Preotia Si Viata Bisericeasca a Credinciosilor
PREFAȚĂ
Despre „ Teologia Pastorală” s-a scris și se va mai scrie mult.
Primind ca temă de „Disertație”, „Preocupările de Teologie Pastorală în paginile Revistei Studii Teologice” am observat încă o dată, dacă mai era cazul, că parohia în general și preotul cu viața lui în mijlocul comunității în special, au constituit din totdeauna subiecte deosebit de fascinante și mereu actuale pentru marii exegeți ai Bisericii Ortodoxe; răsfoind paginile îngălbenite de trecerea anilor ale Revistei sus amintite, mi-am dat seama că ceea ce s-a scris odinioară este și astăzi, actual, vorba poetului: ” toate-s vechi și nouă toate”.
Una din carențele teologiei pastorale din epoca modernă ca și din epoca mai recentă a fost neconcordanța ei cu ecclesiologia ortodoxă, atât în sensul ei de interpretare a învățăturii despre Biserică , precum și în sensul ei de spiritualitate ecclesială. Această lipsă de concordanță între practica pastorală și o viziune ecclesiologică coerentă și clară, se observă mai bine astăzi, când s-a profilat o ecleziologie euharistică, ce se referă anume la organizarea parohiei ca o comunitate liturgică.
Preocupată mai ales cu moralitatea preotului în raporturile sale cu credincioșii și cu decorarea locașului de cult ( din „liturghisitor” preotul a devenit „bisericaș”), această teologie și practică pastorală a lăsat pe plan secundar elementele de bază care constituie parohia ca „biserică”, după modelul unui trup unit și coerent.
În multe parohii, cele două surse din care se „hrănește” orice comunitate creștină, cuvântul predicat și Taina Împărtășaniei, au fost ritualizate în așa măsură încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct întreg organismul bisericesc. Așa se explică , apariția din când în când, în spațiul parohial a unui cerc periferic de credincioși care se identifică numai parțial cu comunitatea lor. Se știe că victimele prozelitismului sectar se recrutează din rândul acestor marginalizați care sunt împinși pe o pistă falsă din cauza unei vieți liturgice nesubstanțiale.
Se pare că toate Bisericile creștine, inclusiv cea Ortodoxă, își dau seama acum că reorganizarea vieții parohiale este nu numai o prioritate urgentă ci și că aceasta trebuie să se facă în perspectiva unei învățături clare despre Biserică.
O înțelegere corectă a teologiei pastorale de azi cere, în primul rând, o aplicare a ecleziologiei. Acolo unde ecleziologia și practica pastorală sunt exercitate fără o referință particulară la doctrina ecleziologică și la spiritualitatea liturgică, ele riscă să fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile ecleziologice, nefiind vorba aici despre reinventarea mijloacelor și tehnicii de lucru ale teologiei pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare și punctul ei de sosire. Teologia pastorală trebuie să învețe din nou cum se construiește Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolvă problemele interne și externe ale constituirii parohiei ca o comunitate liturgică, spirituală și socială, în contextul lumii de azi.
Prin urmare, numai o viziune eclezologică autentică poate să redreseze teologia pastorală de azi, care întâmpină dificultăți serioase în organizarea parohiei ca o imagine locală, concretă a Bisericii.
O atenție deosebită ar trebui să fie dată caracterului personal al identității creștine și caracterului de dialog, relațional al cultului și pastorației. Lipsa de tact pastoral provine adesea dintr-o ignoranță a antropologiei ortodoxe, dintr-o contrafacere a climatului uman, spiritual al raporturilor dintre preot și credincios. Fața a cultului, în mod special a duhovniciei, nu provine dintr-o concesie față de păcat, ci dintr-o înțelegere profundă a misterului omului ca și „chip al lui Dumnezeu” și a misterului lui Dumnezeu, care nu încetează a se arăta păcătoșilor ca îndurat, bun, împăciuitor și lesne-iertător. Umanizarea vieții pastorale nu se poate face cu arcul întins împotriva credincioșilor. Este nevoie de un dialog parohial pe față în care să se realizeze convergența și comuniunea obștii. Preotul simulează acest dialog ca unul care se ocupă cu existențe individuale, cu persoane reale și nu cu entități sau instituții. El nu este o instanță care se impune cu autoritatea puterii, ci un slujitor care face totul pentru personalizarea raporturilor sale cu credincioșii. În mediul parohial, aceștia nu sunt „străini”, sau „laici” ci sunt „co-laboratori” și „co-responsabili” .
INTRODUCERE
Și în perioada anterioară lui 1948 se întâlnesc figuri de preoți luminați și însuflețiți întru a-și aduce păstoriții în strânsă comuniune cu Hristos și între ei, întru a-i face receptivi față de învățătura și harurile Lui, pentru ca, întăriți de acestea, să poată străbate mai cu bărbăție cărările cele grele ale vieții.
Însă la vremea aceea nu exista un program pastoral întocmit pe temei de cunoaștere a psihologiei și nevoilor credincioșilor. Nu existau preocupări privind îndrumarea, organizarea și promovarea sistematică a activității pastorale a preoțimii. Puținul care se făcea în acest domeniu era mai mult lucru al inițiativei și priceperii câtorva preoți mai inimoși.
Primele semne ale începerii unei noi vieți în Biserica noastră au prins a se arăta după 1948, prin întoarcerea tuturor preoților la altare, adică întoarcerea la Hristos, modelul suprem și de totdeauna al preoției creștine. Întoarcerea la comuniunea cu Hristos a adus pentru preoți eliberarea de sub puterea de atracție exercitată de cele din afară, creându-le astfel posibilitatea de a se concentra asupra celor duhovnicești și de a-și fixa poziția de pe care trebuie inițiate toate acțiunile sacerdotale. Numai prin comuniunea cu Hristos, preotul își dobândește acea capacitate de a-și pune toate puterile sale în slujba credincioșilor, a semenilor săi și de a se jertfi dezinteresat pentru binele lor, pentru binele oamenilor.
Activitatea pastorală se caracterizează, în primul rând printr-o hotărâtă orientare spre apostolatul social. Precum întoarcerea la altare și comuniunea cu Hristos duc la activitatea liturgică, așa și viața liturgică îndrumă către apostolatul social. Prin slujbele sale, Biserica urmărește sfințirea credincioșilor dar nu pentru a-i îndepărta de lume, de oameni, ci de a-i pune în condiția de a li se devota mai cu dinamism, mai total, mai dezinteresat. Lucrând pentru sfințirea credincioșilor, Biserica lucrează pentru formarea lor în așa fel ca întregul potențial duhovnicesc pe care și-l agonisesc ei, să-l valorifice în munca lor profesională, în diferitele situații concrete ale vieții, în legăturile cu semenii lor. Deosebit de importantă este și porunca iubirii. Desigur porunca aceasta ne obligă să ne îndreptăm mai întâi către Dumnezeu ( Matei XXII,37). Dar cum Dumnezeu nu aparține sferei empirice, practic fapta noastră de iubire o vom îndrepta asupra celor care ca și noi aparțin sferei vieții concrete și anume o vom îndrepta asupra semenilor noștri care sunt reprezentanții lui Dumnezeu. În practică, iubirea creștină față de semeni prezintă un dublu aspect: curativ și preventiv. Sub aspect curativ, iubirea creștină înseamnă intervenția spontană în sensul ajutorării unui semen sau a unui grup de semeni de a se elibera, de a depăși, de a birui unele rele, lipsuri, necazuri, slăbiciuni. În timp ce iubirea curativă intervine după ce răul s-a produs, iubirea preventivă intervine cu mult înainte de apariția lui, urmărind să determine măsuri menite a crea acele condiții de viață care să facă imposibilă apariția relelor, nedreptăților, suferințelor sociale.
Dacă iubirea creștină față de semeni îl obligă să ajute pe cel aflat în necazuri, aceeași iubire îi impune să facă tot ce-i stă în putință pentru ca pe viitor nici unul dintre semeni să nu mai ajungă la strâmtori,lipsuri sau suferințe.
Dintre principiile care au ghidat activitatea pastorală a preoților noștri după 1948 amintim la loc de frunte pe acela al slujirii. Misiunea preotului este aceea de a sluji, nu de a fi stăpân. De a se jertfi, nu de a impune altora jertfă. De a fi mereu prezent lângă nevoile credincioșilor, ale oamenilor, de a se devota lor cu hotărâre, cu pasiune. Cuvintele Mântuitorului în această privință sunt categorice: „ Fiul Omului n-a venit ce să fie servit, ci ca să servească și să-și dea sufletul Său preț de răscumpărare pentru mulți” ( Matei XX, 28).
În împlinirea misiunii de slujitor al credincioșilor, preotul a trebuit să se reîncadreze în comunitatea acestora, manifestându-și astfel conștiința că locul lui este nu deasupra parohiei , ci înlăuntrul ei. Detașându-se de păstoriții săi prin Hirotonie, preotul alcătuiește totuși împreună cu ei o comunitate, comunitatea parohială. Hirotonia și pregătirea pe care o are nu-i dau dreptul să stăpânească asupra credincioșilor, ci să-i slujească. Să-i conducă, slujindu-i. În Biserică cine este întâi trebuie să fie întâiul în activitatea de slujire a credincioșilor, a semenilor, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „ Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” (Matei XX, 26).
În noul climat de viață preotul și-a îndreptat interesul asupra credincioșilor considerați în totalitatea ființei lor: trup și suflet, ființe individuale și ființe sociale. Viața trupească a credincioșilor reintră în drepturile ei de obiect al pastorației. Principalul temei teologic în privința aceasta îl constituie felul de a lucra al Mântuitorului care tămăduia sufletele, dar îngrijea și de cele trupești ale celor ce veneau la El. Lecția pastorală care se desprinde, de exemplu, din vindecarea slăbănogului și din săturarea mulțimilor (Matei IX,2; XV,36) e clară. Preotul să asiste pe credincioși în cele sufletești dar, și în cele trupești. Să-i ajute a se elibera de sub tirania păcatului, dar și de lipsuri, de sărăcie, de mizerie.
După 1948, s-a impus tot mai mult adevărul că preoții și credincioșii sunt solidari răspunzători de afirmarea și de buna dezvoltare a vieții religios-morale a comunității religioase.
Putem afirma că sunt două tendințe fundamentale care structurează activitatea pastorală a Bisericii noastre în ultimii treizeci de ani: întoarcerea la izvoare și deschiderea spre om. Referitor la întoarcerea spre izvoare, timp de trei decenii toate puterile Bisericii noastre au fost concentrate, organizate și îndrumate în direcția cunoașterii aprofundate a principalelor învățături autentic ortodoxe a principiilor și metodelor de lucru pe care creștinismul răsăritean le-a formulat și experimentat cu strălucite rezultate pe parcursul atâtor veacuri. În ceea ce privește, deschiderea spre om, spre lume, spre realitățile în profundă transformare cerut pe de o parte eforturi susținute, perseverente, sistematice în sensul cunoașterii cât mai corespunzătoare a acestor realități, a scopurilor și idealurilor în direcția cărora ele își îndreaptă dezvoltarea, iar pe de alta a solicitat importante eforturi din partea forurilor bisericești și teologice, în sensul adaptării principiilor tradiționale la realitățile și cerințele noi ale vieții.
CAPITOLUL I
DESPRE PREOȚIE ȘI ROLUL PREOTULUI CA PĂSTOR DE SUFLETE
1.1 Preotul de azi, ca liturghisitor
Prima afirmație necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă și dacă omul a pierdut această dimensiune a pierdut exact ceea ce era esențial în el.
Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima concluzie a calității lui de ființă responsabilă. . . prin calitatea de preot se dăruiește lui Dumnezeu răspunzând la aceeași chemare a Lui care voiește ca prin dăruirea Sa, să -L umple e darurile Sale”.
În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în numele și persoana Mântuitorului, dar totodată și ca mijlocitor al obștii credincioase către El. Sși de lipsuri, de sărăcie, de mizerie.
După 1948, s-a impus tot mai mult adevărul că preoții și credincioșii sunt solidari răspunzători de afirmarea și de buna dezvoltare a vieții religios-morale a comunității religioase.
Putem afirma că sunt două tendințe fundamentale care structurează activitatea pastorală a Bisericii noastre în ultimii treizeci de ani: întoarcerea la izvoare și deschiderea spre om. Referitor la întoarcerea spre izvoare, timp de trei decenii toate puterile Bisericii noastre au fost concentrate, organizate și îndrumate în direcția cunoașterii aprofundate a principalelor învățături autentic ortodoxe a principiilor și metodelor de lucru pe care creștinismul răsăritean le-a formulat și experimentat cu strălucite rezultate pe parcursul atâtor veacuri. În ceea ce privește, deschiderea spre om, spre lume, spre realitățile în profundă transformare cerut pe de o parte eforturi susținute, perseverente, sistematice în sensul cunoașterii cât mai corespunzătoare a acestor realități, a scopurilor și idealurilor în direcția cărora ele își îndreaptă dezvoltarea, iar pe de alta a solicitat importante eforturi din partea forurilor bisericești și teologice, în sensul adaptării principiilor tradiționale la realitățile și cerințele noi ale vieții.
CAPITOLUL I
DESPRE PREOȚIE ȘI ROLUL PREOTULUI CA PĂSTOR DE SUFLETE
1.1 Preotul de azi, ca liturghisitor
Prima afirmație necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă și dacă omul a pierdut această dimensiune a pierdut exact ceea ce era esențial în el.
Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima concluzie a calității lui de ființă responsabilă. . . prin calitatea de preot se dăruiește lui Dumnezeu răspunzând la aceeași chemare a Lui care voiește ca prin dăruirea Sa, să -L umple e darurile Sale”.
În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în numele și persoana Mântuitorului, dar totodată și ca mijlocitor al obștii credincioase către El. Sfinții Părinți și tâlcuitori ai Liturghiei, afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos dar el este și delegat al comunității credincioșilor săi, deoarece el vorbește și se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioși și în numele acestora”. Preoția a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu. Când săvârșește slujbele sfinte, preotul ortodox se găsește în exercițiul chemării sau sarcinii sale primordiale, preotul fiind înainte de toate un sfințitor și apoi învățător și conducător al turmei sale. Mântuitorul întemeiază preoția creștină, în primul rând în vederea menirii sacramentale la Cina cea de Taină, când lasă ucenicilor Săi puterea de a săvârși Sfânta Euharistie,(„Aceasta faceți întru pomenirea Mea”, Luca XXII, 19), completând-o apoi cu puterea de a lega și dezlega și autoritatea deplină prin cuvintele de trimitere le predică, pentru a converti lumea întreagă.
Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox constituie nu numai punctul cel mai sublim al preoției, ci și latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultima linie, organul sfințitor al vieții credincioșilor săi.
De acea preotul ortodox a fost întotdeauna un organ de sfințire a turmei sale, un împuternicit și deținător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna credincioșilor; supunerea slujitorului la regulile orânduite de Biserică și îndeplinirea conștiincioasă și exactă a oficiului său liturgic, constituie o dovadă evidentă a conștiinței sale de membru, cu o menire specială și răspunderi deosebite, al Bisericii sau comunității religioase din care face parte. Iată de ce, Biserica prescrie în canoanele și rânduielile ei obligația pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat și predat în cărțile noastre liturgice.
1.2 Sensul preoției la Sfinții Părinți
În istoria religiilor din toate timpurile și de pe întreaga suprafață a pământului, preoția a jucat un rol esențial și decisiv. Ea reprezintă nu numai firul tradiției rituale și teologice ci concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoții deși cu mintea și credința arcuite spre cer, au trăit pe pământ și între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătățirea stării sociale, materiale și spirituale a contemporanilor și nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieții însăși pentru realizarea marilor idealuri ale credinței lor religioase. Preoții precreștini și necreștini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor și pentru ei „ anunțau și explicau poruncile divine, prezidau și interpretau oracolele, făceau inițierea în mistere și interveneau, la nevoie, în treburile statului”.
Preoția Vechiului Testament era de origine dumnezeiască și reprezintă o cinste excepțională pe care nu o egala decât covârșitoarea răspundere pe care o avea. Diferitele preoții ale păgânismului nu depășeau oficiul magiei, clerul păgân era o clasă aparte, asocială anti socială. Recrutarea acestor preoți nu interesa niciodată societatea . În statele aristocratice „ preoția era rezervată claselor conducătoare”. Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule și în colonii, preoția se cumpăra pentru sine sau pentru alții.
Cu totul altfel se prezintă preoția creștină. Instituție divină prin harul lui Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al preoției creștine vine de la Întemeietorul ei istoric.” Definirea rolului și ținta preoților lui Hristos sunt menționate și lămurite încă din primele scrieri creștine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel”. În primele trei veacuri preoția își impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească consfințită de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu și prin sânge martiric, prin lucrări de educație și asistență socială, clerului acesta prea zelos uneori și lipsit de simțul , se contesta câteodată și autoritatea.
Este cazul tulburărilor preoțești de la Corint cărora la pune capăt Sfântul Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98 , despre insultele pe care un diacon le aduce episcopului său.
Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate face nimic; cel ce face ceva fără știrea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este totul”. În scrisoarea către Trallieri el rezumă astfel concepția despre ierarhia bisericească : „ cinstiți pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii bisericii Lui, așa cum episcopul este chipul Tatălui universului, iar preoții sunt sinedriul lui Dumnezeu și legătura cu Apostolii lui Hristos. Fără aceștia nu e Biserică aleasă”.
O operă de o deosebită importanță pentru istoria și sensul preoției la sfârșitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de Nazians și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă „ Constituțiile apostolice”, care stabilesc în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele perioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept cuvânt, clasicismul creștin, a realizat performanțe în toate domeniile atinse de noua credință: duhovnicesc, moral și social. Preoții patristici și-au dat seama de rolul lor și au încercat să definească misiunea nu numai prin fapte, dar și prin opere scrise: tratatele „Despre preoție”. Patru scriitori de geniu și sfinți mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoției: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie și Sfântul Grigorie cel Mare. Preoția creștină este „ semnul iubirii lui Hristos. Ea este dregătoria dragostei față de turma pe care Hristos a încredințat-o păstorului”.
Preoția creștină fiind semul și lucrarea dragostei între cer și pământ se deosebește de toate celelalte prin întruparea esenței religiei creștine care este dragostea.
Părinții secolului IV erau alarmați de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării preoților. Sfântul Ioan Hrisostom enumera unele dintre criteriile practicate probabil, în vremea lui: aristocrația familiei, bogăția care avea avantajul că preotul nu avea să fie întreținut din veniturile Bisericii; Sfântului Ioan se ridică cu vehemență împotriva acestor practici, prin care înțelege să le stăpânească prin aplicarea a trei principii de bază: pregătirea integrală desăvârșită, caracterul democratic al preoției și responsabilitatea neștirbită a episcopului hirotonisitor.
„ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăiește nu numai pentru el ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni”. El este al poporului și preoția sa nu e validă decât atâta timp și în măsura în care el lucrează și se mistuie pentru fericirea poporului încredințată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan spunea: „Mulțimea păstoriților se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model și caută să se asemene în purtări cu ei”. Episcopul joacă un rol decisiv la alegerea candidaților. Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie dată cu ușurință și fără băgare de seamă. Condițiile pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale. Referitor la condițiile fizice, sfântul Ioan spune că „ Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăși și nu e capabilă să treacă la realizări” . Prestanța fizică este o cinste adusă Mântuitorului și un adaos la frumusețea servirii preoțești, dar nu este de ajuns numai aceasta. Unii Părinți cer o educație severă a mișcărilor trupului.
Pregătirea religioasă și morală este una dintre cele trei funcții ale preoției cea sfințitoare sau sacramentală, cere candidatului și preotului o aleasă și adâncă sensibilitate religioasă, in puternic simț al divinului. Pregătirea morală este o lege supremă pentru preoție. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate laturile vieții sale. Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseți morale și duhovnicești”.
Preotul să depășească pe ceilalți oameni prin virtutea sufletului său, prin caracterul său exemplar; el trebuie să posede o solidă și înaltă cultură. Conducătorul de suflete se află necontenit în fața a nenumărate probleme de gândire, de simțire și de atitudine ale turmei sale spirituale.
Activitatea preotului se desfășoară pe trei planuri: planul sacramental, haric sau teandric, planul moral și planul social. Pe plan haric, preotul face din preoție o slujire supraomenească unică în existența omenească și dumnezeiască. Iată cum înfățișează preoția pe plan haric un pasaj celebru din cartea a treia a tratatului „Despre preoție” al Sfântului Ioan Gură de Aur:” Preoția se săvârșește aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuși Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie atât de curat ca și cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngerești”.
Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric urmărește teandria, adică îndumnezeirea omului. Lumina și dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite prin Sfintele Taine, umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este ambasadorul către Dumnezeu nu numai al întregii cetăți ci al întregii lumi. El se roagă lui Dumnezeu pentru greșelile tuturor, vii și morți. Prin Sfintele Taine și prin rugăciunile sale, preotul unește în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi.
Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan haric. Lipsa curățeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătățire și desăvârșire a oamenilor decât dacă el însuși este îmbunătățit și desăvârșit sau pe cale a deveni astfel:” Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea”, exclama Sfântul Ioan. Prin natura misiunii și a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni ușor păcate; iată unele dintre aceste primejdii, care asemenea fiarelor, pot sfâșia sufletul preotului.” Mânia, tristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, fățărnicia, uneltirea,pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, dragostea de a fi lăudat, dorința după posturi de cinste, onoruri nemeritate, smerenia mare de ochii lumii și nu smerenia adevărată; pe toate aceste fiare și mai mult decât acestea le hrănește și le crește stânca aceea a slavei deșarte”.
De aceea el trebuie să-și facă o educație morală sacerdotală continuă și să culeagă foloasele de la preoții cu adevărat îmbunătățiți. Oamenii judecă preotul ca și cum el nu ar fi într-un înveliș trupesc, nici nu ar avea fire omenească, ci parcă ar fi înger și lipsit de orice slăbiciune. În general, preotul nu se bucură de o afecțiune excesivă din partea oamenilor, chiar dacă greșelile lui sunt neînsemnate. De aceea el trebuie să se aștepte la batjocoriri, la insulte și chiar la amenințări din partea oricui.
Activitatea preotului pe plan social este continuarea și încununarea celorlalte activități pe plan haric și moral. Sfinții Părinți au depus eforturi considerabile pentru a îmbunătăți serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul se roagă pentru „ stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperitate; de aceea Sfinții Părinți treceau de la rugăciune pe teren și interveneau pentru a ușura sau elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în sarcina episcopatului din vremea lui cădeau și ajutorarea văduvelor și îngrijirea bolnavilor , grija deosebită pentru fecioare, judecata bisericească și vizitele zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice și oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au organizat-o transformând-o în instituții de caritate ca: spitale aziluri de bătrâni, case pentru educare fetelor. Preoții patristici interveneau masiv pentru înlăturarea sau ușurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundațiile, cima, cutremurele de pământ.
Mergând pe urmele Sfinților Părinți, preoțimea noastră nu va ezita să colaboreze cu toate inițiativele și operele pentru crearea unei orânduieli sociale mai dreaptă și mai bună. Toate planurile activității preotului: haric, moral, social, sunt orientate spre viață, spre progres și spre pace.
Preoția creștină, spre deosebire de alte preoții, este o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile omenești. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminate pentru Hristos și pentru oameni. Preoțimea patristică și cea creștină, în general, a inițiat și a sprijinit opere considerabile și de folos obștesc și de transformări sociale. Sfinții Părinți au iubit oamenii până la totală lepădare de sine: au renunțat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iubite „ Iată stil duhovnicesc vrednic de învățat” .
1.3 Sfințenia și răspunderile preotului
Elogiul preoției l-au făcut unii mari Părinți Bisericești, în opere pastorale cunoscute, în tratate teologice și în cărțile de ritual. Elogiul preoției s-a făcut cu pilda marilor păstori creștini și a altor slujitori devotați sfintei lor misiuni, unii cunoscuți de noi alții smeriți ostenitori ale căror urme le-a scris sigur Domnul în Cartea Vieții. Elogiul preoției se face continuu prin sacrul ei oficiu, prin puterea și prin chemarea ei, care vin de dincolo de om prin necesitatea și prin binecuvântatele ei efecte în viața noastră religios-morală.
Biserica este opera și trupul lui Hristos în lume, între noi, preoția este organul prin care se face actual, activ, simțit,luminător, roditor și sfințitor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul săvârșește lucrul lui Dumnezeu; preoția este acest lucru al lui dumnezeu săvârșit de om cu puterea Lui; preotul este astfel împuternicitul lui Dumnezeu pentru noi, este – cum îl numește Sfântul Apostol Pavel – „ omul lui Dumnezeu”(I Timotei 6,11).”Când Mântuitorul a întâlnit pe Apostolii Săi cu putere de sus, a întărit prin ei pe toți slujitorii Săi în Biserica Sa, Hristos trimițând pe ucenicii Săi să propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să învețe și să boteze popoarele; a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi; când Iisus Hristos a cerut Apostolilor Săi ca să săvârșească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o tuturor slujitorilor Săi până la sfârșitul veacurilor”.
Preoția este prelungirea și perpetuarea misiunii sfinților apostoli în lume, este un mandat încredințat de „Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Preoția este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos”. Preoția s-a bucurat de cinste în toate timpurile și în toate religiile.
Între preoția anticreștină și cea creștină se găsește distanța dintre religiile naturale omenești, denaturate, degenerate coborâte la nivelul superstiției păgâne sau al formalismului iudaic. Nici un zeu sau semizeu, nici un om divinizat,nici un pontifex maximus, nu a exercitat sacerdoțiul, ca funcție și ca misiune spirituală. Singurul Iisus Hristos a exercitat preoția cea nouă, ca har și ca misiune dumnezeiască, preoția ca un drept și ca u privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, preoție ca mijlocire între oameni și dumnezeu; preoția creștină vine din preoția lui Hristos, fiind un atribut al lui Iisus Hristos.
Biserica ființează și se menține prin preoție;” prin preoție este și va fi Hristos în mijlocul nostru , prin preoție se însușește cuvântul lui Hristos, harul Lui, prin preoție devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele Taine ale ei” . Harul și slujirea fiecărui preot se înșiră pe un lanț de aur, în care el este o verigă și care leagă în Hristos pe toți clericii până la sfârșit prin sacră și neîntreruptă succesiune apostolică. Preotul primește și comunică altora, din depozitul harului sacerdotal, puterea de a se mântui prin el și alții. El trăiește nu numai viața sa ci și viața comunității lui. Prin el se binecuvintează și se sfințește viața noastră , de al naștere și de la baia Botezului și până la rugăciunea de înmormântare a credinciosului. Credincioșii sunt în gândul și în rugăciunea lui la fiecare liturghie, la fiecare ierurgie, la fiecare zi „ Fără aceștia nu se cheamă Biserică” zicea Sfântul Ignatie despre clerici, iar fără Biserică ( adică fără preoți) nu se realizează opera mântuirii. Pe cât de mare este cinstea și puterea preotului în calitatea lui de om sfințit și sfințitor, pe atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru primirea și purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru plinirea cu scumpătate a datoriilor lui.
Mântuitorul a spus Apostolilor Săi: „ Voi sunteți sarea pământului, iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Voi sunteți lumina lumii. Nu se poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia și o pun sub obloc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor ce sunt în casă” (Matei 5, 13-16). În aceste cuvinte dumnezeiești se cuprinde misiunea apostolică și preoțească. Nu se poate închipui apostolat și preoție fără deplină și riguroasă consecvență, între preot și preoție, între om și chemare. Preoția este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară, este o convingere, o mărturisire. Dacă preotul face din Evanghelie o simplă carte de ritual din care citește credincioșilor pericopele indicate de tipic și eventual le explică bine, credincioșii no vor vedea în Evanghelie decât” o carte de slujbă din care se fac citiri și care se sărută ca un obiect de cult”.
Cultul creștin este un cult în duh și adevăr; este o manifestare a credinței și a evlaviei, a unui sentiment curat, înălțător. Preotul trebuie să mediteze cu cutremur asupra acestui lucru pentru a nu deveni din ierurg un profanator. El trebuie să se știe totdeauna în prezența lui Dumnezeu, Căruia I se adresează cultul ca un suprem omagiu , ca actul religios cel mai important și să se reculeagă în adâncă stăpânire de sine și liniște, de smerenie și înălțare sufletească. În misiunea sa sacră, preotul nu este numai un liturghisitor, un propovăduitor și tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu.
Înzestrat cu misiune și cu putere de sus, preotul este între noi încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cu cinstea slujirii lui. Preotul este „un vas ales”, pentru un lucru sfânt, un om deosebit cu ceilalți. Faptele care pot fi pentru ceilalți indiferente sau tolerante, prin slăbiciunea omenească sunt pentru el necuviincioase și nepermise. Preotul trebuie să știe totdeauna că el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra, distra ca alții; nu poate vorbi și face ceva decât ca un preot. Lucrul acesta impune preotului un continuu examen de conștiință. Prin el ca slujitor și împuternicit al lui Dumnezeu, se slăvește sau se de faimă Dumnezeu; dacă preotul prin purtarea sa împotrivește voii lui Dumnezeu și dezminte cuvântul Lui, lumea va face cu atât mai ușor acest lucru. Răul se imită mai ușor decât binele. Preotul este apostol, care nu se mulțumește cu forme, nu caută lauda lumii, nu caută ale sale, ci se smerește și se străduiește să-l sporească și să-l facă mai bun. Lauda și câștigul lui este mântuirea sa și a credincioșilor săi. Un preot în întrecere cu lumea pentru bunuri și plăceri lumești, în atitudine de om cu pântecele plin, superficial, uneori pedant și provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie să fie preotul. Preotul este un om ca noi toți. El este covârșit de slujba sa, obligat la multă răbdare, la tact,la prudență, la înfrânare, la devotament, la spirit de sacrificiu.
Preotul ortodox nu este obligat la asceză, el se bucură de drepturile sale firești ca oricare om, dar cu o măsură, cu o bunăcuviință, un spirit al răspunderii pe care nu le au în același grad ceilalți oameni.
Preotul nu trebuie să-și măsoare și să cântărească nici drepturile nici datoriile cu cele ale lumii. Între a putea face orice și a mântui pe oameni, mai mare faptă și mulțumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta ridică slujba și cinstea preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în grijă, în durere, în luptă sufletească, dar, și în mulțumire și câștig moral. Preotul trebuie să sufere cu orice suferind, cu orice neputincios, să pătimească împreună cu cei care pătimesc. Sufletul lui să fie de o sensibilitate deosebită, deoarece el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit. El este „ crainicul, mesagerul, interpretul, omul lui Dumnezeu între credincioși” .El este apostolul,el este lumina lumii și sarea pământului. Oricare ar fi numărul credincioșilor , oricât ar fi știința sau puterea noastră a tuturor celorlalți , el ne întrece pe toți prin vrednicia și prin puterea slujirii sale. El este mai mult decât noi toți, el simte mai mult decât noi toți, el face ceea ce nu putem face noi toți; liturghisește împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu și ne înduhovnicește pe noi credincioșii „ spre mântuire, în numele din harul și cu puterea lui Dumnezeu”.
1.4 Preoția – lucrare cerească – sfaturi și îndemnuri
Printre feluritele slujiri ale lui Dumnezeu de către om, nu vom putea găsi nici una mai frumoasă și mai înălțătoare decât preoția. Preoții sunt slujitorii lui Hristos, moștenitorii puterii și slujbei apostolicești. Luați aminte – zice apostolul „ fiți cu băgare de seamă”, având o dregătorie așa de înaltă, ca să fiți lumina lumii și nimeni niciodată să vă găsească lipsuri. Pe culmi înalte este rânduit, așadar preotul, slujitorul lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog a fost întrebat odată: „ Cum trebuie să fie preotul? Eu nu sunt vrednic a fi preot, dar cum trebuie să fie un preot, știm. Sfântul Simeon a răspuns: Mai întâi de toate el trebuie să fie curat și trupește și sufletește; să nu fie părtaș la nici un păcat”.
„Slujirea noastră preoțească”, zicea Sfântul Ioan de Kronstadt – „Este o lucrare cerească, o slujire a dreptății și sfințeniei, o slujire prin care sufletele se nasc din nou, se curăță, se sfințesc și se înalță spre desăvârșire”.
Preotul prin îndurările negrăite ale lui Hristos Domnul, se învrednicește de noianul întreg al darurilor lui Dumnezeu, prin deasa împărtășire cu Sfintele Taine, precum și prin săvârșirea celorlalte Taine ale Bisericii. El, preotul, „trebuie să viețuiască după toată buna cuviință, având în vedere darul pe care îl poartă și pe care trebuie să-l înmulțească la fel ca pe un talant , dat de Dumnezeu, pentru mântuirea lui și a credincioșilor lui”.
Mai înainte de toate, preotul trebuie să-și câștige prin harul lui Dumnezeu, darul cel mai necesar, dragostea evanghelică. De această dragoste el are nevoie în orice vreme, în orice clipă; când săvârșește serviciul public sau particular, Taine și ierurgii, preotul este dator să aibă duhul lui Hristos și să iubească păstoriții săi și pe toți oamenii, cu dragostea lui Hristos.
Preotul – zice Sfântul Ioan de Kronstadt – este puternic, este mare în timpul săvârșirii Sfintelor Taine, este atotputernic atunci când este îmbrăcat cu cea mai înaltă vrednicie aceea de a se ruga și a -L milostivi pe Dumnezeu pentru toată lumea. În timpul slujbei preotul nu este numai o slugă a lui Dumnezeu, el este un prieten care stă înaintea lui Dumnezeu ca mijlocitor pentru popor și în același timp ca săvârșitor al ierurgiilor celor mai presus de ceruri; pravilele bisericii îl îndeamnă pe preot să fie cu toată evlavia față de ierurgia pe care o săvârșește aducându-i aminte că:
Sfânta Masă în fața căreia stă el, este scaunul Împăratului Cerurilor;
„Blestemat este tot cel ce săvârșește lucrul Domnului cu nepăsare”.
Pentru preotul lui Dumnezeu podoaba cea mai mare este smerenia și blândețea. Smerenia este temelia oricărei virtuți, nu numai în cuvinte și fapte ci și în toate purtările. Blândețea este primul rod al smereniei. „ Ea este o însușire a spiritului omenesc datorită căreia preotul poate potoli toate răscolirile patimilor și mai ales ale mâniei”.
Preoția este frumoasă în toată slujirea și sub toate aspectele ei. Toate activitățile desfășurate de preot în parohia sa sunt de mult folos, dar pe lângă acestea, fiecărui preot îi este netăgăduit lipsa de a avea în sine și cu sine starea duhovnicească – duhul rugăciunii. Cuviosul Nil zice:” Fericit este acela care niciodată nu încetează a se ruga. Tu, preotule al lui Dumnezeu, prin glasul rugăciunii tale să cuprinzi picioarele nevăzute ale lui Dumnezeu și atunci inima ta cea întinată se va preface într-o comoară de aur neprețuit, într-un jertfelnic al Domnului”.
Preoții sunt purtătorii mărețelor învățături dumnezeiești ; ei sunt purtătorii mistriei darurilor lui Dumnezeu și sunt săvârșitorii Sfintelor Taine. Preoților odată cu harul li s-a dat și o putere pe care nu o are nimeni afară de cei aleși. Lor li s-a dat puterea de a lega pe cei păcătoși pentru iad, pentru a-i scoate de acolo. Mântuitorul a spus: „Câte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri”(Matei 18,18). Dar, preotul duhovnic trebuie să fie și sălaș al darului lui Dumnezeu, rugător, smerit, înțelept ca șarpele și curat ca porumbelul. Părintele duhovnicesc în scaunul mărturisirii este oarecum înlocuitorul lui Hristos. Duhovnicul trebuie să fie adânc pătruns de simțul compătimirii față de cei ce se căiesc. Sfântul Pavel zice: „ Fraților, chiar de va cădea un o în păcat, voi, cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândeții” (Galateni 6,1). Nu este nimic mai puternic decât blândețea și mai viguros decât bunătatea, spunea Sfântul Ioan Hrisostom.
1.5 Sfântul Apostol Pavel, despre personalitatea religios – morală a păstorului de suflete
În bogatul și valorosul tezaur scris al Sfântului Apostol Pavel cele două epistole către Timotei și Tit, formează un grup omogen; ele sunt „singurele scrieri pauline destinate unor păstori de biserici locale, cu scopul de a-i ajuta să-și îndeplinească în cele mai bune condiții misiunea de Întâistătători ai credincioșilor”.
Două din disciplinele teologice – Noul Testament și Teologia Pastorală – se opresc cu atenție și interes deosebit asupra acestor epistole pastorale. Cea dintâi, caută să le aprofundeze înțelesul, iar cealaltă valorifică rezultatele cele dintâi pentru reușita pastorației de astăzi și de totdeauna. Fără să fie primele documente neotestamentare care atestă existența în Biserica creștină a unei ierarhii bisericești de drept divin, alcătuită din trei trepte, epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel reprezintă cea mai fermă confirmare acestui adevăr; dacă textul inițial al epistolei către Filipeni indică precis aceste teri trepte ierarhice epistolele pastorale ne familiarizează cu ideea trecerii la ceea ce se numește „ succesiune apostolică”. Sfinții Timotei și Tit sunt considerați ca precursori firești ai deținătorilor actuali ai supremei slujiri preoțești în Biserică( arhierei). Firi complet diferite, Sfinții Timotei și Tit au îndeplinit în locuri diferite aceeași misiune binecuvântată de locțiitori apostolici cu aceleași succese, iar secretul succesului lor este din dorința de a se identifica cu năzuințele Sfântului Apostol Pavel. „ Adevăratul cârmuitor bisericesc este cel ce în exercitarea succesiunii apostolice lucrează așa cum ar lucra un apostol în locul său”. Misiunile îndeplinite de Sfinții Timotei și Tit stau mărturie despre elasticitatea metodologică a exercitării misiunii lor de ocârmuitori bisericești. Un ocârmuitor bisericesc este îndatorat să ia măsuri în privința reglementării vieții religioase a diferitelor categorii de credincioși, prevenind abuzurile care s-ar putea produce în acest sens. În sfârșit, ocârmuitorul bisericesc trebuie să aibă deosebită luare aminte pentru felul în care preoții și diaconii își îndeplinesc sfânta lor misiune, calificându-i după meritele lor reale și răsplătind vredniciile lor.
În scopul menținerii intacte a depozitului de credință este absolut necesar un cler anume rânduit pentru acest lucru. Una din datoriile de căpetenie ale Sfinților Tit și Timotei constă în. Recrutarea de cler. „Recrutarea preoților nu se face nici la întâmplare, nici la nimereală, ci în temeiul unui examen minuțios și temeinic al însușirilor lor”.
Credinciosul care aspiră la darul preoției, trebuie să fie ireproșabil,” fără prihană”(I Timotei 3,2). Candidatul la preoție trebuie să fie :
bărbat al unei femei;
treaz;
prudent;
cuviincios;
primitor de oaspeți;
destoinic să învețe pe alții;
nedat vinului;
nedeprins să bată;
necămătarnic;
pașnic;
neiubitor de argint;
chivernisindu-și bine casa, având copii ascultători, cu toată bunăcuviința.
Însușirile cerute de Sfântul Apostol Pavel, candidatului la preoție, au scopul de a înzestra clerul Bisericii creștine cu elemente pătrunse de duhul vocației pastorale.
Aproape aceleași condiții ca și candidații la preoție trebuie să le îndeplinească și candidații la treapta de diacon. Subordonați preoților, diaconii aveau însemnătate practică mult mai mare decât în zilele noastre. Ei purtau de grijă bolnavilor și săracilor, propovăduiau Evanghelia și întrețineau legătura Bisericii cu familiile credincioșilor. Suprema îndatorire care apasă pe umerii unui slujitor al lui Hristos este rezumată în cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „ Să știi cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu, care este Biserica lui Dumnezeu Celui Viu, stâlp și temelie a adevărului”(I Timotei 3,15). Să slujești lui Dumnezeu care „ S-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, s-a văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, s-a crezut în lume și s-a înălțat întru slavă”(I Timotei 3,16). „Își dau oare seama toți păstorii Bisericii noastre de adâncimea tainei creștinătății și de îndatoririle care curg din cunoașterea ei?”
1.6 Vocația și pregătirea pentru preoție
Vocația pentru preoție este o problemă veche și mereu nouă. Ea e strâns legată de problema pregătirii pentru preoție, cele două mergând împreună. Dar ce este vocația preoțească? Vocația preoțească în general,este o alegere dumnezeiască binecuvântată și o stăruitoare chemare de sus. Ea este o chemare tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu și ducând pe cel chemat pe culmi nebănuite. Vocația preoțească e împărțită de obicei în două: „1. Vocație subiectivă. 2. Vocație obiectivă”.
Prin vocație subiectivă se înțeleg înclinările sufletului spre acte de evlavie: plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de sfinți, de a merge la Biserică, de a citi sau a cânta la strană, de a respecte posturile și sărbătorile, de a se spovedi și de a se împărtăși, de a respecta persoanele bisericești. Dar, vocația preoțească nu e numai rodul închinărilor evlavioase, ci mai ales efectul lucrării lui Dumnezeu, care cunoaște că din sânul mamei sale și ajută pe cel ce se va împodobi cu înalta slujire. Prin vocație obiectivă, se înțelege hirotonirea, adică acea chemare de la Dumnezeu prin înalta ierarhie bisericească. Părinții Bisericii pun mare preț pe hirotonie, fiindcă prin ea se dă deplinătatea harului, prin ea cel ce o primește are rang mai mare decât îngerii. Vocația preoțească nu se improvizează. Ea trebuie descoperită și îndrumată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „ Pentru ce în armată, în comerț, în agricultură și în alte domenii omenești, e lucru hotărât că nimeni nu încalcă domeniul celuilalt”. Vocația reală face din preot un om ireproșabil, gata de a instrui pe oricine, iubitor de străini, devine un exemplu frumos pentru toți.
Biserica cere preotului o ținută fizică de prestanță și demnitate. Ea cere mai ales ca preotul să fie împodobit cu darurile alese ale minții și cu o întinsă cultură. Misiunea pastorală și învățătorească a preotului, în obligă pe acesta să-și însușească numeroase și variate cunoștințe. Preoți nu pot fi creatori de cultură decât dacă sunt misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe Mântuitorul, așa cum l-au retrăit Sfinții Apostoli și toți misionarii creștini până astăzi. Cultura preoților de vocație trebuie să fie întinsă și adâncă, asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinții Părinți ca: Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra meșteșugului vorbirii în lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să convingă și să captiveze nu va fi un simplu joc de sonorități verbale, ci expresia unei bogate comori de credință, cugetare și simțire. Preotul de vocație este mai ales un moderator și un conducător de suflete. El trebuie să posede neapărat știința conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această știință, dar el și-o poate însuși treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primește puteri înălțătoare, prin săvârșirea deasă a Sfintei Liturghii, prin stăpânirea de sine, prin râvna neîncetată după desăvârșire. Cu puterea lor deosebită de pătrundere Sfinții Părinți au văzut că pastorația sufletelor, este o sarcină copleșitoare, pe care ei o numesc „ Arta artelor și știința științelor”. Conducerea sufletelor angajează toate forțele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de la început un duhovnic desăvârși, dar, râvna lui neîncetată pentru curăția sufletelor, îl vor ajuta să ajungă un adevărat păstor. Din cele de mai sus , rezultă că vocația este absolut necesară pentru preoție. Ea se arată uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar totdeauna ea se află ca o făgăduință de logodire cu Biserica în inima candidatului.
Vocația trebuie însoțită de o pregătire atentă și stăruitoare, căci Dumnezeu nu cheamă la preoție oameni inapți pentru această înaltă slujire, fără capacitate pentru exercitarea ei.
1.7 Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți
Preoția este misiune și o funcțiune sacră prezentă în toate religiile și la toate formele de credință religioasă ale pământului. Recrutat prin alegere, prin sistemul transmisiunii sacre ereditare, preotul a fost totdeauna necesar vieții religioase și spirituale a oamenilor. Un pas serios înainte spre preoția cea adevărată a fost preoția Vechiului Testament preoție instituită de Dumnezeu prin Moise. Cartea Numeri ne arată pe larg cum a apărut preoția mozaică, al cărei prim reprezentant a fost Aaron: „A zis Domnul către Aaron: Tu, fiii tăi și casa tatălui tău cu tine, veți purta păcatul pentru nepăsarea de locașul sfânt; iar tu și fiii tăi împreună cu tine, veți purta păcatul pentru nepăsarea de preoția voastră”. (Numeri,18,1-2). Dar, preoții Vechiului Testament pierduseră simțul misiunii lor. Uitaseră de poruncile lui Dumnezeu cu privire la conducerea poporului și se dădeau la fapte de exploatare și împilare a poporului. Proorocii Miheea, Ioil,Zaharia și Maleahii au cuvinte dure la adresa acestor preoți: „ Din pricina voastră Sionul va fi arat cu plugul, iar Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine”( Miheea, 3,11). Imaginea unor astfel de preoți este dezolantă și întristătoare.
Dar, Dumnezeu în mare lui iubire de oameni nu pute lăsa pe om să se prăbușească prin absența unei preoții adevărate și definitive.
Preoția creștină derivă direct din Marele Preot Iisus Hristos. Preoția Lui este nemuritoare, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu „ ca rugător, sfințitor, mijlocitor și Mântuitor, Hristos este și rămâne izvorul și modelul preoției creștine”. Sfinții Apostoli fără să fie preoți propriu-ziși, au purtat o grijă deosebită de acest așezământ al Domnului Hristos, așezământ de care Biserica Lui era organic legată. Nimeni n-a reprezentat un chip mai ideal al îngrijitorului de suflete decât Sfântul Pavel, acest vas ales, el fiind citat de către doctrinarii preoției creștine ca model neîntrecut pentru cei ce vor să-și ia asupra lor această covârșitoare misiune. Sfântul Ioan Gură de Aur așează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna și ascultare sa necondiționată fașă de Dumnezeu în slujba misiunii sale.
Preoția Noului Testament a fost continuată de preoția Sfinților Părinți. Dar, preoții patristici s-au aplecat cu grijă pioasă asupra vieții preoțești și i-au consacrat tratate de o importanță deosebită pe care istoria preoției le cunoaște destul de bine.
Chipul preotului în Sfânta Scriptură se impune prin frumoase calități religioase, morale și sociale. Ei sunt „ modele de evlavie, bunătate, dreptate ospitalitate și pace”. Preotul patristic e continuarea și dezvoltarea preotului biblic. Ales și chemat de Dumnezeu, preotul lucrează din dragoste, în dragoste și pentru dragostea tuturor. „ Preoțimea ortodoxă de azi va câștiga mult împodobindu-se cu chipul preotului biblic și preotului patristic”.
1.8 Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție
A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri, de conștiința chemării și darului ei, izvorul de inspirație pentru slujirea preoțească îl avem în Sfânta Scriptură și Sfânta tradiție. S-a vorbit și s-a scris mult despre slujirea preoțească, tema rămâne mereu actuală, mereu vie.
Slujirea preoțească își are temeiul în iconomia mântuirii. Adânc și revelator ne redă Sfântul Luca momentul chemării și alegerii Apostolilor : „În zilele acelea Iisus a ieșit la munte ca să se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu; și când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli”( Luca VI, 12-13).
„ Părinții și învățătorii Bisericii disting în iconomia și preoția mântuitoare a Domnului, trei slujiri: profetică, arhierească și împărătească, slujiri care se continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete a preotului”. Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credincioși, preotul ortodox are conștiința că slujește timpului lui, cu întrebările și soluțiile ce trebuie căutate și aflate. El e dator să cunoască, deci, preocupările, scrisul, cultura vremii lui, „ pentru a nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viață”.
Asemenea Sfântului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit „teoforul” (purtătorul de Dumnezeu), preotul e un „teofor”, purtător al darului lui Dumnezeu. „Mă ofer și slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea punere a mâinilor, cu ceea ce am devenit, sunt și port în mine ca preot”.
Noi, toți, care am primit Taina Sfintei Preoții avem în fața conștiinței ace moment liturgic de după Sfințirea Darurilor, când arhiereul sfințitor ne-a încredințat în mână Sfântul Agneț, rostind: „ Primește odorul acesta și-L păstrează pe El până la a doua și slăvita venire a Domnului Nostru Iisus Hristos, când El are să-L ceară de la tine.” Acest gest sacru cuprinde în sinteză întreaga răspundere a preotului pentru Trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe Sfântul Altar ci pentru întreg Trupul Domnului – Biserica; și fiecare preot pentru parohia, pentru biserica încredințată lui.
CAPITOLUL AL II – LEA
ACTIVITATEA PASTORAL – MISIONARĂ A PREOTULUI
2.1 Spovedania, prilej de pastorație
Textele Noului Testament precum și literatura bisericească, ne înfățișează pe preot ca pe o călăuză sau îndrumător al credincioșilor pe calea spre mântuire. În parohia sa această misiune de îndrumare a credincioșilor, se îndeplinește în mod obișnuit prin formele pastorației sociale sau colective, cum este catehizarea, predica de duminica. Acest procedeu se numește de obicei pastorație sau conducere spirituală colectivă. De aceea, ținta misiunii pastorației trebuie să fie ajungerea pe cât se poate la individ, la contactul cu el, la cunoașterea lui și la aplicarea metodelor corespunzătoare situațiilor sufletești specifice lui. Practica pastorației colective se poate încadra, prin natura ei, în oricare sistem, din cauza periodicității ocaziilor de care este legată, ca: Predica de Duminică și în toate zilele de sărbători, ori cu ocazia săvârșirii tainelor și ierurgiilor. Pastorația individuală are însă un caracter incidental, deoarece ea folosește cazurile, ocaziile și întâlnirile întâmplătoare cu fiecare din enoriași. Un singur prilej are preotul pentru îndrumarea spirituală individuală a enoriașilor săi, care este unică: Spovedania.
Spovedania este în esența ei și înainte de orice, o Taină a Bisericii. Este taina prin care se împărtășește harul iertării și al împăcării cu Dumnezeu, adică a reintegrării în har a creștinului pocăit. Dar, spovedania, nu este numai o taină, ci în același timp este o instituție de pedagogie divină, prin care se poate cârmui sufletul prin resorturile sale cele mai adânci; în legătură cu administrarea Tainei Spovedaniei, rolul de păstor sau îndrumător spiritual al preotului vine la iveală într-o măsură covârșitoare. Ea este forma cea mai proprie și cea mai eficace de conducere pastorală. Este, prin urmare, firesc, ca în scaunul de spovedanie, pastorația să se întemeieze și să pornească de la cunoașterea individualității religios-morale a credinciosului.
În scaunul de spovedanie, duhovnicul va ține ca deschiderea inimii penitentului să se încadreze în limitele unei pocăințe și dorințe de îndreptare morală. Cunoașterea poziției exacte a fiecăruia sub raportul religios-moral, ne va indica dacă este nevoie și în ce măsură sau în ce puncte de credință trebuie să intervenim pe loc cu o cateheză sumară sau de circumstanță adecvată.
Momentul, însă, în care pastorația în scaunul de spovedanie este angajată din plin de condițiile caracteristice individualității, îl reprezintă dictarea sau stabilirea canoanelor sau epitimiei, adică a acelui tratament curativ, care constă din exerciții mai grele, în scopul regenerării organismului moral, adică a conștiinței și voinței penitentului. Se înțelege, deci, că la prescrierea canonului, trebuie să se ia în seamă o serie de considerațiuni în legătură cu personalitatea individului și cu viața lui în lume, spre a se ști dacă epitimia sau canonul prescris vor fi împlinite întocmai de penitent. Pentru aceasta duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele:
a) însușirile naturale ale temperamentului și ale stării sufletești a penitentului, cu alte cuvinte, individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul: „ Unora la place lauda, altora mustrarea, bineînțeles făcută la timpul potrivit; altfel, ambele păgubesc dacă nu vin la timp și cu socoteală”.
b)se va ține seama de nivelul moral, adică de gradul de virtute și de perfecțiune al subiectului de spovedanie. Negreșit, canoanele recomandate acestor categorii de credincioși nu au, în general, un caracter corecțional sau de vindecare a unor metehne morale; ele sunt menite să-i facă numai a spori sau a înainta și mai mult în starea lor și „ a se face mai vrednici de unire cu Domnul”. Canonul trebuie prescris apoi în raport cu : a) puterile penitentului; b) posibilitățile de viață și relațiile personale ale penitentului; c) mentalitatea personală a penitentului și a timpului actual; d) felul, natura și gravitatea păcatului; e) dispoziția de îndreptare a penitentului.
Scopul urmărit în ultima linie prin spovedanie este de a dobândi pentru penitent iertarea, deci împăcarea cu Dumnezeu: „ Pregătirea și realizarea acestui scop formează ținta finală a întregii asistențe religios-morale, exercitată de preot prin pastorație individuală din scaunul spovedaniei”.
2.2 Sfânta Împărtășanie în spiritualitatea creștină. Deasa ori rara împărtășire ?
Prin spiritualitate creștină se înțelege în general, viețuirea în Hristos, adică un chip de gândire, de simțire și trăire a vieții în duhul lui Hristos. Această participare la viața dumnezeiască ne este înlesnită prin Sfintele Taine, începând cu Botezul și culminând în Sfânta Euharistie. Covârșitoarea însemnătate „ a sfintei Împărtășiri în spiritualitate creștină apare astfel mai presus de orice îndoială”.
Expresiile „ deasa împărtășire” și „zilnica împărtășire”, au ajuns astfel termeni tehnici în teologia spirituală a Bisericii romano-catolice, unde au fost date decrete papale și s-au acordat indulgențe speciale pentru încurajarea și răspândirea acestor practici”.
În concepția Bisericii Ortodoxe însă, roadele Sfintei Euharistii nu se determină prin numărul de împărtășiri , ci ele depind de dispozițiile sufletești pe care le au credincioșii cu ocazia primirii Sfintei Împărtășanii. De altfel, în istoria bisericească, înțelesul expresiei „deasa împărtășire”,nu reprezintă o noțiune fixă ci el se determină după epoci în raport cu regula sau nivelul respectiv de viață creștină. Raportată la epoca creștinismului primar, s-ar putea spune că împărtășirea s-ar fi putut numi „deasă” sau „ mai deasă”, numai dacă un credincios ar fi avut ocazia să se apropie de Sfintele Taine mai mult decât o dată în cursul săptămânii, deoarece singura zi liturgică era Duminica. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în „ Apologia Întâia”, precizează clar că Duminica era ziua în care se împărtășeau toți membrii comunității. Împărtășire, în principiu, la fiecare Liturghie, a putut fi deci o practică generală, atâta timp cât Duminica a fost singura zi liturgică din săptămână. Nu se poate nega, totuși, că împărtășirea deasă și zilnică, găsea încă din veacul al patrulea participanți și chiar după aceea, printre persoanele deosebit de pioase din Apus, putându-se cita astfel de cazuri în „provinciile Africii, Italiei, unde exista în această privință o tradiție din Epoca Bisericii primare”.
Fără îndoială, pentru întreținerea vieții sale spirituale, creștinul, are nevoie să primească pe cât se poate de des „ pâinea vieții veșnice”, care este: „ izvor de bunătăți, viață și solire spre adăugirea și înmulțirea dumnezeieștii bunătăți”. Biserica recomandă să se facă împărtășirea mai cu seamă în perioada posturilor, deoarece acestea fiind epoci de exerciții spirituale speciale, credincioșii găsesc mai cu ușurință condiții proprii pentru pregătirea dispoziției sufletești trebuitoare în vederea participării la dumnezeiasca Cină de Taină. Sfântul Pavel spunea: „ Cel ce va mânca pâinea aceasta și va bea din potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului….Căci cel ce mănâncă și bea din ele cu nevrednicie, acele mănâncă și bea sieși osândă, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 28-29).
2.3 Ierurgiile ca mijloc și prilej de pastorație
Idealul oricărui creștin trebuie să fie mântuirea sufletului și dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Prin Sfintele Taine instituite de Mântuitorul și prin ierurgiile instituite de Biserică se întreține legătura de har de lumină și de iubire între Dumnezeu , om și făptura creată. În orice moment din viața sa , credinciosul are trebuință de harul binecuvântarea lui Dumnezeu. Noi nu ne vom limita aici la lucrarea curățitoare și sfințitoare exercitată de Biserică, prun ierurgii. Cuvântul ierurgie înseamnă a împlini o funcție sacră, a săvârși o ceremonie religioasă. Ierurgiile sunt acele acte ale cuvântului divin sau slujbe pe care le-a instituit Biserica și prin care ea binecuvântează și sfințește prin sfinții ei slujitori, pe om în diferitele momente și împrejurări din viața sa, precum și pentru sfințirea și binecuvântarea firii înconjurătoare și a lucrurilor de care omul se folosește în timpul vieții”. Ierurgiile au deci, „rostul de a curăța și de a binecuvânta pe credincioși și tot ce-l înconjoară; vietăți și lucruri de care el are trebuință pentru traiul și pentru mântuirea sa și pentru a se preamări prin creatură și de către creatură Dumnezeu Însuși”. Toate ierurgiile se cuprind în cartea de căpătâi a preotului , numită Molitfelnic. Aici sunt cuprinse atâtea slujbe frumoase, prin care preotul, începând de la nașterea copilului, până la sfârșitul vieții și chiar după aceea, vine în sprijinul credincioșilor săi pentru toate nevoile religioase ale sufletului și ale conștiinței lor religioase. În viața sa de părinte și păstor sufletesc, cel mai bun prilej care i se oferă preotului pentru a sta de vorbă cu credincioșii săi, sunt aceste slujbe religioase sau ierurgiile. Nu i se pot oferi alte momente mai fericite de a-și face datoria sa de păstor și de preot. Ierurgiile, oferă, de asemenea, posibilitatea ca preotul să cunoască viața de zi cu zi a credincioșilor, să arate cale ape care trebuie să meargă un bun creștin, recomandând la toți cel mai puternic sprijin sufletesc: Rugăciunea.
Fiecare ierurgie reprezintă un moment prielnic în care preotul poate să facă pastorație printre credincioșilor săi. Vom enumera câteva din ierurgiile din diferite împrejurări din viața omului și anume:
a)la patruzeci de zile de la nașterea pruncului; b) la logodna tinerilor; c) la ieșire cu greu a sufletului; d) la înmormântare; e)în caz de jurământ sau de blestem.
Unii credincioși pentru a fi crezuți își iau angajament, jurându-se sau blestemându-se pe orice la vine în minte, ba chiar pe sufletul lor. De aceea, Biserica a instituit rugăciunea specială prin care cel legat prin blestem se dezleagă, fiindcă nu a putut să-și îndeplinească jurământul făcut. Rostind cu căldură sufletească această rugăciune, preotul va sfătui pe cel dezlegat să nu mai ia numele lui Dumnezeu în deșert, să fie în pace cu toți oamenii. Îl va lămuri apoi, că jurământul neîmplinit este păcat. Mai există și ierurgii care se referă la momentele de bucurie din viața oamenilor și anume:a) sfințirea apei –aghiazma-; b) sfințirea unei biserici; c) sfințirea unei case noi; d) sădirea viei sau a pomilor.
Din toate cele enumerate mai sus, preotul are prilejul de a face pastorație și de a îndruma pe credincioșii săi la fapte bune. Trebuie să facem deosebire între ierurgiile Bisericii noastre și superstițiile, care, uneori se practică în legătură cu aceste ierurgii.
Ierurgiile nu au nimic în comun cu superstițiile, care sunt un amestec de resturi de păgânism, fetișism, naturism. Preotul va trebui să arate adevăratele temeiuri ale Bisericii noastre în legătură cu ierurgiile, totodată explicând credincioșilor că trebuie să participe la aceste slujbe cu credință și evlavie căci în ierurgii lucrează în adevăr harul lui Dumnezeu. Făcând o privire de ansamblu asupra celor spuse mai sus,trebuie să arătăm că toate sfaturile pe care le dă preotul credincioșilor săi, nu-și vor atinge scopul dacă preotul întrunește condițiile necesare ce se impun unui bun păstor de suflete. Sfintele slujbe să nu le săvârșească numai în virtutea obișnuinței, ci să participe cu tot sufletul și cu toată concentrarea ființei sale. Preotul păstrează legătura permanentă cu păstoriții săi prin rugăciuni și ierurgii. Prin aceste slujbe, el aduce pace și liniște în casele și sufletele credincioșilor săi .” Niciodată un păstor de suflete, conștient de misiunea sa, nu se va mărgini numai la săvârșirea ierurgiilor ca după aceea să se retragă fără a mai spune ceva”.
2.4 Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloc de pastorație
Cultul ortodox este alcătuit din mai multe părți sau slujbe bisericești. Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Cele 7 laude, Ierurgiile, Acatiste și Paraclise.
Sfânta Liturghie, însă, reprezintă centrul cultului ortodox. În cadrul ei se actualizează jertfa de pe cruce, care este cel mai de seamă moment din istoria mântuirii noastre. Sfânta Liturghie vine în ajutorul preotului în lucrarea sa pastorală de instruire a credincioșilor în adevărurile de credință. Dar, Sfânta Liturghie nu este numai o școală de propovăduire a dreptei credințe, ci și o „ pepinieră a virtuților creștine” prin exemplele pe care le pune înaintea credincioșilor, în persoana Mântuitorului, a Prea Curatei Maicii Sale și a sfinților. Astfel, Sfânta Liturghie îndeamnă pe credincioși la pace. Sfânta Liturghie mai cultivă spiritul de solidaritate prin aceea că ea este rugăciunea întregii Biserici, adică a tuturor credincioșilor. În cadrul ei, credincioșii se unesc într-o mare familie și se roagă împreună în spirit de comuniune și susținere reciprocă. Sfânta Liturghie are o mare valoare educativ-socială. Ea este, deci: izvorul și cadrul de desfășurare al adevăratei vieți spirituale”. Sfânta Liturghie este unul dintre cele mai de seamă mijloace pastorale la îndemâna preotului, pentru că prin ea și în ea se realizează unirea credincioșilor cu Mântuitorul Iisus Hristos, cea mai înaltă formă de viață duhovnicească și în același timp și un scop al pastorației. Lucrarea pastorală a preotului în cadrul Sfintei Liturghii este una importantă.
Un însemnat rol educativ, l-a jucat Sfânta Liturghie și în viața religioasă și morală a poporului nostru. Acolo unde preotul a reușit să-i învețe pe credincioșii săi a da răspunsurile la Sfânta Liturghie, cel mai puternic mijloc pastoral, pentru că prin această participare activă, credincioșii se simt mai strâns legați de altar și de Biserică.
Sfintele Taine au ca scop principal, cel harismatic, pentru că ele sunt lucrări și mijloace prin care Biserica sfințește viața credincioșilor săi. Ele îndeplinesc, însă, un rol pastoral pentru că oferă preotului momente și ocazii diferite pentru lucrarea sa pastorală, atât individuală cât și colectivă. Ele sunt lucrări prin care Biserica acționează direct asupra credincioșilor, care la primesc sau care au o oarecare legătură cu primirea lor. Valoarea pastorală a Sfintelor Taine stă în lucrarea de îndrumare pe care preotul o desfășoară în legătură cu ele.
Astfel, la Botez, atenția preotului se va îndrepta asupra nașului și asupra obligațiilor și răspunderilor acestuia „ ce-i revine din această calitate, în legătură cu îndrumarea creștinească a finului său”.
În Taina Spovedaniei, atenția preotului este îndreptă asupra unei singure persoane, penitentul, și este cel mai potrivit prilej lucrare individuală pastorală. Aici preotul , învață, mustră, lămurește și călăuzește pe penitent în lupta cu păcatul. Spovedania reprezintă cel mai greu moment al pastorației preotului: cel mai de seamă, pentru că este unic în felul său, când credinciosul se oferă preotului pentru a fi îndrumat și susținut pe cale pocăinței și virtuții și cel mai greu , pentru că în această lucrare preotul are de a face cu diversitatea infinită a sufletelor omenești”.
Taina Sfântului Maslu este mai bogată în conținutul său decât toate celelalte Taine. Ea cuprinde câte 7 citiri din Evanghelii și Apostol, 7 Molitfe mari și 2 mici. În această atmosferă urmează ca preotul să desfășoare lucrarea sa personală de îndrumare. Aici, în afară de bolnav, mai pot participa și alte persoane, membrii ai familie, rude, vecini sau prieteni. Preotul are în vedere persoana bolnavului, lui i se adresează și pe el îl îndrumă.
În Taina Cununiei, atenția și lucrarea pastorală a preotului se vor îndrepta, mai întâi, către miri; ei vor fi învățați asupra rosturilor creștine ale acestui Taine, adică ferirea de păcatul trupesc, asupra îndatoririlor care le revin ca soț și soție: dragoste, unire, cinste, curăție; preotul va scoate în evidență și rolul însemnat pe care îl au nașii, ei fiind „ garanții morali sub care se desfășoară nu numai slujirea în Biserică ci întreaga petrecere care însoțește nunta” .
Sfânta Euharistie ocupă un loc aparte în viața creștină. Ea este încununarea celorlalte Taine, care nu fac altceva decât să îndrume pe credincioși spre ea. Primirea acestei taine necesită o lucrare specială din partea preotului, deoarece, credinciosul urmează să se unească cu Însuși Hristos, prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge. Prin această lucrare, preotul va învăța pe credincioși să se apropie de sfântul potir, plini de toată evlavia, așa cum îndeamnă preotul la Sfânta Liturghie: „ Cu frică de Dumnezeu, cu credinți și cu dragoste să vă apropiați” .
Scopul principal al Sfintei Liturghii și al Sfintelor Taine în cultul ortodox este cel harismatic, adică, ele sunt în primul rând, mijloace de transmitere al harului dumnezeiesc. Ele sunt însă și însemnate mijloace pastorale la îndemâna preotului, constând din lucrarea personală de îndrumare duhovnicească, pe care preotul o desfășoară cu ocazia săvârșirii lor. Preotul este dator să nu se mărginească numai la o lucrare personală de neîncetată îndrumare a credincioșilor săi pe cale mântuirii, cunoscând că rolul său de păstor de suflete este nedezlipit de acela de iconom al tainelor dumnezeiești.
2.5 Predica și cateheza, mijloace de pastorație
2.5.1 Sfântul Ioan Gură de Aur, predicator al unității creștine
2.5.2 Fericitul Augustin, predicator al unității Bisericii
2.5.3 Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare
2.5.1 Sfântul Ioan Gură de Aur, predicator al unității creștine
Activitatea predicatorială desfășurată de Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut ca cel mai ilustru predicator al Bisericii creștine, a avut și are o permanentă actualitate. Analizând opera omiletică a Sfântului Ioan, nu putem afirma că el a rostit predici în care să trateze cu exclusivitate problema unității creștine, așa cum a făcut Fer. Augustin. Situația Bisericii creștine în care activa Sfântul Ioan Gură de Aur era una critică, de aceea marele orator a depus toate eforturile pentru realizarea idealului sfânt al unității creștine. El a căutat să înlăture cerurile religioase care aduceau descompunerea vieții religioase. El îndemna cu cuvântul Sfintei Scripturi: „ Nu vă uitați la eresuri și dezbinări că nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă o dată, care este Hristos.” ( I Cor. 3,11). El voia să înrădăcineze sufletele oamenilor duhul de comuniune al celor dintâi creștini, văzându-se clar că marele predicator dorea un creștinism unitar, așa cum l-a întemeiat Iisus Hristos și cum s-au străduit Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți să-l păstreze. Sfântul Ioan avea o serie de argumente pentru a dovedi, în predicile sale, unitatea Bisericii creștine. Argumentul indiscutabil pe care îl folosește în predicile sale Sfântul Ioan este unitatea Sfinte Treimi. Sfânta Treime, fiind una în ființa ei, și Biserica creștină este tot una, ea fiind opera de colaborare a persoanelor treimice. Deci, pe cum exisă o unitate și egalitate deplină în cadrul Sfintei Treimi, tot așa trebuie să fie și în Biserica Creștină, a cărei unitate se întemeiază pe unitatea treimică ( cf. Facere IV, 4-6).
Alt argument pe care Sfântul Ioan îl folosește în predicile sale, constă în faptul că toți membrii Bisericii creștine alcătuiesc Trupul tainic al Domnului. Acest lucru îi obligă pe creștini să păstreze unitatea deplină, fiindcă precum corpul se compune din membre și are nevoie de toate membrele, tot așa și Hristos are nevoie de toți credincioșii. Marele predicator subliniază faptul că, Mântuitorul Hristos a venit din cer să ne descopere o nouă învățătură unică și adevărată, care să ne schimbe radical gândurile cele lumești de ură și de dezbinare. Mai mult, el învață pe ascultătorii săi, că dacă păstrează adevărata credință, fiecare are posibilitatea să devină imitatorul lui Hristos, Care ne învață să facem totul pentru binele comun și să nu căutăm numai cele personale, potrivit exemplului Mântuitorului, care „n-a căutat a sa plăcere” ( Romani 15,3), învățând pe ucenicii săi „ să nu caute ale lor” ( I Corinteni 10,24).
Sfântul Ioan Gură de Aur a folosit și o serie de mijloace pe care le-a considerat cele mei eficiente pentru realizarea unității creștine. Unul dintre aceste mijloace a fost cultul divin creștin. Sfânta Liturghie formează centrul cultului divin, de la care nu trebuie să lipsească nici un credincios adevărat. Cel mai puternic mijloc pentru unire tuturor creștinilor este însă, comuniunea sau împărtășirea cu sfânta și Dumnezeiasca Euharistie. El asigură pe ascultătorii săi că, toți cei care se împărtășesc cu Hristos devin un singur trup; marele predicator învață pe ascultătorii săi, că dacă doresc cu adevărat să se unească în chip adevărat cu Hristos, sunt datori să trăiască în deplină curăție sufletească. Când preotul săvârșește Sfânta Liturghie „ se cade ca sufletul lui să strălucească ca o lumină ce umple lumea întreagă”.
Din cele de mai sus se poate constata că unul din mijloacele cele mai eficiente pentru promovarea unității creștine a fost predica. El a accentuat mereu în predicile sale adevărul că piatra fundamentală este credința cea adevărată, depozitată în izvoarele Revelației Divine – Sf. Scriptură și Sf. Tradiție – și propovăduită de Biserică. Sfântul Ioan Hrisostom nu consideră că mijlocul cel mai eficace pentru realizarea unității creștine, ar fi discuțiile și speculațiile teologice, ci credința cea adevărată trăită fașă de oameni și față de Dumnezeu. Argumentele cele mai puternice pe care Sfântul Ioan la folosește în predicile sale sunt: unitate Bisericii, Biserica și unitatea credinței creștine. Asupra acestor adevăruri fundamentale ale doctrinei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, revine mereu și mereu, dar el acordă o mare importanță învățături despre Biserică pe care o ia din ecleziologia paulină și pe care o dezvoltă în proporții inegalabile folosindu-se de geniul său și de marele său talent oratoric.
Fericitul Augustin, predicator al unității Bisericii
Problema refacerii unității Bisericii frământă în actualitate lumea creștină iar unul din modelele de predicator al unității creștine poate fi socotit Fericitul Augustin, deoarece pentru episcopul de Hippo unitatea Bisericii a fost o temă fundamentală în predica și teologia sa . Înainte de convertirea sa, Fericitul Augustin a dus o viață nespus de zbuciumată, de aceea în tratatele sale din tinerețe dezvăluie căutarea neobosită de a găsi acel „ceva” prin care omul să devină fericit. Concluzia la care a ajuns este că numai cine descoperă pe Dumnezeu poate fi fericit. Dumnezeu a făcut posibilă realizarea idealului omenesc al fericirii prin întruparea Cuvântului Său. Dar, a-L descoperi pe Dumnezeu înseamnă pentru Fericitul Augustin „ a-L sesiza într-o cunoaștere pură și într-o viață sfântă ceea ce nu este posibil fără ajutorul Fiului lui Dumnezeu”.
Ca și Sfântul Ioan Hrisostom, și Fericitul Augustin este copleșit de uriașa personalitate a Sfântului Apostol Pavel, pe care a căutat să-l imite în cuvântările sale. Pentru Fericitul Augustin, ideea unității Bisericii se fundamentează pe învățătura paulină că Biserica, este Trupul tainic al Mântuitorului, al cărei cap este Iisus Hristos și ale cărei mădulare sunt creștinii. El propovăduiește cu toată convingerea adevărul că în afara Bisericii nu este posibilă mântuirea. De aceea el învață că în cadrul comunităților eretice și schismatice nimeni nu se poate mântui, deoarece aceștia deși mărturisesc pe Hristos ei nu-L recunosc de Întemeietor al Bisericii. Asemănând pe Hristos cu un mire care pleacă undeva departe, iar Biserica cu o mireasă care rămâne în grija prietenilor săi, adică a apostolilor, el se exprimă așa: „Acest mire divin lasă pe mireasa sa ( Biserica) prietenilor Săi, nu ca Ea să se atașeze vreunuia dintre ei, ci să-L iubească numai pe El ca mire. Pe aceștia să-i iubească numai ca pa niște prieteni ai mirelui și pe nici unul dinte ei să nu-l iubească ca pe mire. Am fost anunțat despre voi, fraților, de cei care sunt ai Chloei, că împerecheri sunt între voi și fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa, iar eu al Lui Hristos. Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel ați fost botezați?” (I Corinteni 1,11-13) .
Concepția Fericitul Augustin despre unitatea Bisericii, așa cum a expus-o și a arătat-o atât de la înălțimea amvonului cât și prin exemplul vieții sale, principiile pe care le-a preconizat pentru refacerea unității Bisericii, „ îl impun ca model de predicator al unității Bisericii”. Pentru Fericitul Augustin, ca și pentru Sfinții Apostoli, Biserica este trupul tainic al Domnului Hristos, iar creștinii, mădularele sale. Pe fundamentul acestei învățături Fericitul Augustin, ca și Sfântul Ion Hrisostom și-a elaborat aceste principii ce pot fi urmate de predicatorii de astăzi în această problemă:
1. Restabilirea unității Bisericii este posibilă numai dacă, confesiunile creștine acceptă să mărturisească aceeași învățătură de credință a Bisericii, una și nedespărțită a primelor veacuri.
2. În vederea refacerii unității, toate confesiunile creștine trebuie să recunoască de întemeietor al Bisericii pe Mântuitorul Hristos.
3. Adevărurile de credință puse în discuție să fie aprofundate, corectate, lămurite și propovăduite, atât prin predică dar și în cadrul conferințelor convocate în acest scop.
4. Sfinții Părinți ai veacurilor de aur ai predicilor creștine au accentuat adevărul că la temelia unității Bisericii creștine, trebuie să stea, aceeași învățătură de credință, una și nedespărțită a primelor veacuri creștine. Fer. Augustin subliniază neîncetat, ideea că „ numai pe baza acestei unități de credință Biserica va pute să contribuie la rezolvarea problemelor pe care le ridică realitățile vremii noastre”.
Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare
Opera literară a Sfântului Vasile ce Mare care ni s-a păstrat în cele patru volume ( 29-32), din colecția patristică „ Migne”, nu reprezintă decât în parte strădaniile de propovăduitor, exeget, apologet, moralist și îndrumător social, al marelui părinte capadocian. Amintim aici, câteva din scrierile sale oratorice: „ 9 omilii la Hexaimeron; 13 omilii la Psalmi; Discurs către tineri; contra beției, contra mâniei; despre invidie; contra bogaților; despre post”.
Deci, dacă studiem lucrările lui, constatăm că predica socială a Sfântului Vasile cel Mare, este răspândită pe tot parcursul operei sale, dar cel mai mult o găsim prezentă în operele sale oratorice. Ideea fundamentală a predicii Sfântului Vasile este aceea a dreptății sociale, o idee izvorâtă din iubirea creștină. Pentru Sfântul Vasile cel Mare „ cel care socoate că bogăția adunată de pe urma nedreptății îi este de ajuns pentru a fi puternic și a stăpâni, este asemănător cu un bolnav care atunci când boala este mai gravă,o socotește o bunăstare.” Pentru realizarea dreptății sociale Sfântul Vasile susține că este necesară egalitatea socială, ca rezultat al egalității în iubire. El consideră că bogăția este un dar al lui Dumnezeu, care impune însă, celor care o deși, mari responsabilități. Bogatul, nu este pentru Sfinții Părinți, decât un administrator al unor bunuri pe care le-a primit de la Dumnezeu; el caută, deci, ca prin predica sa, să dea bogăției o misiune socială : „ Este oare o nebunie mai mare ca aceasta?, spune Sfântul Vasile, să te tot ostenești ca să tot clădești cu sila și să tot dărâmi cu sila? Ai avea tu magazii destule dacă ai vrea să la cunoști: casele săracilor. În ele poți totdeauna aduna pentru tine comori pentru cer”. ( Matei 6,20) Una din cele mai cumplite patimi ce pune în pericol mântuirea sufletelor bogaților este pentru Sfântul Vasile, avariția: „Precum cei stăpâniți de furie și de nebunie, nu mai văd lucrurile așa cum sunt, ci așa cum la permite închipuirea lor pătimașă, asemenea și cei cu sufletul stăpânit de iubirea de argint, caută în tot locul numai argint”. Sfântul Vasile observă că bogatului avar pe măsură ce-i crește avuția, pe atât îi scade dragostea față de semeni: „ Ce este un avar? Acela care nu se mulțumește cu strictul necesar. Dar acela care nu îmbracă pe un om gol, când ar putea-o face, merită un alt nume? Pâinea pe care tu o păstrezi aparține săracului, mantaua pe care tu o păstrezi în dulapul tău e a celui zdrențăros”.
Sfântul Vasile a devenit unul dintre cei mai de seamă predicatori ai fraternității pe calea milosteniei creștine. Pentru el, Dumnezeu este cel care poruncește milostenia, de aceea bogatul nu poate să se revolte împotriva acestei porunci: „ Dăruiește, deci, și fratelui și străinului. Dumnezeu voiește ca tu să fi mângâietorul nevoiașilor, iar nu căutător la fața oamenilor.” Un alt păcat social pa care Sfântul Vasile îl combate este camăta sau împrumutul cu dobândă peste măsură. El numește camăta” neam de vipere” , adăugând : „ Se zice că viperele se nasc mâncând ele singure pântecele mamei lor, iar camăta se naște mâncând casele celor ce datorează”.
În predica sa socială, Sfântul Vasile se ocupă de virtuțile și de viciile sociale dar el dezvăluie și rolul social al calităților sau defectelor individuale, în legătură cu care el a ținut mai multe cuvântări. El este cel dintâi care pune în aplicare îndemnurile predicii sale sociale. De numele Sfântul Vasile se leagă începutul filantropiei creștine, prin înființarea primelor instituții de caritate și asistență socială,dar cea mai mare operă socială a lui a fost așezământul de la marginea Cezareei, o adevărată cetate a iubirii și a carității creștine, numită de popor „ Vasiliada”. În mijlocul acestui așezământ se afla catedrala mitropolitană, reședința mitropolitului, locuința pentru oaspeți și casele clerului. Apoi se întindeau casele așezământului: azil pentru bătrâni, case pentru călători și pelerini, spitale,; iată cum a înțeles Sfântul Vasile să pună în practică „ Ideea ajutorării efective a aproapelui, oferind o predică socială prin fapte concrete al căror exemplu răsună peste veacuri”. În predica sa socială, Sfântul Vasile folosește mijloace lingvistice și metode oratorice de mare efect, de asemenea, mediul social îi produce Sfântului impresii puternice, pe care ni la comunică cu măiestrie, desfășurând plastic în predicile sale sociale, ocupațiile oamenilor de atunci și aspecte din viața lor publică: „ Prin cetăți se construiesc piețe, stadioane, se ridică ziduri, se sapă canale, medicii îngrijesc bolnavii, se organizează petreceri publice”. Predica socială a Sfântul Vasile cel Mare, rămâne ca o moștenire literară de mare valoare, caracterizată prin precizia cuvântului său, prin puritatea expresiilor sale și printr-un stil înălțător. Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre cei mai curajoși și mai stăruitori predicatori sociali ai epocii patristice. Predica socială a sa are al bază iubirea de Dumnezeu și de oameni. El sfătuiește pe credincioșii săi să urmeze cu râvnă și conștiinciozitate învățăturile Evangheliei. Așadar, Sfântul Vasile a dovedit prin predica sa socială, un umanism exemplar, de aceea el a contribuit prin cuvânt și faptă la săvârșirea unor acte sociale de înaltă ținută morală. De altfel, el însuși spune că nici o virtute nu arată mai bine pe adevăratul creștin ca „ slujirea dezinteresată a dragostei frățești”, ceea ce confirmă pe deplin justețea asupra numelui de „ un roman între greci” și a epitetului „ cel mare”.
CAPITOLUL AL III – LEA
ACTIVITATEA OBȘTEASCĂ A PREOTULUI
Vrednic este lucrătorul de plata sa
Într-o vreme în care majoritate omenirii gemea sub apăsarea cele mai crude exploatări, în care robia se considera o stare firească, Mântuitorul afirmă drepturile lucrătorului la plata muncii proprii. Prin cuvintele „ Vrednic este lucrătorul de plata sa”(Luca 10,7), Mântuitorul arată principiul justiției, care trebuie respectat în raportul dintre muncă și foloasele ei pentru muncitorul și datoria de strictă justiție. Prim muncă, omul imită pe Dumnezeu, care este prin excelență activ și creator: „ Tatăl Meu lucrează și eu lucrez”(Ioan 5,17). Așa înțeleasă, munca este datorie pentru orice creștin. Ea dă sens vieții pământești și pregătește viața veșnică. Fără munca umană, viața nu ar avea nici un rost, nu ar exista istorie; fără muncă omul nu este om și nu se poate mântui. În creștinism, munca își pierde cu totul caracterul de blestem, de pedeapsă pentru păcat și devine un instrument al mântuirii și fericirii noastre. După Sfântul Vasile cel Mare, munca este folositoare pentru îmblânzirea pornirilor rele ale trupului și pentru procurarea celor necesare celor bolnavi, ca să putem răspunde la judecata Mântuitorului când vom fi întrebați dacă am dat de mâncare celor flămânzi, dacă am adăpat pe cei însetați. Lenea a fost totdeauna osândită în creștinism. Leneșul nu are dreptul la hrană, Sfântul Pavel poruncind categoric: „ Dacă cineva nu voiește să muncească, atunci nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3,10). Biserica nu primea pe cei leneși. Scutiți de muncă erau numai cei ce nu puteau munci, fie din pricina bolii, fie a vârstei. Asistența socială a Bisericii, a fost organizată pe acest principiu. Biserica nu ajuta pe nimeni la întâmplare, ci dădea ajutorul după o prealabilă cercetare a situației celor ce o cereau. Sfântul Vasule cel Mare orânduind viața monahală cere ca fiecare să-și îndeplinească munca sa cu sârguință. Toți Sfinții Părinți duceau o luptă necruțătoare împotriva asupritorilor de robi, care nu plăteau acestora nici un fel de salariu. Pentru a arăta gravitatea dezastrului provocat de exploatatori și pentru a le îndupleca inima de piatră, Sfântul Vasile descrie drama mișcătoare a unui tată nevoit să-și vândă pe unul din copii săi, pentru a-i putea întreține pe ceilalți. Plata muncii este un drept elementar, sfânt și inalienabil al persoanei muncitorului. Această plată trebuie să fie justă și reală, să îndeplinească pe cât e cu putință toate nevoile materiale și spirituale ale muncitorului și familiei sale.
Motivele care determină pe unii creștini să treacă la alte culte
„ Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (Ioan 6,63), a zis Mântuitorul către ucenicii Săi. Creștinismul este, deci: „ o viață nouă, izvorâtă din același duh”. Răstălmăcirea slovei dintru început a făcut pe unii să iasă din acea unitate de duh, să părăsească Biserica și să formeze noi comunități. În timpul post-apostolic, „ neînțelegerea duhului a creat arianismul, nestorianismul, apolinarismul și alte grupe separatiste”.
Între motivele dinlăuntrul omului care duc la diferite motive de despărțire de Biserică, pentru plecarea la alte culte, putem enumera următoarele:
Păcatul strămoșesc, care a rupt pe om de comuniunea cu Dumnezeu; el a întunecat mintea lui Adam, făcându-l să creadă că se poate ascunde de la fața Domnului.
Orgoliul, care alături de mândrie și trufie pun stăpânire pe om și-l fac să creadă că el singur întrupează adevăratul creștin, așa cum l-a dat Mântuitorul.
La această stare sufletească se mai adaugă pofta de noutăți și originalități.
Dorința de a fi conducător.
Pofta de câștig face pe unii să-și părăsească vechea credință și să devină misionari plătiți ai unor noi idei religioase.
Pe lângă cele enumerate mai sus există și o serie de motive care dezvoltă stările lăuntrice ale unor credincioși și care sunt:
Lipsurile în cunoașterea învățăturii ortodoxe și a temeiurilor ei.
Lipsurile în moralitatea vieții familiale ale credincioșilor și preotului.
Lipsurile de evlavie.
Lipsurile în tactul pastoral al preotului.
Lăcomia unor preoți în ceea ce privește veniturile.
Toate aceste lipsuri enumerate mai sus, care fac pe unii să părăsească Biserica provin direct sau indirect de la preot. Acolo unde preotul este adevărat slujitor al lui Hristos, ieșirile din Biserică nu se produc.
Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă în condițiile de viață actuale ale credincioșilor
În religia creștină, postul este o practică foarte veche cu rol important în desăvârșirea morală a creștinului pe calea mântuirii. El a fost practicat de la începutul creștinismului; a postit Însuți Mântuitorul, Sfinții Apostoli, martirii și mucenicii Bisericii. Cu trecerea timpului, însă, foarte mulți creștini au abandonat această practică veche a Bisericii creștine, favorizându-se în felul acesta, părerea că postul nu ar fi atât de necesar pentru mântuire; primele indicații despre post fiind cuprinse în cărțile de ritual: Triod, Penticostar, Tipic Bisericesc.
Ortodoxia consideră postul ca fiind o condiție strict necesară pentru dobândirea sfințenie. În mentalitatea creștinilor ortodocși, postul este socotit ca o mare datorie creștină.
Trebuia să recunoaștem însă și faptul că astăzi, în condițiile vieții și activității din marile aglomerări urbane, respectarea postului a devenit foarte dificilă. Duhovnicii, cunoscând această realitate tristă au fost nevoiți să de vină indulgenți, condiționând primirea la Împărtășanie, după numai câteva zile de postire. Ei aplică principiul bisericesc al iconomiei, în scopul de a păstra pe credincioși aproape de Biserică. Principala obiecție care se aduce postului constă în aceea că postul ar slăbi sau chiar ar vătăma sănătatea. În toate acestea vedem confirmată și valoarea igienică a postului, precum și accesibilitatea lui chiar pentru cei bolnavi. Posturile de miercuri și vineri, precum și cele patru posturi de peste an s-au verificat ca fiind un regim alimentar ideal pentru păstrarea și restabilirea sănătății.
Ceea ce s-ar cuveni să se facă este adaptarea principiilor bisericești la postire și la clima și regimul unde trăiesc credincioșii. Biserica, însă nu poate scurta durata Postului Mare, mai ales pentru motivul că de acesta sunt legate și rânduielile speciale ale cultului din această perioadă, scrise în cărțile de ritual. Pe temeiul celor expuse, conchidem, că Biserica Ortodoxă, trebuie să păstreze principiul postului și posturile tradiționale, dar să la adapteze la condițiile individuale, sociale,regionale, pentru a putea fi aplicate în mod efectiv. Totodată trebuie spus că postul are valoarea spirituală de care nu poate fi scutit nici un credincios ortodox, precum și datoria tuturor de a însoți postul cu rugăciunea și faptele iubirii de aproapele, fără care postul nu poate avea valoare religios-morală.
Păstrând posturile în forma lor tradițională ca pe o poruncă bisericească la care credincioșii trebuie să se supună, Biserica Ortodoxă va rămâne fidelă tradiției ei de veacuri și va evita, unele tulburări în rândul credincioșilor ei.
Despre vocație și zel în pastorația noastră
„ Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi” ( Ioan 20,21), se adresează Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi, când Li se arată în ziua Sfintei Învieri. Le indică misiunea lor, care va fi a succesorilor săi, la dă puterea de a-i învăța pe oameni, de a-i sfinți prin Botez și prin celelalte Sfinte Taine, la dă misiunea de a-i călăuzi pe credincioși „ a-i conduce în viață către sfintele țeluri creștine”.
Cunoașterea profundă a Sfintei Scripturi, asimilarea cunoștințelor din diferitele discipline teologice sunt toate de o esențială importanță pentru profilul spiritual al preotului, al celui care se pregătește să primească darul preoției, să fie slujitor al lui Hristos și iconom al Tainelor Lui. Dar, dincolo de toate acestea, pentru a îndeplini cu vrednicie deplină și sub toate aspectele sfânta misiune încredințată este necesară o condiție esențială, definitorie pentru îndeplinirea celorlalte: să existe chemare lăuntrică, vocația cu adevărat de primirea harului.
Vocația face din preot „un vas ales”, slujitor exemplar al sfântului altar și al enoriașilor. Dovedește vocație autentică, preotul care are arta și știința de a cerceta sufletele. În ceasul în care înalta ierarhie canonică a Bisericii îl învrednicește cu însemnele, Sfinții Preoți, înveșmântându-l cu sfințenie și rostind: „ Vrednic este!”, tânărul teolog trebuie să fie pe deplin pregătit pentru primirea Sfintei Taine: „ Ceea ce este foarte important pentru candidatul la preoție, este ca înainte de toate să se examineze el însuși, cu o privire scrutătoare până în adâncul sufletului” ( Sfântul Ioan Gură de Aur).
Hotărârea inițială, imperativul categoric al conștiinței celui care își declară dorința de a primi preoția, trebuie să fie o hotărâre necondiționată, jertfitoare, iar la acestea se va adăuga simțul măsurii și onestitatea, cumpătatea, demnitatea caracterului său. Acel imperativ al conștiinței îi va dicta întreaga comportare față de păstoriții săi: „ neuitând nici o clipă că nu parohienii sunt în slujirea preotului, ci el este neîncetat în slujba lor”. Pilda măsurării iubirii pentru sufletele credincioșilor, îi este oferită preotului de Însuși Domnul Hristos, care S-a dat pe Sine jertfă pentru noi”. (Galateni 2,20)
„ Din adevărata iubire evanghelică, din convingere și credință pornește adevărata râvnă pastorală, zelul preotului, o autentică și adâncă iubire creștină activă. Iubirea față de Dumnezeu și față de semeni, însuflețește zelul și devotamentul păstorului de suflete”.
Zelul pastoral al preotului să se dovedească prin preocuparea deosebită pentru pietatea celor păstoriți, dar și pentru comportarea lor civică și în viața de familie, folosind atât cunoștințele sale teologice cât și cele de cultură generală; și unele și altele îi vor fi de mare folos și ajutor; dragostea, devotamentul, zelul, trebuie să fie înrădăcinate adânc în inima sa de slujitor în Biserica Domnului și să dea necontenit roadele cele mai frumoase.
Zelul în slujirea pastorală este și elan, avânt și însuflețire, dinamism creator; zelul său creștin îl va determina pe preot să tindă permanent spre înaltă moralitate și perfecțiune spirituală pentru sine și pentru enoriașii săi; se va sârgui fără contenire ca el însuși să se dovedească nu numai ascultător al Cuvântului ci și împlinitor al Lui.
Pornind pe calea slujirii ce i-a fost încredințată, tânărul preot trebuie să fie pregătit moral, pentru că nu va găsi numai poteci netede și poieni înflorite; Sfântul Ioan Gură de Aur previne chiar că este firesc lucrul ca: „ sufletul preotului să fie bătut de mai multe furtuni decât cele ridicate de vânturi pe mare”.
Prin vocația sa autentică și prin zelul său pastoral, preotul va găsi permanent puterea de a u se lăsa descurajat și dezorientat în momentele de criză și de încercare sufletească. Prin vocație și prin zelul său în slujirea pastorală, preotul trebuie să fie preocupat nu numai să învețe pe credincioși normele de viețuire creștină, ci trebuie să întrupeze în propria sa viață principiile morale înalte și virtuțile. Zelul său sincer se arată în devotamentul față de țară, în respectarea legilor, îndemnând pe credincioșii săi spre aceeași atitudine de respectare a legalității și a normelor de conviețuire socială.
Așadar, primirea demnității sacerdotale înseamnă și cea mai înaltă răspundere moral-spirituală, de care trebuie să fie pe deplin conștient fiecare slujitor al sfântului altar: „ Nu fi nepăsător față de harul care este în tine, care ți s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor preoției”. ( I Timotei IV, 15-15)
Învățătura despre post a Bisericii Ortodoxe
În teologia ortodoxă contemporană, problema postului se află printre cele mai de seamă preocupări. Întrucât despre „ felurile postului sa despre posturile de o zi ori de durată s-a scris detaliat și limpede”, iar părerile teologilor români au fost exprimat pe larg, vom înfățișa punctul de vedere ortodox care a devenit normativ în orientarea actuală referitoare la post.
Postul, ca abținere totală sau parțială de la anumite feluri de mâncare, pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp este o practică veche. Este o poruncă divină pe care o găsim exprimată la începuturile creației, când Dumnezeu se adresează primului om zicând: „ Din toți pomii din rai să mănânci, iar din pomul conștiinței binelui și răului să mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”( Facere 2,16-17). Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 zile, reglementează în amănunt dispozițiile privitoare la post în Vechiul Testament. Tot Vechiul Testament mai amintește de posturile generale speciale, practicate și în diverse împrejurări triste din viața poporului evreu. Tot în Vechiul Testament, se practica postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 zile( Ieșire 24,28), al lui Daniil, de trei săptămâni ( Daniel 10, 2-3), al lui David ( Psalmi 34,13 și 18,24), al lui Ilie ( III, Regi 19,8).
Mântuitorul Iisus Hristos a postit și El înainte de începutul activității sale publice (Matei 4, 1-21). El a învățat pe ucenicii Săi cum să postească , a arătat că postul trebuie însoțit de rugăciune, fiind un mijloc de îndreptare, de pocăință pe calea mântuirii. După exemplul Domnului, „ postul a fost practicat de Sfinții Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei”.
După perioada apostolică, literatura teologică a părinților și scriitorilor bisericești, înfățișează mențiuni cu privire la practicarea postului. Astfel, Didabia celor 12 Apostoli arată că „ creștinii trebuie să postească miercurea și vinerea”, în amintirea evenimentelor triste din viața Mântuitorului. Cât privește Postul Mare, acesta era respectat cu toată strictețea chiar de la început. Modul și timpul postirii difereau, însă, dar, după secolul al IV-lea, Biserica a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de șapte săptămâni.
Fixate definitiv de autoritatea bisericească, posturile au constituit o realitate vie în viața duhovnicească a creștinilor. Această practică a devenit obligatorie pentru orice bun creștin, așa cum arată porunca a doua bisericească: „ Să ținem toate posturile de peste an”.
În vremea noastră, însă, postul a devenit o problemă mai grea, datorită noilor condiții de muncă și de viață a socială și în lume. Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, însoțit și de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela că „ postul este o instituție sfântă a Bisericii la care nu putem șu nu trebuie să renunțăm cu atâta ușurință, schimbând, adoptând și micșorând prescripțiile canonice referitoare la el”.
Postul este un mijloc de elevație sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor trupești. El îl ușurează pe creștin de toate ispitele, de povara uneltirilor celui viclean care aduc „ întunecare gândurilor și tulburare cugetelor”. Pentru Biserica Ortodoxă, postul are o mare importanță în ceea ce privește anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strâns de marile sărbători creștine; mai mult, chiar, în viața creștinilor ortodocși posturile care preced marile sărbători, au o importanță cu totul deosebită pentru că de ele este legat unul din actele culturale pe care ei le îndeplinesc în Biserică, anume împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Iată de ce Biserica ortodoxă, rămâne credincioasă rânduielilor ei tradiționale cu privire la post, acordându-i acestuia importanța cuvenită în viața credincioșilor. Nu se poate și nu trebuie sacrificată sau atinsă o instituție bimilenară a Bisericii pe motivul că numărul postitorilor s-au împuținat. Așa cum rânduielile și formele de cult nu pot și nu trebuie schimbate la fel nu pot și nu trebuie schimbate cele privitoare le post. De aceea, preoții duhovnici, trebuie să lucreze „ în situațiile speciale, generale sau particulare, pentru ca instituția postului să rămână cu importanța pe care a avut-o întotdeauna în Biserică”.
Necesitatea și roadele iubirii
Despre iubire s-a scris așa de mult. Rămâne pentru noi, creștinii pecetluirea pusă în ceea ce privește valoarea ei de Sfântul Apostol Pavel în capitolul 13 la I Corinteni, atunci când zice: „ De ași grăi în limbile omenești și îngerești, iar dragoste nu am, aș fi aramă răsunătoare și chimval răsunător………Și de aș împărți toată averea mea și de aș da trupul meu ca să-l ardă, iar dragoste nu aș avea, spre nici un folos nu-mi este”. Datorită frumuseții ei mai presus de minte și de cuvânt „ iubirii nu i se poate da o definiție”. Sfântul Maxim, încearcă o definiție astfel: „ Iubirea e o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește pe nici unul din lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu”. Sfântul Pavel rămâne totuși cel care prezintă caracteristicile esențiale ale iubirii: „ Dragostea rabdă mult și se milostivește, dragostea nu pizmuiește, nu de laudă, nu se trufește, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr……Dragostea niciodată nu va pieri”(I Corinteni 13). Reiese din cele de mai sus, că o bogăție atât de valoroasă nu este și nu poate fi de origine omenească. De fapt, Sfântul Ioan ne învață că: „Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4,8). În privința roadelor iubirii, ele sunt multe și nespus de folositoare pentru om, pentru familie, pentru societate, pentru Biserică. Roadele iubirii în om se întrupează într-o adâncă și statornică pace interioară. Această rodire de echilibru plină de toată liniștea este pentru creștin prilej de rodire atât în civilizație și cultură, cât și în folosirea acestora în scopuri bune. Ca om al păcii, preotul va fi un om care se străduiește să aducă pacea în sânul familiei sale, dar și al obștii credincioșilor pe care îi conduce. Roadele iubirii creștine și folosul lor se vor vedea și în societate. Când, Mântuitorul a venit pentru restabilirea comuniunii dintre noi și Dumnezeu, îngerii au vestit un mesaj „pe pământ pace și între oameni bună voire”. Nicicând, ca astăzi, societatea nu are nevoie mai mare de roadele iubirii pentru statornicirea păcii.
CAPITOLUL AL IV – LEA
PREOȚIA ÎN VIAȚA BISERICEASCĂ A CREDINCIOȘILOR
4.1 Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost și rămâne un mare om al Bisericii și al creștinismului. Ca diacon, preot și episcop, Sfântul Ioan a fost slujitor la altarul lui Hristos în Antiohia și Constantinopol. Cartea sa „ Despre preoție”, e magna charta a adevăratei preoțimi creștine dintotdeauna și de pretutindeni. Prin acest tratat, Sfântul Ioan, contribuie la trezirea și întărirea conștiințe preoțești într-o măsură covârșitoare . viața sa însăși a fost un model de viață preoțească, în toate cele trei trepte prin care a trecut preoția sa.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost una dintre cele mai proeminente figuri de păstori ai Bisericii creștine. El a trasat în paginile tratatului său „Despre preoție” calitățile care trebuie să împodobească un adevărat păstor sufletesc: vocație, sfințenie, evlavie, râvnă, dragoste de Hristos, și de oameni, tact în opera pastorală. Ca preot și episcop, el s-a dovedit plin de nemărginită grijă și dragoste pentru credincioși și pentru Biserică. Sfântul Ioan este de o actualitate continuă în Bisericile creștine, mai ales prin calitatea sa de predicator și prin marele număr de predici care ni s-au păstrat de la el. El este cel mai mare predicator al creștinismului patristic și unul dintre cei mai mari ai lumii creștine. Avea o adâncă și întinsă cultură clasică, instrumentul de mâna întâi pentru arta vorbirii, el primise o aleasă formație retorică la școala din Libanin. La aceasta se adaugă și o întinsă știință teologică, un temperament de foc, o inimă sensibilă și mai presus de toate un zel apostolic viu viforos, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârșire și sfințire a omului. Predica hrisostomică are un profund caracter moral și pastoral. E o predică filocalică, prin excelență, de îmbunătățire și desăvârșire a oamenilor. El predica în mod obișnuit o dată pe săptămână, în post zilnic, totdeauna liber, pregătit , iar predicile sale aveau întinderi variate: de la 5 la 90 minute, uneori și mai mult, după caz și importanța temei.
Sfântul Ioan, este actual mai ales în concepția sa despre om. El este, în linii mari, unul dintre cei mai mari antropologi patristici, practic și realist. Nu-l interesează omul abstract ci omul trăitor în carne și oase, membru al societății, element viu și activ, în care, odată cu sânge pulsează roiul instinctelor, al frământărilor și năzuințelor.
Potrivit referatului biblic, omul a apărut cel de pe urmă pe scara viețuitoarelor. După ce Dumnezeu a făcut lumea, a creat pe om dându-i putere și stăpânire și învrednicindu-l de cea mai aleasă cinste între toate viețuitoarele. Prezentarea omului ca încoronare a creației, este o înaltă concepție umanistă, de aceea Sfântul Ioan acordă atât de multă cinste omului. Lucrarea sa de slujitor, păstor și predicator al Bisericii s-a desfășurat cu atâta râvnă, pricepere și cunoaștere a oamenilor, întrucât ea a lăsat urme neșterse în sufletele contemporanilor săi. Preoția hrisostomică e una din cele mai înalte preoții di câte s-au realizat în istoria creștinismului. Dacă, preoția Sfântului Ioan s-a realizat la maximum, este pentru că el a iubit din tot sufletul pe om și pe Dumnezeu. Dragostea sa de om n-a cunoscut margini. El nu a pus condiții în dragostea sa, ci a ajutat pe toți, deopotrivă cu cuvântul și fapta. Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Cea mai înaltă virtute a omului este milostenia. Omul trebuie apărat de dispreț, de suferință, și de moarte cu orice preț. Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai iubiți episcopi de câtre credincioșii săi. Critica pe care Sfântul Ioan a făcut-o oamenilor și societății timpului său a însemnat cea mai severă și răsunătoare dintre critici și a fost determinată de intolerabila stare morală și socială a epocii sclavagiste, era directă, realistă, usturătoare,. Arma acestei critici era dialectica, cu toate infinitele ei mijloace și nuanțe. Autorul nostru a spus net toate problemele sociale legate di timpul său: nedreapta distribuire a bunurilor economice, raportul claselor sociale, rolul și valoarea muncii, sensul și valoarea păcii. Soluțiile lui erau: combaterea exploatării omului de către om, egalitatea tuturor oamenilor, prețuirea muncii și a muncitorilor, militarea pentru o viață de obște și pentru pace, soluții actuale și în zilele noastre. Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, fac din el un exemplu nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său armonios, talentul său captivant și viu, îl impun pentru totdeauna literaturii creștine și universale.
4.2 Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieții preoțești
Dintre operele Sfântului Grigorie cel Mare, aceea care o întrece pe toate prin stilul său ales dar simplu este fără nici o îndoială „ Liber Regulae Pastoralis”. Nimic nu este în această „carte de aur” care să nu fie de cea mai bună utilitate nu numai episcopilor,ci chiar duhovnicilor, ba chiar singuraticilor creștini, în conducerea familiilor.
În Evul Mediu, această carte a constituit o regulă de viață, pentru clerul de mir, încât la hirotoniile de preoți și episcopi, cel hirotonit, în fața altarului, o dată cu cartea canonică primea și cartea despre preoție a Sfântului Grigorie, cu această grăire: „ Așa să o păstrezi trăind, așa să înveți, așa să judeci după cum este scris în carte”.
Cartea are patru părți. Partea întâia cuprinde nouă capitole. Aici, Sfântul Grigorie arată în ce condiții trebuie cineva să accepte sarcina slujbei de păstor. În partea a doua, arată cum trebuie să trăiască păstorul; în partea a treia vorbește despre cum trebuie să învețe păstorul și cuprinde 40 de capitole, iar în partea a patra, ne vorbește despre modul cum trebuie să-și păstreze prin umilință, preotul, binele sufletesc câștigat folosindu-se de meditația zilnică.
În introducere, după ce arată motivul compunerii cărții și împărțirea ei, cere ca în viața conducătorului de suflete să fie armonie între învățătura pe care o propune și viața pe care o trăiește. În primul capitol al părții întâi, Sfântul Grigorie osândește pe toți cei care, nepricepuți fiind, îndrăznesc să ia asupra lor slujba de învățător. De aceea zice: „Nici un fel de meșteșug nu îndrăznește cineva să-l propună altuia, fără ca mai întâi să-l fi învățat el însuși cu multă sârguință”. În capitolul al doilea, recomandă ca să nu se apropie de slujirea Jertfei celei duhovnicești nici unul cei ce nu împlinesc în viața lor ce au învățat prin meditație. În capitolul al treilea vorbește despre greutățile conducerii: „ Tot cel ce voiește să ajungă la demnitatea de conducător sufletesc, să considere mai întâi greutatea acestei slujbe, ca nu cumva, nepotrivit, fiind să ia asupra sa conducerea spre osândă”.
În capitolul al patrulea, Sfântul Grigorie arată cum adesea grija conducerii risipește tăria minții. Atunci păstorul sufletesc nu se mai cunoaște pe sine, uită drumul pe care trebuie să meargă și ajunge să nu își mai cunoască greșelile. Prin mândrie se îndepărtează de Dumnezeu și nu-L mai recunoaște de Stăpân și Domn.
În capitolul al cincilea, Sfântul Grigorie, vorbește despre unii care, deși au primit cele mai de seamă daruri și cele mai înalte virtuți și ca atare pot fi exemple de urmat pentru alții, prin faptele lor nu voiesc să primească demnitatea conducerii sufletelor, deoarece caută mai mult liniștea și comoditatea lor. În al șaselea capitol, Sfântul Grigorie se ocupă cu acei conducători care fug de greutățile conducerii din cauza umilinței. În capitolul șapte, ne vorbește despre cele două concepții de viață: activă și contemplativă. Ambele concepții au la temelie cele două porunci ale iubirii: Iubirea lui Dumnezeu și iubirea de aproapele. În capitolul nouă, Sfântul Grigorie, ce ocupă cu amăgirile în care cade adeseori conducătorul sufletesc; atunci când se înșeală pe el însuși, crezând că iubește faptele cele bune, în realitate nu le iubește și se minte pe sine însuși. Păstorul de suflete să ia seama că, adeseori, în conducere se pierde deprinderea faptelor bune, pe care a avut-o în vremurile liniștite. În vremuri de liniște „și corăbierul nepriceput este în stare să conducă corabia, dar pe marea tulburată și prinsă de furtună și pe valuri, chiar și cel mai iscusit corăbier se teme”.
În capitolul zece, Sfântul Grigorie arată cine este vrednic să ajungă la conducerea sufletelor și zice că numai acela este demn să fie conducător de suflete care poate fi un exemplu de urmat pentru alții” acela care nu se teme de cele potrivnice, acela care nu este mânat de dorința de a lua ceea ce este al altuia, ci mai degrabă dă din al său, acela care știe să se înalțe prin rugăciune, prin deprindere evlavioasă ca să ceară de la Dumnezeu toate cele necesare”.
În partea a doua, Sfântul Grigorie se ocupă în chip deosebit de viața păstorului de suflete. Conducătorul sufletesc trebuie să fie curat în gânduri, adică să nu-i fie gândurile întinate de nici o necurăție, deoarece el a primit demnitatea aceasta pentru ca să poată șterge din inimile altora urmele păcatelor. Conducătorul sufletesc trebuie să fie discret, în tăcere și folositor la vorbă. În vorbă, să fie cu multă băgare de seamă, chiar când este vestitor al adevărului, ca nu cumva prin vorbe nesocotite să rănească inimile ascultătorilor, în timp ce voiește să fie înțelept. Conducătorul de suflete să aproape în a compătimi și mai mult decât oricine, să fie adâncit în contemplarea lucrurilor celor înalte. Păstorul sufletesc trebuie să fie prieten prin umilință cu cei ce lucrează ceea ce este bine și să se ridice împotriva greșelilor celor răi, prin râvna dreptății. Se poate spune, deci, că este un bun conducător de suflete acela care stăpânește mai mult peste patimi decât peste persoane. Păstorului de suflete nu trebuie să-i cadă râvna peste nevoile sufletești ale credincioșilor, din cauza afacerilor lumești. Adeseori, unii păstori, uitând că sunt rânduiți mai mult peste sufletele fraților, sunt ocupați de griji trecătoare. Păstorul de suflete să grijească ca nu cumva prin faptele bune pe care le face să caute a fi iubit el în locul Răscumpărătorului. Sfântul Pavel era plăcut tuturor, dar el zice: „dacă aș plăcea oamenilor, nu aș mai fi sluga lui Hristos” ( Galateni 1,10).
Preotul să cerceteze starea sufletească a credincioșilor cu blândețe. Uneori greșelile păstoriților trebuie acoperite și tolerate și mai puțin cercetate pe față, mai ales atunci când împrejurările lucrurilor o pretind. Să fie atent păstorul de suflete că adeseori se întâmplă că unele păcate apar sub haina virtuții. Preotul să discearnă cu mare grijă viciile de virtuți.
În felul aceste, Sfântul Grigorie cel Mare descrie sarcina slujbei de păstor sufletesc, definind totodată condițiile în care trebuie să se găsească cel ce îndrăznește să accepte o asemenea slujbă. Valoarea îndemnurilor pe care ni le dă Sfântul Grigorie sunt pururi actuale. De aceea cuvintele lui se cer adânc meditate de cel ce se apropie de preoție și de cei care fac parte din ceata slujitorilor Bisericii.
4.3 Preoția în viața Bisericii și a credincioșilor
Taină a Bisericii, Preoția aparține constitutiv și originar Tainei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. „ Taina cea nouă” izvor și putere „ a vieții și lucrării teandrice a Bisericii și a creștinului”. Mântuitorul Hristos instituie preoția sacramentală pentru Biserică în prima zi a Învierii, pentru că așa cum spune sfântul Chiril al Alexandriei „acum (în ziua Învierii) Domnul i-a sfințit pe Apostoli și păstori și învățători ai lumii și săvârșitori ai dumnezeieștii Lui Taine”. Puterea, harul special al preoției, își are deci izvorul direct în jertfa și Învierea Domnului, pentru că Duhul Sfânt pe care L-au luat Apostolii „ în prima zi a Învierii li s-a insuflat lor din starea pascală a trupului jertfit și înviat al Mântuitorului Hristos, prin care s-a dat viață Bisericii”. Mântuitorul i-a asigurat pe Apostoli și urmașilor, episcopii, preoții și diaconii, că ei sunt organele văzute prin care El însuși își comunică învățătura Sa și Harul Său în Sfintele Taine. Credincioșii participă în calitate de creștini la viața harică a Bisericii, dar nu singuri ci având în față pe episcop sau preotul liturghisitor.
Constituindu-se din întâlnirea dintre natural și supranatural, Biserica are o structură teandrică pentru că este o comunitate de persoane umane în comuniunea de iubire ce dumnezeu. Dar, ca o instituție în care se săvârșesc Sfintele taine și trebuie explicată și trăită învățătura Mântuitorului, Biserica are și organe sfințite, iar acestea sunt episcopii și preoții care lucrează „ în numele lui Hristos” ( Faptele Apostolilor 3,6), cu harul special dat lor la Hirotonie.
Sfântul Ioan Gură de aur, în tratatul său „ Despre preoție”, a scris că nu poate intra cineva în împărăția cerurilor, de nu se va naște din apă și din Duh; toate acestea nu se săvârșesc de nimeni altcineva decât de mâinile sfinte ale preotului. Se înțelege că „ nimic sfânt nu este și nu se săvârșește în Biserică fără preot” .
Sfinții Părinți se ocupă în cea mai mare parte a tratatelor lor despre Preoție, cu acea îndatorire a preotului de a învăța și de a predica Cuvântul Evangheliei. Prin urmare lucrarea preotului nu se reduce numai la rostirea cuvântului. Dacă „ prin învățătură se urmărește înfăptuirea și adâncirea legăturii omului cu Dumnezeu, în Biserică apropierea sau unirea omului cu Dumnezeu nu se poate înfăptui fără venirea harului cu putere al lui Dumnezeu” prin Sfintele Taine. Lucrarea preotului este sfântă pentru că slujirea cuvântului este împletită cu puterea de a săvârși Sfintele Taine. Preoția a fost dată încă de la instituire spre săvârșirea Sfintelor Taine, în acest sens este considerată „ Taină a Tainelor”.
Sfântul Grigorie de Nazians, considera păstorirea credincioșilor drept arta artelor și știința științelor și aceasta pentru că preotul „ nu este în Biserică o cifră, un credincios, el este capul unei comunități, conducătorul familiei, al turmei lui duhovnicești” . Conducerea credincioșilor este totdeauna văzută ca o slujire prin harul primit de la preot ca dar special al Duhului Sfânt în Taina Hirotoniei și după pilda Domnului Hristos, care n-a venit să I se slujească , ci ca El să slujească și să-și dea sufletul jertfă pentru mulți ( Matei 20,29). Introducerea în succesiunea apostolică se face prin Taina Hirotoniei, când viitorul preot înconjoară Sfânta Masă de trei ori, arătând prin aceasta datoria lui de a aduce toată viața lui pe Hristos ca Jertfă pentru credincioși, de a săvârși Sfintele Taine și a învăța în Biserică. Hirotonia este o taină a comunității, în sensul că se săvârșește în cadrul Sfintei Liturghii, când credincioșii dau mărturie prin acel „ vrednic este”, că preotul este dat comunității de Hristos Însuși prin Duhul Sfânt spre slujire preoțească. Preotul nu aduce numai jertfele și rugăciunile lui personale ci ale comunității și ale tuturor credincioșilor, alăturate la jertfa lui Hristos. Astfel, la săvârșirea Tainelor, preotul se roagă de fapt în numele credincioșilor și în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. Preoția se delimitează în viața Bisericii și a credincioșilor ca Taină, cu o profundă semnificație în lucrarea mântuirii. Fără preot nu poate fi Biserică în calitate de comunitate sacramentală mântuitoare, preotul a fost ales de Dumnezeu Însuși ca prin el să se facă vădită slujirea de Mijlocitor obiectiv al Mântuitorului Hristos pentru a noastră mântuire.
În planul creației, omul a fost creat ca persoană după chipul Logosului, al lui Hristos, care este pârga firii noastre ridicate la Dumnezeu și Tatăl „ înfăptuind în Sine mântuirea tuturor” .
4.4 Preoția creștină – o misiune sublimă în viața oamenilor
Hirotonia sau Preoția este Taina prin care cei anume chemați primesc prin punerea mâinilor și rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui și a conduce pe credincioși la mântuire. Dacă, în celelalte taine ale Bisericii „ Iisus Hristos este primit ca acela ce se dăruiește prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruiește în chip nevăzut de o persoană umană, pe care cosacrând-o ca diacon, preot sau episcop, face nevăzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”.
Se știe că despre preoție s-a scris și s-a vorbit foarte mult. Despre preoție au scris și au vorbit și sfinți și teologi. S-a scris cu drag și cu dorința de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujitorii preoției, pe preoți. Preoția are atâtea înălțimi , atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cunoscută și descrisă după cuviință: „ După părerea mea și după credința mea, cunosc un singur om care a putut cunoaște muntele preoției în întregime, iar acel om este un mare sfânt, care după mărturia altui sfânt, slujește, acum, chiar la treptele tonului Dumnezeirii, iar acel om este autorul Sfintei Liturghii care se oficiază de cele mai multe ori pe an. Acel om este Sfântul Ioan Gură de Aur”. Au scris despre preoție și alți sfinți părinți, cum ar fi: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Grigorie Dialogul. Dar, nici unul dintre ei nu urcă la înălțimea la care a urcat Sfântul Ioan, nici unul dintre ei nu privește preoția în toată înălțimea ei, în toată frumusețea ei. Părintele D. Fecioru, spunea: „ n-aș fi încercat niciodată să vorbesc despre preoție sub toate aspectele ei, dar mă voi mărgini să înfățișez numai un aspect al preoției: sublimitatea ei”.
Este sublimă, preoția ?Da, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, „ preoția este sublimă, este o mare dregătorie, este o misiune nespus de însemnată”. Preotul este sublim în două momente:
în scaunul duhovniciei,
în fața Sfântului Jertfelnic ( Altar).
a)În scaunul mărturisirii preotul are o putere pe care n-a dat-o Dumnezeu nici îngerilor și nici oamenilor. Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților însă, leagă suflete și străbate cerurile. Domnul a spus: „ Cărora le veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi” ( Ioan, 20,23). În fața preotului, în scaunul de mărturisire, îngenunchează și cel cu coroana pe cap, de care se tem toți, dar și sărmanul care nu are nici cămașa pe el. Aici, la acest scaun de mărturisire, preotul are putere cât Dumnezeu. Când preotul rostește deasupra capului celui îngenuncheat în fața sa „ Și eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert și te dezleg de toate păcatele tale” „ iertare și dezlegare se dă și sus, în ceruri” .
b) Tot atât de sublim, dacă nu mai sublim, încă, este preotul în fața Sfântului Altar, în fața Sfintei Taine a Trupului și Sângelui lui Hristos, oficiate prin harul preoției. Când preotul spune „Și fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” , preotul are în fața sa infinitul, are în fața sa Dumnezeirea, are în fața sa pe Domnul Hristos, Acela iubitor de oameni. La oficierea Sfintei Liturghii și în întreaga sa misiune sacerdotală, preotul are în fața sa pe Iisus Hristos pironit pe cruce, încununat cu cunună de spini, străpuns în coastă cu sulița. Preotul are în fața sa dragostea nemărginită a lui Hristos față de lume ( cf. Ioan, 3,16). Când preotul oficiază jertfa euharistică, atunci și îngerii stau împrejurul său. Tot altarul și locul din jurul său, al jertfelnicului, se umple de puterile cerești în cinstea celui ce ni se oferă în mod substanțial sub forma pâinii și a vinului . Prin lucrarea preoției creștine, Dumnezeu nu se pogoară din ceruri cu întuneric și cu groază. Se pogoară liniștit, dulce, cu dragoste, cu harul său și nu cu mânia Sa: „ Oare nu știți – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al jertfei, ci toți am pieri până la unul dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belșug în harul lui Dumnezeu ?”
La rugăciunea stăruitoare a preotului din timpul Sfintei Liturghii, Domnul se pogoară din ceruri spre a Se da tuturor credincioșilor Săi. Pentru aceasta oficiază preotul Sfânta Liturghie, pentru a aduce pe Dumnezeu din ceruri ca să se sfințească și el și să sfințească pe credincioși. De aceea , el se cutremură când face aceasta. Se cutremură când oficiază și Sfânta Taină a Euharistiei și când împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului pe credincioșii săi. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât însuși razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată și ca să poată spune: „ Iată de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” ( Galateni 2,20).
Având în vedere toate aspectele sfinte ale Tainei Preoției și sublimitatea ei, prezentată cu atâta profunzimea teologică și spirituală de Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea „ Despre preoție”, părintele Dumitru Fecioru, cunoscător profund al operelor marelui Hrisostom, face un părintesc îndemn de mare însemnătate duhovnicească pentru toți preoții și credincioșii Bisericii lui Hristos dintotdeauna: „ Îa aminte, preotule, nu fi trufaș, nu fi iubitor de argint, nu fi desfrânat, nu te mânia, nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te lenevi spre fapte bune. Ferește-te de beție și de îmbuibare, postește, roagă-te, fă milostenii”.
CAPITOLUL AL V- LEA
PERSONALITATEA RELIGIOS- MORALĂ A PĂSTORULUI DE SUFLTE
5.1 Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cunoscând slăbiciunea firii omenești, a lăsat în Biserica Sa cea sfântă, mijloacele necesare, Sfintele Taine, pentru ca prin ele să se ridice și să se sfințească toți credincioșii. Din marea Sa purtare de grijă față de situația în care se află membrii Bisericii, după primirea botezului, Mântuitorul a așezat Sfintele taine, ca mijloc de vindecare și iertare a tuturor păcatelor pe care creștinii le-au săvârșit, luptând pentru ca pe viitor să nu mai greșească.
Sfintele Canoane au fost așezate pentru a tocmi întreaga viață bisericească, în cele mai importante probleme și acte ale organismului bisericesc. Între acestea se numără, ca un sector deosebit de important, acela al duhovniciei, s-au a lucrării duhovnicești a mântuirii care se concentrează în jurul marelui act al administrării Sfintei Taine a Pocăinței. Astfel, Taina Pocăinței, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării și al epitimiei. Ea este administrată de către episcop sau preot, îndrepțățiți la aceasta prin hirotonia lor în treapta respectivă. Într-adevăr este cutremurătoare chemarea preotului duhovnic. Sfântul Ioan Gură de Aur, constată că deși preoții își îndeplinesc între oameni, pe pământ, slujba lor, ei sunt puși însă să se îngrijească de bogățiile cerului, căci, „ceea ce fac preoții pe pământ aprobă Dumnezeu sus în ceruri. Stăpânul întărește judecata slugilor. Preoții au ajuns la așa o mare demnitate ca și cum ar fi mutați deja în ceruri” .
Pe lângă moralitate și sfințenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă și știința necesară. Preotul să fie înțelept, isteț la minte, căci nu este vrednic de preot acela care „ pe lângă evlavie n-ar avea și multă înțelepciune”. Știința preotului îi slujește mai întâi pentru expirarea sufletului omenesc în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu socotință și destoinicie să-l ușureze pe acela cu învățătură. Știința preotului duhovnic, numai îngemănată cu o experiență bogată câștigată în ani grei și lungi îmbracă pe preot cu suma aptitudinilor necesare pentru duhovnicie. În ceea ce privește deosebirea între preotul duhovnic, de mir și călugărul duhovnic, Sfintele canoane și Dumnezeieștile Pravile îi privesc cu egală importanță și de o egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecați de un preot căsătorit, preferând pe altcineva.
Preotul duhovnic este deci, cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des, căci nu poare orb pe orb să povățuiască. Teognost, scriitor bisericesc din secolul al IX -lea , din Constantinopol, sfătuiește pe un preot zicând: „ Sârguiește-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea și curăția”.
Nu numai preotul trebuie să se mărturisească des și să fie cu sufletul mereu curat, ci el trebuie să cheme pe păstoriții săi cât mai des la spovedanie, căci pocăința trebuie să se facă pe parcursul întregii vieți. Prin urmare, mărturisirea păcatelor de către creștini trebuie făcută înaintea preotului duhovnic, fiindcă mai prin dezlegarea acestuia primește cel ce se pocăiește dezlegarea sau iertarea păcatelor sale și de la Dumnezeu. De aici rezultă fără îndoială importanța cu totul excepțională ce se atribuie duhovnicului în scaunul mărturisirii. Asupra felului în care are a se desfășura actul mărturisirii, Pravilele ne învață că penitentul va sta în picioare, cu mâinile lăsata în jos, căutând spre pământ, având atitudinea și înfățișarea unui acuzat care a greșit mult, însă care are atâta putere morală să-și recunoască păcatul cu părere de rău. Duhovnicul prin priceperea și îndemânarea sa să fie asemenea medicului către care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi va identifica boala și îi va prescrie leacul corespunzător. Un duhovnic bun este căutat ca și un medic bun. Despre această pricepere și îndemânare a duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinții părinți, ai Sinodului VI Ecumenic, în Canonul 102, când zic: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega și a lega, trebuie să țină seama de calitate păcatului și de aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit și astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Drept aceea, cel ce dovedește pricepere medicală în privința sufletului trebuie să cerceteze dispoziția celui ce a păcătuit, să supravegheze în ce chip se îngrijește el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotrivește medicului și de nu crește rana sufletului prin întrebuințarea doftoriilor puse asupra ei”.
După ce preotul duhovnic se pune la curent cu identificarea bolii și după ce a dat sfaturile și îndemnurile necesare, urmează prescrierea rețetei medicale, prescrierea tratamentului curativ, adică stabilirea canonului. Aici păstorul sufletesc are rolul de medic spiritual, fapt care reclamă din partea duhovnicului însușiri cu totul deosebite „ căci oricât de grea și anevoioasă ne pare arta medicinii, tot mai greu este să studiezi și să vindeci moravuri, pasiuni, vicii și rele înclinări”.
Din cele de până acum vedem clar că epitimiile pe care le dă duhovnicul ca medic spiritual nu au caracterul de pedepse, în adevăratul sens al cuvântului. Caracter de pedeapsă spirituală i se poate atribui epitimiei, numai în măsura în care epitimia îl aduce pe penitent în stare de privațiuni de la anumite plăceri trupești și sufletești, adică în stare de suferință. Canoanele urmăresc îndreptarea delicventului moral. Ele nu urmăresc satisfacția pe care, se zice că ar pretinde-o Dumnezeu de la om , pentru păcatul cu care a jignit acesta Divinitatea, căci ce satisfacție poate da omul lui Dumnezeu ? Dacă Dumnezeu ar pretinde omului păcătos satisfacție, El nu ar mai fi milostiv. Nici canoanele Soboarelor Ecumenice, locale și ale Sfinților Părinți nu văd în epitimii o satisfacție ci toate le numesc precis „ medicamente morale”.
În aplicarea acestor epitimii, Sfinții Părinți și Canoanele diferitelor Sinoade ecumenice și locale, au păreri diferite asupra timpului și asupra termenului de oprire de la Sfânta Împărtășanie. Acest termen variază de la un an și se întinde chiar și asupra întregii vieți a omului ( Sfântul Grigorie de Nissa, canonul 2 și 5 ; Ancira, canonul 22; Sfântul Vasile cel Mare, canonul 73).
Oprirea de la Sfânta Împărtășanie nu poate fi o pedeapsă deoarece însuși canonul nu are rost de pedeapsă ci unul de vindecare. Ceea ce înseamnă că oprirea de la împărtășanie este un mijloc corecțional care pregătește mai lesne dispoziția de căință și înaintarea în virtute a penitentului . din punct de vedere al tactului pastoral, e bine ca duhovnicul să nu abuzeze de oprirea de la Sfânta Împărtășanie ci, mai de grabă, să țină seama de nivelul râvnei duhovnicești a epocii, spre a nu îndepărta pe credincioși de la spovedanie. Trebuie să se facă distincție între dezlegare și canon. Dezlegarea este sfârșitul actului spovedaniei, iar canonul este rețeta și învățătura ce se dă după dezlegare.
Ca încheiere, mai amintim una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale duhovnicului, care privește atitudinea sa după spovedanie. Este vorba de secretul mărturisirii, care a făcut parte integrantă totdeauna din Taina Spovedaniei. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34 și Sfântul Nichifor Mărturisitorul, în canonul 28, opresc să se dea în vileag cele ce știe duhovnicul din scaunul mărturisirii. Violarea acestui secret constituie nu numai o înjosire a duhovnicului, dar îl duce și sub pedeapsă canonică. Canonul 120 al Nomocanonului, în 228 de titluri spune următoarele: „ Părintele spiritual, dacă descoperă cuiva păcatul mărturisit de cineva, să fie supus epitimiei; să fie pedepsit trei ani și lunar numai o dată să se cuminece și în fiecare zi să facă 100 de metanii”. Astăzi, violarea secretului mărturisirii atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericești în vigoare. Un asemenea preot compromite întreaga acțiune de zidire a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și a mântuirii oamenilor încredințați lui.
5.2 Calitățile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel
Marele conducător duhovnicesc Sfântul Apostol Pavel, a făcut parte dintre privilegiații unei bogate dotări emotive, cu un registru de o impresionantă întindere. Cei ce s-au ocupat îndeaproape de cercetarea vieții și activității Apostolului, au rămas uimiți e bogatul zăcământ al sensibilității sale. Într-adevăr sensibilitatea sa înflăcărată îl îmboldea să ocolească singurătatea și să se grăbească spre semeni, spre credincioșii săi, pentru a-i scoate din răceala lor a-i însufleți și atrage în sfera unui ideal nou și înalt. Sensibilitatea sa delicată l-a pus în condiția de a se transpune cu ușurință în situațiile credincioșilor. Dar, zestrea Apostolului Pavel se vădește bogată nu numai în sensibilitate, ci și în privința voinței. Sfântul Ioan Gură de Aur , este, se pare, cel dintâi care vorbește despre Marele Apostol și din latura voinței personale. De repetate ori genialul exeget al Scrisorilor Pauline relevă faptul că, dacă Pavel a ajuns mare în cinstea întregii creștinătăți , aceasta se datorează în mare parte și voinței sale de fier. Prin voință a înfrânt în atâtea suflete eroarea , a redresat atâtea inimi slăbănoage, a înviorat atâtea minți opace, a făcut din atâția oameni îngeri.
Fără îndoială, firea noastră, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este supusă răutății, păcatului, dar sfântul Pavel ne-a demonstrat practic ce lucru mare este voința în lupta pentru dominarea slăbiciunilor firii. De altfel, pentru a-ți da seama dacă Pavel a fost sau nu bărbat de voință, este destul să citești scrisorile sale. Chiar și o rapidă parcurgere a lor îți lasă impresia de neuitat că autorul lor fost nu om al reveriei ci, un luptător duhovnicesc de înaltă clasă.
Violența, prigoana, spectrul întunecat al morții nu însemnau nimic în fața impetuoasei sale năvale spre ținta ce și-a propus să o atingă: „ Una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, mă întind cât pot spre cele dinainte, alerg la semn” ( Filipeni III, 14).
Pentru a-și putea împlini cu rodiri cât mai bogate activitatea sa, educatorul duhovnicesc trebuie să fi trudit mult în vederea pregătirii sale temeinice și a formării propriului caracter religios – moral. Pentru a forma însă credincioși de caracter, e necesar ca educatorul însăși să aibă un caracter puternic. Nu-l poți îmbunătăți pe credincios dacă nu te-ai îmbunătățit mai întâi pe tine însuți, îndrumătorul lui. E peste putință să formezi credincioși hotărâți, perseverenți pe linia de credinți și viață a Bisericii, dacă mai întâi , tu, îndrumătorul lor, nu la arăți concret prin însăși viața ta de fiecare zi, frumusețea și foloasele unei vieți trăite im mod conștient și voit, la un nivel cât mai apropiat de acela al învățăturilor Domnului.
Cea dintâi trăsătură a caracterului lui Pavel care ne atrage fulgerător atenția este credința sa vie, neclintită, în idealul ales și convingerea adâncă despre necesitatea acestui ideal pentru mântuirea și dezvoltarea sănătoasă a celor ce primesc mesajul Evangheliei. Pavel credea cu atâta tărie și pasiune în idealul său, încât nici o putere n – ar fi fost în stare să i-l smulgă din ființa sa: „ Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos ? Oare necazul ? Ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foametea, ori primejdia, ori setea ? Sunt încredințat că nici moartea, nici puterile înălțimii, nici puterile gheenei și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Iisus Hristos, Domnul Nostru” ( Romani VII, 35,38-39).
Dar, mai presus de toate, credința în idealul ales i-a conferit marelui misionar și educator acea impresionantă putere de atracție asupra credincioșilor. Desigur cuvântările sale mișcau, încălzeau și prindeau inimile ascultătorilor, prin însuși conținutul lor, dar puterea de înrâurire a acestora era sporită prin ținuta, gesturile, prin înfățișarea persoanei sale înduhovnicite.
Ca îndrumător duhovnicesc Pavel ni se înfățișează așadar înzestrat cu podoabele unor alese calități: iubirea adâncă față de credincioși, convingerea că nici o altă îndeletnicire nu poți da mai mult și mai bun credincioșilor, sensibilitate delicată, voință de fier, viață neprihănită, iată însușiri care-l ridică pe Pavel la un nivel de neajuns în cinstea preotului educator din totdeauna.
Pregătirea profesională la preotul educator constă din însușirea cunoștințelor religioase și a deprinderilor practice pe care e chemat să le transmită și să le formeze le credincioșii săi. Pregătirea teologică este primordială pentru îndrumătorul duhovnicesc. E dă substanță activității sale, îi conferă autoritate și îi asigură roadele muncii sale. Cultura generală e necesară îndrumătorului duhovnicesc pentru că prin aceasta el e ferit de unilateralitate. Cultura generală îl ajută să ia contact mai strâns cu păstoriții săi să la cunoască ideile, sentimentele, trebuințele și cunoscându-le să-și poată adapta munca sa la realități.
Așadar, un îndrumător duhovnicesc trebuie să aibă o temeinică pregătire profesională, o bună pregătire pedagogică și o bună orientare în domeniul culturii generale.
Putem spune, deci că Pavel era înzestrat și pregătit mai bine decât oricare ceilalți Apostoli,în vederea misiunii la care avea să fie chemat. Vocație, inteligență vie, inimă de jar, voință de cremene, un superior simț psihologic și tact de îndrumător, un caracter puternic conturat, bună orientare asupra „neamurilor” la care avea să fie trimis, iată calități care aveau să-l promoveze pe viitorul apostol la o treaptă de neajuns în ierarhia îndrumătorilor duhovnicești. Pavel, îndrumătorul duhovnicesc știe că pentru a face pe cineva mai bun, mai drept, mai plin de iubire, e necesar să-i pui mereu sub ochi modelul viu al vieții înalte pe care i-o ceri. Acest model al vieții duhovnicești este Iisus Hristos. Desigur, fără Iisus Hristos, Pavel n-ar fi săltat niciodată pe treapta la care l-au promovat realizările neobișnuite pe care i la cunoaștem. Însă tot atât de adevărat este că fără aptitudinile personale și mai ales fără voința sa de fier, „ darurile lui Hristos revărsate asupra lui ar fi rămas talant îngropat în pământ”.
5.3 Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul, după Sfinții Părinți
Educația omului este una dintre cele mai nobile misiuni. Educatorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de el. Lucrarea educației este în acest sens o lucrare de mântuire și constituie o misiune generală pentru oameni. Educația creștină, însă vrea să ducă pe fiecare creștin pe culmile desăvârșirii morale. Această lucrare nu se poate realiza ușor, ea nu poate fi așteptată numai ca o consecință firească a solidarității morale dintre creștini. Ea are nevoie de oameni consacrați educației creștine. Lucrarea educației creștine este rezervată anumitor persane, care-și dăruiesc în mod special, întreaga lor viață și putere de muncă în slujba aceste sublime misiuni având o vocație deosebită pentru aceasta.
Cei chemați să îndeplinească această nobilă și grea misiune în viața creștinilor sunt membrii ierarhiei bisericești: episcopii, preoții și diaconii. Fiecare din ei este de drept și de fapt, un îndrumător ș un părinte al credincioșilor, al ucenicilor încredințați spre povățuire. Într-adevăr, nu poate fi nume mai frumos pentru un îndrumător duhovnicesc și care să spună mai mult ca acela de părinte. Necesitatea unui îndrumător duhovnicesc în viața morală se impune ca o lege care nu permite nici o excepție, mai ales în faza de început a vieții duhovnicești. Sfântul Nil Ascetul spune: „Pentru că și în lucrurile evlaviei este o rânduială și o înșiruire ca și în oricare altul și trebuie pornit și în această viețuire de la început……… Cel ce vrea să țină seama de ordinea viețuirii, trebuie așadar să nu meargă de la sfârșit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârșire”.
Problema îndrumătorului duhovnicesc și a ucenicului este însăși problema mântuirii și a educației morale a creștinilor , problema centrală a creștinismului. Ea ocupă un loc de frunte în scrierile Sfinților Părinți, scrieri cu caracter educativ. Dacă fiecare creștin este chemat să fie un exemplu de viață creștină, cu atât mai mult este chemat la aceasta preotul, ca unul ce este îndrumătorul duhovnicesc al credincioșilor săi. Caracterul religios-moral bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc, „constituie una din condițiile principale pentru formarea caracterului credincioșilor”. Nici o altă îndeletnicire nu angajează și nu obligă la conformitate între om și chemarea sa, între cuvânt și faptă, ca misiunea de preot și îndrumător. Calitățile fizice și intelectuale nu pot să înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod obligatoriu și necondiționat, oricare ar fi celelalte însușiri ale preotului.
„ El trebuie să slujească mai ales cu viața, cu inima, și cu purtarea sa”.
Sfântul Vasile cel Mare, marele îndrumător și organizator al monahismului, cere starețului, adică îndrumătorului duhovnicesc al călugărilor, să aibă o viață și o conduită ireproșabilă. Viața lui să fie legea cea vie a ucenicilor săi. Să fie tâlcuirea adevărată a îndrumărilor verbale date ucenicilor săi „ Să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovnicește pe cei ce trăiesc în jurul lui”.
Așadar, înainte de a cere ceva ucenicilor săi de a cere lepădarea de păcat și râvna pentru virtute, preotul ca îndrumător urmând pilda Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, trebuie ca el însuși să ofere ceva credincioșilor prin viața sa și abia după aceasta să la înfățișeze și anumite pretenții. Preotul nu este preot și îndrumător numai în Biserică ci și în viața lui familială, particulară și socială. Misiunea lui nu începe doar la Altar și amvon, ci ea se săvârșește” cu timp și fără timp” în orice împrejurare și loc s-ar găsi. Preotul, deci, în calitate de învățător și în calitate de păstor duhovnicesc este în slujba faptei, a împlinirii învățăturii morale a Mântuitorului. Pentru îndrumătorul duhovnicesc, virtuțile sunt absolut necesare, dar pe lângă aceste însușiri, care constituie evlavia creștină, un bun îndrumător are nevoie și de alte însușiri caracteristice conducătorului de suflete. Deoarece conducerea sufletelor este după Sfântul Grigorie teologul „ arta artelor și știința științelor” și însușirile au o importanță foarte mare. Sfinții Părinți la menționează mereu. Preotul trebuie să fie: un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un părinte, înzestrat cu un pronunțat spirit de observație și putere de discernământ. Conducerea sufletelor are nevoie de oameni de caracter, hotărâți, energici, dar cât mai înzestrați cu putere de acomodare când are de lucrat cu fiecare suflet în parte. Mare parte din succesul pastorației se datorează tactului și metodei folosite. Pentru aceasta îndrumătorul trebuie să cunoască temeinic Sfânta Scriptură în care se găsesc descoperite căile virtuții. Pe lângă acestea are nevoie de o pregătire teologică, pedagogică, psihologică și o bună orientare în domeniul culturii generale.
În general , Sfinții Părinți au cuvinte dure pentru acele persoane care deși nu au însușirile necesare, totuși doresc cu orice preț să ajungă îndrumători.
Pentru a înlătura acest rău din viața Bisericii Sfinții Părinți urmând sfatul Marelui Pavel, insistă foarte mult asupra răspunderii pe care o au episcopii pentru cei hirotoniți, destinați a fi îndrumători duhovnicești.
Îndrumătorul are o răspundere foarte mare pentru credincioșii săi. El este dator a se ocupa de ecuație lor nu numai în virtutea iubirii creștine; prin alegere, hirotonie și instalare primite cu libera sa voie, îndrumătorul devine răspunzător în fața lui Dumnezeu de mântuirea și desăvârșirea ucenicilor săi și deci este obligat să se ocupe de educația lor. Dacă unul din ucenici va cădea în păcat din cauză că îndrumătorul nu l-a povățuit cum trebuia, se știe că sufletul acelui ucenic se va cere din mâinile lui mai ales dacă a făcut aceasta nu din neștiință ci din nepăsare, din comoditate și din lipsă de grijă pentru el.
Îndrumătorul este acela care îndrumă și ajută mereu pe ucenic pentru a-l apropia cât mai mult de Dumnezeu și de trăirea poruncilor sale. Este vorba despre o creștere reală și personală a ucenicului în comuniune cu îndrumătorul său spre comuniunea cu Dumnezeu.
Din toate acestea ne putem da seama de importanța covârșitoare pe care o au pentru viața morală îndrumătorul și ucenicul său. Acest fapt pune pe umerii noștri o misiune grea, dar sublimă care angajează o răspundere nespus de mare în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Dumnezeu vrea să aibă în îndrumătorul duhovnicesc un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinței Sale.
5.4 Datoriile morale ale preotului
Făcând cele încredințate de Mântuitorul, folosul lucrării preoțești se revarsă peste tot poporul deoarece lucrarea preoției are drept scop mântuirea credincioșilor. Preoția a fost pusă „ a chivernisi bogățiile cerului, să exercite o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor” . Modelul acestei slujiri pentru preoția pământească este Iisus Hristos, iar preoții trebuie să devină imitatori ai modelului divin după îndemnul Mântuitorului care zice: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl Vostru desăvârșit este”( Matei V, 48). Condițiile pe care Sfântul Apostol Pavel le pune preoților, cer ca aceștia să fie purtători de valori morale deosebite și să tindă mereu spre realizarea lor având ca model pe Iisus Hristos, căci viața creștinului trebuie să fie o continuă reeditare a vieții Domnului.
Lucrarea sacerdotală în Biserică se desfășoară sub semnul marii porunci a dragostei, preotul fiind păstor la turmei cuvântătoare va da acesteia hrana trebuitoare pentru suflet. Primind prin hirotonie o asemenea demnitate, preotul își ia supra sa o seamă de obligații morale deosebite. De aceea încă de la început Biserica a căutat ca această vrednicie să fie acordată numai unor creștini cu un profil moral deosebit. Ei trebuie să fie „ bine văzuți, plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” ( Fapte 6,3), cum s-a cerut la alegerea celor șapte diaconi sau „ fără prihană, întreg la minte, neiubitor de arginți, și cu bună mărturie de la cei de dinafară” , cum îi sfătuiește Sfântul Apostol Pavel pe Timotei și Tit să facă alegerea preoților și diaconilor.
„ Nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot”, afirma Prea Fericitul Patriarh Iustinian. Această vrednicie trebuie să fie împodobită cu o seamă de virtuți care să ilustreze viața aleasă și moralitatea ireproșabilă a preotului. Pentru slujirea preoțească Sfântul Ioan Gură de Aur are o viziune extraordinară: „ Pe cei ce petrec în trup i-a făcut să săvârșească slujba îngerilor”, iar întrebării cum de e posibil ca pe unii dintre noi să ne facă Dumnezeu apți a ne apropia de El, tot Sfântul Ioan răspunde: „ De aceea preotul trebuie să fie așa de curat ca și cum ar locui în ceruri în mijlocul acelor puteri” .
Viața creștină în umbra crucii pe care Iisus Hristos a săvârșit suprema jertfă pentru mântuirea noastră, semnul dragostei supreme în care Dumnezeu ne-a cuprins. „ Rămâneți întru dragostea mea” ( Ioan 15,9) este o chemare către veșnicie. Iisus Hristos este începătorul jertfei de mântuire dar slujirea Sa nu este egală și nici asemenea slujirii preoțești. Datoriile morale ale preotului se înscriu în vremelnic, dar se înfăptuiesc „sub specie a eternitatis”. Vremelnicul este cu atât mai plin de sfințenie cu cât semnul veșniciei este mai aproape de conștiința morală a preotului: „ Sfântă și sfințitoare este deci misiunea preotului, dar și de mare responsabilitate morală în fața lui Dumnezeu”.
Trăind dragostea creștină datoria morală a preotului nu vor mai părea povară pentru aspectul uman al lui, deoarece intensitatea de trăire a iubirii devine izvorul tuturor acțiunilor lui, iar bucuria împlinirilor morale este corolar al optimismului pastoral. Preotul este un om al bucuriei, „fiindcă bucuria produsă de făpturile lui Dumnezeu și de plăcerea de a-L sluji pe El înseamnă pentru el o Evanghelie plină de viață. Aceasta este suprema lui bucurie: bucuria de a viețui în Hristos. La această bucurie se gândește și Apostolul când zice: Bucurați-vă întru Domnul în toate zilele vieții voastre și iarăși zic vouă: bucurați-vă” ( Filipeni IV, 4) .
Preotul își desfășoară activitatea sa sub două aspecte: ca sacerdot și ca membru al societății. Relațiile sale cu semenii îi vor da ocazia de valorificare creștină a principiilor de morală pe care le va ilustra înainte de toate cu exemplul său personal. Sfera relațiilor sale pornește de la funcția sacramentală prin care îl face prezent pe Hristos. Dacă preotul nu va putea sluji ca model vieții creștine pentru sfera lui de relații va fi o sminteală cu atât mai mare cu cât dezacordul între fapte și principii va fi mai mare.
Blândețea și umilința preotului sunt datorii care-l duc spre cea mai strânsă unitate morală cu credincioșii. „Prin blândețe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți”. Blândețea și umilința preotului vor crește dragoste lui față de alții si a altora față de el pentru că va înlătura mândria și răutatea din cale lor: „ Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” ( Matei 11,29).
Relația continuă a preotului cu credincioșii îi dă posibilitatea să cunoască durerile sufletești ale acestora și din dragoste creștină , preotul are datoria morală de a se apropia de cei ce i-au încredințat neliniștile sufletului, cu bunătate și înțelegere în cuvânt și faptă. Prin faptă bunătatea devine milostenie. Nici un preot nu se poate numi slujitor al lui Hristos dacă nu se străduiește să ilustreze milostenia și bunătatea creștină prin faptele sale de slujire, nelipsindu-i exemple atât de strălucite ca „ vasiliada” marelui ierarh din Cezareea Capadociei sau ascunsa bunătate a Sfântului din Mira Lichiei.
O mare responsabilitate morală a preotului este realizarea dreptății și a păcii. Slujitorul lui Hristos trebuie să iubească dreptatea și pacea.
Vrednicia slujirii preoțești este apreciată de credincioși după modul în care preotul își duce viața în propria sa familie și în societate. Valoarea morală a trăirii preotului este cea care dă autoritate cuvântului și lucrării lui și astfel ele devine o „ personalitate religios-morală creștină care întrupează în mod liber și personal pe Hristos într-o dezvoltare consecventă și armonioasă în ființa sa” .
Datoriile morale ale preotului sunt datorii de viață, iar viața se transformă potrivit cu idealul moral. Curăția și vrednicia preotului depind numai de sine însuși, mai ales de modul de a înțelege trăirea principiilor morale creștine care îi cere „ să fie mai presus de mulțime în ceea ce pricește virtutea și apropierea de Dumnezeu și să fie față de comunitate ceea ce este sufletul față de trup” .
Un preot care se străduiește să realizeze datoriile sale morale nu este singur, „căci lângă fiecare preot care trudește pentru Biserica lui Dumnezeu stă nevăzut Iisus Hristos”.
Biserica este o comuniune harică de credință, nădejde și dragoste, în care realizarea morală a credincioșilor se face pentru dobândirea mântuirii. Preotul zilelor noastre, va ajuta la rezolvarea tuturor problemelor bisericești în spiritul învățăturii creștine, din care rezultă și complexitatea datoriilor sale morale pe care Sfântul Apostol Pavel le rezumă cu îndemnul: „Fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” ( II Timotei IV , 5).
CONCLUZII
Pentru a fixa orizontul vieții parohiale, teologia și practica pastorală trebuie să fie în concordanță deplină cu ecleziologia ortodoxă. La rândul ei, ecleziologia evitând orice dogmatism pastoral, indică arhitectura de ansamblu a comunității, o arhitectură care îi asigură atât stabilitatea ei instituțională cât și mobilitatea ei misionară.
Această concordanță nu este o problemă conceptuală ci una reală. Desigur, nu este vorba de a schimba structura parohiei. Preotul ortodox dispune de toate mijloacele liturgice, pastorale și misionare, dar ele trebuie folosite în perspectiva unei „iconomii”, a unui plan ecleziologic clarvăzător. Problema pastorală nu se pune deci pe planul mijloacelor, ci pe cel al finalității. Așa se explică apariția unei categorii de credincioși care nu se identifică integral cu comunitatea, care stimulează o apartenență nominală, fără sens, la viața parohiei.
Deși, Biserica posedă totul, unii credincioși caută în afară acel „esențial” care nu-l găsesc în manifestarea parohiei, nu numai în termeni de atmosferă ci în termeni de angajament spiritual public și mai ales de exercițiu concret al harismelor lor particulare. Aici, stilul de viață parohială, disciplina pastorală și îndeosebi coordonarea de către preot a unei mari diversități de „ daruri și slujiri” joacă un rol decisiv.
Preotul este mai întâi un misionar, un arhitect, un ecleziolog, apoi un păstor, un constructor, un bisericaș. Totul constă, în a recapitula într-o singură Liturghie diversele forme personale sau comunitare, de spiritualitate, de rugăciune, de cult și de slujire.
Există o legătură particulară între ecleziologia pastorală și etica socială creștină, mai cu seamă într-o țară în care există un mare spațiu social pentru lucrarea Bisericii. Nu numai pentru că Biserica nu poate să fie străină de problemele și proiectele cu care se bate societatea, ci pentru că Biserica ține seama de modul în care lucrează lumea ca atare. Problemele de ansamblu ale societății devin astfel probleme de ansamblu ale Bisericii. Iar pentru ca ea însăși să devină instrument de înnoire, Biserica se inspiră din înnoirea în societate.
Preoții Bisericii noastre sunt convinși că posedă mijloacele de lucru pentru a menține vitalitatea și unitatea parohiilor.
Biserica Ortodoxă română, este, de altfel, cunoscută ca având unul dintre cele mai organizate sisteme parohiale și eparhiale din lumea ortodoxă.
Descompunerea unei parohii, care poate să aibă cauze multiple, afectează unitatea întregului corp bisericesc. De altfel, sectele nu atacă Biserica în general, ci cea mai mică parohie în dificultate. În această privință, pregătirea și îndrumarea pastorală a preotului sunt hotărâtoare. Acestea nu trebuie să fie limitate la aspectele empirice, birocratice ale vieții parohiale.
Unitatea Bisericii la nivel național are la bază coerența celei mai mici comunități ortodoxe, a parohiei. Iar coerența parohiei este în primul rând o problemă de spiritualitate și apoi de organizare . Pentru a reuși integrarea spiritualității în viața parohială, teologia pastorală are nevoie de o ecleziologie autentică, clarvăzătoare.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
Biblice
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Tratate și Cărți
Preot Profesor Buga, Ioan, Pastorala, calea preotului, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, 1999.
Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, Traducere de Preot Profesor dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.
Preot Profesor dr. Galeriu, Constantin, Preoția, taină și slujire în viața Bisericii, în Revista Ortodoxia, nr. 4, 1982.
Didahia celor 12 Apostoli, capitolul VIII, Traducere de Preot Profesor dr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, din Colecția P.S.B., volumul I, București, 1979.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Traducere de Preot Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Prea Fericitul Patriarh Iustinian, Apostolat social, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, București, 1949.
Prea Fericitul Patriarh Iustinian, Apostolat social, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, volumul V, București, 1955.
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1995.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere de Preot Profesor dr. Dumitru Stăniloaie, București, 1983.
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1998.
Preot Profesor dr. Radu, Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, București, 1978.
Preot Profesor dr. Stăniloaie, Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul III, București, 1978.
Preot Profesor dr. Vintilescu, Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, București, 1934.
Studii și Articole de Specialitate
Preot Profesor dr. Ene Braniște, Preotul de azi ca liturghisitor, în Revista Studii Teologice, nr. 1-2, martie-aprilie, 1949, p. 97-118.
Preot Profesor dr. Ene Braniște, Preotul de azi ca liturghisitor, în Revista Studii Teologice, nr. 1-2, martie-aprilie, 1949, p. 252-266.
Preot Profesor dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, în Revista Studii Teologice, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1949, p. 695-713.
Preot Profesor dr. Ioan G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, în Revista Studii Teologice, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, 1949, p. 739-763.
Preot Profesor dr. Petre Vintilescu, Binația Liturghiei, în Revista Studii Teologice, nr. 3-6, martie-iunie, 1950, p. 125-136.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Preotia Si Viata Bisericeasca a Credinciosilor (ID: 167309)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.