Preocupari Intense Pentru Definirea Conceptului Criminologic al Crimei Organizate

CUPRINS

Introducere

Societatea contemporană și criminalitatea organizată

Aspecte generale

Organizații criminale tradiționale

Încercări actuale de clasificare a crimei organizate. Crima organizată românească

Importul de crimă organizată

Preocupări intense pentru definirea conceptului criminologic al crimei organizate

Promotorul evenimentelor

Inițiativele organismelor internaționale împotriva combaterii flagelului infracțional

Noi demersuri vizând perfecționarea cooperării interstatale în materie penală și armonizarea legislațiilor statelor membre ale Consiliului Europei

Obiective și strategii de luptă împotriva crimei organizate

Particularități legislative în materia crimei organizate specifice altor state ale lumii

Succese pe mai multe planuri. State care au reușit

Alte exemple de urmat

Țările arabe și țările asiatice

Statele fost comuniste

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii și a modului de viață. O doctrină retrogradă, de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești se prăbușește și alta, opusă, își face loc pe vaste spații geografice, îndeosebi în Europa de Est dar și în Asia, Africa și America Latină. Era, deci, natural ca această schimbare să se repercuteze și asupra fenomenului infracțional, având în vedere că acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerțului, al piețelor financiare, al protecției mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. Această tendință a provocat două rezultate simultane: primul, dispariția limitelor dintre național, regional și internațional, lumea devenind aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate. În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. A apărut astfel crima organizată la nivel transnațional și transcontinental. Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe, furtul și contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul șantajului și extorcării de fonduri, corupția din companiile multinaționale, pervertirea responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor și a vaselor maritime, poluarea mediului și furtul de bani prin intermediul computerelor. Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranței publice, umbrind suveranitatea statelor și tulburând buna desfășurare a activității instituțiilor economice, politice și sociale.

De la zi la zi, formele de manifestare ale crimei organizate s-au diversificat, acestea trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, camăta și prostituția, la traficul internațional de automobile furate, furtul obiectelor de artă și arheologie, fraudă cu cărți de credit, comerț cu animale rare etc., ajungându-se la organizarea activității infracționale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare, protecție).

În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naționale, etnice și chiar interstatale, un mare număr de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale fapt ce face ca traficul cu armament, substanțe toxice și radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape scăpat de sub control.

Societatea contemporană și criminalitatea organizată

1.1 Aspecte generale

Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți.

O situație de noutate, exploatată de crima organizată, este micșorarea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant. Ca urmare, s-a dezvoltat o piață neagră cu astfel de produse care exploatează sărăcia, îndeosebi în țările sub dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră.

Sistemele electronice de comunicație neputând fi secretizate perfect, devin vulnerabile în fața acțiunilor criminale comise prin intermediul computerelor. Prejudiciul este enorm iar autorii au foarte mari șanse de a nu fi descoperiți.

Fața văzută a profiturilor ilicite, realizată prin spălarea banilor, cunoaște mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriașe obținute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ține sub control importante instituții financiar bancare ori instituții economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin înlăturarea concurenței.

Prin corupție, arma cea mai teribilă și perfidă, crima organizată urcă spre vârfurile societății, cuprinzând instituții vitale ale statului, sugrumând libertatea și independența acestuia, punând în pericol siguranța sa.

Buletinul statistic 2002 al Oficiului Națiunilor Unite pentru controlul drogurilor și prevenirea crimei privind tendințele mondiale ale drogurilor ilicite, referitor la unul dintre cele mai dure și frecvent uzitate droguri – heroina, ne prezintă situații mondiale alarmante și cutremurătoare:

în perioada 1990 – 2000 din cantitatea totală de heroină de 5083 tone obținută din opiu brut nu s-a reușit recuperarea acesteia decât într-un procent mediu de 15,5%

în această perioadă au fost identificate ca fiind ca fiind descoperite 25335 laboratoare clandestine de confecționare a drogurilor

prețul mediu de vânzare al gramului de drog a crescut enorm (ex. la 677 dolari – heroina și 720 dolari – cocaina)

traficul drogurilor este în creștere uriașă

la nivelul anului 2000 s-a estimat ca fiind dependente de droguri 185 mil. persoane reprezentând 3,1% din populația mondială din care 4,3% tineri de peste 15 ani, iar consumul se estimează ca fiind în creștere

infestarea HIV ca urmare a injectării drogurilor este un pericol în creștere

decesele ca urmare a abuzului de droguri sunt în număr foarte mare

Aceste câteva date ne fac o imagine sumbră, cutremurătoare a ceea ce înseamnă numai o parte a crimei organizate și anume traficul de droguri. Tragem concluzia că zone geografice însemnate ale globului se ocupă ca îndeletnicire de bază cu plantarea și cultivarea drogurilor (Asia Centrală și de Sud, America de Sud), de prelucrarea acestora. Drogurile sintetice sunt la concurență cu cele obținute din culturi și le depășește ca producție și consum, dovadă imensa cifră a laboratoarelor identificate. Traficul este îndreptat înspre zonele geografice bogate și cu o civilizație avansată în același timp, unde și consumul este cel mai mare dar și pericolul de deces. Câștigurile sunt fabuloasse dar din nefericire se îndreaptă tot împotriva omenirii fiind sursele de bază pentru înarmări în zonele de conflict și terorism. Ca urmă a luptei împotriva crimei organizate nu va fi ușoară și nu va scuti noul secol de pericole mari. La nivelul anului 1997 o serie de state prezentau la Colocviul pregătitor al AIDP, desfășurat la Alexandria, dimensiunile fenomenului în țările lor. Astfel, în China, conform statisticilor Securității Publice, între 1991-1995, Poliția chineză a depistat mai mult de 700.000 de bande criminale, a capturat peste 2.000.000 de autori și 600.000 de persoane suspecte de a fi membrii unor astfel de bande. S-au rezolvat peste1.900.000 de cazuri cu o medie anuală de 140.000 de bande descoperite și 530.000 de membrii capturați. Numărul membrilor capturați reprezintă 37% din numărul total al infractorilor.

Spania a atins o cifră de aproximativ 350.000 de milioane pesetas anual, sumă ce provine din traficul de droguri, constituindu-se astfel ca țara europeană cu cele mai multe confiscări de stupefiante și de precursori, iar numeroase așezări turistice din această țară au fost alese de diverse mafii internaționale pentru operațiile de spălare a banilor.

În Germania, potrivit cifrelor publicate de Guvernul Federal existau 782 de cazuri cu un număr total de 7.922 de suspecți în 1995, cifra poate fi însă mai mare. Numărul infracțiunilor cu legături internaționale este foarte ridicat (69,5%), iar în Rhinewestphalia 90% din cazuri au legături internaționale. Pe piața traficului de droguri, legăturile internaționale sunt cu Olanda și Turcia, iar în ceea ce privește furtul în bande organizate, este comis în cea mai mare parte de țigani români. Traficul de arme și produse nucleare este tot mai des comis de persoane venite din C.S.I., traficul de țigări este organizat de vietnamezi, iar traficul cu mașini furate își are baza în Polonia și Cehia. Numărul străinilor suspectați de infracțiuni ale crimei organizate este mult mai mare (63,9%) decât cei suspectați de infracțiuni comune (30%). În 1995 suspecții de infracțiuni organizate erau de 87 naționalități: 14% din Turcia, 7,5% din fosta Iugoslavie, 5,7% din Italia, 5,7% din Polonia, 2,2% din Vietnam. În 64,3% din cazuri, indivizi de diferite naționalități lucrau împreună. Într-un număr total de 105 cazuri au fost descoperite legături posibile cu asociații renumite ale crimei organizate (Camorra, Mafia, Mafia Rusească, P.K.K. din Kurdistan, Cartelul Columbian CALI, Cartelul Medellin).

În Austria, Biroul de Interne estimează, în raportul său de securitate pe 1995, că 30 până la 35% dintre infracțiuni (în 1995 au fost săvârșite în Austria 483.433 de infracțiuni) au fost comise de grupurile crimei organizate în care se află numeroși cetățeni străini, pe tipologii criminale – spargeri cu infractori din fosta Iugoslavie, tâlhării cu infractori români, infracțiuni economice (spălare de bani) cu infractori din grupările mafiote rusești. Se apreciază însă că realitatea poate fi puțin diferită dacă luăm în considerație faptul că Austria nu pedepsește participarea la o organizație criminală, ci numai infracțiunea comisă.

În Grecia, crima organizată începe să se diferențieze de criminalitatea obișnuită prin formele sale specifice: terorismul (în jur de 461 acte teroriste), traficul și consumul de droguri, apariția sindicatelor gangsterilor și ucigașilor (folosirea cu rafinament a omorurilor pentru obținerea de polițe ori acte testamentare în alb), asociații de asasini (plătite pentru omoruri la comandă), răpiri mafiote pentru obținerea de bani, bandele “nașilor” (asigurarea de “protecție”, sub presiune pentru sume fabuloase a proprietarilor de stabilimente, baruri, cazinouri etc.), spălarea banilor, fraude împotriva intereselor Comunității Europene (încasări fictive de prime ce se acordă celor ce exportă produse în afara statelor U.E. – export fictiv, însușirea subvențiilor primite nematerializate ori materializate defectuos etc.).

În Japonia, potrivit estimărilor făcute de Agenția Națională de poliție, asociațiile Boryokundan obțin anual un venit de peste 1.300 miliarde de yeni din jocuri de noroc, escrocherii, prostituție, distribuire de narcotice, fraudă bancară și produse falsificate.

În Polonia, după statisticile din februarie 1997, reiese că Poliția a descoperit 340 grupări criminale cu 4.424 infractori, din care 453 străini. Aceștia au săvârșit infracțiuni mai ales în domeniul financiar sau economic. Pentru grupurile criminale străine Polonia este o țară unde se reglează conturile, sau o țară de tranzit pentru contrabandă (stupefiante, țigări, substanțe radioactive, mașini furate, emigrări ilegale). În Polonia crima organizată datează de la începuturile anilor 1990 și este o consecință a transformărilor economice și sociale specifice țărilor din vechiul sistem comunist.

Organizații criminale tradiționale

Nu există un singur model de organizație criminală transnațională. Acestea diferă în structură, specializare, tradiții, zona geografică în care acționează, eni din jocuri de noroc, escrocherii, prostituție, distribuire de narcotice, fraudă bancară și produse falsificate.

În Polonia, după statisticile din februarie 1997, reiese că Poliția a descoperit 340 grupări criminale cu 4.424 infractori, din care 453 străini. Aceștia au săvârșit infracțiuni mai ales în domeniul financiar sau economic. Pentru grupurile criminale străine Polonia este o țară unde se reglează conturile, sau o țară de tranzit pentru contrabandă (stupefiante, țigări, substanțe radioactive, mașini furate, emigrări ilegale). În Polonia crima organizată datează de la începuturile anilor 1990 și este o consecință a transformărilor economice și sociale specifice țărilor din vechiul sistem comunist.

Organizații criminale tradiționale

Nu există un singur model de organizație criminală transnațională. Acestea diferă în structură, specializare, tradiții, zona geografică în care acționează, piețele acaparate etc. Frecvent, acestea cooperează și folosesc tehnici și metode specifice de informații și autoprotecție. Ca urmare, crima organizată nu se confundă numai cu un anume tip de organizație: Mafia, Yacuza, Triadele. Acestea sunt cele de bază, preluate în diverse state și zone sub diverse denumiri. Datorită rezistenței lor în timp, s-au perfecționat și au reușit să reziste ofensivei autorităților împotriva lor. În perioada actuală se regăsesc nu numai în zona originară ci aproape pe întreg globul, constituind, ca structură, baza pentru alte grupuri, sub diverse denumiri.

În vorbirea curentă, cei mai mulți confundă crima organizată, ca fenomen, cu Mafia. Ca urmare, pentru a include manifestările unei organizații criminale în sfera crimei organizate, s-ar înțelege că aceasta ar trebui neapărat să fie de tip mafiot.

Ce este însă Mafia? Mulți cercetători precum și organisme guvernamentale și-au pus această întrebare pentru cunoașterea mecanismelor de formare, funcționare și spălare a profiturilor, a căilor și metodelor folosite, a domeniilor accesibile acesteia și cauzele ce o pot genera. Desigur, nu este ușor și nici până acum nu se cunoaște totul despre Mafie, deoarece anumite caracteristici privind organizarea și codul comportamental al componenților săi sunt greu de penetrat.

În opinia unor cercetători, termenul “Mafia” – ca modalitate a crimei organizate – derivă din limba arabă și înseamnă “loc de refugiu”, concept ce se pare că ar fi fost adoptat în Sicilia în timpul stăpânirii arabe.

Potrivit unei alte opinii, Mafia ar reprezenta o organizație secretă constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de “viespile siciliene”, îndreptată împotriva ocupanților francezi, iar termenul de Mafia ar corespunde prescurtării cuvintelor unei lozinci frecvent utilizate: “Morte alla Francia, Italia anela” (Moarte Franței, strigă Italia).

Ca urmare, în ambele opinii, existența unei forme de stăpânire a născut automat o formă de rezistență, de protecție a bunurilor, valorilor și vieții și, în același timp, o posibilitate de contracarare, de luptă. Evident că pentru a realiza așa ceva trebuie să se formeze un spirit foarte puternic de nesupunere, să fie adaptate unele forme organizatorice bine ascunse, cunoscute de foarte puține persoane, un cod precis de comportament, o lege a tăcerii și pedepse aspre pentru trădători. Toate aceste trăsături s-au perfecționat în timp, au devenit instinctuale, având și un sens pozitiv în diferite momente istorice.

După succesiunea ocupațiilor în sudul Italiei, intervine perioada Evului Mediu și a deselor conflicte dintre țărănimea mult sărăcită din sud pe de o parte și boierime și burghezie pe de alta. Metodele de rezistență de odinioară degenerează și sunt folosite de unii briganzi (un fel de haiduci) ai țărănimii, care se dedau la acțiuni de rezistență, la început, apoi la jafuri pentru obținerea de profituri, după care se ajunge la practicarea diverselor fapte infracționale aducătoare de câștig (contrabandă, trafic de carne vie, jocuri de noroc), menținând formele de acțiune, autoprotecție și atitudinile comportamentale de odinioară.

Emigrația italiană din sudul sărăcit al Italiei, ce începe cu 1870, ajunge să fie la un moment dat extrem de numeroasă. Ea face ca aceste modalități infracționale să fie exportate pe continentul american, în comunitatea italiană și să reînvie formele de rezistență de odinioară, specifice de această dată unei comunități de imigranți în fața unei societăți mult mai dinamice, explozive și de cele mai multe ori agresive cu aceștia.

Pe parcursul acestei lungi perioade, până în zilele noastre, Mafia a continuat să parcurgă etapele rezistenței interne împotriva sărăciei, prin formele de atac față de proprietarii de pământ și burghezie, și față de normele de progres și ordine de drept instaurate în perioada modernă a centralizării statului italian. În această a doua etapă s-a schimbat sensul termenului de Mafia în unul cu rezonanță criminală pentru autorități, mai puțin pentru membrii structurilor mafiote, care și astăzi consideră primirea în organizație ca fiind o onoare.

În evoluția sa, Mafia, prin dinamismul și adaptabilitatea sa, s-a transformat dintr-o organizație de tip rural inițial, într-una industrială și de afaceri, de la o forță locală și națională, într-o redutabilă rețea transnațională.

În mod tradițional, când se vorbește de Mafie se au în vedere Cosa Nostra (mafia siciliană), Camorra Napolitană, N’drangheta calabreză, în Italia, și Cosa nostra în America, cât și unele filiale ale acestora (Sacra Corona unită din Apreia – Italia, desemnată de mafia siciliană să folosească în exclusivitate zona litorală din regiunea respectivă pentru a face trafic de droguri s.a.)

Acestea au aceleași caracteristici (structură, conspirativitate, ermetism, profit, utilizarea forței fără reținere în atingerea scopului, existența codului comportamental specific). Se deosebesc, prin aria geografică națională sau transnațională unde își desfășoară activitatea, tradiții și tipurile de infracțiuni comise (droguri, jocuri de noroc, cămată etc.). Delimitarea sferei și zonei de acțiune se realizează pe bază de înțelegere. Nerespectarea acestora a dus, de multe ori, la lupte sângeroase între organizații ca și între familiile acestora.

Celebrul judecător Giovanni Falcone, asasinat la 23.05.1952, enunța: “Mafia este o lume logică, rațională, funcțională și implacabilă. Mult mai logică, mai rațională și mai implacabilă decât statul. Mafia este o articulație a puterii, o metamorfoză a puterii, dar și o patologie a puterii. Mafia este un sistem economic, o componentă obligatorie a sistemului economic global. Mafia se dezvoltă datorită statului și își adaptează comportamentul în funcție de acesta”. Yacuza sau Boryokudan este o organizație criminală în sfera crimei organizate specifică Japoniei. Cercetătorii susțin că, în istoria Japoniei, începând cu epoca feudală, organizațiile yakuza au avut o imagine pozitivă la nivelul oamenilor simpli, în sensul că au acordat sprijin celor ce au suferit opresiunile autorității. Yakuza pretinde că membrii săi sunt războinici (samurai) moderni care păstrează valorile tradiționale japoneze. Există în acest sens o serie de romane sau piese de teatru ce creează încă o imagine pozitivă la nivelul societății japoneze. Faptul că yakuza a fost acceptată de societatea japoneză de mult timp, încă influențează modul în care oamenii și chiar poliția gândesc despre ei. Pe de altă parte, cultura japoneză a promovat armonia dintre oameni în detrimentul instaurării unui sistem penal și civil de sancțiuni aspre, lăsând soluționarea unor abateri la nivelul unor “instanțe” de mediere. Ori Yakuza era recunoscută pentru acest lucru, sustrăgându-se implicit autorităților statului. De asemenea, yakuza a furnizat servicii de sprijin statului în colectarea datoriilor, evacuarea chiriașilor și într-o gamă largă de tranzacții. Aceasta înseamnă că linia dintre lumea interlopă și lumea obișnuită a fost întunecată, astfel că infiltrarea în afacerile legitime de către crima organizată nu a fost o problemă pentru Japonia.

Sistemul de organizare este piramidal și are la bază familia pe principiul latin “pater familias” (șeful sau tatăl – oyabur, copii – kobun, frații tineri – shatei, frații în vârstă – aniki, unchii – oyi). Membrii familiei (ikka) execută fără șovăire ordinele șefului, juste sau nu, bune sau rele.

Pentru acțiuni ce lezează autoritatea șefului ori violarea regulilor familiei, celui vinovat se aplică pedepse corporale severe, expulzarea, ori tăierea degetului de la mână de către el însuși. Când un membru este expulzat, el este comunicat tuturor organizațiilor boryokundan pentru a nu mai putea fi primit de către alte organizații. Yakuza cunoaște trei ramuri majore: yamaguchi-gumi (se estimează că dispune de 26000 membri afiliați și 944 bande mai mici), inagawa-kai (cu peste 6.800 membri) și sumiyoshi-kai (peste 7.000 de membri). După unele date mai recente, bazate pe statisticile Agenției Naționale a Poliției Japoneze, există peste 46.600 membri și aproximativ 32.700 asociați în 1995, iar membrii celor trei familii yakuza reprezintă 66,5% din toți membrii yakuza.

Specific yakuza este faptul că membrii familiilor desfășoară activități infracționale de cele mai multe ori obișnuite (trafic de orice fel, jocuri și pariuri clandestine, racket etc.) și, din profit, plătesc un tribut structurilor superioare ale organizației. Astfel legătura dintre infracțiunile comise de membrii simpli și capii organizației este dificil de probat. Informații mai recente demonstrează că yakuza desfășoară activități specifice crimei organizate la nivel transnațional, mai activ decât triadele chinezești, în principal spălarea banilor, trafic cu armament ușor, droguri, folosind ca bază teritoriul filipinez, S.U.A. și Hawai. În ceea ce privește caracteristicile crimei organizate, acestea se regăsesc din plin la yakuza japoneză, diferențiindu-se însă de celelalte organizații tradiționale prin transparență. Bandele boryokudanilor au birouri în centrele orașelor unde își afișează ostentativ emblema pe ușile de la intrare. Membrii își pun, de asemenea, pe reverul hainei semne distinctive ce-i atestă calitatea de membru al bandei și, nefolosind de obicei violența, este dificil pentru poliție în a-i acuza sau în a le demonstra escrocheriile. Legislația japoneză nu incriminează asocierea ca infracțiune de sine stătătoare pentru a nu încălca principiul constituțional al liberei asocieri, iar Legea Anti-Boryokudan, adoptată în 1991, la solicitarea poliției, are un caracter administrativ. Potrivit acestei legi, bandele sau grupurile boryokudanilor trebuiesc să obțină aprobarea înregistrării la o instanță judecătorească. Astfel, prin așezarea la „vedere” a organizației se depășește interdicția constituțională privind dreptul la asociere. Pe de altă parte sunt stabilite trei condiții pentru autorizare: În primul rând „scopul”, să nu fie comiterea de infracțiuni. În al doilea rând, „raportul”, în grup între membrii cu o proastă reputație să nu depășească raportul general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind 4,11% pentru organizații care au mai mult de 1.000 de membrii și de 66,67% pentru organizația care are 3 sau 4 membrii. În al treilea rând să nu aibă structură ierarhică. Neîndeplinirea acestor criterii califică grupul ca fiind în sfera crimei organizate și este sancționat cu amendă de 1 milion yeni și închisoare de 1 an. Pe de altă parte, pentru a satisface cererea legală de aprobare, poliția are nevoie să știe identitatea membrilor grupului, astfel încât aceasta să cunoască mai ușor cine sunt aceștia și ce trecut infracțional au.

Acest mecanism al legii a rezolvat multe probleme delicate cum sunt:

respectarea Constituției;

scoaterea la suprafață a organizației;

trecerea în sfera crimei organizate și sancționarea penală a bandelor ce nu se declară;

posibilitatea Poliției de a-i cunoaște și de „a interveni” în mecanismul obținerii procentului legal cerut de lege pentru înregistrare;

asigurarea opiniei publice că forțele judecătorești și poliția nu acționează împotriva tradițiilor onorabile japoneze, ci împotriva crimei organizate ce a infestat yakuza;

atragerea opiniei publice în activitatea de legiferare, prin înființarea Comisiilor de securitate publică, potrivit Legii Anti-boryokudan, comisii care analizează grupul și-l supun autorității judecătorești.

În perioada 1992-1996, au fost emise 4.685 de ordine judecătorești de aprobare în condițiile legii și 893 de interzicere a funcționării.

Triadele chinezești sunt considerate cele mai vechi societăți criminale asiatice, formate inițial din grupuri de rezistență împotriva dinastiei chineze Manchu, ce a condus China de la începutul secolului XVII, având inițial scopul răsturnării acesteia.

Cuvântul “triadă” este un termen englezesc, folosit încă de la începutul dominației engleze asupra unor porturi și teritorii chineze, el reprezentând emblema sacră a organizațiilor criminale autohtone, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază: cerul, pământul și omul.

După formarea Republicii China în 1912, dezvoltarea acestor organizații s-a accentuat în Taiwan și Hong Kong – teritorii rămase sub tutela britanică. Se estimează că există 160.000 persoane în Hong Kong cuprinse în 50 de organizații diferite.

Cu toate că structura Triadelor de astăzi diferă de cea din trecut, ele au la bază în mare măsură aceleași metode și tradiții. Așa de exemplu, ceremonia de inițiere, cunoscută sub denumirea de “Atârnarea lanternei albastre” impune și acum recruților să repete cele 36 de jurăminte prin care își exprimă loialitatea și frăția cu ceilalți membrii și obligația sacră de a păstra secretul absolut.

În opinia unor cercetători, la care ne raliem, originea, evoluția, ritualurile și chiar practicile trecute sau prezente ale triadelor sunt, în mod surprinzător, foarte apropiate de cele ale Mafiei ca urmare a similitudinilor condițiilor în care au apărut. Semnificativ este principiul “tăcerii” sancționată de omerta în cazul mafiei, iar în cazul Triadelor semnificativă este aplicarea unei vechi zicale chinezești ce spune “Când ești viu nu te duce la autorități, când ești mort nu te duce în iad”. Sub aspectul pedepsirii cu o mare cruzime a celor vinovați de încălcarea regulilor organizației există „suportul roșu” la Triade și „locotenenții” cu protecția internă în cadrul Mafiei.

În prezent, triadele sunt compuse din două grupuri principale de persoane, primul și cel mai mare cuprinzând persoane ce au intrat în organizație din dorința de a evita să fie hărțuiți, tracasați, victimizați, iar cel de-al doilea este compus din cei care au aderat din dorința de a fi temuți, de a intra în lumea interlopă pentru a obține câștiguri financiare.

Majoritatea triadelor participă, într-o gamă foarte largă, la activități criminale obișnuite îndeosebi la traficul cu droguri, jocurile de noroc, șantajul, traficul de carne vie, pornografia și spălarea banilor proveniți din aceste activități ilegale. Grupările cele mai sofisticate, mai moderne, se luptă să monopolizeze jocurile de noroc și piața de casete video din Hong Kong și China. Triadele din SUA se ocupă îndeosebi cu traficul de droguri, de arme de foc, emigrație clandestină, iar în unele situații sunt buni executanți de răpiri și asasinate.

Acestea sunt active și în Europa, în special la Amsterdam, Londra și îndeosebi în Spania unde contrabanda s-a intensificat în mod deosebit. Această activitate este controlată de ramura SUNYET ON TRIAD. Traficul de heroină este asigurat de ramurile CHINA WHITE și 14K, în timp ce prostituția, pornografia și traficul de copii sunt controlate în mod predominant de gruparea WO OM LOK. În plus, există numeroase probe de împrumuturi pirat și de jafuri pe scară largă, inițiate de ramura DAI HOOD care dispune de o bancă ilegală ce împrumută bani cu dobânzi foarte mari, acordă credite pentru jocurile de noroc și asigură bani pentru imigranții ilegali.

O altă formă de organizare a emigranților chinezi în SUA, este reprezentată de așa zisele tong-uri (în traducere, săli sau locuri de întâlnire), care sunt organizații de afaceri, cu sucursale în marile orașe americane și care, prin modul de construire au tradiții și ceremonii identice. Deși, în principiu, nu sunt organizații criminale, tong-urile comunică tot mai mult cu triadele, existând indicii că în ultima perioadă sunt implicate și acestea în jocuri de noroc, șantaje, prostituție.

Încercări actuale de clasificare a crimei organizate. Crima organizată românească

Mafia, Yakuza și Triadele sunt tipuri tradiționale de organizare și manifestare a criminalității ce s-au dovedit a fi longevive și care au avut, inițial, un rol pozitiv, dar au degenerat abandonând scopul, menținând însă principiile de luptă. La baza acestora, în procesul formării, au stat opresiunea externă asupra țării, opresiunea internă asupra unei pături sărace și sărăcia generalizată demonstrând astfel că se poate forma crima organizată oricând și oriunde aceste condiții vor exista. Inspirate din aceste trei tipuri, într-o serie de alte țări crima organizată se manifestă, de mai mult sau de mai puțin timp, abordând aceleași infracțiuni sau altele moderne, noi, important fiind câștigul. State sărace sau în proces de transformare politică și socială, sunt victime atât ale criminalității autohtone ce se cristalizează, cât și piețe ale criminalității externe, transnaționale existente deja. Astfel au apărut organizații tip Mafia formate de către alte grupuri etnice – vietnamezi, turci, kurzi, țigani, ruși, nigerieni (organizațiile criminale nigeriene dețin locul doi, după chinezi, în SUA pe piața drogurilor), columbieni, portoricani etc. Triadele ori Yakuza servesc de model popoarelor asiatice de care sunt legate prin obiceiuri și tradiții, constituind un real pericol pentru ordinea planetară, avându-se în vedere că aceste popoare depășesc cu mult jumătate din populația globului.

Dacă s-ar încerca o clasificare a tuturor organizațiilor din sfera crimei organizate, cea făcută de INTERPOL ar corespunde cel mai exact cu realitatea, acestea fiind împărțite în cinci grupe distincte.

Familiile Mafiei, în care găsim de regulă structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o anumită diversitate de activități licite și ilicite (se includ și carteluri columbiene ale drogului, bandele de motocicliști etc.).

Organizațiile profesionale, ai căror membrii se specializează în una sau mai multe tipuri de activități criminale (traficul de mașini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri etc.).

Organizații criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar fi imensa discrepanță a nivelurilor de viață, severitatea excesivă a autoritățilore, procedurile restrictive de imigrare, expansiunea geografică a criminalității, slăbiciunea legilor (Triadele, Yakuza, Kastafaris – grupuri jamaicane s.a.).

Organizațiile teroriste internaționale care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane, sub motivații politice, militare, religioase sau rasiale.

Reciclarea banilor – fenomen internațional cu o clientelă variată. Vânzători stânjeniți de milioane de dolari lichizi obținuți din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă de la impozite, deținători de fonduri obscure destinate corupției și mituirii, oameni obișnuiți care încearcă să-și ascundă capitalurile.

România, ca și celelalte țări aflate sub regim totalitar, cunoaște două perioade în evoluția fenomenului infracțional în sfera crimei organizate:

a) Anterior instaurării regimului democratic exista un control aproape absolut în toate sferele economico-sociale, control exercitat îndeosebi pentru menținerea sistemului dictatorial, dar și pentru controlul permanent în interiorul țării, în tranzit, sau în exterior, al cetățenilor români. Astfel, prin sistemele informative și de supraveghere, se puteau identifica germenii creării unor structuri infracționale de anvergură și legislația deosebit de represivă putea stopa orice evoluție în acest sens. Totodată, principalele condiții favorabile dezvoltării crimei organizate lipseau: aproape imposibilitatea circulației transfrontaliere a cetățenilor, cu atât mai puțin a infractorilor și deci dificultatea importului de tehnici și tipologii criminale ori perfecționarea sau extinderea celor existente. Astfel, unele forme clasice ale crimei organizate, nu puteau pătrunde ori dezvolta (traficul și consumul de droguri, traficul de arme, carne vie, de autoturisme furate etc.).

Acest lucru însă nu a făcut ca România să fie o zonă curată, fără infracțiuni și infractori. Dimpotrivă, infracțiuni deosebit de grave atingeau cote alarmante. De exemplu, rata criminalității privind infracțiunile de corupție în 1986, este superioară tuturor celorlalte infracțiuni.

În al doilea rând, datorită controlului extrem de scrupulos în sistemul financiar-bancar cât și limitarea la minimum a proprietății private, făcea imposibilă spălarea banilor murdari. Ori, lipsind acest mecanism, profiturile mari nu puteau fi un scop al infracțiunilor, iar cotele de evoluție a crimei organizate erau minime.

În al treilea rând, lipsa pluralismului politic nu facilita existența unor structuri ale criminalității gulerelor albe în sfera puterii politice aducătoare de fonduri ilicite uriașe, prin deturnări ori corupție, necesară accesului ori menținerii în structurile puterii.

Cu ce preț nu au putut evolua structurile crimei organizate? Cu prețul îngrădirii de către statul totalitar a unor drepturi fundamentale, cum au fost dreptul la liberă circulație, dreptul prezumat de proprietate particulară, dreptul de asociere, dreptul la intimitate s.a.

b) Instaurarea regimului democratic în 1989 a făcut ca, pe lângă dobândirea tuturor drepturilor democratice de către cetățenii români, cât și cei străini, veniți în România, să se sfărâme și barierele existente ce împiedicau dezvoltarea crimei organizate. Astfel, o societate fragil democratică, cu instituții în formare sau reconstrucție din temelii, cu legislație în contratimp cu fenomenul social și infracțional, cu frământări electorale exasperant de lungi, nu a putut face față ritmului extrem de rapid al evoluției crimei organizate. Totodată au survenit schimbările în comportamentul oamenilor. Așa se face că pentru mulți indivizi și chiar categorii de persoane, autentica libertate câștigată a însemnat, în fapt, conturarea unor posibilități facile de săvârșire a unor infracțiuni, cu înalt grad de violență și cu moduri de operare deosebit de grave, și de îmbogățire rapidă prin comiterea de infracțiuni. Apar și se consolidează astfel caracteristicile crimei organizate: organizarea ierarhică a grupurilor, caracterul transfrontalier și racordarea la grupările criminale transnaționale, folosirea violenței, îndeosebi pentru reglarea unor conturi, practicarea corupției și a intimidării s.a. Ca urmare, în România există în prezent crimă organizată, opinie formulată si acceptată atât în mediile politice și juridice, precum și în cele științifice și de specialitate.

În perioada 1990-1999, prin particularitățile faptelor infracționale comise și a fenomenelor ce au avut loc în societatea românească, se poate aprecia că evoluția crimei organizate s-a produs prin conturarea următoarelor direcții:

– grupuri, manifestări și tipologii criminale cu specific autohton sau care s-au dezvoltat fără influențe exterioare;

– grupuri, manifestări și tipologii criminale de origine externă ce s-au implantat și își desfășoară activitatea în spațiul național românesc;

– grupuri criminale autohtone ce s-au racordat la activitatea unor vaste rețele criminale transnaționale.

Aceste structuri s-au putut forma ca urmare a existenței unor condiții economico-sociale interne, fără a fi fost necesar împrumutul ori racordarea la alte structuri criminale. Timide la început, oarecum favorizate de lipsa de cunoaștere dar și de reacție a autorităților, ele au evoluat treptat, creând serioase probleme atât în planul ordinii de drept intern, cât și imaginii țării în exterior. Grupurile acționează de sine stătător, nefiind necesară dezvoltarea unor rețele vaste, fără o colaborare deosebită pe plan intern sau internațional.

Aceste tipologii ale crimei organizate sunt cunoscute cel mai frecvent sub forma: criminalității „gulerelor albe”, contrabanda și evaziunea fiscală, camăta, mafia „țigănească” și „recuperatorii”.

Dificultatea stabilirii barierei dintre infracțiunile comise în sistemul crimei organizate și cele cunoscute sub denumirea de criminalitatea “gulerelor albe” influențează în mod considerabil reacția socială împotriva acestor fenomene antisociale.

Cert este că dominanta comportamentală a infractorilor români ce fac parte din categoria “gulerelor albe” este atitudinea de dispreț și de indiferență față de societatea civilă, față de proprietatea publică, față de lege, acțiunile lor constituind un “jaf” de mari proporții, cu consecințe nefaste asupra nivelului de trai al majorității populației.

Manifestarea acestei forme de criminalitate are loc în cele mai multe situații sub “protecția” autorităților publice, (administrație centrală și locală, justiție, organisme de control și constatare, poliție, gardă financiară, curtea și camera de conturi, protecția consumatorului, inspecția sanitară s.a.), precum și a factorilor politici sau de decizie, inclusiv a parlamentarilor. Asemenea activități se produc în majoritatea sferelor economico-sociale, cum ar fi:

– comerțul desfășurat prin vânzarea de produse contrafăcute infestate, depreciate, expirate, cu prejudicii mari sub aspectul protecției sănătății populației, dar și a evaziunii fiscale, societății comerciale ilegal constituite, titluri de credit fără acoperire, contrabandă etc.;

– mediul prin traficul reziduurilor, amplasamente imobiliare și edilitare cu nerespectarea legii, defrișări, escavări etc.;

– domeniul învățământului, sănătății, asigurărilor sociale, precum și majorările iraționale ale prețului produselor de bază, instituirile de impozite și taxe pentru menținerea unor sectoare nerentabile sau pentru acoperirea “găurilor negre” din sectorul industrial și financiar, jocuri piramidale tip Caritas, autorizări și avizări contrare legii, licitații contrafăcute, mită în instituțiile publice, justiție etc.

– în industrie prin activitatea societăților “căpușă”, direcționarea fluxului de produse spre societăți private “recunoscătoare” de la firmele de stat ori achiziții de produse ce nu sunt necesare, ori slabe calitativ de la firme private, diminuarea artificială a valorii patrimoniului în vederea privatizării, creditarea cu produse și valori a firmelor particulare în condiții nelegale, facilități salariale, bonificații, diurne, premieri în scopul unor profituri uriașe, privatizări ilegale etc;

In domeniul financiar – bancar prin acordarea de credite fără acoperire, cu facilități nelegale, dobânzi preferențiale, reeșalonări repetate, nerecuperarea debitelor, acceptarea de garanții supraevaluate, cheltuieli costisitoare în imobile și mobile, sponsorizări costisitoare etc.

Contrabanda și evaziunea fiscală sunt tipologii ale crimei organizate, cel mai bine dezvoltată în România. S-au identificat bande cu activități programate în timp, bine documentate și pregătite logistic, în care autorii își au roluri prestabilite, urmărind profituri uriașe și putere prin violență, fraudă și corupție.

Prin contrabandă și evaziune fiscală se întrețin și se dezvoltă economia subterană, fiind atrase în asemenea activități ilicite personalități politice, guvernanți, funcționari publici cu putere de decizie.

Din practica organelor vamale și ale poliției rezultă că infracțiunile de contrabandă se săvârșesc în forma clasică, respectiv prin trecerea unor bunuri peste frontieră, prin alte locuri decât cele stabilite prin lege. Cazuistica în acest domeniu scoate în evidență faptul că zonele cele mai afectate ale țării au fost Portul Constanța, Dunărea inferioară, Portul Giurgiu, frontiera de vest cu Iugoslavia și Ungaria. În aceste zone, grupurile de contrabandiști autohtoni și străini au stabilit legături infracționale cu filiere internaționale bine organizate ce sunt în complicitate cu lucrătorii vamali și căpităniile porturilor, dispun de mijloace financiare și materiale deosebite, de relații în rândul autorităților, astfel încât descoperirea și documentarea activității lor infracționale este deosebit de dificilă.

Modalitățile de comitere cel mai des întâlnite sunt:

– prezentarea de documente de proveniență a mărfii din Republica Moldova, deși au altă origine, pentru a beneficia de scutirea de taxe import, ca urmare a acordului economic existent între cele două țări;

– ambalaje false, pentru mărfuri de valoare scăzută (șervețele, produse alimentare etc.) ce ascund mărfuri cu taxă de import ridicată (cafea, alcool etc.);

– prezentarea de documente ce atestă că mărfurile au fost în tranzit și au ieșit din țară, deși au fost comercializate în interior;

– practicarea introducerii sau scoaterii din țară de mărfuri, pe cale maritimă sau fluvială, prin andosarea în fals a canosamentelor nominative și mai recent pe cale aeriană.

Etnia țigănească din România numără, după unii autori, peste 800.000 de persoane ce ar reprezenta 3,5% din populația țării în familii compuse din 7-8 persoane (45,8%), cifră pe care o considerăm foarte aproape de realitate. Liderii acestei etnii prezintă o cifra superioara de aproximativ 2 milioane de persoane, aceasta pentru a solicita unele drepturi sociale și pentru a-și evidenția poziția lor în societatea românească.

Cert este că, într-un studiu făcut în 1994 – 1995, rezultă că din numărul învinuiților și inculpaților cercetați pentru diverse infracțiuni, aproximativ 10%, provin din rândul țiganilor. De asemenea, dacă rata generală a criminalității era de 766 la suta de mii de locuitori, în mediul etniei țigănești aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii.

Rata criminalității în rândul etniei țigănești este ridicată și în alte state europene, însă organizarea fenomenului infracțional la nivelul crimei organizate în rândul țiganilor români s-a desfășurat cu mult mai mare rapiditate față de alte medii. Astfel, imediat după deschiderea frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de țigani români organizați în sistem mafia ce au surprins autoritățile statale respective prin explozia infracțională a acestor categorii deautori.

Astfel de grupuri au început cu cerșetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare, jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării și furturi, fapte de tradiție în mediul lor, adaptându-se ori specializându-se în tâlhărirea conaționalilor (racket), prostituție, trafic cu copii, trafic cu autoturisme furate.

Organizarea acestor categorii de infractori s-a produs și în interiorul țării, cu comiterea, în mod organizat, a acelorași genuri de fapte la care se adaugă într-un mod mult perfecționat “camăta”, “recuperatorii” și “reglările de conturi”.

Modul de organizare este de tip mafiot. Familia, destul de numeroasă, reprezintă primul pas în organizare. În principal, aceasta are la bază principiul rudeniei (prolificitatea rasei permițând acest lucru) și legea tăcerii. În capul familiei se află șeful, ce conduce totul și are drepturi depline asupra celorlalți. Specificul relațiilor dintre șeful bandei și executanți nu este bazat numai pe profit ori teamă, ci și solidaritate de neam și o admirație față de șef. Acesta este de obicei cel mai puternic, fălos și șiret. În relațiile infracționale se folosește violența fără reținere, îndeosebi împotriva autorităților când sunt surprinși în flagrant.

De asemenea, șantajul și corupția sunt folosite cu mare măiestrie și cu mult succes, fiind arma de bază împotriva reacției autorităților.

Structura unui grup mafiot țigănesc se prezintă ierarhic, după cum urmează: executanții (pe zone și tipologii infracționale), coordonatorii, șeful, protectorii (1-2 din instituțiile de bază – poliție, magistratură, control finanțe ori factori de decizie inclusiv din sfera politicului, administrație, foarte bine protejați și sprijiniți sub diverse forme – bani, case etc.). Din grup mai fac parte membrii consiliului de judecată, membrii grupului protecție și reglări conturi și tăinuitorii (cel mai adesea sub forma legală a caselor de amanet).

Între grupuri au loc frecvent răfuieli deosebit de violente în care se folosesc arme albe și arme de foc, generate îndeosebi de nerespectarea teritoriului de influență. De asemenea, aceste grupuri au legături transfrontaliere, îndeosebi în comiterea infracțiunilor de proxenetism și prostituție, trafic cu autoturisme furate, contrabandă.

În afară de cauzele sociale ce au favorizat dezvoltarea crimei organizate, în general, la formarea grupurilor țigănești se adaugă lipsa de cultură, refulările etniei generate de agresiunea socială din timpul regimului totalitar, înclinarea spre activități facile generatoare de profituri mari și spre violență.

O reușită în activitatea acestora o reprezintă coruperea autorităților și a factorilor de decizie, îndeosebi din poliție și justiție, fiecare grup plătindu-și protectorii din rândul acestora.

Formele crimei organizate cele mai larg răspândite și practicate de mafia țigănească în România sunt taxe de protecție, camătă, escrocheriile de masă (ghicitul sub diverse forme), cerșetoria, “recuperatorii”, furturile din buzunare, traficul de autoturisme furate, jocurile de noroc, trafic valutar.

Profitul obținut este investit în imobile și autoturisme de lux, banii sunt spălați prin sistemul financiar bancar, ca urmare a legislației actuale permisive.

Importul de crimă organizată

După 1990 România, ca și alte țări din fostul bloc comunist, nu a fost ocolită de extinderea formelor de crimă organizată provenită din exterior. Aceste forme infracționale de import, ce nu urmăresc aderență la mediile infracționale autohtone, sunt rakeții și organizațiile infracționale ale imigranților.

Rackeții în accepțiunea inițială, sunt grupări criminale specializate în obligarea patronilor prosperi, prin mijloace deosebit de violente ori amenințări grave, să accepte “protecția” împotriva altor bande de răufăcători sau infractori izolați, pretinzând în schimb, periodic, sume importante de bani. Acest mod de criminalitate a apărut în America în perioada în care lumea interlopă era dominată de celebrul Al Capone.

În contextul criminalității din România anilor ’90, primele manifestări ale crimei organizate străine, pe teritoriul țării, au aparținut acestor grupuri originare din fostele state C.S.I.. Aceștia, înarmați cu arme de foc, au acționat împotriva conaționalilor aflați în România în interes de afaceri sau ca turiști.

Structura rețelei este formată din conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de grupuri, culegătorii de informații (cei ce culeg informațiile și le transmit, privind traseul și locul unde urmează a se acționa), complicii (existenți în societățile de transport, șoferii autocarelor). Un grup este format din 2-10 indivizi, conduși de foști luptători din fostele structuri militare ale statelor C.S.I., bine antrenați și gata oricând să folosească orice fel de arme.

Acțiunile sunt puse la punct în țara de origine, în cele mai mici detalii și urmăresc jefuirea autoturismelor sau turiștilor din autocare în situația când nu plătesc taxa de protecție solicitată. Refuzul duce la violență, îndeosebi la revenirea în țara de origine. Fenomenul Racket s-a manifestat mai pregnant în 1992-1993, după care a scăzut din intensitate, ca urmare a eforturilor polițiilor naționale din România, Moldova, Ucraina și Ungaria.

După 1990, România a devenit un veritabil cap de pod pentru grupările criminale chineze, specializate în organizarea și desfășurarea de activități infracționale specifice crimei organizate, aspect rezultat din investigarea celor peste 150 de cauze penale, în care acestea au fost implicate. Din analiza dosarelor rezultă că marea majoritate a chinezilor vin în România nu direct din China, ci din alte state europene (Rusia, Portugalia, Ungaria, Spania etc.) încercând să articuleze rețele infracționale chinezești. Aceștia declară oficial, la venire, scopuri licite, comerciale. Pentru a-și masca adevăratele preocupări și scopuri urmărite, înființează firme comerciale, iar după obținerea dreptului de ședere își retrag capitalurile depuse în bănci (minim 100 dolari).

Profitând de lacunele legislației în vigoare, o dată ajunși în România se preocupă de aducerea altor concetățeni, o parte din ei fiind complici și membrii ai grupurilor infracționale constituite, acțiune ce se realizează sub masca chemărilor oficiale, ca rude sau viitori angajați, la societăți reale sau fictive din diferite localități ale țării.

Instrumentarea faptelor penale în care sunt implicați cetățenii chinezi ridică probleme deosebite, ce izvorăsc din particularitățile modurilor de comitere folosite în săvârșirea faptelor, duritatea și ermetismul grupurilor, lipsa de cooperare a martorilor sau rudelor celor implicați. Totodată, aceștia își schimbă formal reședința ori actele de identitate, fizionomia lor asiatică favorizându-i, fiind dificilă identificarea ori stabilirea prezenței într-un loc sau altul.

Din datele obținute de oficialități, rezultă că se urmărește constituirea la București a unei comunități chinezești puternice, care să controleze activitățile ilicite din lumea interlopă, mai ales a tranzacțiilor desfășurate de oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong Kong, în atenția acestora aflându-se și marile municipii: Constanța, Timișoara, Cluj-Napoca și Iași.

România, prin poziția sa geografică și ca piață de desfacere cu o legislație permisivă, a intrat în atenția crimei organizate transnaționale aproape sub toate formele de manifestare ale acesteia. Folosind spațiul românesc și potențialul criminologic autohton, multe tipologii ale crimei organizate s-au articulat rapid, formând chiar un segment românesc destul de puternic.

Traficul de droguri reprezintă o primă și importantă articulare a crimei organizate în spațiul românesc. Această concluzie rezultă din datele statistice ale autorităților românești, care, în ultimii 8 ani, au confiscate peste 96 tone de asemenea substanțe iar numai în anul 2003 au fost identificate și anihilate 236 grupuri și rețele.

Din analiza acestor cazuri se desprinde concluzia că România prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru rețelele de traficare a hașișului din Africa și a cocainei din America de sud spre statele membre ale Uniunii Europene, mai ales Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia și Spania, cât și faptul că numai o mică parte din drogurile care intră în România rămân în țară pentru consum.

Țara noastră, datorită poziției geografice și a conflictelor militare din fosta Iugoslavie, a devenit o veritabila placă turnantă a rutei balcanice de traficare a drogurilor.

Ruta balcanică este orientată pe două trasee principale, și anume:

Prima rută: Turcia-Bulgaria-Rusia-Ungaria (variantă Turcia-Albania-Rusia) ocolește România, dar oricând poate folosi spațiul românesc.

A doua rută: Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Slovacia-Cehia-Germania (variante Turcia-Constanța-București, pe cale maritimă – Ungaria și România-Ucraina-Polonia-Germania).

Observăm că pe traseul celei de a doua rute, cu cele două variante, România ocupă un tronson foarte important.

Drogurile pătrund în România, de regulă, prin frontiera din sud (Portul Constanța și cele dunărene, punctele vamale Giurgiu și Vama Veche), sunt stocate pentru anumite perioade de timp, apoi redistribuite pe rutele amintite. Mijloacele de transport sau locurile de disimulare folosite sunt containerele, TIR-urile, autoturisme, bagaje de mână. Un rol important în transportul drogurilor spre România îl au firmele turcești de transport persoane, cât și cursele Ro-Ro din Portul Constanța. Același procedeu este folosit la redistribuirea drogurilor spre alte state europene.

Grupurile de traficanți sunt formate din organizatori, curieri (de multe ori aceștia nu cunosc ce transportă), și destinatari.

Organizatorul și destinatarul, fiind din afara României, în multe cazuri nu s-a reușit identificarea și reținerea acestora și nici confiscarea sumelor rezultate din vânzări.

Sub aspectul consumului de droguri în România, în prezent se încearcă formarea unei piețe, îndeosebi în mediul tineretului aflat în licee, centre universitare etc., din rândul acestora evidențiându-se, mai ales, rockerii. Dacă inițial se consumau droguri ușoare (ex: țigări cu marijuana), actualmente a crescut consumul drogurilor sintetice (pastile de amfetamină și MDMA) și a heroinei.

În cursul anilor 1990-2000, teritoriul României a fost tranzitat de peste 100 de milioane de cetățeni străini, perioadă în care unui număr de 145.248 nu li s-a permis intrarea în România pentru diverse motive, 6.664 au fost returnați în țările de origine, iar pentru 15.000 de cetățeni de diferite naționalități s-a dispus măsura interdicției de intrare în România.

Rețelele de traficanți descoperite s-au ocupat cu trecerea ilegală prin România a unor imigranți, de regulă din Sri Lanka, Pachistan, Iran și Bangladesch, racolați din țările lor de origine, iar apoi transportați pe ruta Singapore-Moscova-Chișinău-România.

Participanții la filierele de trafic ale cetățenilor străini pe relația Est-Vest, încasează sume importante de bani care, nu în puține cazuri, sunt spălate prin intermediul unor firme și agenții particulare din țara noastră.

Pentru a preîntâmpina expulzarea din țară, de către autoritățile române, a imigranților ilegali în România, aceștia sunt sfătuiți de către șefii de rețele și călăuze să-și distrugă documentele de identitate, precum și celelalte acte doveditoare eliberate în statele tranzitate.

Imigrarea de persoane în Vest este o formă concretă de materializare a crimei organizate de inspirație rusă, cu ample tendințe de amplificare și facilitată de vulnerabilitatea frontierei de stat cu Republica Moldova, în special în Lunca Prutului. Traficul cu asemenea materiale se desfășoară pe axa Est-Vest și a luat amploare în urma desființării fostei Uniuni Sovietice, pe fondul slăbirii excesive a mecanismelor de control într-o serie de domenii de activitate, inclusiv cel nuclear.

În căutarea de cumpărători a unor astfel de produse, organizațiile criminale ruse au sprijinit constituirea, pe teritoriul României, a unor rețele de inițiere a afacerilor pentru cumpărători pe relația Germania, S.U.A., țările islamice, îndeosebi Iran și Libia.

În același timp, unii cetățeni români, realizând ce câștiguri pot obține din tranzacțiile ilegale în acest domeniu, s-au integrat foarte repede în mediul comercianților de materiale strategice și substanțe radioactive, desfășurând activități infracționale în acest sens.

În perioada 1990-1999 au fost depistate 53 grupuri organizate cu 120 de membrii care au traficat: 11 focoase pentru rachete sol-aer și 10 proiectile tip OFZ, 175 diferite arme de foc, 2.806 cartușe, precum și alte 14 grupări infracționale din care făceau parte 34 membrii ce au traficat peste 340 kg de mercur și peste 300 kg de combustibil nuclear.

Traficul ilegal cu autovehicule furate cu extensie internațională a luat o amploare deosebită și vizează furtul autovehiculelor de lux din Occident ce sunt valorificate apoi pe diferite filiere.

Acest fenomen a cuprins și România, unde grupuri organizate de infractori autohtoni s-au racordat rețelelor italiene, germane, poloneze, bulgare, ucrainiene și din Republica Moldova. Se constată existența unei colaborări infracționale între diferite filiere de traficanți, materializată îndeosebi în valorificarea de mașini furate, acoperirea faptelor prin documente contrafăcute ori falsificate, transportul autovehiculelor furate pe diverse rute pentru beneficiari prestabiliți și chiar schimburi de asemenea autovehicule.

Înlesnirile vamale privind introducerea și scoaterea din țară a diverselor bunuri au fost exploatate cu promptitudine de organizațiile criminale interesate, care au plasat România în ruta balcanică de tranzitare a autovehiculelor furate din Occident către Orient, folosind-o, totodată și ca o piață rentabilă de desfacere.

În anul 2003 au fost descoperite peste 69 de rețele transnaționale, compuse din 276 traficanți (italieni, germani, polonezi, bulgari, ucrainieni, unguri, sârbi, arabi și români), fiind identificate și indisponibilizate 178 auto de lux furate. Fenomenul este în scădere, urmare a măsurilor preventive intreprinse dar și a interzicerii introducerii în țară a autoturismelor ce nu corespund normelor “Euro 3„.

Pe fondul dezorganizării sociale, a șomajului și a lipsei de perspectivă profesională a multor tinere, îndeosebi minore, prostituția a renăscut nu numai în țară, dar s-a internaționalizat prin intermediul rețelelor de proxeneți, îndeosebi din Turcia, Grecia, Cipru, Austria, Ungaria, Italia, Germania s.a. Rețelele își au, de regulă, sediul în aceste țări, iar prin membrii lor racolează tinerele sub diverse forme (excursii, fotomodele, concursuri, angajări artistice etc.), le scot legal sau ilegal din România, forțându-le, pe cele care nu vor, să practice prostituția. Numai în 2003 au fost descoperite 266 grupuri și rețele constituite din 917 inculpați cu 77% mai mult față de 2002.

Cel mai îngrijorător fenomen după 1990 a fost traficul cu copii și abuzul sexual efectuat asupra acestora. Astfel, s-au identificat 128 de cazuri de trafic ilegal cu copii, în care sunt cuprinși 152 de cetățeni ce fac parte din mai multe rețele transnaționale din Grecia, Italia, Anglia, Germania și Israel, prin care s-au traficat peste 1.600 de copii. Din cercetările efectuate rezultă că, în majoritatea situațiilor, rețelele de traficanți s-au folosit de intermediari din rândul avocaților români, directori de cămine de copii, asistente medicale etc. Este greu de crezut că părinții pot adopta copii aduși prin rețele de traficanți, existând date și informații că unii sunt folosiți pe post de cobai și donatori de organe pentru transplant, iar alții cad victime pedofiliei și altor abuzuri sexuale.

Din cuprinsul studiului făcut de Helena Karlea și Christina Haprer, referitor la exploatarea sexuală a copiilor în scop comercial, în unele țări centrale și est europene (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Rusia, Ungaria), rezultă că tinerii adolescenți români constituie un important segment al comerțului masculin în Europa, mulți dintre ei fiind duși în Berlin și Amsterdam. Conform datelor obținute, coroborate cu cele elaborate de A.R.A.S. (organizație privată ce activează pentru prevenirea SIDA), în Berlin sunt mai mult de 1000 de tineri români, iar în Amsterdam pe puțin 200, care sunt dirijați de proxeneți și folosiți în practicarea prostituției și a relațiilor homosexuale, o situație asemănătoare întâlnindu-se și în Budapesta. De asemenea, rețelele de proxeneți și prostituția au creat în plan regional o adevărată piață românească până în Turcia și Italia, frontiere care au început să fie depășite în ultimii ani.

Preocupări intense pentru definirea conceptului criminologic al crimei organizate

Promotorul evenimentelor

Punerea în evidență a conceptului de crimă organizată seamănă, după cum se afirmă în literatura de specialitate, cu încercarea de a prinde un pește cu mâinile goale! Concluziile participanților la Colocviul AIDP-1977 pun în evidență, fără îndoială, existența unui fenomen sociologic al crimei organizate, pe lângă fenomenul juridic. Nu este ușor să se măsoare nici unul din cele două fenomene și, în special, să fie definite. Aceasta și ca urmare a faptului că, în afară de câteva trăsături comune, natura, motivele și originea crimei organizate diferă de la o țară la alta. Geografia, demografia, diversitatea culturală, stratificarea socială, între altele, sunt diferite și generează variațiuni, atât în ceea ce privește crima organizată, cât și în privința reacției sociale. Diferite țări cunosc manifestări sau forme relativ diferite de crimă organizată și, plecând de la acestea, și abordările în vederea definirii sunt diferite.

De exemplu, Pinar Olger precizează că a fost aproape imposibilă definirea crimei organizate în Olanda. Cel mult C.I.P., care lucrează pentru Poliția olandeză, a dezvoltat o listă a caracteristicilor prin care poate fi măsurat nivelul organizatoric al unui grup criminal, acestea fiind următoarele:

Grupul are o structură bazată pe o ierarhie cu sarcini prevăzute pentru membrii săi.

Există un sistem de sancțiuni interne.

Există un sistem de sancțiuni externe.

Grupul spală bani.

Există contacte criminale cu funcționarii guvernamentali sau cu persoane din lumea de afaceri legală.

Grupul folosește corporații legale ca acoperire.

Grupul a lucrat împreună pe o perioadă de timp îndelungată.

Grupul comite mai mult de un simplu tip de infracțiune.

Dar nici această listă nu i-a mulțumit pe cercetătorii olandezi, care, în căutarea unei definiții criminologice a crimei organizate, au constituit Comisia de Cercetare Parlamentară, Comisia Van Traa. Aceasta a optat pentru utilizarea unei definiții mai elastice, care a fost formulată de către cercetătorul Fiynaut. Potrivit acesteia, se poate vorbi de crima organizată atunci când grupurile de persoane:

a) sunt îndreptate în primul rând spre profiturile ilegale;

b) comit sistematic delicte care au consecințe grave pentru societate;

c) sunt capabile să ascundă eficient aceste delicte în special prin folosirea forței fizice sau prin eliminarea persoanelor, apelând la corupție sau alte metode.

Guvernul olandez nu s-a declarat mulțumit nici cu această definiție.

Încercările cercetătorilor de definire în sens criminologic au avut mai mult succes față de cele în sens juridic, exprimând efortul specialiștilor în domeniu.

Cercetătorii americani apreciază că o definiție a crimei organizate este folositoare pentru a stabili eficiența incriminărilor menite să o combată. Definiția se poate referi la spectrul complet al criminalității de grup care implică violența. Astfel, crima organizată, potrivit cercetătorilor americani, include și bandele de stradă, implicate în traficul de droguri, grupările jamaicane, tong-urile chinezești sau alte organizații criminale. Cu toate că unele grupuri au caracter interstatal sau chiar transnațional, acest aspect nu interesează din punct de vedere al competenței autorităților federale.

Președintele Comisiei pentru Crima organizată definea fenomenul în 1986, astfel încât să atragă atenția și spre grupurile din afara lui care protejează sau fac servicii grupărilor criminale. Se afirma că: “Crima organizată este rezultatul colectiv al angajării, al cumulării acțiunilor a trei componente – grupul criminal, care are nucleul format din persoane legate între ele pe motive rasiale, lingvistice, etnice sau de alt tip; protectorii, persoane care protejează interesele grupurilor; specialiștii, persoane care cu știință își oferă ad-hoc serviciile pentru mărirea foloaselor (interesului) grupului”.

Alți specialiști afirmă că o definiție singulară s-ar impune să fie abandonată în favoarea unei precizări a caracteristicilor structurale principale ale crimei organizate, incluzând: durabilitate, continuitate, ierarhie, multiplicitate, violență, amenințarea cu violență, corupția.

Cele mai multe studii efectuate asupra crimei organizate de către cercetătorii americani evidențiază] elementele esențiale ce desemnează crima organizată, și anume:

– aspecte ce implică asocierea în scopul comiterii unor acțiuni antisociale, având o bază de susținere și o continuitate considerabilă în viața organizațiilor sau rețelelor criminale;

– implicarea în activități ilegale, mai ales în procurarea ilegală de bunuri și servicii și încercarea de a menține și extinde piețele de desfacere;

– ca orice altă asociere, aceste activități necesită o serioasă cooperare și organizare. Cele mai sofisticate organizații sunt ierarhizate (trei sau patru niveluri de putere) și, de asemenea, au o structură de comandă care implică mecanisme de conducere, succesiune, care privesc calitatea de membru, recrutare și soluționarea disputelor interne;

– folosesc corupția și violența pentru facilitarea activităților economice proprii, auto-apărare, rezolvarea diferendelor și desfășurarea acțiunilor ilicite;

– au formată o reputație (bazată pe violență sau încredere) de natură să asigure succesul acțiunilor întreprinse și avantajele dorite;

Cercetătorii francezi atestă existența crimei organizate ca o realitate de necontestat, dar sub aspectul definirii se confruntă cu unele greutăți, deoarece crima organizată nu face obiectul nici unei incriminări specifice dreptului penal special francez și nici al unui concept din dreptul penal general. Ca o primă abordare, expresia acoperă o infracțiune gravă comisă de mai multe persoane acționând în sânul unei organizații ierarhizate și structurate. Originalitatea noțiunii de crimă organizată poate fi detectată, în opinia autorului, în limbajul folosit de legiuitor prin diferite texte specifice. Totodată și legiuitorul francez apreciază că denumirea de crimă organizată are un caracter sociologic, iar introducerea acesteia în dreptul pozitiv este nepotrivită.

Această abordare permite, totuși, diferențierea crimei organizate de alte forme de criminalitate care cer un grad minimal de organizare, cum este cazul criminalității intenționate (sau voluntare), mai ales când este însoțită de premeditare (scop definit înaintea acțiunii de comitere a unei crime sau a unui delict determinat). Într-o asemenea opinie, se diferențiază crima organizată și de alte instituții ale dreptului penal , cum ar fi:

formele de participare criminală, slab organizate sau neorganizate, cum sunt complicitatea sau coacțiunea (reuniunea);

crimele și delictele înfăptuite de persoane morale (juridice);

criminalitatea dezinteresată.

Aceasta deoarece în opinia lui Jean Cedras, în special, și a criminologilor vechiului continent, în general, realitatea criminologică europeană este diferită față de cea americană și de aici pasul înainte al acesteia din urmă sub aspectul definirilor și reglementărilor legale.

Mult timp, Europa nu a cunoscut aceeași formă de criminalitate ca țările noi, în special Statele Unite. Criminalitatea americană a fost întotdeauna mult mai ridicată și mult mai gravă. Crima organizată americană a fost influențată în mod esențial ca un efect pervers al celui de-al XVIII-lea amendament al Constituției (1920), care declara prin edict prohibiția. Acest text a dat naștere involuntar sindicatului crimei, care s-a interferat cu vechea mafie. Un asemenea factor declanșator nu a existat în Europa. Pentru a explica aceste diferențe între criminalitatea nord-americană și criminalitatea europeană, au fost comparate particularitățile vechii societăți europene, cu o evoluție lentă și armonioasă, cu tinerețea societății americane, aflată într-o permanentă stare de efervescență. Mergând mai departe, un alt autor scrie că delicventul american este “un tip de om mult mai aproape de normal” decât în Europa.

Pe de altă parte, evoluția “armonioasă” a vechiului continent, este un mod de a spune, în condițiile în care instituții de stat, înalți demnitari din stat sau biserică au desfășurat, pe parcursul istoriei, fapte ce pot fi considerate cu prisosință de domeniul crimei organizate.

În Germania, îndrumarele administrației interne (poliție, tribunale) definesc crima organizată ca fiind “comiterea metodică a infracțiunilor, determinate de urmărirea profitului și puterii, unde infracțiunile, separat sau ca un întreg, sunt de o importanță considerabilă”. Această optică se aplică doar acolo unde doi sau mai mulți participanți lucrează împreună de mai mult timp sau de o perioadă nedefinită, bazați pe diviziunea muncii, în cazurile când ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violența sau alte metode de intimidare sau influența lor în politică, mass-media, administrație, tribunale sau economie.

În opinia criminologilor greci, patru elemente de bază pot permite definirea criminologică a crimei organizate:

O organizare ierarhică internă (distribuția strictă a sarcinilor) cu un nucleu limitat ca număr de membrii și cu o rețea întinsă de colaboratori atrași dintr-o paletă largă de medii sociale, care sunt ținuți la colaborare prin legea tăcerii (omerta) și care se bucură de beneficiile implicite pe care le oferă o astfel de relație;

O activitate ilicită bine calculată și planificată care țintește sume mari de bani sau alte profituri prin asumarea unui risc minim, mai ales în domeniul afacerilor cu bunuri și servicii de aceeași natură, cum ar fi: traficul de droguri și prostituția, făptuitorul trebuie să fie în cunoștință de cauză cu privire la scopurile ilicite ale asociației și că prin comportamentul său susține astfel de scopuri;

Utilizarea amenințărilor cu violența sau a violenței în vederea atingerii scopurilor grupului, dar numai cu condiția ca folosirea altor mijloace mai puțin violente, cum ar fi mituirea, scăpările legale, să nu dea rezultat;

Abundența de resurse financiare, influența politică, tehnologia modernă, folosite ca mijloace de derulare a activităților ilicite, precum și toleranța sau chiar protecția din partea unor oficiali guvernamentali corupți din administrație, poliție și alții, precum și dezvoltarea altor legături locale și internaționale.

În alte state ale lumii, cercetătorii au înaintat propuneri legislativului pentru definirea crimei organizate pe baza unor concepte definite, după caz, fie “întreprinderea” sau “puterea ilegală a întreprinderii” (Japonia).

Cercetătorii polonezi au elaborat o definiție a crimei organizate ca fiind o “asociație criminală organizată atrasă de câștig, cu intenția de a comite diferite infracțiuni continue și de a-și atinge scopurile prin corupție, șantaj, întrebuințarea forței și a armelor” (Serviciul pentru lupta contra criminalității organizate al Direcției Generale a Poliției). Totodată, în Proiectul polonez al Convenției Națiunilor Unite, privind combaterea criminalității, se propune definirea crimei organizate ca fiind “acțiunile comise de un membru al unei organizații criminale, în cazul când ele constituie cel puțin un fragment din activitatea criminală a unei asemenea organizații”.

În literatura juridică și criminologică cehă, sunt menționate, în mod egal, simptomele și caracteristicile crimei organizate, altele decât cele prevăzute de legiuitor în art. 89 alin. 20 din Codul penal ceh, acestea fiind:

caracterul întreprinderii activității criminale;

structura ierarhizată a organizației;

măsurile preventive luate de organizație împotriva descoperirii și a incriminărilor sale;

întrebuințarea frecventă a violenței;

natura internațională a activității criminale;

efortul de a influența viața publică, politică, administrația și societatea, creând așa-zisa societate paralelă.

Majoritatea autorilor cehi apreciază ca fiind imposibilă definirea netă și exhaustivă a crimei organizate, avându-se în vedere varietatea acesteia.

În doctrina ungară se apreciază că definiția crimei organizate poate varia de la o jurisdicție la alta. De asemenea, se apreciază că una din caracteristicile termenului “crimă organizată” este aceea că este un concept popular, înzestrat cu un înțeles universal, care îl face aproape nefolositor în context legal. Sunt reținute însă următoarele elemente ale crimei organizate: corupție, violență, diversificare, continuitate, structură, disciplină, ideologie, întreprinderi multiple, implicarea în afaceri legale.

Criminologii din România au abordat problema definirii crimei organizate, imediat după ce acest fenomen și-a făcut simțită prezența în societatea românească, după 1990. Astfel, crima organizată este definită într-o variantă clasică ca fiind “activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite”. Caracteristicile crimei organizate identificate de unii autori sunt: – structura (caracterizată prin ierarhie strictă și autoritate, membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică fiecăruia), ermetism și conspirativitate (nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate de lege), flexibilitate, rapiditate și capacitatea de infiltrare (infiltrare în piața legală a finanțelor, în clasa politică, în justiție și poliție), orientarea spre profit (caracteristică esențială a crimei organizate), utilizarea forței (intimidarea, șantajul, corupția și violența sunt utilizate în două direcții – în primul rând pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri și în al doilea rând pentru a pedepsi acele persoane care acționează împotriva lor), și perversitatea (atragerea spre compromitere prin diverse forme – daruri onomastice substanțiale și împrumuturi fără dobânzi ori nerambursate, femei, atragerea și cultivarea tinerilor din instituțiile cheie ce au dificultăți materiale, specularea unor hobby-uri, înlăturarea din postul incomod prin promovare, întinderea de capcane financiare, familiale, afective psihice ori tehnico-mixaje video sau audio etc.).

În definirea crimei organizate s-a avut în vedere existența, pe de o parte,a unor grupuri independente, formate din infractori profesioniști, fără legătură între acestea, iar pe de altă parte, existența structurilor mafiote având un set de particularități minime obligatorii, și anume:

stabilitate în cadrul asociației infracționale;

o anumită structură internă și diviziune a rolurilor între membrii asociației;

continuitatea și sistematizarea activității infracționale;

scopul principal al asocierii infracționale să fie obținerea unor câștiguri importante;

activitatea infracțională să fie profesionalizată.

În opinia majorității criminologilor și penaliștilor români, crima organizată este definită ca reprezentând “segmentul la care se raportează activități ilegale de natură să afecteze doar anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat de către asociații de indivizi, cu o ierarhie bine determinată, cu structuri specializate și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite, la cote ridicate”.

Definirea respectivă cuprinde în conținut caracteristicile esențiale ale fenomenului, ca fiind:

gradul sporit de periculozitate al acestor activități ce afectează grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice;

activitatea infracțională este sistematizată, planificată, conspirată, cu caracter de continuitate;

stabilitatea unității infracționale;

existența liderului și ierarhia subordonării;

specializarea membrilor, decurgând din divizarea atribuțiilor;

existența unor mecanisme de neutralizare a controlului social;

De asemenea, sunt nominalizate căile și mijloacele specifice asociațiilor criminale, compatibile cu acest concept ca fiind coruperea persoanelor influente din toate sectoarele vieții economice, sociale, juridice și politice, în mod deosebit a specialiștilor din sistemul justiției penale.

Evident, scopul este inclus în concept, ca fiind obținerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.

Dacă am adăuga că definirea respectivă nu exclude, ca mijloc, și folosirea violenței fizice și psihice, considerăm că acest concept ar întruni elementele unei definiri criminologice a conceptului de crimă organizată.

Primele încercări de definire juridică a crimei organizate au demonstrat o preocupare evidentă din partea specialiștilor pentru a înfrunta fenomenul prin studiul științific al acestuia. Această activitate intensă a penaliștilor s-a desfășurat în ultima perioadă atât la nivel național cât și în plan internațional, dar nu întotdeauna au reușite notabile pe plan legislativ. Astfel, se operează în multe state și la nivelul unor foruri științifice cu termeni cum sunt: „crima organizată” și „organizații criminale”, dar aceștia nu sunt definiți juridic, existând chiar confuzii sub aspectul delimitării lor.

Preocupările penaliștilor în definirea crimei organizate s-au evidențiat și cu prilejul Colocviului desfășurat în 1997 în Egipt la Alexandria, preparator al Congresului Asociației Internaționale de Drept Penal (Budapesta, sept. 1999).

Fără a se reuși să se dea crimei organizate o definiție juridică, universal valabilă tuturor sistemelor de drept penal până în prezent, sunt reținute următoarele exigențe juridice:

grupul să fie format din minimum trei persoane.

membrii săi să fie asociați cu intenția ascunsă de a comite una sau mai multe infracțiuni.

grupul să aibă o structură permanentă, având capacitatea de a comite infracțiunile respective.

grupurile crimei organizate trebuie să fie definite, din punct de vedere legal, de autoritățile naționale competente, iar această definire trebuie să fie fundamentată pe necesitățile și particularitățile proprii fiecărei țări.

definițiile trebuie să includă elemente specifice care să dea o descriere clară a elementului material (actus reus) și a elementului moral (mens rea) care se combină pentru a provoca o pagubă socială.

elementul material trebuie definit funcțional, el trebuie să cuprindă cel puțin fapta de a fi membru al structurii permanente a organizației și, după caz, de a fi executat o activitate, în vederea îndeplinirii scopurilor organizației.

o persoană poate să fie declarată membră a unui grup dacă actele pe care le emite îi aduc profituri sau avantaje substanțiale și face servicii esențiale grupului respectiv. Ca alternativă – această asociere sau participare exterioară la grup nu trebuie incriminată decât în lumina complicității clasice.

elementul moral presupune ca membrul grupului să fie conștient de scopurile asociației criminale și de faptul că actele sale susțin aceste scopuri.

Fără a nega existența fenomenului crimei organizate cu care sunt de acord în quasi totalitate criminologii și penaliștii, în ceea ce privește definirea juridică a crimei organizate, sunt poziții divergente care merită a fi comentate.

Legiuitorul francez a refuzat să definească crima organizată. În timpul dezbaterilor pregătitoare pentru Legea împotriva spălării banilor din 13 mai 1996, au fost propuse și discutate mai multe definiții.

Comisia de cenzori le-a refuzat pe toate considerând că termenii și elementele lor erau mult prea imprecise și vagi pentru a satisface principiul Constituțional al legalității incriminării delictelor.

Jean Cedras arată că, până în prezent, dreptul s-a dovedit incapabil de a ajunge la o definiție concisă, incontestabilă și suficient de precisă a acestui fenomen sociologic pentru a satisface exigențele constituționale. Conform opiniei lui Jean Cedras, noțiunea de crimă organizată poate fi detectată în limbajul folosit de legiuitor prin texte specifice ce incriminează comportamentele colective destinate să comită infracțiuni grave, făcând uz de o structură organizată: “grupare” sau “asociație” („bandă organizată și “asociere de răufăcători”) uneori dotată cu o “organizare ierarhică” (grup de luptă); “grupare” (în materie de trafic, în special de stupefiante); “întreprindere” (de demoralizare a armatei sau de terorism); “plan concertat” (genocid și alte crime împotriva umanității); “modalitate concertată” (piedici sau libertăți publice); “organizație criminală” (spălarea capitalurilor ilicite și relații financiare cu străinătatea) concept însă nedefinit.

Pe de altă parte, legiuitorul canadian și cel japonez au dat o definiție crimei organizate. În Japonia, crima organizată a fost definită atât pe plan structural cât și funcțional. Planul structural cuprinde trei condiții: 1) scopul, pentru care membrii organizației folosesc forța sau intimidarea; 2) procentajul de membrii care au un trecut penal trebuie să-l depășească pe cel raportat la întreaga populație, în general; 3) organizația trebuie să fie bazată pe o structură ierarhică. Planul funcțional este definit prin actele comise, de obicei, de membrii săi, și anume: „se dedau în grupuri mari sau mici, la acte violente și ilegale, cum ar fi omucideri voluntare, atentate la integritatea corporală, jaf armat, constrângeri, extorcări etc.”

Codul penal canadian, în capitolul 2, completat prin legea C-95, definește organizația criminală ca fiind „orice grup, asociație sau organ public, alcătuit din una sau mai multe persoane organizate oficial sau neoficial, cu îndeplinirea următoarelor condiții:

a) având ca activitate principală comiterea unei infracțiuni penale, cuprinsă în această definire sau altă lege a Parlamentului, pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani;

b) oricare, sau toți membrii care sunt implicați, sau care au fost angajați în ultimii 5 ani, să fi săvârșit astfel de infracțiuni.

Această definiție se întinde dincolo de conceptul de „bandă organizată” și este aplicabilă, atât bandelor cu o structură inferioară, cât și celor cu o structură dezvoltată, inclusiv acelora care nu au folosit violența. Dacă doar unul din grup a comis mai multe infracțiuni în ultimii cinci ani, este suficient pentru a se reține existența crimei organizate.

O poziție avansată o au legiuitorii din Austria și Cehia, care deși nu definesc noțiunea de crimă organizată, totuși, au cuprins în codurile penale respective trăsăturile acesteia.

Astfel, Codul penal austriac a inclus în 1966 în cap. 278 „a” definiția organizației criminale cu următoarele elemente ale structurii:

a) un grup de peste 10 persoane angajate în structura criminală, ca un fel de întreprindere;

b) continuitate (pentru o mai lungă perioadă de timp);

c) activitățile sunt enumerate și descrise prin specificare și scop; specificare – încălcarea legii este îndreptată împotriva vieții, sănătății, libertății sau proprietății, exploatarea prostituției, falsificarea banilor, traficul cu materiale nucleare, toxice sau droguri;

d) scop – intenția trebuie, în cea mai mare parte, să fie îndreptată către:

– repetarea infracțiunilor severe;

– primirea de valori monetare mari sau influență ridicată în domeniul politicii sau economiei;

– corupție, terorism sau măsuri speciale pentru a scăpa de acuzațiile ce ar putea apărea.

Codul penal ceh, în definirea făcută organizațiilor criminale în art. 89 alin. 20, prezintă următoarele trăsături ale acestora:

asocierea mai multor persoane;

structură internă de organizare;

repartizarea funcțiilor și împărțirea activităților în interiorul organizației;

orientarea către obținerea de beneficiu;

comiterea, în mod continuu, de delicte internaționale.

Sistemul penal ungar în materia combaterii crimei organizate are, de asemenea, un pas în față, în sensul că, prin Legea LXXIII/1997 de modificare a Codului penal, definește organizația criminală ca fiind: „o alianță criminală bazată pe diviziunea muncii și formată pentru comiterea permanentă de infracțiuni, scopul ei fiind obținerea unor câștiguri financiare permanente”.

O soluție originală este adoptată de sistemul de drept german unde crima organizată, nefiind definită legal în legislația penală, este definită în sistemul administrației interne (Poliție, Tribunale), ca fiind: „comiterea metodică a infracțiunilor care sunt determinate de urmărirea profitului și puterii; aceasta se aplică doar acolo unde doi sau mai mulți participanți lucrează împreună de mai mult timp sau de o perioadă nedefinită, activitate bazată pe diviziunea muncii, în cazurile când ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violența sau alte metode de intimidare ori influența lor în politică, mass-media, administrație, tribunale sau economie”.

Alte sisteme de drept, din multe alte zone ale globului, nu definesc juridic crima organizată, sau nu evidențiază trăsăturile specifice ale acesteia. În incriminarea unor infracțiuni se folosesc sintagme specifice „crimei organizate” (Franța, S.U.A., China, Japonia, Statele Arabe, Grecia, Italia, România, Polonia ș.a.). Unele state, cum sunt Polonia sau România, au inițiat proiecte pentru modificarea legii penale și definirea juridică a unor concepte privind crima organizată.

După cum se observă, sunt numeroase probleme în definirea juridică a crimei organizate. Aceasta nu ca o lipsă de interes. În primul rând în statele occidentale, teama de a nu încălca drepturile omului și prevederile constituționale, creează o reținere pentru o definire pur tehnică a crimei organizate. Pe de altă parte, în multe state fenomenul este relativ nou, exploziv și insuficient cercetat criminologic și juridic.

De asemenea, în alte state, cu un sistem legislativ mai puțin democratic (de exemplu: statele arabe) se apreciază că introducerea unor definiții de “forță”, ar aduce deservicii dreptului.

Existența unei neconcordanțe între conceptul socio-criminologic și reglementările legale naționale a făcut ca la toate întâlnirile internaționale în domeniu să se ceară elaborarea unei definiții clare și precise a crimei organizate. Toate definirile date s-au orientat, în primul rând, asupra noțiunilor de “autor al crimei” și “organizație” decât asupra celui de “act criminal” și „crimă organizată”.

Toate inițiativele din actuala doctrină juridică au progresat într-o mică măsură în a da un răspuns convingător în problema acestei definiții. Reținerea de a da o conceptualizare concretă, decisivă și universală, i-a obligat pe cercetătorii în domeniu să se concentreze asupra trăsăturilor și caracteristicilor organizațiilor criminale, ca un prim pas spre sintetizarea unei definiții globale. În soluționarea acestei probleme, cercetătorii pro-americani au propus următoarea definiție: “prin crimă organizată se înțelege, în general, orice asociere a unor infractori profesioniști, în structuri specifice care urmează niște reguli prestabilite și care urmăresc comiterea de fapte ilicite și acapararea puterii prin folosirea sistematică a violenței”.

Dacă, în sfera doctrinei încă se mai discută și se caută soluții de definire a crimei organizate, în sfera aplicării dreptului, practicienii simt o nevoie acută de clarificare a acestei probleme. Aceasta, cu atât mai mult,cu cât nu se poate opera cu noțiuni cum este “crima organizată”, nedefinită juridic, lăsându-i libertate aspectului popular și non-juridic. Aceasta, mai ales, în condițiile în care, criminologic, fenomenul este foarte dezvoltat și cu mult înaintea evoluției dreptului.

Inițiativele organismelor internaționale împotriva combaterii flagelului infracțional

Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă, statele lumii, la nivel global, continental și regional au căutat diverse formule de combatere. Dacă, inițial, sfera acestor acțiuni s-a regăsit în principal în mijloacele naționale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale și neguvernamentale să își dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea, în primul rând, a fenomenului și apoi în găsirea căilor și mijloacelor de contracarare. Dacă la început au existat rețineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal național, acestea prin voință politică au fost înlăturate, pe rând, pentru găsirea unor soluții optime privind conceptul general de combatere și pentru crearea de organisme internaționale, continentale și regionale, apte să pună în practică măsurile adoptate.

Amploarea fenomenului a făcut ca, sub egida O.N.U., președinții de state să se întâlnească la cel mai înalt nivel și să-și exprime poziția față de pericolul social al fenomenului ce amenință siguranța națională.

Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfășurat, un loc aparte îl reprezintă Reuniunea Ministerială a Președinților de state de la Neapoli din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de acțiune contra criminalității transnaționale organizate, ce cuprinde printre altele, următoarele puncte:

Comunitatea internațională trebuie să se pună de acord asupra unei definiții comune a conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai omogene măsurile luate la nivel național și mai eficace cooperarea internațională.

Pentru combaterea efectivă a criminalității organizate, comunitatea internațională trebuie să țină cont de caracteristicile sale structurale și metodele specifice pentru a elabora strategii, politici, legi sau alte măsuri. Deși nu se constituie într-o definiție juridică sau exhaustivă a fenomenului, elementele următoare permit a caracteriza crima organizată: organizare de grupuri cu scopuri de activități criminale; legături ierarhice sau relații personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul; recurgerea la violență; intimidare și corupție în vederea realizării de profituri sau pentru a obține sechestru pe teritorii sau piețe; spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activități criminale cât și pentru infiltrarea economiei legale; potențial de expansiune în orice nouă activitate și dincolo de frontierele naționale; cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnațional.

Pentru a detecta, preveni și combate într-o manieră judicioasă activitățile criminale transnaționale organizate, comunitatea internațională trebuie să întărească cunoașterea organizațiilor criminale și a dinamicii lor. Statele trebuie să strângă, analizeze și să difuzeze statistici și informații fiabile asupra acestui fenomen.

Fiecare stat trebuie să studieze experiența statelor care au fost obligate să facă față criminalității organizate și să interpreteze informațiile reieșite din studiul și analiza structurii și activităților criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii directoare care i-ar putea fi utile pentru determinarea măsurilor legislative în materie de drept penal și procedură penală, dispoziții regulamentare și structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni și combate acest fenomen.

Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări legislative care să califice ca infracțiune participarea la o organizație criminală sau o asociație de răufăcători și instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalității organizate în interiorul frontierelor lor și pentru a îmbunătăți cooperarea internațională.

Statele trebuie să asigure condițiile ca justiția penală să dispună de structuri și mijloace suficiente pentru a face față activităților complexe ale criminalității organizate, în primul rând garanții contra corupției, intimidării și violenței.

Pentru combaterea eficace a criminalității organizate, statele trebuie să depășească codul de tăcere și intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică, operațiunile clandestine și livrările supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislația națională și cu respectarea deplină a drepturilor individuale și, în special, a dreptului la respectul vieții private și sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt și măsurile vizate să încurajeze membrii organizațiilor criminale să coopereze și să depună mărturie, în special, programele de protecție a martorilor și familiilor lor iar în limitele impuse de legislația națională de un tratament mai favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor și judecății.

Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale de cercetare și să le doteze pentru cunoașterea aprofundată a caracteristicilor structurale și a metodelor de funcționare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, să se străduiască să asigure membrilor acestor celule formarea și resursele necesare, în scopul ca aceștia să-și poată concentra eforturile asupra strângerii și analizei informațiilor asupra criminalității transnaționale organizate.

Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate și legalitate și să elaboreze și să aplice măsuri destinate să aducă la cunoștința publicului efectele nefaste ale criminalității organizate și să obțină atașamentul comunității în sprijinirea eforturilor naționale și internaționale de luptă contra criminalității organizate.

Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de indemnizație adecvate în favoarea victimelor criminalității organizate, în conformitate cu dispozițiile Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin rezoluția sa 40/34 din 29 noiembrie 1985.

O.N.U. și organizațiile mondiale și regionale competente trebuie, dacă este necesar, să pună la punct modele și directive practice în materie de drept material și de drept procesual bazându-se pe experiența și cunoștințele specializate ale statelor și pe contribuțiile organizațiilor interesate. O.N.U. și aceste organizații trebuie de asemenea să ajute statele, la cererea lor, să examineze și să evalueze legislația lor, să planifice și să întreprindă reforme, ținând cont de practicile existente și tradițiile culturale, juridice și sociale.

La nivelul Consiliului Europei au fost înființate, in decursul timpului, unele structuri specializate.

Comitetul european pentru probleme criminale (prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C.), creat în 1957, își bazează activitatea pe subcomitete și grupuri de lucru și acționează pentru realizarea unor proiecte de convenții și de rezoluții, transmise spre adoptare Comitetului Miniștrilor.

Activitatea C.E.P.C. și implicit a Consiliului Europei, vizează două aspecte de mare importanță, și anume: armonizarea legislațiilor țărilor membre și asistența juridică în materie penală. În acest ultim domeniu, C.E.P.C. a creat o operă importantă, constând în elaborarea a 16 convenții și 4 protocoale care depășesc principiile tradiționale ale dreptului penal; prin intermediul lor justiția penală încetează de a se mai opri la frontierele naționale apreciindu-se că un spațiu judiciar european este pe cale de a fi creat.

De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat în cercetarea criminologică a fenomenului criminalității organizate. În anul 1963 a fost creat Consiliul Științific Criminologic, iar din 1963, anual sunt organizate Conferințe și Colocvii de cercetări criminologice.

Concomitent, C.E.P.C. acordă atenție deosebită evoluției ideilor privitoare la justiția penală și tratamentul delincvenților, acordând prioritate mijloacelor preventive și demersurilor pentru evitarea intervenției sistemului justiției penale în cazuri individuale minore, prin măsuri de dejudiciarizare, conciliere și mediere, precum și prin promovarea unor măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate.

C.E.P.C. a jucat un rol important în adoptarea Rezoluției privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și a Recomandării privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei poziții comune a statelor membre în problematica protecției victimei, în organizarea și desfășurarea conferințelor miniștrilor europeni ai justiției și, de curând, ai celor de interne.

Din anul 1980, Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului și traficului ilicit de droguri (grupul Pompidou), constituit în 1971 la inițiativa fostului președinte francez, și-a continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei. Grupul are un secretariat care este condus de un secretar general și își desfășoară activitatea în baza unor programe de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferința ministerială care urmărește reducerea rolului sistemului penal în domeniu, atenuarea cererii și găsirea de soluții noi de îngrădire a traficului ilicit de droguri prin perfecționarea cooperării internaționale.

În anii 1991 și 1994, Grupul a organizat două conferințe ministeriale paneuropene asupra cooperării în problemele abuzului și traficului ilicit de droguri, la care au luat parte și reprezentanții unor importante organizații internaționale (O.N.U., O.I.P.C.- Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu adoptarea unor Declarații Finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a susține cooperarea europeană în domeniu în cadrul unei strategii globale, echilibrate și multidisciplinare.

În acest domeniu, opera Consiliului Europei s-a materializat în următoarele documente:

1. Convenția europeană privind asistența juridică în materie penală

Deschisă spre semnare la 20 aprilie 1962, stipulează că asistența judiciară penală este independentă de extrădare, putând interveni chiar în cazurile în care extrădarea ar fi refuzată. În același timp, asistența judiciară poate fi furnizată chiar și pentru contravenții, și, de regulă, dubla incriminare nu este cerută, cu excepția comisiilor rogatorii în scop de percheziție și confiscare, când Părțile vor putea deroga de la aceste reguli.

Potrivit Convenției, asistența juridică se acordă în orice procedură care vizează infracțiuni a căror reprimare este, în momentul solicitării, de competența autorităților judiciare ale părții solicitate, cu excepția hotărârilor de arestare, a condamnărilor definitive și infracțiunilor care îmbracă un caracter militar. De asemenea, asistența judiciară poate fi refuzată pentru infracțiuni politice sau conexe unor infracțiuni politice sau fiscale. Concomitent, un alt motiv de refuz al asistenței judiciare îl poate constitui aprecierea Părții solicitate că executarea cererii este de natură să aducă atingere suveranității, securității, ordinii publice sau altor interese esențiale ale țării sale (ale Statului și nu ale individului), incluzând și interese de ordin economic. Convenția reglementează modul de executare a comisiilor rogatorii care vizează audierea de martori, experți și învinuiți, cercetarea la fața locului, perchezițiile și confiscările de obiecte. Sunt instituite reguli privind transmiterea de obiecte, remiterea actelor de procedură și a hotărârilor judiciare, sunt prevăzute o serie de imunități pentru martorii și experții citați să compară în fața autorităților judiciare ale Părții solicitante și, de asemenea, se statuează asupra modului de comunicare a datelor din cazierul judiciar și a schimbului de informații privind condamnările. Totodată, convenția conține prevederi referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererile de asistență judiciară, căile de transmitere a comisiilor rogatorii internaționale, denunțarea în scop de urmărire și comunicarea condamnărilor.

După intrarea în vigoare a convenției, practica judiciară a statelor semnatare a impus adoptarea unor rezoluții și recomandări ale instanțelor Consiliului Europei menite să favorizeze aplicarea prevederilor acesteia, respectiv: rezoluția (71)43 din 14 decembrie 1971, rezoluția (77)36 din 2 decembrie 1977, recomandarea R(80)8 din 27 iunie 1980, recomandarea R(83)12 din 23 septembrie 1983 și recomandarea R(85)10 din 28 iunie 1985, toate adoptate de Comitetul Miniștrilor.

2. Protocolul adițional la Convenția europeană privind asistența juridică în materie penală

Conștiente de slăbiciunile, de ordin practic ale Convenției menționate în privința reprimării infracțiunilor fiscale care provoacă daune însemnate economiilor naționale, statele membre ale Consiliului Europei au considerat necesară completarea prevederilor convenției printr-un Protocol adițional, elaborat de un comitet de experți și adoptat de Comitetul Miniștrilor la 14 martie 1978. Acesta prevede că asistența judiciară nu poate fi refuzată pentru simplul motiv că cererea privește o infracțiune pe care Partea solicitată o consideră drept o infracțiune fiscală, modificând pe fond conținutul convenției. Totuși, dat fiind că legile interne ale Statelor membre diferă în ceea ce privește elementele constitutive ale infracțiunilor fiscale, Protocolul precizează că dubla incriminare va fi considerată îndeplinită dacă infracțiunea corespunde unei infracțiuni de aceeași natură, conform legislației Statului solicitat.

Completată cu Protocolul său adițional, Convenția reprezintă un model în domeniu, motiv pentru care a servit de referință la pregătirea proiectului Tratatului tip Universal de asistență judiciară în materie penală, care a fost adoptat de către cel de-al 8-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților din 1990.

Cu ocazia semnării, ratificării, aprobării sau aderării la Convenție și Protocolul său adițional, un număr de 20 de state, între care și România, au făcut declarații și au formulat unele rezerve în legătură cu conținutul acestora.

3.Protocolul adițional la Convenția Europeană privind informația asupra dreptului străin

La 17 iunie 1968, Statele membre ale Consiliului Europei au semnat Convenția europeană în domeniul informației asupra dreptului străin prin care se stabilea sistemul de asistență și consultare juridică în materie civilă și comercială, în domeniul procedurii civile și comerciale și al organizării juridice. Țările semnatare au devenit conștiente de faptul că, pentru a ușura accesul la justiție și al unor persoane defavorizate din punct de vedere economic, în scopul de a-și susține mai bine drepturile lor, este necesară extinderea sistemului de asistență internațională în domeniul penal și procesual penal. De aceea, la 15 martie 1978, a fost deschis spre semnare Protocolul adițional la Convenția europeană privind informația asupra dreptului străin prin care Părțile Contractante se angajează să-și furnizeze informații privind dreptul lor material și procedural, organizarea juridică în domeniul penal, inclusiv date privind Ministerul Public, precum și informații referitoare la executarea sancțiunilor penale.

Cererile de informații pot proveni de la orice autoritate juridică competentă în materie de urmărire penală sau de executare a sentințelor definitive, nu numai în cursul unei proceduri de urmărire, dar chiar și atunci când se are în vedere declanșarea unei astfel de proceduri.

Protocolul prevede și posibilitatea formulării unei cereri de informații în contul unor persoane defavorizate din punct de vedere economic, de către orice autoritate sau persoană care acționează în cadrul unui sistem oficial de asistență juridică sau de consultație juridică.

4.Documente ale Consiliului Europei în materia extrădării

Problema extrădării s-a situat în atenția Consiliului Europei încă de la începutul existenței acesteia. Astfel, prin Recomandarea 16 (1951) din 8 decembrie 1951, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a sugerat măsurile pregătitoare ce trebuie luate în vederea încheierii unei Convenții europene de extrădare. Comitetul Miniștrilor a însărcinat un comitet de experți să examineze această recomandare, precum și Recomandare 66 (1954) care i-a urmat, astfel încât, în cursul lunii septembrie 1957, Convenția europeană de extrădare era deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei. Semnată la Paris, la 13 decembrie 1957, Convenția a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960 și a fost semnată de un număr de 36 de țări.

Convenția reglementează obligația de extrădare, faptele pasibile de extrădare, cu excepția infracțiunilor politice, militare și fiscale, problema extrădării resortisanților proprii, cazurile în care extrădarea poate fi refuzată sau nu este acordată, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de extrădare, instituie regula specialității extrădării, stabilește condițiile de arestare provizorie în vederea extrădării, ordinea de preferință în cazul concursului de cereri de extrădare, modalitatea de predare a extrădatului și a obiectelor, problema tranzitării persoanei extrădate pe teritoriul unui stat terț, precum și o serie de reguli procedurale.

Convenția a fost completată cu două protocoale adiționale. Primul Protocol adițional, din 15 octombrie 1975, a adus unele precizări în legătură cu articolul 3 al Convenției privind infracțiunile politice, iar prin cel de-al doilea Protocol adițional, din 17 martie 1978 a fost modificat articolul 5 al convenției referitor la infracțiunile fiscale, astfel încât și acesta să poată face obiectul unor cereri de extrădare. De asemenea, ultimul protocol a modificat sau completat și alte prevederi ale convenției privind cazurile în care extrădarea nu va fi acordată și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de extrădare.

În vederea aplicării unitare a prevederilor convenției și a protocoalelor sale adiționale, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a adoptat o serie de recomandări și rezoluții, respectiv Rezoluția (75) 12, Rezoluția (78) 43, Recomandarea R (80) 7, Recomandarea R (80) 9 și Recomandarea R (86) 13.

Cu ocazia semnării Convenției și a depunerii instrumentelor lor de ratificare, un număr de 22 de țări, printre care și România, au formulat declarații și rezerve privind unele prevederi ale acestora.

2.3 Noi demersuri vizând perfecționarea cooperării interstatale în materie penală și armonizarea legislațiilor statelor membre ale Consiliului Europei

Preocupat să contracareze sfidarea pe care evoluția criminalității o reprezintă pentru societățile democratice, Consiliul Europei a întreprins în ultimii 10 ani noi demersuri în acest sens:

5.3.3.10.1. Recomandarea nr. R (87) 1 din 19 ianuarie 1987, prin care Statele membre sunt invitate să ratifice, într-un număr cât mai mare, șase dintre cele mai importante convenții europene în materie penală și patru protocoale adiționale, despre care se face vorbire în cuprinsul lucrării.

5.3.3.10.2. Proiectul Convenției europene generale asupra cooperării interstatale în domeniul penal, al cărui text definitiv a fost aprobat de Comitetul de experți ai C.E.P.C. cu ocazia reuniunii sale din 21-25 martie 1994, care conține dispozițiile comune aplicabile celor patru metode specifice ale cooperării interstatale în domeniul penal (extrădarea, asistența judiciară în materie penală, transmiterea procedurilor represive, supravegherea și executarea sancțiunilor), normele relative, privind coexistența între tratatele deja existente în acest domeniu și tratatul multilateral propus, precum și la ratificarea și intrarea în vigoare a acestuia din urmă.

5.3.3.10.3. Programul de acțiune împotriva corupției

Cea de-a 19-a Conferință a Miniștrilor europeni de Justiție a recomandat Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei crearea unui Grup multidisciplinar asupra corupției, care, potrivit mandatului încredințat, și-a alcătuit un Program de lucru detaliat, cu scadență în anul 2000, format din patru capitole:

– distincția între ce este permis și ce este interzis în materie de corupție;

– instituții și categorii de persoane cu roluri și responsabilități specifice în raport cu corupția;

– prevenirea, combaterea, sancționarea corupției și cooperarea internațională;

– subiecte cu caracter general, importante pentru lupta împotriva corupției, între care finanțarea partidelor politice, rolul grupurilor de presiune, mass-media și lupta împotriva corupției.

În cadrul aceluiași program, Grupul multidisciplinar asupra corupției și-a propus și realizarea unor cercetări criminologice asupra fenomenului corupției.

În aproape 40 de ani, Consiliul Europei a elaborat un întreg ansamblu de convenții privind cooperarea internațională în materie penală care, completate printr-un mare număr de recomandări, conțin un adevărat corp de drept european în acest domeniu.

Prezentat pentru prima dată în 1977, de către fostul președinte francez Valery Giscard d’Estaing, proiectul “spațiului judiciar penal european” și-a găsit concretizarea în activitatea normativă a Consiliului Europei, a cărui operă penală este astfel concepută încât să nu afecteze atributele suveranității naționale a Statelor membre, majoritatea convențiilor penale conținând prevederi în acest sens. Dacă în domeniul clasic al asistenței juridice penale internaționale, reglementată prin convențiile amintite în rândurile anterioare, uniformizarea legislațiilor penale ale țărilor membre ale Consiliului Europei întâmpină inerente dificultăți, se apreciază că, în privința noilor forme ale crimei organizate transnaționale, cum ar fi criminalitatea informatică, ambientală, nucleară etc., această uniformizare va fi mult mai ușor de realizat, întrucât experiența în materie a țărilor europene este încă neînsemnată, iar o reglementare unitară, la nivel continental, va fi convenabilă tuturor, ușor de pus în aplicare la nivel național și internațional. Acest lucru nu va face decât să întărească cuvintele omului politic francez Robert Schumann, care, în 1950, spunea: “Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcție de ansamblu, ci prin realizări concrete care să creeze mai întâi o solidaritate de fapt”.

Stimulate de activitatea intensă a Consiliului Europei, a O.N.U., a altor organisme internaționale, statele au trasat o strategie de luptă ale cărei direcții le vom prezenta în rândurile următoare.

O abordare sistematică vizând identificarea celor mai eficiente strategii de luptă împotriva crimei organizate presupune, în mod obligatoriu, luarea în calcul a două elemente principale, respectiv: obiectivele urmărite și metodele folosite. Cu cât legătura dintre aceste elemente este mai rațională, cu atât este mai eficient sistemul de prevenire și reprimare a fenomenului crimei organizate. Raționalitatea legăturii dintre cele două elemente se manifestă prin aceea că o comunitate sau o anumită țară va trebui să-și determine prioritățile, ținând seamă de obiectivele urmărite, fiind gata oricând să accepte anumite constrângeri politice și legale minime.

Obiective și strategii de luptă împotriva crimei organizate

Obiectivele specifice ce se au în vedere în elaborarea strategiilor de prevenire și combatere a crimei organizate sunt:

reducerea vulnerabilității societății la infiltrarea organizațiilor criminale;

reducerea posibilităților de acumulare și folosire a profiturilor obținute din activități ilicite;

stabilirea, dezmembrarea și lichidarea organizațiilor criminale prin urmărirea și condamnarea acestora, confiscarea bunurilor obținute din infracțiuni și a celor folosite în astfel de scopuri.

Elemente obiective și subiective. O importanță deosebită în elaborarea strategiilor de combatere a fenomenului crimei organizate o au elementele obiective care, neluate în calcul, pot influența în mod negativ rezultatele ce se scontează a fi obținute.

Ca elemente obiective se pot menționa:

nivelul resurselor disponibile;

calificarea și competența cadrelor, în special a celor care își desfășoară activitatea în sistemul justiției penale și în serviciile de reprimare a crimei organizate.

Ca elemente subiective se au în vedere:

nivelul corupției și vulnerabilitatea față de acest fenomen;

legăturile de complicitate existente între grupările criminale organizate și anumite elemente ale sistemului politic, economic și administrativ.

Un rol primordial în elaborarea strategiilor de combatere a crimei organizate îl are identificarea celor mai eficiente metode ce vor fi folosite în scop preventiv și de reprimare a acestui fenomen. Deși interdependente din punct de vedere al efectelor produse, metodele de prevenire și cele de reprimare a crimei organizate diferă între ele, în special ca mod de acțiune.

Metodele preventive presupun acțiuni defensive care vizează, în principal, îngustarea ariei de operare a organizațiilor criminale, în timp ce metodele de reprimare implică măsuri ofensive, având drept scop slăbirea, dezmembrarea și lichidarea structurilor criminale.

Strategiile preventive. Strategiile preventive pun accent pe următoarele obiective:

reducerea posibilității organizațiilor criminale de a desfășura activități infracționale;

reducerea vulnerabilității sectoarelor economice legale.

Strategiile care vizează reducerea posibilităților organizațiilor criminale de a desfășura activități compatibile cu crima organizată, integrează ca metode:

diminuarea cererii de bunuri și servicii ilicite;

recuperarea bunurilor și serviciilor monopolizate de către organizațiile criminale;

consolidarea valorilor moralității și ale legalității;

conștientizarea populației asupra pericolului pe care crima organizată îl reprezintă pentru societate.

Strategiile care urmăresc reducerea vulnerabilității economiei legale pun un accent deosebit pe transparența cât mai mare a sectoarelor economico-financiare, întrucât organizațiile criminale sunt interesate să penetreze în economia legală pentru:

spălarea și investirea veniturilor ilicite;

asigurarea unei poziții respectabile în societate pentru membrii acestora;

exercitarea unui control mai riguros asupra ariei de acțiune în scopul obținerii de profituri maxime;

diminuarea, pe cât posibil, a riscurilor acțiunilor represive din partea autorităților statale.

Prin accentuarea transparenței în sectoarele economiei legale, se poate realiza o mai bună monitorizare a activităților ce se desfășoară în cadrul acestora, sporind posibilitățile de depistare a acțiunilor de penetrare din partea organizațiilor criminale, respectiv de prevenirea acestora.

Reducerea vulnerabilității economiei legale trebuie să se facă în mod echilibrat, prin mecanisme economico-financiare de reglare care să favorizeze concurența și să evite riscul ca organizațiile criminale să recurgă la violență ori la acte de corupție pentru a obține monopolul în anumite domenii.

Strategiile de prevenire a crimei organizate diferă, în anumite privințe, de cele de prevenire a criminalității.

Potrivit raportului întocmit de Secretariatul General al Națiunilor Unite și prezentat la cel de-al VIII-lea Congres ținut la Havana în 1990, strategiile de prevenire a criminalității sunt categorisite în strategii directe și strategii indirecte.

Strategiile directe cumulează, în special, categoria măsurilor preventive cu un pronunțat caracter practic-aplicativ ce urmăresc restrângerea posibilităților de comitere a faptelor infracționale.

În categoria strategiilor și măsurilor preventive directe, se includ cele vizând:

reducerea potențialului de comitere a infracțiunilor;

protecția fizică împotriva furturilor;

marcarea obiectivelor de valoare pentru o identificare individuală;

patrularea preventivă stradală și zonală;

supravegherea transportului public;

înființarea de asociații cetățenești cu atribuțiuni pe linia prevenirii criminalității;

asigurarea de către organele de poliție a unor servicii de consultanță antiinfracțională;

desfășurarea de campanii publicitare antiinfracționale, cu implicarea mass-media etc.

Strategiile indirecte au ca finalitate, pe de-o parte, identificarea, structurarea și influențarea posibilităților societății pentru îmbunătățirea calității generale a vieții, iar, pe de altă parte, restrângerea câmpului de acțiune al criminalității.

În categoria măsurilor ce pot face obiectul strategiilor indirecte intră:

promovarea de programe de măsuri pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ și al protecției sociale;

elaborarea unor programe de măsuri specifice, bine concepute și susținute material de stat sau organizate de poliție, împreună cu alte structuri din justiție, administrație sau de natură obștească, pentru ocuparea timpului liber al adolescenților într-un mod cât mai plăcut și util;

ridicarea standardului de viață al comunităților, pornindu-se de la premisa că sărăcia este o componentă esențială a cauzalității creșterii ratei infracționalității.

Desigur, paleta măsurilor ce fac obiectul strategiilor de prevenire a fenomenului infracțional este mult mai largă, aceasta variind de la o țară la alta, în funcție de nivelul de dezvoltare, gradul de educare al populației, rata criminalității ș.a.

Particularități legislative în materia crimei organizate specifice altor state ale lumii

3.1 Succese pe mai multe planuri. State care au reușit

Statele Unite ale Americii a demonstrat mereu calitatea organismelor operaționale împotriva crimei organizate. Sistemul penal american incriminează infracțiunile din sfera crimei organizate la nivel de stat, cât și federal, fără a fi definită denumirea juridică a acesteia.

Pentru a lupta împotriva fenomenului prin mijloace de drept penal, legiuitorul pune la dispoziție precizări, privind instituția “conspirației” și condițiile R.I.C.O.

6.1.1. Conspirația (conspiracy) este acordul între cel puțin doi indivizi pentru a comite sau a pune să se comită un act legal prin mijloace ilegale.

Acordul are în vedere atât actele preparatorii, tentativa, acestea fiind separate în timp, cât și realizarea conspirației. Actele preparatorii sunt pedepsite prin ele însele, dacă sunt de natură a fi interzise într-un anume fel.

Conspirația nu se absoarbe cu infracțiunea principală, iar părțile participante la conspirație pot fi pedepsite atât pentru conspirație, cât și pentru infracțiunea principală.

6.1.2. Legea americană R.I.C.O (The Racketeer Influenced and Corrupt Organizations – Statutul privitor la influența gangsterilor și organizațiilor complete) a fost promulgată ca o armă contra crimei organizate, având atât prevederi penale, cât și civile.

R.I.C.O. este una din cele mai controversate legi, promulgată în acest secol și, în același timp, una dintre cele mai eficiente. Ea intenționează să “eradicheze în Statele Unite crima organizată prin întărirea instrumentelor juridice de strângere a probelor, prin stabilirea de noi interdicții penale și prin stabilirea de noi pedepse, mai severe, și a unor remedii noi pentru a face față activităților ilegale ale celor care fac parte din crima organizată”.

S-a considerat că, pentru încălcarea R.I.C.O., sunt necesare întrunirea a cinci elemente:

a) în cauză trebuie să fie o “întreprindere”;

b) să fi comis cel puțin două infracțiuni prealabile de racket în zece ani precedenți;

c) trebuie demonstrată obișnuința unei asemenea activități;

d) trebuie demonstrată atingerea adusă circuitului interstatal sau internațional;

e) trebuie să se fi comis un act ilegal.

Legea R.I.C.O. cere ca acuzarea să dovedească atât existența unei “întreprinderi”, cât și asistența conexă a unei activități de racket.

O “ întreprindere ” este definită ca fiind “orice individ, societate, asociație sau o altă entitate legală și orice uniune sau grup de indivizi asociați în fapt sau de drept”.

Deși cercurile federale au păreri împărțite cu privire la natura exactă a cerințelor unei “întreprinderi”, se pare că o întreprindere R.I.C.O. trebuie să aibă o structură, ușor de recunoscut și diferită de cea inerentă unei activități obișnuite de racket.

Pe de altă parte, chiar dacă se admite existența unei anumite “structuri”, aceasta este importantă pentru a o deosebi de conspirație și nu are o semnificație prea mare.

Practica Curții Supreme a Statelor Unite, referitor la structură, concluzionează că aceasta ar putea fi “o structură durabilă formată din indivizi asociați în timp, uniți de același scop și organizați, fie după un model ierarhic, fie consensual”.

Pentru a proba elementul de “întreprindere”, sunt discuții privind legătura cu activitatea de racket, în sensul că cele două sunt separate și trebuie probat acest lucru. Unele curți declară “că nu este necesar să se arate că “întreprinderea” are doar câteva funcții total independente de activitatea de racket”. Alții susțin că, pentru a stabili existența de fapt a unei “întreprinderi”, acuzarea trebuie să prezinte probe suficiente pentru a demonstra că întreprinderea este o entitate separată de practica de racket căreia i s-a dedicat. Este foarte important de demonstrat existența separată a celor două componente pentru a fi aplicabilă Legea R.I.C.O.

Activitatea de racket enumeră anumite acte sau infracțiuni locale sau federale prealabile care trebuiesc probate de procurorul federal. Aceste infracțiuni prealabile sunt: acte sau amenințări cu moartea; răpirea; jocurile de noroc; incendierea voluntară; furtul cu violență; furtul prin efracție; extorcarea; corupție; falsificarea; frauda poștală sau telegrafică; obstrucționarea justiției; gangsterismul; prostituția; producția sau traficul de droguri.

Obișnuința activității ilicite desfășurate și atingerea adusă comerțului interstatal sau internațional (punctele 3 și 4 din Legea RICO) trebuiesc demonstrate de procurorul federal.

Actul ilegal comis (pct.5 din Legea RICO) e reprezentat de activitățile de racket interzise în art.1962, acestea fiind:

a) folosirea sau investirea fondurilor sau produselor fondurilor care derivă dintr-un mod obișnuit de activitate de racket pentru a achiziționa sau a înființa o întreprindere angajată în comerțul interstatal sau care poate să-l afecteze;

b) de a deține un interes într-o asemenea întreprindere prin mijloacele unei activități de racket în mod obișnuit;

c) să angajezi sau să te asociezi cu o întreprindere care face uz în mod obișnuit de activitate de racket.

O conspirație de tip RICO cere să se probeze că părțile au căzut de acord să participe în mod direct sau indirect la afacerile unei întreprinderi prin practica obișnuită a unei activități de racket.

Legea RICO este aplicabilă atât întreprinderilor constituite legal, dar care își împletesc activitățile cu cele de racket, cât și organizațiilor (întreprinderilor) criminale. Curtea Supremă a Statelor Unite declară că “nici textul, nici structura RICO nu limitează aplicarea sa la întreprinderile legale. Aplicarea legii RICO și la organizațiile criminale nu duce la nici o incompatibilitate structurală cu nici o parte a textului de lege…”. Domeniul de aplicare a RICO include, așadar, nu numai operațiunile de comerț legitim împletite cu o conduită ilegală, dar și activitățile grupurilor ilegale sau criminale.Comiterea a două sau mai multe acte de racket constituie “activitate de racket”.

RICO – partea civilă. “Orice persoană căreia i se aduce atingere în ceea ce privește proprietatea sau afacerile prin încălcarea art.1962, poate intenta proces în orice instanță districtuală competentă din Statele Unite, putând cere întreit recuperarea prejudiciului reclamat, costurile legale de proces, incluzând și o plată rezonabilă pentru prestația procurorului”.

Acțiunea civilă, prin Legea R.I.C.O, are un câmp foarte larg de aplicare, iar cei chemați în instanță să răspundă civil, nu trebuie neapărat să fie inculpați penal R.I.C.O.

Este ceea ce în unele sisteme de drept, printre care și cel român, se cheamă “persoana responsabilă civilmente”.

Acest fapt a dus la o interpretare destul de largă a legii, agreată de instanțe, inclusiv de Curtea Supremă, folosirea acesteia luând amploare. Există totuși teama că acest tip de răspundere civilă va acționa asupra dreptului la libertatea expresiei și va determina o nesiguranță în aprecierea limitelor dintre conduita protejată (legală) și cea neprotejată prin lege.

C.C.E. – Statutul întreprinderilor criminale (Continuing Criminal Enterprise Statute) a fost adoptat în 1988 și este un RICO ce se aplică numai în domeniul drogurilor, cuprinzând numai o singură prevedere penală “o activitate (întreprindere) criminală cu caracter continuu este comiterea continuă de infracțiuni privind drogurile de către o persoană în concurs cu alte cinci sau mai multe, în care o persoană ocupă loc de conducere și din care o persoană obține venituri substanțiale” .

Canada se înscrie cu ușurință drept un exemplu demn de urmat. Parlamentul a adoptat Legea canadiană 95, denumită Legea Anti-bandă, ce completează Codul penal canadian. Prin această lege nu se definește crima organizată, dar se definește organizația criminală, ca fiind „orice grup, asociație sau organ public, alcătuit din 5 sau mai multe persoane, organizate oficial sau neoficial:

având ca activitate principală comiterea unei infracțiuni penale cuprinsă în această definire sau altă lege a Parlamentului pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani;

oricare sau toți membrii sunt implicați sau au fost angajați în ultimii 5 ani în comiterea unor astfel de infracțiuni”. 

Această definiție se întinde dincolo de o bandă organizată implicată în acte de violență, cuprinzând atât bandele structurale, dar și pe acelea cu o legătură temporară, fără a exista o cerință privind continuitatea.

Adoptarea acestei definiri și incriminări în partea generală a Codului penal a făcut ca să fie incriminată în partea specială infracțiunea de “participare la o organizație criminală” , care constă în:

participarea sau contribuția substanțială la activitatea unor organizații criminale, știind că unul sau toți membrii organizației au fost implicați în ultimii 5 ani în comiterea unor infracțiuni grave cuprinse în această lege, sau oricare altă lege a Parlamentului, pedeapsa maximă fiind de peste 5 ani pentru fiecare;

participarea la comiterea unei infracțiuni în beneficiul personal la ordinul sau în asociere cu o organizație criminală, va fi pedepsită cu închisoare de peste 5 ani ori se face vinovat de un delict federal grav și este pasibil cu închisoare până la 14 ani.

Textul adoptat de legiuitor în această formă face ca, potrivit legislației penale canadiene, unde cuantumul pedepsei aplicate pentru două sau mai multe sancțiuni este consecutiv (se însumează) și nu cumulativ, să aibă serioase critici.

Astfel, se încalcă principiul proporționalității (al totalității) vinovăției cu pedeapsa aplicată, promovându-se o pedeapsă dură și neobișnuită. Principiul totalității cere unui judecător, ce condamnă un infractor la executarea de sentințe consecutive, să se asigure că sentința cumulată pronunțată nu depășește întreaga vină a infractorului.

Legea Canadiană 95 introduce, pentru infracțiunea de “asociere la o organizație criminală”, la art.467.1(1)(b):“…în beneficiul personal, la ordinul sau în asociere cu o organizație” măsura confiscării speciale a profitului rezultat din infracțiune.

De asemenea, Legea 95 aduce excepții principiului cardinal stabilit prin Legea Cauțiunii din 1971, potrivit căreia “statul trebuie să prezinte un motiv pentru arestarea dinaintea procesului”. Astfel, se adaugă la lista excepțiilor de liberare condiționată, noua infracțiune prevăzută în art.467.1.C.P.C.

Deși criticată sever, fiind considerată o lege puțin productivă și fără a putea rezolva problemele bandelor de motocicliști, îndeosebi, prin caracterul său extrem de general, ambiguu și nelimitat, totuși aceasta în plan internațional, în opinia specialiștilor, este considerată un model legislativ prin larghețea dar și severitatea sa.

Italia, un promotor al crimei organizate a făcut și face în continuare mari progrese în privința eradicării crimei organizate. Dreptul penal italian este considerat un important model european în combaterea crimei organizate.In partea specială a Codului penal italian, Capitolul “Delicte împotriva ordinii publice”, există două articole care definesc cele două forme de asociații: „asociații în vederea comiterii de infracțiuni” (Associazione per delinquere), art.416 și „asociațiile de tip mafiot” (Associazione di tipo mafioso), art.416 bis.

Primul articol menține o legătură istorică cu codul penal anterior, ca urmare a influenței școlii pozitiviste prin care se introduce noțiunea de “pericol social” pentru activitățile infracționale comise de indivizi izolați sau în asociere (participație). Al doilea articol a fost introdus după promulgarea Legii controlului organizațiilor criminale, Mafia și Casa Nostra din America (1975).

Menținerea art.416, începând cu 1982 a declanșat o adevărată furtună din partea partidelor politice, care doreau o nouă reformă penală, în lupta împotriva crimei organizate.

Associazione per delinquere – Art.416 din Codul penal italian prevede că, atunci „Când trei sau mai multe persoane se asociază în scopul comiterii de infracțiuni, acela sau aceea care promovează sau angajează asocierea vor fi pedepsiți numai pentru acest act cu închisoarea de la 3 la 7 ani. Simplul act de apartenență la asociere va fi pedepsit cu închisoare de la l la 5 ani. Conducătorii vor fi pedepsiți cu aceiași pedeapsă ca și organizatorii.

Dacă membrii folosesc arme în orașe, în afara acestora sau pe drumurile publice, pedeapsa aplicată este închisoarea de la 5 la l5 ani.

Pedeapsa crește dacă numărul membrilor asociației este de zece sau mai mulți”.

Asociații de tip mafiot – Art.416 bis stipulează că:

„oricine devine membru al unei asociații de tip mafiot, compuse din 3 sau mai multe persoane, va fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 6 ani;

oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de asociere va fi, numai pentru acest act, pedepsit cu închisoare de la 4 la 9 ani;

asociația va fi considerată de tip mafiot când membrii acesteia folosesc forța sau intimidarea asociaților, constrângerea sau legea tăcerii (omerta) pentru comiterea de infracțiuni și încearcă să dobândească direct sau indirect controlul unor activități economice prin funcțiile de conducere pe care le îndeplinesc, concesiuni, autorizări, contracte sau servicii publice, realizarea de profituri sau foloase necuvenite pentru ei sau pentru alții, împiedicarea exprimării libere a votului sau cumpărarea de voturi pentru ei sau pentru alții în timpul alegerilor;

dacă asociația devine paramilitară, sancțiunea este închisoarea de la 4 la l0 ani pentru cazurile de la primul paragraf sau de la 5 la 15 ani, în condițiile enumerate la al doilea paragraf;

asociația va fi considerată paramilitară atunci când membrii dețin sau dispun de arme și substanțe explozive, atât în cazul deținerii fără drept, cât și în cazul procurării în vederea atingerii scopurilor ilicite ale asociației;

atunci când activitățile economice pe care membrii asociației le controlează sau intenționează să le controleze sunt finanțate total sau parțial cu prețul, produsul sau profitul obținut din activități ilicite, sancțiunile arătate în paragrafele precedente cresc cu 1/3 din jumătatea pedepsei;

în ceea ce-l privește pe cel implicat în activitățile enumerate mai sus, va opera confiscarea obligatorie a tuturor mijloacelor sau a obiectelor care au folosit la comiterea infracțiunii sau care au rezultat din comiterea infracțiunii, precum și a tuturor profiturilor realizate din comiterea infracțiunilor;

paragrafele de mai sus se aplică și împotriva Camorrei sau a altor asociații cu altă denumire care folosesc intimidarea pentru realizarea unor scopuri similare cu cele specifice asociațiilor de tip mafiot”.

Referitor la confiscare, prevăzută în art.413 bis alin.7, legea italiană prevede două modalități de confiscare. Prima cu caracter preventiv, pentru care tribunalul este autorizat să dispună sechestrarea bunurilor ce aparțin unei persoane, dacă modul de viață al acesteia nu corespunde venitului său nominal sau declarat. In cazul în care persoana în cauză poate dovedi că bunurile au fost dobândite pe căi legale va fi autorizat să le păstreze. Cea de a doua modalitate de confiscare se referă la bunuri ce au fost utilizate pentru comiterea unei infracțiuni sau care reprezintă beneficiul acesteia. Confiscarea în ambele cazuri este imperativă din momentul în care acuzatul este inculpat pentru săvârșirea unei infracțiuni ce are legătură cu utilizarea sau dobândirea proprietății în cauză.

3.2 Alte exemple de urmat

AUSTRIA

Codul penal austriac nu dă o definire a crimei organizate și nici a asociației, enumerând doar elementele acesteia:

a)structura – un grup de peste 10 persoane angajate în asociație, ca un fel de întreprindere;

b) continuitate – pentru o perioadă mai lungă de timp;

c) activități infracționale – desfășurate în mod organizat.

Acestea se regăsesc în textul adoptat de Codul penal.

“O persoană este pedepsită dacă formează o asociație similară cu o întreprindere , cu un număr considerabil de persoane pentru o perioadă mai lungă de timp, sau o persoană care participă ca membru.

1. dacă intenția grupului este, chiar dacă nu exclusiv, orientată către comiterea repetată și planificată a infracțiunilor grave împotriva vieții, libertății sau proprietății sau a infracțiunilor grave referitoare la prostituție, traficul cu imigranți, traficul ilegal de arme, material nuclear și radioactiv, deșeuri toxice, falsificarea banilor sau droguri;

2. dacă grupul țintește profiturile pe scară înaltă sau să devină foarte puternic din punct de vedere politic sau economic;

3. dacă grupul încearcă aceasta prin metodele corupției, terorismului sau printr-o disciplină specială de protecție împotriva acuzării.

In aceste cazuri pedeapsa va fi între 6 luni și 5 ani”.

Infracțiunea este autonomă, dar, în situația unor infracțiuni apare ca o formă agravantă.

Asociația cunoaște două tipuri de organizare în codul penal tradițional: conspirația (Komplott) și bandă (Bande) organizată.

Conspirația presupune o înțelegere între cel puțin două persoane pentru a comite un delict, ce se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Este infracțiune autonomă, iar tentativa se pedepsește.

Banda este o înțelegere între trei sau mai multe persoane care se hotărăsc să comită infracțiuni împreună, dar infracțiunile nu sunt planificate în detaliu de la început, se pedepsește cu închisoare de maximum 3 ani.

Prin incriminare separată, legiuitorul sancționează formele participative – instigarea, complicitatea, tăinuirea și favorizarea:

“Oricine cu bună știință acționează spre binele sau în interesul unei organizații criminale, deține obiecte aparținând acelei organizații în custodie, investește, administrează, convertește, rulează sau le transferă unei terțe părți, va fi pasibil de închisoare pe un termen de maximum 3 ani; oricine comite infracțiunea de deținere a obiectelor cu valoare mai mare de 500.000 șilingi austrieci va fi pasibil cu închisoarea pe un termen de la 6 luni la 5 ani” .

Infracțiunile tipice, comise frecvent de crima organizată, sunt: spălarea banilor, traficul cu femei (infracțiunea are două variante: aducerea de femei în Austria și, a doua varianta, exploatarea sexuală a acestora) traficul ilegal cu imigranți.

ELVEȚIA

Codul penal elvețian din 1994 folosește termenul “organizație” fără a o defini, precizându-i însă trăsăturile:

“1. Oricare participă la o organizație care își ține structura și efectivele secrete; oricine comite infracțiuni violente sau dobândește profituri pentru comiterea de infracțiuni, oricine susține astfel de organizații în activitatea lor infracțională va fi pedepsit cu închisoare sau detenție pentru o perioadă maximă de până la 5 ani;

2. Din oficiu, judecătorul poate micșora pedeapsa oricui încearcă să împiedice desfășurarea activităților ilicite ale organizației;

3. Oricine comite infracțiuni în afara granițelor statului este de asemenea pedepsit, dacă organizația din care face parte execută sau se presupune că execută activitățile ilegale în totalitate sau în parte în Elveția”.

Procuratura Federală Elvețiană face unele precizări privind modul de interpretare al structurii și caracteristicilor organizației. Astfel:

termenul de “secret” este considerat ca o activitate sistematică de disimulare, superfluă și neîntreruptă;

organizațiile să fie compuse din cel puțin trei persoane, o structură solidă și o existență permanentă;

simpla participație este considerată infracțiune fără a fi necesară comiterea altor fapte și nici existența unui scop ilegal;

“obținerea de profit” având o interpretare suficient de clasică presupune atât activități ilicite cât și licite.

Legiuitorul lasă o marjă considerabilă instanțelor de judecată în fixarea sancțiunilor, în concordanță cu gravitatea faptelor, dar fără a se putea depăși termenul de 5 ani de închisoare.

Deși nu se face nici o referire cu privire la confiscare, în art.260-1 se precizează că, în acest sens, se aplică prevederile generale prevăzute în Codul penal.

“Judecătorul va dispune confiscarea tuturor mijloacelor asupra cărora organizația criminală își exercită posesia. Bunurile oricărei persoane care participă sau susține organizația criminală sunt considerate ca fiind la dispoziția acelei organizații, dacă nu se dovedește contrariul”.

Din perspectiva legiuitorului, prezumția de vinovăție este mult accentuată, iar instituția confiscării apare ca fiind deosebit de dură și mult mai eficientă din toate sistemele penale contemporane.

OLANDA

Sistemul penal olandez cuprinde prevederi pe linia combaterii crimei organizate atât în Codul penal, cât și în legi speciale.

În acest sens, Codul penal prevede următoarele:

„1. Participarea într-o organizație care intenționează să comită delicte va fi pedepsită cu închisoare de maxim 5 ani sau o amendă de categoria 4;

2. Participarea la funcționarea continuă a unei persoane juridice care a fost declarată irevocabil ilegală și de aceea dizolvată va fi pedepsită cu închisoarea de maxim l an, sau amendă categoria 3;

3. Referitor la fondatori sau manageri, termenele de închisoare pot crește cu o treime”.

Incriminarea este autonomă și nu are în vedere participarea într-o organizație în scopul comiterii anumitor infracțiuni.

Potrivit doctrinei penale olandeze, infracțiunea prevăzută de art.140 din cod este o infracțiune primară, iar faptele de crimă organizată prevăzute în legile speciale sunt infracțiuni secundare.

Deși legiuitorul nu face precizări privind “organizația”, în doctrina penală olandeză sunt evidențiate caracteristicile acesteia:

Structura grupului este ierarhică, având lideri și subordonați cu sarcini stabilite.

Grupul are un sistem de sancțiuni interne pentru păstrarea ordinii în organizații.

Este orientat să comită în principal infracțiuni de același tip.

Grupul are legături infracționale cu înalta societate.

Grupul investește în înalta societate.

Întreprinderile cinstite sunt folosite ca paravane.

Principalii membrii lucrează împreună de mai bine de 3 ani.

Grupul folosește sancțiuni extreme în cazul intrușilor.

GERMANIA

In Codul penal german, art.129 este aplicat strict infracțiunilor legate de crima organizată. Acest capitol a fost în întregime rescris în 1951 și modificat, în mai multe rânduri de atunci.

Articolul menționat precizează:

“Oricine formează o asociație ale cărei obiective sau activități sunt îndreptate către comiterea de acte criminale, sau oricine participă la o astfel de asociație ca membru, cotizează pentru ea sau o sprijină, va fi pedepsit cu închisoare de până la 5 ani sau amendă”.

Conform doctrinei penale germane, organizația trebuie să cuprindă cel puțin trei persoane, să desfășoare o activitate criminală continuă, fiecare membru să se supună voinței asociației, să existe o legătură între aceștia, o parte din cartierul general să se afle în Germania.

In situația infracțiunilor grave (omucideri, răpiri, luarea de ostatici etc.), prevăzute separat în Codul penal sau legi speciale, comiterea lor de către organizație constituie circumstanță agravantă și pedeapsa este mărită.

Referitor la confiscare, în Germania operează principiul de nevinovăție, dreptul la proprietate fiind apărat și garantat de Constituție. Totuși, legiuitorul a introdus, pe lângă “amendă”, ca pedeapsă complementară, o formă originală “amenda pe proprietate”. Aceasta se aplică pe lângă pedeapsa închisorii până la 2 ani pentru anumite infracțiuni. Cuantumul amenzii pe proprietate se stabilește avându-se în vedere valoarea averii acuzatului, valoare cunoscută sau estimată de instanță. Această estimare făcută de instanță obligă acuzatul să facă dovada realității valorii și implicit să-și dovedească proveniența licită.

Codul penal a fost completat prin incriminarea unor infracțiuni din sfera crimei organizate comise de organizații criminale.

De asemenea, sistemul penal german în vederea combaterii crimei organizate a adoptat o serie de legi speciale ce prevăd infracțiuni a căror comitere de către organizație constituie o agravantă.

Legile speciale, pentru a sublinia caracterul agravant al unor infracțiuni, în afara comiterii de către organizație, sancționează și modul “profesionist” de săvârșire a acestora.

În opinia penaliștilor germani, problema combaterii crimei organizate în Germania încă nu este rezolvată și se consideră a fi mult mai eficientă introducerea unor prevederi penale în legi speciale, cu pedepse drastice, decât o eventuală modificare a Codului penal.

GRECIA

Prevederile legale specifice crimei organizate în sistemul penal grec au fost cuprinse în legile speciale adoptate în vederea combaterii crimei organizate, în general, și a terorismului, în particular, legi ce au fost abrogate ulterior.

Codul penal grec, intrat în vigoare în 1990, încearcă să dea totuși un contur legal formelor crimei organizate.

În art.187 , intitulat “Organizația și conspirația”, se prevede:

“1.Orice persoană care se înțelege cu o alta pentru comiterea unei anumite infracțiuni sau se alătură altora pentru comiterea mai multor infracțiuni nespecificate încă, va fi pedepsită cu închisoarea de minimum 6 luni.

2.Orice persoană care se înțelege cu o alta sau se alătură alteia pentru comiterea uneia sau mai multor infracțiuni pentru care pedeapsa stipulată este închisoarea de minimum un an, se pedepsește cu închisoare.

3. Un făptuitor va fi scutit de pedeapsa prevăzută în paragrafele precedente dacă prin informarea autorităților face posibilă împiedicarea produceri infracțiunii.”

SPANIA

Legislația penală spaniolă nu dă o definire a formelor organizate de comitere a infracțiunilor, nici în Codul penal și nici în legi speciale. Comiterea însă a infracțiunilor comune sau specifice crimei organizate, cum sunt: terorismul, distrugerile, trafic de droguri, trafic de arme, spălarea banilor, contrabandă, în bandă, organizație sau grup sunt forme agravante, ce se sancționează cu pedepse foarte mari.

In situația traficului de droguri, autoritatea judiciară poate hotărî una din următoarele măsuri împotriva persoanei juridice:

a) “Dizolvarea organizației sau asocierii sau închiderea definitivă a localurilor sale și a stabilimentelor deschise publicului;

b) Suspendarea activităților organizației, asociației sau a localurilor deschise publicului pentru o durată de până la 5 ani;

c) Interzicerea acelor organizații sau asociații comerciale ori de afaceri care în cursul exercițiului lor ar fi facilitat sau protejat infracțiunea pentru o durată nu mai mare de 5 ani” .

3.3. Țările arabe și țările asiatice

ȚĂRILE ARABE

Legislația penală din unele țări arabe incriminează „conspirația” și „bandele criminale” .

Referitor la „conspirație” și la „bandele criminale”, legislația penală egipteană cuprinde mai multe reglementări:

“a) Conspirație există atunci când două sau mai multe persoane se pun de acord să comită o infracțiune ori efectuează acte premergătoare sau acte ce facilitează comiterea infracțiunii. Există conspirație și în cazul urmăririi unor scopuri legale sau ilegale, dacă infracțiunea este considerată un mijloc de realizare a acestui scop”.

“Oricine, chiar și în afara Egiptului, care formează o bandă sau o dirijează, participă, o conduce sau o organizează, o subvenționează sau se asociază, comițând una din infracțiunile stabilite în acest articol, pe teritoriul statului” .

“Oricine constituie, conduce sau administrează o societate, organizație, grup sau bandă cu încălcarea normelor legale care are ca scop împiedicarea realizării prevederilor constituționale sau legale, sau obturarea activității instituțiilor statului, serviciilor publice sau aduce atingere drepturilor și libertăților garantate prin Constituție și legi sau atentează la unitatea națională și pacea socială”.

b) “Constituie infracțiune contra securității publice constituirea în bande, compuse din mai multe persoane, indiferent de durata existenței acestora, de asemenea, orice inițiativă în vederea comiterii oricărei infracțiuni îndreptate împotriva persoanei sau a proprietății”.

“Orice persoană implicată într-o bandă sau asociație care are ca scop comiterea unor fapte indicate în articolul precedent va fi pedepsită cu închisoare de 6 ani. Pentru persoanele care conduc astfel de grupuri, sancțiunea este închisoarea de 12 ani”.

“Pedeapsa amintită la primul paragraf al articolului precedent se va aplica și oricărei persoane, care, voluntar asigură loc de întrunire sau sume de bani membrilor, sau dobândesc profituri de pe urma activităților ilegale sau le asigură adăpost”.

“Oricine comite infracțiunile prevăzute la articolele precedente va fi exceptat de la pedeapsă dacă informează instanța despre înțelegerea în vederea comiterii de infracțiuni, înainte de pronunțarea sentinței”.

MAROC ȘI ALGERIA

O abordare asemănătoare este instituită și în legislația penală marocană, termenul folosit de legislator fiind de “bande criminale” și „cooperarea cu infractorii”.

“O bandă criminala există și este incriminată atunci când, ca urmare a unui acord comun între membrii acesteia există intenția comiterii unei agresiuni, indiferent de numărul membrilor bandei și timpul de existență al asociației; scopurile specifice fiind comiterea de infracțiuni împotriva persoanei și proprietății”.

“Membrii bandei sau actul de înțelegere în vederea comiterii de infracțiuni va fi pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 ani” .

“Orice persoană care ajută voluntar cu orice mijloc organizația, explozivi sau alte instrumente, pentru comiterea infracțiunii, bani, mijloace de comunicare, transport, locuri de întrunire, ascunzători sau locuri de refugiu și oricine ajută în orice mod la comiterea activității infracționale, va fi pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani”.

Sub același titlu, ”Infracțiuni contra securității publice” legiuitorul algerian incriminează „bandele criminale” și „ajutorul acordat infractorilor”.

“Este incriminată calitatea de răufăcător a oricărei persoane care cu intenție participă la activitățile oricărei asocieri sau înțelegeri, indiferent de numărul membrilor și durata în timp și a căror scop este comiterea de infracțiuni contra persoanelor și proprietății”.

“Orice persoană care participă la asocierile sau înțelegerile enunțate la art.176, va fi pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 ani. Pedeapsa este de la 10 la 20 ani pentru organizatorii acestor asociații sau pentru cei care exercită orice tip de rol conducător”.

“Oricine ajută, în orice mod, persoanele prevăzute la art.176 prin procurarea de instrumente necesare comiterii de infracțiuni sau mijloace de comunicare, acordarea de refugiu sau asigurarea de ascunzători, va fi pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani”.

“Oricare dintre făptuitori, dacă informează autoritățile despre înțelegerea sau asociația criminală înainte de comiterea infracțiunii sau înainte ca informații despre asociație sau faptele comise să parvină autorităților va fi exceptat de la pedeapsă în condițiile art.52”.

EMIRATELE ARABE UNITE (EAU) ȘI IRAK

Legiuitorul din Emiratele Arabe Unite incriminează înțelegerea privind săvârșirea de infracțiuni în trei articole:

“Va fi pedepsit ca participant pentru comiterea uneia din infracțiunile prevăzute la acest capitol:

1. Oricine are cunoștință despre intenția unor persoane de a comite infracțiuni și le ajută prin furnizarea de: mijloace de supraviețuire, ascunzători, refugii, locuri de întâlnire sau alte facilități; de asemenea, oricine înlesnește comunicarea unor astfel de persoane sau le facilitează acestora accesul la obiectul activității lor infracționale sau ascunde ori transportă bunuri ce fac obiectul unor astfel de activități sau dă informații despre aceste bunuri;

2. Orice persoană care, cu știință, ascunde orice obiect folosit sau ce trebuia folosit la comiterea infracțiunii sau care constituie produs al infracțiunii;

3. Orice persoană care, cu știință distruge, reține, ascunde sau falsifică un document care facilitează descoperirea infracțiunii sau orice altă probă necesară condamnării infractorilor.”

“Oricine participă la o înțelegere prevăzută în acest capitol sau folosește diverse mijloace pentru comiterea acestor infracțiuni va fi pedepsit cu închisoare sau detenție.

Orice persoană care instigă pe alții de a participa la o astfel de asociere sau întreține relații de colaborare cu conducătorii unor astfel de asocieri va fi pedepsită cu închisoare.

Dacă scopul asocierii este comiterea unei anumite infracțiuni sau dacă infracțiunea respectivă este comisă în scopul îndeplinirii planurilor asociației, pedeapsa va fi cea prevăzută pentru respectiva infracțiune.

Oricine instigă pe alta să adere la o astfel de asociere va fi pedepsit cu detenție”.

Oricine informează autoritățile judiciare despre persoanele ce au de gând să comită infracțiuni sau despre pregătirea comiterii infracțiunii, înainte de comiterea ei sau înainte de demararea investigațiilor va fi exceptat de la sancțiunile prevăzute pentru infracțiunile indicate în acest capitol” .

Legiuitorul irakian incriminează “conspirația criminală”: “conspirația criminală există atunci când două sau mai multe persoane se înțeleg să comită furturi, falsuri ori acte preparatorii sau favorizează comiterea de astfel de infracțiuni, iar înțelegerea lor, cel puțin la început durează chiar și pentru o scurtă perioadă de timp”.

Mult mai detaliat este incriminată “asocierea în vederea comiterii de infracțiuni contra siguranței statului” aceasta și ca urmare a sistemului politic dictatorial actual din Irak.

Statele fost comuniste

Caracteristic statelor fost comuniste este sistemul închis în care viața socio-economică a trebuit să se desfășoare și, evident, și sistemul penal a fost adoptat pentru combaterea faptelor penale specifice perioadei respective. Ca urmare, fenomenul crimei organizate este relativ nou, exploziv și evident mai rapid decât mijloacele de combatere penale. Totuși, considerând perioada totalitarismului o tranziție în evoluția dreptului penal, legiuitorii statelor respective, inspirați din legislațiile penale proprii, anterioare comunismului, și-au menținut atât în partea generală, cât și în partea specială a dreptului penal unele instituții pretabile incriminării penale a manifestărilor crimei organizate ori agravării sancțiunii în cazul comiterii unor fapte, nominalizate ca atare de legiuitor.

Desigur, nu există un cadru legislativ penal comun tuturor statelor din fostul bloc comunist, astfel că, fiecare dintre acestea, potrivit realităților infracționale proprii, a anticipării unor fenomene ale crimei organizate ce s-a comis ori se comite în statele democratice, sau în dorința alinierii legislației penale la cadrul Unitar European, sistemele penale au început un proces de reformă legislativă, unele cu elemente de oportunitate în combaterea fenomenului crimei organizate.

POLONIA

Soluțiile Codului penal polonez pe linia combaterii crimei organizate sunt fondate pe următoarele postulate :

1. Potrivit principiului formulat în partea generală a Codului penal, comiterea unui delict într-un grup organizat este o circumstanță agravantă a responsabilității penale, independent de genul infracțiunii comise.

2. Specificarea în partea generală, la unele infracțiuni, a desfășurării acțiunii – sub aspectul elementului material în mod “organizat” sau în “comun”, ori în “înțelegere”.

3. Partea specială a Codului penal prevede participarea unui grup organizat sau a unei asociații cu scopul comiterii de infracțiuni.

4. Dezvoltarea instituției martorului “anonim”, a martorului “pocăit”; a “târguielii” controlate; confiscarea avantajelor materiale, chiar și indirecte;

5. Problema criminalității organizate a fost luată în considerare în formularea definiției “avantajului patrimonial”, a faptului că actul infracțional este comis cu scopul de a obține un asemenea avantaj pentru sine sau pentru altul.

6. Deși dreptul polonez nu cunoaște responsabilitatea penală a persoanelor juridice, conține totuși o dispoziție, conform căreia dacă infracțiunea a fost comisă de autor acționând în numele său, în interesul unei persoane juridice sau organizații fără personalitate juridică și dacă această infracțiune a adus un avantaj patrimoniului acestei persoane sau organizație, acestea sunt obligate să restituie în întregime sau în parte profitul obținut.

7. Responsabil de comiterea infracțiunii este nu numai cel care comite singur actul (comitere autonomă), dar și cel care conduce executarea acțiunii ilicite (comiterea direcțională) sau abuzând de dependența unei persoane față de el (comiterea mandatată).

CEHIA

Codul penal ceh diferențiază sub aspectul sancțiunii mai severe, infracțiunile comise în mod organizat, de cele comise neorganizat.

Totodată, consideră ca “circumstanța agravantă” faptul de a fi comis o infracțiune atât ca organizator, cât și ca membru al bandei organizate ori a asociației.

Prin modificarea Codului penal, survenită în 1995, în Cehia au fost adoptate noi formulări și incriminări, dintre care amintim:

Participarea la asociația de răufăcători: “oricine va constitui asociația de răufăcători sau oricine va participa la o asemenea asociație, oricine va susține asociația de răufăcători va fi pedepsit cu pedeapsa privării de libertate de la 2 ani la 10 ani sau cu confiscarea proprietății”.

“Oricine va comite actul delictuos participând la asociația de răufăcători, va fi absolvit de pedeapsă, dacă declară la timp, la Poliție sau procurorului Republicii, date cu privire la asociația de răufăcători”.

“Impunitatea agentului secret al Poliției” care participă la activitatea asociației răufăcătorilor sau care îi susține pe aceștia. Impunitatea nu se referă decât la infracțiunea distinctă, prevăzută la art.163 lit. a și nu la alte delicte, condiționate de mediu, la care agentul ar participa pentru a nu se demasca.

Infracțiunile tipice crimei organizate sunt legate de: criminalitatea drogurilor , trecerea ilegală a frontierei ; comerțul ilegal de arme, substanțe explozive și de material nuclear ; rackeții; prostituția și comerțul cu femei ; comerțul cu copii ; spălarea banilor ; trafic în dauna mediului înconjurător.

Alte infracțiuni care sunt considerate ca fiind comise uneori în cadrul crimei organizate; furtul de mașini terestre cu motor; corupția; furtul de bunuri culturale și opere de artă; falsificarea banilor; criminalitatea financiară, ș.a.

UNGARIA

Codul penal ungar cuprinde reglementări privind combaterea crimei organizate, atât în Partea generală, cât și în Partea specială.

In primul rând, Partea generală a definit două forme de participare multiplă la comiterea unei infracțiuni.

Art.137, pct.6, precizează că există o “alianță criminală” dacă două sau mai multe persoane comit delicte, într-un mod organizat sau cad de acord asupra acestui lucru. Punctul 11 al aceluiași articol prezintă condițiile ca grupul să fie autor al infracțiunii: “un delict este săvârșit în grup dacă cel puțin 3 persoane participă la comiterea acestuia” .

Alianța criminală nu este o infracțiune de sine stătătoare, ci o circumstanță agravantă calificată ce agravează sancțiunea aplicată .

Tot o circumstanță calificată o reprezintă definirea altui concept, și anume “organizație criminală”, aceasta fiind: “o alianță criminală bazată pe diviziunea muncii și formată pentru comiterea permanentă de infracțiuni, scopul ei fiind câștigurile financiare obișnuite”.

In plus, Partea generală definește și conceptul pregătirii delictului, acesta fiind condamnabil numai dacă în definirea infracțiunii este prevăzut în mod expres acest lucru.

“ (1) Unde Legea Specială specifică acest lucru, oricine, în scopul comiterii unei infracțiuni creează condițiile necesare sau le facilitează, invită, se oferă voluntar, preia sau aprobă comiterea delictului în grup, este pedepsit pentru aceasta.

(2) Nu este vinovat de comitere:

– persoana a cărei retragere voluntară asigură eșuarea delictului;

– oricine, pentru a evita eșuarea actului își retrage invitația, oferta, preluarea sau se străduiește să convingă pe alți participanți să se sustragă de la comiterea delictului, cu condiția ca delictul, pentru orice motiv, să nu mai aibă loc.

– oricine raportează delictul autorităților;

(3) Dacă în cazul paragrafului (2) pregătirea infracțiunii este ea însăși un delict, autorul este pedepsit pentru această infracțiune.”

In Partea specială a Codului penal ungar întâlnim o infracțiune distinctă ”crearea unei organizații criminale”, care are următorul conținut:

“ (1) Oricine conduce o organizație criminală ai cărei membrii comit: crimă (art.166 (1)-(2); asalt (art.170 (1)-(2); reținere ilegală (art.175);răpirea (art.175/A (1)-(4); act terorist (art.261 (1)(2); își fac dreptate singuri (art.273(1); folosirea de droguri (art.282); spălarea banilor (art.303(1)(2); jaf (art.321); extorcare (art.323), va fi pedepsit pentru delict cu închisoare de la l la 5 ani;

(2) Oricine conduce o organizație criminală creată pentru activități de fotografierea pornografică interzisă (art.195/A); asistarea prostituției (art.205); procurarea de prostituate (art.207(1)-(3); traficul cu persoane (art.218); contrabanda cu arme (art.263/B); falsificarea (art.304 (1)-(2); furtul (art.316); indiferent dacă membrii organizației criminale au comis asemenea delicte împotriva persoanei, va fi pedepsit conform părții (1);

(3) Oricine creează o organizație criminală definită în părțile (1)-(2) va fi pedepsit pentru delict cu închisoare de la 1 la 5 ani;

(4) Oricine este membru al organizației criminale definită în partea (1) sau pune la dispoziție mijloace financiare pentru activitățile unei astfel de organizația va fi pedepsit pentru delict cu 3 ani închisoare;

(5) Membrul unei organizații criminale nu poate fi pedepsit dacă, înainte ca autoritățile să cunoască existența acestei organizații criminale, părăsește organizație criminală, o demască în fața autorităților și face posibilă stabilirea identității altor participanți la organizația criminală.”

De asemenea, legiuitorul incriminează infracțiunea de “conspirație” împotriva ordinii constituționale

“ (1) Oricine creează sau conduce o organizație în scopul aducerii unei schimbări în ordinea constituțională a Republicii Ungaria, prin violență sau prin amenințare, comite o infracțiune și va fi pedepsit cu închisoare de la 2 la 8 ani; persoana care participă într-o astfel de organizație va fi pedepsită cu închisoare de la l la 5 ani.

(2) O persoană nu poate fi pedepsită de conspirație împotriva ordinii constituționale dacă datorită retragerii sale benevole, conspirația eșuează sau dacă ea previne benevol continuarea acesteia”.

SLOVENIA

Codul Penal Sloven definește următoarele situații de asociere într-o activitate criminală:

1. Asocierea criminala

Oricine înființează un grup în scopul săvârșirii de fapte penale, pentru care poate fi aplicată o pedeapsă de peste 5 ani, va fi condamnat la închisoare de maximum 3 ani;

“Oricine se alătură grupului, conform articolului precedent va fi condamnat la închisoare de maximum 1 an;

Dacă autorul infracțiunii, conform paragrafului (1) și (2), a prevenit comiterea infracțiunii penale, conform paragrafului (1) sau a furnizat informații despre aceasta, astfel prevenind comiterea infracțiunii, pedeapsa va fi anulată.”

Infracțiunea de asociere criminală este o faptă incriminată autonom. Dacă infracțiunile, pentru comiterea cărora s-a înființat grupul, sunt comise ulterior, asociația criminală își pierde caracterul autonom, fiind considerat în astfel de cazuri un act preliminar nepedepsit, autorul fiind pedepsit pentru infracțiunea comisă de grup, nu și pentru alăturarea sau formarea unui grup (infracțiunea de asociere criminală este absorbită).

Cât privește sancțiunea prevăzută de art.297 alin.(1) și (2) Codul penal sloven nu face diferențiere privitor la forma de participație (autor, instigator, complice).

2. Conspirația criminală:

“Oricine este de acord cu comiterea de altcineva a unei infracțiuni pentru care poate fi aplicată o pedeapsă de peste 5 ani închisoare, va fi pedepsită cu închisoare de maximum 1 an”

Aceasta este o infracțiune autonomă care însă este absorbită în situația comiterii infracțiunii pentru care poate fi aplicată o pedeapsă de peste 5 ani. Acordul trebuie să existe între cel puțin 2 persoane și trebuie să cuprindă definirea infracțiunii și nu orice acord general privind comiterea de infracțiuni.

Alte incriminări ale asocierii se regăsesc în Codul penal sloven în cuprinsul unor infracțiuni:

“Oricine transportă astfel de bunuri într-un grup”; “Oricine formează o asociație cu scopul de a săvârși…”; “Oricine se alătură asociației” (infracțiunea de contrabandă).

“Oricine formează o asociație…”; “Oricine se alătură asociației…”; “Oricine formează o asociație…”(infracțiunea de fabricare și comerț ilegal de arme sau materiale explozive) ș.a.

Codul penal sloven conține, de asemenea, și infracțiuni ce sunt comise ca regulă de grupuri ale crimei organizate de exemplu, spălarea banilor.

Concluzii

Crima organizată poate fi percepută ca un proces social “pătruns în viața noastră socială și politică”, ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii. Această teorie dezvoltată de A. J. Ianni și Daniel Ball afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social. De exemplu în America, explică Ball, crima organizată este modul în care grupurile de emigranți, grupuri sărăcite, se ridică deasupra condiției de ghetou și acționează pentru evitarea opresiunii și a discriminărilor, a oportunităților refulate, fenomene în mijlocul cărora trăiesc atât de mulți imigranți. Este una din explicațiile ce se dau existenței Mafiei italiene, sau altor modele de crimă organizată, cum sunt Mafia “neagră”; grupurile columbiene; corporațiile cubaneze; organizațiile tong; triadele; yakuza; crima organizată vietnameză; grupurile israelite; grupurile rusești (“sovietele”); Noua mafie siciliană, iar pe continent grupările țigănești, grupurile africane, curde, arabe.

Într-o teorie similară, Edwin Sutherland argumentează comportamentul criminal ca fiind deprins, învățat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare. Cei ce devin criminali cunosc o asemenea evoluție atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea cât și datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea.

Sociologii au arătat că anumite zone, medii “hrănesc” (încurajează) delicvența și au devenit terenuri propice pentru bande și structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul-bunăstarea traficanților de droguri și a altora implicați în activități criminale constituiau modele demne de urmat pentru tineri. Sursa crimei organizate își găsește astfel locul în destrămarea și proasta funcționare a sistemului.

Proasta funcționare a sistemului, înțelegând sistemul în ansamblul său, a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, aproape la vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele bancare, să acapareze clasa politică, să intimideze ori să copleșească sistemul represiv, să domine și să conducă societatea.

În opinia majorității cercetătorilor, crima organizată, ca fenomen, este o creație a ultimelor secole ale acestui mileniu și a apărut în diverse puncte pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiții și având cauze specifice, de ordin istoric și social, sub diverse nume: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, în epocă, implicând în cele mai multe situații prostituția, traficul de orice fel (stupefiante, carne vie, arme, produse de contrabandă), jocurile de noroc etc.

Potrivit opiniei autorului, crima organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens, sunt exemplificate existența traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la începuturile navigației și până în timpurile moderne: pirateria.

De asemenea, considerăm că o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au câștigat profituri uriașe în decursul istoriei, dar structurile sociale s-au și implicat în comiterea și organizarea lor, pentru ca, mai apoi, acestea să fie scăpate de sub control.

De exemplu, politica economică desfășurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor occidentale a făcut din China o adevărată națiune de opiomani și a dus la declanșarea celor două războaie ale opiului. Astfel, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o treime din populația masculină a acestei țări era consumatoare de opiu, chiar dacă împăratul Yougzhen, interzisese, încă din 1729, fumatul opiului. Cantitățile de opiu împinse pe piața Chinei au fost de peste 13 tone în 1729, ca în 1838 să atingă 2500 de tone, din care, “licit”, China a câștigat 20 milioane opiomani și a pierdut sute de tone de aur și argint. În fața acestui dezastru, înaltul comisar Lin, însărcinat de Tribunalul Imperial să obțină diminuarea amenințării opiului, exclama într-o scrisoare adresată reginei Victoria: “Ce s-a întâmplat cu conștiința pe care cel de sus a implantat-o în inima oamenilor?”. Când toate eforturile diplomatice au eșuat, autoritățile chineze au decis să treacă la acțiune. Ele au somat pe toți negustorii străini să-și aducă stocurile de opiu în vederea distrugerii. Englezii au protestat, atunci când cele peste 1400 tone de opiu ce le aparțineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Ca urmare, la 4 aprilie 1840 regina Victoria a declarat război Împăratului Chinei, război pierdut de China. Prin pacea de la Nankin (29 august 1842), englezii obțineau insula Hong Kong, precum și stimularea comerțului cu opiu (ce a ajuns în 1855 la aproape 5000 tone anual). Astfel, s-a purtat și cel de-al doilea război al opiului (1856-1858) câștigat de francezi și englezi, iar prin pacea de la Tianjin, China a fost obligată să legalizeze comerțul cu opiu contra unei taxe vamale. Acest lucru duce la creșterea importului (6000 tone în 1880) dar și la cultivarea macului astfel încât China devine primul producător de opiu din lume cu 100.000 tone în perioada 1905-1908. Acest lucru a făcut ca opiul să se răspândească nu numai în regiune, dar și în statele occidentale prin numărul important de imigranți chinezi, indieni, filipinezi. În S.U.A. sau în fosta colonie americană Filipine, existau în anul 1908 peste 118.000 persoane originare din China, din care jumătate erau opiomani. Această perioadă a făcut să se perfecționeze și să se extindă triadele chinezești, organizații criminale care prin imigranți, ilegal, reîntorc drogul spre consum celor ce l-au impus lor prin forța armelor. Trezit la realitate, Occidentul interzice comerțul ilicit cu droguri prin Convenția de la Shanghai din 1909. Deși acest moment a intervenit prea târziu, el a reprezentat un început în lupta împotriva crimei organizate.

Bibliografie

Română

Antoniu George, Drept Penal, Partea Generală, Culegere de spețe, 1994.

Baciu Dan și Rădulescu Sorin, Corupția și crima organizată în România, E. Continent XXI, 1994.

Basarab Matei, Moldovan Lidia, Suian Valer, Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985.

Beleiu Gheorghe, Drept Civil Român, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

Bodunescu I., Flagelul terorismului internațional, București, Ed. Militară, 1978.

Braunstein Berthold, Drept Penal, Partea specială, Iași, 1959.

Bulai Constantin, Curs de Drept Penal, Partea specială, vol. I, București, 1975

Bulai Constantin, Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

Dincu Aurel, Bazele Criminologiei, vol. I, Editura Proarcadia, București, 1993.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerica, Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerica, Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997.

Dobrinoiu Vasile, Corupția în Dreptul Penal, Editura Atlas Lex, București, 1995.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, Editura Academiei, București, 1969.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roșca Victor, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea Specială, vol. III, Editura Academiei, București, 1971.

Dongoroz Vintilă, Drept Penal, București, 1939.

Drăgan Jenică, Drogurile în viața românilor, Editura Magicart Design, 1996.

Hanga Vladimir, Istoria Dreptului Românesc, vol. I, Editura Academiei, București, 1980.

Korten David C, Corporațiile conduc lumea, Editura Antet, 1998.

Longhin Octavian, Drept Penal Român, Partea Specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1994.

Longhin Octavian, Filipaș Avram, Drept Penal, Partea Specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1992.

Mitrache Constantin, Drept Penal, Partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1994.

Miclea Damian , Cunoasterea crimei organizate , Editura Pygmalion ,2001

Miclea Damian , Combaterea crimei organizate- curs , Editura MAI , 2005

Neagu Ion, Drept Procesual Penal, vol. I, II, III, Editura S. C. Euro Trading, 1993.

Negrea Radu, Spoliatorii, Editura Aurens, 1991.

Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Molnar Ion, Pascu Ilie, Boroi Alexandru, Lazăr Valerica, Drept Penal, Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999.

Nistoreanu Gheorghe, Apetrei Mihai, Laurențiu Nae, Paraschiv Carmen Silva, Dumitru Anca Lelia, Drept Procesual Penal, vol. I și II, Editura Continent XXI, București, 1995.

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura didactică și pedagogică R.A. București, 1995.

Nistoreanu Gheorghe, Prevenirea criminalității prin măsuri de siguranță, Editura M.I., București, 1991.

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminalitatea financiar-bancară, „spălarea” banilor, studiu prezentat cu prilejul simpozionului intitulat „Noi forme de criminalitate”, organizat de Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, București, 1993.

Oancea Ion, Drept Penal, Partea generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1971.

Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” anul I, București, 1993.

Pitulescu Ioan, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Național, București, 1996.

Râpeanu Grigore, Curs de Drept Penal, Partea specială, partea I, Centrul de multiplicare al Universității, București, 1969.

Stătescu Constantin, Bârsan Corneliu, Tratat de Drept Civil, Editura Academiei, București, 1981.

Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa și Dianu Tiberiu, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar, 1994.

Stoica A. Oliviu, Drept Penal, Partea specială, Editura Didactică, București, 1976.

Suceavă Ion, Flagelul stupefiantelor, Editura M.I., 1986.

Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneș Ștefan, Daranga Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Dumitru Popescu, Rămureanu Virgil, Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1972.

Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneș Ștefan, Daranga Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Dumitru Popescu, Rămureanu Virgil, Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977.

Voicu Costică, Banii murdari și crima organizată.

Voicu Costică, Criminalitatea afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997.

Voicu Costică, Banii murdari și crima organizată, Editura Artprint, București, 1995.

Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar și al pieței de capital, Editura Trei, București, 1998.

Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I, II, Editura „Paideia”, București, 1994.

Străină

Adamoli S., Dinicola A., Savona E. U., Zoffi P., Organized, Crime Around the World, Hecmi pub., Italia, 1998.

Arlacchi Pino, Corupția, crima organizată și spălarea mondială a banilor, studiu, Conferința internațională anti-corupție, Amsterdam, 1992.

Barlow D. Hugh, Introduction to Criminology ed. a II-a, Southern Illinois University, Edwardsville, 1984.

Bell D., Crime as an American Way of Life: A Queer Ladder of Social Mobility, New York, Editura Free Press, 1965.

Bessioni Ch., Draft Statue International Criminal Tribunal, A.I.D.P., 1992.

Blakesley L. Cristopher, Les systems de justice criminelle face au defi du crime organise, Raport general A.I.D.P., Alexandria, 1996 Revue Internationale de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Blombecker B., Spectacular Computer Crimes, Homewood, Bow Jones, Irwin, 1980.

Borovicka V. P., Mafia, Ed. Opus-Arena, 1994.

Bouzat Pierre et Pinatel Lean, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Paris, Dalloz, 1963.

Bruth B. M., An Assessement of Narcotics Related Money Landering, Fincen-S.U.A., 1992.

Bruth B. M., Hovak David, Le Fincen-Reseau Americain de lutte contre les delits financiers, „Revue Internationale de Police Criminelle”, nr. 447/1994.

Cajani Giorgio, Filiera Falcone, Ed. Nemira, 1993.

Camacho Losa L., El delito informatico, Madrid, 1987.

Cedras Jean, Les systemes penaux a l’epreuve du crime organise au France, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Chiesa Nado Dala, Crima imperfectă: generalul, mafia și societatea italiană, Ed. Mandadari, 1986.

Cinelli Carlo, Dollorosa Paolo și Sensini Mario, La lotta al reciclaggio, l’experienta italiana, 1994.

Clutterbuck Richard, Terrorism, Drugs and Crime, in Europe After 1992, Eddited by Routledge, London, 1993.

Corklin J., The Crime Estabilishment: Organized Crime and American Society, New York, Ed. Practice-Hall, 1973.

Courakis Nestor, Organized Crime in Greece, Revue Internationale de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Cressey R. Donald, Theft of the Nation: The Structure and Operations of Organized Crime in America, New York, Harper and Row.

Datta S. K., Le Crime Organise in Inde, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 443/1993.

Davies R. G. And Saltwarch G., Money Landering – A Practical Guide to the New Legislation, Champman and Hall, London, 1994.

De Greef E., Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank, 1946.

De Nauw Alain et Deruyck Filip, Le droit penal Special Belge a l’epreuve du crime organise, Revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

De Vabres Donneddieu, Traite de droir criminel et de legislation penale comparee, troisieme edition, Sirey, Paris, 1974, L. Negrier Dormsat.

Dix E. George, Sharlot Michael, Criminal Law – Cases and Materials, West Publishing Co., New York, 1988.

Ellen Eric, La criminalite maritime, Revue International de Police Criminelle, nr. 429/1991.

Evaas E., Miller H., Calling a trace to terror. The American Response to International Terrorism, Wespare, London, Greenwood Press, 1979.

Ezeldia A. G., Terrorism and Political Violence: An Egyptian Perspective? Office of International Criminal Justice, The University of Illinois of Chicago, Chicago, 1987.

Falcone G., La criminalite organise: une probleme mondiale. La mafia italienne en fond que modele pour la criminalite organise operant a niveau international, in Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr. 4/1992.

Falcone Giorgio și Padovani Marcelo, Mafia – Judecătorul și oamenii de onoare, Ed. Danubius, 1993.

Goldstein B., La fraude informatique delit du future, in Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 391/1985.

Gonzales G. A. P. și Amml de Los Mazos, Blanques de fondas de origine ilegal, publicat în 1991 de Direcția Generală a Poliției din Spania.

Havel Vaclav, Meditații de Vară, traducere și publicare în ziarul „Liberation” din 7.10.1992.

Heikinheimo Sanna, Organized Crime and Responses to It in Finland, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Hosseini Ali Asghar Ghorban, Le role de le Republique Islamique d’Iran dans la lutte mondiale contre la trafic des stupefiantes, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 429/1991.

Iakovlen Alexander, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică?, Ed. Humanitas, 1991.

Ianni F. A. J., The New Mafia, Ed. St. Martin’s Press, 1980.

Inciardi A. James, Carees in Crime, University of Miami, Chicago, 1975.

Jakulin Vid, Organized crime in the crimninal legislation of the Republic of Slovenia, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Jeandidier W., Droit penal des affaires, Precis Dalloz, Fraude, 1998.

Jescheck Hans Heinrich, Lehrbuhh des Strafrechts, Allgemainer Teil, Vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988.

Jozsef Geller Balazs and Feher Lenke, The use of the special part of penal law in the fight against organized crime in Hungary, Revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Kiliams M., Precis de droit penal general, Ed. Staempfli, 1998, Berne.

Koening Dorean Marguerite, The Criminal Justice, Facing the Organized Crime in the United States Today.

Kunicka-Michalaka Barbara, Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime organise dans Pologne.

La Mere J. M., La securite informatique – approche methodologique, Paris, Bordas, 1985.

Landesco J., Organized Crime in Chicago, Chicago, 1929.

Largnier J., Largnier A. M., Droit penal special, Dalloz, 1933.

Le Roux Renee, O femeie înfruntă Mafia, Ed. Valdo și Savas Press, 1994.

Lilie Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Manzini Vincenzo, Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937.

Maurach Reinhardt, Deutsches Strafrecht, Allgemainer Tel, 3, Auflage C.F. Muller, Karlsruhe, 1965.

Mayerhofer Cristoph, The Criminal Justice System Facing the Challenge of Organized Crime in Autriche…

Meetarbhan J. N., Poursuite contre les auteurs d’informations liees a l’ordinateur, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 369/1983.

Merle Roger, Vitu Andre, Traite de droit criminel, Droit Penal special, II, Edition Cujas, 1982.

Messienne J., Bultot F., Les instruments juridiques belges de lutte contre la fraude aux interets des comunites europeennes, Ed. Bruylant, Maklu, 1998.

Musil Yan, Le systeme penal a l’epreuve du crime organise dans Republique Tcheque, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Mu-Ying Ding and Chang-Zong Shan, The Punishment and Prevention of the Organized Crime, Smugging Crime and Money Laudering Crime in China.

Negrier Dormont Lygia, Criminologie, Libraire de la Cour de Cassation 27, Place Dauphine, Paris.

Nese Marco, La piovra (Caracatița, vol. 15), Ed. Lucky, 1993.

Nistoreanu Gh., Vintileanu I., L’economie de marche et la criminalite: aspectd, nouveau de la criminalite financiare dans le contexte des regions politiques en transition, Studiu din Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr. 3/1992.

Nove P., Les systemes bancaires clandestins – Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 431/1991.

Ocqueteav Frederic, Les defis de la securite privee. Protection et surveillance dans la France d’aujourd’hui, Ed. L’Hartman, 1997.

Olger Pinar, The Criminal Justice Systems Facing the Challange of Organized Crime in Pays Bas, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Padovani Tullio, Diritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990.

Palmieri Luigi, Le crime organise au Italia, Revue International de Police Criminelle, nr. 435/1992.

Parent D., Feminismes et criminologies. Les presses de l’Universite de Ottawa.

Parlour R. And Chance C., Spălarea banilor, Directivele C.E.E. și alte reglementări internaționale, 1992.

Pedleton Don, Război contra Mafiei, Ed. Ulise, 1994.

Plywaczewski Emil, Spălarea banilor murdari, Torna, Polonia, 1993.

Rein Edwards, The Grim Reapers: The Anatomy of Organized Crime in America, Chicago, Ed. Regnery, 1969.

Rizvi Iqbql Hussain, Le trafic de droque au Moyen-Orient, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 443/1993.

Robert Ph., Subiran F., Paillet-M. Van de Kerchove, Normes juridiques, mormes penale, puor un sociologic de frontieres, Ed. L’Hartmattar, Gern, 1997.

Sabourin Serga, L’argent de la drogue, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 431/1991.

Sadeghi Hossein Mir Mohammad, The Approach of the Iranian Legal System to the Approach of Organized Crime, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Saeki Hitoshi, The Criminal Justice System Facing the Challange Organized Crime in Japan, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Salerno R., Tompkins J., The Crime Confrderation Cosa Nostra and Allied Operations in Organized Crime, New York, Ed. Garden City, 1969.

Savona Ernest Ujo, Social Change Organisation of Crime and Criminal Justice Systems, UNICRI, Roma, 36/1990.

Savona Ernest Ujo, La reglementation du marche de la criminalite, Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr, 4/1992.

Schmitt-Bonafe J.P., Travail d’interes general et mediation penale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1997.

Seck Ismaila, Le trafic de substance psycho-actives en Afrique, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 429/1991.

Serrano-Piedecassas Jese Ramon, Reponse penale du crime organise en Espagne, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Siegel L., Criminology, University of Nebraska, Omaha, 1983.

Stuart Donald, Politically Expedient but Potentially Criminal Legislation Against Gangs, Revue Internationale de Droite Penale, Ed. Eres, Paris, 1997.

Sutherland E., White Collar Crime, New York, Ed. Dryden Press, 1949.

Tofler Elvin and Heidi, Război și antirăzboi.

Tyler Gus, Organized Crime in America, Ann-Arbar, Univ. of Michigan, 1962.

Tzitzis S., Criminologie de L’acte et philosophie penale (litec).Libraire de la Cour de cassation 27, Place Dauphine.

Von Liszt Franz, Traite de droit penal allemand, Tome premier, Paris, 1911.

Zaid Mohamed, Specific incrimination of organized crime, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Widacki Jan, Spots on the Rising Sun, Ed. Rw-Kul, Lublin, 1998.

Drugs Arena (N.C.I.S. – Londra), Issue 15 summer 1993.

Le ministere de l’interieur d’U.R.S.S., La lutte contre le crime organise en URSS, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 434/1992.

Bibliografie

Română

Antoniu George, Drept Penal, Partea Generală, Culegere de spețe, 1994.

Baciu Dan și Rădulescu Sorin, Corupția și crima organizată în România, E. Continent XXI, 1994.

Basarab Matei, Moldovan Lidia, Suian Valer, Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985.

Beleiu Gheorghe, Drept Civil Român, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

Bodunescu I., Flagelul terorismului internațional, București, Ed. Militară, 1978.

Braunstein Berthold, Drept Penal, Partea specială, Iași, 1959.

Bulai Constantin, Curs de Drept Penal, Partea specială, vol. I, București, 1975

Bulai Constantin, Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

Dincu Aurel, Bazele Criminologiei, vol. I, Editura Proarcadia, București, 1993.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerica, Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerica, Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997.

Dobrinoiu Vasile, Corupția în Dreptul Penal, Editura Atlas Lex, București, 1995.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, Editura Academiei, București, 1969.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roșca Victor, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea Specială, vol. III, Editura Academiei, București, 1971.

Dongoroz Vintilă, Drept Penal, București, 1939.

Drăgan Jenică, Drogurile în viața românilor, Editura Magicart Design, 1996.

Hanga Vladimir, Istoria Dreptului Românesc, vol. I, Editura Academiei, București, 1980.

Korten David C, Corporațiile conduc lumea, Editura Antet, 1998.

Longhin Octavian, Drept Penal Român, Partea Specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1994.

Longhin Octavian, Filipaș Avram, Drept Penal, Partea Specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1992.

Mitrache Constantin, Drept Penal, Partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1994.

Miclea Damian , Cunoasterea crimei organizate , Editura Pygmalion ,2001

Miclea Damian , Combaterea crimei organizate- curs , Editura MAI , 2005

Neagu Ion, Drept Procesual Penal, vol. I, II, III, Editura S. C. Euro Trading, 1993.

Negrea Radu, Spoliatorii, Editura Aurens, 1991.

Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Molnar Ion, Pascu Ilie, Boroi Alexandru, Lazăr Valerica, Drept Penal, Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999.

Nistoreanu Gheorghe, Apetrei Mihai, Laurențiu Nae, Paraschiv Carmen Silva, Dumitru Anca Lelia, Drept Procesual Penal, vol. I și II, Editura Continent XXI, București, 1995.

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura didactică și pedagogică R.A. București, 1995.

Nistoreanu Gheorghe, Prevenirea criminalității prin măsuri de siguranță, Editura M.I., București, 1991.

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminalitatea financiar-bancară, „spălarea” banilor, studiu prezentat cu prilejul simpozionului intitulat „Noi forme de criminalitate”, organizat de Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, București, 1993.

Oancea Ion, Drept Penal, Partea generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1971.

Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” anul I, București, 1993.

Pitulescu Ioan, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Național, București, 1996.

Râpeanu Grigore, Curs de Drept Penal, Partea specială, partea I, Centrul de multiplicare al Universității, București, 1969.

Stătescu Constantin, Bârsan Corneliu, Tratat de Drept Civil, Editura Academiei, București, 1981.

Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa și Dianu Tiberiu, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar, 1994.

Stoica A. Oliviu, Drept Penal, Partea specială, Editura Didactică, București, 1976.

Suceavă Ion, Flagelul stupefiantelor, Editura M.I., 1986.

Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneș Ștefan, Daranga Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Dumitru Popescu, Rămureanu Virgil, Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1972.

Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneș Ștefan, Daranga Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Dumitru Popescu, Rămureanu Virgil, Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977.

Voicu Costică, Banii murdari și crima organizată.

Voicu Costică, Criminalitatea afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997.

Voicu Costică, Banii murdari și crima organizată, Editura Artprint, București, 1995.

Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar și al pieței de capital, Editura Trei, București, 1998.

Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I, II, Editura „Paideia”, București, 1994.

Străină

Adamoli S., Dinicola A., Savona E. U., Zoffi P., Organized, Crime Around the World, Hecmi pub., Italia, 1998.

Arlacchi Pino, Corupția, crima organizată și spălarea mondială a banilor, studiu, Conferința internațională anti-corupție, Amsterdam, 1992.

Barlow D. Hugh, Introduction to Criminology ed. a II-a, Southern Illinois University, Edwardsville, 1984.

Bell D., Crime as an American Way of Life: A Queer Ladder of Social Mobility, New York, Editura Free Press, 1965.

Bessioni Ch., Draft Statue International Criminal Tribunal, A.I.D.P., 1992.

Blakesley L. Cristopher, Les systems de justice criminelle face au defi du crime organise, Raport general A.I.D.P., Alexandria, 1996 Revue Internationale de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Blombecker B., Spectacular Computer Crimes, Homewood, Bow Jones, Irwin, 1980.

Borovicka V. P., Mafia, Ed. Opus-Arena, 1994.

Bouzat Pierre et Pinatel Lean, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Paris, Dalloz, 1963.

Bruth B. M., An Assessement of Narcotics Related Money Landering, Fincen-S.U.A., 1992.

Bruth B. M., Hovak David, Le Fincen-Reseau Americain de lutte contre les delits financiers, „Revue Internationale de Police Criminelle”, nr. 447/1994.

Cajani Giorgio, Filiera Falcone, Ed. Nemira, 1993.

Camacho Losa L., El delito informatico, Madrid, 1987.

Cedras Jean, Les systemes penaux a l’epreuve du crime organise au France, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Chiesa Nado Dala, Crima imperfectă: generalul, mafia și societatea italiană, Ed. Mandadari, 1986.

Cinelli Carlo, Dollorosa Paolo și Sensini Mario, La lotta al reciclaggio, l’experienta italiana, 1994.

Clutterbuck Richard, Terrorism, Drugs and Crime, in Europe After 1992, Eddited by Routledge, London, 1993.

Corklin J., The Crime Estabilishment: Organized Crime and American Society, New York, Ed. Practice-Hall, 1973.

Courakis Nestor, Organized Crime in Greece, Revue Internationale de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Cressey R. Donald, Theft of the Nation: The Structure and Operations of Organized Crime in America, New York, Harper and Row.

Datta S. K., Le Crime Organise in Inde, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 443/1993.

Davies R. G. And Saltwarch G., Money Landering – A Practical Guide to the New Legislation, Champman and Hall, London, 1994.

De Greef E., Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank, 1946.

De Nauw Alain et Deruyck Filip, Le droit penal Special Belge a l’epreuve du crime organise, Revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

De Vabres Donneddieu, Traite de droir criminel et de legislation penale comparee, troisieme edition, Sirey, Paris, 1974, L. Negrier Dormsat.

Dix E. George, Sharlot Michael, Criminal Law – Cases and Materials, West Publishing Co., New York, 1988.

Ellen Eric, La criminalite maritime, Revue International de Police Criminelle, nr. 429/1991.

Evaas E., Miller H., Calling a trace to terror. The American Response to International Terrorism, Wespare, London, Greenwood Press, 1979.

Ezeldia A. G., Terrorism and Political Violence: An Egyptian Perspective? Office of International Criminal Justice, The University of Illinois of Chicago, Chicago, 1987.

Falcone G., La criminalite organise: une probleme mondiale. La mafia italienne en fond que modele pour la criminalite organise operant a niveau international, in Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr. 4/1992.

Falcone Giorgio și Padovani Marcelo, Mafia – Judecătorul și oamenii de onoare, Ed. Danubius, 1993.

Goldstein B., La fraude informatique delit du future, in Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 391/1985.

Gonzales G. A. P. și Amml de Los Mazos, Blanques de fondas de origine ilegal, publicat în 1991 de Direcția Generală a Poliției din Spania.

Havel Vaclav, Meditații de Vară, traducere și publicare în ziarul „Liberation” din 7.10.1992.

Heikinheimo Sanna, Organized Crime and Responses to It in Finland, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Hosseini Ali Asghar Ghorban, Le role de le Republique Islamique d’Iran dans la lutte mondiale contre la trafic des stupefiantes, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 429/1991.

Iakovlen Alexander, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică?, Ed. Humanitas, 1991.

Ianni F. A. J., The New Mafia, Ed. St. Martin’s Press, 1980.

Inciardi A. James, Carees in Crime, University of Miami, Chicago, 1975.

Jakulin Vid, Organized crime in the crimninal legislation of the Republic of Slovenia, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Jeandidier W., Droit penal des affaires, Precis Dalloz, Fraude, 1998.

Jescheck Hans Heinrich, Lehrbuhh des Strafrechts, Allgemainer Teil, Vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988.

Jozsef Geller Balazs and Feher Lenke, The use of the special part of penal law in the fight against organized crime in Hungary, Revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Kiliams M., Precis de droit penal general, Ed. Staempfli, 1998, Berne.

Koening Dorean Marguerite, The Criminal Justice, Facing the Organized Crime in the United States Today.

Kunicka-Michalaka Barbara, Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime organise dans Pologne.

La Mere J. M., La securite informatique – approche methodologique, Paris, Bordas, 1985.

Landesco J., Organized Crime in Chicago, Chicago, 1929.

Largnier J., Largnier A. M., Droit penal special, Dalloz, 1933.

Le Roux Renee, O femeie înfruntă Mafia, Ed. Valdo și Savas Press, 1994.

Lilie Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Manzini Vincenzo, Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937.

Maurach Reinhardt, Deutsches Strafrecht, Allgemainer Tel, 3, Auflage C.F. Muller, Karlsruhe, 1965.

Mayerhofer Cristoph, The Criminal Justice System Facing the Challenge of Organized Crime in Autriche…

Meetarbhan J. N., Poursuite contre les auteurs d’informations liees a l’ordinateur, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 369/1983.

Merle Roger, Vitu Andre, Traite de droit criminel, Droit Penal special, II, Edition Cujas, 1982.

Messienne J., Bultot F., Les instruments juridiques belges de lutte contre la fraude aux interets des comunites europeennes, Ed. Bruylant, Maklu, 1998.

Musil Yan, Le systeme penal a l’epreuve du crime organise dans Republique Tcheque, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Mu-Ying Ding and Chang-Zong Shan, The Punishment and Prevention of the Organized Crime, Smugging Crime and Money Laudering Crime in China.

Negrier Dormont Lygia, Criminologie, Libraire de la Cour de Cassation 27, Place Dauphine, Paris.

Nese Marco, La piovra (Caracatița, vol. 15), Ed. Lucky, 1993.

Nistoreanu Gh., Vintileanu I., L’economie de marche et la criminalite: aspectd, nouveau de la criminalite financiare dans le contexte des regions politiques en transition, Studiu din Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr. 3/1992.

Nove P., Les systemes bancaires clandestins – Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 431/1991.

Ocqueteav Frederic, Les defis de la securite privee. Protection et surveillance dans la France d’aujourd’hui, Ed. L’Hartman, 1997.

Olger Pinar, The Criminal Justice Systems Facing the Challange of Organized Crime in Pays Bas, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Padovani Tullio, Diritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990.

Palmieri Luigi, Le crime organise au Italia, Revue International de Police Criminelle, nr. 435/1992.

Parent D., Feminismes et criminologies. Les presses de l’Universite de Ottawa.

Parlour R. And Chance C., Spălarea banilor, Directivele C.E.E. și alte reglementări internaționale, 1992.

Pedleton Don, Război contra Mafiei, Ed. Ulise, 1994.

Plywaczewski Emil, Spălarea banilor murdari, Torna, Polonia, 1993.

Rein Edwards, The Grim Reapers: The Anatomy of Organized Crime in America, Chicago, Ed. Regnery, 1969.

Rizvi Iqbql Hussain, Le trafic de droque au Moyen-Orient, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 443/1993.

Robert Ph., Subiran F., Paillet-M. Van de Kerchove, Normes juridiques, mormes penale, puor un sociologic de frontieres, Ed. L’Hartmattar, Gern, 1997.

Sabourin Serga, L’argent de la drogue, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 431/1991.

Sadeghi Hossein Mir Mohammad, The Approach of the Iranian Legal System to the Approach of Organized Crime, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Saeki Hitoshi, The Criminal Justice System Facing the Challange Organized Crime in Japan, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Salerno R., Tompkins J., The Crime Confrderation Cosa Nostra and Allied Operations in Organized Crime, New York, Ed. Garden City, 1969.

Savona Ernest Ujo, Social Change Organisation of Crime and Criminal Justice Systems, UNICRI, Roma, 36/1990.

Savona Ernest Ujo, La reglementation du marche de la criminalite, Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr, 4/1992.

Schmitt-Bonafe J.P., Travail d’interes general et mediation penale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1997.

Seck Ismaila, Le trafic de substance psycho-actives en Afrique, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 429/1991.

Serrano-Piedecassas Jese Ramon, Reponse penale du crime organise en Espagne, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Siegel L., Criminology, University of Nebraska, Omaha, 1983.

Stuart Donald, Politically Expedient but Potentially Criminal Legislation Against Gangs, Revue Internationale de Droite Penale, Ed. Eres, Paris, 1997.

Sutherland E., White Collar Crime, New York, Ed. Dryden Press, 1949.

Tofler Elvin and Heidi, Război și antirăzboi.

Tyler Gus, Organized Crime in America, Ann-Arbar, Univ. of Michigan, 1962.

Tzitzis S., Criminologie de L’acte et philosophie penale (litec).Libraire de la Cour de cassation 27, Place Dauphine.

Von Liszt Franz, Traite de droit penal allemand, Tome premier, Paris, 1911.

Zaid Mohamed, Specific incrimination of organized crime, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

Widacki Jan, Spots on the Rising Sun, Ed. Rw-Kul, Lublin, 1998.

Drugs Arena (N.C.I.S. – Londra), Issue 15 summer 1993.

Le ministere de l’interieur d’U.R.S.S., La lutte contre le crime organise en URSS, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 434/1992.