Preotia, Semn al Dragostei Lui Hristosdoc

=== Preotia, semn al dragostei lui Hristos ===

Cap. II. Preoția, semn al dragostei lui Hristos.

În istoria gândirii și a credințelor religioase ale omenirii sunt capitole de o importanță și o frumusețe covârșitoare. Niciunul nu egalează însă pe acela al preoției. Ea este aceea care dă sens unei religii și ne arată drumul de urmat: ,,dacă preoții unei religii se ridică prin evlavia, știința, viața lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul acestei credințe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile superioare la acelea de prooroci și înțelepți, iar în creștinism la acela de sfinți”.

-Marile responsabilități ale preoției.

Preoția Vechiului Testament era de origine divină, reprezenta o cinste inegalabilă, dar preoția creștină, devine o instituție divină creată prin harul Domnului Iisus Hristos și are caracteristica de a continua opera Lui în lume. Scopul pe care și-l propune preoția lui Hristos, este menționat și lămurit încă cu primele scrieri creștine, începând cu Sfântul Apostol Pavel și continuând cu acelea ale Sfinților Părinți care văd în ea ,,cea mai sfântă și folositoare slujire a credincioșilor și un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu”.

Odată cu adâncirea noii învățături și concepțiilor teologice în primele cinci secole, apar tratate care se vor referi exclusiv la Taina preoției așa cum știm că au scris Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Efrem Sirul. Practic, ele concentrau în sine toată concepția acelor prime secole despre modul în care înțelegeau creștinii preoția ca Taina care implică cele mai adânci responsabilități asupra cărora nu se mai putea reveni ușor. Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră ,,semnul iubirii lui Hristos”,,, ea este semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredințat-o păstorului”.

,,Preotul dă oamenilor convingerea prezenței și acțiunii divine; el e întruparea văzută a credinței și aspirațiilor într-un timp și într-o lume mai bună.Preotul este organul divinității pe pământ, ambasadorul hotărârilor divine și realizatorul parțial al operei supranaturalului în lume.El menține legătura strânsă dintre pământ și cer și încearcă, prin puterea mijloacelor ce-i sunt încredințate, să reverse binefacerile cerești asupra lumii.Fie prin ridicarea pământului la cer, fie prin coborârea cerului pe pământ, preotul întreprinde realizarea acelei stări de fericire primordială când oamenii locuiau în același ținut cu divinitatea pe care au părăsit-o.Modalitățile acestei realizări variază, dar instrumentul de înfăptuire este permanent același, în întreaga istorie a religiilor: preotul.”

Hirotonia (Preoția) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor si rugăciunea arhiereului, se împărtășeste unor bărbați, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârși Sfintele Taine si slujbele bisericești, si de a conduce pe cei credincioși la mântuire.

Sfânta Taină a Preoției se împărtășește așadar celor anume pregătiți pentru a o primi cu vrednicie. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinții apostoli și i-a învățat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăției lui Dumnezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie și de a săvârși fapte minunate. Adresându-se lor, a așezat și Taina Preoției prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis : Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute» (Ioan XX, 21,23).

Sfinții apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârșit Sfânta Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preoția este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră preoția mai mare decât celelalte slujiri și calitatea de păstor ca fiind testul trecut cu brio la capitolul dragoste față de Dumnezeu și de semeni. „Preotul este un luptător, un factor activ împotriva răului de tot felul. Balsamul sfințeniei și al dragostei nu se poate așeza decât pe un teren curățit de toate impuritățile. Adevăratul preot va lupta împotriva răului din sine și apoi a răului din alții”. Pentru aceasta recomandă ca „să fie puși în această slujbă înaltă numai bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălțimea trupului (I Regi 10,23)”. În acest context, cel ce aspiră la această demnitate și dorește să poate, cu cinste, veșmântul preoțesc, „este dator să-și facă o introspecție conștiincioasă, să-și descopere intențiile pe care le nutrește față de această misiune, faptele pe care le săvârșește și le-a săvârșit în ascuns, care sunt cunoscute numai de el însuși și de Dumnezeu și să se supună sentinței conștiinței sale”.

Sfântul Ioan, preocupat de ceea ce reprezintă preoția și de felul în care este percepută, stăruie asupra frumuseții ei, rămasă după sedimentarea a tot ce înseamnă slăbiciune, dificultăți, în general, tot ce ne înfricoșează. Dimensiunea cadrului în care lucrarea sacerdotală se desfășoară este imensă. Pământul și cerul se oferă că activitatea preoțească să aibă locație clar definită și reguli alese, împrumutate din sferele cele înalte. „Preoția se săvârșește pe pământ dar are rânduiala cetelor cerești. Slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri”.

„Ia aminte!”, această atenționare, mai puțin spre înfricoșare cât spre disciplinare și responsabilizare, este pentru Sfântul Părinte, un crez de o viață. Prin urmare: „Ia aminte că ești pe cel mai înalt pisc. Ia aminte și ferește-te! Ești înconjurat de ispite.Te bat furtuni mari. Piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Acolo, pe piscul amețitor de înalt pe care te găsești, suflă vântul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela amețitor de înalt, tunetele se slobozesc chiar în preajma ta. Acolo…este gheață și zăpadă, când la poalele muntelui înfloresc crinii, înfloresc trandafirii. Ești pe loc înalt, sublim! Tocmai de aceea, ia aminte!”

Preotul nu este este doar administratorul, șeful unei unități administrative, fie ea și bisericească, ci sacerdotul, slujitorul poporului lui Dumnezeu și iconomul Tainelor lui Dumnezeu. El are o dublă misiune, ceea ce face ca și rostul său să fie esențial: Lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire și hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei și săvârșirea celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu chezășia propriei vieți duhovnicești. Înfricoșător de frumoasă și covârșitoare este preoția! "Dacă cineva se gândește cât înseamnă faptul că omul, alcătuit din carne și sânge, se poate apropia de acea natură fericită și pură, atunci va vedea de câtă cinste i-a învrednicit pe preoți harul Duhului Sfânt. Prin ei se săvârșesc acestea și altele nu mai mici decât acestea, spre demnitatea și mântuirea noastră. …Stăpânitorii pământului au puterea de a lega, dar numai trupurile. Lanțul însă pe care Dumnezeu l-a dat preoților atinge sufletul și e lung până la ceruri. Cele ce preoții fac aici, jos, Dumnezeu le întărește sus, și Stăpânul ratifică hotărârea servilor săi. Ce altceva le-a dat decât putere cerească? "Cărora le veți ierta greșelile, iertate să fie, și cărora le veți ține, ținute să fie" . Ce autoritate ar putea fi mai mare decât aceasta: "Tatăl a dat Fiului toată judecata" ? Iar eu văd ca toată această putere a fost dată preoților de către Fiul. Ca și cum ar fi mutați în ceruri și ar fi depășit firea omenească și s-ar fi descătușat de patimile noastre, așa au fost ridicați la această stăpânire".

Preotul slujitor are nevoie să-și ia în serios funcțiile și responsabilitățile pastorale esențiale: săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii; predicarea cuvântului lui Dumnezeu; exemplul cu vorba și cu fapta în educarea credincioșilor dați în păstorire spre mântuire.

Lucrarea lui Hristos este în primul rând una mântuitoare și tămăduitoare. A luat asupra Sa omul ca să-l vindece. S-a făcut om ca să-i mântuiască pe oameni.Astfel, lucrarea principală a păstorului, centrul slujirii sale pastorale, este credința în Duhul Sfânt pe care o transmite fiilor săi duhovnicești după modelul lui Hristos, Păstorul cel Bun, ce viața și-o dă pentru oile Sale.

Așadar, lucrarea unui preot pentru a fi roditoare aceasta trebuie să se desfășoare pe mai multe planuri: haric, moral, social și misionar-pastoral.

Pe plan haric, lucrarea preotului este centrată în Sf. Euharistie. Aici se întâlnesc cele trei slujiri hristice, de sfințitor, jertfitor și liturghisitor care dau, de altfel, măreție slujirii acesteia. Este ceea ce-l face pe preot superior chiar și îngerilor. Locuitori ai pământului și ducându-și viața pe el, preoții au fost cinstiți cu încrederea de a administra cele cerești; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici îngerilor și nici arhanghelilor n-a dat-o. Acestora nu li s-a spus: "Câte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri".

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur sunt sublime atunci când se referă la latura jertfitoare a preoției. Preoția este o onoare excepțională și înfricoșătoare.,,Când preotul invocă Sfântul Duh și săvârșește jertfa cea prea înfricoșată, când el stă în continuă atingere cu stăpânul obștesc al tuturor, spune-mi: în ce rang îl vom așeza?Câtă curățenie și câtă evlavie vom cere de la el? Gândește-te, ce mâini trebuie să fie acelea care săvârșesc aceste lucruri, ce limbă trebuie să fie aceea care rostește acele cuvinte? Cît de curat și de sfânt trebuie să fie sufletul care primește un așa de mare Duh? În acele momente, îngerii asistă pe preot și întreaga ceată a puterilor cerești strigă cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea celui ce stă așezat”.

Pe plan moral, activitatea preotului trebuie să decurgă ca o necesitate din activitatea pe plan haric. Lipsa curățeniei morale a preotului duce la anularea tuturor faptelor acestuia. Preotul nu poate avea cuvânt printre credincioși decât prin puterea exemplului personal. Atunci când acesta nu există, întreaga activitate pastorală este pusă în pericol.

În calitate de slujitor al celor sfinte preotul trebuie să aibă o ținută corespunzătoare slujirii ce i s-a încredințat și asta mai cu seamă în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii. Sfințenia nu poate izvorî decât dintr-o viață morală pe măsură, care să poată stârni în preot acei fiori sacrii, care să-l facă responsabil de toate acestea. Preotul este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi, fiind susținut de puterea lui Dumnezeu. Prin urmare, este dator să vegheze asupra turmei sale, dar trebuie să vegheze și pentru sine însuși, căci dacă nu o face cu sine, e greu de crezut că o va realiza cu cei încredințați lui.

Activitatea pe plan social ar trebui să urmeze celorlalte două coordonate sau să fie o încununare a lor. Este știut că preoții trebuie să manifeste grijă față de oamenii simpli, aflați în suferință. Sfinții Părinți au depus dintotdeauna eforturi pentru reformarea stărilor sociale din vremea lor. În sarcina preotului intră: ajutorarea văduvelor, primirea străinilor călători, ajutorarea fetelor orfane sărace, îngrijirea bolnavilor, toate dublate de activitatea eminamente pastorală.

În ceea ce privește planul misionar-pastoral, ce implică misiunea sa de învățător, educator și predicator. Din perspectiva aceasta, preotul este asemeni unui doctor de suflete. Medicina dă omului leacuri să trăiască mai mult pe pământ, preoția dă medicamentul veșniciei celui ce crede cu adevărat:,, Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică”(Ioan 6,54).

O importanță deosebită o are puterea cuvântului. Învățătura transmisă prin cuvânt este hrană pentru sufletul celor păstoriți, medicament pentru cei încercați, armă pentru cei ce luptă împotriva răului. Prin urmare preotul are o si mai mare responsabilitate pentru ceea ce transmite prin cuvintele sale în orice împrejurare, dar mai ales în scaunul spovedaniei.,,Prin cuvânt deșteptăm un suflet adormit și potolim pe unul aprins; prin el retezăm ce e de prisos și împlinim ce lipsește; prin el facem toate celelalte câte desăvârșesc sănătatea sufletului”.

Însă piscul operei misionare a preotului este mântuirea credincioșilor. Dar mântuirea face și obiectul celorlalte planuri pe care se află preoția, căci trebuie să se afle pe toate cele patru nivele deodată. Cele patru planuri pe care se desfășoară această activitate a preotului e bine să se afle într-o permanentă întrepătrundere, fără de care toată această lucrare ar fi lipsită de o ordine și de logică. În preoție, cele patru lucrări se completează și așa finalitatea este cu adevărat mântuirea celor păstoriți.

Preoția e o demnitate înaltă, de aceea și responsabilitățile sunt mărețe. În cartea a șasea a Tratatului despre Preoție autorul face considerații ample asupra responsabilității preoțești.Ideea centrală este aceea că ,, preotul va trebui să dea socoteală în fața lui Dumnezeu pentru fiecare credincios încredințat lui spre păstorire. Paguba nu se va mărgini doar la rușine pentru neîndeplinirea datoriilor, ci înseamnă chin veșnic.”Preotul nu va putea da vina pe nepricepere sau neștiință, iar pedeapsa va fi de neînlăturat.

Originea divină a preoției impune o pregătire extraordinară celui ce vrea să primească harul. Rândurile Tratatului Despre Preoție ,,transpiră o cutremurare înfricoșătoare în fața răspunderilor preoției. Căci dacă preoția e divină prin origină, ea nu e mai puțin divină prin scop, care e desăvârșirea sufletelor și îndumnezeirea lumii.Ce figură va face acela, care , intrat în preoție, nu se va învrednici de un asemenea scop?”,,Dacă văzând un dulgher, care nu este, de fapt, dulgher, l-am chema la lucru, și el ar da urmare acestei invitații, pe urmă începând să lucreze materialul pentru construcția unei case, ar prăpădi întâi lemnele, pe urmă piatra și, în fine, ar construi o casă astfel încât să se prăbușescă imediat, s-ar putea apăra destul acest dulgher imaginar pretinzând că el a fost constrâns de alții și că nu a venit de bună voie? Nicidecum!”Tot așa și preotul.,,Dacă cel ce strică materialul lemnos și pietros pentru construcția unei case nu va putea scăpa de pedeapsă, cum își închipuie că va scăpa de pedeapsă , sub pretextul violenței din afară cel care pierde suflete și construiește fără grijă?”

Așadar, responsabilitatea e fără margini, iar preotul trebuie să fie pregătit și vigilent în orice clipă.,, Înainte de orice , trebuie să fie vasul celor mai alese însușiri morale în fruntea cărora trebuie să stea , ca regină, dragostea fierbinte de Hristos și de Biserica Sa. Biserica lui Hristos este corpul lui Hristos după cuvintele Fericitului Pavel. Se cuvine ca acela căruia i s-a încredințat acest corp, să se îngrijească de starea lui excelentă, să-i dea o frumusețe fără egal și să aibă ochii ațintiți în toate părțile ,ca nu cumva o pată, o zbârcitură, sau o altă meteahnă de acest fel să-i altereze grația și prestanța”. Sfântul Ioan Gură de Aur cere viitorului cleric, în primul rând prestanță fizică. ,,Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăși și nu e capabilă să treacă la realizări”.

Cunoscând cât de mare, cât de înălțătoare și sfântă este preoția ne putem da seama cât de mare și grea este responsabilitatea celui care o primește, căci după cuvântul Sfintei Scripturi ,,celui ce i s-a încredințat mult, mult i se va cere”. Preotul trebuie să fie conștient că asupra lui se abat multe încercări și ispitiri de aceea trebuie să fie înțelept și să aibă vioiciune, să se poarte ca un conducător activ, ca un tată răspunzător de tot ce se întâmplă sub autoritatea sa. ,,Preotul trebuie să fie sobru, cu multă băgare de seamă și înzestrat cu nenumărați ochi, pentru a trăi nu numai pentru el însuși, ci și pentru așa de marea mulțime a oamenilor.” Hristos i-a încredințat turma, dar va plăti cu sufletul pentru ea.

Frumusețea bisericii nu pote fi menținută și crescută cu mijloacele omului comun, așadar preotul va trebui să-i depășească pe ceilalți oameni în arta frumosului și a sublimului:,,cei care au primit în îngrijire corpul lui Hristos, corp care are a lupta nu contra corpurilor, ci contra puterilor nevăzute, cum vor putea ei să păstreze acest corp cast și sănătos, dacă nu depășesc cu mult virtutea omenească și nu cunosc întregul tratament folositor sufletului?”

Pregătirea profesională a preotului se completează cu experiența zilnică a acestuia, cuvântul este rodul strădaniei slujirii împreună cu harul lui Dumnezeu.,,Se cuvine ca preotul să fie nu numai curat, așa cum se impune într-o asemenea servire , dar și foarte priceput și încercat în multe lucruri, cunoscând cele ale vieții la fel cu cei care-s prinși în valurile ei, și, totuși dezbrăcat de ele mai mult ca monahii care locuiesc în munți(…)să fie bun și sever în același timp, nu se va folosi de aceeși măsură față de toți păstoriții lui”.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește pe larg de ceea ce el numește medicina sufletului căci creștinilor nu le este permis să-și îndrepte semenii prin violență. Dumnezeu îi încununează pe cei care se îndreaptă printr-o hotărâre personală nu prin constrângere.De aceea are nevoie de multă răbdare și prudență pentru a descoperi și a vedea bine sufletul omului. ,,După cum mulți sunt duși de orgoliu și cad în deznădejdea mântuirii pentru că nu pot suporta remediile prea tari, tot așa există oameni care , pentru că nu pot plăti o pedeapsă egală cu păcatele lor sunt duși spre neglijență, se fac mlt mai răi și sunt înclinați să facă păcate și mai mari”.

De-a lungul întregii lucrări misionare va întâlni grija și responsabilitatea față de cei încredințați, costurile nepurtării de grijă și ale iresponsabilității fiind incalculabile. „Păstorul care pierde oile sau pentru că i le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoții…sau pentru că a venit peste ele o altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă i se cere socoteală, paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet”. În joc este pus, dintru început, chiar sufletul celui chemat. Bucuriile și poverile, înainte de a fi diseminate în mediul celor păstoriți, sunt acumulate, contabilizate și trăite efectiv, de sufletul preotului, cel care, înnobilat de sensibilitate, realizează „că măreția unui lucru nu vine din efortul care se depune la săvârșirea acestuia și folosința lui de unul singur, ci de serviciul pe care-l aduce altora”.

Câtă responsabilitate poate fi înmagazinată, prelucrată și afișată spre a ilustra demnitatea preoției! „Când un împărat dă unuia din supușii săi, cinstea aceasta de a băga și de a scoate de la închisoare pe cine vrea, cinstea dată lui îl face cu vază înaintea tuturor și demn de invidiat”. În fața unor astfel de cuvinte, greu mai găsești doza de „inteligență” și grupajul de argumente, care îndeamnă să exclami: și totuși…! pentru că atunci „când Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai mare cu cât este mai de preț cerul decât pământul și sufletul decât trupul, cum poate să li se pară unora că preoția este o slujbă atât de neînsemnată, încât să poată să le treacă prin minte că un om, căruia i s-a încredințat preoția, ar disprețui darul?”…E curată nebunie să disprețuiești o slujbă atât de mare, fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătățile făgăduite.

Dumnezeu le-a dat preoților mari responsabilități, dar le-a dat și ,,toată puterea cerească”. ,,Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ;Stăpânul întărește hotărârea dată de robi”.

Preoții sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu. Ei sunt cei ce ne nasc duhovnicește.Lor li s-a încredințat zămislirea noastră duhovnicească; ,,ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos(Gal.3,27); prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom.6,4;Col.2,12); prin preoți ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos(Col.3,15)”.Ei ne scapă de focul gheenei și ne ajută să dobândim cununile Raiului.De aceea cinstea pe care trebuie să le-o acordăm este mai mare decât cea acordată oricărui dintre demnitari, iar dragostea pe care le-o dovedim este asemeni celei pentru părinții noștri trupești.

Așadar, preoții cei vrednici trăiesc ca și cum s-ar fi mutat la cer, ca și cum ar fi depășit firea omenească, prin lepădare deplină de patimi și de cele păcătoase ale lumii.Valoarea unei astfel de responsabilități este comparabilă cu bogăția cerului față de pământ, a sufletului față de trup.

-Preoție și slujire

Preotul are misiunea de a slujii lui Dumnezeu și semenilor săi, este chemat din lume la fel cum și ucenicii Mântuitorului au fost chemați pentru o viață duhovnicească ,,este ales dintre oameni și sfințit prin harul dumnezeiesc, ca să le fie de folos oamenilor, spre mântuire.Mare este slujba lui, mare este și răspunderea lui, sfântă trebuie să fie și viața lui.Fiecare creștin e numit sfânt, și cu atât mai mult preotul. Viața lui trebuie să oglindească viața marilor sfinți, să oglindească viața cerului aici pe pământ.”

În fiecare suflet creștin există o atracție către bine, frumos și adevăr. Această nobilă aspirație a sufletului omenesc este numită de vechii greci kalocagathia,adică iubirea frumosului și a binelui. Pentru slujitorii lui Dumnezeu și pentru creștini, binele, frumosul și adevărul în gradul cel mai înalt este și rămâne Dumnezeu cel atotputernic, dătătorul a tot binele.

Preoții sunt înainte de toate slujitorii lui Dumnezeu. ,, Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala celor cerești.Și pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger, sau arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă, pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngerești”. Prin urmare, cea dintâi datorie a preotului este aceea de a cunoaște și a iubi cu toată ființa lui pe Dumnezeu, de a-i sluji Lui în curăție, smerenie, sfințenie. De aceea preotul trebuie să se străduiascătot timpul vieții sale să servească lui Dumnezeu Cel Prea Înalt, căci El urmărește și cântărește activitatea fiecărui slujitor.

Slujirea lui Dumnezeu se face cu iubire sinceră, inimă smerită și cu cutremur pentru că tot ce cunoaștem despre ființa și lucrarea dumnezeiască nu se datorează minții și eforturilor noastre ci bunăvoinței Lui de a ni se descoperi prin iubitul său Fiu, Iisus Hristos. Ființa sau esența Dumnezeirii rămân inaccesibile, însă Dumnezeu a binevoit să ni se descopere prin puterea sa prin care preoții dobândesc sfințenie.

Misiunea preotului nu este o noțiune abstractă , ci îndeplinirea unui mandat din partea Mântuitorului Iisus Hristos:,, Mergând, învățați toate neamurile botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…”( Matei 28,19 ), ,,propovăduiți Evanghelia la toată făptura”( Marcu 16,16 ), iar ,, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor”.( Matei 28, 20). Aceasta este piatra legământului slujirii lui Dumnezeu.

Scopul misiunii preoțești este cunoașterea Adevărului. Acest adevăr, în sens creștin nu este născocit sau formulat de înțelepți, nu are adaptări sociale sau istorice, ci este însuși Dumnezeu întrupat (Ioan 16, 6) pentru a noastră mântuire.Dacă misiunea sfântă naște în suflet credința curată, îl face pe om să se apropie de Dumnezeu prin iubirea aproapelui și chiar prin binecuvântarea vrăjmașului.

Slujirea preoțească își are originea în arhieria Mântuitorului Hristos, în descoperirea lui Dumnezeu-Tatăl și în lucrarea Sfântului Duh:,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele , vor fi iertate și cărora le veți ține ținute vor fi…”( Ioan,20,22-23). Această misiune este sfântă și harică fiindcă provine de la Mântuitorul prin Sfinții Apostoli și prin urmașii acestora. Preotul răspunde de sufletele oamenilor și la judecata particulară și la judecata obștească( II Cor., 8,21).

Acest transfer de lucrări și responsabilități, din cadrul ceresc, angelic spre pământ, îl determină pe preot a se revizui permanent și a se cutremura fără a intra în panică sau a se pierde. El tinde să fie și să rămână „cel care trăiește pentru folosul comun, rămânând în Dumnezeu din iubirea față de semenii noștri”. Nu trebuie părăsit echilibru chiar dacă uneori povare misiunii poate da naștere unui sentiment copleșitor de nevredicie și unde doza de neputință, impusă de preamăreția lucrării poate genera un recul sau chiar refuz. „Mai socotești că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă, rugându-se?…Nu socotești că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și ci mintea curată cele din ceruri?”

Mesajul înflăcărat nu trebuie să-i sperie pe cei chemați, ci, din contră, să-i trezească, să-i anime și să le susțină râvna, spre a progresa și a prospera duhovnicește, în folosul turmei și al lor. „Sfințirea sau hirotonia acestor oameni e tocmai actul prin care Hristos, sub o formă văzută, îi alege și investește pe aceștia ca organe prin care, când ei vor săvârși acte sacramentale, El Însuși le va săvârși nevăzut; iar când vor învăța și păstori în numele Lui, El Însuși va învăța și va păstori prin ei”. Iată până la ce nivel de încredere îi urcă Mântuitorul pe preoți și cât de pragmatic este modul în care își arată dragostea Sa față de preoție. Ne copleșește cinstea de a fi colaboratori ai Lui, organe prin care lucrează El. „Preoția e misiune, apostolat, dragoste de Hristos, vocație. Ca expresie a lucrării dumnezeiești, vocația este mistuirea de dragoste a tuturor puterilor lăuntrice ale sufletului, transfigurate de credința, entuziasmul și jertfa pentru Dumnezeu și oameni și polarizate în jurul lui Dumnezeu-Omul…Dacă preoția este o taină, adică o ardere a Duhului Sfânt într-un om, vocația preoțească este o chemare luminoasă și sfântă spre această ardere”.

Astfel putem înțelege de ce preoția nu este o profesie și de ce preotul nu poate fi, nu trebuie să fie un carierist. „Preoția este, într-un fel, continuarea de către oameni a slujirii lui Iisus Hristos Însuși, pentru mântuirea lumii. Preoția este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos. Ca misiune și putere de la Hristos, preoția este un miracol permanent în sânul Bisericii”.

Numai pătruns de dragoste față de Dumnezeu, preotul se va strădui să împlinească misiune a încredințată fără a aduce vreun prejudiciu sau întinare Bisericii lui Hristos.Pătruns de teama că ,,slujirea lui nu va fi pe măsura slavei, sfințeniei, frumuseții duhovnicești, înțelepciunii și bunăcuviinței Miresei lui Hristos”, Sfântul Ioan , auzind că va fi ales episcop, cugeta cu lacrimi și cu durere: ,,Al cui a fost, oare, gândul să mă hirotonească pe mine? Cu ce a păcătuit așa de greu Biserica lui Dumnezeu? Cu ce a mâniat așa de cumplit pe Stăpânul ei , să fie dată mie , celui mai netrebnic om dintre toți oamenii și să sufere o atât de mare rușine?

Preoția impune dragoste față de Hristos și Biserica Sa până la sacrificiul suprem, de care au dat dovadă sfinții mucenici. ,,Păstrarea întocmai a Bisericii lui Hristos și ferirea de a i se întina frumusețea spirituală, ducerea ei la o prosperitate de virtute cum nu s-a mai văzut vreodată și împodobirea caracterului ei cu o desăvârșire care depășește toată filozofia” presupune o muncă asiduă, un curaj de martir, o pregătire intelectuală excepțonală și o viață morală desăvârșită.

Slujirea preotului este o lucrare grea, dar de mare preț în fața lui Dumnezeu când aceasta este făcută cu dragoste și virtute. Ca slujitori ai lui Dumnezeu , ,,preoților li se cuvine o deosebită cinste, deoarece lor li s-a încredințat de Dumnezeu renașterea omului prin apă și prin Duh, care este a doua creație a omului”, o renaștere, o ,,palingenesia”cum o numesc Sfinții Părinți, cu mult mai importantă decât creația cea dintâi.,,ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos”(Gal.3,27);,, prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom.6,4;Col.2,12); prin preoți ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos(Col.3,15);preoții ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu ,ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har…Părinții noștri ne nasc pentru viața de acum, iar preoții pentru viața viitoare.” Ei ne scapă de focul gheenei și ne ajută să dobândim cununile Raiului.De aceea cinstea pe care trebuie să le-o acordăm este mai mare decât cea acordată oricărui dintre demnitari, iar dragostea pe care le-o dovedim este asemeni celei pentru părinții noștri trupești.

Dacă preotul trebuie să cunoască mai întâi pe Dumnezeu, să-L cinstească și să-L slujească cu iubire în tot timpul în tot timpul vieții sale, apoi el trebuie să cunoască foarte bine și pe cea mai deplină ființă din lumea creată, omul, înzestrat de Dumnezeu cu suflet și trup, minte, voință și simțire, creat, după chipul și asemănarea Lui, să-i slujească cu toate puterile sale. Relația Dumnezeu- om este mereu prezentă în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur . Acesta vorbește despre binele suprem care este rezervat omului prin puterea, lucrarea, harul, iubirea și voința lui Dumnezeu, atât în viața pământească, cât și dincolo de zorile acestei vieți, în viața cerească.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,preoția este în primul rând cel mai mare semn al dragostei față de Hristos și în al doilea rând semnul iubirii față de credincioșii pe care Hristos i-a încredințat preotului. E necesar ca virtutea minunată a dragostei față de credincioși, semnul caracteristic al ucenicilor lui Hristos să fie sădită în sufletul preotului.”

Din credința fierbinte în Dumnezeu, răsare în sufletul preotului dragostea curată de a sluji pe oameni, căci toți sunt creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dacă Dumnezeu cel în treime lăudat a prețuit ființa omului, binevoind să trimită în lume pe însuși prea iubitul Său Fiu ca, din iubire de oameni să îmbrace chip omenesc, iar după înălțarea Sa la cer, stă de-a dreapta Tatălui, înseamnă că fiecare om devine prin har fiul lui Dumnezeu și merită deosebită cinstire. Iată de ce preotul trebuie să se străduiască a sluji omului cu dragoste dezinteresată, ajutându-l să realizeze binele și să-și înfrumusețeze sufletul prin faptele cele bune.

,,Dragostea este cel mai mare dintre daruri, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.S-o practicăm și nu vom fi inferiori lui Petru și lui Pavel, cu toate minunile lor.”

„Îngrijindu-se de chipul desăvârșit al preotului, Sfântul Ioan atrage atenția asupra viciilor care periclitează o desăvârșită slujire preoțească și asupra consecințelor grave care se pot reflecta asupra păstoriților. Ca suveran al tuturor viciilor el așează slava deșartă socotind-o cea mai periculoasă, cea mai cumplită și izvorul tuturor patimilor”. Periculoasă nu prin ceea ce este în sine, ci prin faptul că este sursă a atâtor alte patimi, toate alimentate cu energii luate din viața cotidiană, „slava deșartă se hrănește cu onoruri și cu laude; îngămfarea se hrăneșete cu cu puterea și măreția funcției; invidia,…cu succesele celor din jur; iubirea de arginți,…cu dărnicia credincioșilor; desfrânarea,…cu traiul bun”.

Misiunea preotului însă nu se rezumă numai la înfrumusețarea chipului său ca model de urmat pentru păstoriții săi, ci cuprinde printre altele și modelarea și ocrotirea sufletelor încredințate lui , pentru care va da socoteală în fața Dreptului Judecător. Cea mai sensibilă și răbdătoare parte a ființei omenești, „sufletul mare și minunat”, este suprasolicitat în vederea susținerii și izbândirii într-o „luptă grea și cumplită, cu începătoriile, stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutății cele din văzduh (Ef. 6,12)”.

De asemenea slujitorul preoției trebuie să simtă vocația.El este un exponent al împăcării, un mijlocitor al iertării, un trăitor al cinstei în comunitate, îmbrăcat în platoșa dreptății și încins cu sabia adevărului.Numai așa îl vor urma credincioșii și nu vor fugi să caute răspuns nevoilor lor sufletești în altă parte(Fapte 20, 29;II Petru 2, 1-2,17-20).,,Sunt condamnați cei ce nu simt Preoția de aceea cad în viclenie, în nepricepere sau întrebuințează rău Preoția.” Așadar, fiecare dintre preoți trebuie să fie conștient de vocație, iar ,,dacă nu o simt să o caute”, spunea Sfântul Apostol Pavel.

Fără îndoială că și Sfinții Părinți și preoții dintotdeauna s-au întrebat, cum este posibilă această lucrare înfricoșătoare fără ca preotul să nu piară mistuit de focul dumnezeiesc. Răspunsul îl primim tot de la Sfinții Părinți asigurându-ne că toate se petrec după voia lui Dumnezeu și că el a învrednicit pe preot de așa o mare cinste. Iar dacă preotul stă nevătămat în fața Sfintei Jertfe e pentru că Dumnezeu îl face să stea. Preotul rămâne în fața jertfelnicului, înconjurat de îngeri și se roagă: ,, Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge, și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte”.Sfântul Ioan Gură de Aur ne asigură că ceea ce stă în ajutorul preotului este ,, harul lui Dumnezeu dat din belșug”.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește pe preoți ,,părinții noștri duhovnicești”, arătând că rostul lor în viața noastră este superior părinților trupești. Cu ajutorul lor, devenim ceea ce Dumnezeu ne-a chemat să fim: sfinți pe pământ.Deosebirea între părinții trupești și cei duhovnicești este asemeni celei dintre viața de aici și cea viitoare, căci ,,părinții noștri ne nasc pentru viața de acum; preoții, pentru viața viitoare;unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească și nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi;….Preoții au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci și după ce ne-au botezat”.

În nimic nu se arată mai bine frumusețea și sublimul Preoției, dar în același timp și dificultatea ei, decât în scaunul de Spovedanie, când preotul închipuie pe Dreptul Judecător, și în Sfânta Liturghie. În fața preotului vin toți: săraci sau bogați, împovărați de păcate sau virtuoși. Preotul îi ascultă pe fiecare și caută cuvântul de întărire potrivit după condiția sufletească a fiecăruia, canonul potrivit care să-l ajute pe credincios să se ridice, să sporească în dragoste, apropiere de Dumnezeu și fapte bune. Este nevoie așadar de multă pricepere, atenție, cercetare pentru ca slujirea să fie de folos.

Una dintre direcțiile de slujire a preotului este cea contra superficialității, a lucrului făcut de mântuială și nu spre mântuire. „Dacă te porți mai blând cu un păcătos care are nevoie de mai multă asprime și nu faci o tăietură adâncă în sufletul celui care are nevoie de o astfel de tăietură, atunci ai făcut tăietura dar n-ai tăiat răul”. Într-o astfel de situație, obiectivul de a crește „atleți pentru Hristos” rămâne un deziderat neatins, o neîmplinire cu rezultate greu de contabilizat, un eșec. Superficialitatea atrage autosuficiența și chiar lipsa rușinii și a bunului simț. „Un suflet, când a fost silit să-și piardă orice rușine, cade în nesimțire; nu-l mai înduplecă nici cuvintele blajine, nici amenințările și nu-l mai mișcă nici binefacerile lui Dumnezeu”. Lăsat într-o astfel de stare și/sau încurajat s-o experieze, omul se depărtează de sine, de semeni și de Dumnezeu, se izolează și se dezumanizează, uitându-se prea ușor că „semenul nostru este altarul pe care noi aducem jertfa noastră lui Dumnezeu”. Într-o astfel de situație, nu lamentările și afișarea neputinței, îi fac cinste păstorului de suflete. „Preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se descurajeze, să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți”, simțindu-se responsabil și în măsură să fie la înălțimea chemării, hotărât, echilibrat, neînfricat și iubitor. „Numai virtutea iubirii față de Domnul și față de credincioși, în același timp, îi aduce candidatului la preoție și preotului însuși atributul de slujitor credincios și înțelept pe care Stăpânul îl pune peste Casa Sa (Mt. 24,45), pentru ca s-o chivernisească cu demnitate și cu multă grijă”. Mântuitorul Hristos, Cel la care concordanța dintre cuvânt și faptă este la modul sublim, „ne cere: Să vă iubiți unii pe alții, dar nu oricum ci așa cum Eu v-am iubit adică în mod constant, profund, angajat, evident, concret, jertfelnic”. Conștienți de veridicitatea celor afirmate mai sus, constatăm că împlinirea prin iubire nu este ceva abstract. Avem model, avem și filtru (aproapele), avem mijloacele eficiente și avem obiective de atins. „Atunci când cineva este iubit și iubește la rândul său, va câștiga de la cel pe care îl iubește, o și mai mare iubire. Neiubind pe cel ce te iubește, iată păcatul. Aici transpare mândria prin care cel ce nu iubește se crede vrednic de o mai mare iubire din partea aproapelui deci și din partea lui Dumnezeu. Atunci când iubești cu tărie pe altul, se naște dorința de a fi iubit de el în aceeași măsură”.

Pentru păstrarea neștirbită a frumuseții Bisericii, trupul tainic al Domnului Iisus Hristos, preoții au datoria sacră de a-i feri pe credincioși de erezii, învățături greșite sau superstiții, de patimile trupești și sufletești care pot pune stăpânire pe ei, iar dacă acestea i-au cuprins deja să-i ajute să se elibereze. Ele sunt numeroase și pot pune stăpânire și pe preot dacă nu e vigilent. Sfântul Ioan Gură de Aur le numește ,,fiare”, cea mai primejdioasă fiind ,,stânca slavei deșarte”.Fiecare patima are hrana ei. Numai înlăturând hrana, vei distruge patima. De aceea este necesar ca preotul să depună eforturi statornice pentru a-și păstra nevătămată frumusețea cea duhovnicească. „Sufletul lui trebuie să fie mai curat decât razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată și pentru ca să poată spune : „Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20)… Ca și cum i s-ar fi încredințat întreaga lume, ca și cum ar fi părintele tuturor oamenilor, așa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările și cerând, atât în rugăciunile de acasă cât și în rugăciunile din biserică, pace, an îmbelșugat, izbăvire grabnică de toate necazurile ce supăra pe fiecare…

Ca unii ce trăiesc în lume și au de luptat cu ispite consistente, materiale, lucrate de către diavol prin lucruri și prin oameni, preotul trebuie să fie cu multă luare aminte.Grija, tăria, curăția sufletească pe care trebuie să le păstreze și să le manifeste preoții în slujirea omului, se impun acestora , mai mult decât monahilor, deoarece preoții trăind în lume sunt supuși la mai multe ispite decât aceștia, ispite care-i pot întina, dacă ei nu-și feresc sufletele printr-o neîncetată priveghere și o mare tărie sufletească.

În slujirea sa preotul nu trebuie să-și agonisească avere ci să fie dezinteresat în misiunea sa de păstor de suflete. Goana după avere este primejdioasă pentru oameni, pentru buna lor conviețuire, de fapt ,,rădăcina tuturor relelor…goana după îmbogățire.Din ea se nasc luptele, vrăjmășiile, războaiele; din ea provin certurile, ocările, bănuielile și insultele.Din cauza ei se produc crimele și hoțiile; (…) Toate relele care se întâmplă acasă, la judecătorii, în adunările publice și pretutindeni provin din pasiunea averii…”. Dumnezeu e bun și milostiv și se îngrijește de toți oamenii.,,Noi nu putem să avem pricină de bucurie dacă nu ne vom da seama că fericirea altora este fericirea noastră proprie…Iar aceasta n-ar putea să se arate în alt chip decât dacă în toate inundă puterea dragostei.Dragostea este rădăcina, izvorul și mama tuturor bunătăților”.

Diferența dintre a dobândi mântuirea personală și a contribui la conducerea și mântuirea celorlalți este aceea dintre ,,a călători pe mare și a merge cu corabia pe lângă malul unui râu.Atât de mare este deosebire dintre greutățile pe care le are de însfruntat un om care trebuie să se îngrijească numai de mîntuirea sa și un preot , care trebuie să se îngrijească și de mântuirea altora.” Preotul trebuie să fie un om al rugăciunii stăruitoare pentru lume și pentru semeni.

Lucrarea lui duhovnicească se adresează oamenilor, însă prin slujire poate ajunge în ceruri spre slava lui Dumnezeu. Harul Dumnezeiesc se pogoară asupra sa în timpul Sfintei Liturghii. Deși este asemeni nouă, este ales de Dumnezeu să-i împlinească cuvântul spre mântuirea noastră.,,El este lumină a lumii, care luminează din lumina cea necreată a lui Dumnezeu; lumină și luminător semenilor săi.Faptele sale, cuvintele sale, tot ceea ce face el și însăși viața sa trebuie să fie o mărturie despre iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, despre îndelunga-răbdare și multa Lui milostivire față de oameni, o pildă și o mărturie care să ne îndemne și pe noi la urmarea lor, întocmai.”

-Opinia Sf.Ioan Gură de Aur despre ,, fuga de preoție”

,,Preoția este slujirea sfântă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos spre mântuirea sufletelor nostre.”Cu ajutorul Bisericii și al preoților ne împărtășim de harul dumnezeiesc și dobândim mântuirea.

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur slujirea cu devotament, convingere și sinceritate a lui Dumnezeu și a oamenilor constituie trăsătura fundamentală care trebuie să caracterizeze pe orice creștin, cu atât mai mult când este vorba de slujitorul consacrat în chip special prin Taina Preoției, adică preotul.

Sfântul Ioan Gură de Aur, asemeni Sfântului Vasile și Sfântului Grigore, după ce și-a însușit aproape toată știința vremii, adică s-a pregătit pentru viață, s-a retras în meditație, nu în sensul de a fugi de lume ci pentru interiorizare, stăpânire de sine în alegerile ce le va face.

De aceea, ,,fuga de preoție” este mai degrabă un examen serios înainte de a ieși la propovăduire. ,,Sfinții Trei Ierarhi simțeau chemarea nu numai a clarificării învățăturii de credință, ci și experimentării acesteia de către slujitori și credincioși, fiindcă responsabilitatea misionar-preoțească a avut, își are și va avea totdeauna actualitate ca o necesitate a intensificării pastorale, a apărării credinței curate, a Bisericii celei adevărate, a comunității intacte a credincioșilor și a preoției nepătate.”

Tratatul ,,Despre preoție” al Sfântului Ioan Gură de Aur este considerat ,, Magna Charta a preoților creștini”, ,,un adevărat imn de slavă închinat preoției”. Este scris sub formă de dialog cu prietenul său apropiat, Sfântul Vasile cel Mare și explică pe larg atitudinea Sfântului față de preoție, ,,fuga” de hirotonie.

Motivul invocat este nevrednicia față de responsabilitatea acestei misiuni:„Din ziua aceea în care mi-ai împărtășit bănuiala, spune Sfântul Ioan Gură de Aur prietenului său Vasile, că e vorba să fiu hirotonit, am fost adeseori în primejdie de a-mi amorți desăvârșit trupul; atâta frică și atâta tristețe mi-a cuprins sufletul. Când mă gândeam la slava, la sfințenia, la frumusețea aceea duhovnicească,la înțelepciunea și bună-cuviința Miresei lui Hristos și mă gândeam și la păcatele mele, nu conteneam să o plâng pe ea, iar pe mine să mă nefericesc, să suspin neîncetat și să-mi spun plin de nedumerire așa: Al cui a fost, oare, gândul să mă hirotonească pe mine ? Cu ce a păcătuit așa de greu Biserica lui Dumnezeu ? Cu ce a mâniat așa de cumplit pe Stăpânul ei, să-mi fie dată mie, celui mai netrebnic dintre toți oamenii și să sufere o atât de mare rușine ? Aceste gânduri îmi treceau adeseori prin minte;( …) De frica și de groaza acestei măreții a preoției, continuă a-mi grăi Sfântul Ioan Gură de Aur, am primit hirotonia tocmai târziu, și atunci cu greu, când eram trecut de 40 de ani." La acuzele prietenului său, potrivit cărora ar fi fugit de preoție din mândrie și slavă deșartă, Sfântul Ioan remarcă faptul că toate au fost spre folosul duhovnicesc, al său și al semenilor.

Adevăratul motiv al ,, fugii de preoție” este dragostea imensă față de Dumnezeu și frica de a nu-l supăra prin acceptarea acestei taine de care se credea nevrednic. Așadar, conștient de măreția slujirii preoțești, dar și de osânda ce și-o pot agonisi cei ce slujesc cu nevrednicie.

Paginile tratatului reliefează că Sfântul Ioan Gură de Aur avea un suflet sensibil și inima curată, iubitoare de Dumnezeu de aceea se zbate între dorința de a-I urma întru totul și de a-I sluji din tot sufletul și din tot cugetul, din toată inima și cu toată puterea și dorința de a-și mângâia mama. De aceea și-a amânat plecarea sa până după moartea ei.,,Când mama a simțit ce am de gând să fac, m-a luat de mână și m-a dus în camera ei.S-a așezat alăturea de mine, pe patul în care m-a născut.A început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvinte mai jalnice decât lacrimile.Nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere.Așteaptă sfârșitul meu.Poate peste puțin timp voi pleca și eu.Voi tinerii , mai aveți nădejde să ajungeți la adânci bătrânețe, dar noi, cei bătrâni , nu așteptăm altceva decât moartea”.

Religia creștină este o religie a iubirii de Dumnezeu și de semeni, însă iubirea aproapelui începe cu dragostea celor apropiați , a părinților și apoi se extinde asupra tuturor. Dragostea Sfântului pentru oameni izvorăște din sentimentele și sfaturile insuflate de mama sa.

În cartea a II-a , Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă argumentele și descrie foarte frumos Sfânta Taină a Preoției, calitățile celui ce se învrednicește să slujescă lui Dumnezeu și modul în care trebuie împlinită spre slava lui Hristos, Arhiereul Cel Veșnic, și spre mântuirea poporului .

Preoția reprezenta pentru Sfântul Ioan Gură de Aur însăși dragostea dumnezeiască. Sensul preoției creștine este semnul iubirii lui Hristos, dragostea față de comunitatea pe care El a încredințat-o păstorului; preoția este semnul și lucrarea dragostei manifestată în lucrarea transformării oamenilor în roade și făclii ale dragostei între frați; este o slujire ce are în vedere sufletul și dorința de transfigurare a omului prin adevărata iubire agapică. El chiar prezintă condiția esențială a preoției spunând că „preoția se naște din iubire, se exercită prin iubire și devine prețul iubirii”.

Mîntuitorul Iisus Hristos i-a încredințat slujirea apostolică și păstorirea turmei Sale Sfântului Apostol Petru numai după ce s-a încredințat de iubirea sinceră a acestuia. Astfel, Mântuitorul ,,a vrut să-i arate lui Petru și nouă tuturor cât de mult își iubește El Biserica Sa, pentru ca și noi să o iubim mult”. Prin urmare, Dumnezeu nu poate să încredințeze turma sa unor năimiți care la vreme de încercare o părăsesc pentru că nu-L iubesc pe Stăpânul oilor, ci numai acelora care Îl iubesc din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul (Luca 10,27) și viața și-o pun pentru oi, căci ,,grija de turma Lui este un semn al unei iubiri față de El”.

Sfânta Liturghie reprezintă jertfa culminantă Mântuitorului pentru a noastră mântuire, punctul culminant al vieții bisericești, pentru că în cadrul ei Îl primim pe Domnul Iisus Hristos , Cel ce Se dăruiește euharistic. În timpul Sfintei Liturghii preotul nu mai este socotit ca fiind printre oameni, ci împreună slujitor cu îngerii. Câtă siguranță dă preotului și lucrării lui, statutul de „asociat” al lui Hristos, în împlinirea acestei voi a lui Dumnezeu. „Preoții nu sunt numai chipuri văzute, dar de sine stătătoare ale lui Hristos ca Preot, ci organe văzute ale Preoției Lui nevăzute. Învățătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor și harurile lor, ci ale lui Hristos…Ei se învrednicesc de o cinste cu atât mai mare cu cât se pun mai deplin la dispoziția lui Hristos prin ei”.

Pentru a înțelege mai bine de ce Sfântul Ioan Gură de Aur s-a apropiat cu atâta teamă de slujirea preoțească și a fost pătruns permanent de nevrednicia lui, amintim mai întâi începutul rugăciunii de la Heruvic, care este comună celor două liturghii transmise nouă de Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur: ,,Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei; căci a sluji Ție este un lucru mare și înfricoșător, chiar pentru puterile cerești…”

Pătruns de teama nimicniciei omului în fața măreției slujirii preoțești și de faptul că se considera nepregătit pentru o așa mare demnitate Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că a cunoscut sublimitatea acestei slujiri treptat ,,urcând acest munte maiestuos al preoției l-a cunoscut în întregime”, a învățat că preoția este mult superioară demnității împărătești, numind-o ,, înaltă slujire a îngerilor”. ,,Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună dreptate , că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta în cer, printre puterile cele îngerești.”

Preoția este plină de greutăți și de primejdii și de aceea preotul trebuie să fie pregătit să le înfrunte pe toate și să le biruie. Sufletul preotului, al celui care luptă cel mai puternic pentru a alunga din viața păstoriților și din viața sa relele și păcatele este cel mai ispitit.Lupta este mai puternică acolo unde și rezistența este dârză.Prin urmare, preotului i se cere mult tact, bunătate, cunoașterea firii umane,delicatețe, înțelepciune și multă pricepere în a întoarce pe om de la păcat la virtute.

Preotului i se cere pricepere în a recunoaște și trata bolile sufletești ale păstoriților săi. La această pricepere , trebuie să adauge tact și răbdare, pentru a-l putea întoarce pe cel care a greșit prin convingere, nu cu sila:,,Nouă, creștinilor, mai mult decât oricărui om , spune Sfântul Părinte , nu ne e îngăduit să îndreptăm pe oamenii păcătoși cu sila.Judecătorii au toată libertatea să întrebuințeze forța față de răufăcători, când cad sub puterea legii; îi împiedică, împotriva voii lor, să mai facă rău.Noi, însă,nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila ci prin convingere”.

„O preoție care prin însăși chemarea ei are misiunea de a învăța pe credincioși, când rămâne fără perspectiva de a împlini adevărata ei slujire și dobândește un caracter strict ritualistic, se situează ea însăși pe un drum primejdios, care ar înlătura-o din viața credincioșilor”. În astfel de situații, cuvântul preotului nu mai are „putere multă” iar viața lui nu mai poate fi una exemplară, orice fisură apărută și orice poate umbri viața curată, sunt efecte-defecte care scurtcircuitează urcușul duhovnicesc, succesul pastoral.

Sfântul Ioan Gură de Aur continuă seria argumentărilor, apărându-se pentru fuga sa. Celor ce le-a provocat supărare în acest mod, cu o conștiință foarte clară și curată, el le răspunde că toată grija sa a fost de a nu supăra pe Dumnezeu. Nici mândria și fuga după slava lumii și plăcerile ei nu au fost motivele acestei eschivări ci responsabilitatea covârșitoare care apasă pe sufletul unui păstor . Prin această fugă nu a necinstit cuvintele și viața celor care l-au cerut spre a-l hirotoni, ci i-a scăpat de acuze. Mărturisindu-i prietenului său cel mai apropiat adevăratele motive ale acestei fugi, Sfântul Ioan Gură de Aur dovedește o înaltă conștiință privind slujirea preoțească, concepție pe care o transmite tuturor, ca pe un program duhovnicesc de trăire și slujire. Cea dintâi primejdie o reprezintă ,,stânca slavei deșarte” și ,,fiarele” care locuiesc pe ea. Pe toate acestea, adevăratul preot trebuie să le supună pentru a învinge.

Celor care îl acuză că ar fi fugit de preoție pe motiv de mândrie , Sfântul îi atenționează că au o idee greșită. Preoția este o înaltă slujire îngerească, pe care trebuie să o dorească orice creștin, dar pentru dobândirea ei se cere viață fără de păcat și pată.

Sfântul Părinte își continuă pledoaria nu doar despre nevinovăția și curățenia sa, mai mult despre sublimitatea și demnitatea Preoției. Ar fi putut să accepte ca oricare altul , fără a fi responsabil de ceea ce se întâmplă în împlinirea ei. „Dacă m-ar fi stăpânit dragostea de slava deșartă, ar fi trebuit mai degrabă să primesc preoția decât să fug de ea. Pentru ce? Pentru că mi-ar fi adus multă slavă. M-ar fi făcut renumit și vestit, ar fi făcut pe toată lumea să creadă despre mine lucruri mari și minunate, că eu, cu toată tinerețea mea, cu toate că m-am despărțit de puțină vreme de frământările și grijile lumii, am părut dintr-odată în ochii tuturor atât de bun și de vrednic încât să fiu pus înaintea celor care și-au cheltuit întreaga lor viață pe drumul plin de osteneli al virtuții și să iau mai multe voturi decât toți aceia” .

Prin mărturia de mai sus, Sfântul Ioan Gură de Aur lasă posterității un mare adevăr plin de pricini de reflexie pentru orice persoană responsabilă, preocupată de rolul și rostul preotului. Confesiunea marcată de o dezarmantă sinceritate, pune pe gânduri pe cei ce exclud sau minimalizează caracterul de jertfă al acestei chemări și care evidențiază, în plin plan, doar facilitățile și avantajele acestei misiuni. „Societatea nu se reformează cu porunci, sfaturi sau legi, ci prin bărbați vrednici, prin apostoli plini de duhul ceresc și de credință nestrămutată în Domnul nostru Iisus Hristos, piatra de temelie a vieții celei adevărate” 

La Ioan 5,22, avem legiferată încrederea pe care Tatăl Ceresc o investește în Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos fiind mesagerul acestui adevăr,prin cuvintele: Tatăl, a dat toată judecata Fiului. Nu se amintește aici nici de învățătură nici de lucrare, ci de judecată, componenta cea mai delicată și mai înfricoșătoare, cu un impact deosebit asupra ființei omenești.

La această temă, Sfântul Ioan Gură de Aur, face un comentariu care care ne cutremură, atât prin curajul afirmațiilor cât și prin dimensiunea extremă a explicațiilor. „Văd însă că toată această putere a fost încredințată de Fiul, preoților. Au fost înălțați la slujba aceasta atât de mare, ca și cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești”.

Luați de valul vremii, „furați de stima ce ne-o acordă credincioșii, de talentul oratoric, de frumusețea hainei preoțești, de încrederea ce ne-o acordă păstoriții descărcându-și durerea sufletului numai nouă, de îndurarea lui Dumnezeu care ne ascultă rugăciunile făcute pentru noi și pentru alții, mulți dintre noi încep a uita că trebuie să slujim altora și iată că, încet, încet, cădem în păcatul mândriei”

Cinstea și puterea preoților sunt mari și izvorăsc din puterea Mântuitorului lumii. Preoții, deși sunt oameni ,,au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor.Nu s-a spus îngerilor ci oamenilor, adică lor,preoților:Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer (Matei 18,18). Puterea aceasta a preoților nu se oprește la trup, ei nu leagă doar trupurile așa cum fac alții, ci mai ales la suflet și ,,ea străbate cerurile”.

După cum reiese din Tratatul Despre Preoție , Sfântul Ioan Gură de Aur este pătruns de înălțimea slujirii, mijlocitoare între Dumnezeu și oameni, între cer și pământ, căutând să-i facă pe toți ce vor să îmbrățișeze această misiune conștienți de aceste înalte adevăruri duhovnicești.

Preocuparea esențială a sa era aceea de a responsabiliza candidații la preoție atât în ceea ce privește măreția misiunii cât și asupra sarcinilor, îndatoririlor pe care ea le implică. Negrija față de cele duhovnicești, lipsa de preocupare pentru înmulțirea darului primit la hirotonie își primește pedeapsa nu doar în viața viitoare ci și în viața aceasta. Concepția pe care o are despre această Sfântă Taină instituită de Iisus Hristos, spre mântuirea lumii, l-au determinat să mediteze adânc asupra responsabilității preoțești. Din pricina acestei măreții a preoției, din pricina înălțimii ei, Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit de ea când era tânăr.

Vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian, preluând, în mare măsură, structura învățătorească și interesul față de pastorație ale Sfântului Ioan Gură de Aur, transmitea unor viitori preoți următorul mesaj: „Cinstită este orice muncă, după cum cinstită și vrednică de laudă este orice profesiune prin care omul își câștigă, în mod cinstit, existența pentru sine și ai săi. Dar mai sfântă decât toate este misiunea de preot al lui Dumnezeu, pentru că preoția nu poate fi primită decât de cei ce sunt chemați, cum ne arată Sfântul Apostol Pavel când spune: Orice arhiereu (preot), fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate…Și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu (Evr. 5,1-4)”.