Prenume: Diana -Alexandra [611177]

Nume: Cristea
Prenume: Diana -Alexandra
Specializarea: Rusă -Engleză
Anul: II
Profesor: Natașa Manole

Ipostaza și atitudinea naratorului în opera gogoliană
„Suflete moarte”

În anul 1842 apare primul volum al poemului
„Suflete moarte” , prima scriere de importanță
majoră a scriitorului rus Nikolai Vasilievici
Gogol . Toată Rusia a vorbit despre această
operă înainte și după apariția ei de sub tipar.
Revistele vremii au scris recenzii, unele
entuziaste, altele nu întru totul, totuși
predominante au fost cele favorabile. Prin
această scriere, Gogol și -a propus să descr ie
„neprețuita bogăție a sufletului rusesc”.
Însuși marele poet , Aleksandr Sergheevici
Pușkin , considera că subiectul „Sufletelor
moarte” era unu l potrivit pentru Gogol,
întruc t îi dădea libertatea de a cutreiera
împreună cu eroul său toată Rusia și să
zugrăvească o mulțime de caractere dintre cele mai deosebite.

Romanul este scris în manieră realistă, ceva nou la acea vreme. Gogol acordă o
mare atenție detaliilor, descriind amănunțit cadrele, situațiile și personajele.
„Suflete moarte” a fost opera pe b aza căreia s -au format tinerii scriitori ruși. În
unele pasaje poate fi ușor identificată ironia naratorului ce condamnă societatea
pentru moravurile sale.
Într-o scrisoare, Gogol îl anunță pe Pușkin: „Am început să scriu „Suflete moarte”.
O să iasă un rom an lung și, cred, foarte hazliu. Dar acum m-am oprit la capitolul
al treilea. Caut un bun bârfitor cu care să leg o cunoștință mai intimă. În acest
roman vreau să înfățișez măcar sub un aspect întreaga Rusie.”
Pentru a -și putea duce la bun sfârșit aceste scopuri propuse, Gogol începe să
studieze. Caută să cunoască tot mai mulți oameni, din cât mai multe categorii
sociale, își roagă prietenii să îi trimită notițe amănunțite despre cunoștințele lor,
călătorea și citea mult. Însă cu cât aprofunda realitatea r usă, Gogol suferea o
dezamăgire. S -a trezit într -o societate lipsită de valori și principii morale, stăpânită
de patimi si pofte, mereu gata de fapte josnice. Criticul Bielinski a afirmat în
legatură cu această scriere că este „o operă care smulge fără cru țare vălul sub care
se ascunde realitatea”.
Pentru descrierea lor și, implicit, condamnarea lor, autorul face apel la simțul său
umoristic, evocând într -o manieră ce stârnește amuzamentul lumea pervertită.
Umorul poate fi identificat cu ușurință în replici le per soanjelor, în numele lor, în
descrierea aspectului și a faptelor lor, dar și în intruziunile narative.
Forma exprimării eroilor este chiar conținutul lor caracterologic. Există în opera
gogoliană atâta umor al contrastelor, încât ele farmecă orice categorie de cititori.
Scriitorul are plăcerea cuvintelor și a zicerilor, deseori atribuindu -le chiar
personaje lor sale. Gogol, tratează cu o mare înțelegere viața omului mărunt ,

neajutorat, strivit de indiferența și cinismul societății în condițiile iobă giei și ale
celorlalte imperfecțiuni ale vieții sociale din Rusia.
Gogol a subliniat faptul că pe măsură ce apar personaje noi în roman, ele sun t tot
mai rele și mai ticăloase. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi moșierul
Pliușkin. El este descris ca aflându -se într -o stare jalnică, nebărbierit și soios. După
ce a fost părăsit de familie, gospodăria sa s -a degradat, el a devenit zgârcit și rău,
sufletul s -a împietrit. Aici, Gogol, blamează
avariția. În acest caz, ea apare în urma
singurătății și a lip sei persoanelor dragi în
jurul omului.
„…din nas i se prelinseră, în chip destul de
scârbelnic, nișt e rămășițe de tabac.”
„Până la câtă micime, cîrpoceală și josnicie
poate să coboare un om! Să se schimbe într –
atîta!”
Gogol face apel la grotesc pentru p unerea într -o lumină demascatoare trivialiatetea
și vulgaritatea unor personaje.
Scriind aceste lucruri, dureroase pentru societatea ce nu își recunoștea împătimirea,
Gogol se gândea la impactul pe care îl va avea opera sa. Aceste îngrijorări sunt
mărturisite chiar pe parcursul lecturii .
„Alta -i însă ursita scriitorului care îndrăznește să scoată mai la iveală tot ce -i stă,
clipă de clipă, în fața ochilor săi, dar nu -i văzut de ochii celor nepăsători – toată
tina groaznică, zguduitoare a lucrurilor mărunte ce ne încâlcesc viața, toate
ascunzișurile unor caractere de rând, reci și fărâmițate, care mișună pe drumul

nostru pământesc, adesea plicticos și plin de amărăciuni – și care îndrăznește ca,
prin vigoarea condeiului său necruțător, să le scoată lămurit în relief, în fața ochilor
întregului popor!”
Gogol și -a dorit să reprodu că fidel societatea contemporană lui, însă se temea de
reacția acesteia. În acest volum, nu există personaje ideale, nu vom întâlni
gentleman -ul, domnișoara virtuoasă sau bătrânul înțelept. Autorul s -a inspirat
numai din personalitățile existente și cun oscute de dumnealui. Astfel, de -a lungul
romanului vom descoperi o Rusie tristă, în care omenia pare pierdută, în care
zvonul și bârfa țin locul adevărului.
Personajul principal, în jurul căruia se concentrează acțiunea și care totodată o și
declanșează e ste Pavel Ivanovici Cicikov . El ilustrează tipul gentlemanu -lui
șarlatan, care a lucrat pentru stat, apoi la vamă, dar nereușind să se îmbogățească și
astfel să se așeze la casa sa, acum pune în aplicare o nouă nelegiuire. Gogol îi
atribuie o caracterizare ironică cu fiecare prilej ivit.
„…adormi buștean, cum dorm numai acei fericiți care nu suferă nici de hemoroizi,
nici de purici, și nici de vreo agerime prea deosebită a minții.”
Spre deosebire de celelalte personaje , care sunt plate, caracterizate printr -o singură
trăsătură de caracter (Nozdriov – prefăcut, Sobakievici – butucănos, Pliușkin –
zgârcit) , Cicikov apare ca un personaj rotund, tridi mensional, surprins în evoluție,
cu posibilitatea de mântuire și de pocăință în urma tu turor faptelor săvârșite. Este
trecut de vârsta tinereții, putând astfel să se detașeze de unele momente ce l -ar fi
pus în încurcătură de a r fi fost încă tânăr.
„Acum încă -i o copilă, totul e firesc în ea… Ai putea să faci orice din ea; ar putea
să ajungă o minune, dar ar putea să ajungă și o netrebnică; și va ajunge o
netrebnică!”

Aceste cuvinte le -a gândit Cicikov despre copila din trăs ura cu care s -a ciocnit. În
tinerețe probabil că gândul lui ar fi fost altul, că acel căpuș or bălai i -ar fi răscolit
toate simțămintele și nu i -ar mai fi dat pace. Acum însă, el privește totul rece, cu
cinism , ca o persoană ce a trecut prin multe și și-a pierdut speranța în bine, in
dreptate și în frumos. Acestea par a fi și gândurile lui Gogol în legătură cu
socie tatea contemporană lui. Gogol speră și visează la un ideal, la o existență pură
și sinceră, însă se pare că acest lucru încă nu i s -a descoperit lui, ori este o iluzie.
Lumea descrisă de Gogol în romanul
„Suflete moarte” apare dezumanizată,
degradată , marc ată de superficialitate și
avariție. Ilustrând un asemenea tablou,
nu e de nici o mirare că publicul
receptor nu a fost încântat de operă.
Însuși naratorul mărturisește „…el
(autorul) nu va scăpa de judecata
fățarnică și neînduioșată a
contemporanilor săi, care va so coti
neînsemnate și meschin e personajele
create de el cu at âta dragoste , și-l va
trece în rându l scriitorilor care jignesc
omenirea, într -un colț uitat. Ea îi va
atribui cusururile eroilor înfățișați de el; îi v a smulge inima, sufletul și flacăra
dumnezeiască a talentului”. Aceste intruziuni narative sunt destul de frecvente în
operă. Ele au rolul de a apropia cititorul, într -un fel de legătură intimă. Naratorul
pare a fi un prieten care ne povestește gândurile sale. Dar nu numai trăirile sale ne
sunt împar tășite pri n aceste intervenții ci și remarcile asupra acțiuni lor și faptelor

personajelor. Citindu -le e ca și cu am asista la o piesă de teatru și am comenta
împreună cu naratorul ce se întâmplă pe scenă. Societatea descrisă apare în
ipostaza de „theatrum mundi„.
„Dar am început să vorbim prea tare, uitând că eroul nostru care a dormit tot
timpul cât s -a vorbit despre el s -a trezit și ar putea să -și audă numele rostit atăt de
des.”
Pe parcursul lecturii romanului lui Gogol, putem observa o suprapunere, o
coincidență a autorului cu cea a naratorului și eventual cu cea a martorului acțiunii.
Rând pe rând aceste trei ipostaze iau locul una alteia ca într -o piesă de teatru în
care actorul își schimbă măștile pentru a interpreta un alt rol. Naratorul acționează
ca un demiurg, fiind omniscient, ubicuu și extradiegetic. Gogol însă nu se
mulțumește doar cu această di mensiune. În romanul său, acesta vrea să acopere
toate pozițiile narative. Naratorul se retrage și apare vocea autorului atunci când
ajungem la fragmentele în care este descrisă poziția scriitorului realist în scietatea
rusească a epocii aceleia . Aici, Gogol pare că face apel la înțeleger ea pub licului
receptor. Când niciuna dintre aceste poziții nu este suficientă pentru a reda trăirea
și emoția dorită de Gogol, naratorul se metamorfozează în personajul reflector,
creând pentru cititor impresia că este martor al acțiunii. Astfel participând și
privind acțiunea romanului „S uflete moar te”, public ul cuprinde și își însușește în
mod comprehensiv realitatea rusească .

Bibliografie
 Suflete moarte , N.V. Gogol, Editura pentru literatură universală, 1963, Ediția
a III-a
 Studii despre Gogol , Emil Iordache, Editura Timpul, 200 0
 Fantasticul romantic între miraculos, terifiant și grostesc la E.T.A Hoffman
și N.V. Gogol , Alexandru Mica, Editura Romcor, 1993