lumea);Caracteristica timpului nostru: ne ocupăm cu lupta dintre noi și alți oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt și poruncile firii noastre pământești; ne preocupăm și ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului și a păcatului. Toți oamenii mari ai lumii de ieri și de azi (Napoleon, Mussolini, Hitler etc.) sunt preocupați mai mult de aceste biruințe [asupra oamenilor]. Mișcarea Legionară face excepție, ocupându-se, dar insuficient, și de biruința creștină în om, în vederea mântuirii lui. Insuficient! Răspunderea unui conducător este foarte mare. El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruințe pământești, fără a le pregăti în acest timp pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruința veșniciei sau cu înfrângerea veșnică.

În sfârșit, [se constată] lipsa – cel puțin la noi – a unei elite preoțești care să fi păstrat focul sacru al vechilor creștini, lipsa unei școli de mare înălțime și de mare moralitate creștină…”.

Ioan N. Rusu scrie că pentru Codreanu „politica însemna dimensiunea istorică a religiei, având ca izvor de inspirație Evanghelia lui Hristos: soluții creștine în problemele politice, economice și sociale și, mai presus de toate, călăuzirea neamului spre țelul cel mai înalt și cel mai sublim: ÎNVIEREA. Codreanu nu-i dorea neamului nostru numai o biruință politică trecătoare, nu-i dorea numai bunăstare economică, libertate sau dreptate, ci și mântuire. El nu putea concepe istoria autonomă față de absolutul divin. Crezul lui politic; acea „Românie Nouă”; frumoasă, puternică și ascultătoare de Dumnezeu, cum o dorea și Moța, cetate a luminii cerești și adevărului, precum și crezul lui spiritual, acel „Om Nou”, de credință și caracter, erau în sens moral și social, luptător pentru Cruce și Neam, năzuind să biruiască mai întâi puterile răului din el însuși și abia apoi din lume – vor renaște cândva din cenușa jertfei lui Corneliu Codreanu și a celorlalți martiri ai Legiunii”.

Una din cele mai mari personalități ale intelectualismului românesc din perioada interbelică a fost Mircea Eliade. El a fost un membru al Mișcării, cu toate că unii încearcă să-i nege apartenența (I.P. Culianu). Autoritățile române din perioada interbelică îl considerau pe Eliade ca fiind un „practicant”, nu un simplu simpatizant legionar. Potrivit mărturiilor unor persoane din exilul legionar el ar fi candidat pe listele electorale ale Partidului Totul pentru Țară și ar fi devenit parlamentar legionar în urma alegerilor desfășurate în 1937. Mărturii mai noi afirmă că Eliade ar fi făcut parte din cuibul de elită „Axa”, cu toate că nu există dovezi în acest sens. E posibil să fi fost pe o listă de așteptare.

Motivul pentru care Eliade nu-și mai afirmă apartenența după încheierea celui de-al doilea război mondial este pentru că oricine ar fi avut legături cu mișcările fasciste era condamnat violent și culpabilizat.

În legătură cu Codreanu, Eliade scria: „Nu știu cum va fi judecat de istorie Corneliu Codreanu… pentru el, Mișcarea Legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esență etică și religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui – om nou -. Știa demult că regele îi pregătește pieirea și, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu putea decât purifica și întări Mișcarea Legionară; credea, de asemenea, în propiul lui destin și în protecția Arhanghelului Mihail”.

În data de 14 iulie 1938 Eliade este arestat și închis în penitenciarul din Miercurea Ciucului, unde a împărțit celula cu un tânăr preot – Nellu Manzati (alias Ion Mânzatu, cunoscut muzician și autor al multor cântece legionare) și cu Nae Ionescu, al cărui discipol era Eliade . Din timpul anchetei de la Siguranță lui Eliade i se oferă posibilitatea de a scăpa de acuzații, dacă ar fi dat o declarația de desolidarizare, însă refuză. Motivul: „Mi se părea de neconceput să mă desolidarizez de generația mea în plină prigoană, când oamenii erau urmăriți și persecutați fără vină”. În timp ce era închis în lagăr Eliade scrie romanul „Nuntă în cer”. Eliade este salvat din închisoare de tuberculoză și de o intervenție de sus, în octombrie, fiind dus la sanatoriul Moroieni, iar după trei săptămâni e eliberat.

Eliade a scris despre atmosfera din lagăr în jurnalul său postum: „Seara, rugăciunea colectivă era încheiată printr-un cutremurător – Cu noi este Dumnezeu… – cântat de 300 de voci. La ultimul etaj, se afla o odaie rezervată rugăciunii permenente. În continuu, zi și noapte, un deținut se ruga și citea Biblia timp de o oră și nu se întrerupea decât când cel ce trebuia să-l înlocuiască intra în odaie. Orele cele mai grele de veghe și rugăciune erau firește, între trei și cinci dimineața – și mulți cereau să fie înscriși pe listă în acele ore. Rareori în istoria creștinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunea și credința oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu.

În vara și toamna anului 1938 regele Carol al II-lea intrepinde o călătorie prin Europa, ocazie cu care a fost primit și de Hitler. În urma discuțiilor avute cu acesta, Carol a hotărât, încă din Cehoslovacia, eliminarea fizică a lui Codreanu. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 sunt asasinați Codreanu, Nicadorii și Decemvirii de un grup de soldați. Versiunea oficială a fost că au fost uciși datorită faptului că în cursul transferului spre o altă închisoare au încercat să evadeze. Ei au fost îngropați în închisoarea Jilava, turnându-se peste ei acid sulfuric și punându-se deasupra lor o placă imensă de beton. Marea majoritate a populației a înțeles că această „înscenare” de evadare a avut drept scop suprimarea lui Codreanu.

Legionarii au încercat să răzbune moartea Căpitanului prin organizarea mai multor comploturi împotriva regelui sau a ministrului de Interne, Armand Călinescu, care au eșuat.

În data de 21 septembrie 1939 „o echipă de 9 legionari prahoveni” a reușit să-l asasineze pe primul-ministru Armand Călinescu. După asasinarea lui Călinescu ei s-au predat, însă au fost împușcați chiar pe locul în care ei l-au asasinat pe Călinescu.

Replica regelui Carol al II-lea nu s-a limitat la aceste asasinate. Din ordinul lui au fost executați 252 de legionari în noaptea de 21/22 septembrie 1939 în întreaga țară. Cei asasinați au reprezentat elita Mișcării Legionare care mai rămăsese: erau avocați, ingineri, preoți, studenți, comercianți, țărani, toate categoriile sociale din România. Trupurile neînsuflețite ale celor asasinați au fost expuse 3 zile în locurile publice pentru a arăta puterea regimului și a dictaturii caroliste. Elevii din școli au fost obligați să vadă trupurile expuse, însă cea mai mare grozăvie o reprezenta faptul că unii elevi și-au văzut părinții sau frații uciși. Asasinarea lor a constituit o grea lovitură dată Legiunii, care, precum se va vedea mai departe, nu a avut personalități pe măsura celor asasinați care să-i înlocuiască. Cei care au condus mai apoi Legiunea au fost în general persoane care erau dintr-un eșalon inferior.

Între legionarii executați în noaptea de 21/22 septembrie 1939 au fost și preoți și studenți la teologie:

– Dorca Afilon, teolog executat în lagărul de la Miercurea Ciucului;

– Calopăr Mihai, teolog, executat în lagărul de la Vaslui;

– preoții Chivu Ion, Mocanu Staicu și Secăreanu Ion, toți trei din județul Constanța;

– preotul Motomancea Grigore din județul Gorj;

– preotul Leonid Miron din județul Iași;

– preoții Nicolaescu Aurel și Diaconescu Dumitru din județul Vâlcea.

Francisco Veiga susține că 2 absolvenți de Teologie și 6 preoți au căzut victime ale răzbunării regale din noaptea de 21/22 septembrie 1939.

Pr. Ștefan Palaghiță susține că printre cei asasinați ca represalii împotriva Mișcării Legionare au fost 12 preoți, unii dintre ei fiind împușcați în timp ce purtau rasa și fiind batjocoriți la fel cu ceilalți legionari. Preotul călugăr Isihie de la mânăstirea Neamț, fiind întemnițat în lagărul de la Miercurea Ciucului, a îndrăznit să facă o slujbă religioasă după asasinarea Căpitanului, motiv pentru care a fost ridicat în Vinerea Mare din 1939 de o dubă polițienească împreună cu alți doi legionari, duși pe valea Trotușului, schingiuiți, împușcați și îngropați alături de un cimitir de lângă Târgu Ocna.

Preotul Ștefan Palaghiță scrie în cartea sa că în noaptea de 21/22 septembrie 1939 a fost și el ridicat de plutonierul de jandarmi Tudor și de către agentul de poliție Gheorghiu pentru a fi împușcat. La postul de jandarmi din Mărcuța, parohia lui, s-a târguit cu ei de la 20.000 lei, cât îi cereau la început, până la 10.000 lei, încheind procese verbale că nu l-au găsit la domiciliu. După acest episod preotul Palaghiță s-a ascuns trei zile, dar a fost apoi arestat și trimis în lagărul de la Vaslui.

Urmașul lui Codreanu a fost Horia Sima, însă acesta nu s-a bucurat de prestigiul pe care l-a avut Codreanu. Fruntașii legionari îi contestau autoritatea și-l acuzau de faptul că ar fi avut un rol important în hotărârea regelui de a-l asasina pe Codreanu.

Comandantul Mișcării Legionare, Horia Sima, s-a născut la 3 iulie 1906 în satul Mândra din județul Făgăraș.

Studii superioare universitare la București, Facultatea de Litere și Filosofie (1926-1932). Din 1932, este numit profesor de limba română la Liceul din Caransebeș (Banat). Intrat în Mișcarea Legionară în octombrie 1927, în cuibul condus de Andrei Ionescu, desfășoară o puternică activitate legionară, înscriindu-se în toate inițiativele de luptă ale Legiunii.

În toamna anului 1935 (octombrie), Corneliu Codreanu înființează Regiunile Legionare, numindu-l pe Horia Sima Șef al Regiunii a IX-a – Banat. După instaurarea dictaturii carliste și arestarea lui Corneliu Codreanu în primăvara anului 1938, din inițiativa mai multor legionari de frunte nearestați încă, se constituie un grup de organizare și coordonare a activității legionare, grup din care fac parte: Ion Belgea, Radu Mironovici, Iordache Nicoara, Horia Sima și Ion Antoniu.

La 16 iunie 1938, are loc reorganizarea Comandamentului de Conducere a Mișcării Legionare, iar Horia Sima primește însărcinarea de refacere imediata a organizațiilor legionare din țară intrate în clandestinitate și adăpostirea legionarilor scăpați de arestare, aflați sub urmărirea agenților siguranței carliste.

La 29-30 noiembrie 1938 este asasinat Corneliu Codreanu și alți 13 legionari de frunte. Tot mai mulți legionari în pericol iminent de a fi arestați, se refugiază în Germania. Horia Sima trece frontiera în Ungaria și se refugiază la Berlin. Are loc organizarea Comandamentului Legionar din Berlin: Ion Dumitrescu-Borșa, Ion Victor Vojen, Victor Silaghi, Horia Sima, Alexandru Constant și Constantin Papanace. Horia Sima este însărcinat cu legăturile cu țara.

La 15 august 1939 pleacă în misiune spre țară, reluând legăturile cu organizațiile legionare. La 26 octombrie, se reîntoarce în Germania.

În ianuarie 1940, conducerea Grupului Berlin este trecută lui Horia Sima și Constantin Papanace.

La 5 mai 1940, trece din nou în mod clandestin frontiera iugoslavă împreună cu un grup de legionari. Arestat în satul Clopodia după trecerea frontierei române la 19 mai, este trimis sub o pază severă la București. La 14 iunie 1940, după numeroase anchete în prezența gen. Bengliu, a ministrului de interne Ghelmegeanu și a șefului Siguranței, Nicki Ștefănescu, este eliberat. Este momentul când începe organizarea răsturnării dictaturii regale, culminând prin revoluția legionară din 3-6 septembrie 1940 și alungarea regelui Carol al II-lea de la conducerea țării.

La 6 septembrie 1940 are loc întrunirea Forului Legionar care, prin cuvântul lui Corneliu Georgescu (unul dintre fondatorii Mișcării), îi încredințează conducerea Legiunii.

La 14 septembrie 1940, lua ființă Statul Național-Legionar Român. Horia Sima este vice-președinte al Consiliului de Miniștri.

La 21-23 ianuarie 1941, are loc lovitura de stat a gen. Antonescu împotriva Legiunii, sprijinit de armatele germane staționate în țară. Se pornește o nouă represiune împotriva „cămășilor verzi”. Mii de legionari sunt arestați, alții, după un simulacru de proces, executați. Nevoit încă odată să se refugieze în Germania, alături de alți conducători legionari, noii oaspeți sunt internați în lagăre: Rostock, Buchenwald, Dachau.

După 23 august 1944 este chemat de Hitler pentru organizarea rezistenței românești contra înaintării sovietice. Horia Sima organizează un guvern în exil la Viena și o Armată Națională care va număra 12.000 de voluntari.

După încheierea războiului se refugiază în Italia, Franța și se stabilește în Spania. A predat la Universitatea din Barcelona.

Până la dispariția sa, în 1993, a depus o muncă uriașă pentru atenționarea forurilor internaționale despre tragedia poporului român. S-a stins din viața pe câmpul bătăliei legionare, după o activitate tenace, inegalabilă, trainică.

În urma faptului că pe plan extern Germania obținea succese după succese, regele Carol s-a reorientat în politica sa atât pe plan extern, cât și pe plan intern. Astfel, el a cooptat la conducerea țării Mișcarea Legionară, condusă acum de Horia Sima. La 4 iulie 1940 Horia Sima este numit ministru al Cultelor și Artelor, însă la 7 iulie demisionează.

În urma cedărilor teritoriale din 1940 (Basarabia și ținutul Herței, precum și o parte din nordul Bucovinei, NV Transilvaniei și Cadrilaterul) în întreaga țară au avut loc puternice manifestări anti-monarhice. La 4 septembrie 1940 regele Carol al II-lea îi acordă generalului Ion Antonescu puteri depline, care-l va obliga pe rege să abdice în favoarea fiului său, Mihai I.

La 14 septembrie 1940 este proclamat regimul legionar, guvernul fiind condus de generalul Ion Antonescu.

La 25 noiembrie 1940 sunt dezgropate rămășițele pământești ale Căpitanului, Nicadorilor și ale Decemvirilor la închisoarea Jilava. Vederea modului în care s-au comportat autoritățile cu rămășițele pământești ale Căpitanului și ale celorlalți legionari, legionarii au decis să se răzbune, astfel în noaptea de 26-27 noiembrie au asasinat 64 de deținuți politici în închisoarea Jilava. Din păcate, datorită urii au căzut victime și persoane nevinovate, precum Nicolae Iorga sau Madgearu. Francisco Veiga susține că asasinatele săvârșite de legionari în noiembrie 1940 nu ar fi fost urmarea indignării legionarilor care au dezgropat rămășițele pământești ale Căpitanului, Nicadorilor și Decemvirilor, ci au fost acțiuni premeditate de radicalii din Legiune.

Asasinarea lui Nicolae Iorga de un grup de legionari a întins asupra Mișcării Legionare o pată care nu a putut fi ștearsă niciodată. Probabil că motivul principal care a dus la asasinarea lui Iorga a fost că în urma procesului intentat lui Codreanu, acesta a fost arestat și în final executat.

Francisco Veiga susține că asasinatele legionare din noiembrie 1940 au fost o pată adusă Mișcării, dar aceasta nu a însemnat că și-a îndepărtat simpatia populară, care au văzut în aceste asasinate faptul că pentru prima dată violența s-a întors „împotriva cercurilor puterii unui regim liberal burghez”, care folosiseră în mod constant violența și represiunea împotriva populației.

Guvernarea legionară a fost un eșec și a sfârșit prin a-și îndepărta valul de popularitate pe care și-l câștigase de-a lungul timpului. Faptul că unele elemente legionare au fost preocupate mai mult de răzbunare și pedepsirea celor vinovați de persecutarea au pătat imaginea Mișcării. Parcă anticipând venirea la putere a legionarilor conduși de Horia Sima în 1940, Codreanu spunea în 1938: „S-ar putea să fim siliți să preluăm puterea, să nu fi pregătiți și să compromitem tot efortul și jertfele noastre” sau s-ar putea ca „Pe noi să ne ucidă și să vină alții după noi și, în numele nostru să se dezlănțuie deruta și astfel, cei ce vor veni mai apoi, în loc să aducă o floare și să aprindă o lumânare, să ne arunce disprețul și ura lor”.

O parte din legionari s-au îndepărtat de „noua Mișcare” datorită faptului că nu mai avea aceleași idealuri din timpul Căpitanului.

Nae Tudorică afirmă că Mișcarea „s-a născut în 1927 și a murit în 1938-1939, pentru mine și cred pentru toți. În această perioadă ea a fost: o școală de educație civilă, morală și creștină, iar în ceea ce a urmat după această perioadă, un partid ce a răsturnat toate valorile, o grupare care a năruit în avalanșă lespezi de piatră pe morminte”.

Eugen Weber afirmă că „Legiunea lui Sima nu mai era Legiunea lui Codreanu. Ultima a luat sfârșit în toiul persecuțiilor din 1938-1939 și în baia de sânge în care ele au culminat. Noua conducere legionară era constituită din bărbați de rangul doi. Ba, și mai rău, noii membrii legionari nu constituiau decât o colecție vagă și nesudată, mai puțin consacrată, mai puțin calificată”.

Conflictul pentru putere care s-a iscat între Antonescu și Sima a culminat cu izbucnirea „rebeliunii legionare” din 20-24 ianuarie 1941 și în urma căreia Mișcarea a fost îndepărtată de la putere, Statul Național-Legionar încheindu-și existența în mod oficial la 15 februarie 1941. „Rebeliunea” a adus numai lacrimi și dezlănțuirea unor noi persecuții împotriva Mișcării. Pr. Ștefan Palaghiță scria că „rebeliunea a adus atâtea lacrimi și suferințe cum n-a adus nici o altă prigoană”.

Cu ocazia acestei „rebeliuni” Hitler și-a manifestat în mod public sprijinul pentru generalul Ion Antonescu, însă el nu a abandonat Legiunea. Idealul pentru Hitler ar fi fost să-l împuște pe Sima și să păstreze Legiunea.

„Rebeliunea legionară” a costat viața multor persoane. Cifrele oficiale sunt contradictorii. Astfel, Francisco Veiga susține că „rebeliunea” a costat viața a 346 de legionari, 120 de evrei și aproximativ 2000 de civili fără apartenență politică. Eugen Weber susține că „rebeliunea” a făcut 370 de morți și 44 de răniți în București, în timp ce în provincie au murit 46 de persoane, alte 78 fiind rănite. După N. Nagy-Talavera, care citează ziarul „Porunca Vremii” din 13 februarie 1941, cifrele oficiale au fost de 21 militari morți și 53 răniți, 374 civili morți și 380 răniți, și 3990 arestați.

După înăbușirea „rebeliunii” conducătorii legionari au fugit din țară, refugiindu-se în Germania, fiind ajutați în acest sens de Gestapo și S.S., precum și de ofițeri ai armatei germane.

Ajunși în Germania, liderii legionari au fost internați în lagăre, unde au stat până la 23 august 1944, când au fost eliberați și au format la Viena un guvern românesc în exil la Viena (10 decembrie 1944).

Legionarii din țară au ajuns la un acord cu Maniu și P.N.Ț., care le-a asigurat protecția, intrând în conflict cu legionarii aflați în exil.

Legionarii din exil s-au împrăștiat în toată lumea, însă cel mai important centru legionar a fost în Spania, unde a fost creat un centru cultural la Aravaca, aproape de Madrid, și s-a ridicat un monument la Majadahonda, unde au căzut Moța și Marin.

Unii legionari rămași în țară au sfârșit prin a deveni informatori sau agenți ai Securității de la București.

Capitolul II

Preoțimea română și Mișcarea Legionară

Datorită faptului că Mișcarea Legionară s-a dorit în primul rând a fi o Mișcare de redeșteptare a valorilor creștine într-o societate coruptă și de promovare a Ortodoxismului ca mod de manifestare a acestor idei, la Mișcarea Legionară a aderat un număr mare de preoți, mărturie în acest sens stând faptul că mulți preoți au fost închiși, uciși și persecutați de autorități, datorită apartenenței sau numai simpatiilor manifestate față de Mișcarea Legionară. Victor Isac condamnă miile de slujitori ortodocși ai sfintelor altare (mitropoliți, episcopi, preoți și monahi), care au aderat sau simpatizat cu această Mișcare, „al cărei Dumnezeu nu avea nimic în comun cu Dumnezeul Genezei”.

A. Simion, tratând într-un mod subiectiv raporturile dintre preoțimea ortodoxă și Mișcarea Legionară ( fapt care se observă și datorită faptului că lucrarea sa apare în timpul dictaturii comuniste ), nota în cartea sa că un număr destul de mare – raportat la numărul lor relativ restrâns – au dat Gărzii preoții. Cauzele acestui fenomen nu le găsim, ca în cazul profesorilor și învățătorilor, în dispozițiile primite din partea capului Bisericii, deoarece patriarhul devenise, tocmai în perioada respectivă, ținta unor puternice atacuri ale presei legionare. Explicația trebuie căutată pe de o parte în religiozitatea și credința dovedită de membrii și simpatizanții Legiunii față de Biserică și tot ceea ce însemna credința și valorile morale, iar pe de altă parte în modul cum Legiunea a știut să se adapteze și să utilizeze ritualul funerar al Bisericii Ortodoxe Române.

Unii preoți au făcut parte din organele de conducere ale Mișcării, cum a fost cazul pr. Ion Dumitrescu Borșa, care la data de 10 decembrie 1932 e numit comandant legionar. De asemenea, pr. Ion Dumitrescu Borșa a făcut parte și din „vestitele echipe ale morții”. El a fost și unul din cei șapte voluntari legionari care s-au dus să lupte în Spania împotriva comuniștilor. După asasinarea lui Codreanu, unul dintre cei propuși pentru a prelua conducerea politică a Mișcării Legionare a fost pr. Ion Dumitrescu Borșa.

În Senatul Legiunii Arhanghelului Mihail au fost aleși și preoți: pr. Partenie Mateiu, pr. I. Georgescu și alți 2-3 preoți.

Mulți alți preoți au participat la întrunirile și manifestările organizate de Mișcarea Legionară. Este cazul pr. George-Edineți, care a însuflețit solemnitatea depunerii unei cruci de legionarii din București și studenți la Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, solemnitate care a avut loc în data de 24 ianuarie 1933, cu toată împotrivirea guvernului.

Unii slujitori ai Bisericii au ajutat Mișcarea Legionară în alte feluri, Astfel, familia preotului Moța era proprietara tipografiei „Libertatea” din Orăștie. Aici se tipărea organul de presă al Mișcării Legionare – „Pământ strămoșesc”, prin care se răspândeau ideile și principiile care stăteau la baza Legiunii.

Atașamentul legionarilor față de Biserica Ortodoxă rezultă și din ajutorul impresionant depus de aceștia pentru a ajuta la ridicarea de biserici, mânăstiri, schituri, refacerea unor așezăminte bisericești aflate în stare de degradare și amenajarea de drumuri pentru a facilita accesul la biserici, dar mai ales la mânăstiri. Mărturii în acest sens avem în cartea pr. Ștefan Palaghiță:

– în tabăra de muncă de la Drăgășani, legionarii au lucrat de la 13 iunie până la 14 august 1935, fabricând 100.000 de cărămizi destinate zidirii catedralei din acel oraș;

– între 30 iunie -15 septembrie 1935 legionarii au lucrat cărămizi și au clădit mânăstirea Izbuc (jud. Bihor);

– între 1 iulie – 16 septembrie au lucrat la Buga (jud. Lăpușna) la temelie unei mânăstiri;

– între 10 iulie – 10 octombrie au clădit o biserică la Aciliu (jud. Sibiu);

– între 8 iulie – 15 septembrie construiesc un drum prin stâncă la mânăstirea Arnota, locul de odihnă al voievodului Matei Basarab, la această lucrare aducându-și aportul 252 de legionari;

– între 8 iulie – 8 septembrie au lucrat cărămizi pentru construirea unei biserici în comuna Marca (jud. Sălaj);

– între 8 iulie- 6 octombrie au lucrat 100.000 de cărămizi pentru a zidi o biserică în comuna Valea Mare (jud. Bălți);

– între 9- 26 august au lucrat la pietruirea curții bisericești și la repararea bisericii din Baciu (jud. Brașov).

Ajutorul dat preoților și credincioșilor în construirea și repararea locașurilor de cult le-au adus legionarilor o cotă ridicată de popularitate în rândul populației. În acest sens, la 4 octombrie 1935, în urma propunerii lui Victor Iamandi, ministru al cultelor în acea vreme, Sfântul Sinod, cu îndemnul patriarhului Miron Cristea, trimite o adresă către toate eparhiile din țară prin care interzicea munca legionarilor pentru biserici. La 2 decembrie 1935, generalul Gh. Cantacuzino, șeful Partidului Totul pentru Țară, răspunde printr-un manifest atitudinii patriarhului Miron Cristea. Aceste măsuri luate împotriva legionarilor aveau drept scop încercarea de stopare a simpatiilor crescânde manifestate în rândul populației față de Mișcarea Legionară.

Mișcarea Legionară și-a câștigat și simpatia călugărilor, încă înainte de alegerile din jud. Neamț, datorită excursiilor patriotice pe care le făcuseră la mânăstiri, transportând turiști în camioneta Legiunii sau prin „războiul comercial” împotriva micilor negustori evrei, vânzând legume localnicilor. Ca urmare a acestui comerț îndreptat împotriva negustorilor evrei, marele istoric Nicolae Iorga a cerut în „Neamul Românesc” desființarea comerțului legionar, considerându-l un mijloc de propagandă neloială și de conspirație. Fără să țină cont de faptul că Nicolae Iorga era demnitar, Codreanu îi trimite acestuia o scrisoare, pe baza căreia este acționat apoi în justiție pentru insultă adusă unui demnitar al statului, fiind condamnat la 6 luni de închisoare. Acest proces a fost un pretext pentru a fi închis Codreanu, care a sfârșit prin a fi asasinat la ordinul regelui Carol al II-lea. Călugării nu și-au precupețit eforturile în ajutorul dat legionarilor. Chiar la mânăstirea Neamț s-au tipărit manifeste electorale.

Cu toate măsurile luate împotriva lor, legionarii au continuat să ajute la ridicarea de biserici:

– la 22 martie 1936 legionarii ridică o troiță la Olteț (jud. Făgăraș);

– la 1 mai 1936 se deschide tabăra legionară „profesor Traian Brăileanu” de la Rădăuți, care construiește biserica Arhanghelul Mihail.

În tabăra de lucru Carmen-Sylva din 1936 au participat patru preoți și probabil mai mulți studenți de la Teologie (din cei 170 de studenți prezenți în tabără).

Capitolul III

Preoții ortodocși, victime ale prigoanelor

anti-legionare

Înăbușirea „rebeliunii legionare” din 21-24 ianuarie 1941 a dus la dezlănțuirea unor noi prigoane împotriva legionarilor. Au avut de suferit nu numai preoții ortodocși cunoscuți ca membrii ai Mișcării Legionare, deoarece lucrarea de față tratează în special raporturile preoției ortodoxe române cu Mișcarea Legionară, ci și preoții care erau suspectați că simpatizează cu Mișcarea Legionară sau care au ajutat legionarii supuși persecuțiilor dezlănțuite de guvernul Antonescu și mai apoi de comuniștii care au preluat puterea după 1947. Datorită faptului că marea majoritate a materialului referitor la preoții ortodocși care au avut legături cu Mișcarea Legionară nu se mai găsește decât la Arhivele S.R.I. de la București, m-am axat în special pe lucrarea lui Vasile Manea – Preoți ortodocși în închisori comuniste – și pe adresele de pe Internet, care mi-au oferit posibilitatea de a afla informații detaliate despre preoții închiși ca legionari. Un bogat material informativ l-am găsit pe adresa de internet a Revistei Rost, informații care mi-au fost de un real folos în completarea informațiilor găsite în cartea lui Vasile Manea și în alte adrese de pe internet. Am tratat viața unui mic număr de preoți ortodocși închiși ca legionari sau acuzați a fi legionari, fiind convins de faptul că numărul lor a fost cu mult mai mare.

Pr. Ștefan Palaghiță scrie în cartea sa că în data de 14 august 1942, ajunul Sfintei Maria, pe când săvârșea slujba în biserică, a fost arestat de agenții Poliției și dus la Siguranța Generală a Statului. Acolo i s-a comunicat motivul arestării sale – „asociere cu cei din închisori” – ajutase deținuții de la Târgu-Ocna cu două siringi și un pachet cu fiole de calciu, printre ei numărându-se și legionari. După ce a stat două săptămâni în închisorile Siguranței Statului, a fost trimis la penitenciarul din Bacău. De acolo a fost transportat la Galați, unde a fost condamnat la trei ani de închisoare. A umblat prin toate închisorile, la început în haine de preot cu lanțuri la picioare, iar după aceea cu lanțuri și de mâini și de picioare. A trecut prin închisorile: Galați, Chișinău, Iași-Galata, Focșani, Aiud, Brașov, Văcărești și Suceava (15 ianuarie 1944). La Suceava, directorul închisorii a primit ordin să-i lase închiși în celule pe cei 150 de legionari închiși aici, pentru a fi predați rușilor, care se apropiau de Suceava. Norocul lor a constat în faptul că germanii au avut nevoie de clădirea închisorii și i-au eliberat pe deținuți, care au fugit, însă marea lor majoritate au fost prinși din nou. Pr. Palaghiță a reușit să treacă granița, în Ardeal (la vremea aceea partea de NV a Ardealului se afla încă în mâinile Ungariei horthyste), și a pornit spre Germania. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei de România și constituirea guvernului în exil de la Viena l-au găsit aici pe pr. Ștefan Palaghiță. Într-o consfătuire pe care a avut-o cu Horia Sima, pr. Ștefan Palaghiță i-a propus acestuia întrunirea tuturor reprezentanților Bisericii Ortodoxe, aflate în refugiu în Germania de frica rușilor, într-un Sinod Ortodox, care să redacteze hotărâri prin care să se ia poziție împotriva URSS-ului și a acelor clerici care-i slujeau. Această propunere nu s-a concretizat.

După îndepărtarea pr. Ștefan Palaghiță de „simiști”, locul său a fost luat de pr. Potecașu.

Un reprezentant se seamă al ierarhiei bisericești aflate în exil a fost Mitropolitul Visarion Puiu. Acesta a încercat să realizeze o împăcare între „simiști” și „codreniști”, însă încercarea acestuia a eșuat, deoarece „codreniștii” au propus formarea unui guvern de concentrare națională, sub președinția Mitropolitului Visarion Puiu.

Intrarea în România a armatelor sovietice i-au făcut pe mulți preoți să aleagă calea exilului, presimțind parcă că în viitor se vor dezlănțui nenumărate prigoane împotriva Bisericii, dar mai ales împotriva acelor slujitori ai altarului care se împotriveau măsurilor abuzive luate de comuniști. Unii preoți ortodocși români s-au refugiat în Austria, acesta fiind cazul pr. Racocea și a pr. Sierieru. În exil, în Austria, „simiștii” au comis și abuzuri. Bătrânul paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Viena a fost forțat să pomenească public pe Horia Sima în biserică, în locul regelui.

Informațiile referitoare la membrii clerului ortodox care au făcut parte din Mișcarea Legionară, care au fost suspectați că ar fi simpatizanți sau au fost acuzați pe nedrept sunt puține. Cele mai multe informații în legătură cu acest subiect (preoți ortodocși, simpatizanți ai Mișcării Legionare) le-am găsit în cartea lui Vasile Manea „Preoți ortodocși în închisorile comuniste”, ediția a doua. În continuare voi prezenta viața mai multor slujitori ai altarului, care au fost închiși în închisorile comuniste, fie că au fost legionari, fie că au fost simpatizanți ai Mișcării Legionare sau au fost acuzați pe nedrept de apartenență la Mișcarea Legionară.

Preotul Andrei Adam s-a născut la 21 august 1920, în localitatea Zervești, județul Caraș-Severin. După ce a absolvit Academia Teologică din Caransebeș în 1945, a fost angajat la Episcopia din Caransebeș, unde a slujit până în 1948, când a fost arestat, pe data de 17 iunie, de către un grup de angajați de la Siguranța Lugoj, grup ce îl avea în frunte pe chestorul instituției, Kling Zoltan.

La Siguranța din Lugoj i s-a cerut să dea o declarație în legătură cu activitatea sa legionară, dar a refuzat. În toamna aceluiași an a fost mutat la Timișoara și de acolo la Aiud, apoi în lagărul de deținuți politici de la Ocnele Mari. Acolo, în camera 11, a fost dat pe mâna unei echipe de reeducare politică. Studentul Grigore Ștefănescu, originar din Râmnicu Vâlcea, Ion Samson, fiul unui medic din Roman, Constantin Gemeniuc din Bucovina și Liviu Vlădoianu din Constanța, l-au supus la cazne pe care mintea omenească nu le poate concepe. La numeroasele bătăi pa care le-a primit acolo, a participat și un oarecare Gheorghe Scorțeanu. Din cauza bătăilor care continuau până ce își pierdea cunoștința, părintele diacon Andrei Adam a înnebunit. Și-a revenit abia în iulie 1951.

În ianuarie 1953 a fost judecat de Tribunalul Militar Timișoara și condamnat la șapte ani de închisoare. După o perioadă de câteva săptămâni a fost trimis la Jilava, apoi la mina de plumb Cavnic.

Eliberat în noiembrie 1953, este numit preot în Sălbăgel, protopopiatul Lugoj, în august 1958. Din octombrie 1963 se transferă în parohia Bucoșnița, protopopiatul Caransebeș, iar din 1972 revine în parohia natală, Zerveți, de unde se pensionează în 1994.

A plecat la Domnul în ziua de 21 februarie 1998.

Preotul Tănăsache Alexandrescu, născut la 2 septembrie 1910 în comuna Nicorești, Galați, a fost arestat între anii 1952-1954 pentru activitate legionară.

Părintele Anton D. Alexandru, născut la 4 octombrie 1915 în localitatea Gropnița, județul Iași, a fost hirotonit preot la data de 6 august 1942, în actuala Republică Moldova. A fost arestat în iunie 1945 și reținut timp de trei luni în lagărul de la Galata, Iași, fără să fie judecat.

În 19 iulie 1952 a fost arestat și condamnat la 60 de luni de închisoare, apoi trimis în colonia de muncă de la Bicaz, de unde a fost transferat după un an în colonia de muncă de la Borzești. A fost eliberat în 1954. Potrivit adresei nr. 75.682/30.11.90 a Ministerului de Interne, motivul arestării l-a constituit faptul că „în perioada 1940-1941 a fost șef sector legionar”.

În data de 24 septembrie 1959 a fost arestat din nou și, după o anchetă care a durat opt luni a fost judecat și condamnat de către Tribunalul Militar Iași la opt ani de închisoare corecțională și confiscarea totală a averii. A trecut pe la Jilava și Aiud. A fost eliberat în 1964, la 31 iulie.

Printre preoții închiși împreună cu el s-au numărat: Nicolae Gheorghiu din Târgu Neamț; Ioan Alexandru; Alecu Zamfir din Ciocănești; Mihai Acatrinei din Movileni, Iași; Dumitru Bejan din Hârlău, Iași; Gheorghe Tuleașcă din Probota, Botoșani; Iftimie Gheoghe din Iași; Vasile Lazăr; Gheorghe Popovici; Ioan Ionescu; Gheorghe Dimitriu; Ioan Tatulea; Mihai Vâscu și Aurel Teodorescu din Iași; Dumitru Zamisnicu din Popricani, Iași; diaconul Valeriu Anania; preoții Dumitru Argint din București; Dumitru Leon din Cogeasca, Iași și diaconul Florin Cașcaval din Iași.

Episcopul Viorel (Valerian) Trifa

S-a născut la Câmpeni, județul Alba, la 13 august 1915, în familia preotului Iosif Trifa, întemeietorul organizației religioase Oastea Domnului. Urmează Teologia la Chișinău. Devine doctor în teologie.

În anul 1935 este ales președinte al Centrului Studențesc Chișinău.

În 1936 participă la ultimul mare congres al Uniunii Naționale a Studenților Creștini din România (UNSCR).

Studiază la Facultatea de Litere și Filosofie din București. A fost apreciat ca fiind un om deosebit de inteligent și cult, de un talent oratoric desăvârșit.

În anul 1937 devine președintele Congresului Studențesc București.

În timpul masivelor arestări în rândurile legionarilor ordonate de Carol al II-lea în anul 1938, se refugiază în Germania unde se înscrie la Universitatea din Berlin.

Pe timpul guvernării legionare preia conducerea UNSCR și a ziarului Libertatea.

După răsturnarea legionarilor de la putere de către Antonescu, ia calea exilului și se stabilește în Germania, deoarece era dat în urmărire generală în țară. A cunoscut aceleași lagăre ca și ceilalți legionari aflați în situația lui.

În 1945 se afla la Milano împreună cu Constantin Papanace, apoi s-a mutat la Roma.

În primăvara lui 1950 a emigrat în Canada, la Montreal, unde i se oferă un post de profesor universitar, apoi este invitat de un grup de români în SUA. Preluând zvonuri din emigrație, Securitatea știa că ar fi garantat pentru el un anume Ion Truță, care l-a și numit redactor la revista „Solia”, publicație de propagandă religioasă a Episcopiei Ortodoxe Române din Cleveland, Ohio.

Încă din primul an al prezenței sale în S.U.A. a fost propus episcop al acestui așezământ, însă trecutul său ca legionar a amânat hotărârea. În 1951, la Congresul Bisericesc de la Chicago, unde s-a reafirmat completa independență a respectivei Episcopii, inclusiv cea canonică, Viorel Trifa a fost ales episcop coajutător în locul lui Policarp Morușca – acesta își abandonase misiunea încă din anul 1939. Consacrarea lui, sub numele de Valerian, a fost săvârșită de ierarhii Bisericii Ortodoxe Ucrainiene din S.U.A. în aprilie 1952. Devine conducătorul legitim al Bisericii Ortodoxe Române din Statele Unite, căreia îi construiește un sediu magnific lângă Detroit. Pune bazele unei mânăstiri de maici unde se călugărește principesa Ileana, sub numele de maica Alexandra. Este invitat de Richard Nixon în 1960 să binecuvânteze deschiderea lucrărilor congresului american.

În martie 1960 mai figura în evidențele celor dați în urmărire generală, sub consemnul: „În caz de identificare, să fie reținut”.

Cât timp a fost conducătorul spiritual al Episcopiei române din S.U.A., revista „Solia” a continuat să apară. La 1 august 1968, Securitatea i-a redactat următoarea fișă de publicație: „Organ al Episcopiei Ortodoxe Române din America. Anul apariției: 1935, în limba română și engleză. Sediul: Detroit, Michigan, S.U.A. Apare bilunar, într-un tiraj de 2500 de exemplare. Este scoasă de comandantul legionar Viorel Trifa, ajutat de Vasile Hațeganu, pr. legionari Grațian Radu, Anchidim Useriu. George Preda, Martinian Ivanovici, Ion Surducan ș.a. Finanțarea publicației se face din fondurile Episcopiei Ortodoxe Române din America. Solia are caracterul unui ziar de informare asupra vieții bisericești și sociale a comunităților române ortodoxe din S.U.A. și Canada, aflate sub conducerea lui Viorel Trifa. Viorel Trifa folosește ziarul și ca armă principală de luptă anticomunistă și de atacare a regimului din țară. De asemenea, sunt criticate comunitățile și personalitățile de origine română din emigrație care militează pentru legături normale cu oficialitățile bisericești și laice din țară”.

La 3 mai 1962, în cadrul unei conferințe de presă organizate în Israel, Șef Rabinul dr. Moses Rosen a declanșat o campanie împotriva lui Viorel Trifa, menită să ducă la expulzarea episcopului din S.U.A. Polemicile privitoare la trecutul legionar al lui Viorel Trifa au continuat timp de aproape două decenii. La 4 august 1980 autoritățile americane au solicitat guvernului României documente care să confirme sau să infirme acuzațiile părții care se consideră lezată. Cu acest prilej, Securitatea a alcătuit un documentar – cinci volume consistente – care conținea cu precădere fotocopii din ziare și un număr foarte mic de documente provenind din arhivele publice. Din acest documentar nu reieșea că Viorel Trifa ar fi săvârșit crime, dar nu se puteau nega contribuțiile sale de ordin propagandistic la declanșarea rebeliunii din ianuarie 1941, în timpul căreia au fost uciși numeroși evrei. În consecință, în 1984 a fost expulzat din S.U.A., dar nu pentru crime, ci pentru că nu declarase anumite date biografice atunci când se stabilise în S.U.A.

Ultimul său refugiu este în Portugalia. Nici autoritățile române, nici cele israeliene nu au cerut extrădarea lui pentru a fi judecat la București sau Tel Aviv. În toamna aceluiași an, 1984, la Paris, executiva secțiunii europene a Congresului Mondial Evreiesc a decis să solicite guvernului Portugaliei să nu-l mai adăpostească pe apatrid. Din rațiuni necunoscute, solicitarea nu a avut nici un efect.

Viorel Trifa a încetat din viață la 24 ianuarie 1987, în orașul portughez Cascais. A fost înmormântat în cimitirul de la Grass Lake, Michigan.

Din lucrările sale amintim: Călăuza creștinului ortodox, SUA, 1940; Solia: istoria vieții unei gazete românești, SUA, 1961; Romania: The Land, The History, The People, Italia, 1963; Marginal notes on a court case, Portugalia, 1985.

Părintele Dumitru Bălașa, născut la 1 august 1911 în comuna Gușoeni, județul Vâlcea, este licențiat în Teologie, cu calificativul magna cum laude. Preot ortodox și cercetător istoric, a activat în cadrul Asociației Slaviștilor din România, fiind secretar al Institutului de Istorie Națională, filiala Oltenia. A activat de asemenea ca redactor la revistele Foi literar, Celula, Oltenia și Mitropolia Banatului.

A fost căsătorit cu Ana Grecu, care a decedat în 1967, și a avut două fete: Ileana și Marieta.

Prima dată a fost arestat în 1938 în gara Balș, deoarece avea asupra sa un pachet cu 1000 de copii xerox ale scrisorii lui Iuliu Maniu către patriarhul Miron, președintele Consiliului de miniștri, cu prilejul instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Pachetul era adresat avocatului Mihăilescu, șeful Partidului Național Țărănesc din orașul Balș. A fost condamnat și judecat la trei luni de închisoare, apoi închis la Caracal și la Craiova. Eliberat, s-a întors acasă, dar a fost dat afară din preoție. S–a angajat ca zilier, pentru a-și putea întreține familia, dar a fost din nou arestat de către Armand Călinescu. Închis la Vaslui și apoi transferat în Lagărul de la Sadaclia în Basarabia, se afla într-un lot de 41 de preoți, dintre care 39 erau ortodocși și doi uniți. După ce Corneliu Codreanu a fost ucis, cei 41 de preoți au fost eliberați. Părintele Dumitru Bălașa a lucrat pe la mai multe ferme, cu ziua, pentru a asigura familiei cele necesare traiului.

În 1940 a fost din nou arestat, apoi reabilitat și trimis pe front în U.R.S.S., înde a fost decorat cu ordinul Steaua României. După 23 august 1944, a fost arestat la Craiova din ordinul lui Vîșinski, care își avea sediul temporar în acest oraș. La intervenția amicului său academician C.S. Nicolaescu-Plopșor din Craiova, a fost eliberat. În anul 1945 s-a stabilit în comuna Șutești, unde și-a construit o casă, dar în 1959 a fost arestat din nou. A fost trimis în teribila închisoare de la Pitești. După șase luni de chinuri și teroare, cu interogatorii noaptea, cu bătăi până la sânge etc., în Vinerea Mare din 1960 a fost condamnat, prin sentința nr. 176/1960 a Tribunalului Militar Craiova la șase ani de închisoare. Au fost aduși ca martori mincinoși în procesul său: Marin Oprea, zis Mărăcine, secretar P.C.R. din Șutești; Dumitru Preduțoiu, președintele Consiliului Comunal Șutești; Ilie Trașcă, președintele colhozului; Victor Buică, contabil; Vasile Oprița, gardian, și o femeie din satul Verdea. A executat pedeapsa la Pitești, Jilava, Aiud și un an în Balta Brăilei, la Salcia. I s-a confiscat și casa; soția a fost evacuată din locuință împreună cu cei doi copii.

A fost închis împreună cu preoții Ilie Stan din Gușoeni, mort la Aiud; Petre Diaconescu din parohia Mitrofani, județul Vâlcea; Ion Bălașa (tatăl pictorului Sabin Bălașa), închis la Periprava fără să fie condamnat; Ștefan Bălașa și Luca Popescu din Zlătărei, județul Vâlcea, condamnat în 1952.

Eliberat în 1964, a lucrat ca redactor la revista Mitropolia Olteniei.

În 1983, Securitatea i-a confiscat toate cărțile, în urma unei percheziții de patru ore.

Părintele Dumitru Bălașa a publicat, în ciuda repetatelor arestări și a permanentei prigoane, peste o mie de articole și numeroase cărți.

Părintele Ștefan Bălașa a fost hirotonit în 20 iulie 1932 pentru parohia Bărbuceni. Arestat de Securitatea din Drăgășani în ziua de 16 septembrie 1959, ca urmare a unei înscenări, a fost imediat transferat la Pitești, unde a rămas zece luni, cât a durat ancheta. În timpul cercetărilor a fost bătut de doi anchetatori, amândoi cu numele Ispas.

Acuzat la început de activitate legionară, a fost trecut ulterior în lotul contrarevoluționarilor. În timpul procesului, când cei doi martori mincinoși s-au încurcat în declarații, părintele Ștefan Bălașa a știut să scoată în evidență contradicțiile din aceste mărturii, dar în loc să fie în favoarea sa, această atitudine i-a sporit perioada de condamnare la cinci ani. De la Pitești a fost transferat la Jilava și, după șase săptămâni, în Balta Brăilei, la Grădina, Strâmba, Salcia și Stoienești.

A fost închis împreună cu părintele Gheorghe Chiriac din București și cu părintele Ghiocel din județul Dâmbovița.

Diaconul Victor Biriu, născut la 31 octombrie 1909 în localitatea Fălești- Bălți din Basarabia, a fost arestat în perioada 1951-1955, fiind „bănuit legionar”.

Victor Medrea

Teolog, profesor, gazetar.

S-a născut în anul 1904 în județul Vâlcea.

Studiază filologia și teologia în București.

Devine legionar din anul 1928. Este unul din apropiații Căpitanului și aghiotantul generalului Zizi Cantacuzino – Grănicerul.

A fost colaborator al publicațiilor: Cuvântul, Buna Vestire, Curentul, Cuvântul Argeșului.

Pe timpul guvernării legionare este director al Direcție de Presă și șeful Protocolului de Stat.

După ianuarie 1941 este degradat de generalul Antonescu și trimis cu gradul de soldat în prima linie pe frontul de răsărit. Se remarcă prin acte de eroism și refuză, în fața frontului, decorația oferită de Antonescu (ulterior primește altă decorație de la regele Mihai).

A fost deținut între anii 1948-1964 în închisorile comuniste.

După 1964 refuză ofertele de angajare la revista regimului Glasul Patriei.

Se stinge din viață în anul 1978.

Preotul Petre Boldur s-a născut la 13 martie 1910 în localitatea Bozeș, județul Hunedoara. A fost paroh în Totoi, Băcăinți și Tărtăria. Arestat în 1948 pentru activitate legionară și condamnat la 14 ani de închisoare, a executat pedeapsa la Aiud, Gherla și la Canal.

Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa s-a născut în 1925 în județul Tulcea. Era student la Facultatea de Medicină când a fost arestat prima dată, în 1948. A trecut prin iadul de la Pitești și Gherla. În 1954 este din nou condamnat la 15 ani de muncă silnică, pentru acte de teroare săvârșite în perioada primei detenții. A avut puterea să demaște, în instanță, pe adevărații inspiratori ai crimelor de „reeducare”.

După ieșirea din închisoare, în 1964, studiază Teologia și devine preot. Inițiază, printr-un ciclu de șapte memorabile „Cuvinte către studenți”, seria protestelor împotriva demolării bisericilor și a ateismului oficializat. Este arestat și condamnat în 1979 la 10 ani de închisoare, prin sentința 35/4.05.1979. A fost eliberat la 20 august 1984. Astăzi trăiește în S.U.A..

Preotul Pavel Ciucur s-a născut la 30 august 1918, într-un sat de lângă Caransebeș. După ce a absolvit patru ani de școală primară în satul natal, s-a prezentat la examen la Școala normală din Caransebeș. În anul 1938, pe când era în clasa a VIII-a, a fost eliminat, odată cu instalarea dictaturii lui Carol al II-lea. În 1938 a absolvit clasa a VIII-a la Școala normală din Timișoara și a luat examenul de capacitate.

Înrolat în armată în decembrie 1940, a urmat la Pitești cursurile Școlii militare de ofițeri în rezervă. După 23 august 1944 a fost trimis pe front în Ungaria, de unde a ajuns, fiind rănit, în diferite spitale din țară. Și astăzi mai are o schijă de brand în piciorul stâng.

În anii 1945-1947 a urmat cursurile Academiei Teologice din Caransebeș. În 1947 la Crăciun, a fost hirotonit preot la Episcopia din Caransebeș și numit paroh la Plugova, în protopopiatul Orșova. Aici a avut legături cu grupul de luptători anticomuniști din Munții Domașnei, județul Caraș – Severin, care au fost prinși și condamnați la moarte, în frunte cu Spiru Blănaru. Un alt luptător cu care părintele Pavel Ciucur a avut legături a fost Gheorghe Cristescu, prins și el și executat de Securitatea din Timișoara.

În dimineața zilei de 6 octombrie 1948, preotul Pavel Ciucur a fost chemat la primărie în Plugova și arestat de către maiorul Kling, un evreu, și dus la Lugoj. De aici a fost condus la Securitatea din Timișoara de către colonelul Moiș, unde a fost anchetat și terorizat de către locotenenții Schnellbak și Bugarsky (sârb). Într-o zi, anchetatorii au simulat că-l execută, spre a obține declarația pe care o doreau. După ancheta care a durat două săptămâni, a fost trimis în închisoarea Popa Șapcă. Aici a stat până la 10 martie 1949, când a avut loc procesul. A fost condamnat prin sentința 346/1949 a Tribunalului Militar Timișoara, dosar 2501/1948.

După proces a fost transferat în infernul de la Aiud, unde a îndurat frigul, foamea și prigoana. O perioadă a lucrat în atelierul pentru produse din lemn al închisorii; orarul era de la ora 23 la 5 dimineața. O dată, pentru o simplă privire aruncată în sus în timpul plimbării prin curtea închisorii, a fost închis la „neagra”, unde nici nu-și amintește cât l-au ținut flămând, în frig și întuneric. După doi ani la Aiud, a fost transferat la Canal, la cărat de pământ cu roaba. Ultimele patru luni din închisoare le-a petrecut la Bicaz, unde a lucrat la calea ferată.

La data de 7 noiembrie 1951 a fost eliberat. Acasă și-a găsit soția și copilul, alături de care a continuat să trăiască o viață grea. După câțiva ani i s-a îmbolnăvit soția, care a suferit timp de treizeci și cinci de ani. Părintele s-a îmbolnăvit și el. La 1 noiembrie 1979 s-a pensionat.

„Mă rog lui Dumnezeu să primească jertfa vieții mele și a soției” – își încheie părintele Pavel Ciucur impresionanta mărturie, după o viață întreagă trăită în slujba Bisericii și a neamului românesc.

Părintele Ioan F. Coliță, preot în comuna Cetate, Dolj, a slujit 34 de ani în această parohie și a avut nouă copii. Deși nu a făcut politică, a fost acuzat că este legionar de către un preot care – potrivit mărturiei fiicei părintelui Coliță, Cornelia – dorea să îi ia locul. În 1952 a fost ridicat de Securitate și eliberat în 1954, fără să fie judecat în toată această perioadă. La 15 iunie 1959 a fost arestat din nou, iar în 6 decembrie 1959 a decedat la Ostrov în raionul Măcin, unde se afla la muncă. Tot acolo, la infirmeria Formației 0957 a murit și părintele Ion Răducan.

La 15 august 1952, când a fost arestat prima oară, părintele Ioan Coliță era la pat, după o operație de ulcer. Colonelul Untaru, care l-a ridicat, după ce a răvășit toată casa, fără să găsească ceva care l-ar fi putut acuza pe preot, cu un gest de mare cruzime, a lovit-o pe fiica părintelui, Cornelia, cu capul de pereți, pentru că a încercat să-l ajute pe bolnav să se ridice. Apoi l-a îmbrâncit pe preot pe scări. Acesta a căzut și s-a rostogolit pe cele 5-6 trepte ale casei, până în curte. L-au urcat într-un camion în care mai erau deja arestați preoții Gheorghe Chiriloiu din comnua Cetate și Ion Tudor din satul Moreni.

În 1954 s-a întors foarte bolnav și deprimat; stătea adesea la geam și privea în gol, plângând fără să spună nimic. Fiica părintelui a aflat ulterior cum a fost schingiuit: ars cu fierul roșu în tălpi, atârnat cu capul în jos i s-au smuls dinții…

În perioada cât a lipsit, familia, căreia i-au fost luate de către Primărie lucrurile din casă, până și paturile și alimentele, a ajuns să se hrănească cu spice rămase pe câmp, să doarmă pe scânduri. Femeile din sat îi mai ajutau cu alimente pe copii.

În a doua perioadă de detenție, comuniștii l-au supus din nou chinurilor, cu bestialitate: bătut zilnic pentru că nu reușea să-și facă norma, într-o zi a fost călcat în picioare de un caraliu, lovit cu cizmele în cap, așa încât, la scurtă vreme, a murit la infirmerie.

Potrivit părintelui Mișu Ionescu, ce se afla atunci închis împreună cu preotul Coliță, ucigașul părintelui Ioan se numește Keleman, fost chelner în Craiova. Domnul Petrică Brâncuș afirmă că preotul Ioan Coliță a fost maltratat de locotenentul de Securitate – Molnar.

Părintele Spirache N. Geană s-a născut la 24 septembrie 1909 în satul Curtișoara, comuna Teslui, județul Olt. A absolvit clasele primare în satul natal, la liceul din Slatina și Facultatea de Teologie la Chișinău în 1934. În luna decembrie a aceluiași an, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Teslui, devenită Cherlești, unde a a slujit până în aprilie 1975, când a ieșit la pensie. Perioada aceasta a fost întreruptă de cei patru ani și jumătate de închisoare, între mai 1948-decembrie 1952.

La Chișinău, studenții teologi erau bine organizați în lupta împotriva comunismului. Sprijin le era ziarul Neamul românesc editat de N. Iorga.

După absolvire, deoarece a refuzat să se înscrie în vreun partid, Consiliul Eparhial format din liberali și țărăniști s-a opus numirii sale. După trei amânări, episcopul Nichita Duma l-a numit împotriva hotărârii Consiliului Eparhial.

A fost arestat la asasinarea lui I.G. Duca și a lui Armand Călinescu, când a fost propus pentru împușcare și scăpat ca prin minune. A fost arestat din nou în 15 mai 1948 și dus la penitenciarul din Slatina, unde a rămas închis, fără să fie anchetat, până în luna septembrie. De acolo l-au mutat, cu un lot de 18 persoane, la Ocnele Mari și apoi la Aiud. Nici unul din lotul celor 18 nu a fost condamnat sau măcar anchetat până în momentul în care au fost duși la Aiud.

Părintele Spirache Geană a fost închis împreună cu preoții Vasile Ionescu din Văleni, Olt și Marin Stănescu din Tâmpeni, Olt.

A rămas la Aiud, unde a lucrat în fabrică, până în 1950, când a fost transferat la Ocnele Mari și apoi la Canal, la Capu Midia. Aici erau cazați într-o baracă 130 de persoane, majoritatea preoți. Aici se afla și Corneliu Coposu și prințul Ghica. Hrana la Canal era insuficientă; în câteva zile au dispărut toți câinii și toate pisicile de pe lângă baracă. Se mâncau până și șerpi prinși pe marginea ghiolului. Pe unde lucrau deținuții nu mai rămâneau nici un fir de iarbă sau vreo buruiană: toate erau mâncate.

Lucrând ca dulgher al șantierului, părintele avea posibilitatea să îi ajute pe deținuții care spărgeau piatră la calea ferată: le făcea tălpigi de scândură care să le protejeze picioarele. A fost însă pârât și pedepsit, nemaiavând o vreme dreptul la felul doi de mâncare.

Pus în libertate la sfârșitul anului 1952,a ajuns acasă la 1 ianuarie 1953, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu. Copiii i-au fost dați afară din școală. Era mereu anchetat, uneori împreună cu soția sa, de către un ofițer de la Securitate.

La Aiud aveau acces în primele luni la slujbele religioase din capela închisorii, care a fost mai târziu demolată.

Astăzi părintele aduce laudă lui Dumnezeu care l-a scăpat din toate necazurile și mulțumire credincioșilor ce au fost mereu alături de el și l-au ajutat.

Nichifor Crainic

Remarcat de Alexandru Vlahuță încă dinainte de primul război mondial, Nichifor Crainic s-a impus în câmpul literaturii românești ca unul din fruntașii ei cei mai de seamă. A fost, fără îndoială, un ins paradoxal și pe seama lui se colportează destule povești picante, mai mult sau mai puțin adevărate – în speță, eflorescențe ale bîrfei balcanice, de care la noi nu scapă decît sfinții. Or, hotărît lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfînt…

Omul avea conștiința nedesăvîrșirilor sale (cîți o mai au astăzi?) și, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoțească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptățit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”.

Scriitor prolific și foarte stăpîn pe mijloacele sale, profesor universitar la Chișinău (1926-1931) și București (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) și al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu și Antonescu (1940 și 1941), laureat al Premiului Național de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940) și membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învățămîntului teologic românesc și mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar și al “patriei ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambițios plan modern de reorganizare supranațională a lumii răsăritene, despre care conferențiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roșu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptării sale publice, una dintre personalitățile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conștiință misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu și Bălcescu, continuată de Hașdeu, Eminescu sau Iorga și ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau Țuțea.

Numele pe care și l-a impus încă din anii primului război mondial și sub care îl cunoaște posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim, nu doar prin rezonanța sa tradițional-românească și ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin semnificațiile pe care le poartă neostentativ (gr. nike-phoros, “purtător-de-victorie” și crainic, “vestitor”, derivat probabil din crai, vocabulă de noblețe arhaică, dar și de încărcătură religioasă, evocîndu-i pe “regii magi” – “craii de la Răsărit”): “cel ce aduce vestea izbînzii”.

Adevăratul său nume era Ion Dobre; se născuse la Bulbucata (Vlașca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe Șesurile natale (așa își va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la București, ca elev bursier al Seminarului Central; de pe acum, mai exact din 1907, își începe activitatea publicistică, în periodice ortodoxe și sămănătoriste (mai tîrziu, căutînd să definească sensul “gândirismului”, scria: “Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualității sale … Peste pămîntul românesc, pe care din Sămănătorul am învățat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”). Între 1912 și 1916 urmează cursurile Facultății de Teologie din București. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral (“România a Românilor, numai a Românilor și a tuturor Românilor”). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi fost principalul far al tinereții lui Crainic și omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieții lui, chiar și atunci cînd era evident că pozițiile lor spirituale și ideologice ajunseseră tot mai divergente (cam de prin 1930). După război (1920-1921), își va desăvîrși studiile la Viena, unde va avea, ca și Eminescu odinioară, o rodnică întîlnire cu cultura și literatura germană (erau anii de glorie ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observației lui Blaga cum că influența germană, spre deosebire de cea franceză, “catalizează” fără a confisca). A fost o conștiință mai europeană decît cred unii, iar formula pe care a colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, “Rasă și religiune”) – “Pacea Europei înseamnă: pămînt național și cer comun” – rămîne singura definiție valabilă a unei Europe creștine.

În prima parte a creației sale a colaborat cu poezii la diverse publicații tradiționaliste: Ramuri, VII (1912); VIII (1913); IX (1914), Luceafărul, XIII (1914); XIV (1919), Drum Drept, X (1915), Flacăra, V (1915-1916), Dacia (în care publica la 7 Iunie 1920 un studiu de mare importanță istorică intitulat Solemnitatea de la Sibiu), continuare a articolului omagial despre Alexandru Vlahuță – Cel care nu mai e – de la 6 Decembrie 1919, urmat de altfel în suplimentul literar de la 1 Februarie 1920 al revistei România Nouă sub titlul: Câteva amintiri despre Alexandru Vlahuță.

Publică poezii în revistele: Transilvania (1920), Flacăra (1921-1922), Cuget Românesc I (1922), Gândirea I (1921-1922) și în continuare, după strămutarea acesteia de la Cluj la București, când preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu. Tot aici, începe să publice articolele programatice care vor defini în viitor orientarea de căpătâi a revistei: Iisus în țara mea, II (serie nouă, 1922-1923); Politică și Ortodoxie, III (1923-1924); Parsifal, Cuibul cu barză, Ecouri ale unei polemici, Pacea balcanică și protectoratul ortodox, IV (1924-1925); Filarmonica, La un concert și toate celelalte apărute în continuare.

Încă din 1921 își începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfășoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural și editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiș). A ținut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai tîrziu îi va da faimă Nae Ionescu) și a fost colaborator apropiat al lui Pamfil Șeicaru (de care se va îndepărta nu după multă vreme, numindu-l depreciativ “Ziarilă”) la un alt faimos ziar de dreapta: Curentul. Din 1926, cînd Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deși numele îi va figura pe copertă pînă în 1928), conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima destul de repede direcția ortodoxistă (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare și culturale, altminteri greu reductibile la același numitor: Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Aron Cotruș, Radu Gyr, N. I. Herescu, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoș Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc Șirato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu și mulți alții, dintre care unii, ce-i drept, numai temporar, ca Tudor Arghezi, George Călinescu, Șerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.). Tot în 1926 își începe ilustra carieră universitară.

Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În acești ani apar (sau sînt elaborate), printre altele, Țara de peste veac (versuri – 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie și etnocrație (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capătul acestui deceniu de efervescență creatoare și misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petrovici) membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin dispariția prematură a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepție (22 mai 1941; îi răspunde Lucian Blaga, vechi prieten și colaborator, de care se va despărți totuși în anii următori, mai mult din motive contextuale decît strict personale). Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atît o concepție generală asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă și mai bine articulată dintre cărțile sale), cît și o adevărată doctrină politică de dreapta, “naționalismul constructiv” (sintagmă de mare succes în epocă), concentrată în Programul statului etnocratic (publicat inițial în revista Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, și în volumul de eseuri Ortodoxie și etnocrație), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiției și problemele actualității, pe de o parte, între valorile naționale și cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind: “Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual … Cînd zic că revelația e modernă, adică actuală, nu înțeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generații în sensul idealului creștin, adică ea modifică spiritul timpului, acordîndu-l cu spiritul lui Hristos”). În ciuda tonului partizan și ușor exaltat, un Pan M. Vizirescu avea dreptate să scrie: “Sistemul d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieții naționale, punîndu-ne în față viziunea totalitară ștotalizatoareț a realității românești. E o doctrină care nu lasă nimic nerezolvat…” (“N. Crainic, creatorul gîndirii noastre”, în Sfarmă-Piatră, 16 iunie 1938). Iar Blaga (pe urmele lui D. Stăniloae, citat mai sus) afirma categoric, chiar în forul academic (v. “Răspunsul” integral în Academia Română, Discursuri de recepțiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941, sau în Gândirea, iunie 1941): “Invazia teologică în cultura română postbelică și de după primul război mondial – n.n.ț, înțeleg penetrația ei masivă și profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic … Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii românești de astăzi datorită precumpănitor activității sale literare… Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci și cinci de ani pentru renașterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în analele vieții noastre culturale. Este aici și o patetică activitate de animator…, dar este aici și o operă de gînditor ortodox”.

În anul 1941 este numit ministru în guvernul Antonescu, dar iese din guvern când fiica sa, Nina Crainic este arestată pentru activitate legionară.

După 1940 – 1941, apele se vor tulbura; amestecat în politica vremii, în divergență cu mai toată lumea (dar mai ales cu umbra lui Nae Ionescu și cu legionarii, de care cîndva fusese destul de apropiat), duce o viață agitată, scrie mult mai puțin, vânează onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care transpare mai târziu din memoriile sale, și sfârșește prin a fi hăituit de comuniști, de care se ascunde prin mai multe sate transilvănene, vreme de trei ani (1944-1947).

În toamna lui 1944 Nichifor Crainic se refugiază la Sibiu, unde din aprilie se afla familia sa. Aici primește vestea arestării sale din ziare, deși era liber, precum mărturisește în memoriile sale, dar și în interogatoriul ce i s-a luat la 11 octombrie 1955, pentru a da relații privitoare la părintele Arsenie Boca. Față de situația sa de „arestat”, Crainic spunea anchetatorului că „prin luna octombrie 1944 a apărut în ziarele din București o informație redactată în termeni identici, adică în toate gazetele la fel, în care se spunea că eu am fost arestat și dus sub o puternică escortă la București. Cum eu eram liber atunci și nu se întâmplase nimic din cele de mai sus, mi-am închipuit după felul cum e redactată informația că e un comunicat dat de la o autoritate în favoarea mea. Am întâlnit în Sibiu un ziarist tânăr, care tocmai pleca la București și l-am întrebat dacă nu cunoaște pe cineva la Ministerul de Interne și mi-a răspuns că-i prieten cu D-l Dămăceanu, subsecretar de stat. L-am rugat ca să-l întrebe ce știe despre comunicatul cu arestarea mea. Într-adevăr era ce am bănuit. Colonelul Dămăceanu i-a spus că, comunicatul a fost de la Ministerul de Interne pentru a astupa gura unor «gălăgioși», care veneau din când în când la Minister cerând arestarea mea. Comunicatul a fost dat pentru a le da satisfacție, dar mă sfătuiește să stau mai ferit de lume, până se lămurește într-un fel situația. Ziaristul pe care l-am rugat cele de mai sus se numește [Nicolae] Ciuceanu. Pe Dămăceanu nu l-am cunoscut niciodată în viața mea și nici nu am avut cu el nici un fel de relație”. Aici remarcăm similitudinea cu cele prezentate de Crainic în memoriile sale.

Cu toate acestea, Crainic va lua legătura cu Petru Groza, la vremea aceea vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și care îl cunoștea demult, căruia îi va cere sfatul în legătură cu prezentarea la autoritățile statului. Însuși Groza îl va sfătui să nu se grăbească, ci să aștepte o eventuală amnistie politică, când lucrurile se vor mai potoli. Aflat la Sibiu, reușește să-și procure un buletin de populație cu domiciliul în comuna Gălănești, județul Rădăuți, pe numele Ion Vladimir Spânu, identitate care îl va ajuta mult în anii pribegiei transilvane.

Cu ajutorul „unui călugăr, fost student al meu, de la Sâmbăta de Sus”, reușește să plece din Sibiu. Se va refugia la mănăstirea făgărășeană al cărei stareț era acest „călugăr”, care indiscutabil era părintele Arsenie Boca, dar pe care Crainic nu-l nominalizează în nici un loc din Memoriile sale.

Despre șederea sa la Sâmbăta și despre părintele Boca, Crainic vorbește în timpul interogatoriilor la care a fost supus între 11-14 octombrie 1955 la București, pentru a da informații despre fostul stareț al mănăstirii făgăreșene: „În iarna anului 1945, fiind în Sibiu pentru a mă feri de autorități, m-a vizitat Arsenie, care m-a invitat să merg la mănăstire. Am plecat la mănăstire, unde n-am putut să stau prea mult, deoarece venea lume care m-ar fi putut cunoaște și am plecat în satele din munții Apuseni […]. [Arsenie] cunoștea că situația mea este nelămurită și echivocă fiindcă eram la începutul anului 1945, într-o epocă de confuzii a spiritului public și de dezorientare, când în viața publică nu era încă nimic cristalizat […] la el la mănăstire am stat o lună și ceva, iar situația că e nelămurită o știa din spiritul public și din discuțiile ce le-am avut împreună. Menționez că în acel timp nu eram urmărit oficial, nefiind nici mandat oficial de arestarea mea”. Șederea la mănăstirea făgărășeană a fost în lunile ianuarie-martie 1945.

Activitatea lui Nichifor Crainic la Sâmbăta era diversă, el luând legătura cu preotul profesor Dumitru Stăniloae care pregătea Filocalia pentru publicare. Profitând de prezența lui Crainic la această mănăstire, Stăniloae l-a solicitat să revadă textele traduse ale valoroasei lucrări duhovnicești ortodoxe, mai ales asupra aspectelor de ordin literar. „Afară de aceasta, spune Crainic în interogatoriul din 14 octombrie 1955, am tradus și comentat cartea «Exercițiile lui Ignațiu de Loyola». În calitatea lui de călugăr, fiind foarte curios să cunoască această metodă de viață spirituală, m-a rugat să i-o traduc și s-o comentez. Altceva n-am mai făcut în timpul acesta”.

Inclus în lotul ziariștilor, Nichifor Crainic este condamnat, în contumacie, prin Sentința nr. 2 din 4 iunie 1945, pronunțată de Tribunalul Poporului din București, în virtutea Legii 312/1945, la „detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război”.

Prin procesul verbal nr. 3 întocmit în ședința Consiliului de Miniștri la 17 mai 1945, este aprobat actul de acuzare-violent combativ-al lui Nichifor Crainic și Stelian Popescu. În acest document Nichifor Crainic este plasat „între propagandiștii și agenții de execuție ai hitlerismului și fascismului din România, pe prim-plan făcându-se ecoul nefastei politici a criminalului Hitler și a acoliților săi”. Într-un alt punct din actul de acuzare este înfierat că a practicat „cameleonismul” politic, prin „oscilarea pe trambulina ideii naționale între cuziști și legionari, ca să devină apoi antonescian, în 1941, spre a sfârși legionar” cu scopul de a-și găsi un „loc cât mai bun în scandaloasa și perfida politică a crimei, urii și jafului”. Totodată, în calitate de redactor și codirector la „Porunca Vremii”, redactor și director la „Calendarul”, redactor și director la „Sfarmă Piatră” și redactor la „Apărarea Națională”, „a contribuind prin activitatea și propaganda publicistică ce a desfășurat-o la realizarea scopurilor lor politice, și la aservirea economică a țării în detrimentul poporului român”. Expresii propagandistice din timpul lui Hitler și Antonescu ca „anti-democrație”, „rasism”, „Ordinea Nouă”, „războiul sfânt” sunt detectate în publicistica crainiciană și transformate în capete de acuzare.

Fiind ușor recunoscut, Crainic se refugiază în munții Apuseni, până în 24 mai 1947, când se va preda. Obosit de toată această perioadă de fugă permanentă și convins că procesul său poate fi rejudecat competent, Crainic s-a predat autorităților, cerându-i preotului Ioan Sămărghițan din Cerghid, la care stătea, să-l denunțe.

Față de acuzațiile care i s-au adus, Crainic va alcătui un amplu memoriu intitulat „Răspuns la actul meu de acuzare”. În acest text, Crainic respinge punct cu punct toate acuzațiile, afirmând că: nu a fost niciodată legionar, iar cuzist fiind câteva luni în anul 1935; a luptat împotriva „partidelor politice” și a dictaturilor, pentru demofilie, indiferent de formele vieții politice; nu a susținut niciodată fascismul pentru România, ci a scris „despre un regim profesional, în spiritul sociologiei creștine”; a combătut „rasismul hitlerist” și pe „rasiștii români”, prin aceasta arătând că nu a fost antisemit, mai ales că a susținut botezarea evreilor în credința creștină; dar mai ales că nu a fost „șeful ziariștilor germani spioni”, deoarece aceștia, împreună cu cei italieni au scris împotriva sa, iar Killinger a cerut înlăturarea sa de la Ministerul Propagandei. Adăugând actele sale de promovare a valorilor rusești și raliere a popoarelor ortodoxe din Balcani pentru eliberarea Ardealului, Crainic concluziona că încadrarea sa în prevederile Legii 312/1945 este abuzivă și nu se justifică.

La 27 octombrie 1947, împotriva Hotărârii nr. 2/1945, Nichifor Crainic declară contestație, care, „prin deciziunea criminală nr. 226 din 26 noiembrie 1947 pronunțată de Curtea de apel București, Secția IX-a a fost admisă, anulându-se hotărârea de condamnare, și s-a fixat termen pentru o nouă judecare a procesului. Verdictul a fost amânat de peste zece ori, acuzatorii „reușind să respingă opoziția foarte argumentată a condamnatului abia la 15 ianuarie 1949”, când sentința nr. 2 este confirmată, ea rămânând definitivă, prin decizia penală nr. 89/1949”. Aici trebuie să remarcăm că, pentru puțin timp, avocat lui Crainic a fost celebrul Petre Pandrea, cumnat al lui Lucrețiu Pătrășcanu, care avea să fie lichidat de confrații săi politici.

Curtea Supremă, Secția Penală respinge, prin Decizia nr. 1077/13 aprilie 1949, recursul făcut de Nichifor Crainic contra Deciziei nr. 89/1949 a Curții București, Secția Penală. Înaintând o altă cerere de revizuire, la 26 noiembrie 1949, ea va fi respinsă, ca nefondată, prin Decizia penală nr. 2916, în ședința publică din 29 decembrie 1949. Pe parcursul anului 1950, Crainic insistă cu trimiterea cererilor de revizuire, toate acestea soldându-se cu respingeri din partea autorităților îndrituite.

Patru ani mai târziu, din penitenciarul Aiud, Nichifor Crainic înaintează o cerere de grație, care va fi respinsă de Prezidiul Marii Adunări Naționale. În perioada decembrie 1955-ianuarie 1956 trimite noi adrese Procuraturii Generale prin care solicită rejudecarea procesului.

La 11 decembrie 1956, prin adresa nr. 19.575, înaintează o cerere de revizuire Tribunalului Capitalei, potrivit Decretului 421/1955, dar aceasta a fost respinsă la 1 iulie 1957. Prin nota Procuraturii Generale din 8 februarie 1956 către Ministerul Afacerilor Interne se stipulează faptul că, Nichifor Crainic nu se încadrează în prevederile Decretului 421/1955 – prin care se avea în vedere „că cei care au făcut parte din guvernele fasciste în perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944, nu beneficiază de prevederile prezentului decret” – deoarece a făcut parte din „guvernul antonescian fascist în perioada ianuarie-mai 1941”, deținând funcția de ministru al Propagandei.

La 15 mai 1958 Tribunalul Capitalei, Colegiul IV înștiința penitenciarul Aiud că deținutului Ion Nichifor Crainic, prin Decizia penală nr. 885 din 13 mai 1958, i-a fost respinsă „ca nefondată cererea de revizuire înaintată la 3 martie 1958, spre judecare, acestui Colegiu”.

Crainic, în timpul detenției sale a trecut pe la Ministerul de Interne (mai-iulie 1947), Văcărești (iulie 1947), Jilava și Aiud, unde a stat cel mai mult. În mai multe rânduri a solicitat corespondență cu fiica sa, diverse lucruri și medicamente de strictă necesitate, însă a fost refuzat. Ginerele său, Alexandru Cojan, spune că la Aiud a stat în „condiții de exterminare. Pachetele cu îmbrăcăminte și alimente pe care i le trimiteam ni se înapoiau sau dispăreau la vorbitor. Nu ni se aproba să-l vedem. Era complet izolat de familie și ținut în condițiile cele mai inumane”. De altfel, însuși Crainic relatează în memoriile sale regimul de exterminare prin care a trecut, bolile care l-au chinuit, foamea pe care a îndurat-o și cruntele bătăi pe care le primea de la gardieni și cei reeducați.

Tot în timpul detenției a fost anchetat pentru alte cazuri penale, cum a fost cel al părintelui Arsenie Boca, între 11-14 octombrie 1955 la București sau la penitenciarul Aiud, în aprilie 1956, în acest ultim caz, împreună cu Ion Dumitrescu Borșa.

Prin Decretul 293/ 18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat al RPR, fiind grațiat de restul pedepsei, la data de 24 aprilie 1962 Nichifor Crainic a fost pus în libertate de către Ministerul Afacerilor Interne, U.M. 0123/0, cu biletul nr. 361/1962. Alexandru Cojan mărturisește despre Crainic că după eliberarea din închisoare, acesta nu povestea nimic, „singura reflecție din acea perioadă era: «Am cunoscut iadul»”.

Evaluarea dimensiunii gândirii teologice ortodoxe a lui Nichifor Crainic îl determina, în anul 1940, pe Dumitru Stăniloae să-l socotească „cel dintâi teolog român în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o într-o formă impunătoare atențiunii generale a lumii intelectuale”. Acuzațiilor privind scriitura militantă „prohitleristă” în timpul războiului, Nichifor Crainic le dă o replică discretă și explicită și în Memorile sale: „Când interesele noastre coincid cu cele germane, vom fi alături de Berlin. Jocul acesta între extreme este esența întregii noastre diplomații de-a lungul istoriei naționale. Nu te da cu totul nimănui – iată comandamentul îndelungii experiențe istorice românești! Prin urmare, nu politica de unilateralitate dezastruoasă, ci politica de mlădioasă abilitate între Scyla și Charybda”.

Deținut vreme de 15 ani (la Văcărești și la Aiud), fără sentință judecătorească, eliberat în primăvara lui 1962 – abia o umbră a cărturarului și luptătorului de altădată, acceptă compromisul de a deveni redactor la Glasul Patriei (publicație editată sub vegherea Securității pentru românii din exil) de unde se va pensiona în 1968 (an în care tânărul Nicolae Manolescu îl introduce curajos, cu cinci poezii și o notă bio-bibliografică, în volumul întîi din Poezia română modernă). Își definitivează Memoriile și alte manuscrise, visează să se reimpună măcar ca poet (așa s-a născut antologia conjuncturală pe care un Nedic Lemnaru a înțeles să o publice ca atare în 1990), dar a murit marginalizat, la 20 august 1972, la Casa Scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia, încondeiat de comuniști ca unul dintre cei mai “reacționari” gînditori din România “burghezo-moșierească” (numai Codreanu, Nae Ionescu și Horia Sima au mai fost prezentați în culori atît de sumbre). Pentru el va fi fost poate marea eliberare, “dezmărginirea” a cărei grandioasă viziune lirică o avusese cîndva: “Și de pe vîrf de munte mă voi sui pe-un nor; / Zi grea, cutremurată va fi – o zi de-adio – / Cînd inima-mi de tine fășii voi dezlipi-o, / Amară frumusețe, pămînt rătăcitor”.

Prăbușirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua cînd se împlineau o sută de ani de la nașterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediția de poezii (în două volume) “îngrijită” de Nedic Lemnaru, incluzînd (deși mult deformate) și versurile “create mental” în temnița Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. În 1991 i s-a publicat și prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorială “Gândirea”, de către același N. Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul dintre 1889 și 1944, fiind redactată inițial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (încheiată spre sfîrșitul anilor '60), îngrijită și prefațată de Alexandru Condeescu și apărută (1996) la Editura Muzeului Literaturii Române (“Orfeu”), acoperă perioada 1944-1962 (textul propriu-zis – Pribeag în țara mea. Memorii din închisoare – este urmat de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securității în 1993). Dincolo de accesele de megalomanie și de unele jenante “piruete” ideologice (semne ale unei senectuți chinuite), Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciți autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX (L. Blaga, M. Eliade, N. Steinhardt, M. Preda etc.).

În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie mistică (1993, sub titlul editorial Sfințenia – împlinirea umanului), Nostalgia paradisului (1994), Puncte cardinale în haos (1996 și 1998), Ortodoxie și etnocrație (1997), Țara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997), Dostoievski și creștinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei românești (1998). Se lasă așteptat în continuare, dintre lucrările mai importante, Cursul de mistică germană.

E regretabil că personalitatea lui Crainic, în care lumina covîrșește totuși umbrele de care n-a fost lipsită, întârzie, în ciuda valului de (re)editări și a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie 1994), să fie tratată așa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenții de normalitate.

OPERA: Șesuri natale (versuri). Craiova, 1916. Zâmbete în lacrimi (versuri). Biblioteca Scriitorilor Români, Nr. 22, București, 1916. Belgia însângerată de Verhaeven (traducere). București, 1916. Icoanele vremii (articole de atitudine). București, 1919. Darurile pământului (poezii). Editura Cartea Românească, București, 1920. Priveliști fugare (poezii). București, 1921. Rabindranat Tagore – Sadhana, Calea desăvârșirii (traducere). București, 1922. Rainer Maria Rilke (traducere). București, 1922. Povestiri despre bunul Dumnezeu. București, 1927. Țara de peste veac (poezii). București, 1931. Puncte cardinale în haos. Editura Cugetarea, București, 1931. Mărturisire de credință. București, 1934.

Eseuri:

Rasă și religiune; Sensul teologic al frumosului; Sensul tradiției; Estetica lui Nicolae Iorga. Ortodoxie și Etnocrație. Editura Cugetarea, București, 1937. Prefață la Pr. Dostoiewski și tineretul de Dobra D. Ștefan. Tipografia Fântâna Dorurilor, București, 1938. Nostalgia paradisului. București, 1940. Stat etnocratic. București, 194(?) Iisus. Colecția Lucrătorului Creștin. Editura Frăția Ortodoxă, Wiesbaden, 1956. Îndreptar Ortodox. Colecția Lucrătorului Creștin. Editura Frăția Ortodoxă, Wiesbaden, 1957.

Poezii din închisori, pag. 181-227. Editura Cuvântul Românesc, 1982, Canada.

Zile albe, zile negre (memorii). Editura Gândirea, București, 1991. (O mică paranteză: există numeroase dubii privitoare la autenticitatea multor afirmații pe care, se pare, le face Nichifor Crainic în acest volum apărut post-mortem. Cum este de notorietate cunoscut faptul că cei care aveau îndeletnicirea să-l urmărească îndeaproape pe Nichifor Crainic au avut acces la manuscrisul memoriilor sale (cu promisiunea că va fi publicat), se pare că influențarea, cenzurarea și sugestionarea au avut un rol primordial în orientarea acestor memorii).

Notă: Recuperarea operelor lui Nichifor Crainic după momentul 1989, s-a făcut de multe ori în mod trunchiat. Ca și în cazul lui Nae Ionescu, retipărirea volumelor s-a făcut după reeditările (cenzurate) din anii 1938-40 sau 1941-44, după ce în prealabil toate pasajele tangente legionarismului au fost eliminate din aceste lucrări. Cunoașterea adevărată a operei marelui cărturar impune retipărirea volumelor în concordanță cu prima lor ediție, fără adausurile sau eliminările de pasaje ulterioare determinate de cenzură.

Preotul Ion Frățilă din Brăila, născut la 18 octombrie 1909 în localitatea Viziru, Brăila, a fost arestat în 1958 și condamnat pentru „activitate legionară”, prin sentința 1313/1961 a Tribunalului Militar Constanța. A executat pedeapsa la Canal.

Preotul Nicolae Marinescu, născut la 7 decembrie 1902 în Vulcănești, Prahova, licențiat în Teologie în 1928, a fost hirotonit diacon la mânăstirea Zamfira, județul Prahova, apoi preot pentru parohia Filipești-Târg, Prahova, la 20 decembrie 1928. Arestat prima dată în 1941 pentru că a participat la rebeliunea legionară, a fost din nou arestat în 1960 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” și condamnat prin sentința 401/25.08.1960 a Tribunalului Militar București la opt ani de închisoare.

Preotul Gheorghe Păcuraru din Barcea Veche, Galați, născut la 23 septembrie 1911 în Șerbănești, Galați, a fost arestat în 1958 și condamnat prin sentința nr. 89/1958 a Tribunalului Militar Constanța la trei ani de închisoare pentru activitate legionară. A fost închis la Periprava.

Părintele Nifon Petruș, născut la 25 martie 1927 în comuna Valea Hranei, județul Sălaj, era monah la Mănăstirea Sfânta Ana, parohia Boiereni, Maramureș, când a fost arestat, în 1953, pentru că a ajutat doi fugari, pe preotul greco-catolic Atanasie Oniga și pe studentul Mitre Dobre, pe care i-a întâlnit în casa unui credincios din Boiereni. I-a spovedit, i-a împărtășit și i-a ajutat cu medicamente și alimente.

Ridicat de la mânăstire într-o noapte de către douăzeci de securiști, a fost dus la Baia Mare la Securitate și bătut bestial de câțiva milițieni: călcat în picioare, lovit cu cizmele în burtă. Sunt greu de imaginat metodele diabolice de tortură la care a fost supus. Așezat cu mâinile legate și apoi duse pe genunchi, pe o coadă de mătură, era bătut la tălpi, până își pierdea cunoștința. Apoi era trezit din leșin cu o găleată de apă aruncată peste el.

Șase luni a durat ancheta, vreme în care a fost bătut și înfometat; i s-a cerut ba să recunoască faptul că a fost legionar, ba că a ajutat cu muniție pe cei din munți; a fost chiar acuzat că a încercat să evadeze. Nimic din toate aceste acuzații nu era adevărat. După anchetă a fost mutat la Penitenciarul Satu Mare, apoi, cu picioarele în lanțuri și cătușe la mâini, a fost transferat la închisoarea din Oradea. După câteva luni a fost condamnat de Tribunalul Militar Oradea. Cu toate că procurorul a cerut condamnarea la moarte a părintelui Nifon Petruș, a fost condamnat doar la șapte ani de închisoare și, ulterior, doi ani domiciliu obligatoriu. Avocatul său numit din oficiu, a afirmat că părintele nu făcea decât să respecte Evanghelia: a dat de mâncare celor flămânzi.

A lucrat doi ani în mină la Baia Sprie. Din cauza regimului de detenție insuportabil, deținuții au decis să facă greva foamei. Timp de 15 zile nu au mâncat nimic. Din trei în trei zile, milițienii le turnau pe gât, cu forța, o cană cu ceai îndulcit. În urma grevei, au fost transportați cu toții la Aiud și apoi la Gherla, unde părintele Nifon a rămas patru ani.

La Gherla, pentru o vină imaginară, născocită de un gardian, a fost închis zece zile la „neagra” – o cameră fără geam, cu ciment pe jos și în apă, lăsat doar în cămașă, cu o sută de grame de pâine pe zi, fără pat sau scaun.

Scos la lucru în fabrică, a spovedit în Săptămâna Patimilor două mii de deținuți și a oficiat Sfânta Liturghie, păzit de deținuți, pe Antimisul primit de la părintele Ioan Iovan. Au convenit ca, atunci când vor merge la baie, părintele Ioan să lase Sfântul Antimis pe o conductă, spre a fi luat ulterior de părintele Nifon.

În ianuarie 1960 a fost eliberat din penitenciar, dar i s-a stabilit domiciliul forțat în satul Fundata, lângă Slobozia, pe care nu i s-a permis să-l părăsească nici când i-a murit tatăl, pentru a participa la înmormântare.

Satul Fundata a fost înființat în 1951 prin deportarea a patru sute de familii, cărora li s-a stabilit acolo domiciliul obligatoriu. La început și-au construit colibe din pământ, apoi case. Părintele a decis să rămână acolo și după ce și-a îspășit pedeapsa. După treizeci de ani, comuniștii au hotărât demolarea satelor înființate prin deportarea deținuților politici; a fost propus și satul Fundata spre demolare, dar a rămas în cele din urmă, ca o mărturie despre acele vremi. Protoieria Slobozia l-a transferat pe părintele Nifon Petruș în satul Misleanu, unde locuiește și azi.

Acum în Fundata mai sunt vreo 80 de case și câțiva bătrâni, care au cerut preotului să nu îi părăsească, așa că pe aceștia îi păstorește tot părintele Nifon.

După atâtea chinuri prin câte a trecut, părintele Nifon Petruș consideră un miracol faptul că astăzi mai este în viață.

Părintele Mircea Domitriu

Preot.

S-a născut la 4 noiembrie 1915 din părinți răzeși basarabeni din "Țara de Sus".

Studii de inginerie la Iași, București și Timișoara.

Participă activ la războiul împotriva URSS cu funcția de comandant de pluton (1941-1942). Silit să se refugieze în Germania, este internat alături de ceilalți camarazi ai săi legionari în lagărul de la Buchenwald. Eliberat în August 1944, se încadrează în "Armata Națională" a Guvernului Național Român în Exil constituit la Viena, ca șef de unitate de transmisiuni, luând parte la luptele duse împotriva trupelor comuniste sovietice pe Oder.

Din 1948 se stabilește la Paris, lucrând ca inginer constructor în birourile "Methodes mecaniques" ale uzinei "SIMCA", unde obține numeroase brevete pentru invenții de mașini, conferindu-i-se din partea statului francez diploma: "cel mai merituos inginer constructor în industria de automobile, pentru perioada 1960-1973".

Pentru participarea sa la organizarea "sindicatului independent" de la "Uzinele SIMCA", Mircea Domitriu primește medalia de bronz, din mâna Generalului De Gaulle.

Participă la expoziția internaționala filatelică de la Versailles, obținând premiul întâi cu medalie pentru colecția: Istoria României în imagini (cuprinzând 18 planșe cu harta României de la Dacia Traiană și până în zilele noastre). Tot la Versailles primește premiul doi pentru prezentarea filmului Viața la țară, secerișul (16 mm. – 45 de minute).

Urmează Institutul Academic SAINT SERGE din Paris la cursurile de Teologie superioară Ortodoxă, făcând parte din anul 1962 din clerul Bisericii Ortodoxe Române din Paris, fiind mai întâi hirotonisit diacon, apoi arhidiacon și în cele din urma sfințit ca PREOT MISIONAR în cadrul Episcopiei de la Paris de către ÎPSS Arhiereul Teofil Ionescu, trecând definitiv de la numele de Boris Stajeniuc la cel de Mircea Edgar Domitriu (Almanah pe anul Domnului 1986), pag. 129.

A scris: Carte de rugăciuni, apărută sub egida ASOCIAȚIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN NORD-VESTUL GERMANIEI, Köln, 1982. 256 pag.

Părintele Constantin Popescu, născut la 21 februarie 1904 în satul Glodeni, a slujit ca preot în Copăcioasa, Gorj. Arestat la 7 iunie 1956, fiind acuzat de activitate legionară, a fost condamnat la trei ani de închisoare, pe care i-a executat la Craiova și la Periprava.

Preotul Iosif Rațec, născut la Mehadia, județul Caraș-Severin, în 11 aprilie 1910. paroh în Botinești, Crușovăț și Mehadica a fost arestat în 1949 pentru activitate legionară; a făcut 12 ani de închisoare corecțională.

Preotul Constantin Răgălie, născut la 1 iunie 1921 în satul Scăești, Dolj, a fost preot în Negoiești, Gorj. Bănuit legionar, a fost închis între 07.04.1948-27.05.1954 și 07.07.1959-07.07.1963 la Canal și la Periprava. După eliberare, a slujit în parohiile Țânțăreni, Pojaru, Ștefănești și Negoiești, Gorj.

Preotul Gherghe Tarcea, s-a născut la 5 noiembrie 1890 în comuna Mag, județul Sibiu, din părinții Dumitru și Ana. A făcut studiile primare și secundare la Sibiu, unde a absolvit apoi Institutul Teologic Andreian.

Între 1913-1918 a fost înregimentat la Sibiu în Corpul 31 Infanterie, cu care a luat parte la războiul de reîntregire. S-a întors rănit de pe frontul din Galiția.

La 30 decembrie 1929 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae al Ardealului. A păstorit câteva parohii din protopopiatul Hunedoara: Josani, Peștiș, Mînereu, Răcăștia și Nandru, fiind un neobosit lucrător în ogorul lui Hristos.

Între 1918-1946 a funcționat și ca titular la Școala Centrală de Stat din Hunedoara, al cărei director a fost între 1940-1945. În paralel a predat Limba română, Istoria și Geografia la Școala de ucenici de pe lângă Uzinele de Fier din Hunedoara.

Pentru că s-a înrolat în „Legiunea Arhanghelul Mihail”, a trăit calvarul temnițelor și lagărelor, atât în vremea dictaturii carliste, cât și după 23 august 1944. În toamna anului 1944 a fost arestat și închis în lagărul de la Slobozia până în octombrie 1945. Suspendat din învățământ, este arestat din nou în primăvara anului 1952, închis la Deva și la Ghencea, fiind eliberat în 1954 și trimis cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, la Răchitoasa, pentru doi ani. Acolo a construit, cu sprijinul populației deportate, o biserică din chirpici.

La 21 mai 1958, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, în timp ce oficia Sfânta Liturghie în Biserica din Nandru, a fost arestat de către organele de securitate din Deva, anchetat și supus unor torturi cumplite. Acuzat că ar fi aparținut unei organizații „Garda Albă”, puse la cale de Securitate, sub învinuirea că ar fi pregătit o insurecție armată, a fost condamnat la muncă silnică pe viață. Președintele completului care i-a judecat a fost colonelul Finichi. În același proces au mai fost condamnați preoții N. Isac, A. Botiș și E. Bojescu.

Ca urmare a faptului că, în timpul procesului, a denunțat felul în care a fost torturat de anchetatorii Nistor, Baleia, Drijman, Cosmescu și Lupea, a fost scos din arestul tribunalului de aceiași torționari și chinuit cu sălbăticie, fiindu-i smulsă barba.

În ianuarie 1960 a fost transferat la Penitenciarul Aiud, unde a murit la 30 septembrie 1963, pentru că nu i s-a acordat asistența medicală de care avea nevoie. A fost aruncat în groapa comună din cimitirul fără cruci, cunoscut sub numele de „Râpa Robilor”, nu departe de închisoarea din Aiud.

Din familia părintelui Gheorghe Tarcea au mai fost arestați și condamnați la câte 20 de ani de închisoare, după 16 luni de anchetă la Securitatea Deva, fiul Mircea și ginerele Amos Mihăilă.

Preotul Nicolae Tatolici din Brănești, Galați, născut la 21 septembrie 1909 în localitatea Smulți, a fost arestat în 1958 și condamnat la trei ani de închisoare pentru activitate legionară. A fost închis la Periprava.

Preotul Octavian Tucu din Bistrița, Vâlcea, a fost arestat prima oară în ianuarie 1938 sub Carol al II-lea. Arestat și sub comuniști, grav bolnav de TBC, este trimis la Canal, în colonia Periprava.

Preotul Ion Dumitrescu-Borșa

Preot.

S-a născut la 14 Septembrie 1899 în Bălcești, Argeș.

A fost comandant legionar.

Urmează Facultatea de Teologie din București. A fost hirotonit preot în Maramureș, unde este arestat și judecat pentru susținerea revendicărilor țăranilor din Borșa și eliberat. Intră în Mișcarea Legionară în 1930.

Devine secretar general al Partidului Totul Pentru Țară în anul 1935.

A luat parte la expediția din Spania împreună cu echipa condusă de Gen. Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, al cărei ultim supraviețuitor a fost.

În timpul represiunii antilegionare din 1938 se refugiază în Polonia, apoi în Germania. Face parte dintr-un comandament legionar constituit la Berlin pe timpul primului exil legionar.

Este ales ca parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Țară în decembrie 1937.

A fost colaborator al revistelor: Duminica creștină, Pământul strămoșesc, Buna Vestire, Rânduiala.

A scris cartea Cea mai mare jertfă legionară, în care evocă lupta pentru creștinătate din Spania anilor 1936-1937 și jertfa lui Ion Moța și Vasile Marin.

În perioada de pregătire a revoluției legionare (1939-1940) și pe timpul guvernării legionare refuză să sprijine inițiativele lui Horia Sima și se angajează în acțiuni de subminare a autorității Comandantului. Este eliminat din Mișcare de Forul Superior Legionar.

După venirea comunismului la putere este întemnițat și supus la diverse chinuri, pentru a se desolidariza de Mișcarea Legionară și este obligat să o atace în diverse feluri în cadrul cluburilor de "reeducare" instituite din ordinul Ministerului de Interne la Aiud.

Opera: Cea mai mare jertfă legionară. Editura "Totul Pentru Țară", Sibiu, 1937. 276 pag. Ediția a II-a, Editura "Mișcării Legionare", București, 1940.

Preotul Aurel Uria, originar din Daneș, Mureș, paroh în Mărgineni, Făgăraș, a fost condamnat prima dată în timpul guvernării Antonescu la zece ani de închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la Aiud. Sub comuniști, se afla în 1954 deținut la Târgu Ocna, grav bolnav de TBC. Eliberat, a murit la scurtă vreme pe treptele altarului.

Părintele Ion Vieru, născut la 20 martie 1921 în localitatea Văleni, Neamț (astăzi Botești), preot în parohia Doftana, Bacău, a fost arestat în 1948, fiind bănuit că este în legătură cu organizații legionare. A fost reținut, fără condamnare, un an și câteva luni la Roman, la Securitatea din Suceava și la București.

Preotul Gavril Vlad din Broșteni, născut în 1914 la Ceahlău, Neamț, a fost arestat în 1950 pentru că s-a opus regimului comunist. A fost condamnat la nouă ani de închisoare.

Părintele Gavril Zob s-a născut la 2 iunie 1915 într-o familie de țărani din comuna Măgăoaja, județul Cluj. A studiat Teologia la Cernăuți. În 1942 s-a căsătorit cu Draga Brătulescu și a fost hirotonit preot. A slujit mai întâi la parohia Nucșoara din județul Hunedoara, iar după dezrobirea Ardealului de Nord a ajuns preot la Gherla.

Prima oară a fost arestat în vremea regelui Carol al II-lea, pentru activitatea sa în cadrul Mișcării Legionare. În 1948 este arestat din nou, acasă rămânându-i soția cu doi copii: Mariana, în vârstă de cinci ani, și Dănuț, de un an. Cea mai mare parte a detenției a fost închis în Zarca de la Aiud, împreună cu poetul Radu Gyr.

Eliberat în 1961 revine la Gherla, unde timp de un an face diferite munci necalificate, pentru a-și întreține familia. Primit din nou în preoție, slujește mai întâi în parohia Silivaș, apoi la Hășdate, după care se întoarce la parohia din Gherla. În acești ani construiește două biserici, una la Hășdate, cealaltă la Gherla, așa numita „biserică din parc”, o adevărată catedrală. De asemenea se îngrijește de realizarea iconostasului pentru biserica din satul său natal.

În 1991 părintele Gavril Zob s-a pensionat, iar în 1993 a rămas văduv și s-a mutat la Cluj pentru a fi mai aproape de copii.

Pentru vrednicia sa, i s-a acordat cea mai înaltă distincție bisericească, Crucea Patriarhală.

Părintele Gavril Zob a trecut la cele veșnice la 31 august 1997.

Gheoghe Furdui

S-a născut în anul 1910.

A urmat cursurile Facultății de Teologie din București, devenind licențiat și doctor în teologie din anul 1934.

Inaugurează la Fundația Carol un ciclu de conferințe privind patriotismul și Biserica.

A fost ales președinte al Centrului Studențesc București în 1934 și președinte al Uniunii Naționale a Studenților Creștini (UNSCR) în 1935.

A avut o mare inteligență și talent oratoric. În prigoana din decembrie 1933 – aprilie 1934 este singurul care cunoaște unde se ascundea Corneliu Codreanu. A fost parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Țară în decembrie 1937. După instaurarea dictaturii regale, în 1938, este arestat și închis la Râmnicu Sărat.

Este asasinat în marele masacru de la 22 septembrie 1939, căruia i-a căzut pradă cea mai mare parte a elitei legionare.

Gherghe Racoveanu

S-a născut la 10 Februarie 1900 în com. Crăguești.

Studii în teologie și filozofie la Universitatea din București.

Discipol al Prof. Nae Ionescu, specializat în problemele Bisericii Orientale Ortodoxe, a fost co-fondator al revistei teologice Predania apărută la începutul deceniului trei la București (împreună cu Nae Ionescu) și a colaborat la ziarul Cuvântul condus de acesta, precum și la alte ziare și reviste naționaliste de prestigiu.

Refugiat în Germania după lovitura lui Antonescu împotriva Mișcării Legionare din 21-23 Ianuarie 1941, a fost închis în lagărul Buchenwald.

În exil, Gheorghe Racoveanu a dus o activitate susținută de combatere a comunismului ateu, demascând atrocitățile și silniciile impuse de vătafii partidului asupra populației rămasă fără nici o apărare. În ziarul Cuvântul, scrie în articolul intitulat: Principiile prăpastiei dintre noi, românii din exil și comuniștii din România: „…în două vorbe și-un cuvânt: crimele abominabile săvârșite de ei asupra poporului român. I. Omorurile, întemnițările, chinurile, teroarea nemaipomenită, violurile, spurcările, degradarea ființei românești, transformarea omului în neom. II. Încercarea de a alunga pe Dumnezeu din sufletul Românilor. Crimele acestea nu le putem ierta. Singurii care le-ar putea ierta ar fi cei uciși, cei martirizați, cei batjocoriți. Ei, copiii și nepoții lor. Noi, deposedații de privilegiul de a trăi liberi în țara părinților noștri, suntem aici doar acuzatori“.

Fondator al ziarelor și revistelor Legea, Antena și Cuvântul, a fost membru al Societății Academice Române (cu sediul la Roma) și a făcut parte din Comitetul de conducere al Institutului Român de Cercetări – Biblioteca Română din Freiburg, Germania.

Colaborator statornic la revistele și ziarele anticomuniste din exil cu studii și articole de profunzime, Gheorghe Racoveanu a lăsat în urma sa o operă importantă. S-a stins din viața la 10 mai 1967.

OPERA:

Autobiografia Starețului Paisie (ediția a V-a, în slavonește și românește) scrisă de Platon Schimonahul, 1836. Reeditare în limba română, cu litere latine și în grai îndreptat de Gheorghe Racoveanu. Râmnicu Vâlcea, 1935;

Omenia și frumusețea cea dintâi (cu o prefață de Mircea Eliade). Editura Cuvântul, Freising, 1964, Germania;

Despre ființa și existența Mișcării Legionare a lui Corneliu Codreanu. Freising, 1965;

Nae Ionescu – fapte și cuvinte;

Christentum und Moralische Aufrüstung. Editura Kurios, Freising;

Însemnări pentru istoria patriei;

Mișcarea Legionară și Biserica. Editura Armatolii, Cetatea Eternă, 1973.

Benedict Ghiuș

Arhimandrit, duhovnic, scriitor.

S-a născut în Domnești, Vrancea, în anul 1904.

A fost membru al Mișcării Legionare încă din anii ’30.

Studii de teologie la București între 1926-1927 și la Strasbourg între 1927-1932. Susține doctoratul în teologie la București în anul 1946 cu teza Doctrina răscumpărării în imnografia Bisericii.

În ianuarie 1944 este ales episcop de Hotin, post pe care îl refuză de trei ori.

A fost asistent universitar la Facultatea de Teologie din București între anii 1944-1948.

Este vicar patriarhal între 1949-1950.

În 1958 este arestat împreună cu un lot de intelectuali de orientare creștină. Este eliberat în 1964.

Se stinge din viață în 1990 și este înmormântat la Mânăstirea Cernica.

LUCRĂRI:

Despre îngeri

Îngerii și Sfinții Părinți

Creațiunea după Sfânta Scriptură

Sfânta Tradiție

Proloagele.

Arsenie (Anghel) Papacioc

Preot-călugăr.

S-a născut în anul 1914 în satul Misleanu din județul Ialomița.

Este legionar din anul 1930.

Este arestat și condamnat sub regimul Antonescu în anul 1941.

Se călugărește în 1946, după eliberare, și devine monah la Mânăstirea Antim din București în anul 1949.

Între 1949-1950 este sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 este preot spiritual la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Neamț.

Între 1952-1958 este preot la Mânăstirea Slatina.

În vara anului 1958 este arestat pentru apartenență la grupul Rugul Aprins și condamnat la 20 de ani muncă silnică. Este grațiat în 1964 de la Aiud.

A slujit la schitul Sf. Maria din Techirghiol.

Mitropolitul Visarion Puiu

Născut la Pașcani, pe 27 februarie 1879, Visarion Puiu, pe numele de botez Victor, a fost primul din cei trei copii ai lui Ioan și Elena Puiu. Tatăl său era fiul preotului Ioan Puiu din Girov-Neamț, iar mama sa era din Roman, fiica negustorului Neculai Miron. Tatăl său era conductor de tren.

Primele trei clase primare le-a făcut la Pașcani (1886-1889), la școala mixtă a căilor ferate. Clasa a IV-a și Seminarul Teologic inferior, le va urma la Roman unde se mutase cu serviciul tatăl său.

În toamna anului 1891, cu sprijinul arhiereului Ioanichie Flor Băcăuanul se va înscrie în clasa I-a la Seminarul Sf.Gheorghe din Roman. Printre profesori, l-a avut la limba română pe Calistrat Hogaș, despre care mitropolitul își va nota în însemnările sale "sever și exigent dar drept. Lui îi datorez primele compuneri stilistice bunișoare și primele îndemnări de a citi literatură română și străină". După trei ani petrecuți la Roman, unde a participat și la înmormântarea episcopului Melchisedec (mai 1892) , se va înscrie la cursul superior al Seminarului Veniamin Costachi din Iași, unde își va dezvolta gustul pentru literatură luând cărți cu împrumut de la librarul Șaraga, sau de la anticarul Kupperman. Aici, va colabora la câteva foi locale. Iar cu ajutorul bănesc al unui coleg-ierodiaconul Varlaam Arghirescu de la Mănăstirea Neamț – "care-și împărțea agoniseala elevilor sărmani", participa la concertele și spectacolele de la Teatrul Național din Iași.

După absolvirea Seminarului în 1899, se va înscrie la Facultatea de Teologie din București, unde va întâlni marile personalități ale vremii, asistând la conferințele lui Titu Maiorescu, Rădulescu Motru, Coco Dumitrescu-Iași ș.a. Din anul 1902, la propunerea lui Petre Gârboviceanu, directorul Casei Bisericii (fiind pe atunci student în anul II) , va lucra ca funcționar la această instituție care se va numi ulterior Ministerul Cultelor.

L-a cunoscut acum pe ministrul instrucțiunilor publice, Spiru Haret, care își avea biroul în același local.

În anul 1905, va reveni la Roman, unde, pe 22 decembrie, se va călugări. A fost tuns în monahism la Catedrala Episcopală de către episcopul Gherasim Safirin, care peste câteva zile îl va hirotoni diacon pe seama Catedralei. Despre anii petrecuți aici la Roman, își va aminti mai târziu mitropolitul Visarion, "aceștia au fost cei mai frumoși ani ai călugăriei mele". În ianuarie 1907, a plecat să-și desăvârșească studiile teologice la cea mai înaltă școală a vremii, Academia duhovnicească de la Kiev, ca bursier. La întoarcerea în țară, în iulie 1908, a fost trimis la Galați. Acolo, după o scurtă perioadă de slujire ca diacon la Catedrala Episcopală a Dunării de Jos, de numai două luni, a fost hirotonit ieromonah, la propunerea episcopului Pimen Georgescu. La 6 decembrie 1908, a fost hirotesit protosinghel, iar la 1 ianuarie, anul următor arhimandrit, primind și responsabilitatea de vicar al acestei Episcopii și funcția de director al Seminarului Sf. Andrei din Galați (1909-1918) .

Părintele Visarion nota în jurnalul său: "În timpul războiului (1916-1918) pe care l-am îndurat sub bombardamente de artilerie vrăjmașă, am prefăcut școala în spital pentru militarii răniți, în a cărui administrare lucram împreună cu mama". Experiența și realizările obținute la Seminarul din Galați au făcut ca după Unirea Basarabiei cu România, să fie numit director al Seminarului teologic din Chișinău.

După ce a refăcut localul școlii, afectat de staționarea trupelor rusești, a organizat programa școlară, fiind numit și inspector al mănăstirilor din Basarabia. Concomitent a condus Societatea Istorico-Arheologică din Chișinău, precum și Societatea Culturală a Clerului și cea de binefacere a orașului, unde se împărțea hrană zilnic, la patru până la cinci sute de sărmani.

La 17 martie 1921, Visarion a fost ales episcop al Argeșului, fiind hirotonit arhiereu în ziua de "Buna Vestire", la Catedrala Patriarhală din București.

A străbătut timp de doi ani toate parohiile din cele două județe ale eparhiei sale (Argeș și Olt) , "cercetând satele cu prea multe biserici sărace și slab îngrijite, cu zugrăveli cumplite și preoți necăjiți". Cu mari eforturi, având și sprijinul lui Nicolae Iorga, Visarion a reușit să redobândească vechea reședință episcopală, devenită între timp palat regal. În anul 1923, s-au înființat două episcopii noi în Basarabia, a Hotinului și a Cetății Albe, prilej cu care Visarion Puiu va fi transferat episcop la Hotin, având reședința la Bălți, fiind instalat la 13 mai 1923. Ca și la Argeș, va lucra la început în condiții improprii, locuind în gazdă la un evreu, apoi la un neamț în orașul Bălți.

În discursul pe care l-a rostit la instalarea sa aici, Visarion a rostit între altele: "Doamne, fă ca toiagul acesta păstoresc, să nu-mi fie a-l purta cu greutate, iar turma la care sunt trimis, să o pot cu îndestulare hrăni din ogorul Evangheliei Tale, și mă învrednicește a spune cândva ca Apostolul «Nu eu, ci harul Tău, care a fost în mine, a săvârșit aceasta»".

La Bălți, episcopul Visarion a avut o fructuoasă și complexă activitate. A ctitorit catedrala Episcopală "Constantin și Elena", a ridicat un măreț palat episcopal, în preajma căruia a amenajat un parc cu arbori aduși din întreaga lume. De asemenea, a organizat școli teologice, tipografii, Casa de Ajutor a clerului, Ateliere bisericești pe lângă mănăstiri, a restaurat 397 biserici și 40 de case parohiale, o fabrică de lumânări, un Sanatoriu și multe altele.

"Sprijinit de un popor cu drag de biserică oameni buni și ascultători, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut și Nistru, cei 12 ani de păstorie la Episcopia Hotinului, au trecut producându-mi bucurii sufletești pe care numai bunul Dumnezeu mi le-a dat poate ca răsplataă a muncii puse în slujba sa …", își va aminti mai apoi Visarion în jurnalul său. Tot la Bălți, episcopul va publica mai bine de jumătate din cele 40 de lucrări ale sale. Visarion a fost prețuit de regele Carol al II-lea și de Nicolae Iorga, care în mai multe rânduri au venit să vadă cele realizate de dânsul în Basarabia.

La Bălți, episcopul s-a implicat și în acțiuni de ordin obștesc cu scopul îmbunătățirii vieții locuitorilor orașului: alimentarea cu apă și curent electric, dezvoltarea transportului feroviar, canalizarea, construirea unui aerodrom, un abator, o baie publică, o maternitate, etc.

În anul 1935, Visarion va fi ales Mitropolit al Bucovinei, având reședința la Cernăuți. A fost instalat pe 10 noiembrie, prilej cu care a rostit un emoționant discurs, arătându-și nemulțumirea față de răceala și amorțeala în care se afla Biserica în acele momente grele. Experiența dobândită la conducerea celorlalte eperhii, la care se adaugă spiritul gospodăresc înnăscut, cultul pentru disciplină și ordine, au avut efecte pozitive prin prosperitatea acțiunilor întreprinse, dar au stârnit și reacții negative din partea acelora care își vedeau amenințate afacerile. Între realizările acestei perioade, amintim: construirea a zeci de biserici de zid în locul celor de lemn și repararea a câtorva sute, construirea la Cernăuți a așa zisului "Palat Cultural" – edificiu maiestuos cu multe săli de conferință și bibliotecă; înființarea a șase cantine pentru muncitorii forestieri, refacerea stațiunii Vatra Dornei aflată în proprietatea Mitropoliei (a fost construit Cazinoul, amenajat parcul ș.a.) etc.

La 14 septembrie 1939, mitropolitul Visarion va expedia o scrisoare din Cernăuți, adresată lui Stalin, încercând să-l determine pe acesta să mediteze asupra faptului că Biserica este o instituție fără frontiere, iar sentimentul religios nu poate fi distrus de persecuții, care n-au încetat de-a lungul veacurilor. Această atitudine s-a finalizat din păcate prin înscenarea pensionării mitopolitului și înlăturarea sa din scaun la 1 iunie 1940.

Nu este exclus, ca un rol important în pensionarea forțată a mitropolitului să-l fi avut și atitudinea lui tranșantă din septembrie 1939, când a primit și găzduit cu ospitalitate la Cernăuți, grupul de refugiați polonezi în frunte cu președintele Poloniei, Ignacy Moscicki.

În aceste împrejurări, mitopolitul se retrage la Mănăstirea Neamț, unde își ridicase în 1937 o casă de odihnă, lângă Schitul Vovidenia. Nu va rămâne prea mult aici, căci la 16 noiembrie 1942, Visarion Puiu va conduce Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria. A fost o perioadă plină de realizări: s-au redeschis locașuri de cult care vreme de decenii au avut altă destinație (grajduri, depozite de cereale, etc), sprijinirea învățământului și a instituțiilor filantropice, presă, publicații etc. Pe 14 decembrie 1943 Misiunea i-a sfârșit, iar Visarion va reveni la Mănăstirea Neamț, iar în 1944 se va muta la București. În timpul bombardamentelor a plecat la mănăstirea Cernica, de unde în august 1944 va pleca la Zagreb, în Croația, ca delegat al Patriarhiei Române la sfințirea unui episcop ortodox. Nu se va mai întoarce niciodată în țara sa, presimțind parcă ce va urma.

La Zagreb, pe lângă slujba de sfințire a avut loc și o întâlnire cu presa. Mitropolitul Visarion a fost unul din primii ierarhi ortodocși care au sesizat rolul presei și a folosit-o ca o tribună. Cu acel prilej el a condamnat ororile războiului, aluziile făcute vizând și atrocitățile comise împotriva sârbilor. Fiind aproape de Viena, după hirotonia de la Zagreb, Visarion a dorit să meargă la un control medical de specialitate, iar pilotul a acceptat. Pe 23 august 1944 mitropolitul se afla la Viena. Vlădica se hotărăște să nu se mai întoarcă în țară. La fel va face și pilotul, punând avionul la dispoziția autorităților austriece. La început a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Istoricul C.N.Tomescu – apropiat al mitropolitului – combate afirmațiile că Visarion ar fi făcut parte efectiv din Guvernul de la Viena, sau că s-ar fi atașat legionarilor români fugiți din țară, sub conducerea lui Horia Sima.

A rămas în Austria până în toamna anului 1945, după care a plecat în Italia, fiind găzduit de Institutul Don Calabria la Mănăstirea Maguzzano, până-n iunie 1947. A fost ajutat de papa Pius al XII-lea și de cardinalul Tisserand, pe care i-a vizitat. Din Italia a plecat în Elveția, locuind temporar la Sonvico-Lugano, până în prima parte a anului 1949. De aici este convins de unii reprezentanți ai comunității române din Paris să se mute în Franța. Ajuns la Paris, mitropolitul va înființa prima Episcopie Ortodoxă Română din Occident, pe care el însuși o va conduce. Între timp, în țară, noul regim a început cercetările pentru trimiterea în judecată a celor vinovați de dezastrul țării. În luna mai 1945, la așa zisul Tribunal al Poporului din București, se afla un tabel cu 302 persoane cercetate ca fiind "criminali de război".

La numărul 293 figurează Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei, șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria. La 20 februarie 1946 a avut loc ședința publică de judecată, iar a doua zi s-a pronunțat sentința: condamnat la moarte. Mitropolitul Visarion a făcut recurs, demontând toate capetele de acuzare, dar acesta a fost respins. Mai mult, au fost făcute demersuri pentru extrădare. Partea mult mai regretabilă a constituit-o apoi hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R.din 28 februarie 1950, fiind caterisit ca unul ce era considerat trădător al "intereselor poporului". După 40 de ani, la 25 septembrie 1990, Sinodul B.O.R., același care odinioară l-a condamnat, a anulat nedreapta hotărâre din 1950, ridicând pedeapsa caterisirii și reabilitându-l.

Greutățile și suferințele de tot felul ale vieții în pribegie au afectat starea de sănătate a mitropolitului Visarion. În 1959, răspunzînd cu umor scrisorii unui prieten din Germania scria: "Dar poate ai vrea să afli care mi-e sănătatea…ca într-o casă veche spre ruinare, geamuri sparte, bucătăria stricată, iar pereții pe jos plini de igrasie". Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în nordul Franței, într-un sat, Viels Maison. În ziua de 10 august 1964 s-a stins din viață, în vârstă de 86 de ani. În odăița lui nu s-au găsit nici măcar banii necesari pentru îngropare, dar locuitorii de acolo, vecinii, au acoperit trebuințele. L-au prohodit doi preoți ruși ortodocși, fiind înmormântat în cimitirul catolic al satului. Ulterior, în 1992, a fost reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alți patru slujitori români. Pe lespedea de marmură, posteritatea a săpat un vers dintr-un psalm: "La rîul Vavilonului, acolo am șezut și am plâns", arătând parcă neliniștea și tristețea lui departe de pământul natal.

Părintele Ilie Imbrescu

Ilie Imbrescu s-a născut la 26 aprilie 1909, în localitatea Dalboșeț, județul Caraș, în familia unui preot bănățean. Într-o scrisoare către soția sa, datată 1 aprilie 1945, Ilie Imbrescu spunea despre originea și naționalismul său: "[…] sunt fiu de Preot. M-am născut în Valea Almăjului – «Valea Cântecului» românesc a Banatului. Am crescut în acordul armonios al Corurilor, Fanfarelor și Jocurilor poporane ale țăranilor păstoriți de tatăl meu. […] De atunci mă paște și mă însoțește pretutindeni și totdeauna «nebunia» cântecului, pentru că iubesc Românca oacheșă, țara mireasă și Biserica mamă!".

În anul 1915 urmează școala primară, în limba maghiară, apoi liceul în Caransebeș.

La 15 octombrie 1926 se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, unde va cunoaște curentele politice, în speță cel naționalist, care se contura tot mai mult. Aici va activa în cadrul Centrului Studențesc Cernăuți, al cărui președinte era preotul profesor Domițian Spânu, unul dintre cei mai respectați teologi în vremea aceea.

După absolvirea facultății, la 24 noiembrie 1930, tânărul Imbrescu este ales în unanimitate ca președinte al Centrului Studențesc Cernăuți. Însă, la Cernăuți nu mai avea să stea mult, deoarece se va întoarce acasă, în Banat, dorind să ocupe un post de profesor la Academia Teologică din Caransebeș și să se înscrie la doctorat. A petrecut însă un an la Sibiu, ca pedagog la Internatul Arhidiecezan, de unde va ajunge apoi la București pentru studii de doctorat. Aici, va fi ales ca membru în Comitetul Executiv al Uniunii Naționale a Studenților Creștini din România (UNSCR).

Momentul care l-a marcat cel mai mult pe viitorul preot Imbrescu a fost cel din 24 ianuarie 1933. Mai exact, cu ocazia Zilei Unirii, studenții, în frunte cu preotul Nicolae Georgescu-Edineț, slujitor al bisericii Sf. Anton-Curtea Veche și duhovnicul studenților bucureșteni, doreau să pună o cruce la Mormântul Eroului Necunoscut. Ministrul Apărării, Nicolae Samsonovici, interzisese gestul, motivînd că "mormântul reprezintă un simbol nu numai pentru creștini, ci pentru cei care s-au jertfit pentru Țara Românească". Inițiativa studenților se motiva prin faptul că, deși Mormântul Eroului Necunoscut fusese amenajat, îi lipsea crucea.

După sfințire, într-o procesiune formată din peste 2000 de credincioși și condusă de preotul Nicolae Georgescu Edineț, crucea a fost dusă în Parcul Carol de către tânărul Traian Puiu, ca delegat din partea inițiatorilor și de Ilie Imbrescu, din partea Comitetului Executiv al UNSCR. "Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port și eu crucea Eroului Neamului, dar, după cum se știe, am fost opriți la poarta Parcului Carol și bătuți groaznic de poliție și armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare și apoi, tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană întrucât m-au favorizat numai niște cauciucuri polițienești" – spune Imbrescu în cartea sa.  

Cinci zile mai târziu, teologul Imbrescu avea să reprezinte forul studențesc bucureștean la manifestările inițiate de Centrul Studențesc din Cernăuți pentru susținerea așezării crucii. În raportul Poliției din Cernăuți, din 30 ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu a adus "salutul și mulțumirile sufletești studențimii din Capitală pentru solidarizarea studenților din Bucovina la acest act național creștin". Același teolog "a apelat la o solidarizare a tuturor studenților și poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam și sectanților năpăstiți în țară".

În anul 1933 Imbrescu încearcă să publice în "Cuvântul studențesc" un apel numit "Asociația abstinenților sexuali", în care, printre altele, teologul Imbrescu spunea: "Pentru că țara noastră este subminată, pe lângă multe alte calamități și de cancerul moral al desfrânării, susținută și lățită diabolic de publicații pornografice, filme libertine și de «știința pe nedrept numită astfel» (1 Timotei 6, 20) a freudismului care a făcut un monstru din «psihanaliză» și «psihoterapie» – un grup de studenți creștini-români, la inițiativa și îndemnul colegului nostru Ilie I. Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus bazele unei «Asociații pentru abstinența sexuală până la căsătorie». Scopul acestei asociații este redeșteptarea sentimentului moral și păstrarea deplină a sănătății trupești prin abstinență până la căsătorie, și în același timp cea mai frumoasă și creștinească școală a voinței și demnității". Totuși, pentru a fi publicat i s-a schimbat titlul apelului în "Pentru o viață mai curată", iar numele asociației în "Asociația pentru cultivarea virtuților creștine". Aflat la București, în noiembrie 1933, tânărul Ilie Imbrescu se va încadra în rândurile Mișcării Legionare.

La 7 ianuarie 1934 se căsătorește cu Elena Avram, după care va primi hirotonia de preot de la episcopul Gherontie Nicolau al Constanței, la 12 februarie, același an, pe seama parohiei Echișcea din județul Caliacra (Cadrilater). De aici, va fi detașat, mai întâi la parohia Sf. Gheorghe din Balcic, apoi la Sf. Maria a Mării, din același oraș. Pentru apartenența sa la Mișcarea Legionară, în anul 1936 Ilie Imbrescu va fi exclus de la doctorat.

Ca membru marcant al Mișcării Legionare în județul Caliacra, Ilie Imbrescu va ajunge, după decesul avocatului Cola Ciumeti, comandant legionar. În această calitate, va participa la alegerile din 20 decembrie 1937, pe listele Partidului "Totul pentru țară", pentru care se va clasa pe locul trei, fără a intra în Parlament.

După instaurarea dictaturii regelui Carol al II-lea, autoritățile statului vor trece la aplicarea unui amplu plan de represiune îndreptat împotriva Mișcării Legionare. Primii vizați erau fruntașii legionari, printre care și preotul Ilie Imbrescu de la Balcic, ca șef legionar al județului Caliacra.

Astfel, în noaptea de Florii (16/17 aprilie 1938), din Ordinul general nr. 25.218/16 aprilie al ministrului de interne, Armand Călinescu, Pr. Ilie Imbrescu era percheziționat de către șeful Poliției din Balcic și de un sergent. Scopul descinderii polițienești era găsirea de arme fără permis și material de propagandă, pentru a-l trimite în justiție. Ulterior, preotul, împreună cu familia lui, de Duminica Floriilor, va fi reținut la domiciliul său de către o santinelă formată din doi jandarmi, conform unui "ordin al Ministerului de Interne". Era vorba de ordinul nr. 25.246/16 aprilie 1938, dat de același ministru: "După executarea percheziției la șeful legionar al județului [loc liber, n.n.], veți instala la domiciliul său o gardă de doi jandarmi și un agent și i se va interzice părăsirea casei sau să comunice cu cineva de afară, până la noi dispozițiuni […]".

La 19 aprilie 1938 – Săptămâna Patimilor – Pr. Ilie Imbrescu avea să fie  dus sub escortă la Bazargic, apoi la Râmnicu-Vâlcea și închis în lagărul de la Miercurea Ciuc. În cele din urmă, preotul Imbrescu, alături de toți clericii arestați în noaptea de 16/17 aprilie, va fi închis la Schitul Sadaclia, județul Tighina (Basarabia).

Chiar dacă reținerile la domiciliu, apoi în lagăre se făceau pe motivul siguranței naționale și împotriva legionarilor, aici trebuie remarcate greutățile pe care preoții în genere le-au avut de îndurat din partea autorităților statului. În acest sens, relevantă este descrierea preotului Imbrescu. Aflat la Miercurea Ciuc și pentru că în timpul detenției nu beneficia de nici o asistență duhovnicească, părintele Imbrescu, împreună cu alți "preoți legionari" închiși, va face o întâmpinare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care prezenta comportamentul Poliției față de clerici, ilegalitatea comisă de către autoritatea statului față de "preoții legionari", încălcarea Sfintelor canoane, recunoscute chiar de statul care comitea abuzurile etc.

De asemenea, din însemnările părintelui Imbrescu aflăm cum au fost tratați preoții considerați legionari în aceste timpuri politice atât de tulburi: "Am fost asediați tâlhărește în casele noastre și percheziționați și arestați, toți «fruntașii legionari», în noaptea spre Duminica Floriilor, din același an [1938, n.n.]. Am intrat, astfel, cu adevărat, în «Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos». Miercuri, în acea săptămână, ne-am întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din Râmnicu-Vâlcea, unde am fost aduși sub pază din diferite părți ale țării. Alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana și Dragomirna, pe când noi eram duși la Miercurea Ciuc. Am fost duși acolo chiar în Sfânta Vineri și am făcut slujba Prohodului Domnului în tren. Sâmbăta Mare am fost debarcați și predați la internare în «Lagărul» de la Miercurea Ciuc. Sfânta Înviere am slujit-o și noi cum am putut, acolo, după ce majoritatea legionarilor s-au spovedit și împărtășit, pentru că Bunul Dumnezeu a binevoit să-i dea gând bun preotului Ion Vasilian de la Tulcea, care a luat la Sfinția sa Sfânta Împărtășanie «pentru bolnavi». După o lună, au fost aduși acolo și cei de la Tismana și Dragomirna. […] După multă frământare și cumplit chin sufletesc, am făcut, în luna august, Întâmpinarea mea către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. […] După ce au fost aduși de la Miercurea Ciuc și Preoții și ceilalți creștini ortodocși în noul lagăr de la Vaslui, am rămas la Ciuc numai trei Preoți. În ziua de Vineri 11 noiembrie 1938, am fost deșteptați câteșitrei dis-de-dimineață și chemați la comandamentul lagărului. Fără să știm la ce destinație mergem, am fost predați în paza unor agenți de poliție puternic înarmați și urcați într-un camion jandarmeresc de transportat borfașii și pușcăriașii. Am fost duși așa prin munți, pe la Târgu-Ocna și Mărășești, apoi Cosmești și Bârlad, până la Vaslui. Acolo am fost duși la gară și urcați într-un «vagon-dubă», unde, spre uimirea noastră, mai erau încărcați alți treizeci de preoți ortodocși. Sub pază severă am fost purtați toată noaptea cu trenul într-o stare de negrăit. Dimineața ne-am trezit strigați după o listă a unui colonel însoțitor și percheziționați până la piele de jandarmul sergent de serviciu. Care cum ajungeam la rând, eram debarcați în gara Cioc-Maidan din județul Tighina, unde eram întâmpinați de puternice cordoane de jandarmi, cu arma în mâini și escortați la niște căruțe angajate din timp, în care am fost urcați câte patru de fiecare căruță. Țăranii din împrejurimi, proprietari ai căruțelor, erau ținuți la mare distanță și aveau probabil consemnul să ne urmeze de departe, pentru că mânatul cailor era dat în seama câte unui jandarm. S-a format un cortegiu de căruțe cu preoți arestați și transportați sub pază compusă din jandarmi, în formație pedestră pe două rânduri, deoparte și de alta a șirului de căruțe, cu armele încărcate și în poziție de atac; apoi alte rânduri de jandarmi călări și tot înarmați ca și cei pedeștri îi încadrau pe  aceștia de o parte și de alta a cortegiului; un colonel, un maior și un căpitan, călări, comandau pe cei circa optzeci de jandarmi care escortau treizeci și trei de preoți, uitați de mai-marii Bisericii și batjocoriți de dregătorii statului român. (…) După un ceas și jumătate de drum, ne-am trezit în fața unui schit de călugări, la Sadaclia, întemeiat de mitropolitul Gurie. Biserica schitului avea hramul Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei. După ce am fost debarcați și predați căpitanului comandant de «lagăr de preoți», schitul fiind înconjurat cu rețele de sârmă ghimpată ca și celelalte lagăre și păzit sever de santinele de jandarmi, ne-am mângâiat cu iluzia că aveam biserică și puteam face slujbă, spre deosebire de cele opt luni trăite până atunci. Era sâmbătă când am sosit acolo și într-adevăr a doua zi am putut liturghisi pentru prima dată după atâta vreme. Dar nici această mângâiere nu ne-a fost dată pentru prea mult timp, pentru că după câteva zile biserica schitului a fost închisă și noi opriți de a mai face slujbe. Apoi, după alte câteva zile ni s-au confiscat toate Bibliile (…) și toate cărțile de rugăciuni și bineînțeles cu atât mai mult și orice alte cărți s-au nimerit la fiecare, după cum ne-a fost apucat arestarea de acasă. Așa am fost ținuți cei treizeci și trei de preoți ortodocși, la care a fost adaos, la două zile după sosirea noastră și ierodiaconul Isihie Antohi. Pe lângă foamea cumplită a sufletului nu au întârziat să ne adaoge și pe cea a trupului, întrucât la scurt timp ni s-a fixat rația de mâncare de cinci lei pe zi, menu-ul cel mai bun fiind ciorba de sfeclă furajeră. Dar și somnul nostru au avut grijă ca să ni-l facă lin, căci toată noaptea santinelele urlau din cinci în cinci minute anumite consemne sonore, care ne preschimbau toată realitatea în vis și dor de moarte, asigurați fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai rău decât acolo. Și cum între iad și rai prăpastie de netrecut este așa nu aveam și noi nici o legătură cu lumea de afară sau cu familiile noastre, sub nici o formă de grai viu sau în scris".

La 20 decembrie 1938 preotul Ilie Imbrescu era "eliberat condiționat din lagărul de concentrare" de la Miercurea Ciuc și supravegheat continuu de Siguranță, pentru ca la 14 ianuarie 1939 să se întoarcă împreună cu soția sa la Balcic, unde avea să fie obligat să se înscrie în "Frontul Renașterii Naționale", partidul unic înființat de regele Carol al II-lea.

Din cauza antecedentelor sale politice era privit cu circumspecție de către autoritățile statului. Siguranța îl eticheta mereu "fost comandant legionar, eliberat condiționat din lagăr", îl supraveghea și îl suspecta de orice împrejurare care ar fi putut "amenința" siguranța statului.

Toți legionarii erau urmăriți, iar preotul beneficia de "atenția" organelor polițienești până și în predicile pe care le rostea la slujbe, precum cea de la Schimbarea la Față din anul 1939. Textul predicii era procurat de către agenții Siguranței locale și trimis inspectoratului regional "spre știință" în data de 17 august 1939. Comisarul de siguranță de la Balcic spunea: "S-a stabilit că preotul Ilie Imbrescu, fost legionar, nu mai întreprinde nici o acțiune contrarie ordinei de stat și se ocupă exclusiv de serviciul Bisericei". De fapt, textul predicii era pus la dispoziția comisarului de la Siguranță de însuși Părintele Imbrescu. Potrivit regulii impuse de autoritățile polițienești, slujitorul lui Dumnezeu, chiar dacă nu citea textul respectivei predici, trebuia să păstreze limitele "decente" ale discursului către credincioși.

Cu toate acestea, Pr.Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, după metodele pe care Siguranța le avea la dispoziție. Astfel, la 11 septembrie 1939 șeful comisariatului Balcic raporta șefului Poliției Bazargic că în urmă cu trei zile, în conformitate "cu dispozițiunile date cu ocazia conferinței s-a făcut o percheziție domiciliară la părintele Ilie Imbrescu, fost comandant legionar […], însă nu s-a găsit nici un act compromițător". Era vorba de percheziția efectuată pe 8 septembrie 1939 (praznicul Nașterii Maicii Domnului), precum menționează Imbrescu în cartea sa.

În septembrie 1940, după cedarea Cadrilaterului, Pr. Imbrescu, împreună cu familia, se va refugia la București. Aici, în circumstanțele venirii Mișcării Legionare la putere, în data de 25 septembrie 1940, Pr. Ilie Imbrescu este numit inspector la Subsecretariatul Cultelor, funcție ce o va deține până la 11 februarie 1941. Totodată, Arhiepiscopia Bucureștilor aprobă ca el să slujească la biserica Icoanei din București.

În calitatea sa de inspector la Culte și împreună cu alți teologi legionari (Liviu Stan, George Racoveanu) va iniția un amplu program de reforme în Biserică, menite să fluidizeze activitatea pe care această instituție trebuie să o îndeplinească. Astfel, prin câteva articole publicate în ziarul "Cuvântul" și în revista "Însemnări sociologice" a profesorului Traian Brăileanu, Pr. Imbrescu punea accentul pe câteva aspecte bisericești care necesitau o rapidă rezolvare, precum cea a numirii preoților și episcopilor, uniformizarea cultului, a învățământului teologic de toate nivelurile etc .

De altfel, toate aceste probleme erau discutate aprins și se cereau rezolvate încă din perioada interbelică. Însă, cu toate acestea, inițiativa legionarilor se va lovi de refuzul categoric al înalților ierarhi, datorită, în primul rând, comportamentului adoptat pe plan politic de unii liderii legionari, dar și a dezavuării afișate de generalul Ion Antonescu.

Tot în această perioadă, Pr. Imbrescu își publica volumul Apostrofa unui Teolog. Biserica și Mișcarea Legionară (Ed. Cartea Românească, 1940) în care trasează un șir de lupte, atitudini, caractere, dogme și teologhisiri, planul mistic ortodox al vieții legionare, "mesianismul" și "misionarismul", "chemarea" și "destinele viitoare ale neamurilor" etc.

După evenimentele din 21-22 ianuarie 1941, preotul Ilie Imbrescu este anchetat, în urma unor denunțuri anonime, cum că ar fi tras clopotele în "noaptea rebeliunii", pentru a-i încuraja pe "răzvrătirori". Astfel, după anchetarea sa și a paracliserului la Prefectura Poliției Capitalei, avea să fie eliberat la 26 martie 1941.

La 11 martie 1941, Episcopul Gherontie al Constanței înaintează Sfântului Sinod cartea Apostrofa unui Teolog. Biserica și Mișcarea Legionară, precum și revista "Însemnări sociologice", an IV, nr. 7, din 1 decembrie 1941, unde la paginile 17-21 era articolul "Descifrarea unui sens", semnat de Preot Ilie I. Imbrescu, cu mențiunea că,  "atât în carte, cât și în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin apostrofa sa, declarându-l eretic, ateu, căzut din har, antihrist etc".

Luând act de cele sesizate, Patriarhul Nicodim supune dezbaterii Sinodului Permanent, care, în ședința din 12 martie 1941, constatând gravele acuzații ce se aduc Pr. Ilie Imbrescu, fost preot la biserica din Balcic, iar în prezent utilizat la biserica Icoanei din București, și ținând seama de faptul că numitul preot depinde canonicește de Episcopia Constanței, hotărăște: "Arhiepiscopia Bucureștilor va revoca utilizarea în București a preotului Ilie Imbrescu  și-i va pune în vedere să se ducă în Eparhia Constanței, care va lua măsurile cuvenite pentru disciplinarea lui".

Această hotărâre sinodală a fost comunicată atât Arhiepiscopiei Bucureștilor și Episcopiei Constanței, cât și Ministerului Cultelor și preotului Ilie Imbrescu.

Față de această hotărâre sinodală, preotul Ilie Imbrescu se adresează în scris, în mai multe rânduri, începând din 26 martie 1941, Arhiepiscopiei Bucureștilor și Episcopiei Constanței, precum și Ministerului Cultelor, arătând că afirmațiile sale au fost greșit interpretate și au dat naștere la neînțelegeri, și solicită să fie menținut ca preot slujitor la parohia Icoana din București. Într-un memoriu către Patriarhul Nicodim, de la 1 mai 1941, de pildă, declară că regretă tot ce ar putea fi interpretat ca o ofensă la adresa autorității superioare bisericești și a Sfântului Sinod și "nu înțelege sub nici un motiv să stea împotriva Îndreptătorului Sfintei Ortodoxii", iar în ce privește cartea sa Biserica și Mișcarea Legionară afirmă că "n-am scris-o nici cu rea credință, nici cu gândul de a ataca Ierarhia sau de a polemiza cu persoane".

Luând act de aceste declarații, la 10 iunie 1941, Episcopul Gherontie al Constanței face cunoscut Patriarhului Nicodim și Ministerului Cultelor că "am acordat clemența chiriarhală preotului Ilie Imbrescu pentru cele scrise și care ar constitui o ofensă adusă autorității superioare bisericești", și propune, "având în vedere ca Eparhia Constanței este suprapopulată cu preoți refugiați, să fie reutilizat la biserica Icoana din București". Această propunere este împărtășita și de Ministerul Cultelor.

La 9 iulie 1941, Patriarhul Nicodim răspunde Ministerului Cultelor si Episcopului Gherontie "că nu putem primi propunerea Prea Sfințitului Episcop de Constanța, căci avem prea mulți refugiați și preotul Ilie Imbrescu n-a fost utilizat în București, ci numai i s-a îngăduit să slujească pentru a se împărtăși cât era slujbaș la Ministerul Cultelor. El aparține Eparhiei Constanța".

A urmat un nou memoriu al Părintelui Imbrescu, la 19 august 1941, cerând "reutilizarea  la biserica Icoana sau la una din bisericile cu post vacant din Capitală", și o nouă intervenție a Ministerului Cultelor, din 20 septembrie, același an, în care se spune: "Considerând greaua situație materială în care se zbate împreună cu familia sa, în urma neprimirii de luni de zile a nici unui fel de salar, avem onoare a va ruga să binevoiți a dispune încadrarea părintelui Ilie Imbrescu la o parohie bugetară vacantă, echivalentă cu cea avută înainte de refugiu, cunoscând că Ministerul va recunoaște această încadrare". Dar Patriarhul Nicodim își menține punctul de vedere exprimat anterior, răspunzând că  "Preotul Imbrescu, făcând parte din Eparhia Constanței, trebuie adresată intervenția acolo".

Acest schimb de adrese, memorii și scrisori a durat până către sfârșitul anului următor, timp în care Pr. Ilie Imbrescu s-a aflat în greaua situație de a nu avea cu ce trăi împreună cu familia sa, negăsindu-se pentru el un loc la nici o parohie.

Față de aceste eșecuri, preotul Imbrescu își va căuta un loc de muncă la Direcția Muncii, în august 1941, sau la Președinția Consiliului de Miniștri, în aprilie 1943, iar după clarificarea situației sale canonice, va sluji la biserica Boteanu, unde paroh era preotul Marius Constantinescu, sau Stavropoleos, un paroh era Dumitru Iliescu-Palanca.

Datorită relațiilor sale cu alți clerici ortodocși, considerați "legionari" de către autorități, preotul Imbrescu avea să fie urmărit în continuare de către Siguranță. În contextul unui val de arestări în rândurile legionarilor, ordonate de mareșalul Ion Antonescu, preotul Imbrescu a fost deținut din nou.

Din ordinul ministrului MAI i se face o percheziție la domiciliu, ocazie în care Prefectura Poliției Capitalei îl reține. La propunerea susținută de Serviciul Special de Informații el va figura în tabelul cu legionarii internați la Tg-Jiu, în perioada 26-31 decembrie 1942, deși în unele surse se indică ca loc de detenție mănăstirea Tismana, alături de Dumitru Iliescu-Palanca sau Spiridon Cândea. El va fi deținut de la 26 decembrie 1942, până la data de 8 aprilie 1943.

După eliberare, la intervenția Ministerului Culturii, Cultelor și Artelor, preotul Ilie Imbrescu va fi integrat la biserica Boteanu.

Liturghisitor cu râvnă de apostol și mai ales bun vorbitor, era apreciat pentru predicile sale. Vorbea limpede, pe înțelesul tuturor, cu o voce caldă, sonoră și plăcută, cu multă pondere și chibzuință, dovedindu-se în unele situații dificile și un bun psiholog, care știe să potolească spiritele agitate, impunând ascultare și respect. Datorită lui, biserica Boteanu era înțesată de lume și devenise  un centru de spiritualitate creștină românească în Bucureștii acelor ani. A continuat să publice articole  în ziarele și revistele bisericești care încă mai apăreau în primii ani de după război.

După 23 august 1944, Pr. Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, sub motivul că activează ca membru legionar și, în contextul epurărilor din instituțiile statului, avea să fie închis în lagărul de deținuți politici de la Slobozia, pentru perioada iulie 1945-august 1946.

Aflat în lagăr, Imbrescu scria către familia sa "că de rândul acesta, mai mult ca oricând, sunt nevinovat și ridicarea mea de acasă și aducerea aici nu poate avea de cât un singur sens: Dumnezeu a vrut să trecem și prin încercarea aceasta". El își încheia scrisoarea spunând: "Singura nădejde pe care o am, ca întotdeauna, este: Bunul Dumnezeu" și încurajând familia: "Bunul Dumnezeu și Maica Domnului nu ne vor părăsi și ne vor scoate și din necazurile de acum". După eliberare va fi reintegrat la biserica Boteanu.

Însă, în ianuarie 1948, Părintele Imbrescu se va implica într-un grup de rezistență anticomunistă numit "Salvarea Neamului", apărut în toamna lui 1947, la inițiativa mai multor foști politicieni cuziști.

Activitatea grupului de rezistență nu avea să se concretizeze decât prin cooptarea de cât mai mulți membri, câțiva dintre aceștia depunând jurământul de credință în fața preotului Imbrescu, cu mâna pe cruce.

Descoperită de Siguranță și din ordinul lui Alexandru Nikolschi, în noaptea de 26/27 martie 1948, după o amplă percheziție, toți membri grupului de rezistență au fost arestați. După anchete îndelungi și chinuitoare membrii grupului au fost înaintați în justiție pe 16 iunie 1948. La proces, Pr. Imbrescu nu și-a chemat martori în apărare, dar a solicitat prezența unui reprezentant oficial al Bisericii, pentru ca inițial să fie judecat în conformitate cu canoanele.

La 1 iulie 1948, prin Sentința nr. 1025, Tribunalul Militar, Secția I, București, condamna pe membrii grupului de rezistență "Salvarea Neamului", Pr. Imbrescu primind 10 ani închisoare, detenție grea, pentru "crima de complot în scop de răzvrătire", la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru "crimă de organizare și participare la formațiuni politice de tip fascist".

După condamnare, a fost închis la Jilava (12 iulie 1948) și Aiud (28 iulie 1948). În anul următor, la 18 noiembrie, Securitatea Sibiu solicita Direcției Generale a Securității avizul pentru internarea Părintelui Imbrescu în spitalul din localitate, pentru o urgentă intervenție chirurgicală. Bucureștiul a răspuns pozitiv abia la 24 noiembrie, însă era tardiv. La 19 noiembrie 1949, Părintele Imbrescu murise de peritonită TBC.

Asupra morții preotului Imbrescu sunt unele temeri, plecând de la suferința din închisoare pricinuită de pedepsele pe care le primea, cu încarcerarea în Zarca Aiudului și până la cauza morții. Unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele – aspecte care din păcate nu se reflectă în documentele dosarului penal, dar care se găsesc în mărturiile contemporanilor.

Opera

Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica și Mișcarea legionară, București, Editura Cartea Românească, [1940];

Ilie Imbrescu, Descifrarea unui sens, în "Însemnări sociologice", an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, pp. 17-21;

Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, București, Editura Bonifaciu, [2000], 141 p;

Ilie Imbrescu, articolele din: "Cuvânt Studențesc" (1933), "Axa" (1933), „Năzuința" (1933), "Țara Noastră" (1934) sau "Cuvântul" (octombrie 1940).

O parte mai puțin cunoscută a preotului Ilie Imbrescu este cea a creației literare. Preotului nostru i-a plăcut să scrie poezie în diferite momente de inspirație. Multe din acestea avea să fie confiscate de către Securitate din casa preotului profesor Dumitru Stăniloae. După decesul Părintelui Imbrescu, soția a dat poeziile spre păstrare preotului Răduleanu (prieten cu Ilie Imbrescu), care într-un final au ajuns la Pr. Dumitru Stăniloae.

Creația literară a lui Imbrescu poate fi împărțită în mai multe etape istorice. O primă perioadă este 1938-1940, în care a scris poezii la Balcic, în lagărul de la Miercurea Ciuc (9 noiembrie 1938), la Craiova (21 iulie 1939) sau Cluj, pachetul de poezii numindu-se "Dar din dar. Versuri", însoțit de pasajul scripturistic: "…din prinosul inimii grăiește gura omului" (Luca 6, 45), primul capitol având titlul "Întoarcerea masonului". A doua etapă este reprezentată de perioada 1941-1945 și continuă acest pachet literar cu capitolele: "Tinerețe", "Copilul meu" și "Luptă". În această perioadă Imbrescu a scris poezie pe când se afla la Mehadica de Crăciunul anului 1941 sau București, cele mai multe fiind din 1941.

Ultima perioadă și cea mai importantă de altfel este cea din închisoare. Poeziile scrise de Imbrescu au un pronunțat caracter teologic, chiar mistic, exprimând cu profunzime trăirea religioasă  a autorului în spatele gratiilor comuniste. Hârtia folosită este fie scrisorile pe care le primea de la soție, fie cele cu lecții de limba engleză, de doctrină comunistă sau chiar file de caiet, care probabil circulau prin penitenciar. Poeziile sunt scrise la Jilava la data de 21 iulie 1948, apoi la Aiud din 2-3 august 1948, până la 24 mai 1949. Din 22 mai 1949 se pare că părintele Imbrescu a început un alt capitol intitulat "Trepte de har", simțindu-și astfel apropiatul moment al trecerii la cele veșnice. Unele poezii sunt refăcute, având astfel mai multe date.

Din mănunchiul neprețuit al creației poetice imbresciene redăm mai jos poezia "Tristețe mistică" (capitolul "Trepte de har" ), scrisă la 27 mai 1949, în care autorul exprimă o adâncă mărturisire teologică în temnița comunistă:

"Strămoșul morților, Adam,

În grav non-sens ne-a circumscris,

Când, virtual, în el eram

Potențe vii în Paradis.

Ne-a despărțit de Dumnezeu,

Desfigurindu-I, prin păcat,

Icoana Chipului din eu

Și asemănarea ne-a stricat.

Fără al Harului răsad,

Memento în fiecare zi,

Sunt lacrimile care cad…

Între a fi și a nu fi.

În fiecare zi suport

Imensul morții grav non-sens,

Dar, port pe-Adam în mine mort…

Să-mi dea Hristos suport imens".

Părintele Ștefan Marcu

Părintele Ștefan Marcu s-a născut la 28 noiembrie 1906, în localitatea vrânceană Poiana, într-o familie cu tradiție preoțească, unul dintre înaintașii săi, preotul Ion Danțiș, din Nistorești, fiind cunoscut drept "patriarhul Vrancei". A suferit martiriul pușcăriilor comuniste vreme de 15 ani și a plecat la Domnul printr-o moarte violentă. Părintele Ștefan Marcu, mare trăitor al ortodoxiei și iubitor de neam, este încă unul dintre numeroșii preoți ortodocși care s-au jertfit pentru credință.

În iunie 1928, Ștefan Marcu a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iași, pe care o va termina mai târziu, din cauza greutăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieții. La 1 noiembrie 1929 este numit profesor la Școala Normală de învățători din Focșani, unde a funcționat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931 se căsătorește cu Elena Chifulescu, cununat fiind de liderul Mișcării Legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela, Mihaela și Corneliu.

Ulterior, este hirotonit pe seama parohiei Nistorești, unde va sluji de la 1 decembrie 1931. Această parohie era compusă din satele Podul Nărujii, Rebegari, Nistorești, Ogoarele, Bâtcari, Găinari, Romanești și Olărești, cu 336 familii, respectiv 1263 suflete, în anul 1936. Parohia avea o biserică cu hramul "Pogorârea Sf. Duh" și filia "Sf. Nicolae". Era ajutat de preotul iconom Ioan Danțiș, cel care contribuise mult la reclădirea celor două biserici din parohie.

Pr. Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii și se va remarca în cadrul organizației legionare încă din 1929, devenind, mai întâi șef legionar de plasă, apoi șeful Mișcării pe județul Putna, până în 1938, când s-au desființat partidele politice. În timpul valului de represiune pornit în decembrie 1933, la ordin politic, după uciderea lui I. Gh. Duca, preotul Ștefan Marcu este "depus în penitenciarul Focșani la dispoziția organelor polițienești" timp de peste o lună, fără mandat de arestare și fără a i se da vreun fel de explicații. Activitate legionară, în viziunea organelor polițienești, era considerată ridicarea unei troițe, la 14 mai 1936, la Stroești-Năruja, "din proprie inițiativă" a părintelui Marcu, la a cărei sfințire a participat preotul Vasile Boldeanu și alți lideri legionari din zonă.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, părintele Marcu avea să fie anchetat și percheziționat de către șeful postului de jandarmi din localitate, în vederea găsirii de "material de propagandă legionară", încheiat cu "rezultat negativ". Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul părintelui de a-i pomeni pe Ion Moța și Vasile Marin, legionarii căzuți în războiul civil din Spania, la ieșirea cu Cinstitele Daruri în timpul Sfintei Liturghii oficiate de praznicul amintit.

În septembrie 1938, părintele Marcu va fi trimis în lagărul de internați legionari de la Vaslui, apoi, la mijlocul lunii noiembrie, la cel afectat numai preoților de la Sadaclia (județul Tighina, Basarabia). Aici, alături de ceilalți preoți închiși, părintelui Marcu avea să i se confiște cartea de rugăciuni, considerată drept material legionar.

La 22 decembrie 1938, preotul Ștefan Marcu avea să se înapoieze acasă din lagărul de la Sadaclia. Ulterior, obligat de autorități, ca orice funcționar al statului, la 12 ianuarie 1939, va adera la "Frontul Renașterii Naționale", partidul înființat de regele Carol al II-lea. Însă, aceasta nu-l va scuti de șicanele Jandarmeriei, deoarece la fiecare eveniment politic, la toate provocările regimului la adresa legionarilor, părintele Ștefan Marcu va cunoaște percheziții și rețineri.

Astfel, pe 26 ianuarie 1939, la întoarcerea sa de la București, unde susținuse cîteva examene la Facultatea de Teologie, avea să fie percheziționat la domiciliu și reținut pe motivul că la plecarea din localitatea natală nu anunțase postul de jandarmi. Ulterior, la 21 septembrie 1939, pe fondul uciderii lui Armand Călinescu, părintelui nostru i se va efectua o percheziție domiciliară, în vederea depistării de "material legionar sau armament", dar iarăși nu i s-a găsit nimic. Totodată, el avea să fie reținut și înaintat Legiunii de jandarmi Putna.

La 4 septembrie 1940, pe fondul tulburărilor politice de la București care vor culmina cu abdicarea regelui Carol al II-lea, printr-un ordin telefonic de la Poliția județului Putna, părintele Ștefan Marcu era percheziționat la domiciliu și reținut.

După instaurarea regimului național-legionar, în septembrie 1940, la rugămintea preotului Vasile Boldeanu, Ștefan Marcu va primi conducerea organizației legionare pe județul Putna, până în ianuarie 1941. În această calitate, s-a confruntat cu manifestările negative ale unor legionari, care susțineau că aveau ordine precise de la centru și încercau să facă diverse acțiuni ocolindu-l. Dar nici rolul de preot "nu se împăca cu starea de comandă". "Aveam impresia că există oarecare discordanță în felul în care înțelegeam eu lucrurile și felul cum căutau alții să le rezolve", spunea părintele într-o declarație autobiografică din 10 mai 1949.

Cum se împăca rolul său de preot cu postura de lider politic, aflăm din același document: "În tot timpul cât am făcut politică nu am pierdut din vedere faptul că sunt preot. Au fost două planuri de activitate cu caracter social: unul politic și altul preoțesc. În concepția mea de viață planul principal a fost acela al activității mele preoțești, cu care am căutat să mă identific, iar celălalt a rămas întotdeauna secundar. Din toate acestea am rămas însă cu constatarea că între felul meu de a judeca politic și felul în care cei mai mulți dintre legionari, cu care fusesem în contact, judecau lucrurile, și astfel se produsese o discordanță".

În timpul așa numitei "rebeliuni legionare" din ianuarie 1941, cu înțelepciune și bunăvoință din partea autorităților statului, Pr. Marcu a reușit să păstreze calmul legionarilor, pentru ca un conflict să nu izbucnească pe străzile orașului Focșani. "Acelea au fost zile foarte dificile pentru situația mea de șef politic. Mulți își pierduse judecata limpede și se lăsau mânați de pasiuni. Din clipă în clipă puteau izbucni conflicte în județ sau în oraș, care puteau duce la inutile vărsări de sânge. Peste tot era haos și starea aceasta era amplificată de veștile fanteziste date la radio. Am făcut sforțări să-mi păstrez calmul. Am apelat la toată puterea mea de judecată ca să iau hotărâri prin care să pot depăși momentele critice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să treacă acele zile fără nici un incident și am avut chiar mulțumirea să primesc felicitări publice de la prefectul de atunci […], care a spus că m-am purtat ca un preot" – mărturisește părintele.

După evenimentele din ianuarie 1941, părintele s-a retras în satul natal, la biserica la care slujea ca paroh, precum spune în declarația amintită: "Terminând onorabil cu situația gravă din ianuarie, am putut să mă retrag iar în satul meu și să-mi caut de preoție și de poporul meu. De atunci n-am mai făcut nici un fel de politică. Am activat ca paroh, acolo unde mi s-a cerut și mi-am căutat de gospodărie".

Avea să fie urmărit în continuare, suspectat întotdeauna că prin fosta sa poziție în Mișcarea Legionară din județul Putna, ar putea atenta la siguranța statului. Într-o notă din 7 aprilie 1941, aflăm că părintele Marcu se află "în strictă supraveghere". Ulterior, acesta nu putea pleca din localitate fără acordul Jandarmeriei, deoarece se afla în stare de arest la domiciliu, situație față de care a protestat susținând că nu este prevăzut în nici o lege. Totodată, părintelui i se intercepta corespondența.

La 14 decembrie 1941, domiciliul părintelui era percheziționat din nou, ca o consecință a unui denunț cum că ar deține material de propagandă legionar. Rezultatul acțiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole, avînd în vedere obiectele considerate suspecte și trecute în procesul-verbal: "Una pijama verde a Pr. Ștefan Marcu; una bluză verde a Dnei Elena Marcu […]. Arme și munițiuni nu s-au găsit". Această situație se va opri aici. Însă numai pentru moment. Pe 14 iunie 1942, părintele era percheziționat din nou pentru aceleași pijamale. Cu această ocazie, părintele va declara: "Pijamaua ce mi s-a confiscat este proprietatea mea și am purtat-o așa cum se obișnuiește de toată lumea, în cadrul intim, familial". Totodată, soția acestuia adăuga în declarația sa că, "fiind proprietatea mea și întrucât susțin ca o pijama nu poate să facă obiect de propagandă ilicită, sper că voi fi din nou în posesia ei".

Pentru finalizarea acestei anchete, părintele a fost dus la Parchetul Militar al Diviziei 21 Galați, care, în referatul introductiv, susținea că "din nimic însă nu s-a constatat că ar mai fi activat în Mișcarea Legionară și după ianuarie 1941 și de asemenea nu s-a putut stabili dacă ei au purtat pijamalele în public". Astfel, cazul a fost clasat.

Totuși, prin ordinul nr. 447 din 25 decembrie 1942 către postul de jandarmi din Năruja, în conformitate cu ordinul Președinției Consiliului de Miniștri și al Ministerului Afacerilor Interne, părintele nostru a fost reținut "cu tact" și trimis la mănăstirea Tismana, devenit pentru o vreme lagăr de preoți. De aici avea să fie eliberat în aprilie 1943.

După momentul 23 august 1944, părintele Marcu avea să fie urmărit în continuare cu mai multă insistență de către organele polițienești, în conformitate cu prevederile Convenției de armistițiu încheiate cu Uniunea Sovietică, care aveau în vedere anihilarea "grupărilor fasciste" bănuite că ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944 domiciliul părintelui Marcu era percheziționat. În ianuarie 1945, părintele Marcu era verificat de "Comisiunea operativă de punere sub pază a legionarilor", deoarece era învinuit "că a activat în Mișcarea Legionară ca șef al organizației județului Putna, fără alte fapte la dosar", drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, deși în toată această perioadă stătuse ascuns la mama sa, la Poiana și la domiciliu.

Până în 1948, părintele Marcu a fost lăsat în pace de autoritățile statului. Nici el nu s-a mai implicat însă în chestiunile politice și, în plus, se bucura de prețuire și atașament printre credincioșii din parohia sa, după cum putem afla într-o notă informativă din 2 iulie 1948: "Nu i-a parte la adunările comunei ce au loc; se ocupă cu slujba de preot și gospodăria […]; speră și nutrește ideea în noua schimbare; […] are priză mare; locuitorii comunei cred mult în el; are temeri și este îngrijorat a nu fi arestat și internat în lagăr. [Este] capabil să târască masele după el; foarte bun orator și cu mult spirit de organizare".

Era liniștea dinaintea furtunii.

În aprilie 1948, aflându-se la Focșani, în vizită la Octav Pavelescu, gazda fiicelor lui care urmau Liceul de fete din localitate, intră în contact cu doi studenți din București, originari din Panciu, implicați în grupul de rezistență din Vrancea. Aceștia din urmă i-au adus la cunoștință părintelui nostru că, în calitatea lor de legionari, sunt în legătură cu Comandamentul din București cu dispoziția ca el să nu activeze, ci doar, prin Costin Atanasiu, să păstreze legături foarte discrete cu cei tineri care aveau misiunea de a acționa. Totodată, atunci când arestările sunt iminente, anunțate de Comandamentul din București, cei vizați să poată fi găzduiți de vechii legionari, prin grija părintelui. Părintele Marcu a dat indicații lui Costin Atanasiu să strângă bani de la mai multe persoane, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi și închiși.

Această stare de expectativă nu va dura prea mult, în vara lui 1948 Securitatea trecînd la arestări masive în zona Vrancei, situație care l-a determinat pe părintele Marcu, la 17 iulie, să se refugieze pe dealurile din apropiere, împreună cu Octav Pavelescu și Costin Atanasiu, chiar cu câteva minute înaintea sosirii Securității acasă la el. O vreme a stat acasă, apoi, pe timpul iernii, la mama sa, la Poiana. Dacă el a reușit să scape pentru moment de arestare, în schimb, soția și fiica sa Gabriela au fost reținute.

În timpul refugiului, s-a întîlnit cu mai mulți membrii ai mișcării de rezistență din Vrancea. În septembrie, apoi noiembrie 1948, studentul Cristea Paragină, din Panciu (fugar), i-a adus la cunoștință părintelui inițiativa de a reorganiza Mișcarea Legionară în zonă, pentru care avea nevoie de sprijin. Părintele a refuzat să se implice. În martie 1949, prin fiica sa Gabriela, este înștiințat că șeful legionar al județului Râmnic dorește să vorbească cu el, mai ales că la nivel central s-a ajuns la un acord de colaborare anticomunistă între țărăniști, liberali și legionari. Întâlnirea nu a mai avut loc, deoarece liderul de la Râmnic a fost arestat.

În urma dispariției de la domiciliu a părintelui Ștefan Marcu, credincioasa Murgu Cucova, "obișnuind a face propagandă religioasă, a luat inițiativa propunând în fața sătenilor din acea comună care erau adunați în fața Primăriei, să se întocmească un memoriu adresat către Prezidiul RPR, prin care să se ceară încetarea urmăririi susnumitului preot și readucerea sa în comună pentru a sluji mai departe în biserică". În nota citată, făcută către Direcția Generală Securității și datată 5 ianuarie 1949, se susținea că, "după ce populația a aprobat această propunere, numita Murgu Cucova a întocmit acel memoriu, vizitând sătenii din casă în casă, pentru a fi semnat, fiind ajutată la colectarea semnăturilor de numitul Stoian Vasile din aceiași comună". Evident că Securitatea a luat măsuri, dar cum și când nu putem preciza.

La 25 aprilie 1949, părintele Ștefan Marcu era arestat de Securitate, după ce îi fusese percheziționată casa. El a fost inclus de anchetatorii Securității în lotul "Comitetul Unic" din Focșani, format din 15 persoane și condus de preotul Enache Graur, care, potrivit anchetei, era în legătură cu Comitetul de rezistență națională din exil. A fost anchetat de la arestare și până în noiembrie 1949, la dosar reținându-i-se doar două declarații date în 10 mai și 9 iunie 1949. Împreună cu părintele Ștefan Marcu, aveau să fie arestate soția lui, Elena și fiica cea mare Gabriela.

În referatul Securității de încheierii a anchetei penale asupra grupului de rezistență "Comitetul Unic" din Focșani, datat 3 noiembrie 1949, părintele Ștefan Marcu "se face vinovat de găzduire a legionarilor Octav A. Pavelescu și Costin Atanasiu, pe care i-a ținut ascunși în locuința sa din Nistorești timp de 3 luni de zile, știind că sunt fugari. Se face vinovat de activitate legionară, că în toamna anului 1948 ținea legături cu Octav Pavelescu, Costin Atanasiu și cu alți legionari, trasându-le sarcini de felul cum trebuie să țină legătura cu legionarii fugari și din munți. Se face vinovat de felul cum trebuie să se organizeze foștii membrii legionari, de a da cotizații și de a colecta sume pentru cei ce sunt în închisori (legionari)".

La 14 august 1950, prin Sentința nr. 663 dată de Tribunalul Militar Galați, părintele Ștefan Marcu era condamnat la 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică, pentru uneltire contra ordinii sociale și pentru favorizarea infractorului. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militară de Casare și Justiție respingea recursul cerut de părintele Marcu.

După condamnare, părintele Marcu a suferit în penitenciarele gulagului românesc de la Galați (1950 și 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 și 1959) și coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) și Poarta Albă (1951).

Ca deținut politic a muncit în mai multe rânduri la Poarta Albă 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula 164 zile, în perioada 1 mai-16 octombrie 1951 și la Aiud 282 zile, în mai multe perioade. Totodată, pentru diferite anchete a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septembrie 1952 și 12 ianuarie 1956-pentru a arăta legionarii din Focșani) și Galați (12 aprilie 1959).

În pușcărie a avut probleme cu sănătatea și așa precară încă dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul său de penitenciar aflăm că părintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 februarie și 14 noiembrie 1956, era internat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe când se afla tot la Aiud, era suspectat de o "distrofie gr. II". De o "pleurezie […] dreaptă" avea să fie internat la 28 mai și la 21 iulie ca "ameliorat", pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 să aibă o "epicriză" și să fie internat din nou cu diagnosticul "TBC pulmonar […]".

De la preotul Dimitrie Bejan, care l-a întâlnit pe părintele Marcu la Aiud, ne-a rămas un episod relevant pentru cum s-a purtat acesta în temniță: "Dincolo, pe lădiță își făcea rugăciunea preotul Ștefan Marcu, din munții Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine și-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu știi că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiți toți pentru tine ? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Lovește-mă și pe obrazul celălalt. Și Iuda lovește. Loviturile cad peste cap și în coastă. Pe fața lui Marcu apare roșul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primește sălbaticele loviri. Iuda urlă și lovește: Te învăț eu trăire creștină! Martir te fac! Când Iuda se oprește gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut își face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…".

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ștefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.

În urma condamnării părintelui Marcu, a suferit și familia sa. Astfel, prin adresa Direcției Regionale Focșani către Biroul local de Securitate, din 8 februarie 1951, se cerea: "Luați măsura de a recruta o rețea informativă pe lângă familia preotului Marcu Ștefan din satul Nistorești, care este arestat. Interesează din ce trăiește această familie, cine o ajută din punct de vedere material și moral și cu ce elemente are legături. Rezultatul acțiunii informative ne va fi înaintat în copie până la data de 20 februarie 1951".

Față de acestea, la 16 februarie 1951, Biroul de Securitate răspundea că de aproximativ de trei luni soția și cei doi copii aflați în libertate s-au mutat în Focșani și a fost dirijat un informator. În acest sens, la 22 martie 1951, sursa "Iscu" informa Securitatea despre soția părintelui Marcu: "Ea a început a-mi povesti că trăiește cumplit de greu. A dat divorț de soț […] a plecat din Vrancea ca să poată întreține o fetiță la liceu. Până acum a mai vândut ce a avut, dar de acum nu prea mai are ce vinde și nici n-are cu ce să se îmbrace și să se jeneze de lume. A fost și a cerut serviciu la plasare, dar nu a avut acte bune. E dispusă să facă orice fel de muncă, dar toți se feresc de ea. Nu știe nimic de la soț. De la fetiță nu are vești din noiembrie [Gabriela, n. n.], când i-a trimis haine. Ea în Focșani stă în camera închiriată pe nume fetiței de a liceu".

După eliberare, părintele Marcu a fost supravegheat cu o indiscreție intenționată. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pentru a fi văzut de oameni pentru a fi compromis. Deși pus în situații delicate, a sfârșit prin a-și stăpâni urmăritorii cu iubirea sa capabilă de jertfă, câștigându-le respectul celor mai mulți dintre ei. Nu de puține ori, unii dintre securiști, în special spre apusul regimului comunist, și-l alegeau duhovnic, tocmai pentru că îi cunoșteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964, și până la pensionare, 1 ianuare 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoeria Focșani, județul Vrancea, fiind apreciat, respectat și iubit de cei păstoriți.

După treizeci de ani de la plecarea din parohie este încă viu și des pomenit de cei păstoriți. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din municipiul Focșani, fiind un duhovnic de excepție, întorcând pe mulți la credință. Medici, profesori, ingineri, avocați și procurori, precum și creștinii de rând îl căutau, atât pentru competența sfaturilor sale cât și pentru puterea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulți de la pieirea veșnică. A fost o conștiință slujitoare autentică, un ascet desăvârșit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spălau fața, cu chipul transfigurat, cu o voce răgușită, dar cu un simț al melosului bizantin deosebit. Era un sfânt din icoană și o voce din adânc, chip al blândeții și ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienți regimului, stăpâniți și de o ascunsă invidie, i-au interzis să slujească, făcându-l să se simtă un străin printre ai săi. A fost necruțător cu păcatul și înțelegător cu păcătoșii.

În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piață, pe trecerea de pietoni, din fața scării blocului unde locuia, o mașină l-a lovit și numai după câteva ore de chin și-a dat obștescul sfârșit în mâinile Ziditorului. "Accidentul" poate fi suspectat de conotații politice, cu atât mai mult cu cât șoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident.

Pr. Liviu Brânzaș

Se naște la 16 decembrie 1930, în comuna Șumugiu, județul Bihor, al treilea dintre cei patru copii (Virgil, Sabina, Liviu și Cornelia) ai familiei Ioan și Ecaterina Brânzaș.

Urmează cursurile liceului "Samuil Vulcan" din Beiuș.

În 15 noiembrie 1951 este arestat pentru activitate anticomunistă în cadrul Frățiilor de Cruce, după ce fusese ascuns în satele din munți timp de doi ani.

Ca urmare a unui simulacru de proces, este condamnat la 25 de ani muncă silnică "pentru uneltire contra ordinii sociale", la fel ca și fratele său Virgil. În închisoare erau tatăl, Ioan Brânzaș și cei doi fii: Virgil și Liviu, asemenea altor familii creștine de români, găsiți "culpabili" de autoritățile comuniste proaspăt instalate cu ajutorul tancurilor sovietice, că și au păstrat credința puternică în Dumnezeu și au dorit libertatea națiunii lor.

Execută 13 ani în închisorile comuniste de la Oradea, Jilava, mina de plumb Cavnic, Gherla și Aiud.

Participă la marea grevă a foamei de la Aiud, în urma căreia peste 100 de deținuți legionari, printre care se numără și Liviu Brânzaș, sunt trimiși disciplinar la Gherla, în Zarcă, iar peste un an sunt readuși la Aiud. Aici, are fericitul privilegiu de a sta câteva luni, în aceeași celulă cu remarcabilul teolog Dumitru Stăniloae, cu care a păstrat legătura și după eliberarea din închisoare. Întâlnirea cu Părintele Stăniloae – caz valabil și pentru alți preoți de marcă pe care Liviu Brânzaș i-a cunoscut de-a lungul detenției – i-a adus enorme bucurii duhovnicești, îndrumându-l în duhul Ortodoxiei.

În 1964 este eliberat odată cu toți deținuții politici, însă din Zarca Aiudului.

În 1968 este admis pe primul loc al Institutului Teologic din Sibiu, hirotonit preot după primul an de studii (1969), fiind deja căsătorit și având o fiică, Liana Brânzaș.

Timp de 22 de ani este preot-paroh în parohiile: Iacobeni, Tureni și Suceagu. Refuză să se supună interdicției de a face catehizarea copiilor, întrucât a considerat dimensiunea creștină a educației ca o dimensiune fundamentală și definitorie a neamului românesc.

De la primul congres al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), devine duhovnic al Congreselor AFDPR. Înzestrat cu un verb percutant și având calitatea atât de absentă astăzi din spațiul laic și religios, deopotrivă de a "pune degetul pe rană", cuvântările sale rostite au fost considerate pe bună dreptate "Documente ale Congresului".

A desfășurat o fecundă activitate publicistică în care a pledat consecvent pentru convingerile sale. A fost o conștiință civică exemplară, care s-a făcut remarcată prin atitudinea sa principială, prin poziția sa corectă, de foarte multe ori în contrapunct cu duplicitatea clerului și a societății civile. A fost o autoritate morală indiscutabilă chiar și pentru cei care nu îl prețuiau.

În vara anului 1996, cu doi ani înaintea dispariției sale, face un pelerinaj duhovnicesc la Sf. Munte Athos, împlinind o mai veche dorință de a reveni la centrul monahismului cenobitic și la izvorul isihasmului.

Trece la Domnul pe 3 septembrie 1998, la numai cinci luni după moartea fratelui său, Virgil.

Postum apar volumul Martor într-un proces moral (Editura Brad, 2000), ce reunește o bună parte din textele sale publicate în diverse reviste și ziare, precum și câteva din cuvântările rostite la Congresele AFDPR și Raza din catacombă (Editura Scara, 2001), un admirabil jurnal din detenție ce dă măsura harului său duhovnicesc și a talentului literar, dincolo de mărturiile absolut necesare istoriografiei problemei universului concentraționar.

Teodor M. Popescu

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinți agricultori, în satul Boteni, comuna Conțești, județul Dâmbovița. Între 1900-1905, a făcut școala primară în comuna natală, iar între 1905-1913 Seminarul Central din București. În anul 1919 a obținut licența în Teologie, iar în 1922 a devenit doctor în Teologie la Atena (aici între 1921-1922 este interpret la Legația Română). A urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din aceeași capitală și la "École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses" de la Sorbona (1923-1925). A satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire, fiind încorporat în 1916, urmând cursurile Școlii Militare de Infanterie din Botoșani între 1916-1917 și unde devine sublocotenent, iar între 1917-1918 a fost pe front.

A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 și 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din București, între 15 noiembrie 1948 și 1 martie 1959, ridicând nivelul cursurilor la o mare strălucire. A suplinit catedra de Patrologie și Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 – 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcția de decan al Facultății de Teologie din București.

Ca teolog și profesor de istorie bisericească a luat poziție față de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă, din România, dar și cea din Rusia sovietică. Astfel s-a evidențiat prin susținerea unor conferințe, cu argumente solide, care aducea soluții la problemele vremii, începând cu "Misiunea creștină a statului" ținută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat "Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?" și, tot la sala Dalles, "Vitalitatea Bisericii Ortodoxe", în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu.

Profesorul Popescu și-a continuat activitatea sa de apologet al Bisericii Ortodoxe și prin publicarea unor studii bine alcătuite, menite să descopere cititorilor adevărata situație a Bisericii creștine din Rusia, cât și pericolul comunist care putea să afecteze restul civilizației europene. Cel mai important studiu de acest fel este "Anticreștinismul comunist", unde dezbate în mod sistematic și cu dovezi, diferitele probleme cu care se confrunta Biserica Rusă sub orânduirea impusă de Lenin (ateismul ideologiei comuniste, persecuția împotriva Bisericii, propaganda antireligioasă).

Din dispoziția Patriarhului Nicodim și cu acordul mareșalului Ion Antonescu, în zilele de 16-17 iulie 1943, profesorul T. M. Popescu, în calitate de decan al Facultății de Teologie, este trimis într-o delegație formată din profesorii Nichifor Crainic și Iacob Lazăr, în frunte cu mitropolitul Visarion Puiu (șeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria), pentru a fi martor la deshumările de la Winnitza (vestul Ucrainei), care revelau metodele poliției NKVD de a pedepsi pe "dușmanii poporului". Întors în țară, strânge informații, pe lângă cele luate de la autoritățile germane din Ucraina și publică o dare de seamă despre cele văzute. Tot privitor la fenomenul Winnitza, același profesor redactează un articol, care este însă refuzat pentru publicare de către ziarul "Universul".

Venirea comuniștilor la putere, printre altele, aducea și transformări în învățământul teologic. Profesorul Teodor M. Popescu ca vechi reprezentant al generației intelectuale teologice deranja noul sistem politic și, potrivit mentalității comuniste, trebuia anchetat și arestat, pentru a nu mai încuraja reprezentanții Bisericii la rezistență, mai ales că, după anul 1950, era supravegheat, întrebat asupra activității sale și chemat frecvent la Securitate. 

În ziua de 30 ianuarie 1959, el avea să fie chemat la Securitate și interogat asupra activității sale, punându-se accent pe următoarele acuzații: "critica politicii regimului comunist; [că] profesorii și studenții Institutului de Teologie fac politică legionară; că el organizează ajutor legionar împreună cu alt profesor din Institut (diaconul Nicolae Balca); că Institutul de Teologie are prea multe catedre și prea mulți profesori și că numărul trebuie redus; că Institutul Teologic constituie o problemă care trebuie rezolvată; și i s-a cerut să colaboreze pentru aceasta cu Securitatea". El a respins acuzațiile și cererea de a deveni informator al Securității, dovadă că în noaptea de 4/5 martie 1959 este arestat. A urmat o percheziție domiciliară minuțioasă care a durat întreaga noapte, fiindu-i confiscate cărți și reviste de specialitate, în diferite limbi străine, manuscrise, articole, corespondență.

În tot timpul anchetei, profesorul universitar Teodor M. Popescu a fost bătut, torturat, amenințat cu moartea, și tratat cu bestialitate. Anchetatorii, în frunte cu căpitanul Teodoru Ion, l-au interogat asupra multor capete de acuzare: "1) activitate legionară; 2) acțiune intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare, dușman al poporului; 3) grave calomnii la adresa Uniunii Sovietice, cu privire la religie și instigator la război contra URSS; 4) instigator al poporului la acțiuni războinice, prin intermediul Bisericii și al preoților; 5) sprijinitor al fascismului în viața politică a țării; 6) că a ținut în public, la sala Dalles și în fața studenților următoarele conferințe: a) Anticreștinismul comunist, în anul 1941; b) De la Neron la Stalin, în anul 1942; c) Misiunea creștină a statului; d) Actualitatea creștinismului, în anul 1947; 7) prin lucrările de la punctul 6) ar fi indicat guvernelor să ia măsuri împotriva clasei muncitoare și înăbușirea mișcării revoluționare din România și a sprijinit fascismul; 8) că este credincios (din punct de vedere religios) și fanatic, deci este criminal; 9) că, fiind credincios și teolog, este ignorant; 10) Cazul Winnitza, în anul 1943".

Discutând acuzele care i s-au adus profesorului, sesizăm că de fapt erau nefondate. Astfel, activitatea legionară de care a fost învinuit nu are nici un temei, deoarece el chiar s-a opus Mișcării Legionare, care influențase o mare parte a studenților teologi în anii '30, atitudine demonstrată în două articole din revista studenților teologi "Raze de lumină", cât și în conflictul care se iscase la greva studenților din 8-9 mai 1938. De fapt, acuzația de activitate legionară sau de legionar a fost permanentă în timpul anchetei, deoarece anchetatorul îl apostrofa cu: "Ești legionar pentru că ești teolog și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar (subl. n.)". Anchetatorul îl acuza că este legionar și pe motiv că în prima perioadă a guvernării legionare fusese numit decan al Facultății în care profesa, de către ministrul Traian Brăileanu, deși el refuzase această funcție datorită dezavuării Mișcării Legionare, dar și a opoziției studenților teologi de această orientare politică.

Acțiunea intensă contra clasei muncitoare cât și calomnia adusă Uniunii Sovietice sunt alte acuze care nu aveau nici un sprijin, deoarece ca teolog și istoric, în discursuri și studii bine documentate, a făcut cunoscut cititorilor români prigoana care se abătuse asupra Bisericii Ruse, ca instituție și casă a credincioșilor, de desființare a unor valori rusești și chiar europene, vorbind de situația numai din perioada lui Stalin. Era considerat "dușman al poporului", deși prin discursurile sale sau prin cele publicate nu adusese atingere așa-zisei "mișcări muncitorești și revoluționare".

Prima conferință pentru care profesorul a fost învinuit, "Misiunea creștină a statului", a fost ținută în anul 1934 și dezbate rolul statului față de Biserică din antichitate până în perioada interbelică, arătând că partidele politice nu țin seamă de problemele acestei instituții. Alte lucrări de care a fost acuzat în anchetă sunt "Anticreștinismul comunist", "De la Neron la Stalin" – unde profesorul Popescu tratează problema Bisericii sub regimul comunist din Rusia – și "Actualitatea creștinismului". Ultimul este un articol publicat în anul 1947, unde autorul discută problema materialismului care punea tot mai mult stăpânire pe societatea românească de după război, fără referințe la "fericirea comunistă". Acuze i s-au mai adus și pentru conferințele "Vitalitatea Bisericii Ortodoxe" și "Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?", unde se arăta cum autoritățile sovietice prigoneau Biserica Rusă.

Ultima acuzație legată de activitatea sa profesională și de convingerea sa anticomunistă a fost legată de cazul Winnitza. Profesorul, după ce fusese martor la deshumări în localitatea ucraineană, a scris o dare de seamă și un articol, ultimul nefiind publicat.

Alte acuzații, care nu erau legate de activitatea profesională sunt cele de imoralitate; imposibilitatea U.R.S.S. – ului de a lansa sateliți – de fapt o simplă discuție pe marginea unui articol din "Scânteia", din perioada 20-27 februarie 1959 când se afla la Curtea de Argeș la cursurile de îndrumări misionare ale preoților, la relațiile cu Petre Guciujna, Constantin Noica, Nichifor Crainic și Ion Gh. Savin, abia ieșit din închisoare în anul 1958, pentru că inițiase o chetă pentru ajutoarea financiară a acestuia din urmă. Tot în timpul anchetei a fost acuzat că este credincios, făcându-i-se proces de credință, fiind chiar intimidat.

De remarcat este faptul că, în timpul anchetei, profesorul Popescu a acordat meditații ofițerului anchetator, Teodoru Ion, potrivit biografului său: "Acesta [anchetatorul, n.n.] ajunsese cu învățătura de carte, deci cu cultura lui, în clasa I din ciclul mediu, la învățământul seral și trebuia să se pregătească pentru examenul de sfârșit de an, care se apropia, însă el avea mari greutăți îndeosebi la istoria veche, la limba franceză și la limba latină, materii la care era slab de tot și în care nu se putea descurca. L-a întrebat pe Teodor M. Popescu ce studii are și când a aflat l-a obligat să-l mediteze la cele trei obiecte școlare. Acuzatul întemnițat, «ignorantul», ca să nu-și agraveze și mai mult situația în care se afla, i-a dat lui Ion Teodoru explicațiile și cunoștințele necesare, cu competența superioară pe care o avea, deși puterea de înțelegere a elevului era foarte slabă".

La 25 martie 1959 i s-a pus în vedere "Ordonanța de punere sub învinuire" pentru activitatea anticomunistă din perioada 1934 – 23 august 1944, iar la 29 aprilie procesul verbal de închidere a anchetei penale, unde Teodor M. Popescu era "învinuit de săvârșirea infracțiunii de crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare, prevăzută și pedepsită de art. 193, al[ineatul] 2, C[odul] P[enal]".

Procesul s-a desfășurat în data de 2 iunie 1959, într-o aripă a Palatului de Justiție din București. Instanța și-a însușit concluziile de învinuire ale anchetatorului, inculpatul fiind acuzat de activitatea de înainte de 1944 și, prin urmare, nu s-a mai ținut nici o dezbatere. Avocatului apărării, Radu Soare, nu i s-a permis să consulte dosarul, deoarece era considerat secret, el luând cunoștință de acuzații la enunțarea capetelor de acuzare. Ședința de judecată s-a rezumat la citirea actului de acuzare de către procuror, la apărarea inculpatului de către avocat (căruia i s-a permis să vorbească cinci minute), la un scurt cuvânt al inculpatului (un minut, timp în care a putut să spună că timpul alocat nu este necesar apărării sale). I s-a refuzat aducerea martorilor în instanță.

Astfel, profesorul Teodor M. Popescu era condamnat prin Sentința nr. 118, în ziua de 2 iunie 1959, de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare la 15 (cincisprezece) ani detențiune grea pentru crima prevăzută și pedepsită de art. 193/1, al. 4, Codul Penal din schimbare de calificare conform art. 292 Codul Justiției Militare, din crima prevăzută și pedepsită de art. 193/1, al. 2, Cod Penal". Se dispunea confiscarea totală a averii personale și era obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.

La data de 13 iunie 1959, profesorul Popescu, deținut la penitenciarul Jilava, a cerut recurs motivând "necesitatea absolută și legală: 1) de a se cita martori; 2) [a] produce dovezi scrise și tipărituri în sprijinul apărării mele, în legătură cu obiectul procesului și cu acuzațiile ce mi se aduc; 3) neputința de a mă apăra la prima judecare, neluând până atunci contact cu avocatul și nedându-mi-se timp și posibilitate ca să mă apăr și personal, sub motiv că m-a apărat avocatul". Cu toate acestea, prin minuta Deciziei nr. 374, din 13 iulie 1959, Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, respingea recursul solicitat de Teodor M. Popescu.

Arestarea și condamnarea profesorului Teodor M. Popescu au ajuns la cunoștința Bisericilor Ortodoxe naționale și a Facultăților de Teologie din tot spațiul ortodox. Vestea arestării sale a fost dusă în Grecia de Pr. Prof. Ștefan Tzankov de la Sofia, creând mare impresie, mai ales în cercurile grecești. Astfel, la conferința panortodoxă ținută în Rodos, în anul 1963, ierarhia greacă a întrebat de profesorul Popescu, însă aceasta a rămas fără răspuns din partea delegației Bisericii Ortodoxe Române.

În rândul ierarhiei ortodoxe române se vorbea despre arestarea profesorului ca fiind datorită "unor meditații religioase pe care le ținea preoților la teologie și pe care le distribuia apoi preoților, ca material omiletic, pentru predici, bătute la mașină. Că celelalte probleme erau uitate, dar că aceasta a născut ancheta".

După detenția de la Jilava, profesorul Popescu a fost transferat la penitenciarul Aiud și internat în data de 23 octombrie 1959, unde avea să stea până la eliberare. Aici s-a întâlnit cu alți preoți închiși pentru credință cum au fost Bartolomeu Anania sau Grigore Băbuș.

În timpul detenției, profesorul Popescu "le-a vorbit celor din celula lui despre toate câte învățase în munca lui de la țară, în satul natal, despre ce văzuse și învățase în școlile înalte prin care trecuse în țară și străinătate, despre ce văzuse mai bun la alte popoare, dar mai ales le-a vorbit despre Dumnezeu, Biserică și credință, lămurindu-i asupra multor lucruri confuze din mintea oamenilor din mulțimea anonimă, pe care nu le putuse lămuri alții cu mai puțină știință și disciplină spirituală". Și aici era acuzat de legionarism în timpul reeducărilor pe care avea să le suporte, rămânând ferm în credința în care se născuse și pe care o propovăduise.

A avut de înfruntat sănătatea precară, după cum ne încredințează și biograful său: "De câteva ori, în închisoarea din Aiud, din cauza slăbiciunii trupești, în timp ce stătea în picioare, după canonul impus de călăii săi, Teodor M. Popescu și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit. A fost luat pe brațe de ceilalți întemnițați și așezat pe pat, dar observat de temniceri a fost dus de fiecare dată la carceră".

Potrivit biografului său: "Teodor M. Popescu începuse să se pregătească sufletește pentru sfârșitul său. Alți deținuți se stinsese înaintea lui, astfel că el nu-și mai făcea iluzia să mai supraviețuiască mult timp. Mai întâi a făcut ceea ce creștinește putea să facă în temniță: a postit tot postul Paștelui din anul 1962, de la prima până la ultima zi, 40 de zile hrănindu-se numai cu pâine și apă și își făcea regulat rugăciunile cele de dimineață și de seară, cu credința și cu evlavia, care nu-I slăbiseră cu nimic, ba dimpotrivă, îi erau și mai cu temei sprijin și speranță. Și Dumneezeu nu l-a părăsit".

La data de 15 ianuarie 1963, profesorul Teodor M. Popescu a fost eliberat din penitenciarul Aiud, în urma decretului de grațiere 5/1963.

După eliberare, profesorul Teodor M. Popescu era "privit ca un ciumat" de unii din mediul teologic. Pentru mulți profesorul era de nerecunoscut, după tratamentul care i se aplicase în pușcărie: "Se vede după față că este suferind, fiind foarte slab și opintindu-se mult pentru a munci". De altfel, mărturisea unui preot că dorește "să se interneze într-un sanatoriu pentru a-și face analize și reface sănătatea zdruncinată". Conform certificatului medical, eliberat de infirmeria penitenciarului Aiud la 30 martie 1959, profesorul suferea de "scleroză cardio-vasculară și hipertensiune arterială", iar potrivit biografului său ajunsese "o umbră de om, abia mergând din cauza flebitei și a epuizării".

Apreciat de patriarhul Justinian și episcopi, fiind considerat de altfel "o bibliotecă ambulantă, fiind foarte bine pregătit în materie de istorie bisericească", și pentru a-și îmbunătăți situația materială, de la 1 aprilie 1965, fără recunoașterea Departamentului Cultelor, va fi angajat ca inspector în Administrația Patriarhală, Biroul Relații Externe, pentru întocmirea unor studii și traduceri, apoi, din 1966, la Tipografia Cărților Bisericești, unde a diortosit cărți de cult, alături de Ion V. Georgescu. De altfel, în 1968 va face parte din comisia condusă de preotul Ion Gagiu pentru pregătirea noii ediții a Bibliei.

Contribuții importante aduse de profesorul Popescu în cercetarea teologică, din punct de vedere istoric, sunt alcătuirea, în anul 1964, a unui bine documentat material privitor la data Paștilor și care a fost primit cu satisfacție de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau participarea în comisia pentru dialogul cu Biserica Vechilor Catolici. Totodată, marele profesor a mai scris 321 meditații teologice și 327 predici (195 duminicale și 132 la praznice), numai în perioada 1964-1970.

Profesorul Popescu și-a dorit foarte mult revizuirea procesului său, deoarece considera că acesta a fost nedrept: "Pentru unele greșeli ce-am făcut și mi le-am recunoscut a trebuit să fac ispășirea cuvenită. […] Dar n-am să uit niciodată felul civilizat și delicat, cum am fost anchetat și tratat, în tot timpul de organele respective; și pentru asta mulțumesc lui Dumnezeu și mă rog pentru sănătatea tuturor care m-au cercetat, care m-au judecat". Într-o altă împrejurare, profesorul spunea că "procesul său a fost o bătaie de joc; că nu i s-a dat dreptul să se apere și că vina era articolele ce le scrisese înainte de 1944 […]; că era învinuit că difuzează predici dactilografiate la preoți etc.". Prin urmare, considera că procesul său trebuie rejudecat, pentru a-și redobândi jumătatea de casă ce i s-a confiscat la condamnare.

Aflat la odihnă la mănăstirea Sinaia, profesorul Popescu spunea că atunci "când a fost închis a suferit foarte mult; [că] a fost torturat groaznic, dar a rezistat și nu și-a negat credința". Profesorul Victor Brătulescu spunea despre Teodor M. Popescu: "Am rămas cu impresia că a fost bătut rău, cu ocazia cercetărilor, când a fost arestat. De la Iorga nu avem un mai mare istoric ca el".

Sfârșitul vieții sale avea să se întrezărească cu ultima încercare a Securității de a-l lichida fizic pe marele profesor de Teologie. Potrivit biografului său, "Teodor M. Popescu a plecat, în ziua de 14 februarie 1972, de la biroul său de la Patriarhie, la ora 12. I s-a pierdut urma după plecare. Mai târziu, după ce își revenise din urmările atentatului, a declarat soției sale că după ce a plecat de la birou și a ieșit din incinta Patriarhiei a fost luat în primire de doi agenți ai securității și dus undeva, prizonier – nu s-a putut desluși unde anume -, ținut până s-a înserat bine, pe vremea aceea mohorâtă, apoi adus, sub vălul protector al întunericului, la locul atentatului, în boschetul de pe Șos. Giulești, unde a fost lovit cu sălbăticie". Plin de nori și sânge a fost găsit de portarul Institutului Pasteur, de unde spre dimineață a fost internat la Spitalul Colțea. Aici avea să fie găsit de soția sa.

După ceva timp, a fost externat, profesorul refăcându-se trupește și sufletește. În ziua de 12 aprilie chiar a cântat "Îngerul a strigat", axionul de Paști, ca o iluminare a sufletului său.

Cu toate că în parte se refăcuse, el chiar dorind să se întoarcă la lucru, începând cu martie 1973 "a refuzat complet să mai mănânce". La puțin timp, a fost internat la spitalul Gheorghe Marinescu, pentru o săptămână.

La 4 aprilie 1973, într-o zi de luni, "titanul teologie românești" era chemat la Domnul.

Pr. Constantin Voicescu

Se naște la București, pe 28 iulie 1924, în familia ceferistului Stan Voicescu și a croitoresei Zinca Manea.

Crește, împreună cu sora sa Maria (n. 1929) în orfelinatele din Predeal, Tîrgoviște și Buzău, cu ajutorul unchilor Gheorghe Rădulescu, Badea și Ilie Manea.

Pînă în 1942 este elev la Școala Normală din Buzău.

În decembrie 1942 este arestat și condamnat de Curtea Marțială a Corpului 5 Armată Ploiești la trei ani închisoare corecțională pentru apartenență la Frățiile de Cruce. Stă închis la Pitești și Alba Iulia.

În vara lui 1944, după eliberare, este elev militar la Arad.

În 1946 absolvă Liceul "Matei Basarab" din București.

În noiembrie 1945, participă la manifestația de susținere a Regelui Mihai.

1946-1948, urmează cursurile din anii I și II la Facultatea de Geografie a Universității București.

1945-1948, ucenic duhovnicesc al Părintelui Toma Chiricuță. Frecventează și Mănăstirea Antim, în perioada "Rugului Aprins".

Mai 1948, este arestat și condamnat la șase ani de temniță grea "pentru activitate împotriva orînduirii sociale". Deținut la Jilava, Pitești, Tg. Ocna – unde se apropie de Valeriu Gafencu, "Sfîntul închisorilor".

La 14 iunie 1954, eliberat de la închisoarea-penitenciar Tg. Ocna.

La 31 ctombrie 1954, se căsătorește cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamț, absolventă a Academiei Comerciale și a Facultății de Teologie.

În 1956, i se naște fiul, Mihai, viitor preot și el.

1956-1958, urmează cursurile din anii I și II la Facultatea de Teologie din București și în paralel își cîștigă pîinea lucrînd ca geotehnician la Institutul de Geologie.

În 1957, i se naște prima fiică, Irina.

În octombrie 1958, este arestat, condamnat la muncă silnică pe viață (sentință comutată ulterior în 25 de ani muncă silnică), în cadrul "lotului mistico-legionar Tîrgu Ocna". Timp de șase ani este deținut la Jilava și Aiud ( la aceasta din urmă din februarie 1960).

La 25 iunie 1964, eliberat în urma Decretului de amnistie generală a deținuților politici.

1964, muncitor la Uzinele 23 August.

1965, se naște fiica sa Ileana.

1967, angajat la Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă (legătorie; corectură).

1967-1969, urmează cursurile din anii III și IV la Facultatea de Teologie București.

1967, se înscrie la Facultatea de Geografie-Istorie București.

1969, își ia licența în Teologie.

La 11 februarie 1973, este hirotonit pe seama bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului teologic). Slujește onorific la biserica Bucur Ciobanul, împreună cu părintele Alexie Bîrcă.

În octombrie 1976, este transferat la biserica "Adormirea Maicii Domnului" din strada Sapienței.

1985 – 1986, face demersuri pentru salvarea de la demolare a bisericii Sapienței. Supraveghează mutarea și restaurarea bisericii Mihai Vodă.

1988, moare soția sa, Laura-Florentina. Este înmormîntată la Cernica.

1990, participă la manifestația din Piața Universității; sfințește crucile din Piață. Este membru fondator al Alianței Civice; devine membru fondator și vicepreședinte al Asociației "Christiana"; participă la înființarea Centrului de medicină socială "Christiana". Este membru în Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri ale societății civile, ca Pr. Bartolomeu Ananina, Horia Bernea și Sorin Dumitrescu. Împreună cu preoții Ioan din Vladimirești, Liviu Brînzaș, Alexandru Capotă, Vasile Pătrașcu și Dumitru Manta, Părintele Voicescu deschide primul congres al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

1992, e ales membru al Consiliului Național al Alianței Civice și în Comitetul de Coordonare al AC.

În aprilie 1992, slujește alături de 11 preoți Liturghia din prima zi de Paști, în prezența MS Regelui Mihai, la biserica Sf. Gheorghe Nou din București.

1994 – 1997, participă cu comunicări la Simpozioanele Memorialului Sighet.

În septembrie 1997, trece la cele veșnice fiind lovit de o mașină pe cînd se întorcea de la Mislea, unde slujise întru pomenirea celor care au suferit în închisoare acolo, sub regimul comunist.

11 septembrie 1997, este înmormîntat la Cernica, alături de soția sa.

Maica Mihaela Iordache

Maica Mihaela Iordache este un nume binecunoscut în spațiul eclezial românesc. Personalitatea ei aparte și moartea în temnițele comuniste au contribuit din plin la acest lucru. Din păcate, numeroase date ale biografiei sale au rămas mult timp necunoscute. Vom încerca în cele ce urmează să reconstituim, în liniile esențiale, pe baza documentelor alcătuite de fosta Securitate, un traseu existențial marcat adesea de încercări și suferințe.

Maria Iordache, fiica lui Alexandru și Elena Iordache, s-a născut la data de 15 noiembrie 1914 în localitatea Nicorești din județul Galați. Primele șapte clase le va urma în satul natal, cursurile liceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej și la Liceul "Domnița Elena" din București. În perioada 1934-1938 Maria (Marieta cum era mai bine cunoscută) urmează cursurile Academiei Naționale de Educație Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu succes obținând diploma de licență, dar meseria de profesoară de educație fizică o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În paralel ea va audia cursuri la facultatea de Litere și Filozofie, însă fără a le finaliza cu o diplomă.

Etapa studenției este decisivă pentru destinul ulterior al Mariei Iordache. Acum ea își definește convingerile politice și își asumă un drum care o va duce în cele din urmă la moarte. Ca mulți tineri din epocă, ea vede în Corneliu Zelea Codreanu și în Mișcarea Legionară o alternativă la partidele politice tradiționale, considerate insuficient de dinamice pentru o generație care nu se mai mulțumea cu fapte mărunte ci dorea o "Românie ca soarele de pe cer". Distanțarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mișcări care au condus la consecințe tragice, dar, în acel moment, Mișcarea Legionară seducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de demnitate națională și prin afirmarea constată a ideii de credință în Dumnezeu, concepție radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniți în mare parte din copii de țărani, din case în care religia juca un rol decisiv, acești tineri nu puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credință. Înălțarea României la statutul pe care îl merita urma să se facă prin ridicarea morală a românilor, dar acest lucru însemna automat trăirea după toate preceptele credinței creștine. Relația dintre Mișcarea Legionară și Biserică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapărat din vina istoricilor. Chiar în interiorul Mișcării au existat opinii diferite referitor la acest subiect. Unii legionari înțelegeau prin Biserică o comunitate creștină ideală, de sfinți, spre care oamenii (românii în cazul de față) trebuiau să tindă. Legiunea era numai o manifestare datorată lumii decadente, care își asuma, asemenea oștilor îngerești, lupta împotriva răului. E o imagine ce se apropie de judecata de apoi, când îngerii separă pe cei păcătoși de sfinți instaurându-se împărăția veșnică. Din aceste considerente unii legionari și-au asumat înfăptuirea acelor asasinate, considerate acte de justiție, care au devenit principale capete de acuzare la adresa Legiunii. Cazul Mișcării Legionare a dovedit, dacă mai era nevoie, dificultatea enormă de armoniza politicul cu spiritualul. Pe de-o parte era modelul Bisericii, pe de altă parte exigențele societății și ale politicului care nu se puteau confunda cu Biserica. De aceste lucruri vor deveni conștienți mulți legionari după 1940, când, după eșecul scurtei guvernări, își vor pune problema dacă linia pe care au adoptat-o este cea justă.

Revenind la cazul Marietei Iordache, apropierea ei de legionarism este motivată și de atmosfera familială, deoarece toți copiii familiei Iordache au fost, într-un fel sau altul, implicați în Mișcare. Iordache Nicoară va deveni comandant legionar, iar una din fete va fi cununată chiar de Căpitan, venit special la Nicorești. Marieta, la rândul ei, devine membră a cetățuilor, sub conducerea Nicoletei Nicolescu, cea care va fi ucisă mai târziu în mod bestial de Siguranță. Împreună cu alte fete ea va munci voluntară la unul din restaurantele legionare din București și va activa în cadrul organizației de femei. În ancheta din 1955, care în mod firesc a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache a fost întrebată care era scopul Legiunii? Răspunsul ei a fost crearea unui om nou, iar acest ideal putea fi realizat prin interiorizarea conștiinței, mărturisirea sinceră a greșelilor și frecventarea bisericilor. De asemenea, mărturisește că în cadrul ședințelor de cuib se citea Biblia. A fost întrebată: "Ce se realiza prin frecventarea Bisericii în vederea formării omului nou?". Răspunsul a fost: "Prin frecventarea bisericii se căpăta conduită creștină și principiile de corectitudine, astfel puse în practică de legionari aceștia să se bucure de simpatie și încrederea celor ce-i înconjurau." Astfel de declarații, strânse de la mulți arestați, era un motiv pentru Securitate să vorbească de o infiltrare a Bisericii de către legionari și doctrina lor. De fapt, în mintea unor oameni precum Maria Iordache era invers. Doctrina Bisericii urma să pătrundă în viața Legiunii, creând o mișcare socială și politică care să se ghideze după valorile creștine. Din declarațiile Mariei Iordache rezultă că pentru ea legiunea era mai mult un ordin laic, menit să impună un set de valori creștine în societate.

Succesul Mișcării a stârnit îngrijorarea regelui Carol al II-lea. Eșuând în încercarea de a o atrage în proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de măsuri menite să distrugă Legiunea. Una din ele a fost arestarea și condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe 8 iunie 1938 avea pe stadionul ANEF o manifestație la care urma să participe și regele Carol al II-lea. Reușind să intre pe stadion și să se apropie de un microfon, Maria Iordache a strigat: "Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat și pentru acest adevăr sunt gata de moarte". Arestată și bătută, ea este internată în lagărul de la mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. În octombrie 1938 ea reușește să evadeze și rătăcește mai mult timp prin păduri cu o coastă fisurată. Desființarea lagărului imediat după evadarea ei o scutește de noi neplăceri.

În următoarele luni două morți o vor afecta profund: moartea lui Corneliu Zelea Codreanu și uciderea fratelui ei, Iordache Nicoară, în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Revine în satul natal, unde stă până în septembrie 1940. În acest timp face o vizită la mănăstirea Vladimirești și rămâne impresionată de viața din cadrul obștii monahale. Venirea la putere a unui guvern legionar în septembrie 1940 o determină să vină la București, dar numai pentru a asista la deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea Căpitanului și imediat pleacă la Vladimirești, hotărâtă să se călugărească. În fața anchetatorilor de Securitate ea a afirmat că s-a retras practic din organizația legionară din acel moment, iar în fața mirării anchetatorilor de ce a făcut acel gest atunci, când Legiunea era la putere, ea a răspuns: "M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare întrucât am văzut că legionarii comit unele fapte ce nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de această organizație, văzând în același timp că legionarii convinși pentru această idee muriseră".

Părinții nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit după ea. În aceste condiții, Maria Iordache pleacă din nou la București, unde lucrează ocazional și organizează cu câteva prietene o mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viață cvasimonahală. Fie la biserică, fie acasă, Marieta se roagă pentru sufletele celor uciși, pentru iertarea păcatelor. Plecată un timp din București, ea află că ferma a fost confiscată iar fetele arestate. Din acel moment decizia este luată. După un scurt timp petrecut la mănăstirea Pasărea, pe 22 septembrie 1942 ea vine la Vladimirești, pentru a nu mai pleca niciodată, părinții trebuind să accepte decizia fetei lor.

După doi ani, intră în rândul rasoforelor (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită primind numele de Mihaela. Datorită pregătirii superioare i s-a încredințat funcția de secretară. Stareța mănăstirii Vladimirești, maica Veronica mărturisește despre maica Mihaela: "Ca monahie, prin rugăciune și nevoință, a dus o viață duhovnicească deosebită, fiind pildă și exemplu de urmat pentru întregul sobor. Deși îndeplinea funcția de secretară a mănăstirii, maica Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte virtuți ale sale, participa neobosit la toate ascultările din obște.

Maicile își aduc aminte cum într-o zi, mănăstirea fiind cotropită de soldați ai armatei ruse, aceștia au vrut să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credință, Maica Mihaila s-a așezat în fața icoanei, preferând să fie împușcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus batjocorit".

În anii care au urmat, prestigiul mănăstirii Vladimirești a crescut necontenit, mulți considerând-o, datorită predicilor curajoase ale preotului Ioan Iovan, un centru al rezistenței anticomuniste. Mulți fugari au găsit ajutor aici. Din aceste motive puterea comunistă era hotărâtă să desființeze mănăstirea, încercând să se folosească și de unele neînțelegeri de natură dogmatică între cele predicate de părintele Iovan și restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve situația creată printr-un compromis, care a eșuat. Securitatea intervine în forță, printr-o amplă desfășurare de forțe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizați în primă instanță fiind părintele Ioan Iovan și maica Mihaela. Maica stareță Veronica își amintește că: "Prima chilie unde s-au năpustit soldații înarmați, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) și căminul preoțesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, își scoase numai încălțămintea și așa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezișul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute și fiind și îmbrăcată fugi într-o clipă, desculță, spre stăreție. Militarii negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, țipau ca ieșiți din minți, se repezeau la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreție; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a mușcat de mâini, dar ei au întors patul puștii și au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut chiar câțiva dinți".

Cei doi au fost arestați și duși la Penitenciarul Galați, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitație publică, art. 327 C.P.). Anchetatorii nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se poată agăța de ceva în cursul investigațiilor. Au urmat un șir de interogatorii dure, în care maica Mihaela a fost chestionată despre toată viața ei, securiștii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legionar și pe eventuala continuare a acestei activități, pentru a putea găsi un motiv să o pună sub acuzație oficial și să intre în legalitate. Maica Mihaela își recunoaște deschis trecutul, afirmă limpede ce a înțeles ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dezamăgirea față de unele aspecte ale acestuia și apropierea de Dumnezeu prin Biserică. Afirmă hotărât că este împotriva ideologiei comuniste, că va lupta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în mănăstire și că nu i-a denunțat din spirit de solidaritate și că nu ar face niciodată altfel. În același timp, ea spune că foștii legionari care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită prieteniei care-i lega, nu pentru a organiza conspirații cum doreau să acrediteze anchetatorii. Din procesele verbale reiese că distanțele dintre vizite sunt mari, iar persoanele sunt altele. Maica Mihaela a știut să despartă lucrurile. Ea spune clar: "Nu s-au ținut ședințe legionare în mănăstire. Dacă aș fi știut i-aș fi dat afară". Întrebată odată de un legionar (Aurel Tacu) ce ar trebui să facă în noul context politic, ea răspunde: "Rostul mișcării legionarilor este de a apăra și sprijini Biserica, […], să propage în rândurile populației virtuțile creștine și a atrage populația alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înșiși exemplul lor personal că apără Biserica și că sunt uniți împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu".

Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când sunt arestați Ioan Lupeș, Petre Măzăreanu (care uciseseră mai mulți milițieni), Teodorescu Dumitru (Theovid, simpatizant legionar, admirator al Vladimireștilor, care a sprijinit acțiunile de aici) și Păiș Ghiță (din Tudor Vladimirescu, luptător împotriva colectivizării). Toți avuseseră de-a face cu Vladimireștiul și cu personalul de aici. Din acest moment, motivul pentru arestare se găsește și ancheta se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui Ioan Iovan și ale maicii Veronica (arestată la rândul ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galați de Tribunalul Militar București. În cadrul actului de acuzare maicii Mihaela i se impută că a continuat sub haina călugărească activitatea legionară, încercând să atragă și pe alte monahii. Ar fi inițiat o veritabilă școală a crimei, a organizat tabere legionare, a organizat exerciții de tragere cu arma. Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, mobilizator-apocaliptic, specific actelor de acuzare din perioada comunistă. Ridicolă este interpretarea dată adăpostirii unor soldați germani după 23 august 1944: a vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor! Maica Mihaela a sprijinit într-adevăr cu bani și alimente pe unii fugari, a dat buletine de identitate sau a falsificat acte pentru a-i face scăpați și a trimis lui Theovid o mașină de scris pentru ca acesta să multiplice broșurile cu vedeniile maicii Veronica. Toate acestea erau motive suficiente pentru ca maica Mihaela să fie condamnată de justiția comunistă, dar s-a dat un plus de patetism pentru ca sentința să fie și mai mare și să se justifice teoria conspirației legionare de care se va folosi mai târziu puterea comunistă pentru a desființa un număr important de mănăstiri.

Prin sentința 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru "crima de uneltire contra ordinii sociale" p.p. de art. 209 p III C.P. și la cinci ani închisoare corecțională și cinci ani interdicție corecțională pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare confort art. 101 C.P.

De la Galați este trimisă în închisoarea de femei din Miercurea Ciuc. Pe 4 martie1960 este trimisă pentru munci la Penitenciarul Arad. Pe 4 septembire 1960 este transferată la Jilava pentru cercetări de unde pe 21 februarie 1961 revine la Miercurea Ciuc. Aici, pe data de 20 aprilie 1963 își găsește obștescul sfârșit, în același loc unde, în urmă cu 24 de ani, fusese ucis și fratele ei, Iordache Nicoară.

Pentru a se lămuri cauza morții este utilă redarea în întregime a referatului medical întocmit de medicul închisorii, Alex. Lorenzovici, pe data de 23 aprilie 1963:

"Deținuta C.R. Iordache Maria, născută la data de 14.11.1914 a decedat la data de 20.04.1963 orele 20,00.

Cauza morții: insuficiență cardiocirculatorie, cardioscleroză decompensată, reumatism anchilozant;

Datele importante ale fișei medicale:

1. data completării fișei: 1956.07.18 – sănătoasă;

2. 31.08.1956: Ptoză gastrică, gastro-enterocolită cronică, dizmenoree, polimenoree, debilitate fizică generală. Se pregătește ex. ginecologic, deținuta refuză acest examen;

3. 9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree. Refuză examenul ginecologic;

4. 19.04.1957: idem (trat: Progesteron, Testosteron, Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, Vit. C, Vit. B1, complex b și Syr. Hemoglobină);

5. 7.07.1957: idem;

6. 10.10.1957: idem;

7. febr. 1959: refuză toate medicamentele prescrise;

8. 13.12.1960: MRF, ITH;

9. 3.03.1960: Apt pentru muncă (trimisă la Arad, n.n.);

10. 11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, Aspirină);

11. 17.01.1963: Distrofie, reumatism cu anchiloză incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polivitamine, Glucofilin, regim alimentar);

12. 01.02.1963: insuficiență cardiacă, cardioscleroză, colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză);

13. 15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză);

14. 26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vit. K, Vit. B1 25 mg. fiole);

15. 8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole;

16. 28.03.1963: Status idem plus Enterocolită, bronșită, suspect de cancer esofagin;

17. 5.04.1963: Decompensație cardiacă (Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole);

18. 15.04.1963: Status idem(Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole);

19. 17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. B1, Vit. C);

20. 18.04.1963: idem (Vit. B1 100 mg. Strofantină, Glucoză, Pentazol).

În ultimul timp a dominat insuficiența cardiacă, bolnava a devenit cașectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor și disfuncției pronunțate (am și pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ținut seama de caracterul bolii anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate.

La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcărești, care a fost aprobată cu cursa de 23.04.1963.

Deținuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri. În ultimul timp ea nu a mai acuzat simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza datelor anterioare era posibil și existența tumorii maligne a uterului care ar explica simptomele abdominale subiective care s-au accentuat treptat (dureri abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, cașexia gravă). În luna ianuarie 1963 cu sprijin a mai putut să vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu a putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngrijirea din partea altor persoane.

Starea generală s-a agravat rapid, deși am încercat și am făcut tot ce am putut și la date de 20.04.1963, orele 20, în urma unei crize de sufocație a decedat.

Luni, 22.04.1963 am raportat cazul, conform ordinelor în vigoare.

În condițiile de față neexistând medic legist sau medic expert cu delegație în Miercurea Ciuc, am raportat și acest fapt către Procuratura Militară Tg. Mureș, care ne-a dat aprobarea telefonică, pentru înmormântarea cadavrului fără autopsie.

Menționez că bolnava nu a fost internată la noi în infirmerie, pentru faptul că nu avem infirmerie, de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. Miercurea Ciuc, 23.04.1963".

Măsurile luate de medic au fost corecte, însă regimul de închisoare era distrugător. Faptul rezultă printre rânduri din raportul medicului dar și mai clar dintr-un act scris de maica Mihaela: "9 iunie 1959 – Miercurea Ciuc – Domnule Comandant, subsemnata deținută Iordache Maria, condamnată 25 ani m.s. fiind suferindă de metropatie hemoragică și propunându-mi-se un raclaj uterin nu l-am putut accepta din motive personale. Declar prin prezenta că mi s-a propus deci tratamentul condiționat de această operație pe care o refuz, fiind încredințată că motivul hemoragiilor repetate este determinat de răceală și de o stare de oboseală și slăbiciune excesivă. Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condițiile speciale ale vieții din închisoare, nu pot accepta operația propusă, iar la acest regim desigur nu am nici o pretenție, fiind deținută și nu om liber cu dreptul la viață. Cu respect, deținuta Iordache Maria". Este o afirmare cât se poate de limpede al statutului pe care îl aveau deținuții politici. Prin urmare, intrată sănătoasă în închisoare, maica Mihaela se îmbolnăvește grav în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Refăcută parțial la un moment dat, a fost trimisă la muncă la Arad și la Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică și cu probleme cardiace. Suferințele deschise în raport sunt atroce. Ironia sorții, este înmormântată chiar în ziua când trebuia să plece la spitalul Văcărești. Din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poate spune cu precizie care a fost cauza decesului. Toate mărturiile arată că a viețuit în închisoare ca o adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinurile.

Capitolul IV

Înmormântarea lui Ion I. Moța și Vasile Marin

Înmormântarea martirilor legionari Ion I. Moța și Vasile Marin reprezintă dovada vie a adeziunii sau simpatizării unui mare număr de preoți ortodocși la Mișcarea Legionară.

Ion I. Moța și Vasile Martin au fost doi din cei mai importanți conducători ai Mișcării Legionare, care prin moartea lor a rămas văduvită de aportul a două personalități care își puseseră viața pentru lupta împotriva comunismului. Cei doi „martiri” legionari au căzut pe frontul luptei anticomuniste la Majadahonda, în Spania, la 13 ianuarie 1937. Trupurile lor neînsuflețite au fost aduse în țară cu trenul, după ce au primit onoruri militare în Germania.

Cele mai multe informații referitoare la acești „martiri” legionari le-am găsit în ziarul „Noua Gazetă de Vest”, care mi-a fost pus cu amabilitate la dispoziție de personalul Arhivelor Statului din Oradea, cărora țin să le mulțumesc pe această cale.

Vasile T. Nemeș în articolul intitulat „Ionel Moța” din „Noua Gazetă de Vest” scria următoarele: „Ionel Moța, fiul bătrânului și venerabilului protopop și luptător naționalist, Ioan Moța din Orăștie, a căzut pe frontul Spaniei naționaliste, în luptele de la Majadahonda. Ionel Moța s-a jertfit pentru o idee, pentru o credință în care credea cu toată convingerea lui. Crescut și educat în cultul dragostei pentru glia și Biserica străbună, el s-a încălzit la flacăra naționalismului și iubirii de Patrie”.

În cinstea acestor doi eroi ai neamului românesc în întrega țară s-au ținut slujbe de pomenire în memoria lor și s-au ridicat parastase pentru a-i cinsti.

„În data de 18 ianuarie 1937 la Biserica studențească din Capitală a avut loc un parastas pentru Ionel Moța și Vasile Marin. După oficierea Liturghiei, arhiereul vicar Veniamin Pocitan a rostit o predică îndemnând tineretul la iubire de patrie și Biserică, jertfindu-se pentru că fără jertfă nu se mai face nimic în această lume.

Parastase pentru Ionel Moța și Vasile Marin au fost deasemenea oficiate la Biserica Universitară (fostă rusă) și la biserica Sfântul Ilie Gorgani.

La Cluj, în catedrala ortodoxă română din localitate s-a oficiat în data de 18 ianuarie, un parastas pentru odihna sufletelor celor doi luptători legionari, Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți pe frontul de la Majadahonda. Parastasul a fost oficiat de către un sobor de preoți, în frunte cu P.S. Sa Episcopul Nicolae Colan.

La Oradea, la catedrala română ortodoxă, a avut loc un serviciu divin oficiat de însuși P. S. S. Episcopul Nicolae Popovici pentru pomenirea celor doi viteji români – Ionel Moța și Vasile Marin – căzuți în Spania în serviciul naționalismului și al creștinismului. Parastasul s-a oficiat în cadrul unui mare sobor de preoți, în fața unei mari mulțimi de credincioși ce tixeau biserica”.

Toate acestea sunt dovada, dacă mai era nevoie, a sprijinului de care se bucura Mișcarea Legionară în rândul preoților ortodocși. „La Sfânta Liturghie din data de 7 februarie 1937 părintele Bone, pătruns de cele mai nobile sentimente de naționalism, prin cuvinte pline de înțeles, arată marele merit ce-l au pe altarul lui Hristos și al Patriei, mucenicii Moța și Marin”.

În continuare voi prezenta aducerea rămășițelor pământești ale lui Ion I. Moța și Vasile Marin în țară, traseul urmat de cortegiul funerar care se deplasa cu trenul prin țară și înmormântarea care a avut loc la București din punctul de vedere al presei perioadei interbelice, care în rândurile următoare se oglindește în informațiile pe care le-am găsit în „Noua Gazetă de Vest”.

„În data de 8 februarie 1937 trenul care transporta trupurile neînsuflețite ale celor doi legionari, precum și pe ceilalți 5 legionari, au ajuns în țară, intrând prin stația Grigore Ghica Vodă. Aici a fost întâmpinat de conducerea Mișcării Legionare în frunte cu Codreanu și o mare mulțime de oameni. Un sobor de preoți, în frunte cu pr. prof. univ. Cristescu, face un serviciu religios.

La Cernăuți consilierii eparhiali Ioan Puiu și Negură, împreună cu 15 preoți, au oficiat un alt serviciu religios în gară.

Sicriele celor doi legionari sunt duse în Catedrala ortodoxă din Cernăuți. Preoții înălțau rugăciuni. În biserică se face o mare slujbă bisericească de către un sobor de 25 de preoți. Curtea catedralei, străzile din jurul ei, erau ticsite de lume. Autoritățile locale au luat parte la aceste slujbe funerare. În biserică, sicriele erau precedate de Căpitan, camarazii sosiți din Spania și lumea legionară. În mâinile lor ardeau lumânări. Un preot local a rostit o predică, iar apoi s-au sărutat icoanele. După terminarea acestei slujbe, până la miezul nopții, a fost în catedrală un veritabil pelerinaj, peste 50.000 de oameni venind să vadă și să se închine la cele două sicrie, străjuite din oră în oră de grupe legionare”.

„În data de 11 februarie 1937, în gara din Cluj a sosit trenul cu rămășițele pământești ale legionarilor Ion I. Moța și Vasile Marin.

La sosirea trenului, pe peronul gării se aflau domnii dr. Alexandru Vaida-Voevod, P. S. S. Episcopul Nicolae Colan, dr. Emil Hațeganu, prof. univ. Sextil Pușcariu, prof. univ. Buzilă, dr. Sebastian Barnemisa, familia decedatului Moța și o trupă de legionari.

Din tren au coborât domnii Zelea Codreanu, gen. Cantacuzino și cei cinci legionari veniți de pe frontul din Spania. Sicriele cu rămășițele pământești ale lui Ion I. Moța și Vasile Marin au fost scoase din vagonul mortuar și transportate pe un catafalc improvizat în piața gării.

Aici, conform programului stabilit de episcopia ortodoxă, s-a oficiat un prohod, la care au asistat mai multe mii de persoane în mare parte tineret din Cluj.

Serviciul funebru a fost oficiat de P. S. S. Episcopul Nicolae Colan, iar răspunsurile le-a dat corul teologilor ortodocși. La sfârșit, P. S. S. Episcopul Nicolae Colan a rostit o predică, arătând că Ion Moța și Vasiel Marin au murit ca doi eroi pentru Hristos și latinitate.

După aceasta, în numele Bisericii Unite a vorbit părintele canonic I. Agârbiceanu, care printre altele a spus că jertfa celor doi legionari pentru creștinătate este imensă”.

„În dimineața zilei de 12 februarie 1937 a sosit în București vagonul cu rămășițele pământești ale legionarilor Ionel Moța și Vasile Marin. Sicriele au fost purtate pe umeri de camarazi. Convoiul s-a îndreptat apoi spre Biserica Sfântul Ilie, unde s-a oficiat un serviciu divin”.

Participarea atâtor ierarhi ortodocși și a atâtor preoți la funeraliile care au fost organizate în toată țara sunt dovada de necontestat a simpatiei Mișcării Legionare în rândurile membrilor Bisericii Ortodoxe Române.

Numărul mare de oameni care au venit să aducă un ultim omagiu corpurilor neînsuflețite ale celor doi legionari, Ion I. Moța și Vasiel Marin, sunt dovada popularității Mișcării Legionare în rândul populației României perioadei interbelice, popularitate care a avut însă mult de suferit în urma guvernării legionare și a abuzurilor săvârșite de unii legionari.

Capitolul V

Preoțimea română legionară în timpul guvernării

comuniste

Venirea la putere a comuniștilor în România a dus la dezlănțuirea unei represiuni nemaiîntâlnite împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Victime guvernării comuniste le-au căzut numeroși preoți, care luptat împotriva acestor „atei” aduși de Armata Roșie. Mulți preoți au sfârșit în lagărele de muncă forțată din Deltă, la Periprava, în renumitele închisori de la Pitești, Jilava, Gherla, Aiud etc.

În continuare mă voi referi în special la „fenomenul reeducării” practicat la Pitești și ale cărui victime au fost tineri absolvenți de liceu sau facultate, precum și numeroși preoți.

Reeducarea a luat naștere la inițiativa generalului Nicolski, alias Boris Grünberg, comandantul suprem al Securității românești, la 6 decembrie 1949, și a ținut până în august 1952. Modelul după care inițiatorii acestei reeducări s-au inspirat au fost cunoscutele teorii ale lui Makarenko, care în „Poemul pedagogic” sugera aplicarea torturii neîntrerupte.

Reeducarea a fost condusă de un nucleu inițial de 20 de persoane care îl avea în frunte pe Eugen Țurcanu, caracterizat prin spirit demonic, inteligență ieșită din comun și dorință de afirmare prin toate mijloacele. El a făcut parte între anii 1940-1941 din „Frățiile de Cruce”, de care s-a îndepărtat după intrarea legionarilor în ilegalitate. După 23 august 1944 este printre primii care se înscriu în Partidul Comunist. A fost student la Drept , iar din 1948 a devenit membru în biroul județean de partid din Iași. Și-a continuat studiile la București la o școală de diplomați. Cariera i-a fost curmată brusc în urma denunțării de unul din legionari a participării sale la o întrunire a legionarilor din 1945-1946. A fost arestat și închis la Suceava. A fost condamnat la 7 ani de închisoare corecțională.

Până în toamna anului 1948 toți studenții arestați au fost adunați la Pitești, unde se pregătea începerea „reeducării”. La Pitești marea majoritate a deținuților erau legionari, restul aparținând tuturor formațiilor politice Motivul pentru care a fost ales ca centru de reeducare Piteștiul a fost că era o închisoare retrasă, iar deținuții nu erau auziți în timpul anchetelor care se desfășurau.

Reeducarea, care s-a desfășurat la Pitești, a constat în patru faze:

demascarea externă – dovedirea loialității față de partid și Organizația deținuților cu convingeri comuniste (ODCC) prin mărturisirea a tot ceea ce se ascunsese în timpul anchetelor de la Securitate, a legăturilor pe care le păstra în afara închisorii și a complicității de care beneficiase (în timpul acestor anchete s-au aflat mai multe informații decât în timpul anchetelor desfășurate la Securitate);

demascarea internă – a celor care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii.

Scopul acestor două faze consta în:

arestarea complicilor din afara închisorii;

eliminarea din administrația închisorii a celor care aplicau deținuților un tratament mai blând;

anihilarea morală a deținutului;

distrugerea personalității sale.

demascarea morală publică – consta în călcarea în picioare a tot ce are deținutul mai sfânt: familia, Dumnezeu (dacă-i credincios), soția sau iubita, prieteni, pe el însuși.

Printre deținuți se aflau mulți băieți de la țară, inclusiv fii de preoți. Aceștia erau puși să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar (probabil pe când pregătea Sfânta Cuminecătură). Mama era arătată ca o prostituată, deținutul fiind pus să inventeze cât mai detailat scenele la care ar fi asistat chiar el. Deținutul trebuia să închipuie cele mai rafinate perversități despre el însuși, până la distrugerea a tot ceea ce ar mai putea duce la reconstituirea personalității sale.

reeducatul era pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind la rândul lui călău.

Virgil Ierunca prezintă în cartea sa modul desfășurării anchetelor mai multor studenți la Teologie sau batjocorirea slujbelor Bisericii Ortodoxe de Țurcanu. Astfel, unii studenți erau în fiecare dimineață „botezați”: scufundați cu capul în hârdăul cu urină și materii fecale, în timp ce ceilalți în jur psalmodiau formula Botezului. Aceasta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești „botezați”, căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut două luni de zile: mergea în fiecare dimineață și-și băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.

Studenții în Teologie erau obligați de Țurcanu să oficieze slujbe negre, pe care le regiza mai ales în Săptămâna Paștilor și în noaptea Învierii. Unii făceau pe țârcovnicii, alții pe preoți. Textul liturghiei lui Țurcanu era pornografic, parafrazând la modul demonic textul original.

Acestea sunt doar unele din evenimentele relatate de Virgil Ierunca în cartea sa și care demonstrează modul în care erau conduse anchetele mai ales împotriva studenților la Teologie, care erau înjosiți cu orice prilej care li se ivea anchetatorilor.

Între reeducați a fost și părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a fost unul din cei mai temuți reeducatori, după ce și el la rândul său a fost supus procesului de reeducare. Acest fapt este explicabil dacă ne gândim la torturile la care erau supuși deținuții și mai ales dacă ne gândim că părintele a plătit până la martiraj o vină ce nu fusese a lui sau a celorlalți reeducați, ci a lui Țurcanu și a lotului său inițial compus din 20 de persoane.

Concluzii

Mișcarea Legionară s-a dorit a fi o mișcare care să lupte pentru redeșteptarea valorilor și a tradițiilor naționale. Menținerea acestor valori se putea face numai în jurul Bisericii Ortodoxe, care a păstrat intacte tradițiile moștenite de la strămoșii noștri. Cu toate că Mișcarea Legionară n-a fost întru totul o mișcare care să fi rămas nepătată (asasinarea marelui om istoric Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu, au pătat „obrazul” Legiunii, precum și asasinatele comise la Jilava) ea a jucat un important rol în perioada interbelică a României. Catalogarea ca „mișcare fascistă” sau orice alt termen care să ducă la această concluzie mi se pare a fi nefondată datorită faptului că Mișcarea Legionară din România nu a urmat exemplul național-socialiștilor germani conduși de Adolf Hitler sau a fasciștilor italieni conduși de Benitto Mussolini în momentul ajungerii la putere.

Am încercat să prezint cât mai succint informațiile referitoare la Mișcarea Legionară, însă pe seama acestui subiect se poate scrie mult. Acestui subiect i-au fost dedicate numeroase volume de cercetare, atât de istoricii români, cât și de cei străini, în special de cei din Spania și Italia. Cele mai bune studii referitoare la Mișcarea Legionară sunt în momentul de față cele străine, care sunt scrise într-o măsura mult mai obiectivă în raport cu cele scrise de istoricii sau simpatizanții români ai Mișcării Legionare. Probabil că după ce arhivele Statului referitoare la Mișcarea Legionară și la perioada interbelică vor fi făcute publice se vor putea scrie lucrări obiective referitoare la Mișcare Legionară.

Preoții legionari au fost impresionați de mesajul nou adus de Mișcarea Legionară, de punerea în practică a promisiunilor, de munca voluntară făcută de tinerii legionari care făceau parte din „Frățiile de Cruce” și de credința de care dădeau dovadă atât conducătorii Mișcării Legionare, cât și simplii membrii.

În conducerea Mișcării Legionare au fost tot timpul membrii ai ierarhiei bisericești, chiar și în exil.

Preoții ortodocși, care au făcut parte din Mișcarea Legionară, au sfârșit prin a fi șantajați de comuniștii veniți la putere în România odată cu evenimentele din 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei naziste. Datorită faptului că Mișcarea Legionară a fost în strânse raporturi cu Germania nazistă, mare majoritate a preoților legionari a fost persecutată și închisă în închisorile renumite de la Pitești, Aiud, Gherla, Jilava și în lagărele de „exterminare” înființate de comuniști în Deltă la Periprava, locuri în care mulți preoți și-au găsit sfârșitul.

Anexe

Figura 1. Întâmpinarea rămășițelor „martirilor legionari”

Moța și Marin.

Figura 2. slujba oficiată pe peronul gării de un sobor de preoți.

Figura 3. cortegiul funerar.

Figura 4. cortegiul funerar.

Figura 5. cortegiul funerar.

Figura 6. Slujba de la biserică. Figura 7. Slujba de la biserică.

Figura 8. Corneliu Zelea Codreanu. Figura 9. Căpitanul sărutând

Evanghelia.

Figura 10. Horia Sima.

Bibliografie

Publicații

Bălănescu, Stelian, Solacolu, Ion, Inconsistența miturilor: cazul Mișcării Legionare, Ed. Polirom, Iași, 1995.

Fătu, Mihai, Spălățalu, Ion, Garda de Fier – Organizație teroristă de tip fascist, Ed. a doua, Ed. Politică, București, 1980.

Isac, Victor, O istorie obiectivă a Mișcării Legionare (Testament moral politic) , Ed. Călăuza, Deva, 1997.

Ierunca, Virgil, Fenomenul Pitești, Ed. Humanitas, 1990.

Manea, Vasile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Ediția a II-a, Ed. Patmos, 2001.

Mutti, Claudio, Penele Arhanghelului. Intelectualii români și Garda de Fier, trad. de Florin Dumitrescu, Ed. Anastasia, București, 1997.

Pop, Grigore Traian, Mișcarea Legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, Ed. Ion Cristoiu, București, 1999.

Sima, Horia , Menirea naționalismului, Ed. Vremea IMEX, București, 1993.

Simion, A., Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

Strejnicu, Flor, Creștinismul Mișcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 2000.

Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier (1919 – 1941). Mistica ultranaționalismului, trad. de Marian Ștefănescu, Ed. Humanitas, București, 1993.

Weber, Eugen, Dreapta românească, ed. a II-a, trad. de Achim Mihu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Articole

Corneliu Zelea Codreanu: Două documente testamentare – Testamentul spiritual al lui Corneliu Zelea Codreanu (extrase din „Însemnările de la Jilava”- miercuri, 15 iunie 1938) în „Puncte cardinale”, nr. 9/105, septembrie 1999.

Ecoul eroismului lui Ionel I. Moța și Vasile Marin la sate în Noua Gazetă de Vest, 11 februarie 1937.

Ioan N. Rusu, 1899 Corneliu Zelea Codreanu 1999, în „Puncte cardinale”, nr. 9/105, septembrie 1999.

Ion Isaiu, Lângă sicriele lui Moța și Marin. Cei doi eroi au sosit pe pământul țării, în Noua Gazetă de Vest, 14 februarie 1937.

Legionari în fișele Securității în Lumea nagazin, an X, nr. 10 (114) 2002.

Neagu Djuvara, Mișcarea Legionară în „Formula AS”, an II, nr. 39/27 august 1992.

Nevoia de sfințenie în „Puncte cardinale”, nr. 6/102, iunie 1999.

Rămășițele legionarilor Moța și Vasile Marin la Cluj. Prohodul din Piața Gării, în Noua Gazetă de Vest, 12 februarie 1937.

Realitatea devenită legendă- „Rugăciunea arhierească pentru Moța și Marin”, martirii legionari căzuți la Majadahonda, în „Puncte cardinale”, nr. 1-2/1997-1998, ianuarie-februarie.

Serviciul religios pentru memoria celor doi români căzuți în Spania în Noua Gazetă de Vest, 19 ianuarie 1937.

Vasiel T. Nemeș, Ionel Moța, în Noua Gazetă de Vest, 22 ianuarie 1937.

Adrese de Internet

http://www.fgmanu.net/personalități/Viorel (Valerian) Trifa.

http://www.fgmanu.net/personalități/Victor Medrea.html.

http://www.fgmanu.net/personalități/Nichifor Crainic.html.

http://www.fgmanu.net/personalități/Mircea Domitriu.html.

http://www.fgmanu.net/personalități/Ion Dumitrescu-Borșa.html.

http:// www. fgmanu. net/ personalități/ Gherghe Furdui. html.

http:// www. fgmanu. net/ personalități/ Gheorghe Racoveanu. html.

http:// www. fgmanu. net/ personalități/ Benedict Ghiuș. html.

http: // www. fgmanu. net/ personalități/ Arsenie (Anghel) Papacioc. html.

http:// www. fgmanu. net/ personalități/ Horia Sima .html.

http:// www. mișcarea. com/Corneliu Zelea Codreanu.

http:// www. codreanu. ro.

http://www.revista rost.ro

Cuprins

n

Introducere……………………………………………………………………………..p. 2

Capitolul I……………………………………………………………………………….p. 4

Mișcarea Legionară……………………………………………………………….p. 4

Contextul politic internațional…………………………………………..p. 4

Mișcarea Legionară și mișcările extremiste de dreapta

din Germania și Italia……………………………………………………….p. 4

Începuturile Mișcării Legionare………………………………………..p. 8

Mișcarea Legionară – partid?…………………………………………..p. 11

Corneliu Zelea Codreanu………………………………………………….p. 14

Dezvoltarea Mișcării Legionare…………………………………………p. 15

Asasinatele legionare…………………………………………………………p. 19

Capitolul II………………………………………………………………………………p. 39

Preoțimea română și Mișcarea Legionară……………………………………p. 39

Capitolul III…………………………………………………………………………….p. 43

Preoții ortodocși, victime ale prigoanelor anti-legionare………………p. 43

Capitolul IV…………………………………………………………………………….p. 116

Înmormântarea lui Ion I. Moța și Vasile Marin………………………….p. 116

Capitolul V………………………………………………………………………………p. 119

Preoțimea română legionară în timpul guvernării

comuniste…………………………………………………………………………………..p. 119

Concluzii…………………………………………………………………………………p. 122

Anexe………………………………………………………………………………………p. 124

Bibliografie…………………………………………………………………………….p. 128

Cuprins…………………………………………………………………………………..p. 132