Preocupari Social Culturale ale Administratiei Miniere din Valea Jiului Pentru Populatia de Mineri

PREOCUPĂRI SOCIAL – CULTURALE ALE ADMINISTRAȚIEI MINIERE DIN VALEA JIULUI PENTRU POPULAȚIA DE MINERI

(1918 – 1941)

SUMAR

PARTEA I.

INTRODUCERE

I. Scurtă istorie a Văii Jiului

I.1. Cadrul geografic și istoric al Văii Jiului

I.2. Dezvoltarea mineritului carbonifer în Valea Jiului de la apariție, până în 1941

II. Patronatul și forța de muncă din întreprinderile miniere în perioada interbelică

II.1. Patronatul și modul de organizare al societăților miniere

II.2. Evoluția populației și a angajaților societăților miniere din Valea Jiului

III. Problemele social-culturale ale populației miniere în perioada interbelică

III.1. Aprovizionarea cu alimente, alocații în natură

III.2. Preocupări de asigurări sociale

III.3. Situația social – culturală

PARTEA a II-a

IV. Rolul istoriei și a istoriei locale în predarea – învățarea istoriei la gimnaziu

IV.1. Despre importanța istoriei și a istoriei locale la gimnaziu

IV.2. Opționalul cu tema: Valea Jiului – tradiție, istorie, cultură

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Studiul de față își propune să prezinte aspecte de ordin istoric, geografic, social și cultural privind Valea Jiului în perioada interbelică, fără să trecem cu vederea activitatea desfășurată de societățile miniere care au influențat și încă influențează și astăzi dezvoltarea și evoluția regiunii.

Cunoașterea trecutului unui popor dă dimensiunea culturii și civilizației sale, deoarece orice popor se identifică în primul rând prin istoria sa. Astfel, pentru poporul român, ca și pentru alte popoare, istoria „vie”, adică realitatea înconjurătoare reprezintă chintesența trecutului său, iar viitorul îl regăsim în acele realizări ale înaintașilor. Foarte reprezentativ pentru cele spuse anterior este citatul din Lecțiunea de deschidere a cursului de Istoria Românilor în Universitatea de la Iași susținută de A.D. Xenopol „Nu este tăgăduit că istoria este tot magistra viitorului, ea aprinde făclia sa la trecut pentru a lumina timpurile ce au să vină. Ea studiază îndreptările ce le au faptele din trecut și cată să-și dea seama despre drumul ce-l vor în viitor”.

În același timp, istoria trebuie prezentată așa cum s-a desfășurat ea, pornind de la o analiză științifică a realității fiecărei epoci în parte. Istoria nu poate fi scrisă doar pe baza interpretărilor subiective ale unui autor sau ale altuia, ci pe baza unor ample mărturii istorice care nu lasă la o parte voit aspecte sau laturi ale fenomenului istoric analizat. Prezentarea adevărului istoric are un rol important în afirmarea progresului și cunoașterii trecutului, dar și asupra viitorului unui popor.

În acest context, lucrarea prezentă abordează un subiect de istorie regională și își propune să evidențieze rolul social și cultural al societăților miniere în dezvoltarea Văii Jiului, în perioada interbelică (1919-1945). Conținutul lucrării începe cu o scurtă trecere în revistă a cadrului istoric și geografic al regiunii după care analizează evoluția populației și în mod special a populației miniere, modul de organizare și funcționare al societăților miniere, precum și măsurile sociale întreprinse de acestea pentru populația de mineri și de asemenea ampla activitate culturală susținută de societățile miniere în regiune.

În vederea alcătuirii acestei lucrări, mai întâi am studiat bibliografia care se referă la metodica întocmirii unei asemenea cercetări științifice, pentru a stabili reperele după care să mă ghidez în realizarea ei. Apoi, am îmbinat consultarea materialelor existente în biblioteci despre subiect cu strângerea materialului arhivistic pe care l-am cercetat la Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale (dosare aparținând mai multor fonduri arhivistice legate de activitatea societăților miniere).

Informarea bibliografică am realizat-o în Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, Biblioteca Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva și Biblioteca Serviciului Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale (Deva).

Din punct de vedere metodic, prezenta lucrarea scoate în evidență rolul istoriei locale. În noua viziune curriculară, scopul general al educației este acela de a-l face pe fiecare elev să se preocupe în toate direcțiile pentru a fi util apoi țării și comunității, să introducă generozitatea și umanitatea într-o societate aflată în continuă evoluție. Astfel, una dintre sarcinile educației este aceea de a pregăti individual fiecare elev pentru a juca un rol activ în modelarea viitorului societății prin unirea drepturilor individuale cu îndatoririle și responsabilitățile față de ceilalți și față de comunitate. Având ca material de cercetare elevul, profesorul trebuie să facă din acesta o personalitate adaptabilă fiecărei situații.

Cursurile opționale, cum este cazul și a celui prezentat în această lucrare, un curs dedicat cunoașterii istoriei locale (regionale), ajută elevul să-și aprofundeze educația, să-și crească baza de informații istorice, să-și dezvolte identitatea națională sau europeană. Cursul opțional a cărei temă este preluată din istoria locală numit Valea Jiului – istorie, cultură și tradiție ajută elevii să participe direct la cercetarea istorică și aprinde în sufletul lor atașamentul față de spațiul local.

Apoi, o valorificare reală, pe viu a cunoștințelor dobândite la cursul opțional se poate realiza prin organizarea unei excursii recapitulative în ținutul Hunedoarei – zona Văii Jiului – pentru a descoperi în teren elemente de istorie și geografie locală, de a lua contact direct cu lumea adevărată, de a observa și studia condițiile sociale din regiune.

Abordarea metodelor de evaluare complementare alături de cele clasice ajută la faptul că evaluarea nu se transformă într-o rutină. Metodele de evaluare complementare sunt variate, interesante și provocatoare și permit evaluarea unei baze mai largi de cunoștințe, deprinderi și aptitudini ale elevilor și mai ales dezvoltă munca independentă și contribuie la dezvoltarea personalității elevilor.

Deci, istoria locală face parte integrantă din istoria națională, elevii trebuind să cunoască și să aprofundeze patrimoniul național și tradițiile locale. Foarte important este ca elevii să cunoască faptul că zilele noastre și viața de zi cu zi sunt rezultatele evoluției anterioare și activității desfășurate de generațiile care au trăit înaintea noastră.

Așadar, în cadrul orelor de istorie, elementele de istorie locală trebuie abordate pentru a exemplifica și adâncii procesul de învățământ, adică pentru a crește eficiența activității didactice.

I. SCURTĂ ISTORIE A VĂII JIULUI

I.1. Cadrul geografic și istoric al Văii Jiului

Valea Jiului este poziționată în partea de sud – vest a Transilvaniei, fiind considerată una dintre zonele montane frumoase și bogate ale României. Deoarece regiunea este traversată de cele două Jiuri , Jiul de Vest și Jiul de Est, în literatura de specialitate s-a generalizat pentru această zonă și denumirea de „Bazinul Văii Jiului”.

Depresiunea Valea Jiului este înconjurată de o serie de masive muntoase, ce formează o adevărată cetate naturală. Cele patru lanțuri muntoase ce înconjoară depresiunea sunt dispuse astfel: Masivul Retezat în partea de nord – nord-vest, Masivul Șureanu în partea de est – nord-est, Masivul Parâng în partea de est – sud-est și Masivul Vâlcan în partea de sud. Altitudinea medie în Valea Jiului este de 600 m. Clima zonei este temperat-continentală, cu minore influențe mediteraneene, cu ierni care nu sunt geroase și veri mai răcoroase. Temperatura medie anuală este de 6-80C.

Geo Bogza consemna în ciclul său de reportaje intitulate Oameni și cărbune în Valea Jiului impresia sa despre aceste ținuturi: „Măreț este acest ținut, presărat cu munți de la o zare la alta, în inima cărora regii daci au întemeiat vestita lor cetate, în ale căror măruntaie sunt urme mult mai vechi care îi duc trecutul până la depărtări de milioane de ani. Atunci, la poalele Parângului, păduri întregi au fost înghițite, pentru ca astăzi și cu un număr infinit mai mare de calorii, să se nască cărbunele”.

Alături de cadrul geografic, o însemnătate majoră o are și aspectul istoric. Urmele de viețuire umană din jurul Jiului sunt străvechi și datează din epoca pietrei, din paleolitic. Multiplele descoperiri atestă existența omului primitiv, ce trăia în peșteri sau pe terasele râurilor. Un exemplu elocvent în acest sens sunt cercetările din peșterile Cioclovina și Ohaba – Ponor ce au scos la lumină o serie de unelte din piatră și urme de vetre de foc, dar și oase de animale preistorice.

Pe aceste tărâmuri, care nu au fost părăsite niciodată de oameni, s-au așternut alte straturi de viețuire. Statul dac creat de Burebista și căruia Decebal i-a mărit forța a lăsat o adevărată salbă de cetăți și întăriri ce înconjoară Valea Jiului din trei părți, la est, nord și vest. De la daci a rămas cetatea Bănița ca un străjer înaintat al lui Decebal.

De asemenea, au fost descoperite în Munții Șureanu pe Vârful lui Pătru, de pe Comărnicel și Jigurelu, la nord de Petrila, urme ale castrelor romane, care se pare că au fost construite cu ocazia războaielor duse de romani împotriva Daciei, fiind ulterior părăsite.

Încă de la apariția primei formațiuni politice românești, voievodatul lui Glad (sec.IX-X), ce se întindea în Banat, între Mureș și Dunăre, Valea Jiului este menționată ca parte componentă a acestuia. De asemenea, Valea Jiului va fi amintită și începând cu secolul al XIII-lea, în Diploma Cavalerilor Ioaniți – 1247, care atestă existența unei așa numite terra Harsoc cum pertinentibus suis, adică Țara Hațegului cu teritoriile (anexele) sale. Radu Popa ne spune, pe baza documentelor istorice din secolul al XIV-lea, că teritoriile Țării Hațegului cuprindeau și depresiunea de la izvoarele celor două Jiuri, respectiv Bazinul Petroșani.

Pe acest fond de evenimente istorice, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se reface și se refolosește cetatea Bănița, cetate dacică, unde s-a construit un zid de incintă din piatră, legat cu mortar, iar în interior s-ar fi construit locuințe. Același autor a considerat că această refacere a cetății, precum și instalarea aici a unei garnizoane ar fi fost o încercare a regalității maghiare de a supraveghea drumul de acces ce vine din sud în bazinul Streiului și de scoatere a Țării Hațegului de sub autoritatea voievodului Olteniei.Astfel, după cum ne spun documentele vremii, Valea Jiului a rămas sub dependența politica, socială și economică a Țării Hațegului până spre epoca modernă.

Cea mai veche dovadă despre donațiile primite de cnejii din Țara Hațegului datează din 28 aprilie 1416, când vicevoievodul Transilvaniei, Lorand Lepeș, dă un ucaz în care spune că cneazul Muzsina (Măgină), Ion din Densuș, și-a vândut posesiunile sale, printre care și una din Valea Jiului. Această familie nobiliară din Râul de Mori s-a maghiarizat luând numele de Kendeffy, care poate fi întâlnit și cu formele Kende, Kenderiș și Kenderes.

Se pare că, în jurul anului 1439, regele Albert de Habsburg al Ungariei recunoscuse proprietatea peste Valea Jiului a lui Nicolae Cânde, tatăl cneazului Mihail Cânde, care moare în Pasul Vulcan, într-o luptă împotriva turcilor. Pe iobagii familiei Cândea îi mai regăsim în luptele cu turcii din anii 1444 și 1446, în urma cărora familia nobiliară Cândea va primi sate cu moșiile lor, Iancu de Hunedoara și fiul său Matei Corvin întărindu-le aceste danii.

În anul 1444, regele Vladislav Jagello a dăruit familiei Cândea – Kenderes de la Sălașul de Sus, moșia de la Crivadia, aflată în apropiere de Valea Jiului. Apoi, regele Ladislau, în anul 1457, a alăturat acestei donații satele: Merișor, Bar, Mălăiești cu toate apartenențele lor, iar la 1482, din ordinul regelui Matei Corvin, toate aceste posesiuni vor fi trecute în proprietatea lui Dionisie, fiul lui Kendereș. La 18 ianuarie 1493, regele Vladislav al II-lea Jagello a înnoit diploma de donație lui Mihail Kendeffy și a urmașilor acestuia asupra unor moșii din Valea Jiului pe care le avea ab antiquo.

Aceste moșii sunt trecute cu numele de Pterela, Malae, Rathond, Marilovar și Nyakmezew la care se adaugă locurile de prin împrejurimile celor două Jiuri cu pădurile, pășunile, fânețele și terenurile arabile.

De asemenea, Valea Jiului apare menționată într-un act emis la 9 iunie 1520 la Târgoviște de către domnul Țării Românești, Neagoe Basarab (1512-1521), realizat în urma unei înțelegeri cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya (1510-1526), pentru fixarea graniței între cele două țări românești, act ce plasează întregul bazin al Jiurilor în Oltenia. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, în anii 1528-1529, voievodul Transilvaniei, Petru Pereny, a construit turnul – cetate de pază și observație de la Crivadia, ce supraveghea drumul dintre Valea Jiului și Țara Hațegului și al cărui rol era cel de apărare, dar și de vămuire a carelor ce foloseau Pasul Vâlcan.

Pe parcursul Evului Mediu, Valea Jiului nu a fost prea populată datorită mai multor cauze, cele mai importante fiind: lipsa pământurilor roditoare, a drumurilor accesibile, motiv pentru care satele erau mai rare. Prin secolul al XVIII-lea, bazinul superior al Jiului apare ca o regiune mai intens populată, în special după descoperirea cărbunelui și deschiderea minelor .

Cu toate acestea, unele așezări sunt anterioare acestei date, de exemplu localitățile Petrila și Câmpul lui Neag, care sunt atestate de prin secolul al XV-lea, însă cele mai multe așezări din Valea Jiului au luat naștere în urma unor imigrări ale țăranilor din Țara Hațegului și de pe Valea Streiului.

I.2. Dezvoltarea mineritului carbonifer de la apariție până în 1941

Acest subcapitol conține o privire de ansamblu asupra evoluției exploatărilor miniere din Valea Jiului. Dezvoltarea industriei miniere, în general, și a celei carbonifere, în special, s-a datorat declanșării revoluției industriale, acțiune petrecută la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Procesul dezvoltării industriale a fost influențat de descoperirile tehnico – științifice (descoperirea mașinii cu aburi), de creșterea populației folosită ca forță de muncă,de modernizarea transporturilor, precum și de generalizarea folosirii resurselor minerale, la început a cărbunilor și apoi și a altor resurse.

Pe fondul revoluției industriale din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea care a pătruns treptat și în Imperiul Habsburgic, mai întâi în partea cehă și în Austria, extinzându-se și în celelalte regiuni, respectiv Ungaria, Transilvania, Banat. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea începe mineritul carbonifer de tip industrial în Valea Jiului.

De existența cărbunelui în zonă se știa încă înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, deoarece localnicii l-au folosit la început pentru încălzit. Despre acest fapt, istoricul transilvănean, Teglas Gabor, a afirmat că meșterii fierari din satele Văii Jiului sau din satele înconjurătoare îl foloseau în propriile ateliere datorită lipsei mangalului. O atestare a prezenței cărbunelui în zonă ne-a lăsat-o și împăratul habsburgic Iosif al II-lea (1780-1790) care arată în Jurnalul călătoriei sale în Transilvania din anul 1773 că „la capătul acestei văi (Crivadia n.n), pe partea stângă s-a găsit și s-a săpat o culme în care s-a descoperit huilă care însă nu valorează prea mult într-o țară bogată în lemn […]”.

O întâmplare deosebită a dus la descoperirea zăcămintelor din regiune. În toamna anului 1787, cu ocazia ultimei incursiuni a turcilor în Valea Jiului, generalul austriac Landau, comandantul grănicerilor, a încercat să-i oprească pe turci aprinzând o mare cantitate de cărbune din jurul Vulcanului, punându-i astfel pe fugă.

Dezvoltarea economică din deceniul IV al secolului al XIX-lea a determinat statul austro-ungar să-și intensifice activitatea pentru descoperirea, exploatarea și valorificarea zăcămintelor de cărbune, mai ales cele din Valea Jiului. Primele zăcăminte de cărbune au fost descoperite în anii 1835 de către baronul Victor Maderspach într-o zonă a moșiei sale. Astfel, în anul 1840 îi invită pe frații Karol și Rafael Hoffman, care erau și ei proprietari de mine la Roșia Montană, să cerceteze și să stabilească dacă există cărbune, ce calitate și ce cantitate se găsește în zăcământul din partea de est a bazinului. Ca urmare a invitației, în anul 1853 frații Karol și Rafael Hoffman au sosit în Valea Jiului, iar după efectuarea cercetărilor geologice au stabilit că în regiune există uriașe rezerve de cărbune, amplasate în special în estul bazinului carbonifer, la Petrila. Se poate spune că începuturile industriei miniere din Valea Jiului au fost puse de către Victor Maderspach și frații Karol și Rafael Hoffman, care apoi au înscris descoperirile lor la Căpitănia minieră Zlatna, în vederea obținerii autorizațiilor de exploatare .

Prin Legea Minelor austriacă din 23 mai 1854 atât statul cât și investitorii privați sunt obligați să se asocieze pentru obținerea permiselor de exploatare și a concesiunilor de exploatare.

După ce Victor Maderspach și frații Hoffman au pus bazele primelor exploatări, lucrările continuă în deceniul șase al secolului al XIX-lea, moment în care Societatea de Mine și Cuptoare de la Brașov (Societatea „Brașoveană”) și statul au descoperit zăcăminte bogate la Petroșani, Livezeni și Petrila, formându-se astfel cadrul începerii activității miniere de tip industrial.

În anul 1909 s-a ajuns ca în Valea Jiului să existe patru mari societăți miniere, respectiv: Societatea „Salgótarján”, Societatea „Uricani – Valea Jiului”, Minele Statului „Lonea” și Societatea „Valea Jiului de Sus”. Din anul 1879, Societatea „Brașoveană” va avea propriile concesiuni, luând în arendă minele statului, iar în anul 1882 va prelua tot de la stat concesiunile miniere de la Vulcan. Societatea „Brașoveană ” a avut un rol decisiv și în construirea căii ferate Simeria-Petroșani, construcție care începe în anul 1868 și se pare că se încheie în anul 1870.

Activitatea Societății „Brașovene” este deosebit de fructuoasă, datorită ei au fost deschise o serie de mine în Valea Jiului cum ar fi: Mina Petroșani Est (1867–1868), Mina Petroșani Vest (1869), Mina Aninoasa (1890) și participă la deschiderea Minei Cimpa (1885). Astfel, Societatea „Brașoveană” prin activitatea sa a dus la sporirea producției de cărbune, de la 93.182 t în anul 1879, la 136.546 t în anul 1880 și la 247.007 t în anul 1894. În concluzie, în anul 1892, 77,2 % din huila extrasă din Valea Jiului provenea din producția Societății „Petroșani”.

Societatea Anonimă de Mine de Cărbune „Uricani–Valea Jiului” a fost înființată la data de 9 februarie 1891 de doi capitaliști maghiari. Societatea a fost creată cu scopul cumpărării, exploatării și valorificării producției din minele de cărbune, în vederea obținerii unui profit semnificativ. În anul 1892 s-a format Societatea Anonimă Maghiară de Mine de Cărbuni „Uricani – Valea Jiului” prin alăturarea unui grup de capitaliști francezi ce preluaseră prin cumpărare proprietățile lui Rafael Hoffman. Societatea „Uricani – Valea Jiului” a devenit a doua societate ca mărime din Valea Jiului, care în anul 1903 deținea 27.672.966 m2 perimetre, la care se adaugă 90 de perimetre de exploatare, dominând astfel mineritul din Valea Jiului.

În anul 1895, la 2 ianuarie, Societatea „Salgótarján” din sfera capitalului german a cumpărat Societatea „Brașoveană” și a extins exploatarea cărbunelui, devenind cea mai mare societate carboniferă din Valea Jiului, care producea peste 58% din întreaga producție de cărbune din zonă în jurul anului 1900.

Unirea din 1918 a determinat adaptarea legislației la noile coordonate istorice. Astfel, a fost adoptată Constituția din 1923 și apoi Legea Minelor din 1924 prin care s-a introdus principiul „naționalizării” resurselor subsolului. Acest principiu susținea că toate bogățiile subsolului trec în proprietatea statului român.

Ca urmare a naționalizării și datorită scăderii dramatice a producției de cărbune, Societatea „Salgótarján” s-a aflat în pragul falimentului.

În această situație, mai multe bănci românești și maghiare și-au unit resursele financiare și au înființat Societatea „Petroșani”, la 8 octombrie 1920. Societatea își începe activitatea la 1 ianuarie 1925 și are ca obiect de activitate, în principal, exploatarea minelor de cărbune din Valea Jiului și un capital social, inițial, de 100 milioane lei, ce va fi urcat apoi, prin reevaluări succesive, până la 820 milioane lei(1927). Societatea „Petroșani” a preluat activele Societății „Salgótarján”. Alături de Societatea „Petroșani” a luat ființă o altă societate minieră și anume Societatea „Lupeni” începând cu data de 1 ianuarie 1925, creată tot printr-o asociere între capitalul român și cel maghiar având sediul la București și un capital social de 400 milioane lei care a achiziționat minele de cărbune de la Societatea „Uricani – Valea Jiului”.

Legea privitoare la comercializarea întreprinderilor economice ale statului din 7 iunie 1925 prevedea că întreprinderile statului care exploatează cărbune au un caracter comercial, putând fi exploatate și administrate în asociații cu caracter privat.Pe baza acestui cadru juridic s-au creat premisele comercializării Minelor Statului „Lonea”. Astfel, la 29 iulie 1925 se constituie pe o durată de 50 de ani, Societatea „Lonea”, cu sediul social în București.

Între anii 1926-1946 s-a înființat o societate mai mică, Societatea „Sălătruc”, care va exploata zăcământul de cărbune aflat în concesiunile ce aparțineau Minelor Statului „Lonea”, din comuna Livezeni. Aceasta a fost cumpărată după 1933 de către Societatea „Petroșani” și de către funcționarii ei, însă, după 1940, aceștia vor ceda toate drepturile lor Societății „Petroșani”.

Producția de cărbune a crescut permanent până în momentul declanșării crizei economice din perioada anilor 1929-1933 care s-a răsfrânt puternic și asupra industriei carbonifere din Valea Jiului. Această criză de supraproducție a avut urmări catastrofale asupra industriei carbonifere din Valea Jiului, producția scade, o serie de mine sunt închise, condițiile de viață și de muncă ale lucrătorilor mineri se înrăutățesc, crește șomajul.Astfel, în mai 1931 s-a format prin unirea societăților „Petroșani” și „Lupeni” o nouă societate minieră numită tot Societatea „Petroșani”.

Pe fondul marii crize economice s-au închis în Valea Jiului mai multe mine ca de exemplu la Societatea „Lonea” din trei mine au fost închise două, iar la Societatea „Petroșani”, din șapte mine s-au închis trei, în timp ce la Vulcan au fost închise toate.

Ca o concluzie, dacă în primul deceniu al perioadei interbelice activitatea minieră se desfășura în 18 mine, în deceniu patru al secolului al XX-lea producția minieră din Valea Jiului s-a restrâns la șase mine.

II. PATRONATUL ȘI FORȚA DE MUNCĂ DIN ÎNTREPRINDERILE MINIERE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

II.1.Patronatul și modul de organizare al societăților miniere

În Valea Jiului, activitatea minieră, începută industrial din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost continuată și în perioada interbelică. Primul Război Mondial și Unirea din 1918 au creat noi perspective de dezvoltare, prin care activitatea minieră din Valea Jiului s-a adaptat noilor realități economice. Cererea de huilă de pe piața internă și externă a determinat în zonă realizarea unor masive investiții mai ales din partea capitalului străin: austriac, francez, german și maghiar. După anul 1918, s-a pus problema reorganizării activității miniere din Valea Jiului, care să se adapteze noilor realități istorice și economice.

Conducerea politică a statului român, după lungi dezbateri cu privire la exploatarea resurselor subsolului și la tipul de proprietate existent, a reușit să elaboreze o legislație pertinentă care să rezolve problemele apărute în această perioadă.

Astfel, prin Constituția din 1923 și Legea Minelor din 1924, precum și prin alte reglementări legislative s-a creat cadrul pentru „naționalizarea” resurselor subsolului, dar pentru reorganizarea societăților miniere din Valea Jiului, prin pătrunderea masivă a capitalului românesc, fapt ce a determinat ca și conducerea acestora, să fie majoritar românească. De asemenea a creat cadrul favorabil trecerii din proprietatea statului, prin comercializare a unor întreprinderi miniere, pentru a le rentabiliza activitatea.

După acum am precizat în rândurile de mai sus, toate întreprinderile miniere vor intra după anul 1918, într-un proces de reorganizare, care presupune înființarea unor noi societăți miniere, care aveau un capital preponderent românesc, fapt ce a dus la alegerea unor conduceri noi în care elementul românesc este majoritar., fiind create și societăți noi.

Apariția în Valea Jiului a mai multor societăți miniere în perioada interbelică s-a datorat procesului de „naționalizare”, acestea fiind înființate prin asocierea capitalului străin cu cel românesc, care, începând cu 1920, pătrunde masiv în industria minieră din regiune. Pentru a eficientiza și rentabiliza modul de producție, s-a trecut la concentrarea investițiilor și a activității productive în câteva societăți miniere, lucru ce a dus la favorizarea dezvoltării întregului bazin al Văii Jiului.

Odată cu crearea cadrului legislativ corespunzător, s-a trecut la înființarea societăților miniere: „Petroșani”, „Lupeni”, „Lonea”, „Valea Jiului de Sus” și „Sălătruc”.

Prima societate minieră românească, ce s-a înființat prin „naționalizare” a fost Societatea „Petroșani”, care a preluat bunurile deținute de Societatea „Salgótarján”. Procesul de preluare a activelor Societății „Salgótarján” a început încă din decembrie 1918, când conducerea societății a început procesul de reorganizare, luând contact cu partea română, scopul acestor acțiuni vremelnice fiind păstrarea intactă a minelor pe fondul schimbărilor majore apărute în Transilvania. Procesul de preluare a activelor încheidu-se abia în anul 1920.

Societatea „Petroșani” a fost creată prin asocierea capitalului românesc reprezentat de „Grupul Român” alcătuit din 19 instituții financiare, coordonat de „Banca Românească” și capitalul maghiar reprezentat de Grupul „Salgo – Commerce”, format din „Banca Comercială Maghiară din Budapesta” și Societatea „Salgótarján”.

După lungi tratative, între cele două grupuri, cel român și cel maghiar, influențate și de evenimentele istorice desfășurate în această perioadă, s-a ajuns la un acord la data de 2 aprilie 1920, prin care s-a acceptat înființarea unei societăți pe acțiuni având un capital social de 100 milioane lei. „Grupul Român” și „Grupul Maghiar” au adoptat până la obținerea autorizării de funcționare pe care o dădea statul român, un Act constitutiv în care sunt înscrise modul în care Societatea „Salgótarján” predă Societății „Petroșani” tot inventarul, respectiv aportul său în natură și modalitatea în care era împărțit capitalul social de 100 milioane lei între cele două grupuri acționare, precum și primul consiliu de administrație alcătuit din 18 membrii. După data de 8 octombrie 1920 a fost adoptată și o Convenție adițională, ca o completare la Actul constitutiv și la Statute.

Societatea „Petroșani” era condusă de un consiliu de administrație format din 15 până la 25 de membri, o pătrime dintre aceștia trebuind să se retragă în fiecare an, dar cu dreptul de a fi realeși. Dintre membri erau desemnați președintele și cei doi vicepreședinți.

Aruncând o privire de ansamblu asupra componenței consiliului de administrație, numărul membrilor a oscilat de la o perioadă la alta. Până la unirea cu Societatea „Lupeni” din anul 1931, consiliul de administrație a fost format din 21 de membri, făcând excepție anul 1922 când a fost alcătuit doar din 17 membri. După fuziunea cu Societatea „Lupeni”, consiliul de administrație potrivit Statutelor, trebuie să fie alcătuit din 25 până la 35 de membri aleși de adunarea generală pe patru ani, iar o pătrime dintre membri vor fi înlocuiți în fiecare an. Consiliul va alege din rândul membrilor săi un președinte și doi vicepreședinți. Adunarea generală extraordinară este constituită regulat din acționarii societății.

După cum am precizat mai sus, modul de organizare a societăților miniere a fost asemănător, fapt demonstrat și de în cazul Societății „Lupeni”, care șă-a început activitatea la 1 ianuarie 1925.

În cazul înființării acestei societăți, procesul de constituire a durat mai mult decât în cazul Societății „Petroșani”. Societatea „Lupeni” a fost creată de „Grupul Român” în frunte cu „Banca Românească”, la care se adaugă Societatea „Petroșani” și „Grupul Maghiar” reprezentat de Societatea Maghiară „Uricani – Valea Jiului”. Potrivit Actului constitutiv, S.A.R. pentru Exploatarea Minelor de Cărbune numită „Lupeni” va avea sediul la București și un capital social de 400 milioane lei. Consiliul de administrație de la Societatea „Lupeni” a fost format din 19 membri în anul 1925, modificându-se în anii următori, la 21de membri în 1926 și 1928-1929 și la 20 membri în anul 1927, cu o proporție ce reflectă originea capitalului investit, respectiv două treimi dintre membri fiind cetățeni români. Președintele consiliului de administrație, între anii 1925-1931, a fost Nicolae. P. Ștefănescu, iar vicepreședinți, Nicolae. V. Theodorescu, Tancred Constantinescu și Richard Fuchs.. Societatea „Lupeni” a avut în perioada 1925-1931 următoarea organizare:

Formarea Societății „Valea Jiului de Sus” a parcurs un proces de constituirea puțin diferit de celelalte societăți miniere, deoarece aceasta în urma procesului de reorganizare a fost transformată dintr-o asociație minieră pe cuxe într-o societate minieră pe acțiuni. Modul de formare a acestei societăți parcurge următoarele etape: în anul 1895 a fost înființată societatea, apoi. la 15 decembrie 1903, a trecut, prin vânzare în proprietatea Societății „Salgótarján” și a Societății „Uricani – Valea Jiului”.

Pe baza Legii Minelor din 4 iulie 1924, care solicita pentru continuarea activității ca societățile miniere să se transforme în societăți pe acțiuni, s-a trecut și la reorganizarea Societății „Valea Jiului de Sus” . În acest sens, s-a încheiat între Societatea „Petroșani” și Societatea „Lupeni”, pe de-o parte, și Societatea „Salgótarján”și Societatea „Uricani – Valea Jiului”, pe de altă parte, o Convenție, la data de 30 noiembrie 1925, prin care ultimele două societăți vindeau Societății „Petroșani” și Societății „Lupeni” cele 128 ce cuxe la prețul de 3,2 milioane franci elvețieni. În conformitate cu legislația în vigoare Societatea „Petroșani” și Societatea „Lupeni” s-au angajat ca după cumpărare să transforme Societatea „Valea Jiului de Sus” într-o societate pe acțiuni. Tot cele două societăți miniere vor numi președintele consiliului de administrație și vor alege restul personalului de conducere, în proporție egală pentru cele două Grupuri.

Astfel, la 10 decembrie 1925 în adunarea generală extraordinară a aprobat transformarea Societății „Valea Jiului de Sus” dintr-o societate minieră pe cuxe într-o societate pe acțiuni denumită Societatea „Valea Jiului de Sus” S.A.R. pentru Exploatarea Minelor de Cărbuni, cu sediul social în comuna Vulcan. Potrivit Statutelor, consiliul de administrație era alcătuit din șapte membri aleși de către adunarea generală, cu un mandat de patru ani, dintre aceștia fiind ales președintele și cei doi administratori – delegați.Din documente rezultă faptul că în anul 1925, președintele consiliului de administrație a fost ales inginerul Nicolae. V. Theodorescu, iar administratori – delegați, inginerul Nicolae. V. Theodorescu și E. Bujor, iar din partea maghiară participă ca membri ai consiliului de administrație dr. Francisc Chorin jr. și Richard Fuchs și alți trei funcționari de la Societatea „Petroșani” și Societatea „Lupeni”.

Prin Legea privitoare la comercializarea întreprinderilor economice ale statului din 7 iunie 1924 s-a creat cadrul juridic favorabil comercializării Minelor Statului „Lonea”. Acestea au fost create de statul maghiar pentru a mări producția de cărbuni care era cerută pe piață. Deoarece, aceste mine au devenit nerentabile s-a trecut la vinderea lor pentru a eficientiza și rentabiliza procesul de producție.

După parcurgerea etapelor de început, în 28 octombrie 1925 se înființează Societatea „Lonea”. Astfel, la 15 noiembrie 1925 are loc prima adunare generală a Societății „Lonea” în cadrul căreia s-a constituit consiliul de administrație. Profesorul Ludovic Mrazec a fost ales primul președinte al societății, inginerul Nicolae V. Theodorescu, directorul general al Societății „Petroșani”, devine administrator – delegat și vicepreședinte. Consiliul de administrație al Societății „Lonea” este alcătuit din 12 membri, patru numiți de guvern și opt de principalii acționari care erau Societatea „Petroșani”, Societatea „Lupeni” și „Creditul Minier”.

Din partea guvernului au fost numiți în consiliul de administrație, domnii: L. Mrazec, M. N. Rădulescu, N. Rădulescu și N. Balotescu, iar din partea acționarilor au fost aleși alți opt membri, domnii: M. Constantinescu, M. Bancui, N. Teodorescu, D. Ghermani, Corneliu Bălteanu, I. Bujoi, Ioan Purcăreanu și D.Lambm și doi cenzori, tot din partea acționarilor în persoana lui I. Popea și Eug. Cerghedy. După cum bine se știe consiliul de administrație era condus de un președinte ajutat de un vicepreședinte numit de acționari, iar guvernul român pentru a controla activitatea Societății „Lonea”, numea un comisar guvernamental. Numărul membrilor consiliului de administrație a fluctuat de-a lungul timpului, dacă între 1925-1936 existau 12 membri, în 1937 au fost nouă membri, ca apoi în anii 1938-1939 să fie alcătuit din 10 membri, ajungând în 1940 la doar 6 membri.

În ce privește crearea Societății „Sălătruc”, o societate mai mică și cu o însemnătate mai redusă, aceasta a fost înființată între anii 1926-1940. Pe baza Legii Minelor din 1924 un grup format din trei întreprinderi a reușit să obțină în iulie 1926 dreptul de exploatare în schimbul plătirii redevenței către stat, astfel se constituie Societatea „Sălătruc” S.A.R., cu sediul la Târgu – Jiu, pe o durată de 50 de ani, cu un capital social de două milioane lei împărțit în 4.000 de acțiuni, cu o valoare de 500 lei fiecare. Capitalul social se putea mări prin decizia consiliului de administrație până la valoarea de cinci milioane lei.

În prima adunare generală din 1926, au fost adoptate Actul Constitutiv și Statutele care prevedeau ca în consiliul de administrație să intre 12 membri. În fiecare an o pătrime din numărul total de membri ai consiliului de administrație se reînnoiește prin tragere la sorți. Președintele consiliului de administrație, precum și două treimi din membri consiliului de administrație și ai comitetului direcției, trebuie să fie cetățeni români. Consiliul de administrație alege în fiecare an, în urma adunării generale un președinte și unul sau doi vicepreședinți. Consiliul de administrație conduce toate afacerile Societății și o reprezintă și în justiție.

De asemenea, sunt aleși cenzorii care au rolul de a supraveghea operațiunile, de a revizui bilanțul și de a verifica conturile societății. Cenzorii sunt aleși în fiecare an de adunarea generală și vor fi în număr de trei până la cinci. Adunarea generală cuprinde toți acționarii societății și se întrunește o dată pe an, în primele trei luni de la constituire pentru adunările ordinare, iar pentru cele extraordinare se întrunește când este necesar .

Dacă la începutul procesului de reorganizare a societăților miniere din Valea Jiului s-au constituit mai multe astfel de întreprinderi, care au fost distincte ca interese financiare și ca dotări tehnice, în timp s-a constatat, că din punct de vedere administrativ aceste societăți au început să depindă una de cealaltă. Găsim în conducerea societăților miniere aceleași persoane, ca de exemplu la Societatea „Petroșani” și la Societatea „Lupeni” a fost numit același director general Se observă, că în perioada interbelică, s-au produs schimbări importante cu privire la modul de organizare al societăților miniere prin fuzionarea acestora, cu scopul întăririi investiților în regiune, care să ajute industria carboniferă să facă față problemelor apărute în economia românească.Procesul de fuziune a societăților miniere și formarea unei singure societăți s-a concretizat în anul 1931 când s-a înființat Societatea „Petroșani” ce a devenit cel mai mare producător de cărbuni din România.

Prima societate minieră, care a acceptat fuziunea cu Societatea „Petroșani”, a fost Societatea „Lupeni”. Hotărârea de preluare a Societății „Lupeni” a fost luată în adunarea generală din data de 22 mai 1931, de la București . Prin preluarea Societății „Lupeni”, Societatea „Petroșani” și-a mărit capitalul social de la 820 milioane lei la 1.410.000.000 lei. A apărut astfel noua societate minieră sub numele de S.A.R. pentru exploatarea minelor de cărbuni „Petroșani”, având sediul social la București și următoarea structură de organizare: Direcția Generală; Grupurile de mină: Petroșani, Vulcan, Lupeni; Direcția centrală administrativă din Valea Jiului; Exploatarea minieră Lapoș; Exploatarea Forestieră Sebeș care avea sub conducerea tehnică și domeniile forestiere din Valea Jiului care din septembrie 1933 se mută la Petroșani în subordinea Direcției Minelor Petroșani și apoi de la 1 septembrie 1937 își mută sediul la Fabrica de cherestea din Șibot ce se afla sub conducerea Direcției Generale București; Direcția Serviciilor Generale; Direcția generală cu sediul la București condusă de directorul general avea sub autoritate serviciile Direcției: Secretariatul General; Serviciul Administrativ; Serviciul Tehnic, împărțit în Serviciul Tehnic General și Serviciul Tehnic Minier începând cu anul 1937; Serviciul Comercial; Serviciul Cărbune și Derivate; Serviciul Contabilității; Serviciul Creditelor și Controlului; Serviciul Contencios; Serviciul Tezaurului; Registratura și Arhiva.

Începând cu anul 1940, Societatea „Petroșani” și-a externalizat o serie de servicii ca: Exploatarea Minieră Lapoș, Exploatarea Forestieră Sebeș, Direcția Minelor Petroșani, Divizia Baia Mare și Exploatarea Minieră Doicești.

Procesul de unificare va continua, fiind impulsionat și de declanșarea marii crize economice din 1929-1933, care a afectat major întreprinderile miniere. În această situație dificilă s-a găsit Societatea „Sălătruc”, care pentru a fi salvată a fost integrată administrativ, tehnic și social în Societatea „Petroșani”, ce a cumpărat în anul 1933 acțiunile acesteia transferând și sediul social la București. Societatea „Sălătruc” și-a continuat în acest mod activitatea până în anul 1941, când Ministerul Economiei Naționale aprobă suspendarea activității acesteia.

Ultima societate minieră, care a fost în cele din urmă preluată integral de Societatea „Petroșani” a fost Societatea „Valea Jiului de Sus”. Pentru pregătirea fuziunii, în luna februarie 1931 s-a semnat o convenție între Societatea „Valea Jiului de Sus” și Societățile „Lupeni” și „Petroșani”, prin care acestea din urmă, care erau și acționare să preia exploatarea și administrarea societății.

Datorită crizei economice, după anul 1931 Societatea „Petroșani” hotărăște să închidă o serie de câmpuri miniere și astfel Societatea „Valea Jiului de Sus” își oprește activitatea de producție. Pe acest fond, în anul 1942 adunarea generală extraordinară a hotărât fuzionarea Societății „Valea Jiului de Sus” cu Societatea „Petroșani”, care a preluat întregul capital și patrimoniu.

Această regrupare a întreprinderilor miniere din punct de vedere administrativ, în prima faza, și apoi prin fuziune, în cea de-a doua fază, au fost determinate de mai multe cauze și anume eficientizarea capitalului investit, îmbunătățirea procesul de desfacere a producției de cărbune. Toate măsurile luate în această perioadă au fost canalizate spre rentabilizarea activităților desfășurate de întreprinderile miniere.

Pentru aplicarea politicii de „raționalizare” au fost închise o serie de mine, în intervalul 1928-1931, cum ar fi: „Petroșani Vest”, „Dâlja”, „Dr. Chorin” Vulcan și „Valea Jiului de Sus” din Vulcan, concentrări la Lonea și Lupeni și încetarea activității temporare la mina „Petroșani Est”. În această conjunctură, în cadrul Societății „Petroșani” au apărut două Grupuri: Grupul „Petroșani” și Grupul „Lupeni” , fiecare având o Direcție a Minelor proprie.

De asemenea, are loc și o reorganizare administrativă, stabilindu-se pentru cele două Direcții Miniere un singur director tehnic, la Petroșani, iar în ianuarie 1939 s-a înființat o singură Direcție Tehnică ce funcționa în cadrul Direcției Miniere Petroșani, care a fost condusă la început de inginerul Alexandru Bădărău, acesta preluând de la 1 iulie 1939 și funcția de director tehnic al tuturor exploatărilor din Valea Jiului .

După cum s-a observat, pe parcursul acestui subcapitol, am încercat să realizez o prezentare succintă referitoare la evoluția întreprinderilor miniere din Valea Jiului și a modului lor de organizare,în perioada interbelică.

II.2. Evoluția populației și a angajaților societăților miniere în Valea Jiului

Zona Văii Jiului a fost populată încă din cele mai vechi timpuri. Acest fapt este demonstrat de izvoarele arheologice și documentele scrise care atestă existența unei populații mai puțin numeroase, ocupându-se, în principal, cu agricultura și creșterea animalelor.

Dacă vom face o incursiune în istoria demografică a acestei regiuni vom observa că procesul de creștere numerică a populației s-a produs nu numai datorită sporului natural, ci și din cauza unui amplu proces de colonizare. Putem împărți acest proces de colonizare în două etape mari: prima, desfășurată în intervalul secolelor XVI – XVIII, a doua, între jumătatea secolului al XIX-lea și până în 1989.

Dacă realizăm un scurt istoric al evoluției populației din Valea Jiului, în conscripția de la 1733 apar consemnate trei comune, respectiv Jiul – Unguresc având 12 familii, Jil Petrila cu 48 de familii și Jiul Românesc având 21 de familii. În acea perioadă, existau în zonă 405 locuitori, toți români. Un alt document, care ne oferă informații despre populația din zona Văii Jiului, este Conscripția din 1750, atestând existența a cinci așezări, având o populație însumată de 925 de locuitori împărțiți astfel: Jil Petrila cu 300 de locuitori, Jil Livezeni cu 160 de locuitori, Surduc cu 105 locuitori, Iscroni cu 110 locuitori și Jiul Românesc cu 250 locuitori. Se pare că cele două conscripții au un caracter relativ, deoarece Conscripția (Recensământul) din 1762 nu prezintă decât două comune: Petrila cu 194 de familii și Livezeni cu 119 familii. Dar Conscripția pe sate, din anii 1784-1787, prezintă existența a șase așezări cu o populație de 4.704 locuitori.

Aportul de populație din Țara Hațegului în Valea Jiului este un fapt cert demonstrat și de toponime și se pare că această populație venită a stat la baza formării principalelor așezări din regiune, în anul 1854 fiind atestate un număr de 11 localități cu o populație de 6.770 de locuitori, majoritatea români.

De-a lungul timpului, datorită colonizării și dezvoltării industriei miniere, în Valea Jiului au apărut două grupuri de populație, fiecare cu gândirea sa, dar și cu preocupări specifice.

Un grup de populație este format din „băștinași”: țăranii care provin fie din populația autohtonă, fie din cei veniți din Țara Hațegului, Nordul Olteniei, Mărginimea Sibiului și care erau numiți „momârlani”. Astăzi denumirea de „momârlani” s-a generalizat pentru locuitorii din mediul rural din Valea Jiului, dar la sfârșitul secolului al XIX-lea se pare că a avut și un sens de batjocură.

Există mai multe interpretări. Acest termen, fie reprezenta omul de la munte, fie provenea din termenul maghiar „martványi”, însemnând „rămășiță”, „rest”, dar și urmaș, probabil referindu-se la urmașii dacilor și romanilor. Portul lor era asemănător cu cel al dacilor reprezentați pe Columna lui Traian, dar apare și o asemănare în îmbrăcăminte cu o populație venită din Italia care are același nume. Localnicii se ocupau, în principal, cu agricultura, dar, din cauza reliefului accidentat și a climei neprielnice, mai ales cu creșterea animalelor.

Cel de-al doilea grup de populație din Valea Jiului este cel apărut în urma colonizării realizate în perioada de început a exploatărilor miniere, fiind format din muncitorii aduși ca să lucreze în mină. În concluzie, cele două grupuri de locuitori, cea băștinașă, numită generic „momârlani”, care nu era interesată decât ocazional de noua meserie și muncitorii minieri aduși aici, alcătuiesc populația Văii Jiului, o populație diversă din punct de vedere etnic și religios.

Evoluția populației din Valea Jiului a fost major influențată de dezvoltarea industriei miniere și de procesul de colonizare. Putem observa că în anul 1870, atunci când începe dezvoltarea industriei miniere și se aduc muncitori din alte zone, exista un total de 12.671 locuitori, din care 10.211 erau autohtoni din Valea Jiului, 10.350 români, iar 2.215 erau străini veniți în zonă odată cu începerea industrială a mineritului. O evoluție interesantă, mult mai amplă a populației din Valea Jiului, se remarcă în cadrul Recensământului din 1910. Potrivit acestui recensământ, efectele colonizării apar mai pregnant, observându-se, de asemenea, o scădere a populației românești și o creștere a populației de alte etnii. Dintre aceste etnii, cel mai mare număr de populație îl dețin maghiarii, urmați de germani, slovaci, ruteni, croați și sârbi. În ce privește localitățile, cel mai mare număr de locuitori se găsește la Petroșani+Livezeni și foarte aproape urmând Aninoasa+Iscroni, celelalte localități menționate au o populație mult mai scăzută numeric, decât primele două.

Populația Văii Jiului la 1910

Tabelul 2.1

Sursa: Recensământul din 1910. Transilvania, Traian Rariu (coordonator), București, Editura Staff, 1999, p.234-235, 238.

Structura etnică a populației determină și un mozaic religios, întâlnit la locuitorii din Valea Jiului, așa cum reiese tot din Recensământul din 1910, astfel: 12.669 sunt ortodocși, 9.618 greco – catolici, 14.968 romano – catolici, 5.762 reformați, 1.496 aveau religia evanghelică, 1.083 erau unitarieni, 2.173 izraeliți și trei erau de alte religii.

Dezvoltarea mineritului în zonă, precum și alte activități industriale adiacente modifică și numărul de locuitori, structura etnică și cea religioasă a populației din Valea Jiului. Edificatoare sunt datele Recensământului general al populației, din 29 decembrie 1930. Pentru localitățile din Plasa Petroșani, acesta prezintă următoarele date statistice, totalul de 66.753 de locuitori este împărțit astfel: la Aninoasa 3.896, Bănița 847, Bărbătenii de Sus 1.223, Câmpu lui Neag 468, Crivadia 237, Dealul Babii 376, Iscroni 1.422, Jiu Coroiești 1.238, Jiu Paroșeni 1.339, Livezeni 2.806, Lupeni 13.870, Merișor 650, Petrila 10.496, Petroșani 15.405, Uricani 1.380,Vulcan 11.100.

Din acest total de 66.753 de locuitori, repartizarea lor după originea etnică este următoarea: 35.400 sunt români, 21.718 maghiari, 3.781 sunt germani, 159 ruși, 484 ruteni, 94 bulgari, 612 cehoslovaci, 1.039 polonezi, 2.243 evrei, un grec, trei albanezi, patru armeni, un turc, 673 țigani, 456 din alte neamuri, 79 nedeclarați.

Referitor la religia fiecărui grup de populație, bineînțeles că se observă, la fel ca și în anul 1910, prezența unui mozaic religios.Față de 1910 a crescut numărul celor de religie ortodoxă, care însumează 19.988, urmează 17.078 romano – catolici, 15.837 greco – catolici, 8.087 reformați (calvini), 1.415 unitarieni, 1.302 evanghelici (luterani), 2.314 mozaici, 503 baptiști, 55 adventiști, trei armeno – gregorieni, un mahomedan, 48 de alte religii și secte, 54 fără religie și 68 cu religie nedeclarată.

Situația populației din Valea Jiului se modifică din punct de vedere al numărului acesteia, datorită marii crize economice mondiale din perioada 1929-1933, criză ce a afectat și țara noastră, inclusiv industria carboniferă din Valea Jiului. Recensământul din 6 aprilie 1941 scoate în evidență scăderea numărului populației, fapt determinat de mai multe cauze: marea criză economică, regândirea pe baze moderne a mineritului din zonă și pierderile teritoriale pe care România le-a suferit în anul 1940.

Populația Văii Jiului la 1941

Tabelul nr.2.2

Sursa: Recensământul general al României din 6 aprilie 1941, p. XVIII, apud Mircea Baron, Cărbune și societate în Valea Jiulu, p.287.

După ce am prezentat în ansamblu evoluția numerică a populației din Valea Jiului, potrivit datelor obținute din cadrul Recensămintelor din 1910, 1930 și 1941, în următoarele rânduri voi prezenta evoluția populației miniere în perioada interbelică.

Analizând documentele din arhivă se observă că, înainte de război, în societățile miniere din Valea Jiului situația lucrătorilor și a producției miniere a fost următoarea: Societatea „Salgótarján” avea 7.000 lucrători și o producție de 1.2500.000 q, Societatea „Valea Jiului de Sus” – 600 lucrători și 600.000 q, Societatea „Uricani Valea Jiului” – 3.500 lucrători și 6.500.000 q, iar „Minele Statului” – 2.400 lucrători și 1.700.000 q.După încheierea războiului, situația s-a modificat în felul următor: Societatea „Salgótarján” – 7.500 lucrători și o producție de 5.600.000 q, Societatea „Valea Jiului de Sus” – 350 lucrători și 350.000 q, Societatea „Uricani” Valea Jiului – 4.000 lucrători și 3.000.000 q, iar „Minele Statului” – 2.400 lucrători și 1.200.000 q. Făcând o analiză a celor prezentate mai sus, reiese faptul că producția minelor din Valea Jiului, înainte de război, însuma 20 – 21 milioane q, cu un număr de 13.500 de lucrători, producția scăzând după încheierea războiului la 10 – 11 milioane de qintale, chiar dacă numărul de lucrători a crescut la 14.250. Acest lucru s-a datorat, în primul rând, distrugerilor provocate de război, dar și dezinteresului și prestației scăzute a angajaților.

Societățile miniere, care funcționau imediat după încheierea primului război mondial, aveau în structura lor, ca angajați, mai multe categorii de muncitori și funcționari așa cum reiese și din Buletinul statistic pe anul 1921 al Societății Anonime Române pentru exploatarea minelor de cărbuni („Salgótarján”) prezentat mai jos, structură pe care o regăsim în linii mari la toate societățile miniere, în funcție de mărimea și importanța lor.

Buletin statistic pe anul 1921

Societatea Petroșani Anonimă Română pentru exploatarea minelor de cărbuni („Salgótarján”)

Tabelul nr.2.3

A. Personal tehnic și lucrători

B. Personal administrativ și oamenii de serviciu

Sursa:SJHAN,fond I.G.M.C.V.J., dos.7/1921.

Studiind datele din tabelul de mai sus se desprinde și o altă concluzie, aceea că numărul cetățenilor români angajați este mai mic decât al străinilor, trend ce a dominat o bună perioadă de dinainte și după primul război mondial structura etnică a angajaților societăților miniere. În perioada interbelică creșterea populației românești în totalul angajaților societăților miniere din Valea Jiului este fapt cert.Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă situația personalului minelor de cărbune din anul 1939, înregistrată la Inspectoratul Industrial, care din totalul de 9.812 angajați, 5.295 adică 53,96% erau etnici români, 4.477 minoritari, dar cu cetățenie română, adică 45,62% și doar 40 erau cetățeni străini însumând 0,40%.

Studiind sursele arhivistice am descoperit, că în cadrul societăților miniere, ponderea angajaților de origine maghiară la data de 4.XI.1941, aflați în serviciul Societății „Petroșani” era următoarea: totalul efectivului de funcționari era de 783 dintre care 95 erau maghiari cu o pondere de 12%, iar totalul muncitorilor era de 9.623 dintre care 1.296 erau maghiari cu o pondere de 13,5%, rezultă deci un total general de 10.406 angajați dintre care 1.395 erau maghiari, cu o pondere de 13,3 %.

Din această cauză, s-a desprins ideea că angajații de origine maghiară au ocupat de-a lungul perioadei interbelice o pondere însemnată în totalul angajaților societăților miniere.

Revenind la evoluția în ansamblu a forței de muncă, în perioada interbelică, în cadrul societăților miniere din Valea Jiului, după cum se observă din tabelul de mai jos, numărul de angajați va crește constant, începând cu anul 1920 și mai ales până în 1928, când șomajul ia un caracter pronunțat, după care acest număr începe să scadă datorită crizei care se instalează și care a afectat și societățile miniere din Valea Jiului.

Variația numărului salariaților societăților carbonifere

Tabelul nr.2.4

Sursa: Ion Frățilă, Nicolae Wardegger, Documente hunedorene din istoria mișcării revoluționare 1920–1944, p.201.

Se remarcă faptul că numărul celor care lucrează în subteran scade continuu, fapt prezentat în tabloul comparativ asupra efectivului muncitorilor subterani și al muncitorilor ocupați la suprafață în anii 1927 și 1928, care se prezintă astfel: în anul 1927 efectivul muncitorilor subterani este de 5.507 adică 62% față de efectivul total, iar efectivul muncitorilor la suprafață este de 3.430 adică 38% față de efectivul total, în timp ce în anul 1928 efectivul muncitorilor subterani este de 4.339 adică 61,4% față de efectivul total, iar efectivul muncitorilor la suprafață este de 2.732 adică 38,6% față de efectivul total.

O altă etapă în evoluția angajaților societăților miniere din Valea Jiului a fost perioada marii crize economice 1929-1933, care a dus la concedieri masive sau la mutări ale lucrătorilor spre alte exploatări miniere, măsuri pe care societățile miniere le-au luat pentru a salva producția, dar și capitalul investit.

Astfel, de la 12.492 angajați în 1929 s-a ajuns la 7.658 în 1933. În documentele arhivistice ale Societății „Petroșani” apar date relevante asupra personalului anunțat și concediat: Petrila – funcționari – 107 din care 73 români, 22 maghiari, trei germani, un evreu, trei alții și 2.618 muncitori din care 1.648 români, 689 maghiari, 196 germani, doi evrei, 13 poloni, 68 alții; Petroșani – funcționari – 373 din care 200 români, 73 maghiari, 74 germani, un rutean, șase evrei, 13 alții și 1.020 muncitori din care 729 români, 182 maghiari, 18 germani, trei polonezi, trei ruteni, un evreu, 11 alții; Lupeni – funcționari – 176 din care 94 români, 36 maghiari, 27 germani, trei polonezi, un rutean, un evreu, 12 alții și 3.041 muncitori din care 1812 români, 604 maghiari, 218 germani, 173 polonezi, 123 ruteni, șase evrei, 62 alții; Vulcan – funcționari – 13 din care nouă români, un maghiar, trei germani și 194 muncitori din care 145 români, 35 maghiari, 13 germani, un polon.

Această perioadă dificilă, atât pentru societățile miniere, cât și pentru angajații lor, a determinat o serie de acțiuni din partea acestora, ca solicitarea scăderii cotelor de cărbune, iar în privința concedierilor s-au aplicat reguli stricte fiind dați în șomaj cei care aveau vârsta de pensionare, cei cu absențe nemotivate sau cei care lucrau sezonieri pe perioada iernii.

Prin urmare, au loc concedieri masive de personal, un caz relevat este acela al închiderii Minei de Vest din Petroșani, care din efectivul originar de 407 angajați a menținut 208 și dintre aceștia 118 au fost transferați la alte mine.

Perioada dificilă a fost urmată după anul 1934 de o perioadă de relansare a activității societăților miniere prin creșterea cantității de cărbune solicitat de C.F.R, dar și prin diversificarea activității Societății „Petroșani”, fapt ce a dus la creșterea din nou a numărului angajaților așa cum reiese și din tabelul de mai jos. Se poate observa că între 1935-1936 numărul minerilor, dar și a celorlați angajați era mai mare, decât în perioada 1936-1937,când s-a constatat o descreștere, ca apoi să crească din nou în intervalul 1937-1938.

Evoluția angajaților Societății „Petroșani” – S.A.R.

Tabelul nr.2.5

Sursa: SJHAN, fond Societatea Petroșani D.M.–Confidențiale, dos. 2/1938, f.100.

Dezvoltarea mineritului în Valea Jiului, după cum se poate observa din datele statistice, a influențat și evoluția populației din regiune, în ansamblul său, aceasta crescând numeric. De asemenea, în timp s-a modificat și structura etnică și religioasă a populației, fapt determinat de deschiderea mai multor exploatări miniere în zonă și aducerea unor lucrători de origini și cu religii diferite. Astfel, s-a ajuns ca regiunea, după cum am afirmat mai sus, să devină un mozaic etnic și religios, aspect care se va modifica treptat după anul 1918, când ponderea populației românești și a religiei ortodoxe va crește foarte mult, datorită evenimentelor istorice petrecute în întreaga perioadă interbelică.

III. PROBLEMELE SOCIAL – CULTURALE ALE POPULAȚIEI MINIERE

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

III.1. Aprovizionarea cu alimente sau „Consumul”

Aprovizionarea cu alimente sau „Consumul”

Aprovizionarea cu alimente sau așa-numitul „Consum” reprezintă cea mai importantă măsură socială luată de societățile miniere. Prin „Consum” se înțelege aprovizionarea cu produse alimentare, iar mai târziu cu produse de manufactură, a tuturor angajaților societăților miniere. Din categoria produselor alimentare făceau parte: făina, zahărul, cafeaua, slănina, cartofii, iar categoria produselor de manufactură cuprindea: bocanci, cizme, haine pentru muncitori. Aceste produse se distribuiau prin magazinele proprii ale societăților miniere fiind comercializate la nivelul prețului lor de cost sau cu adaos mai mic peste prețul de cost. Apoi, vor apărea prețurile de favoare, care au fost introduse datorită scumpirii anumitor produse, fapt ce a dus la distribuirea unor articole în cantități și la prețuri chiar mai reduse ca prețul de cost.

„Consumul” reprezenta un capitol distinct în fiecare contract colectiv de muncă, devenind o obligație a societăților miniere. De exemplu, în contractul colectiv din anul 1922 sunt prezentate cantitățile și prețurile la care puteau fi achiziționate aceste produse. Făina – muncitorii care lucrau în mină primeau 16 kg. cu preț de favoare, muncitorii de la suprafață primeau 15 kg. cu preț de favoare, băieții sub 16 ani primesc 12 kg. cu preț de favoare și încă 3 kg. cu prețul de cumpărare, femeile primesc 10,5 kg. cu preț de favoare și 4 kg. cu preț de cumpărare, membrii familiei muncitorului primesc 8 kg. cu preț de favoare și 7 kg. cu preț de cumpărare. Prețul făinii este următorul calitatea I – 0,42 lei/kg., iar calitatea II – 0,23 lei/kg. Zahărul – lucrătorii din mine primesc 650 gr./lună cu preț de favoare, ceilalți lucrători și femeile primesc 500gr./lună, fiecare membru de familie al lucrătorului primește 400 gr./lună cu prețul de favoare de 0,53 lei/kg. și vor mai primi câte 1 kg./lună cu prețul de 6 lei/kg. Cartofii – lucrătorii vor primi lunar câte 10 kg. de cartofi, iar membrii familiilor câte 8 kg. cu prețul de 0,075 lei/kg. Slănina și untura – lucrătorii primesc lunar 2 kg. de slănină și 0,500 kg. de untură cu prețul de 1,48 lei/kg. de slănină și 1,90 lei/kg. de untură, femeile lucrătoare primesc lunar 1,5 kg. de slănină cu același preț, iar toți membrii familiei câte 0,50 kg. untură. Bocanci – lucrătorii minieri primesc pe an câte trei perechi de bocanci cu un preț de 8,80 lei perechea, femeile și lucrătorii de la suprafață primesc pe an două perechi de bocanci cu prețul enunțat mai sus.

Această stare de fapt se păstrează până la contractul colectiv de muncă încheiat în 31 octombrie 1926, când se va renunța la câteva avantaje în natură și în bani acestea regăsindu-se în salariul de bază al muncitorului, care s-a calculat în funcție de munca depusă. De asemenea, lucrătorii care se aflau în serviciul societății la data de 31 octombrie 1926 și aveau dreptul de a achiziționa alimente cu preț redus pentru membrii de familie, primesc ca despăgubire un ajutor personal, în funcție de numărul acestora. Ajutorul are următoarele sume: 169 lei – un membru/familie lunar, 338 lei – doi membrii/familie lunar, 507 lei – trei membrii/familie lunar, 676 lei – patru membrii/familie lunar; 845 lei – cinci membrii/familie lunar; 1.014 lei – șase membrii/familie lunar, 1.183 lei – șapte membrii/familie lunar, 1.352 lei – opt membrii/familie lunar, 1.521 lei – nouă membrii/familie lunar. Dacă lucrătorul lipsea o perioadă de timp din orice motiv, la reintrarea în activitate se mențin aceleași condiții ținându-se seama de numărul membrilor de familie. Cuantumul ajutorului s-a calculat pe baza prețurilor de desfacere, stabilite conform tarifului de prețuri din 25 octombrie 1926, după cum urmează: făină calitate primă – 15 lei/kg., făină calitatea a II-a – 13 lei/kg., zahăr – 30 lei/kg., untură – 72 lei/kg., slănină – 52 lei/kg., cartofi – 2 lei/kg. și bocanci – 270 lei/perechea. Sumele fixate mai sus la care lucrătorii renunță pentru a primi alimente cu preț redus vor varia în funcție de normele stabilite. Lucrătorii care doresc să beneficieze de cele prezentate mai sus și sunt în câmpul muncii sunt obligați să facă cerere în decurs de trei luni de la intrarea în vigoare a respectivului contract colectiv, iar pentru cei care se angajează ulterior intrării în vigoare a respectivului contract, vor face cerere în timp de trei luni de la data angajării. Dacă lucrătorul nu a făcut cererea pentru alimente sau renunță la ele nu va mai putea ulterior solicita acordarea lor. Lucrătorul care beneficiază pentru persoana sa de articolele achiziționate la preț de favoare, renunță la contravaloarea în numerar stabilită cu ocazia încheierii contractului colectiv din 31 octombrie 1926. Societățile miniere rețineau din venitul său lunar următoarele sume: muncitorilor subterani – 476 lei, muncitorilor de la suprafață – 437 lei, femeile 318 lei..

În luna iulie 1923 s-a luat hotărârea creării „Consumului Muncitorilor din Valea Jiului”, care era organizat ca o societate cu capital social, la început de un milion de lei, apoi ajungând la trei milioane de lei, la el participând atât muncitorii, cât și Societatea „Petroșani”, fiecare în proporție de 50% .

Apoi, în 1928 s-a hotărât ca secția de alimente a Societății „Petroșani” să se unifice cu „Consumul Muncitorilor din Valea Jiului” sub titulatura de „Consumul Muncitorilor din Valea Jiului S.A.” Mai târziu, în aprilie 1930, acesta va fi lichidat, activitatea sa fiind preluată de Secția de Alimente și Manufactură a Societății „Petroșani”.

Pe fondul creșterii prețurilor la unele produse agricole și pentru a se menține calitatea vieții la un nivel bun, s-a hotărât să se distribuie prin „Consum” și alte produse, decât cele 47 prevăzute prin contractul colectiv, de exemplu: roșii pentru bulion, zarzavaturi, caise, pepeni, la prețuri extrem de avantajoase pentru lucrători, sub prețul pieței sau chiar sub prețul de cost.

De asemenea, societățile miniere au venit în ajutorul lucrătorilor prin introducerea sistemului de credite pentru produsele care erau cumpărate în cadrul „Consumului”, aceste sume fiind reținute lună de lună din venitul obținut. Societatea „Petroșani”, începând cu anul 1933, a introdus și creditele plătite în rate, numărul de rate și cuantumul acestor credite era stabilit de conducătorii exploatărilor în cazul lucrătorilor și de departamentul personal pentru funcționari. Alte categorii de angajați, cum ar fi funcționarii, medicii, preoții, cadrele didactice, beneficiau de achiziționarea produselor prin serviciul „Consum”, plătind aceeași sumă ca muncitorii sau prețuri mai mari, dar totuși mai avantajoase decât cele folosite de comerțul particular, unii făcând plata direct, alții folosind sistemul creditului.

Ca o concluzie la ceea ce am prezentat în paginile de mai sus, se constată că instituția numită „Consum” a avut un important rol social benefic pentru condițiile de viață oferite lucrătorilor în toată perioada interbelică și care a fost în concordanță cu cele din alte zone de minerit din Europa. Au existat perioade în istoria „Consumului”, ca cele afectate de marea criză economică, în care s-au luat măsuri de restrângere a acestei activități. Au fost aprovizionați în primul rând angajații societăților miniere, doar cu produse care au putut fi achiziționate mai ușor și în cantități suficiente, renunțându-se la acele produse care erau procurate mai greu.

Alocații în natură

Angajații societăților miniere pe lângă instituția „Consumului” și adaosurile în bani obținute în cadrul salarizării, beneficiau și de alocații în natură, ce cuprindeau locuințele gratuite, iluminatul și încălzitul acestora.

Societățile miniere vor acorda în limita posibilităților locuințe gratuite, iar celor care nu vor primi locuință, până la construirea unui număr suficient de locuințe, vor primi un ajutor de chirie, conform contractului colectiv din 1923, de 48 lei/lunar dacă au o familie cu trei membri și 60 lei lunar dacă au o familie mai numeroasă. Acest ajutor de chirie ajunge în 1926 la următoarele sume: 100 lei/lunar pentru lucrătorii necăsătoriți ai căror părinți nu au locuință și nici ajutor de chirie, 200 lei/lunar pentru lucrătorii cu familie până la trei membri și 300 lei/lunar pentru lucrătorii cu familie cu mai mulți membri.

Crearea condițiilor materiale pentru lucrătorii minieri a fost o prioritate pentru societățile miniere și cu scopul atragerii de personal din alte părți, decât din Valea Jiului. În acest sens societățile miniere au început să construiască locuințe pentru toate categoriile de angajați de la funcționarii superiori, la cei inferiori ajungându-se și la lucrătorii minieri. Astfel, au început să apară în Valea Jiului o serie de cartiere cu locuințe pentru personalul minier care au primit denumirea generică de „colonii”. Construcția acestor locuințe s-a realizat după anumite standarde pentru fiecare categorie de personal. În ce privește funcționarii, casele au fost conceput la început cu o singură locuință, apoi s-a ajuns la două și foarte rar la patru locuințe. În aceste locuințe folosite de către funcționari existau mai multe camere, unele aparținând servitorilor. În ce privește lucrătorii minieri, casele au fost construite de la început cu două sau patru locuințe, ele fiind structurate într-o cameră , bucătărie, cămară și câteodată mansardă. Atât casele pentru funcționari, cât și casele pentru lucrători beneficiau pe lângă spațiile de locuit și de curte, grădină și anexe. O mare parte din aceste locuințe dispuneau de apă potabilă și sistem de canalizare,erau iluminate electric și aveau un sistem stradal pavat cu piatră și dispuneau de un sistem de canalizare pentru apa pluvială.

Alături de funcționari și lucrătorii minieri mai beneficiau de locuință gratuită și preoții, învățătorii și funcționarii de stat care nu achitau chirie sau plăteau o chirie mică de aproximativ 100 lei/lună, proprietarilor caselor. Trebuie menționat, apoi, faptul că în cadrul societăților miniere s-a constituit un serviciu specializat cu construcția și întreținerea locuințelor, a străzilor și a sistemului de canalizare. De asemenea, societățile miniere suportau cheltuielile pentru igienizarea interioară a locuințelor cum ar fi: curățarea coșurilor de fum, zugrăvitul, construirea și repararea sobelor de teracotă, dar și lucrări exterioare: curățarea gunoaielor, repararea tencuielilor și a tâmplăriei. Aceste lucrări erau efectuate atât de atelierele ce se găseau în cartiere, dar și de diverși alți investitori din Valea Jiului.

Dacă realizăm o privire de ansamblu asupra construcției de locuințe se pare că în anul 1923, potrivi unui raport s-au construit într-un interval de trei ani de la constituirea Societății „Petroșani” aproximativ 1.000 de locuințe cu o valoare fiecare de 130.000 lei astfel, cele 4.100 de locuințe au fost realizate cu o investiție de 533 de milioane lei. Situația locuințelor din Valea Jiului se modifică în funcție de schimbarea numărului de angajați așa cum reiese și din tabelul de mai jos:

Situația locuințelor din Valea Jiului pentru muncitori

Tabelul nr.3.1

Sursa: SJHAN,fond Societatea Petroșani D.M.–Serviciul Muncă și Salarii, dos.1/1929, f.291.

De asemenea, admițând o medie de 1,8 lucrători/locuință și ținând seama de posibilitățile acestora de a găsi locuințe cu chirie, se preconizează ca în anii următori în funcție și de producția realizată să fie nevoie de următorul necesar de locuințe, fapt ce îl regăsim în tabelul de mai jos:

Situația locuințelor din Valea Jiului pentru muncitori 1940-1941

Tabelul nr.3.2

Sursa: SJHAN, fond Societatea Petroșani D.M.–Serviciul Muncă și Salarii, dos.1/1929, f.291.

Chiar dacă cea mai bună soluție din punct de vedere igienic este locuința individuală, totuși datorită unor considerente, cum ar fi lipsa de spațiu și motivele economice, societățile miniere au fost obligate să construiască și locuințe colective.

Aceste locuințe colective se numeau cazărmi și aveau un parter și un etaj, în total 16 până la 18 locuințe, dar au fost construite și cazărmi cu parter și două etaje, cu un total de 24 de locuințe, la acestea din urmă renunțându-se, datorită faptului că nu erau practice.

Locuințele construite în Valea Jiului pentru angajații societăților miniere erau grupate în cartiere ce purtau un nume specific, „colonii”. În tabelul de mai jos este prezentată o situație precisă a locuințelor din coloniile Văii Jiului.

Situația construirii locuințelor din coloniile din Valea Jiului

Tabelul nr.3.3

Sursa: SJHAN, fond Societatea Petroșani D.M.–Serviciul Muncă și Salarii, dos.1/1929, f.292.

Fondul de locuințe construite de societățile miniere nu erau destinate doar muncitorilor, ci și funcționarilor de toate categoriile. Situația locuințelor pentru funcționari a variat în modul următor, ținându-se seama și de numărul locuințelor particulare închiriate la Petroșani.

Situația locuințelor pentru funcționari

Tabelul nr.3.4

Sursa: SJHAN,fond Societatea Petroșani D.M.–Serviciul Muncă și Salarii, dos.1/1929, f.293.

Reiese că situația locuințelor pentru funcționarii superiori s-a îmbunătățit față de 1929, la Vulcan și Lupeni fiind 17 locuințe disponibile, în timp ce la Petrila trei dintre funcționarii superiori și-au închiriat locuințe la Petroșani, unde sunt ocupate toate locuințele libere existente. De asemenea, situația locuințelor pentru funcționarii inferiori s-a ameliorat, la Vulcan fiind chiar 39 de locuințe libere, în timp ce la Petrila exista o situație deosebită deoarece numărul funcționarilor inferiori fără locuință corespunzătoare a crescut de la patru la 80.

Alături de asigurarea locuinței sau a banilor de chirie, societățile miniere s-au preocupat și de asigurarea iluminatului fie se folosea electricitate sau petrol. Începând cu anul 1929, Societatea „Petroșani” a introdus iluminatul în locuințele muncitorilor după cum urmează: Petrila – 570 de locuințe cu un cost al instalației de 600.000 lei, Petroșani – 1.662 de locuințe cu un cost de 4.500.000 lei, Dâlja – 50 de locuințe cu un cost de 200.000 lei și Aninoasa – 775 de locuințe cu un cost de 3.200.000, deci un total de 3007 locuințe cu un cost pe instalație de 8.500.000 lei având 6.014 becuri ce au costat 270.630 lei, costul total fiind de 8.770.630 lei .

Lucrătorilor care beneficiază de banii pentru chirie vor primi lunar câte 3 kg. de petrol sau curent electric din centralele proprii, iar cei care utilizau curentul electric produs de Societatea de distribuție din Petroșani primeau o despăgubire de 20 lei lunar în schimbul petrolului. Tot conform contractului colectiv societățile miniere vor acorda anual gratuit pentru fiecare locuință 6.000 kg. cărbune pentru lunile ianuarie, februarie, în timp ce pentru lunile noiembrie și decembrie cantitatea era de 1.000 kg. de cărbune, iar în lunile aprilie, iunie, august și octombrie cantitatea scădea la 500 de kg. de cărbune. Transportul combustibilului acordat muncitorilor se va face gratuit până la raza fixată de comun acord între lucrători și societăți.

Începând cu anul 1931, când s-a dezvoltat producția de brichete de cărbune, muncitorii vor putea să solicite în schimbul cotei de cărbune de ocnă, brichete de cărbune, doar că se primea o cantitate mai mică cu 6% decât cantitatea de cărbune de ocnă. De asemenea, societățile miniere vor elibera la fiecare 500 kg. cărbuni sau un volum egal de brichete, o legătură de așchii în greutate de circa 30 kg.

Pentru nevoile cuptoarelor de pâine, societățile miniere vor distribui lemne de foc necesare, reglementând foarte strict întrebuințarea acestora. Cota primită de muncitori nu poate fi vândută, ea fiind considerată o proprietate a societății până la consumarea ei de către beneficiar. La prima contravenție, muncitorul vinovat va fi pedepsit cu pierderea ajutorului pe trei luni, la a doua contravenție va pierde ajutorul pe șase luni, iar la a treia contravenție va pierde ajutorul pe un an întreg .

În cadrul contractelor colective de muncă de până în 1931 se prevedea că muncitorii vor putea să schimbe cotele de combustibil fixate mai sus în măsura posibilităților cu 27 metri steri lemne de foc de fag. Societatea „Lupeni” putea să dea în schimbul cotei de cărbune, patru care de lemne de fiecare gospodărie sau fum, iar Societățile „Petroșani” și „Lonea” permiteau muncitorilor culegerea lemnelor neîntrebuințate de pe haldă și din mină.

Funcționarii au și ei dreptul ca pe lângă locuință, bani de chirie, iluminat să beneficieze și de combustibil necesar pentru încălzire. Funcționarii cu salarii de bază de la 10.000 – 6.000 lei beneficiază de 36 t cărbune, cei cu salarii cuprinse între 5.500 – 5.000 lei au alocate 30 t cărbune, apoi cei cu salarii de 4.500 – 3.600 lei vor primi 25 t de cărbune și în cele din urmă cei cu salarii de la 3.500 lei în jos au dreptul la 20 t de cărbune. Cărbunii vor fi ciuruiți și transportați acasă. Funcționarii pot transforma o parte sau întreaga alocație de cărbune în lemne de foc în baza a trei metri steri lemne de foc la o tonă de cărbune. La fiecare sfârșit de an funcționarii vor fi creditați cu contravaloarea cărbunelui neconsumat și eventual debitați cu plusul consumat, în funcție de prețul de vânzare al cărbunelui în localitate.

După ce am trecut în revistă succint o parte dintre beneficiile asigurate de societățile miniere, tuturor categoriilor de angajați, tragem concluzia că, în măsura posibilităților, s-a încercat să se ridice nivelul de trai al populației, fapt care a determinat și o dezvoltare din toate punctele de vedere a regiunii Văii Jiului.

III.2. Preocupări de asigurări sociale

Asigurările sociale contribuie într-o măsură foarte mare la îmbunătățirea condițiilor de viață, exercitând o influență semnificativă și asupra creșterii productivității muncii. Prin asistența medicală se obține însănătoșirea mai rapidă a muncitorilor și reîntoarcerea lor în activitate,în timp ce, ajutoarele în bani și pensiile primite sprijină pe asigurați și familiile lor pe timpul ieșirii

din activitate a acestora, datorită bolii, accidentelor sau pensionării.Apoi, măsurile de igienă și mai ales măsurile de protecție în muncă pentru prevenirea și înlăturarea în cel mai înalt grad al accidentelor de muncă și al bolilor profesionale, îi feresc pe lucrătorii minieri în timpul cât își desfășoară activitatea.

Asigurările sociale cuprind mai multe compartimente specializate care sunt coordonate de Casa Cercuală și se împart în asistență medicală și ajutoare bănești. În ce privește asistența medicală, aceasta se realiza în case medicale , spitale, sanatorii sau la domiciliul bolnavilor. Casa Cercuală era acea instituție care angaja personalul medical și care se preocupa de construcția așezămintelor sanitare. Personalul medical angajat beneficia de toate drepturile pe care le aveau ceilalți angajați ai societăților miniere.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra activității sanitare desfășurate în Valea Jiului remarcăm faptul, că primul spital înființat este cel din 1872, de la Petroșani de către Societatea „Brașoveană”, care va funcționa în perioada 1877-1878 când se va unifica cu spitalul statului. La acesta s-a adăugat o nouă construcție spitalicească în anul 1912, care avea 68 de paturi și era alcătuit dintr-un corp principal ce adăpostea bolnavii necontagioși, un corp de clădire pentru bolnavii cu boli contagioase, la acestea adăugându-se locuințele surorilor de caritate și cea a medicului șef. În anul 1910 Societatea „Salgótarján” a înființat la Vulcan un spital cu 60 de paturi, care avea trei secții: interne, chirurgie și contagioși. Apoi, la Lupeni s-a construit în anul 1903 un spital mai modern cu 40 de paturi și care avea două secții în componență: interne și chirurgie, iar la Aninoasa și-a desfășurat activitatea în toată perioada interbelică, un spital dar care era folosit doar pentru bolnavii cu boli contagioase având dotări minimale.Începând cu anul 1920, așezămintele medicale și personalul medical au intrat în subordinea Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, care era la rândul său subordonată Ministerului Muncii, dar erau exclusiv administrate de Casa Cercuală.

În toată perioada interbelică, spitalul din Petroșani și-a desfășurat activitatea neîntrerupt, iar în 1930-1931 s-a adăugat construcția Palatului Casei Cercuale Petroșani care oferea consultații și tratament în ambulatoriu. În ce privește spitalul din Lupeni, acesta își încetează activitatea în anul 1932, dar în schimb rămâne un dispensar cu 10 paturi, care avea în componență și o secție cu 20 de paturi pentru persoanele cu boli contagioase. În anul 1937 și cele 10 paturi sunt trecute în administrarea spitalului din Vulcan, care și el are o istorie asemănătoare fiind închis se pare tot în anul 1932 și funcționând doar ca dispensar, ca mai apoi să fie redeschis în anul 1936. În ce privește spitalul din Lupeni, aici se va construi de către Societatea „Petroșani”un spital nou cu 80 de paturi și două secții: interne și chirurgie, care va intra în funcțiune în anul 1942. De asemenea au fost înființate pe lângă spitale, de Casa Cercuală și ambulatorii medicale la Petroșani, Vulcan, Aninoasa, Petrila, Lupeni care trebuiau să acopere asistența medicală pentru toată Valea Jiului.

Personalul medical alcătuit din medici, personal mediu, moașe și surori de caritate era în subordinea Casei Cercuale, care le asigura salarizarea. Pe lângă medicii plătiți de Casa Cercuală mai existau și medici angajați de societățile miniere, care erau plătiți de acestea și care beneficiau de toate avantajele de care se bucurau toți angajații. De asemenea, societățile miniere au dat medicilor angajați de Casa Cercuală sume de bani pentru completarea veniturile, locuință gratuită sau bani de chirie, dreptul la alimente și la combustibil pentru încălzitul caselor.

O activitate laborioasă în planul sanitar l-a desfășurat și Societatea „Principele Mircea” care funcționa sub patronajul Reginei Maria și care și-a deschis o filială la Petroșani, în 23 octombrie 1921. La început a funcționat doar un dispensar pentru femei sărace și copii care asigura consultații gratuite, apoi Societatea „Petroșani” a construit o clădire care a fost dată Societății „Principelui Mircea”, în anul 1925 și care avea în componență două compartimente: dispensarul pentru copii sugari ce își va desfășura activitatea în toată perioada interbelică și maternitatea. Tot Societatea „Petroșani” asigura pentru salariații sanitari, care lucrau la spitalul Societății „Principelui Mircea” retribuțiile salariale lunare. O altă filială a Societății „Principelui Mircea” a funcționat la Lupeni, începând cu octombrie 1925, când s-a deschis dispensarul folosit la tratarea copiilor și a femeilor însărcinate. Dispensarul funcționa tot într-o clădire pusă la dispoziție de societatea minieră, unde se efectuau două consultații/săptămână de un medic asistat de o infirmieră și o moașă. Și în acest caz Societatea „Lupeni” și pe urmă din 1931 Societatea „Petroșani”au asigurat buna funcționare a acestor instituții medicale.

Sfera asigurărilor sociale cuprinde mai multe arii de acțiune și a fost reglementată până la unificarea din 1933, pentru zona Ardealului, prin legea maghiară nr. XIX/1907, cu mai multe modificări. Potrivit legii austriece a minelor din 1854 asigurarea pentru invaliditate din boală și bătrânețe era destinată doar lucrătorilor mineri.

În continuare o să trec în revistă prevederile fiecărei asigurări în parte, începând cu asigurarea de boală, prin care cei asigurați beneficiau de tratament medical efectuat fie la domiciliul personal, fie în spital pe o perioadă de 26 de săptămâni. Beneficiau de asemenea de medicamente și accesorii medicale gratuite, băi recuperatorii, dacă este necesar și sume de bani însumând 60% din salariul mediu al asiguratului pe o durată de 26 de săptămâni, începând cu a treia zi de boală. Dacă îngrijirea medicală se efectua într-un spital public, Casa Centrală plătea contravaloarea tratamentului pentru o perioadă de patru săptămâni, după care instituția unde era asigurat bolnavul suporta cheltuielile tratamentului în limita asigurării bolnavului. Bolnavul mai beneficia de transport la și de la spital la domiciliu. Membrii familiei care locuiau cu asiguratul beneficiau și ei timp de 26 de săptămâni de tratament medical medicamente și accesorii medicale. Membrii familiei asiguratului mai beneficiau, dacă nu aveau surse de venituri proprii de jumătate din suma asiguratului pe perioada când acesta era internat în spital. Ajutorul de maternitate se acorda asiguratei care avea dreptul la asistență medicală la naștere și la tratament gratuit, beneficia de un ajutor în bani însumând 3/4 din salariul mijlociu al clasei de cotizare pe o durată de opt săptămâni, dacă s-a cotizat minim trei luni. Se mai acorda ajutor de alăptare în cuantum de 50% din salariul mediu pe o perioadă de 12 luni, care începea odată cu încheierea ajutorului bănesc pentru lehuzie. Soțiile celor asigurați primeau asistență medicală și bani, timp de cinci săptămâni. În ce privește asigurarea de deces, aceasta prevedea că urmașii asiguratului beneficiau de ajutorul în bani, care se calcula prin înmulțirea cu 30 a salariului mediu zilnic al clasei de cotizare în care era asigurat decedatul. Fondurile asiguraților erau constituite prin contribuția egală dată de asigurat și patron care reprezenta 4% din salariul mediu zilnic.

După cum am precizat mai sus, asigurarea pentru invaliditatea de boală și bătrânețe se acorda doar lucrătorilor minieri prin Casele Frățești ale minerilor care își desfășurau activitatea pe lângă fiecare societate minieră pe baza unor statute proprii, ceea ce ducea la reglementări specifice. În cadrul acestei asigurări au fost cuprinși toți angajații societăților miniere cu vârste între 16 și 45 de ani fără deosebire de sex, naționalitate sau venituri salariale. Când intrau în Casele Frățești nu era necesar nici un tip de examen medical. Pensia de invaliditate din boală era condiționată de un stagiu de cotizare de opt ani neîntrerupți și de certificatul medical care să ateste gradul de invaliditate. Dacă asiguratul pleacă înainte de cei opt ani se pierd toate drepturile, cu precizarea că dacă se angajează într-o societate cu același profil și cu o asigurare identică își păstrează asigurarea. Pensia de bătrânețe se acorda la vârsta de 65 de ani cu aceleași criterii ca și în cazul pensie de invaliditate de boală. Urmașii asiguraților pensionari pentru ambele categorii, invaliditate și bătrânețe beneficiau de ajutor de înmormântare condiționat de suma cotizată, de o pensie cuprinsă între 20% și 50% din suma asiguratului, chiar dacă acesta era sau nu pensionar când a decedat. Casele Frățești au fost însă desființate prin decretul nr. XIX/1919, administrarea acestor fonduri fiind realizate separat prin intermediul Casei Cercuale. Angajații societăților miniere au fost încadrați astfel în cadrul asigurărilor pentru ceilalți angajați din industrie cu menținerea drepturilor câștigate.

O altă categorie de asigurări este aceea pentru accidente, cel accidentat la locul de muncă beneficia de medicamente, accesorii medicale și tratament medical pentru o perioadă de 10 săptămâni, cheltuielile fiind decontate din fondul de boală, această sumă reprezentând 50% din salariul asiguratului până la vindecare sau 60% pentru invaliditate totală. De asemenea, se acordă o sumă egală cu salariul dacă asiguratul trebuie să beneficieze de îngrijire permanentă a altei persoane. Dacă asiguratul deceda, urmașii beneficiau de sume de bani în următorul cuantum: văduva – 20% din salariu, fiecare copil sub 16 ani – 15% din salariu putând să ajungă până la 30% dacă copiii erau orfani de ambii părinți sau dacă părintele rămas nu avea dreptul la pensie de urmaș, suma fiind plătită și după 16 ani dacă copilul își continua studiile. Părinților, bunicilor sau nepoților care se aflau în întreținerea celui decedat li se acorda o sumă de 20% fără ca aceasta să nu depășească 60% din salariul asigurat al celui decedat. Această asigurare era plătită doar de patroni, anual în concordanță cu gradul de risc al societății și proporțional cu salariile celor angajați. Sumele ce trebuiau plătite se stabileau de către medicul Casei Centrale, plățile făcându-se prin intermediul Caselor Cercuale.

În anul 1933 s-a hotărât unificarea asigurărilor sociale pentru o mai bună eficiență, ținându-se cont de reglementările internaționale în domeniu, respectiv convențiile Organizației Internaționale a Muncii și principiile enunțate în legea franceză a asigurărilor din 5 aprilie 1928 care au fost puse în acord cu ceea ce se găsea în domeniul asigurărilor sociale din România interbelică.

În noua lege a asigurărilor sociale s-a prevăzut încă de la primul articol obligativitatea asigurării sociale pentru toți angajații din societățile industriale sau comerciale, fie de stat sau din sectorul privat, între acești angajați fiind și salariații întreprinderilor miniere. Beneficiau de asigurare obligatorie pentru caz de boală, asigurare de maternitate, accidente și invaliditate salariații care nu depășesc ca indemnizații salariale limita stabilită de adunarea generală a Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, limită stabilită la 6.000 de lei lunar. Persoanele încadrate în asigurarea obligatorie primeau: îngrijire medicală, accesorii medicale și medicamente; ajutoare de boală, accidente, maternitate și în caz de deces; pensii de invaliditate în urma unui accident sau boli; pensii pentru urmași.

În ce privește ajutoarele în bani acordate pentru boală, maternitate, acestea rămân neschimbate acordându-se după aceleași reglementări prevăzute în legea asigurărilor sociale înainte de unificare. Și în ce privește ajutorul în caz de deces, acesta rămâne neschimbat fiind împărțit pe cinci clase de cotizare primindu-se următoarele sume: clasa I – 2000 lei; clasa II – 3000 de lei; clasa III – 3500 de lei; clasa IV – 4000 de lei și clasa V – 5000 de lei.

Organizarea medicală a asigurărilor sociale, după legea unificării din 1933 își păstrează vechile reglementări, asistența medicală realizându-se în aceleași instituții, respectiv spitale, dispensare, dar se păstrează și consultațiile la domiciliu.

III.3. Situația social – culturală

Pregătirea școlară

Pregătirea școlară și profesională este o componentă importantă în activitatea societăților miniere, deoarece aceasta ajută la perfecționarea forței de muncă, dar și la stabilizarea populației în zonă. Se pare că prima școală apărută în Valea Jiulu datează de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind situată la Uricani – Hobiceni unde s-a desfășurat doar învățământ primar în limba română pentru copiii țăranilor. Până la unirea din 1918 sistemul școlar s-a dezvoltat treptat, preocupări în acest sens având bisericile ortodoxă și greco – catolică, care au înființat școli la sate în limba română,statul maghiar, dar și societățile carbonifere înființează și ele școli, cu predare în limba română, maghiară și germană.

Bumul industrial determinat de dezvoltarea în zonă a industriei miniere a dus și la dezvoltarea învățământului, în prima fază a celui primar și apoi și a celui secundar. În perioada interbelică situația învățământului a fost organizată și reglementată pe baza unei ample legislații, care a dus în cele din urmă la realizarea unui învățământ mai sistematic, în principal în limba română, dar și în limbile minorităților, atât în școli de stat, dar și în școli particulare. Învățământul era structurat pe școli primare, ciclul inferior – gimnaziul și ciclul superior – liceul. În ce privește școlile primare, în anul școlar 1927/1928 în Valea Jiului se găseau 26 de școli primare cu 118 învățători și un total de 9.779 de elevi, din care urmau cursurile doar 6141. Mergând mai departe, remarcăm că în anul școlar 1930-1931 în Valea Jiului funcționau 28 de școli primare de stat, dintre care șase școli aveau clase cu predare în limba maghiară, la care se adaugă șapte școli particulare aparținând confesiunilor religioase, cu un total de 7.553 de elevi și 153 de cadre didactice. Apoi, în anul școlar 1939-1940 în Valea Jiului funcționau 25 de școli primare de stat, cele șapte școli aparținând confesiunilor își mențin activitatea. Existau în aceste școli primare un număr de 7.251 de elevi din care 3.156 frecventau secțiile în limbile minorităților, fiind îndrumați de un corp didactic alcătuit din 151 de cadre didactice .

Într-o privire de ansamblu asupra școlilor confesionale, funcționau în Valea Jiului, în anul școlar 1928-1929 următoarele școli: Școala confesională romano – catolică maghiară pentru băieți la Petroșani; Școala confesională evanghelică – luterană susținută de comunitatea germană din Petroșani; Școlile societare de la Vulcan și Aninoasa și ale Societății „Petroșani”. Alte școli din zonă au fost: Gimnaziul comunal din Petroșani, înființat în anul 1919; Gimnaziul episcopal romano – catolic de fete din Petroșani, înființat în anul 1925; Școala secundară de stat pentru fete din Petroșani, înființată în anul 1923; Școala medie romano – catolică de băieți din Petroșani. înființată în anul 1920.

Învățământul secundar este reprezentat de Liceul de stat de băieți din Petroșani, care își are originile într-un gimnaziu particular înființat în anul 1894. Data de naștere oficială ca liceu de stat a fost în 27 august 1919. Numărul de elevi a evoluat de la 184 în anul școlar 1919-1920, la 235 în anul școlar 1921-1922, ajungând la 448 de elevi în anul școlar 1924-1925. Elevii liceului proveneau din diverse zone geografice ca Valea Jiului, din Țara Hațegului și din județul Gorj. Liceul avea în folosință internat, clădire proprie unde se desfășurau cursurile.Liceul acorda ajutoare financiare sub formă de burse, care erau de două categorii: sociale și de merit. La începuturile activității sale exista un corp profesoral alcătuit din șase profesori, având ca director pe dr. Coloman Fülop și sub conducerea protopopului Romulus Miocu. Între anii 1921-1922, corpul didactic a crescut numeric ajungând la 14 cadre didactice și cinci catiheți – preoți de confesiunile elevilor, iar în toată perioada interbelică au funcționat 91 de cadre didactice cu statut de titulari sau suplinitori. Liceul și-a desfășurat activitatea până în anul școlar 1937-1938, iar între 1938-1940 a fost transformat în gimnaziu teoretic care avea 4patru clase, apoi în 1940-1941 și-a reluat funcția de liceu , dar extrabugetar susținut de părinți și autorități locale. Societatea „Petroșani” a acordat permanent ajutor financiar anual liceului, de aceea din conducerea acestuia făceau parte și reprezentanți ai societății cum ar fi inginerii Iosif Timoc, Iosif Iancu și Alexandru Popescu. Societatea „Petroșani”, pe lângă sumele acordate anual bugetului liceului, mai participa la procurarea materialului didactic, a mobilierului, achiziționarea de cărți pentru bibliotecă, dar și sprijin material pentru personalul didactic.

În Petroșani și-a desfășurat activitatea și Școala Secundară de fete cu clasele I – IV, care s-a transformat în școală profesională gradul I și apoi în gimnaziu industrial cu clasele I – IV. Școli cu învățământ secundar au funcționat și la Lupeni unde a fost înființată Școala civilă mixtă, care avea clase cu predare în limba română și limba maghiară, ce se va transforma în gimnaziu pentru băieți și școala secundară pentru fete. Această șoală și-a încetat activitatea în anul 1938. Dacă vom privi în ansamblu, în anul școlar 1937-1938, rețeaua școlară primară și secundară se compunea din 43 de unități școlare cu 8.502 elevi și un total de 219 cadre didactice.

De asemenea, trebuie scos în evidență rolul societăților miniere în activitatea educațională, unele dintre școlile primare funcționau pe cheltuiala acestora, prin angajarea cadrelor didactice și suportarea cheltuielilor de întreținere. Societățile miniere s-au implicat și în construirea de clădiri destinate școlilor, de asemenea, asigurând iluminatul și cărbunele gratuit, la acestea adaugându-se facilitățile oferite cadrelor didactice, care erau aceleași cu ale celorlalți angajați.

Începând cu anul 1921, societățile miniere au înființat în toate centrele miniere din Valea Jiului, așa numitele Școli pentru adulți care erau folosite de cei care nu au putut urma școala până atunci sau doreau să-și completeze studiile. Un exemplu în acest sens este înființarea de Societatea „Lupeni”, a unei Școli pentru adulți unde urmau cursurile un total de 25 persoane/clasă, cu un total de șapte clase din care cinci clase pentru cei care doreau să-și continue studiile și două clase pentru analbabeți

Tot în anul 1921, încep să funcționeze în Valea Jiului, la Petroșani, Petrila, Vulcan, Lupeni și din 1926-1927 la Aninoasa, Școli industriale de ucenici, care erau de trei ani și care pregăteau atât ucenici pentru societățile miniere, cât și pentru alți patroni din zonă. Spre sfârșitul perioadei interbelice Societatea „Petroșani” va trece însă la crearea propriilor școli de ucenici începând cu cea din 1936 de la A.C.P. și continuând cu cele înființate la Lupeni, Aninoasa și Petrila. La aceste școli de ucenici Societatea „Petroșani” va asigura tot ceea ce înseamnă întreținerea și finanțarea lor, de la spațiu, material didactic și până la salariile cadrelor didactice.

Pe lângă școlile de ucenici, la Petroșani va fi înființată o școală de maiștri care funcționează în toată perioada interbelică cu diferite modificări de organizare. Din datele deținute se pare că în anul școlar 1939-1940, Școala de maiștri și electricieni din Petroșani a avut 219 absolvenți la secția minieră și 39 la secția electromecanică. Pe lângă toate aceste forme de pregătire societățile miniere au practicat și pregătirea muncitorilor la locul de muncă prin efectuarea unor stagii de doi ani, care îi ajută să avanseze pe o treaptă superioară a carierei. A existat de asemenea o preocupare a societăților miniere și pentru pregătirea inginerilor asigurându-le fie stagii de practică în perioada de vară pentru studenți, fie un stagiu de practică pentru inginerii absolvenți, angajați la societățile miniere și care trebuiau timp de un an să treacă prin toate locurile de muncă și funcțiile din cadrul exploatărilor miniere.

Presa din Valea Jiului

O altă componentă importantă a vieții culturale din Valea Jiului o reprezintă presa. În întreaga perioadă interbelică presa din zonă a cunoscut o înfloritoare activitate încercând pe cât posibil să prezinte fidel realitățile regiunii, ca mineritul, problematica etnică și religioasă a populației, condițiile sociale etc. Creșterea numărului de ziare și reviste, precum și activitatea lor îndelungată s-a datorat dezvoltării economice a zonei, prin faptul că a crescut numărul populației, iar în rândul acesteia a intelectualilor și a celor care aveau școală. Cele mai multe publicații au apărut la Petroșani, două la Lupeni și câte una la Vulcan și Aninoasa. Primele publicații din Valea Jiului au fost scrise în limba maghiară, după care au apărut cele în limba română și româno – maghiară. Cele mai importante au fost Gazeta Jiului și Avântul.

„Gazeta Jiului” a fost înființată la data de 1 ianuarie 1922 de către Gheorghe Tătărăscu, care îndeplinea în acea perioadă funcția de juriconsult la Societatea „Petroșani”, dar era și președintele filialei Hunedoara a Partidului Național Liberal. Ziarul va prezenta atât realitățile din Valea Jiului, cât și opiniile politice, evident de o anumită orientare politică, dar a însemnat și un material de implementarea elementelor de cultură și civilizație românească. Ziarul a fost tipărit la Tipografia „Jiul Cultural” în 50 – 52 de numere anual. La conducerea ziarului se afla un comitet și un redactor șef în persoana lui Teodor Munteanu. Apoi, din anul 1925 s-a intrat într-o nouă perioadă din istoria ziarului, alegându-se un nou comitet de conducere, în cadrul căruia o activitate prodigioasă a dus inginerul Iosif Iancu. Sub noua conducere, ziarul va aborda o problematică ușor diferită fașă de cea de dinainte, eliminând influențele politice și prezentând doar elementele referitoare la știință, artă, industrie, economie, minerit, sport,etc. Ziarul primește o nouă reorganizare în 1927, când Societatea „Jiul Cultural” nu a mai putut finanța apariția gazetei, acest fapt ducând la alegerea unui nou comitet condus de inginerul Iosif Iancu, care a și preluat în proprietate ziarul. În activitatea ziarului începe să se implice din 1924 și Vasile B. Taloescu, care la data de 1 aprilie 1928, în ultimul număr al ziarului și-a anunțat demisia și hotărârea de a fonda alt ziar. „Gazeta Jiului” nu doar că a fost primul ziar important din Valea Jiului datorită longevității și diversității de materiale abordate, dar a reprezentat și o școală de pregătire pentru jurnaliștii care mai apoi vor lucra la alte ziare.

Al doilea ziar foarte important din Valea Jiului a fost „Avântul” apărut la data de 29 aprilie 1928, fondat de Vasile B. Taloescu, care a fost director și proprietar.Ziarul s-a editat din aprilie 1928 până în noiembrie 1947, apărând 682 de numere, din care 371 au fost simple, 290 duble și șapte triple. A fost publicat la Institutul de Arte Grafice „Nicu D. Miloșescu” din Târgu Jiu și câteva numere la tipografiile Viața Literară din București, Patria din Deva, „Jiul Cultural” din Petroșani. Ziarul a publicat articole referitoare la istoria națională, a prezentat diverse personalități locale și naționale, diferite activități școlare, religioase și culturale desfășurate în Valea Jiului, de asemenea, a reflectat în paginile sale activitatea întreprinsă de Despărțământul „Jiu” al ASTREI și a promovat inițiativele de ordin cultural și social .

Au existat și alte gazete care au apărut în perioada interbelică în Valea Jiului, ca de exemplu „Valea Jiului”, „Graiul Muncitorimei” și „Munca”. În rândurile următoare, voi prezenta pe scurt activitatea acestor trei gazete, care nu sunt cu nimic mai puțin importante decât cele două menționate mai sus. În ce privește ziarul „Valea Jiului” acesta apărea săptămânal, într-un format de patru pagini, între 16 octombrie 1930 și 12 mai 1931, fiind tipărit la Institutul de Arte Grafice „Nicu D. Miloșescu” din Târgu Jiu. A fost un ziar putem spune de partid, deoarece Comitetul de conducere era format din membri și adepți ai Partidului Național Țărănesc. Primul său redactor a fost V. Merza și apoi, începând cu numărul șase al ziarului această preocupare a fost preluată de dr. E. Boeriu. A avut 24 de numere și după cum am precizat mai sus a susținut ideile și măsurile întreprinse de guvernele național – țărăniste, criticând virulent, chiar negând realizările guvernelor liberale. Pe lângă preocupările politice, ziarul a prezentat și problemele economice și sociale ale Văii Jiului, care erau foarte serioase în ceastă perioadă datorită marii crize economice, dar a reflectat și activitățile culturale ce s-au desfășurat în perioada sa de apariție. „Graiul Muncitorimei” a fost primul ziar românesc apărut în Valea Jiului, în perioada 1921-1925, care s-a situat pe poziția de purtător de cuvânt al Centrului din Petroșani al Sindicatelor Naționale din Transilvania, Crișana, Maramureș și Banat. S-a încercat tipărirea ziarului săptămânal, dar nu s-a reușit acest lucru. A fost tipărit la început la Tipografia „Jiul Cultural” și apoi la Tipografia Centrului S.N.R. din Petroșani. A fost condus de un comitet format din redactorii Ioachim Zamora și Petre Braica și bineînțeles a reflectat opiniile și activitatea desfășurată de Sindicatele Naționale din Valea Jiului, dar și din alte zone miniere din Banat și Transilvania. Pe lângă promovarea activității sindicale, ziarul a desfășurat o campanie virulentă împotriva așa numitelor sindicate „roșii”și a iredentismului maghiar. Al treilea ziar a fost „Munca”, care a încercat în scurta sa apariție, doar trei numere, din noiembrie 1922 până în februarie 1923, să susțină interesele muncitorilor. A fost editat de Cooperativa Munca din Petroșani în format de 12 pagini, bilingv româno – maghiar. A avut ca redactor pe Iosif Recean și a fost tipărit la Tipografia „Jiul Cultural”. A fost mai ales un ziar de propagandă, inițiat de sindicate pentru a promova inițiativa acestora cu privire la înființarea cooperativelor de producție și consum.

Alături de ziarele prezentate în rândurile de mai sus, în Valea Jiului au mai fost editate și reviste, una dintre aceste reviste este revista bilingvă „Montanistică și Metalurgie”, care a avut un conținut tehnic, dedicat mineritului. Revista a fost editată din inițiativa Asociației Funcționarilor Tehnici, Minieri și Metalurgi din Ardeal și Banat care și-a schimbat titulatura ajungând la Asociația Conductorilor Tehnici Minieri din România. Sediul revistei a fost stabilit la Mina de Est din Petroșani, acolo unde s-a aflat și sediul Asociației și redactor responsabil a fost Ștefan Tomuța, iar editor maistru minier Arpad Schreiber, ce ocupa și funcția de președinte al Asociației. Revista a fost editată în perioada iunie 1922 și decembrie 1927, fiind tipărită la Tipografia Societății „Jiul Cultural” din Petroșani. Revista a fost structurată pe 8 – 22 de pagini, care au fost publicate, atât în limba română, cât și în limba maghiară, excepție făcând ultimul număr. În paginile revistei au fost abordate problemele generale ale mineritului și ale lucrătorilor minieri. O altă revistă bilingvă editată în Valea Jiului, în perioada interbelică a fost Conductor Tehnic, care a apărut între anii 1928 – 1936 și care a fost tipărită la Tipografia „Jiul Cultural” din Petroșani. Revista a apărut din inițiativa Uniunii Regnicolare de pensii a conductorilor tehnici, funcționarilor și angajaților industriali din România al cărei președinte, Arpad Schreiber a devenit și directorul revistei, iar redactor șef Ștefan Tomuța, secretarul Uniunii. În cei nouă ani de activitate, revista a avut un număr egal de pagini în limba română și maghiară și din cele 34 de ediții cinci au fost simple, 10 duble, un număr triplu și două cvadruple. Conținutul revistei s-a axat mai mult pe activitatea Uniunii care avea preocupări de ordin social și mult mai puțin pe articole tehnico – științifice .

Preocupări culturale

Conducerea societăților miniere din Valea Jiului, dar și pătura intelectualilor din diferite domenii au realizat că doar prin cultură se poate construi o societate educată. Acest deziderat este reliefat într-un articol publicat în anul 1923 de către preotul greco – catolic Lonea Virgil Pop în ziarul Gazeta Jiului care avea un titlu sugestiv Suprema sforțare pentru cultură în Valea Jiului. Autorul articolului susținea că „prin cultură vom căpăta o muncitorime de valoare, onestă și morală, un element de supremă necesitate pentru societate și stat. Cultura […] îl va povățui în toți pașii săi și în toate lucrările sale, îl va ajuta să – și învingă năravurile și patimile sale, îl va smulge din brațele alcoolismului și desfrâului de tot felul […] îl va îndrepta spre bunăstare, îl va face un element de ordine și disciplină la care poate conta societatea și țara”. Îndeplinirea acestui

scop consideră autorul se poate realiza cu ajutorul bisericii și școlii în jurul cărora să graviteze alte instituții de cultură .

Astfel, oamenii de cultură și intelectualii din Valea Jiului chiar au fost conștienți de rolul și rostul lor în educarea societății din regiune, de crearea unei populații educate și deschise spre tot ceea ce este nou. În acest context trebuie să menționăm activitatea Cazinourilor românești.Primele instituții de acest tip au apărut încă din anul 1919 la Lupeni și Vulcan.

Menirea acestor Casine Române, cum au mai fost numite, nu este aceea de a promova chestiuni politice, religioase sau de naționalism, ci de a fi așezăminte unde să se desfășoare cele mai multe activități culturale ca: reprezentații de teatru, acțiuni cinematografice, serate și baluri, serbări școlare, conferințe, șezători culturale, concerte de muzică. Un exemplu edificator în privința rolului acestor Cazinouri românești este acela că în anul 1922 s-a deschis la Vulcan o sală de spectacole aparținând acestei instituții, unde s-a jucat pentru prima dată un spectacol cu o piesă de Iosif Vulcănescu. Apoi, încă din anul 1921 s-a hotărât construirea la Petroșani a unui Cazinou Muncitoresc. Acest cazinou este cunoscut și sub numele de Cazinoul Românesc „Jiul” a fost inaugurat la data de 24-25 octombrie 1925. Cazinoul din Petroșani cuprindea biblioteca, sala de cinema, sala de teatru, sala pentru concerte și petreceri dansante, restaurant, bucătărie,etc. Se pare că construirea acestui cazinou a costat Societate „Petroșani” aproximativ 4-5 milioane de lei. Pe lângă toate aceste utilizări Cazinoul mai adăpostea și biblioteca Despărțământului „Jiu” al ASTREI. În cadrul sălii de distracție se putea juca șah, domino sau se pot citi reviste atât în limba română, cât și în limba maghiară.

Nu putem omite din această categorie înființarea Teatrului Minier Lupeni, care a fost inaugurat în primăvara anului 1927. În incinta acestui locaș se desfășurau: serate, cercuri școlare, ceaiuri, șezători, spectacole, adunări, petreceri, hore, serbări naționale și școlare,etc. Până la apariția clădirii teatrului, activitățile culturale s-au desfășurat la Lupeni în: Casa Poporului, Cercul Funcționarilor, Cazinoul Suboficianților, Casa culturală a greco-catolicilor, Casina Română, Cinema Mărășești, școli, biserici.

Pe lângă activitatea acestor Casine Române, în Valea Jiului au apărut treptat în întreaga perioadă interbelică organizații ale tineretului ca de exemplu: Uniunea Tineretului Român din Vulcan – 1923; Clubul tineretului român Jiul – Petroșani 1930; Asociația studenților români din Valea Jiului – august 1933. Toate aceste organizații au încercat prin activitățile întreprinse să crească nivelul cultural și de educație al muncitorilor și țăranilor din regiune.

O activitate prodigioasă și foarte importantă în acest proces educativ, l-a desfășurat ASTRA. Asociația a ajuns în Valea Jiului înainte de primul război mondial, dar în anii războiului și-a sistat activitatea, pe care însă o reia în anul 1919. Apoi, în vara anului 1921 a fost redeschis Despărțământul „Jiu” al ASTREI , la Petroșani. Sedii ale Despărțământului s-au deschis într-o serie de localități din Valea Jiului, începând cu anul 1922 la Uricani, Lupeni, Vulcan, Livezeni, Petrila, Merișor și apoi la Aninoasa, ajungând la un total de 11 comune, care au astfel de agenții, în anul 1926.

O însemnătate deosebită o au bibliotecile Despărțământului „Jiu”, existând un număr de 12 astfel de instituții de cultură. Din punct de vedere organizatoric Despărțământul „Jiu” al ASTREI a fost condus de un comitet în frunte cu un președinte în persoana inginerului Iosif Iancu. Activitățile ce trebuie desfășurate de Despărțământ erau stabilite în cadrul adunărilor generale anuale, care erau organizate în fiecare an în altă localitate din Valea Jiului. Putem să menționăm din ampla activitate a Despărțământului „Jiu” al ASTREI pe lângă cercurile culturale și șezătorile ASTREI o serie de acțiuni dedicate unor personalități naționale ca: Vasile Goldiș, Avram Iancu – 50 de ani de la moarte, Aurel Vlaicu – 10 ani de la moarte sau unor evenimente cum ar fi aniversarea a 20 de ani de la constituirea Despărțământului „Jiu” și a 75 de ani de la înființarea ASTRA.

Rândurile următoare le vom dedica șezătorilor ASTREI, care sunt niște serbări ce conțin pe lângă elemente artistice o serie de conferințe publice susținute atât de personalități locale, dar și naționale cu o tematică extrem de diversă de la teme naționale, medicale sau de interes general la prezentarea unor personalități politice și culturale. Aceste conferințe de fiecare dată erau urmate de spectacole artistice la care participau elevii școlilor, orchestrele societăților miniere sau toate formațiile și orchestrele ASTREI. Șezătorile au fost organizate în toate localitățile mari și în mediul rural din Valea Jiului, de două ori pe an cu o durată de patru – cinci săptămâni, duminica. Se primea ajutor pentru organizarea acestor manifestații din partea școlilor, a societăților miniere și al diferitelor formații artistice. Trebuie să remarcăm, de asemenea, participarea membrilor Extensiunii Universitare de la Cluj din anii 1926-1929: M. Botez, V. Bărbat, Fl. Ștefănescu – Goangă, ziaristul Ion Clopoțel.

Cealaltă activitate importantă a Despărțământului au fost cercurile culturale care au avut loc în toate localitățile din Valea Jiului. Aceste cercuri culturale se adresau cadrelor didactice având menirea perfecționării metodice a acestora, dar și organizarea de conferințe și programe artistice. Activitatea cercurilor culturale s-a desfășurat lunar, până în decembrie 1938. Mai explicit, cercurile culturale începeau cu o lecție demonstrativă și o conferință pe teme de psihopedagogie sau de metodică, apoi continuau cu o altă conferință, care aborda teme actuale urmată de un spectacol artistic susținut de elevii școlii unde s-a desfășurat cercul.

În cadrul manifestărilor artistice din Valea Jiului constatăm o preocupare deosebită a locuitorilor zonei pentru manifestările teatrale. Piesele de teatru puse în scenă se realizau fie de trupele de amatori din regiune, fie de elevii școlilor din Valea Jiului. Spectacolele au fost organizate și datorită faptului că au fost construite numeroase săli de spectacole la Petroșani, Lupeni, Vulcan, în acest fenomen, după cum bine știm s-au implicat și Casinele Române. Pe lângă spectacolele de teatru prezentate de amatori și elevi s-au făcut eforturi de a se aduce și trupe de profesioniști de la Cluj, Timișoara și București. O inițiativă lăudabilă a avut-o inginerul Iosif Iancu, care a propus deschiderea în cadrul Casinei Române „Jiul” a unei Societăți care să aibă drept principală activitate constituirea unui fond de teatru, cu scopul organizării unor stagiuni teatrale în Valea Jiului. Inițiativa s-a concretizat și astfel, s-a încheiat un parteneriat cu Teatrul Național din Cluj condus de marele actor Zaharia Bârsan, care ocupa funcția de director, ca începând din anul 1925 și apoi în anii următori să se organizeze în Valea Jiului spectacole de teatru cu actorii din Cluj.

O altă manifestare culturală importantă a zonei este activitatea fanfarelor. Nașterea fanfarelor în Valea Jiului s-a datorat dezvoltării mineritului carbonifer în Depresiunea Petroșani. Populația sosită în zonă din anumite părți ale Europei, o dată cu dezvoltarea exploatărilor miniere, cehi, polonezi, slovaci, maghiari și germani au adus din regiunile lor de obârșie tradiția muzicii de fanfară. Inițiativa de înființare a fanfarelor a fost adoptată și de societățile miniere, care s-au implicat în dotarea acestora cu instrumente muzicale, costume și au plătit salariile membrilor fanfarei. Fanfarele au stat mai târziu a apariției altor grupuri muzicale ca: orchestrele semisinfonice sau a orchestrelor de cameră, care au îmbogățit prin activitatea lor viața culturală a regiunii și au cultivat educația muzicală a populației.

Realizând o incursiune în istoria fanfarelor din Valea Jiului, vom începe cu cea a Fanfarei din Petroșani, care este atestată documentar din anul 1870, când la deschiderea liniei ferate Simeria – Petroșani și inaugurarea gării din Petroșani,muzica fanfarei a însoțit sosirea primului tren în gară. În această perioadă de început fanfara a fost alcătuită din 40 de membri, în majoritate etnici cehi și germani, condusă de Johann Panek, care avea pregătire muzicală, deoarece a urmat cursurile conservatorului. După anul 1918, fanfara a primit o organizare mai bună, deoarece a cooptat muzicanți ce proveneau din fanfarele militare, dar și muncitori interesați de muzică. Din anul 1929, fanfara a fost condusă de dirijorul Emerich Schweat, cu un efectiv de 37 de membri, fiind finanțată de Asociația Patronatului Minerilor. Începând cu 1930, fanfara este reorganizată fiind susținută de sindicate, care îi vor obliga pe patroni să o finanțeze. Era condusă de dirijorul Stențel Vențel, fiind alcătuită din 32 de membri. Activitatea fanfarei a fost foarte bogată și consta în susținerea unor recitaluri cu muzică de promenadă în parcul orașului de două ori pe săptămână, joia și duminica, participa la adunările religioase cu ocazia sărbătorii Crăciunului și a Învierii, la sărbătorile naționale și la alte manifestări ca nedei, maiale, serbări câmpenești sau însoțea toate înmormântările din localitate.

După anul 1944, dirijor al fanfarei era Schesel Iosif, fiind alcătuită din 30 de membri, iar activitatea acesteia începe să fie influențată de instalarea regimului comunist, din repertoriu fanfarei încep să facă parte cântece muncitorești și revoluționare. Apoi, din anul 1932 a mai apărut o altă fanfară, cea a sindicatelor, care a evoluat în paralel cu cea a subofițerilor aceast desființându-se în anul 1944. Fanfara sindicatelor și-a continuat activitatea sub bagheta dirijorului Iosif Schirll și este singura fanfară care a prezentat două piese la „Ateneul Român”, în anul 1945 sub conducerea dirijorului Petre Ciorgoveanu. Activitatea fanfarei continuă și astăzi, fiind afiliată începând cu anul 1949, Asociației Pensionarilor din municipiul Petroșani.

Fanfara din Lupeni este atestată documentar începând cu 19 mai 1898, fiind condusă de dirijorul ceh Imanuil Kijela este alcătuită din 25 de membri și susținută financiar de Societatea Minieră „Uricani-Valea Jiului”. În perioada 1912 – 1918, dirijor a devenit Heiez Jentel, care a rămas la conducerea fanfarei până în 1930. După 1931, datorită fuzionării celor două Societăți Anonime „Petroșani” și „Lupeni” fomându-se o singură societate , o parte dintre membrii fanfarei au fost transferați la Petroșani. Tot din anul 1931 a apărut și aici o a doua fanfară, prin înființarea fanfarei minerilor. În anul 1940, cele două fanfare s-au unit, funcționând până în prezent o singură fanfară la Lupeni .

Fanfara din Vulcan s-a născut în anul 1907, când s-a înființat fanfara Societății „Salgótarján”, ce susținea concerte duminica, în sărbători sau la manifestații artistice. Fanfara a activat în cadrul Sindicatelor Miniere Vulcan, apoi din anii 1930-1931, datorită închiderii minei din Vulcan, fanfara minieră s-a mai putut menține până în anul 1932, când se desființează, reînființându-se în anul 1936 cu sprijinul Sindicatului Minier și a locuitorilor din Vulcan. Din 1936-1938 conducerea fanfarei a fost încredințată muzicianului Heincz Jentell și apoi a fost înlocuit, în anul 1938 cu dirijorul Francz Birth. Sub conducerea celui din urmă, fanfara a desfășurat o activitate amplă ce cuprindea concertele săptămânale din parcul orașului, concertele din localitățile Văii Jiului, participa la sărbătorile naționale, la serbările

câmpenești și la înmormântările din localitate. Activitatea fanfarei din Vulcan continuă și astăzi.

Fanfara din Petrila s-a înființat în anul 1921 fiind condusă de dirijorul ceh Janos Kosnaș, având 25 de membri. A fost constituită de către Comitetul Sindicatului Muncitorilor de la Mina Petrila , iar din comitetul de conducere al fanfarei făceau parte: Oancea Aron, Kosztyal Carol, Polak Ignat, Maschlan Ștefan,Gyori Iosif, Urs Petru. Janos Kosnaș s-a aflat la conducerea fanfarei până în anul 1937. După care, conducerea a fost preluată de violonistul și trombonistul Fanik Iosif. Din anul 1942, la conducerea fanfarei îl găsim pe Loy Ioan care fiind etnic german a fost deportat în anul 1945 în U.R.S.S., conducerea fiind preluată de Iosif Kubalek până în anul 1947, când îl regăsim în fruntea fanfarei pe dirijorul Mihai Rădulescu. Pe lângă activitatea clasică desfășurată și de celelalte fanfare, fanfara din Petrila, a desfășurat și alte activități, ca punerea în scenă a unor operete, atât pe scenele din Valea Jiului, cât și în alte localități, respectiv Hațeg sau Deva. Această fanfară și-a continuat activitate sub diferite componențe până în zilele noastre.

Fanfara din Aninoasa a fost creată în anul 1925 la dorința formației civile de pompieri. Finanțarea fanfarei s-a realizat din donații strânse de conducerea Minei „Aninoasa”. Primul dirijor a fost Ignat Retter care a înființat în paralel o orchestră de cameră. Fanfara a numărat la început 23 de membri. Repertoriul fanfarei era asemănător cu al celorlalte fanfare. În anul 1944 Ignat Retter a fost deportat datorită originii sale germane, fiind înlocuit cu Iosif Schirll, care având o vârstă înaintată a scăpat de această măsură, el fiind doar mutat de la Petroșani la Aninoasa. Activitatea fanfarei a încetat în anul 1985 din lipsa membrilor.

Fanfara din Lonea a fost înființată în anul 1928, iar până în anul 1942 a avut ca dirijori pe Emil Muscă, Ion Barbu. Apoi, între anii 1942 – 1959 conducerea fanfarei a fost preluată de Francisc Belușek. Activitatea fanfarei cuprindea aceleași tipuri de activități ca a celorlalte fanfare. Ea s-a autodizolvat în anul 1992, iar ultima parte din activitatea fanfarei din Lonea s-a desfășurat sub egida Casei Pensionarilor din Lonea.

IV. ROLUL ISTORIEI ȘI A ISTORIEI LOCALE ÎN PREDAREA – ÎNVĂȚAREA LA GIMNAZIU

IV.1. Despre importanța istoriei și a istoriei locale la gimnaziu

Istoria, dacă am încerca să o definim, este o știință de o mare complexitate, în care se regăsește atât creativitatea omenirii, cât și caracterul formativ–educativ al ei. În cadrul lecțiilor de istorie întâlnim emoții și sentimente datorate evenimentelor în mijlocul cărora ne regăsim ca simpli participanți, trăind experiențe unice alături de cele ale unor popoare sau personalități majore. În toate timpurile, istoria a fost o operă de civilizație și de umanizare, deoarece, în centrul ei, sunt oamenii și acțiunea umană. Această acțiune umană a dus la apariția unei societăți formate din ființe creatoare de valori care au generat cultură și progres. În concluzie, istoria este știința cea mai umană dintre toate. Trăirile pe care le simțim la lecțiile de istorie se datorează faptului că evenimentele istorice nu sunt invenții, ci realități palpabile descoperite cu ajutorul documentelor care le legitimează și le fac veridice. Valorizarea istoriei nu trebuie să reprezinte numai un act de cultură, de admirație pentru faptele înaintașilor, ci ea trebuie să însemne o învățătură pentru prezent și viitor asociată de o pregnantă componentă moral–educativă.

Programa școlară de istorie pentru clasele a V-a – a VIII-a, aprobată de M.E.C.I., în anul 2009, susține că istoria ca disciplină în gimnaziu, continuă și dezvoltă demersul didactic din învățământul primar, pentru formarea unui cetățean creativ, care are abilități de comunicare socială, verbală și non – verbală, cu un set de valori care să-i ghideze activitatea și care să asocieze evenimentele din trecut cu realitățile prezentului, pentru a-l ajuta , în mod direct, să-și proiecteze un viitor favorabil lui și societății în care își desfășoară activitatea. „Istoria” reprezintă în gimnaziu, disciplina care:formează și dezvoltă gândirea creativă, prin metode și tehnici specifice de investigare a faptelor istorice; contribuie la conștientizarea interdependențelor dintre identitate și alteritate, dintre local și național, respectiv global, dintre drepturi și responsabilități, dintre idei și comportamentul propriu și mediul socio–economic și cultural; contribuie la construirea unei vieții de calitate, prin valorile promovate; favorizează fundamentarea unei culturi generale, necesară oricărui cetățean alsocietățiidemocratice. Programele școlare pentru disciplina Istorie au la bază și promovează următoarele principii: – elevul în centrul demersului didactic, ca subiect al activității instructiv-educative; – aprofundarea caracterului practic–aplicativ al demersului didactic; – dezvoltarea unei strategii didactice necesare formării și dezvoltării competențelor; – asigurarea coerenței și a progresului la nivelul disciplinei, precum și a transferabilității competențelor cheie, prin deschiderea către abordări inter și transdisciplinare cu celelalte discipline de studiu în interiorul ariei curriculare „Om și societate”;-compatibilizarea curriculumului național cu cel european, prin formarea domeniilor de competențe, indispensabile vieții active într-o societate a cunoașterii specifică secolului XXI; – asigurarea calității educației.

Disciplina „Istorie” contribuie la formarea progresivă a competențelor – cheie pentru educație care trebuie să se realizeze pe tot parcursul vieții, acestea fiind recomandate de Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene, în mod deosebit referindu-se la următoarele domenii de competențe–cheie: – Competențe sociale și civile; – Spirit de inițiativă și antreprenoriat; – Sensibilizare și exprimare culturală; – Comunicare în limba maternă; – Competență digitală; – A învăța să înveți.

Disciplina Istorie alege cele mai importante fapte istorice, care să prezinte sintetic modul de viață al strămoșilor noștri, pornind de la perioada străveche, ajungând până în zilele noastre.De aceea, istoria, ca disciplină, începe să se studieze încă din clasa a IV-a, apoi în clasele V-VIII și IX-XII, devenind un mijloc de informare și de formare, care să poată răspunde în cel mai înalt grad nevoilor de cunoaștere ale elevilor,dar și de înțelegere a civilizației umane. Maniera de abordare a problematicii civilizației românești trebuie să se realizeze într-un cadru integrator în civilizația universală, scoțând în evidență interdependența dintre ele.

Bineînțeles rolul formativ al istoriei, ca disciplină în formarea personalității elevilor, a preocupat și preocupă în continuare numeroși specialiști pentru a fi găsite căile și mijloacele care ar ajuta modul de predare – învățare al acestui obiect de învățământ. Se pare că ar fi indicat faptul ca baza disciplinei să se regăsească în ciclul primar, când ar trebui ca elevii să înmagazineze principalele noțiuni de istorie, să încerce să înțeleagă faptele și procesele istorice. Noțiunile de istorie se formează, în același timp, cu dobândirea cunoștințelor de istorie și ele vizează atât dezvoltarea intelectuală a elevului, cât și cea afectivă, proces realizat cu ajutorul lecțiilor de istorie și a activităților extrașcolare. Astfel, istoria, ca obiect de învățământ, este împărțită în istorie locală, istoria românilor, adică națională și istorie universală. O primă concluzie este aceea că istoria, ca disciplină, trebuie prezentată și adaptată psihologiei elevilor, facilitând asimilarea cunoștințelor istorice, dar și scoțând în evidență învățămintele ei care să fie folosite în formarea personalității acestora.

În ultimii ani s-a schimbat atitudinea față de elevi, fapt ce reiese clar din activitatea desfășurată de profesor care a început să folosească alături de metodele clasice de predare și pe cele moderne, lucru ce permite însușirea cunoștințelor de istorie cu mai mare ușurință și interes.

Acum, elevul obligă profesorul să acorde o importanță neîntreruptă procesului de devenire al său, de evoluție de la o etapă la alta. Profesorul trebuie să cunoască elevul de ieri, dar și pe cel de mâine așa că orice argumentație trebuie să țină cont de elevi și să fie racordată la particularitățile emoționale și intelectuale ale vârstei acestora.

Mai ales după 1989 s-a încercat promovarea unui învățământ modern, bazat pe metode moderne, care să dezvolte gândirea și creativitatea elevilor pe care să-i ajute în procesul propriei formări. Această formare trebuie să constituie și simțul moral alături de cel intelectual și acest lucru nu se poate realiza decât prin educație. Simțul moral nu trebuie să dispară dintr-o națiune deoarece, ar duce la distrugerea națiunii în sine. Astfel, reiese faptul că educația este atât știință, cât și artă. Ca știință, educația este gândire, iar, ca artă, este sentiment, emoție.

Sarcina dificilă de formare a valențelor morale le revine profesorilor, iar ceea ce educația realizează este transferul personalității educatorului asupra elevului. Educatorul-profesor implicat direct într-un asemenea raport de relaționare află pe de-o parte dacă a devenit pentru elevul său ceea ce dorea să fie, un model, iar pe de altă parte dacă elevul și-a împlinit așteptările. Rolul profesorului mai ales la începutul educației este esențial. Experiența de cunoaștere a elevului, cultura profesorului, înțelegerea și respectul au contribuții formative importante. Educatorul – profesor este mereu în situația de a dori să-i influențeze pe elevii săi.

Școala este acea instituție care poate forma elevului capacitatea de a descoperi semnificațiile unui mesaj, poate contribui la realizarea echilibrului între educație și comunicare asigurând simțul critic în preluarea oricărei informații, realizează pe tot parcursul vieții selecții în funcție de exigențele calitative și culturale. Orice comunicare are efecte în plan educațional atât asupra celui care comunică, cât și asupra celui care recepționează. Efectele comunicării pot apărea imediat, prin răspuns, sau mult mai târziu. Deoarece comunicarea este un comportament, educatorul – profesor este cel care, prin metode, tehnici și mijloace de învățare, creează cadrul favorabil dirijării elevului nu numai în plan rațional, dar și în plan emoțional.

După ce am făcut o trecere în revistă a rolului și locului istoriei ca disciplină de învățământ, trebuie să menționăm și recomandările Consiliului European în ceea ce privește studierea și predarea istoriei. Nu pot să nu punctez faptul că învățământul istoric stă la baza formării și dezvoltării identității naționale. Istoria națională trebuie integrată în istoria universală și tratată în legătură cu istoria popoarelor vecine. Atât elevii, cât și profesorii trebuie să realizeze că istoria îi ajută să cunoască și să înțeleagă civilizația și cultura propriei țări. Un rol important în cunoașterea istoriei propriului popor, dar și a altor popoare îl are școala și modul în care este predată și învățată istoria. O valență formativă a istoriei este aceea că acumularea cunoștințelor despre trecut și înțelegerea acestuia stau la baza creării unei educații solide, a unei persoane educate cu cunoștințe de cultură generală.

O direcție constatată în Europa, în predarea istoriei este aceea a abordării diverse a disciplinei în cadrul școlilor, unde un rol central trebuie să îl ocupe istoria națională. Predarea istoriei trebuie să se realizeze în cadrul acestei diversități și abordări interdisciplinare insistându-se pe învățarea activă centrată pe elev în care acesta trebuie pe lângă dobândirea cunoștințelor istorice să învețe să interpreteze critic aceste cunoștințe. Bineînțeles nu trebuie să se treacă într-o extremă periculoasă aceea a istoriei naționaliste, care nu este identică cu istoria națională, ci trebuie ca elevii să accepte diversitatea și multiculturalitatea, să-și cultive sentimentul de toleranță și de acceptare.

Predarea istoriei locale are la bază elemente ce aparțin orizontului local. Educația trebuie să întrețină și să aprofundeze cunoștințele elevilor sub aspectul tradițiilor naționale și locale, din punct de vedere istoric. Trăsăturile originale ale istoriei constituie aportul nostru la diversitatea culturală a lumii. Elevii trebuie să cunoască și să cultive elementele naționale și tradițiile locale pentru a evidenția caracterul original al patrimoniului cultural românesc. Ei trebuie să înțeleagă că toate realizările epocii noastre sunt datorate rezultatelor evoluției anterioare a generațiilor care au trăit înaintea lor.

Istoria prezintă trecutul și în acest caz nu o putem întâlni direct, în mediul înconjurător, chiar dacă există acele izvoare istorice (monumente, situri arheologice, monede, inscripții, etc.), elevul nu le percepe ca pe elemente ce aparțin istoriei, ci ca pe niște realități actuale. Studierea istoriei trebuie să se facă pentru a explica prezentul, în concordanță cu dictonul „prezentul se explică prin trecut”.

Așadar, școala trebuie să utilizeze studiul istoriei pentru a cunoaște prezentul, pentru a forma la elevi adevăratele valori ale democrației: toleranță, respectul față de opiniile celorlalți, învingerea prejudecăților rasiale, religioase, naționalist – extremiste.

Astfel, cunoașterea istoriei începe din clasele primare, când elevul își însușește primele cunoștințe despre trecutul istoric al localității natale sau al regiunii, precum și al poporului său, cu ajutorul legendelor și textelor istorice. Elevul este atras de eroi, de aceea școala ar trebui să pună în valoare mai mult personalitățile istorice pe care să le prezinte dintr-o perspectivă mai fascinantă, mai atractivă. În această situație, cercetarea istoriei locale, a istoriei naționale, nu trebuie realizată ca o simplă memorare a faptelor istorice, ci ea trebuie să-l facă pe elev să ajungă la cunoașterea faptelor și fenomenelor istorice dintr-o perspectivă critică.

În concluzie, istoria locală, dar și cea națională trebuie să le ofere elevilor numeroase exemple de personalități, cărora să le cunoască și să le aprecieze creația și valoarea, dar care să le devină, totodată, modele în viață.

În cadrul orelor de istorie, un loc bine meritat trebuie acordat cursurilor opționale bazate pe elementele istoriei locale care ajută procesul de învățământ prin creșterea eficienței lui și a calității pregătirii elevilor. Elementele istoriei locale se referă la dezvoltarea societății omenești pe un teritoriu determinat, începând cu evenimentele din trecut și ajungând până în prezent. O mare însemnătate o are predarea elementelor istoriei locale integrate în faptele și evenimentele

istorice care fac parte din istoria națională.

Sentimentul identității naționale se dezvoltă cu ajutorul cursurilor opționale care au o tematică bazată pe istoria locală. Atunci când elementele istoriei locale au importanță la nivel național, așa cum este cazul istoriei Văii Jiului, este neapărat obligatoriu ca profesorul din zonă să realizeze un curs opțional pe această temă. Studiul temelor de istorie locală poate conduce la o varietate de perspective, reprezentând adesea o cale precisă către conexiunile naționale și universale. Este absolut necesar să se acorde o mare atenție vizitării muzeelor, arhivelor, șantierelor arheologice din regiune sau a oricăror urme care pot reconstitui trecutul istoric al zonei. Urmele istorice descoperite în preajma noastră devin o resursă importantă pentru elevii care studiază istoria, la fel ca și documentele scrise. Eficiența studierii istoriei locale îi ajută pe elevi să ia contact cu istoria în sens real, astfel încât ei să ajungă să descopere că există în apropierea lor, în interiorul propriei regiuni, numeroase aspecte ale civilizațiilor trecute și ale modurilor de viață din aceste comunități.

Elevii trebuie să aibă șansa de a fi direct implicați în investigațiile istorice pentru a putea înțelege mai bine modul de lucru și abordare folosit de cei care cercetează un subiect. Aceștia învață să observe, să măsoare, să fotografieze și să noteze tot ceea ce este esențial.

Așadar, elevii trebuie să-și formeze și să-și consolideze aceste deprinderi de investigare a trecutului, care să deschidă în sufletul lor interesul pentru cunoașterea și păstrarea mediului istoric.

Înțelegerea istoriei locale de către elevi este mai facilă dacă actul predării clasice se îmbină cu vizitarea muzeelor, a arhivelor sau a șantierelor arheologice, deoarece transformă istoria într-o sursă mai tangibilă, mai reală. Elevii pot vedea pe viu obiecte ce aparțin comunităților umane din perioade istorice diferite sau pot lua contact cu elemente culturale diverse. De asemenea, se pot viziona filme documentare și se pot face reconstituiri, dar faptul cel mai important este acela că elevii pășesc pe locuri imprimate de pașii străbunilor lor.

Deci, muzeul și arhiva sunt căi care realizează o apropriere între elev și oamenii care au trăit în alte vremuri și în alte împrejurări. Prezentarea faptelor istorice este o parte importantă a cunoașterii, dar pentru a le înțelege , pentru a obține emoție și trăire din partea elevilor este necesară implicarea directă a lor în actul educațional. Astfel, o calitate a acestor instrumente (muzeu, arhivă, șantier arheologic,etc.) folosite de profesor duc la stimularea curiozității și a setei de cunoaștere, a creativității și a gândirii critice la elevi.

Manualul limitează într-un anumit mod înțelegerea istoriei, în timp ce muzeul, arhiva, șantierul arheologic, lăcașul de cult pot crea mai multe legături emoționale ale elevilor cu populațiile și culturile anterioare.

Simpla recepționare a expunerii profesorului despre condițiile grele de muncă ale minerilor la începutul dezvoltării exploatărilor miniere, îl fac pe elev să acumuleze cunoștințe. Însă, pășind într-o galerie de mină reconstituită, ascultând zgomotele și observând uneltele, percepția celui care învață, se va adânci. În urma unei astfel de activități, elevii rămân cu o serie de impresii puternice care îi ajută să-și formeze un tablou asupra perioadei istorice respective, dezvoltând în același timp modul de a gândi și de a privi munca întocmai ca înaintașii lor.

Diferitele posibilități oferite (documente, obiecte, texte,ilustrații, filme) utilizate de muzee sau arhive, pun în valoare mult mai bine o perioadă sau un eveniment istoric. Dovezile vizuale aduc istoria la viață, în timp real, ceea ce dezvoltă creativitatea și abilitățile practice ale elevilor.

Într-o primă etapă, școala este un câmp al culturii verbale, dar aceste cunoștințe teoretice pot fi fericit completate cu materialele oferite de muzee sau arhive. Într-adevăr, chiar dacă există mai multe moduri de a te exprima, acestea sunt foarte puțin utilizate în procesul de învățare. Profesorii sunt de foarte multe ori surprinși de inteligența, inventivitatea, imaginația și energia elevilor care știu să se adapteze mult mai bine realității din afara clasei și să rezolve optim problemele întâlnite. Așadar, curiozitatea și setea de cunoaștere sunt stimulate prin vizitarea muzeelor, a arhivelor locale și a șantierelor arheologice.

De multe ori muzeele și arhivele sunt considerate de către elevi locuri unde vizionează cu ochii minții un șir nesfârșit de imagini cu diferite teme formate din înșiruiri de unelte, bijuterii, arme, documente care nu-i incită cu nimic. Este adevărat că unele muzee nu și-au adaptat prezentările pentru ca ele să devină ceva „viu”, nu s-au transformat într-un spațiu unde vizitatorii să nu fie doar privitori, ci să poată să se transpună în viața perioadei respective.

În concluzie, se pot acumula cunoștințe, distrându-te. Un mod de stimula atât plăcerea, cât și curiozitatea, este încurajarea participării elevilor la astfel de activități desfășurate în parteneriat cu muzeele. Profesorii ar trebui să recurgă din ce în ce mai mult la astfel de instrumente.

Întâlnirea dintre școală și muzeu este un lucru esențial în procesul de învățare al istoriei, deoarece cele două instituții au puncte comune. În majoritatea țărilor, școlile folosesc aceste oportunități pe care le oferă muzeele și mulți elevi își amintesc cu satisfacție de lecțiile susținute la muzeu.

Județul Hunedoara mustește de istorie și are un ansamblu de muzee, arhive, obiective religioase și șantiere arheologice de nivel național care pot fi vizitate de elevii din zonă. În prezent, întâlnirea dintre școală și muzeu, arhive, șantier arheologic are un caracter întâmplător. Vizitele la aceste obiective se realizează mai ales în cadrul excursiilor, ele fiind privite mai mult ca o activitate recreativă, plăcută, decât ca o parte integrantă a procesului de învățare. Ar trebui ca între aceste instituții să se creeze o mai strânsă legătură pentru ca aceste instrumente să fie folosite în beneficiul elevilor.

Primul pas în stabilirea acestei legături ar fi strângerea informațiilor despre muzeele din zonă și oferta lor. Invitarea muzeografilor, arhiviștilor și arheologilor pentru a asista la orele de istorie ar fi al doilea pas în colaborarea cu aceste instituții. Școala și, implicit, profesorii de istorie nu trebuie să fie îngrădiți de oferta muzeelor, ci acestea trebuie să-și adapteze ofertele lor necesităților școlii.

Corelarea vizitelor la muzeu sau arhive cu procesul de predare-învățare al istoriei sunt cvasi-obligatorii pentru profesori. O pregătire temeinică a vizitei la muzeu este foarte utilă pentru ca profesorul să ofere elevului informații apropiate de cele prezentate în colecția muzeului. O importanță deosebită o are și valorificarea informațiilor obținute de către elevi în urma vizitei, deoarece li se dă posibilitatea acestora de a scrie o sinteză, de a analiza un izvor istoric, de a elabora un eseu în care să-și prezinte opiniile personale asupra unor aspecte relevante ale vizitei.

Vizita la muzeu trebuie pregătită minuțios și ea trebuie realizată după un scenariu prealabil pentru a-și atinge obiectivele în cadrul procesului educațional. În dezvoltarea acestei cooperări între școală și muzeu trebuie avut în vedere și evaluarea vizitei prin găsirea unor răspunsuri pertinente la următoarele întrebări: „Ce probleme sunt?”, „Ce a fost bine?”, „Ce a fost nemulțumitor?”. Asupra acestor aspecte ar trebui să se oprească atât profesorul, cât și muzeografii, pentru a elabora soluții care să maximizeze această cooperare.

Muzeele folosesc, de regulă, serviciile unor muzeografi care își asumă și rolul de ghizi, ceea ce ușurează munca profesorului. Dacă acest serviciu nu se regăsește în oferta muzeului, profesorul trebuie să preia acest rol de ghid și să explice elevilor artefactele expuse. Prin urmare, se cere o muncă suplimentară profesorilor care doresc să folosească aceste instrumente educaționale. Merită, însă, efortul depus de către profesori, deoarece învățarea devine mai atractivă decât simpla lectură a unor texte abstracte din manual. Descoperirea pe „viu” a informațiilor îi determină pe elevi să devină mai experimentați în folosirea lor. Pentru ca învățarea să-și atingă scopul, este bine de avut în vedere ca profesorul să nu propună vizitarea întregului muzeu, ci să se concentreze asupra unei părți din colecție, care are legătură cu fenomenele studiate la clasă.

O altă oportunitate a vizitei la muzeu este exersarea muncii independente a elevilor care pot primi doar un pliant în care să găsească informații generale despre colecție, iar elevii să observe singuri și să-și formuleze propriile interpretări despre ceea ce au văzut. Stimularea entuziasmului elevilor pentru cercetare este un obiectiv care poate fi realizat pe această cale. Profesorul trebuie doar să-și asume rolul de ghid pentru a-i încuraja pe elevi și pentru a le arăta cum și unde să găsească informațiile necesare aprofundării celor învățate la clasă.

Predarea istoriei trebuie să țină cont din ce în ce mai mult de dezvoltarea gândirii critice la elevi, acest deziderat putând fi realizat mai ușor cu ajutorul surselor istoriei locale. Într-adevăr, este important ca elevii să-și dezvolte abilitatea de a analiza fapte și condiții și să înțeleagă consecințele diverselor alternative.

Studiile realizate în ultimul timp au scos în evidență faptul că elevii își petrec cea mai mare parte a timpului în fața televizorului sau a calculatorului. De aceea, pentru a fi capabili să se orienteze în această lume vizuală și virtuală, este importantă capacitatea fiecăruia de a interpreta imaginile. Așadar, vizitele la muzee, arhive, au un rol important, elevii învățând să privească critic și să recunoască neadevărurile istorice. Folosirea mijloacelor audio-vizuale facilitează înțelegerea tuturor fenomenelor istorice, deoarece ele pot fi descoperite în cadrul lor natural, pe suprafețe întinse și în strânsă interdependență. Unul din mijloacele primordiale de cunoaștere este observarea în natură, un rol important avându-l legătura între elementele observate direct și indirect.

Istoria locală ajută la atingerea obiectivelor de ordin informativ și formativ ce sunt urmărite în procesul instructiv – educativ. Atingerea obiectivelor informative îi ajută pe elevi să aprofundeze, să cunoască fenomenul studiat sub mai multe aspecte, să-și însușească foarte bine cunoștințele și să prezinte științific activitățile. În ce privește obiectivele formative, elementele de istorie locală ajută la dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii, imaginației, la crearea aptitudinilor științifice ale elevilor, dar și la formarea atitudinilor moral pozitive și la aprofundarea sentimentului apartenenței locale.

Procesul de integrare a elementelor de istorie locală trebuie să țină cont de aspectul elementului local, de scopul urmărit în activitate, de vârsta și de nivelul intelectual al elevilor. Este deosebit de important ca metodele didactice folosite să-i facă pe elevi atenți la valorile istorice, culturale, spirituale ale regiunii unde trăiesc. Valorizarea istoriei locale trebuie să contribuie la educarea tinerei generații care să fie conștientă de bogăția istorică, culturală și spirituală a regiunii în care își desfășoară viața și care să manifeste preocupare față de conservarea acestei bogății.

Metodele care ajută la integrarea elementelor de istorie locală în contextul activităților școlare și extrașcolare sunt: povestirea și explicația (expunerea sistematică a cunoștințelor), conversația, demonstrația, problematizarea, învățarea prin cercetare și descoperire, jocul didactic, brainstorming-ul, investigația și interviul,

În cele ce urmează, voi prezenta succint metodele didactice pe care le consider potrivite de a fi folosite în abordarea elementelor de istorie locală pentru a asigura o mai bună cunoaștere și înțelegere a lor de către elevi și pentru ca elevul să participe activ la însușirea acestor cunoștințe.

Metoda povestirii, chiar dacă face parte din rândul metodelor pasive, îl ajută pe profesor să prezinte într-o formă facilă și expresivă faptele, fenomenele și evenimentele istorice. Metoda poate trezi în rândul elevilor interes pentru cunoașterea istoriei locale, dar îi și ajută să-și formeze propriile convingeri, deprinderi sau sentimente. Elevii participă, astfel, la explicarea faptelor istorice prezentate, putând să-și însușească cunoștințe în mod activ și conștient, care vor rămâne timp îndelungat întipărite în memoria lor.

Explicația se folosește în reconstituirea unui fapt istoric folosind angrenajele gândirii logice. Este folosită în formarea noțiunilor istorice, în realizarea unei legături între fenomene istorice din diverse zone și epoci.

Demonstrația este cea mai utilizată metodă în integrarea elementelor de istorie locală. Ea permite profesorului să prezinte elevilor obiecte concrete ca urme arheologice, etnografice și numismatice sau substitute ale acestora precum: imagini, fotografii, tablouri,etc. În general, pentru a maximiza eficiența acestei metode, ea este combinată cu alte metode, dintre care amintim: conversația, expunerea și problematizarea.

Învățarea prin cercetare și descoperire este o metodă care dezvoltă foarte mult creativitatea elevilor. Ei nu trebuie să memoreze doar o înșiruire de fapte, procese, evenimente din istoria locală, ci este necesar ca să învețe să descopere singuri lucruri noi despre trecutul istoric al regiunii unde trăiesc.

Problematizarea este o metodă didactică care îi ajută pe elevi să rezolve situațiile-problemă reale sau aparente între informațiile dobândite anterior și noile informații despre fenomenul studiat, îi ajută să descopere propriile adevăruri istorice.

Jocul didactic, ca metodă activă de predare-învățare, ajută la dezvoltarea unor capacități cum sunt: încrederea în sine și în ceilalți, autocontrolul, autoeveluarea, autocunoșterea, capacitatea de investigație, de adaptare la noi situații, dezvoltarea comunicării verbale și non verbale, a observației și creativității, a toleranței și rezolvarea unor conflicte spontane.

Brainstorming este o metodă interactivă prin care se pot dezvolta idei noi care apar în cadrul discuțiilor purtate între mai mulți participanți, unde fiecare poate veni cu mai multe soluții,

în final, fiind aleasă soluția cea mai bună pentru rezolvarea situației discutate. Este o metodă care se pretează în cadrul cursurilor opționale pe teme de istorie locală, deoarece îi transpune pe elevi într-o atmosferă relaxantă și stimulează creativitatea grupului. Cele mai importante avantaje ale acestei metode sunt acelea că dezvoltă capacitatea de lucru în echipă, creativitatea și spontaneitatea elevilor.

Astfel, metodele activ-participative ajută la crearea și dezvoltarea gândirii critice la elevi, promovează învățarea eficientă, valorificarea noilor cunoștințe însușite care pot fi folosite și la alte discipline sau în rezolvarea unor probleme. Aceste metode aplicate în cadrul cursului opțional de istorie locală îl determină pe elev să participe activ la procesul de învățare care poate cunoaște o ameliorare semnificativă, deoarece școlarii își folosesc propria gândire și experiență anterioară.

Interviul este metoda care facilitează strângerea unor date suplimentare celor obținute prin celelalte metode.

Un alt mijloc eficient, care poate fi folosit de profesorul care ține un curs opțional de istorie locală, sunt activitățile extrașcolare. Prin excursii și vizite la muzee, prin colectarea de obiecte istorice, prin vizitarea expozițiilor, elevii își îmbogățesc cunoștințele și își dezvoltă sentimentele.

Valorificarea elementelor de istorie locală în procesul instructiv-educativ presupune și folosirea unor mijloace de învățământ specifice cum ar fi: obiecte și urme istorice, etnografice, numismatic, reprezentări grafice ( modelele-fotografii, portretul istoric, harta), mijloace tehnice audiovizuale.

Prin urmare, abordarea unui curs opțional pe teme de istorie locală îi ajută pe elevi să emită judecăți de valoare și să realizeze interpretări ale faptelor, fenomenelor și proceselor sociale din trecut și prezent. Toate acestea contribuie la formarea personalității elevilor, fapt ce reprezintă un scop al educației permanente.

IV.2. Opționalul cu tema: Valea Jiului – istorie, cultură și tradiție

Cursurile opționale sunt forme de abordare a curriculumului la decizia școlii și ele au apărut din nevoia și din dorința ca programele școlare să fie adaptate elevilor, dar și necesităților comunității locale.

Astfel, cursurile opționale sunt discipline noi, cu programe distincte, pe care școala le include în oferta sa curriculară și le propune spre studiere elevilor. Pentru elevi, cursurile opționale oferă posibiliatea de a alege ce doresc să studieze raportat la domeniul de interes pe care îl manifestă, dar și la aptitudinile, deprinderile și capacitățile pe care le doresc să și le dezvolte.

Idealul educațional al școlii românești urmărește dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității creative a elevilor, iar disciplinele opționale pot pune în practică acest deziderat. Cursurile opționale pot și reușesc de cele mai multe ori să realizeze o activitate educațională complexă, care să ducă la formarea și dezvoltarea unor oameni cu personalități puternice.

În ultimul timp tot mai mult apare ideea că, viața din școală nu trebuie desfășurată separat de viața socială. În acest context, disciplinele opționale sunt cele care îi pot pregătii pe elevi pentru viață. Soluția este să înveți elevii pentru mâine, ancorându-i la ziua de astăzi, astfel încât, să înfrunte mai ușor viitorul.

Proiectarea unui curs opțional trebuie să țină cont, în primul rând de dorința elevilor. Aceștea vin la școală pentru a învăța, pentru a descoperii, pentru a-și forma deprinderi, care să le poată fi folositoare mai târziu în viață.

Un alt element de care trebuie ținut seama este motivația elevului de a alege cursul opțional. Astfel, opționalul trebuie să țină seama de curiozitatea naturală a elevilor pentru ca învățarea să devină un mod distractiv, dar și util în același timp.

Abordarea opționalelor trebuie să se facă în concordanță cu nevoile elevului, iar acest fapt îl pune pe profesor în permanent contact cu acesta, relația elev–profesor devenind mai profundă. În acest mod, profeorul își adaptează demersul didactic în funcție de feed–back-ul venit din partea elevilor. În plus, profesorul trebuie să-ți optimizeze permanent conținuturile folosind cele mai noi informații, dar și cele mai active metode, pentru a-și îndeplinii obiectivele propuse.

Noile discipline cuprind multiple valențe formative care țin de personalitatea umană, vizând atât pe cele intelectuale, cât și pe cele afective și psihomotorii. Un element extrem de important în atingerea obiectivelor și standardelor de performanță stabilite prin disciplinele opționale desfășurate îl reprezintă învățarea și cultivarea gîndirii critice la elevi.

ARGUMENT

Istoriei locale trebuie să-i dedicăm un curs opțional, deoarece poate să lărgească și să adâncească procesul de învățare, să crească eficacitatea didactică și calitatea pregătirii elevilor. Elementele de istorie locală pot să scoată în evidență un ținut, o regiune care este reprezentativă în legătură cu trecutul său, dar și cu timpurile prezente. După cum bine știm, elementele de istorie locală nu trebuie să fie prezentate singular, ci ele trebuie integrate și studiate în legătură cu faptele și evenimentele istorice care fac obiectul istoriei naționale.

Astfel, istoria națională își găsește un loc bine meritat în noul curriculum, deoarece elevul este pus în contact cu informațiile, prin intermediul cărora este posibilă transpunerea lui de la apropiat la depărtat. În acest mod, el poate să înțeleagă și să aprofundeze noțiunile aferente disciplinei, asigurând reușita procesului instructiv-educativ.

Sentimentul identității naționale și europene poate fi realizat prin intermediul cursurilor opționale, mai ales la elevii de clasa a VIII-a, cursuri care să aibă o tematică bazată pe istoria locală. Dacă elementele de istorie locală își găsesc un loc important în cadrul istoriei naționale, așa cum este cazul zonei Văii Jiului, un curs opțional este binevenit atât pentru profesor, cât și pentru elevii din această regiune.

Puse pe același plan, documentele scrise cu vestigiile istorice care ne înconjoară, ele constituie o resursă importantă pentru elevii care studiază istoria. Calitatea istoriei locale o reprezintă cunoașterea de către elevi în sens real a istoriei, ei ajungând să cunoască faptul că în interiorul regiunii unde locuiesc există numeroase exemple ale civilizațiilor anterioare.

Prin intermediul acestui curs opțional elevii sunt direct implicați în investigația istorică, observând, notând, măsurând sau fotografiind. Astfel, își formează și consolidează deprinderile de folosire corectă a hărților, dovezilor scrise sau nescrise. Implicarea directă a elevilor în cercetarea elementelor de istorie locală cultivă în sufletul lor interesul pentru conservarea mediului istoric.

Realizarea cursului opțional Valea Jiului – istorie, cultură și tradiție depinde de alegerea elevilor care pot, într-un mod plăcut, să-și îmbogățească cunoștințele de istorie. Acesta își propune ca pe parcursul unui an școlar să aducă în fața elevilor de clasa a VIII-a repere despre civilizația, modul de viață și cultura Văii Jiului, unde un rol important l-au jucat societățile miniere și populația minieră din zonă. Elevii vor lua contact cu elemente semnificative ale istoriei locale, vor cunoaște noțiuni despre spațiul geografic al Văii Jiului, despre trecutul istoric al acestei regiuni care este strâns legat, din cele mai vechi timpuri, de minerit.

Cursul opțional evidențiază, de asemenea, locul și rolul societăților miniere în dezvoltarea regiunii Valea Jiului, insistând pe preocupările social-culturale ale acestor întreprinderi miniere.

Acest curs opțional ajută la mărirea orizontului de cunoștințe, la întărirea deprinderilor de muncă independentă prin studierea documentelor și elementelor locale, contribuind astfel la formarea atașamentului local.

Prin intermediul acestui curs opțional, elevii își vor îmbogăți vocabularul, modul de comunicare și interacțiune. Ei vor putea, astfel, conștientiza importanța elementelor de istorie locală, vor ajunge să utilizeze informațiile dobândite la alte discipline (istorie, geografie, literatură), atât prin folosirea mijloacelor audio-vizuale pentru a observa și studia documente autentice, cât și prin contactul direct cu regiunea respectivă.

Programa cuprinde: competențe specifice, valori și atitudini, activități de învățare, conținuturi, sugestii metodologice, aplicații și modalități de evaluare, precum și o bibliografie orientativă.

Valori și atitudini:

Competențele generale și specifice care se formează în urma parcurgerii acestui curs opțional , prin procesul educațional centrat pe istoria locală, au la bază și promovează următoarele valori și atitudini:

Creșterea încrederii în sine.

Manifestarea unui interes constructiv față de valorile locale.

Dezvoltarea gândirii critice.

Atitudinea pozitivă față de sine și față de ceilalți.

Antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a schimbărilor.

Acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii, vieții sociale.

Acceptarea diversității etnice, sociale și culturale.

Respectarea și ocrotirea mediului de viață din orizontul local.

Competențe specifice și exemple de activități de învățare

Conținuturi:

Capitolul I. Noțiuni introductive

I.1. Prezentarea generală a cursului

I.2. Importanța cunoașterii istoriei locale

I.3. De ce trebuie să studiem istoria Văii Jiului

Capitolul II. Scurtă istorie a Văii Jiului

II.1. Prezentarea cadrului geografic al Văii Jiului

II.2. Prezentarea cadrului istoric al Văii Jiului

II.3. Dezvoltarea mineritului carbonifer în Valea Jiului de la apariție și până în prezent

Capitolul III. Organizarea și funcționarea întreprinderilor miniere

III.1. Patronatul

III.2. Modul de funcționare al întreprinderilor miniere

Capitolul IV. Evoluția populației și a angajaților întreprinderilor miniere

IV.1. Evoluția populației Văii Jiului

IV.2. Evoluția angajaților întreprinderilor miniere

Capitolul V. Problematica socială a populației miniere din Valea Jiului

V.1. Aprovizionarea cu alimente

V.2. Alocații în natură

V.3. Preocupări de asigurare socială

Capitolul VI. Problematica culturală a populației miniere din Valea Jiului

VI.1. Pregătirea școlară

VI.2. Presa din Valea Jiului

VI.3. Activitatea Cazinourilor românești

VI.4. Activitatea Despărțământului Jiu al ASTREI

VI.5. Activitatea fanfarelor

Capitolul VII. Realizare de proiecte. Recapitulare finală

Sugestii metodologice

1. Programa opționalului și-a propus să realizeze un proces mai eficient, să creeze acele competențe și atitudini necesare creionării personalității elevului.

2. Competențele specifice sunt concepute în strânsă legătură cu unitățile de conținut, cu activitățile de învățare și modalitățile de evaluare.

3. Cursul opțional întregește procesul instructiv-educativ al elevilor și îi determină să realizeze activități independente, portofolii, proiecte, activități de cercetare.

4. Realizarea unei instruiri prin folosirea unor strategii didactice care să ducă la asimilarea cunoștințelor în mod treptat, să consolideze capacitățile de autoevaluare ale elevului și să creeze abordări inter și transdisciplinare.

5. Utilizarea unor metode active (învățarea prin descoperire, învățarea problematizată, învățarea prin cooperare, studiul de caz, analiza unui text, dezbaterea, interviul, brainstorming-ul, demonstrația, jocul didactic, etc.), care să ajute la dezvoltarea capacității de comunicare, a gândirii critice, a interacțiunii cu ceilalți colegi, a implicării active a elevului în procesul instructiv-educativ.

6. Utilizarea în activitatea didactică a calculatorului în vederea realizării unor lecții interactive și atractive.

7. Asocierea rezultatelor evaluate cu competențele specifice, adaptarea acestor rezultate la evidențierea progresului școlar.

8. Formarea unor atitudini prin crearea propriului sistem de valori.

Modalități de realizare a evaluării:

Evaluarea continuă(formativă)

Evaluarea cumulativă (sumativă, globală)

Metode tradiționale de evaluare:

Probe scrise

Probe orale

Probe practice

Metode alternative de evaluare:

Observarea sistematică

Investigația

Proiectul

Referatul

Portofoliul

Autoevaluarea

Finalitatea cursului opțional

– Efectuarea unei excursii pentru vizitarea obiectivelor din regiunea Văii Jiului.

– Organizarea unei expoziții cu fotografii din zona Văii Jiului.

– Realizarea individuală sau pe grupe a unui referat sau prezentări power point cu aspectele istorice cele mai importante din Valea Jiului.

Bibliografie:

Anexa nr. 1 la O.M.E.N., nr.3449, din 15.03.1999 cu privire la regimul disciplinelor opționale

Informațiile oferite de Serviciului Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale (Deva), prin fondurile cercetate.

Ion Preda, Dan Pasere, Valea Jiului, București, Editura Sport – Turism, 1985.

Mircea Baron, Cărbune și societate în Valea Jiului, Petroșani, Editura Universitas, 1998.

Alice Ionela Roaltă, Didactica istoriei – un manual pentru profesorul de istorie, Ploiești, Editura Paralela 45, 2012.

Tătar, Octavian, Didactica istoriei.Vademecum, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2006.

La aceste lucrări se adaugă lucrările cu conținut general care tratează diferite aspecte ale istoriei naționale.

Excursia școlară

Excursia reprezintă o formă de activitate extrașcolară care oferă posibilitatea de a lua contact cu realitatea înconjurătoare, ajutând elevi în realizarea unor observații asupra obiectelor și fenomenelor așa cum se găsesc ele în starea lor naturală.

În cadrul procesului instructiv – educativ, excursia școlară a început să fie folosită în ultimul timp ca metodă de învățământ, pentru toate obiectele de studiu. Excursia școlară este astfel o activitate didactică care are ca punct de pornire interdisciplinaritatea și munca în echipă. Conținutul educativ al excursiei este mult mai flexibil și mai divers decât al lecțiilor desfășurate în sala de clasă, elevii participând cu mai mult entuziasm și bucurie la această activitate reușind să-și lărgească în acest mod bagajul de cunoștințe prin contactul direct cu lumea vie. Avantajele oferite de către excursia școlară sunt după cum am mai precizat mai sus contactul cu lumea înconjurătoare, observarea și studierea fenomenelor în condiții naturale și sociale, dezvoltarea atenției și a capacității de a se orienta într-un mediu diferit. Așadar, elevii sunt familiarizați cu tematica abordată consolidându-și cunoștințele deja asimilate și achiziționează noi informații, își formează atitudini și convingeri. De asemenea, excursiile ne oferă posibilitatea de a ne forma alte păreri cu privire la educația copilului și de a întării relațiile elev-profesor, elev – elev sau elev – profesor – părinte.

Astfel, cu ajutorul excursiei se pot dobândi noi cunoștințe, se pot adâncii și sistematiza cunoștințele deja asimilate la lecții, se pot realiza aplicații practice, se pot evalua diferite cunoștințe dobândite în școală sau în alte excursii. Importanța excursiei decurge din faptul că poate dezvolta la elevi plăcerea de a călătorii, de a cunoaște, de a ști din ce în ce mai mult, de muncă independentă, de a devenii ordonat și ascultător datorită supunerii unui program de lucru în care activitatea intelectuală este intercalată cu munca fizică.

Excursia mai poate fi folositoare într-o mare măsură și la formarea educației estetice a elevilor, participând la dezvoltarea creației artistice, de cunoaștere a etnosului popular. Are un rol deosebit de important în educarea elevilor în spiritul moralei civice, formează deprinderile de lucru în echipă și întărește interesul pentru cunoaștere.

În cazul unei excursii în orizontul local, care are o temă bine stabilită, profesorul transmite elevilor scopul excursiei, apoi le arată în teren conținutul problemei, face fixarea și

sistematizarea materialului și apoi poate să le dea și o temă pentru acasă în legătură cu ceea ce au văzut, observat, descoperit și învățat în excursie.

PROIECT DE EXCURSIE

Data și durata excursiei:….. iunie 2016

Tema excursie: ținutul Hunedoarei

Traseu: Rapoltu-Mare – Simeria – Țara Hațegului – Sântămăria Orlea – Bănița – Petroșani – Lainici – Simeria – Rapoltu Mare.

Tipul excursiei: excursie cu caracter recapitulativ pentru studiul istoriei locale

Clasa: a VIII-a

Scopul: Cunoașterea elementelor de istorie și geografie locală pentru dezvoltarea interesului față de regiunile istorice ale județului Hunedoara, precum și crearea patriotismului local.

Competențe generale:

Valorificarea informațiilor oferite de excursie

Folosirea informațiilor din diverse surse istorice

Dezvoltarea vocabularului istoric în cadrul comunicărilor orale și scrise

Competențe specifice:

Să observe itinerariul excursiei, realizând legături între mediul geografic și om.

Să descopere relația dintre monumentele istorice și evenimentele cărora le-au fost închinate.

Să aprecieze valoarea acestor monumente și importanța lor pentru istoria locală, dar și națională.

Să înțeleagă rolul istoriei în realitatea actuală și ca factor al viitoarelor schimbări, dar în mod special al istoriei locale.

Să identifice sursele și caracteristicile principale ale obiectivelor vizitate folosind diferite surse.

Să folosească intra și interdisciplinar informațiile istorice, geografice, etnografice obținute în urma excursiei.

Să motiveze de ce cunoașterea și protejarea diverselor tipuri de monumente ale mediului înconjurător reprezintă o sarcină importantă pentru fiecare cetățean al acestei țări.

Metode didactice: explicația, conversația, munca independentă, exercițiul, observarea problemei.

Mijloace didactice: obiective istorice, geografice, locașuri de cult, fișe de observare, harta, aparatul de fotografiat.

Bibliografie: – Gheorghe Tanasă, Metodica predării învățării istoriei în școală, Editura „Spiru Haret”, Iași, 1996.

Călin Felezeu, Metodica predării istoriei, Cluj, 1998.

Tătar, Octavian, Didactica istoriei.Vademecum, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2006.

Lucrările cu conținut istoric folosite în cadrul opționalului.

I.Pregătirea excursiei

1. Anunțarea excursiei: Cel puțin cu două săptămâni înainte de data efectuării ei este anunțată excursia pe care elevii o vor face în ținutul Hunedoarei.

2. Pregătirea elevilor: se face în cadrul unei lecții sau într-o ședință specială de instructaj, ocazie cu care profesorul arată scopul excursiei, traseul cu punctele cele mai importante. Se precizează materialele necesare fiecărui elev pentru activitatea desfășurată, precum și echipamentul adecvat acestei activități extrașcolare

În vederea realizării acestei activități didactice, profesorul se informează despre: așezarea obiectivelor, rolul acestora, caracteristici ale obiectivelor istorice, descoperiri arheologice importante .

De asemenea, profesorul trebuie să stabilească itinerariul pe care se desfășoară excursia și responsabilitățile elevilor. Sarcinile elevilor se stabilesc pe grupe:

– grupa 1: se va ocupa cu stabilirea principalelor obiective de referință (așezare, caracteristici, rol).

– grupa 2: se va ocupa cu fotografierea locurilor vizitate.

Deci, elevii vor fi împărțiți în două grupe și profesorul va anunța grupelor ce sarcini au de realizat, de ce materiale au nevoie și ziua când va avea loc excursia.

II. Desfășurarea excursiei

La durata și la ora fixată, elevii se adună în curtea școlii. Se face prezența, se verifică costumația și se deplasează la autocar. Se anunță itinerarul istoric, cultural, și etnografic.

Profesorul dă indicații elevilor asupra modului în care vor proceda pentru culegerea datelor și asupra disciplinei în timpul excursiei.

Pe parcursul excursiei, profesorul va urmări modul în care fiecare grupă își va realiza sarcinile și va îndruma permanent elevii asupra modului de observare, culegere și consemnare a datelor.

Elevii vor completa relatările cu informațiile pe care le-au cules din documentarea anterioară excursiei, în următorul tabel:

Itinerar: – Obiective istorice; principalul conținut de idei

Excursia se va încheia cu o scurtă analiză asupra disciplinei și aportul fiecărei grupe la activitate.

III. Sistematizarea cunoștințelor

Ce itinerar am parcurs în această excursie ?

Ce obiective istoricei, culturale și geografice am vizitat ? Prin ce se concretizează fiecare dintre ele?

Revedeți notițele, reamintiți-vă informațiile dobândite, impresiile făcute, învățămintele desprinse și sistematizați-le pe următoarele probleme: istorie, geografie, etnografie și folclor, obiceiuri și tradiții, religie, puncte turistice.

IV. Valorificarea ulterioară a excursiei

În orele următoare vor fi analizate datele culese de elevi și vor fi completate albumele istorice, se va realiza expoziția de fotografii cu obiectivele istorice din județ vizitate de către elevi.

În lecția de recapitulare, elevii vor valorifica excursia în rezolvarea următoarelor teme:

a. Indicați pe harta de contur a județului itinerarul parcurs în cele două zile și precizați monumentele istorice și culturale vizitate.

b. Elaborați o comunicare intitulată „Ce am învățat din excursia făcută în ținutul Hunedoarei”

Cele mai bune lucrări vor fi prezentate în cadrul unei Sesiuni de comunicări, care are ca temă istoria locală.

Metode de evaluare alternative

Evaluarea reprezintă totalitatea activităților prin care se strâng, organizează și interpretează informațiile obținute în urma aplicării unor instrumente care să măsoare ceea ce a dobândit elevul, cu scopul de a face o analiză pertinentă în urma căreia să se ia deciziile corecte în plan educațional.

Metodele de evaluare alternative ajută la realizarea caracterului formativ al învățării și modifică chiar relația profesor – elev, ducând spre un parteneriat educațional.

Principalele metode de evaluare alternative sunt: observația sistematică, investigația, referatul, portofoliul și autoevaluarea.

Observarea sistematică a elevilor

Observarea sistematică a elevilor furnizează informații asupra performanțelor elevilor din perspectiva capacității lor de acțiune și relaționale, a competențelor și abilităților de care dispun aceștia. Se pot evalua, mai ales, comportamentele afectiv-atitudinale.

Modalități de înregistrare a informațiilor:

Fișa de evaluare

Scara de clasificare construită prin ordonări și gradări de date obiective.

Lista de control sau verificare, utilizată-de obicei-în activitățile de laborator.

Fișa de evaluare este completată de profesor, în ea înregistrându-se date factuale despre evenimentele cele mai importante pe care profesorul le descoperă în comportamentul sau în modul de acțiune al elevilor săi (fapte remarcabile, probleme comportamentale, evidențierea unor aptitudini deosebite). La acestea se mai adaugă interpretările profesorului asupra celor întâmplate, permițându-i acestuia să surprindă modelul comportamental al elevilor săi.

Scara de clasificare însumează un set de caracteristici (comportamente) ce trebuie supuse evaluării, însoțit de un anumit tip de scară, de obicei scara Likert. Potrivit acestui tip de scară, elevului îi sunt prezentate un număr de enunțuri în raport de care acesta trebuie să-și manifeste acordul sau dezacordul pe 5 trepte : puternic de acord; acord; indecis; dezacord; puternic dezacord. Secretul construirii unei astfel de scări îl constituie redactarea unui bun enunț la care elevul să poată răspundă.

Lista de control pare asemănătoare cu scara de clasificare prin maniera de structurare (cuprinde un set de enunțuri, caracteristici, comportamente etc.), însă se deosebește prin faptul că, prin intermediul ei doar se constată prezența sau absența unei caracteristici fară a emite o judecată de valoare oricât de simplă.

Pe această cale se poate evalua atât procesul cât și produsul său.

Urmărirea sistematică a activității și comportamentului elevilor permite observarea:

Interesului manifestat de elev pentru studiu;

Modului în care elevii participă la activități;

Gradului de îndeplinire a îndatoririlor școlare;

Modului de exprimare etc.

Recomandări:

Este bine ca profesorul să-și alcătuiască o schemă proprie de notare, cu criterii prestabilite;

În funcție de constatări, este bine ca profesorul să intervină pentru stimularea progresului școlar precum și pentru corectarea procesului școlar.

Investigația / experimentul

Ca modalitate de evaluare, experimentul oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creativ cunoștințele însușite în situații noi și variate.

În cadrul unui experiment, obiectivele de evaluare (de exemplu, definirea și înțelegerea problemei, identificarea procedeelor de obținere a informațiilor, colectarea și organizarea datelor, etc.) capătă semnificații diferite, corelate cu gradul de complexitate a sarcinilor de lucru și specificul disciplinei.

Activitatea didactică desfășurată prin intermediul experimentului poate fi organizată individual sau pe grupuri de lucru. Evaluarea modului de realizare a experimentului este, de obicei, de tip global, fiind relativ dificilă evidențierea răspunsului la itemi prea înguști.

Referatul

În practică sunt utilizate cu precădere două tipuri principale de referate:

1. Referate bazate pe informare-documentare bibliografică. Utilizare:

a. cercuri de elevi;

b. sesiuni de comunicări;

c.teme de sinteză.

2. Referate bazate pe descrierea unor activității desfășurate în clasă.

Avantaje:

a.instrument de evaluare cu pronunțat caracter formativ și creativ;

b. este nu numai un instrument de evaluare ci și un instrument de lucru activ pentru un elev întrucât constituie un îndrumar de lucru pentru ca acesta să obțină rezultate corecte;

c. permite abordarea unor domenii noi ce reprezintă extinderi ale conținutului trunchiului comun;

d. permite o evaluare strict individualizată și sumativă;

e. relevă motivația intrinsecă de învățare și documentare, precum și gradul de implicare individuală;

f. permite conexiuni intra, inter și transcurriculare, având caracter integrator.

În evaluare se urmăresc:

Este bine ca în analiza referatului, profesorul să țină cont și de modul de prezentare (redactare, continuitate etc.) într-o măsură care să stimuleze elevul.

Ordinea elementelor de structură poate fi diferită, în funcție de scopul și condițiile realizării referatului. De exemplu, în orele de laborator desfășurate în școală, prezentarea metodei folosite precede de obicei materialele utilizate, în timp ce, la un concurs școlar, este posibil ca metoda folosită să urmeze materialelor utilizate, chiar alegerea metodei fiind unul dintre criteriile importante de evaluare a activității elevului.

Proiectul

Proiectul este o activitate complexă, având unele elemente asemănătoare cu un experiment și un referat. Există însă și diferențe notabile care, de fapt, ridică gradul de dificultate al unui proiect. Acestea sunt:

elevul primește o temă, o sarcină de lucru fără a i se indica însă metodele și materialele pe care le are la dispoziție ci doar anumite restricții impuse resurselor și, eventual, condiții impuse rezultatelor;

elevul trebuie să decidă: metoda de abordare a temei, resursele pe care le va utiliza, procedeele de lucru, dispozitivele realizate etc.; evident, totul trebuie justificat;

evaluarea proiectului se face având în vedere toate elementele proiectului, adică-comparativ cu un experiment sau referat-inclusiv planul de activitate avut în vedere de elev.

Structura unui proiect:

Portofoliul

Portofoliul are o serie de caracteristici notabile:

este un instrument de evaluare complex, integrator, oferind posibilitatea de a emite o judecată de valoare ce reflectă evoluția elevilor;

se proiectează de către profesor și reunește diferite instrumente de evaluare tradiționale și alternative;

sintetizează activitatea elevului de-a lungul timpului (un an, un ciclu de școlarizare), reprezentând astfel și o formă de evaluare sumativă a achizițiilor elevului și a preocupărilor sale;

are o structură determinată de scopul în care a fost proiectat;

Printre avantajele unui portofoliu se numără următoarele:

elevii devin parte conștientă a sistemului de evaluare; ei își pot urmări și analiza propriul progres;

elevii și profesorii își pot comunica defectele, calitățile, precum și zonele în care se poate îmbunătăți activitatea comună;

elevii, profesorii și părinții au posibilitatea realizării unui dialog mai concret;

factorii de decizie, având la dispoziție portofoliile elevilor, pot avea o imagine mai bună asupra a ceea ce se petrece în colectivul școlar;

Autoevaluarea

Autoevaluarea este o metodă de evaluare alternativă care poate fi folosită la orice fel de activitate de învățare, foarte utilă elevilor deoarece oferă posibilitatea în primul rând să-și realizeze o imagine de sine foarte bună, iar în al doilea rând o motivație suplimentară și creșterea încrederii în sine a acestora.

Autoevaluarea se face prin chestionare și prin scări de clasificare.

1.Chestionarul se aplică după efectuarea unei sarcini de lucru și cuprinde răspunsuri date la următoarele întrebări:

1. Am învățat în urma efectuării acestei sarcini de lucru să………………

2. Am fost surprins(-ă) de faptul că am avut dificultăți la………………..

3. Am descoperit că mi-aș putea înbunătății performanța dacă…………..

4. Am fost impresionat(-ă) pozitiv de………………………………………….

5. Realizarea sarcinii poate fi apreciată cu nota sau calificativul……….

2. Scara de clasificare

3. Chestionar privind interesul elevului pentru istorie și istorie locală:

Clasa: a VIII-a

Numele și prenumele:

Data:

Da – 1p. Nu – 0p.

15 – 20p. ridicat

0 – 5p. foarte redus

20 – 23p. foarte ridicat (excelent)

5 – 10p. redus

10 – 15p. mediu ( bun)

CONCLUZII

Istoria și civilizația Văii Jiului constituie un subiect amplu, o arie istorică ofertantă și interesantă, lucru valabil și pentru ținuturile hunedorene.

Nu putem nega importanța dezvoltării industriei miniere în zona Văii Jiului și mai precis contribuția societăților miniere la evoluția acestei regiuni, în perioada interbelică și nu numai. Societățile miniere au încercat și au reușit în proporție foarte mare să creeze condiții optime pentru desfășurarea activității economice. De asemenea, au desfășurat o amplă muncă în domeniul protecției sociale, dar și în domeniul cultural. Toate acțiunile și măsurile întreprinse în plan social și cultural au vizat, în limita posibilităților, să crească standardele de viață ale lucrătorilor minieri și ale familiilor lor și să alinieze nivelul de trai al acestora, făcându-l asemănător cu cel din Occident.

Consider că aspectele pozitive referitoare la măsurile întreprinse în planul asigurărilor sociale, dar și în planul activității culturale sunt mai numeroase, față de aspectele negative. Este de remarcat faptul că măsurile luate în domeniul social sunt diverse și urmăresc mai multe planuri de acțiune.

Societățile miniere, în mod deosebit conducerile acestora, au inițiat și desfășurat un amplu proces de suplimentare a veniturilor tuturor categoriilor de salariați, prin acordarea unor bonusuri. Astfel, s-a introdus „Consumul”, adică salariații beneficiau de alimente gratuite sau achiziționate la prețuri de cost mult mai mici decât cele înregistrate pe piața liberă, numite „prețuri de favoare”. Un alt plan în care s-au implicat societățile miniere este acela al acordării așa-numitelor „alocații în natură”. Toate categoriile de salariați, la care se adugă funcționarii, medicii, învățătorii, preoții etc., primeau în limita posibilităților, locuințe gratuite, iar celor care nu beneficiau de această facilitate, li se acorda un ajutor de chirie. Tot pe cheltuiala societăților miniere se asigura iluminatul, încălzitul și întreținerea exterioară a acestor locuințe.

O altă preocupare majoră a societăților miniere au reprezentat-o asigurările sociale care sunt distribuite în două părți: asistența medicală și ajutoarele bănești. În ce privește asistența medicală, aceasta s-a desfășurat în așezăminte medicale. Construirea și întreținerea așezămintelor sanitare, precum și angajarea și retribuirea personalului medical, dar și alte cheltuieli aferente îngrijirilor medicale erau suportate tot de societățile miniere. În domeniul sanitar s-a remarcat și activitatea desfășurată de Societatea „Pincipele Mircea”, care a deschis cu sprijunul Societăților „Petroșani” și „Lupeni”, o serie de instituții sanitare.

Al doilea compartiment al asigurărilor sociale îl reprezintă ajutoarele bănești acordate salariaților, de societățile miniere. Aceste ajutoare bănești erau numeroase și acopereau toată paleta asigurărilor sociale, de ele beneficiind și membrii familiei salariatului.

Erau acordate asigurări de boală, ajutor de maternitate, ajutor de deces , iar asigurarea pentru invaliditate din boală și bătrânețe era destinată doar lucrătorilo minieri. O categorie distinctă de asigurări sociale o reprezintă cea cu privire la accidentele de muncă, asigurare care este plătită doar de patroni.

Apoi, nu putem trece cu vederea bogata și diversa activitate culturală susținută de societățile miniere. În acest domeniu, evidențiem activitatea susținută de societățile miniere în ceea ce privește pregătirea școlară a populației. Societățile miniere au fost cele care au construit și întreținut instituțiile școlare, dar au asigurat și finanțarea materialelor didactice și plata salariilor personalului didactic. Pe lângă școlile primare, gimnaziale și liceale, funcționau și școli de ucenici, de maiștri, dar au fost înființate și așa numitele școli pentru adulți pentru cei care nu au putut să urmeze școala sau pentru cei care doreau să-și completeze studiile.

O altă componentă importantă a vieții culturale, susținută de societățile miniere, a reprezentat-o presa. Cel mai mare număr de publicații, ziare și reviste a apărut la Petroșani, dar și la Lupeni, Vulcan și Aninoasa.

De asemenea, conducerea societăților miniere s-a implicat activ și în educarea populației din regiune, înființând o serie de instituții, cum ar fi cazinourile române, în cadrul cărora s-au desfășurat mai multe activități culturale: reprezentații de teatru, rularea unor filme, serate, baluri, serbări școlare, conferințe, concerte de muzică etc.Susținută tot de societățile miniere, și-a desfășurat activitatea Despărțământul „Jiu” al ASTREI, care și-a deschis cercuri culturale în 11 localități din Valea Jiului, având două principale paliere de activitate: șezătorile și cercurile culturale.

Nu putem trece cu vederea nici activitatea fanfarelor, care este strâns legată de dezvoltarea în zonă a mineritului, deoarece acestea au fost inființate de populațiile de diverse etnii venite în regiune. Societățile miniere s-au implicat și în activitatea culturală, prin dotarea și plătirea salariilor membrilor fanfarelor. Fanfarele au stat la baza creării orchestrelor semisinfonice și de cameră. Activitatea fanfarelor a îmbogățit viața culturală a regiunii și a cultivat educația muzicală a populației.

Având în vedere considerentele prezentate mai sus, importanța didactică a temei științifice este evidentă, deoarece elevii trebuie să cunoască istoria și implicit istoria locală, ca pe o realitate evolutivă și să-și dezvolte sentimentul atașamentului local. Noul curriculum național chiar prevede valorizarea mai mare a materialului de care dispune istoria locală, deoarece elevul poate lua contact direct cu cunoștințele pe care le descoperă, le înțelege și le asimilează mult mai ușor. Se remarcă astfel faptul că istoria națională se învață mai simplu prin cunoașterea elementelor de istorie locală, deoarece acestea sunt mai apropiate din punct de vedere spațial și mai palpabile.

După cum bine se știe una din directivele Consiliului Europei inclusă și în curriculum național este aceea că predarea să fie centrată pe elev Acest scop al educației se realizează prin integrarea elementelor de istorie locală în procesul didactic, deoarece elevul este capabil datorită instrumentelor de lucru și deprinderilor de muncă intelectuală să învețe noi fapte și date istorice din viața de zi cu zi. Prin excursii, vizitarea unor muzee, studierea unor documente, elevul îmbină utilul cu plăcutul, se desprinde de teorie și poate asimila sau poate aplica practic ceea ce a învățat la orele de curs. Se dezvoltă, de asemenea, prin încercarea de a pătrunde tainele trecutului capacitatea de muncă independentă, singur sau în grup, fapt care îi va produce elevului o mare satisfacție.

Istoria cuprinde toate evenimentele și faptele ce ne înconjoară și care ne dorim să le scriem, să ni le amintim mai târziu, să le consemnăm într-un jurnal, în fotografii, într-un portofoliu sau într-o expoziție. Deci, oamenii contribuie la realizarea istoriei, atâta timp cât există oameni va exista și istorie.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE ARHIVISTICE

Arhivele Naționale, Serviciul Județean Hunedoara (Deva):

Fond Inspectoratul General al Minelor de Cărbuni din Valea Jiului (1920 – 1928).

Fond Întreprinderile Miniere Lupeni (1895 – 1953).

Fond Societatea Lonea (1926 – 1948).

Fond Societatea Lupeni – Direcția Minelor (1896 – 1931).

Fond Societatea Petroșani – Direcția Generală: Consiliul de Administrație (1920 – 1953).

Fond Societatea Petroșani – Direcția Minelor: Confidențiale; Secretariat; Serviciul Muncă și Salarii (1920 – 1953).

Fond Societatea Sălătruc (1921 – 1947).

Fond Societatea Valea Jiului de Sus (1911 – 1932).

II. SURSE STATISTICE

Recensământul din 1910.Transilvania, Traian Rariu(coordonator), Editura Staff, 1999, București

Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, vol. I-X, Editura Institutului Central de Statistică, București, 1938.

Recensământul general al României din 6 aprilie 1941, București, 1944.

III. LUCRĂRI GENERALE

Cărți, studii, articole

Axenciuc, Victor, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice.1859-1947, vol. I (Industria), București, Editura Academiei Române, 1992.

Badea, Lucian, Valea Jiului, București, Editura Științifică, 1971.

Baron, Mircea, Cărbune și societate în Valea Jiului, Petroșani, Editura Universitas, 1998.

Baron, Mircea, Reflectarea în presa românească din Valea Jiului a problematicii culturale din perioada interbelică, în Sargeția, vol. XXVII/2, p.531-537.

Barna, Dumitru, Învățământul secundar, gimnazial, liceal și profesional în Județul Hunedoara 1918 -1940, Sargeția, vol.XXX, p.652-654.

Basa, Beniamin, Contribuții la cunoașterea mișcării muncitorești din regiunea Hunedoara în perioada stabilizării relative a capitalului, în Sargeția, III, 1956, p. 173-187.

Basarab, Maria, Consemnări culturale în presa hunedoreană interbelică, Sargeția, XVI-XVII, 1982-1983, p. 607-616.

Boboc, Marian, Casinoul Muncitoresc din Colonia de Jos a Petroșaniului, Craiova, Editura Autograf MJM, 2012.

Idem, Paltul cultural ( Teatrul Minier) Lupeni, Craiova, Editura Autograf MJM, 2014.

Enciclopedia României, vol. III, București, Imprimeria Națională, 1939.

Floca, Octavian, Regiunea Hunedoara. Ghid turistic, Deva, 1957.

Frățilă, Ion, Wardegger, Nicolae, Documente hunedorene din istoria mișcării revoluționare 1920 – 1944, Deva, 1971.

Gruescu, I.S., Grumăzescu, Camelia, Județul Hunedoara, Editura Academiei, București, 1970.

Gruescu, Ioan S., Gruparea industrială Hunedoara – Valea Jiului, București, Editura Academiei, 1972.

Iorga, Nicolae, Generalități cu privire la studiile istorice, București, 1944

Jujan, Constantin, Svoboda, Tiberiu, Mina Petrila 150 ani de activitate în mineritul industrial, Deva, Editura Cetate Deva, 2009.

Nemecsek, Ștefan, Presa Hunedoreană (de la origini până în prezent), vol. I, Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2007.

Marinescu, Ilie, Politica socială interbelică în România, București, Editura Tehnică, 1995.

Pascu, Constantin, Munteanu, Mircea,Angelescu,Tania,Velea,Dumitru, Teatrul dramatic „Ion D. Sârbu” sau Teatrul în Valea Jiului, Petroșani, Editura Fundația „Culturală Ion D. Sârbu”, 2008.

Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.

Preda, Ion, Pasere, Dan, Valea Jiului, București, Editura Sport – Turism, 1985.

Sebastian, Ioan, Toma, Denisa, Lazăr, Ioachim(coordonatori), Monografia Județului Hunedoara(Economie și societate), vol.II, Deva, Editura Emia și Editura Timpul, 2012.

Stanca, Sebastian, Monografia istorico-geografică a localității Petroșeni, Petroșani, Editura Fundația culturală „ Ion.D.Sârbu”, 1996.

Stoica, Cornel, Frățilă, Ion, Vlad, Ovidiu, Wardegger, Nicolae, Din istoria învățământului hunedorean, Deva, 1973.

Velica, Ioan, Exploatarea minieră Lupeni 1884 – 2004, Petroșani, Editura Edyra Press, 2004.

Idem, Pagini din istoria fanfarelor din Valea Jiului, Petroșani, Editura Edyra Press, 2004.

Idem, Istoria Petroșaniului, Petroșani, Editura Focus, 2004.

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

IV. LUCRĂRI METODICE

Curriculum național pentru învățământul obligatoriu. Cadru de referință, Consiliul Național pentru Curriculum-M.E.N., București., 1998.

Curriculum național, Programe școlare, 5, Arie curriculară Om și societate, București , 2001.

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de Istorie, clasele a IV-a – a VIII-a, București, 2001.

Ghid de evaluare pentru istorie, București, Editura Prognosis, 2001.

Felezeu, Călin, Metodica predării istoriei, Cluj, 1998.

Păun Ștefan, Didactica Istoriei, București, Editura Corint, 2007.

Programa școlară de istorie cl. aV-a–a VIII-a, București, 2009.

Roaltă, Ionela, Alice, Didactica istoriei – un manual pentru profesorul de istorie, Ploiești, Editura Paralela 45, 2012.

Tănasă, Gheorghe, Metodica învățării-predării istoriei în școală, Iași, Editura Spiru Haret, Iași, 1998.

Tătar, Octavian, Didactica istoriei.Vademecum, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2006.

ANEXA 1

Băile Societății Miniere Petroșani (Petroszeny)

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 2

Cazinoul muncitoresc al Societății Miniere Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 3

Teatrul de stat din Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 4

Colonia Teodorescu din Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 5

Colonia de jos a societății miniere Petroșeni (Petroszeny), din Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 6

O stradă comercială din Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 7

Farmacia Vank Nikodim în clădirea Parohiei romano-catolice, fotografie realizată după 1918.

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 8

Parcul de lângă Cazinoul funcționarilor, actualmente teatrul dramatic I.D. Sârbu, cu o stradă comercială din Petroșani, vedere peste pârâul Maleia, vede poștală datată în 26 Iulie 1923.

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 9

Școala romano – catolică de fete din Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 10

Gimnaziul superior de stat maghiar din Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 11

Vile ale Societății Miniere Petroșani

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani

ANEXA 12

Palatul cultural Lupeni

www.robintel.ro/poze-vechi-din-petrosani