Premodernitate Modernitate

CUPRINS

INTRODUCERE

PARTEA I. ASPECTELE SOCIALE

CAPITOLUL 1. Premodernitate – Modernitate

1.1 Premodernismul

1.2 Modernismul

CAPITOLUL 2. Apariția postmodernismului

2.1 Probleme etimologice

2.2 Modernism-Postmodernism

CAPITOLUL 3. Posmodernismul

3.1 Introducere în postmodernism

3.2 Viziunea postmodernista

PARTEA a II a. ASPECTELE POLITICE

CAPITOLUL 1. De la social la politic

CAPITOLUL 2. Potmodrenism politic

2.1 Posideologiile

CAPITOLUL 3. Ideologiile eliberării ca fenomen postideologic

CAPITOLUL 4. Ecologismul

4.1 Bazele noului curent

4.2 Ecologismul post modern

4.3 Marea schismă

4.4 Critica postmodernă

CAPITOLUL 5. Feminismul

5.1 Importanța curentului

5.2 Feminism și multiculturalism

5.3 Heterogenitatea și Heteronomia

STUDIU DE CAZ- ROLUL FEMEII IN POLITICA DIN ROMÂNIA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

E pur si mouve. Totul este mișcare, pământul, stelele, universul, chiar si ideile. Galilei se referea, prin aceste cuvintele, la faptul ca Pământul se mișcă în jurul soarelui, și deci nu el este centrul universului; aceste cuvinte au străbătut secolele arătându-ne că nimic nu este statornic si că oricând o idee, oricât de adevărată ar putea părea la un moment dat, mai târziu ea se poate dovedi a fi falsă. Nu există teorii infailibile, iar Galilei a demonstrat acest lucru încă de la jumătatea secolului al XVI-lea. Cu toate acestea perioada modernă a încercat, cu încăpățânare, dacă ne este permis să spunem așa, să creeze teorii infailibile. Modernismul a dorit să ajungă la o structură de idei universal valabile. Dacă am dori să caracterizăm într-un singur cuvânt perioada modernă atunci spunem că ea este utopică. Contrar tuturor obstacolelor ce s-au arătat la fiecare pas, această perioadă s-a îndârjit în a căuta și a demonstra existența unei legi universal adevărate si valabile. Această încercare a fost sortită unui șir neîntrerupt de insuccese. Toate acestea au reprezentat temelia unui nou curent – postmodernismul.

Noul curent s-a născut din dorința de diversitate și din nevoia de a apăra individul ca întreg format din tradiție, cultură și obiceiuri. Noua perioadă din istoria gândirii se anunță a fi cel mai înverșunat critic al perioadei precedente. Această epocă vine să reinstaureze pluralitatea și să spargă unicitățile. Astfel ea reprezintă rezultatul nevoii de o nouă paradigmă.

Aceasta lucrare își propune analiza apariției curentului postmodern din prisma societății aflate sub acoperișul unui zid ideologic și al unei universalizări forțate create de perioada modernă. Analiza de față aduce un plus de noutate prin faptul că ea analizează apariția postmodernismului prin prisma creării unui nou curent de gândire care își are originea nu în discursurile sau ideologiile clasice de la nivelul partidelor aflate la putere, ci în mișcările de protest ale unor grupuri sociale defavorizate și marginalizate. Astfel lucrarea acoperă atât domeniul social cât și cel politic. Accentul lucrării cade pe nevoia societății de o nouă paradigmă, oferită în acest caz de către postmodernism.

Pentru realizarea unei analize cât mai eficiente a apariției și dezvoltării curentului postmodernist am structurat lucrarea în două părți. Prima parte se concentrează asupra apariției curentului postmodernist și asupra influenței lui în ceea ce privește domeniile sociale. Această primă parte are rolul de a ne oferi cadrul teoretic al apariției dar și cauzele ce au condus la necesitatea unei schimbări de paradigmă. Prima parte se axează foarte mult pe domeniul social, deoarece este important ca un nou curent, ce își propune să schimbe atât valori cât și mentalități, să pornească de la individ și nu să fie o transformare a unei vechi ideologii sau să-și afle originea în demagogia vreunui partid. Astfel în această parte lucrarea se accentuează pe opoziția dintre valorile moderne și noile valori pe care încercă să i le opună postmodernismul.

Partea a doua a lucrării continuă analiza apariției si influentei curentului postmodern, dar de această dată în aria politică. Aceasta parte nu este ruptă, din punct de vedere al continuității de prima, ea continuând analiza societății civile care, în urma unei renașteri prin apariția unor noi valori și a unei noi culturi cetățenești, se organizează și pătrunde în viața politică conferind acestei ramuri a societății o revitalizare și o infuzie de valori noi. În domeniul politic analiza se oprește asupra apariției unui nou tip de ideologie și anume postideologiile. Acestea se opun vechilor ideologii atât din punct de vedere al structurii cât si din punct de vedere al abordării individului

PARTEA I. ASPECTELE SOCIALE

CAPITOLUL 1

PREMODERNITATE-MODERNITATE

După cum au arătat o serie de gânditori, o schimbare la nivel social nu este ceva neobișnuit. Pana în zilele noastre istoria gândirii a trecut prin o serie de schimbări: „O schimbare este urmata de alta schimbare. În secolul al XVIII-lea, Iluminismul a pus sub semnul întrebării întreaga sinteză religioasă care dominase până atunci cultura vest europeană. Odată cu venirea secolului al XIX-lea au apărut romantismul și materialismul științific. Secolul XX ne-a dat marxismul și fascismul, pozitivismul și existențialismul.

Schimbarea, mai exact dorința de schimbare, este ceva natural deoarece omul, ca ființă imperfectă, este supus greșelii. Odată ce se descoperă inaplicabilitatea unei teorii sau falsitatea acesteia o nouă teorie trebuie să ia naștere. Aceasta este clădită pe ruinele celei vechi. Astfel ea are sens și valoare numai în lumina noutăților pe care le aduce față de teoria precedentă. În aceste condiții am decis că pentru o mai bună înțelegere a postmodernismului trebuie să analizăm și perioadele premergătoare acestui curent.

1.1 Premodernismul

Premodernismul este perioada din istoria culturii care cuprinde întreaga gândire de la nașterea filosofiei până în zorii Iluminismului. Premodernismul, ca și modernismul ce avea sa-i urmeze, este o etapa importantă din istoria gândirii vest europene caracterizată foarte bine de către Gene Veith. Acesta afirma că premodernismul este „o era complexa, dinamică, tensionată, care include păgânism mitologic, și raționalism clasic, dar și revelație biblica”. în ciuda diversității sale, o trăsătura comuna se poate observa pe întreaga durata a acestei etape din istorie, și anume credința în supranatural și certitudinea existentei unui adevăr absolut. De exemplu Platon a văzut lumea că manifestând atâta diversitate și schimbare încât alta lume, lumea formelor – care exista înafara simțurilor – trebuie să existe pentru a putea aduce coerenta și scop lumii simțurilor. Odată cu începerea perioadei medievale, concepția creștina a început să domine cercurile erudite. în aceasta perioada Dumnezeu este fundamentul adevărului, iar scopul omului este acela de a discerne care este relația să cu divinitatea. Mulți din teologii creștini precum Sf. Augustin, Toma din Aquino, Luther și Calvin s-au remarcat în acea perioada. Credința în adevărul absolut și în supranatural nu era negociabila. Acest aspect reprezintă ideea de baza pentru concepția lor; fundamentul realității că univers nu că multiunivers.

Omul poseda , încă din naștere, dorința de a fi autonom, de a nu depinde de nimic. Aceasta idee cuplata cu succesul rațiunii și al științei au făcut inevitabila o schimbare în ceea ce privește concepția asupra lumii. Moderniștii credeau că omul nu trebuia să mai fie legat de superstiții, credințe demodate ale trecutului. Omul modern nu avea nevoie de supranatural pentru a-l ghida; rațiunea și știința sunt singurele care-i pot oferi acum, omului, răspunsurile de care el are nevoie pentru a înțelege universul. Trecerea de la Premodernitate la Modernitate s-a produs, iar Iluminismul a fost dovada acestui fapt.

1.2 Modernismul

Iluminismul a reprezentat nașterea perioadei „moderne” din istoria gândirii. Unii gânditori datează aceasta perioada ca începând cu revoluția franceza din anul 1789, și încheindu-se cu căderea zidului Berlinului din anul 1989. Chiar dacă o parte a gânditorilor din această perioadă nu a respins întru totul credința în Dumnezeu ei considera că daca intr-adevăr ar exista Divinitate aceasta nu ar fi fost nici preocupată, nici implicată în creația sa. Rațiunea și știința erau acum noile obiecte adorate, iar mântuirea omenirii se afla în studierea și aplicarea celor doua. Concepțiile moderne precum pozitivismul doresc să unifice științele și să ordoneze viata prin găsirea principalei paradigme care să explice natura umana. Umanismul secular, prin accentuarea asupra autonomiei individului și a superiorității intelectului, a încercat să vindece bolile societății precum rasismul și sărăcia prin educație și tehnologie. Anumite cunoștințe despre noi și despre lume sunt posibile, după spusele moderniștilor, datorita faptului că natura este văzută ca un sistem de legi.

Spre deosebire de premodernism, aceasta noua era respinge metafizica. Omul rațional nu avea nevoie să se încreadă în nimic altceva înafara logicii și a experienței bunului simt. Aceasta idee forma însăși punctul de plecare al criticii și interpretării biblice. Credința în miracole, reîncarnare, și în alte doctrine supranaturale erau imediat respinse. Gânditorii moderni doreau să demitizeze Biblia și să o elibereze din cătușele superstiției unde se afla de atât de mult timp; „în timp mulți au mers până într-acolo încât să afirme că Biblia nu era deloc necesară. Era de folos umanității în perioada sa infantilă. Dar acum că am atins iluminarea, putem citi cartea naturii și să evităm toate petele, distorsionările, și absurditățile care se găsesc în Biblie”.

În cele din urmă aceasta nouă religie „naturalistă” i-a luat locul cu desăvârșire lui Dumnezeu, încercând să creeze o ordine socială dreaptă și egalitară care să îmbrățișeze rațiunea și progresul social.

Cu toate acestea, modernitatea nu a produs armonia pe care profeții acesteia o anunțaseră. După perioade de sclavie, războaie mondiale, comunism, nazism, și bombe nucleare, oamenii au început să se îndoiască de ideea conform căreia urmărirea rațiunii, a tehnologiei, și a științei aveau să conducă la o lume mai bună. De asemenea ideea conform căreia natura este inerent ordonată și guvernată de legi naturale fixe a început să fie obiectul unei cercetări mai atente. În anii următori, un număr tot mai mare de gânditori au început să se îndoiască de ideea absolutului în știință și logica, începând să fie din ce în ce mai convinși că natura este inerentă haotică și iluzorie. În completarea acestora a venit și critica la adresa supoziției că omul este un simplu observator al naturii.

Ideea modernității, prin care afirma, că omul este doar un simplu produs uniform al naturii, murea repede. Presupozițiile modernității însemnau de fapt reducerea condiției umane la metodele logice și științifice. Nu mai exista „spirit uman”; omul era doar un simplu rezultat al reacției șansa – întâmplare în urma combinării de atomi. Libertatea era doar o iluzie, determinismul fiind singura realitate.

Modernismul a adus exact opusul a ceea ce promisese. Promisiunile sale despre eliberare s-au dovedit a fi de fapt măști pentru opresiune și dominare. Prin înlăturarea lui Dumnezeu, și înscăunarea rațiunii și a științei, omul era acum liber să facă tot răul de care el era capabil – în numele progresului științific. Modernitatea, ca și premodernitatea dinaintea ei, erau acum vulnerabile. Rațiunea și știința nu erau mesiatice, iar spiritul uman se zbătea încă pentru libertate și autonomie. Terenul era fertil pentru o noua paradigma. Postmodernismul era pregătit să apară.

Trebuie menționat că în pofida faptului că premodernismul și modernismul au dominat peisajul intelectual al epocii lor au existat și provocări. Rădăcinile modernismului pot fi ușor observate în dorința gânditorilor renascentiști de a se reîntoarce la umanismul grecilor, negând relația verticala cu Dumnezeu, și accentuând relația orizontală cu omul. De asemenea disidenta vocilor din modernism au reprezentat rădăcinile postmodernismului. Romantismul a respins raționalismul pur și empirismul Iluminismului, accentuând puterea imaginarului. Probabil că cea mai puternică și cea mai influentă reacție la modernism a venit în timpul existențialismului. Aici toate înțelesurile absolute au fost puse la îndoiala. Căutarea unui ultim înțeles era percepută că o risipă de energie și deci o direcție total eronată. În cele din urmă natura nu este ordonată iar rațiunea nu reprezintă un ghid de încredere. Ambele mișcări au reprezentat rădăcinile postmodernismului.

Aceste doua epoci, premodernism si modernism, au rolul de a evidenția unele din trăsăturile fundamentale ale postmodernismului. Nu putem înțelege și explica importanța noului curent daca nu cunoaștem fundamentul pe care acesta s-a format. Cele prezentate până acum au rolul de a ne prezenta cadrul teoretic în care a apărut postmodernismul . El ia naștere din demonstrarea falsității si inaplicabilității teoriilor moderne.

In capitolul care urmează vom arata ca postmodernismul nu se reduce numai la antiteza cu modernismul. El reprezintă o mișcare mult mai complexa ce aduce schimbări profunde atât la nivel social cât si la nivel politic. Trecerea de la modernism la postmodernism este una de durată ce nu se poate produce de la o zi la alta. Aceasta trecere trebuie să se facă în toate domeniile, fie ele politice, sociale, economice sau religioase, pentru a vorbi de o adevărata schimbare de paradigma. Chir daca mulți dintre noi nu suntem conștienți ca epoca în care trăim este una eminamente postmodernă, aceasta nu înseamnă că ea nu există. Aceasta lucrare are rolul de a prezenta postmodernismul pentru ca fiecare sa poate realiza schimbarea prin care trece. Pentru a înțelege mai bine valorile care se schimbă atât la nivel social cât și la nivel politic este nevoie și de o prezentare a noilor valori și conduite pe care postmodernismul le propune.

CAPITOLUL 2

APARIȚIA POSTMODERNISMULUI

Stephen Connor afirma „ca nu putem vorbi despre cristalizarea conceptului de postmodernism decât pe la jumătatea anilor `70”. Modernitatea primise critici severe, și era din ce în ce mai evident că postmodernismul avea să prindă rădăcini puternice. Cu toate acestea, gânditorii vremii nu au îmbrățișat imediat noul curent. Postmodernismul reprezenta cea mai viabila alternativă, dar modernismul era încă un curent puternic. Căderea comunismului, din 1989, este cea care a dat ultima lovitura epocii moderniste.

2.1 Probleme etimologice

Înainte de a discuta caracteristicile acestui curent este foarte important să distingem între „postmodern” și „postmodernism”. „Postmodern” se refera la o perioada de timp, iar „postmodernism” se refera la o anumită ideologie. În acest sens Gene Veith afirmă „că dacă era modernă a luat sfârșit, toți suntem postmoderni, chiar dacă respingem doctrina postmodernistă”.

După cum am văzut există o distincție terminologico-strategică aceea dintre postmodernism și postmodernitate. Cei doi termeni, deși co-dependenți, nu sunt co-extensivi. Sufixele categorizante îi asigură primului localizarea în teritoriul artelor și arhitecturii, iar celui de-al doilea, o generalitate vaga.

Postmodernismul, ca și celelalte „-isme“, poate fi izolat istoric, geografic și stilistic, introdus prin urmare într-o istorie literară și culturală cu totul modernă în aparatul ei conceptual. Prima apariție a termenului este mitică: se pare că pictorul englez John Watkins Chapman ar fi folosit cuvântul în jurul anului 1870. Sensul acesta mitic s-a pierdut. Perry Anderson, în „The Origins of Postmodernity”, îi atribuie una din primele utilizări lui Federico de Onis, profesor la Columbia University, într-o antologie de poezie hispanică și hispano-americană publicată în 1934. Pentru de Onis, postmodernismul e o reacție la avangarda modernismo-ului, termen care la rândul sau va da naștere unei contrareacții în ultramodernismo.

In ceea ce privește literatura, postmodernismul își localizează sursele, într-un mod oarecum straniu, în secolul în care „începe“ modernitatea. Simetric, postmodernismul filozofic, sau, daca putem face echivalarea, postmodernitatea, l-a recuperat pe Friedrich Nietzsche, dar ar fi interesant de urmărit o recuperare a lui David Hume care ne-ar aduce înapoi la secolul XVIII. Însă postmodernitatea filozofică e un hibrid sau o himera mult mai înspăimântătoare. Ea a aglutinat masiv: filiera hermeneutica Nietzsche-Freud-Heidegger-Gadamer-Vattimo, cea „critica“ Walter Benjamin-Adorno/Horkheimer-Guy Debord-Deleuze/Guattari, pe Derrida, „mafia hermeneutica de la Yale“ și restul deconstructiviștilor, punctul de autoconștiință Lyotard și pe cei care privesc „în urmă“ (cu mai multă sau mai puțină mânie), Jameson, Anderson, apoi pe Foucault (si, pe urmele lui, Stephen Greenblatt), Baudrillard și Paul Virilio, Julia Kristeva și feminismele, sfârșind apoteotic în ceea ce criticul american John Brenkman numea „mantra race/gender/ class“ care condiționează direcțiile de studiu ale „studiilor culturale“. S-au făcut unele încercări – ce e drept, mai sfioase – de a-i revendica pe Kierkegaard și pe Wittgenstein.

Am recurs la aceasta lunga înșiruire pentru a sublinia apetitului enorm al postmodernității teoretice de a îngloba, de a asimila; e tendința de a forma cu orice preț o cultura a incluziunii. Acest impuls este în bună măsură unul „terminal“ și strategic, o strategie orientată agresiv împotriva viziunii moderne asupra istoriei (hegeliana la origine și apoi hegeliano-marxista).

Revenind la nivelul etimologic, o serie de dificultăți încep să apară, atunci când atașăm „modernului” prefixul temporal „post-”. Deja „modernul”este un termen plurivoc, așa încât în fiecare din sensurile sale admite cu greu alăturarea unui asemenea prefix. Dacă privim modernul într-un sens restrâns, drept ceea ce caracterizează o anumită epocă din istoria umanității, fapte evenimente, creații intelectuale, atitudini, comportamente specifice acestei epoci, se ridica automat problema delimitării temporale a epocii moderne de una pre-modernă și mai ales de una post-modernă. În cele discutate mai sus am arătat prin ce se delimitează epoca modernă de cea premodernă; în continuare vom încerca să evidențiem caracterele, fundamental diferite, care fac trecerea de la epoca modernă la cea post-modernă, din perspectiva socială.

2.2 Modernism-Postmodernism

Într-un sens mai larg asociem modernul cu conștientizarea unei rupturi fata de trecut. O asemenea conotație temporală face și mai dificilă, chiar paradoxală aplicarea prefixului „post” „modernului.

Întrebarea ce se ridică atunci, în mod firesc, este următoarea: în ce măsura reprezintă postmodernul ceva distinct de modern, din moment ce neagă, în anumite din variantele lui filosofice, criteriile sale ale noului, ale depășirii și progresului? Născut din „revolta” față de abuzul de sens istoric conferit devenirii, ca reacție față de orice „teo-„ și teleologie a naturii și, în cele din urmă, față de ideea raționalității lumii și a proiectului uman de stăpânire a ei, postmodernul încearcă să se insinueze în spațiul rămas gol prin dispariția principiului întemeierii și să încurajeze jocul elementelor astfel descentrate, eliberate de constrângerile și dependențele față de centru, supus de acum el însuși eroziunii centrifugale.

Totuși ce este acest postmodernism? În general postmodernismul este anti-universalist; neagă orice standarde și adevăr universal. Jean-Francois Lyotard, probabil cel mai influent scriitor din gândirea postmodernă, definește postmodernismul că fiind „lipsit de încredere în metapovestiri”. Practic, o metapovestire este o universalizare: o rețea de generalizări elementare, în baza căreia orice aspect al cunoștințelor și experienței noastre este interpretat și corelat. În postmodernism funcția narativă își pierde functorii, marele erou, marile primejdii, marile aventuri și marele scop. Ea se dispersează într-o puzderie de elemente lingvistice narative, dar și denotative, prescriptive, descriptive, etc., toate purtând cu ele valențe pragmatice sui-generis. Mai exact, odată cu instaurarea postmodernismului, Unicul se divide în unicități, Dreptatea în dreptăți și îndreptățiri iar Istoria în istoricități. Odată cu această transformare omul a pierdut lucrul cel mai drag moderniștilor și Iluminismului și anume Certitudinea, certitudinea într-un viitor sigur, într-un adevăr absolut, etc.

Revenirea insistentă, aproape obsesivă, în discursurile perioadei moderne, a unor idei ale sfârșitului – istoriei, filosofiei, artei, subiectului ori chiar omului – nu conferă acestei meditații nicidecum o tenta apocaliptică ori tragică, ea nu face decât să consolideze convingerea că un mod de gândire este epuizat și „nu poate fi continuat nici măcar prin infuzie de raționalitate ori de transcedentalism, decât cu riscul rămânerii intr-un idealism sinonim cu naivitatea și complice cu manipularea”. Regulile care ghidează lumea contemporană, pe care o numim sau nu „postmodernă”, „tardiv modernă” ori altfel – aceasta nu mai este o opțiune destinală, ci o convenție, poate cea mai puțin importantă – nu seamănă deloc cu cele din teoriile utopice, infirmate atât de dureros. Sfârșitul filosofiei, de exemplu, nu semnifică sfârșitul reflecției, ci, dimpotrivă, asumarea unei meditații despre originea și prezentul nostru, despre condiția cotidiană a faptului de a fi, de a simți, de a gândi, în disonanță cu o gândire-ideologie căutându-și legitimitatea în trecutul sau viitorul de aur. Filosofia de astăzi trebuie să fie o contrautopie, dacă utopie înseamnă comunism, un antiumanism dacă umanism înseamnă „omul nou”, un iraționalism daca raționalism înseamnă instrumentalizare a vieții în dimensiunile ei cele mai elementare.

După cum am observat, pentru gânditorii postmoderniști nu există adevăruri absolute sau un fundament de la care se pornește. Postmodernismul nu încearcă să construiască un model sau o paradigmă care să ordoneze realitatea. Modernitatea și creștinismul au dezbătut care dintre ele dețin adevărul absolut; postmodernismul le atacă pe amândouă tocmai datorită pretenției lor de a deține acest lucru. Creștinismul susține că există o serie de adevăruri necesare (existența Sfintei Treimi, Dumnezeu este atât transcendent cât și imanent) pentru a putea da înțeles lumii. Postmodernismul respinge ideea că realitatea are sens într-o formă absolută, și reduce orice construcție la o înclinație personală sau culturală. Adevărul este un construct social, justificat pragmatic, astfel încât să poată deveni una din multele interpretări, condiționate cultural, ale lumii.

Pentru a putea îndepărta orice posibilitate de cunoaștere absolută, postmodernismul confundă, intenționat, distincția tradiționala între subiectul cunoașterii (cel care cunoaște) și obiectul cunoașterii (ceea ce este cunoscut). Omul nu stă deoparte și primește pasiv cunoștințe despre lume; interpretarea omului reprezintă, în cele din urmă, felul în care este lumea într-adevăr, așa cum îi este revelată lui sau unei anumite culturi. Confuzia dintre subiect și obiect i-a creat postmodernismului etichete precum cea de nihilism sau relativism. Logica, știința, istoria, și moralitatea nu sunt universale sau absolute, ele sunt constructe ale experienței proprii și interpretări ale acestei experiențe.

Charles Mackenzie observă că dacă în perceperea unui obiect mintea umana creează virtual cunoaștere atunci o nouă întrebare ia naștere: ce este lumea externă atunci când ea nu este percepută? La aceasta întrebare I. Kant răspunde că noi nu putem cunoaște un „lucru în sine”. Lumea, așa cum este ea separată de experiența noastră, este de necunoscut. Așa deci, „un lucru în sine” nu poate fi cunoscut. Singurul lucru care poate fi cunoscut este experiența personală și interpretarea noastră a acestei experiențe. Din moment ce sigurul lucru care poate fi cunoscut este propria experiența nu putem afirma că omul poate cunoaște totul intr-un sens absolut. Tot ceea ce are cineva este propriul său finit, experiența să limitată. Logica, știința, istoria, și etica sunt discipline umane care trebuie să reflecte insuficienta și subiectivitatea umană.

Unul din motivele pentru care postmoderniștii au ajuns la astfel de concluzii provine din faptul că existențialiștii, prin respingerea raționalismului și empirismului, au focalizat filozofia pe experiența umană, în special așa cum este ea comunicată prin intermediul limbajului. Limbajul este modul prin care omul exprimă aceste experiențe lumii, iar pentru a putea înțelege cât mai bine lumea trebuie să privim tot ceea ce se spune despre realitate. Din păcate, subiectivismul este tot ceea ce avem la îndemână din moment ce tot ce putem face este să experimentăm și să analizam ceea ce alții au experimentat și interpretat că fiind realitatea. Astfel ne aflăm într-un impas deoarece spirala merge descendent. Din acest motiv pentru postmoderniști orice afirmare a unei cunoștințe absolute este mai întâi pusă sub semnul întrebării pentru ca apoi să fie definitiv respinsă. De aceea istoria este văzută ca o serie de metafore mai degrabă decât un cumul de evenimente care „chiar” s-au întâmplat. Oricum, cel care înregistrează evenimentele le scrie și le înregistrează așa cum el le percepe; altcineva le-ar fi putut percepe diferit.

În ceea ce privește moralitatea, propria părere a cuiva nu este percepută ca fundament. Concepția fiecărei culturi, și de fapt a fiecărui individ, despre etică este la fel de validă ca oricare alta. Nu se afirmă ca absolută moralitatea cuiva, convingerea morală a fiecărui individ este respectată indiferent de ceea ce ar afirma ea, iar limbajul trebuie modificat în așa fel încât să nu favorizeze părerea cuiva și astfel să ofenseze pe altcineva. Iată baza pe care s-au născut curentele din societatea de azi, curente ca „multiculturalism” sau „Corectitudine Politică”.

Postmodernismul, din câte am arătat până acum, este orientat către viitor, către schimbare. Cu toate acestea în cadrul postmodernismului putem observa două tendințe – una regresivă și una progresivă. Este important de prezentat aceste tendințe deoarece ele arată că trecerea de la modernism la postmodernism nu se face brusc, prin arderea etapelor, ci treptat prin crearea unor noi fundamente pe care să se poată clădi noua societate. Această dublă tendință a postmodernismului este important de urmărit deoarece ea îi conferă acestuia caracterul de curent complex. Prin curent complex înțelegem un curent ce se adresează tuturor domeniilor și care face legătura dintre trecut și prezent, dintre vechea paradigmă si noua paradigmă cât mai lin posibil.

Trecerea de la un sistem la altul trebuie realizată etapizat pentru ca orice individ să se poată acomoda la noile schimbări. După cum am spus postmodernismul poate fi structurat în două categorii: postmodernism regresiv – orientat către trecut, el încercând să păstreze unele din valorile perioade moderne, și modernism progresiv. Acesta din urmă este cel care rupe definitiv legătura cu perioada modernă și care încearcă reconstrucția social-politică pornind de la o nouă serie de valori.

CAPITOLUL 3

POSTMODERNISMUL

3.1 Introducere în postmodernism

Subiectul principal al acestei lucrări îl reprezintă perspectiva postmodernă. Principala afirmație pe care o face aceasta lucrare este că datorită atingerii fazei autocritice de către epoca modernă, adesea autodenigratoare si, în multe feluri autodistrugătoare – proces pe care conceptul de „postmodernism” se presupune a-l exprima și explica – se deschide posibilitatea unei înțelegeri radical noi a fenomenelor morale.

Modernismul a avut capacitatea extraordinară de a împiedica autoexaminarea; a învăluit mecanismele de autoreproducere într-o plasă de iluzii fără de care acele mecanisme, fiind ceea ce erau, nu au putut funcționa corespunzător; modernismul a trebuit să-și stabilească o serie de ținte care nu puteau fi atinse, pentru a atinge ceea ce se putea atinge. „Perspectiva postmodernă” de care se ocupă studiul de față înseamnă, mai mult decât orice, îndepărtarea măștii de iluzii, recunoașterea anumitor pretenții ca fiind false și a anumitor obiective că imposibil de atins si, din acest motiv, de nedorit.

Noutatea unei astfel de perspective asupra socialului constă, în primul rând, și în cea mai mare măsura, nu în cea a principiilor sociale tipic moderne, ci în respingerea modurilor tipic modern de a aborda astfel de problemele (adică reacția la provocările morale prin reguli normative coercitive în practica politica și căutarea filosofica a absolutului, a universului și a fundamentului în teorie). Marile chestiuni ale eticii – cum ar fi drepturile omului, justiția socială, echilibrul între cooperarea pașnica și autoafirmarea personala, sincronizarea comportamentului individual și a fericirii colective – nu si-au pierdut actualitatea. Trebuie doar privite și tratate într-o noua manieră – cea postmodernă.

3.2 Viziunea postmodernistă

Începând de acum câteva decenii vorbim despre transmutare a existentei noastre, despre o schimbare care ne-ar cuprinde pe toți, chiar fără să știm, și care este firească: în fond, lumea evoluează continuu și nu se poate opri acum, înveșnicind formele actuale de viată omenească. Este vorba, așadar, despre un fenomen de transformare a fundamentelor vieții noastre, despre impunerea unui nou topos al conștiinței istorice, chiar despre o modificare a paradigmelor culturale și sociale ale modernității. Acest fenomen a fost numit, de teoreticienii săi, postmodernism. Postmodernismul se răspândește, venind din America, în Franța, mai întâi în arhitectura și artă, apoi în filozofie. O definiție mai exacta poate porni de la contradicția dintre postmodernism și modernism, deoarece deosebirile de opinii pot fi înțelese ca diferențe dintre doua ere: cea modernă și cea postmodernă.

O nouă viziune ia naștere, o viziune care le include pe toate celelalte deja existente. Ea pune sub semnul întrebării noțiunea tradițională de adevăr, structură și realitate. Dar de unde provine această nouă viziune? Pentru mulți dintre noi ideea conform căreia nu există un adevăr obiectiv pare deplasată; cu toate acestea ea devine din ce în ce mai puternică. Cine oare ar putea pune la îndoială faptul că legea noncontradicției este legea fundamentală a logicii, sau cine ar putea cuteza să se îndoiască de adevărul matematic conform căruia „2 + 2=4”? Răspunsul este că din ce în ce mai mulți oameni se îndoiesc de astfel de adevăruri nu de mult considerate a fi indubitabile. Omul postmodern este cel care pune sub semnul întrebării întregul set de certitudini existente până la el. Societatea suferă o schimbare profundă și reală datorită unei revoluții a individului, revoluție interioară, unică până acum în istorie. Spunem unică deoarece, până la postmodernism, trecerile de la o epocă la alta, de la o veche paradigmă la un nou set de premise conducatoare, nu s-au produs din interior către exterior, ci în sens invers. Epoca postmodernă este singura care își are originea în dorința oamenilor de schimbare, dorință provenită din interiorul fiecărui individ.

PARTEA a II a – ASPECTELE POLITICE

CAPITOLUL I

DE LA SOCIAL LA POLITIC

Dacă „moralul” a ajuns să fie diferențiat ca aspectul gândirii, al simțirii și al acțiunii umane ce tine de distincția între „bine” și „rău”, aceasta a fost în general realizarea epocii moderne. De-a lungul istoriei omenirii, s-au observat sau s-a făcut prea puțin diferența intre normele de comportare umană astăzi strict separate, cum ar fi „utilitatea”, „adevărul”, „frumusețea”, „corectitudinea”. În modul de viata „tradițional”, arareori privit de la distanta și astfel arareori supus reflecției, totul părea să plutească la același nivel al importantei, cântărit cu aceeași balanță a lucrurilor care „e bine” și care „nu e bine” să le faci. Viața în general era rezultatul creației divine, călăuzita de providența divina. Liberul arbitru, daca a existat vreodată, putea însemna doar – după cum susținea Sfântul Augustin și după cum repeta Biserica la nesfârșit – libertatea de a alege răul în locul binelui, adică de a încălca poruncile lui Dumnezeu, de a te abate de la calea arătata de Dumnezeu lumii; și tot ce devia în mod vizibil de la tradiție era considerat ca reprezentând o asemenea încălcare.

Legiuitorii și gânditorii moderni au simțit că moralitatea este, mai degrabă decât o „trăsătura naturală”, a vieții umane, ceva ce trebuie conceput și introdus în comportamentul omului; astfel ei au încercat să compună și să impună o etica unitară, atotcuprinzătoare, adică un cod coerent de reguli morale pe care oamenii pot fi învățați și obligați să le respecte. Gânditorii moderni credeau în ideea, conform căreia golul lăsat de supravegherea morală, acum dispărută sau ineficientă, a Bisericii poate fi și trebuie umplut cu o serie de reguli raționale; credeau ca rațiunea putea face ceea ce credința numai făcea. În conformitate cu această convingere, s-au făcut mereu încercări de a crea un cod moral care – fără să se mai ascundă în spatele poruncilor divine – să-și proclame tare și fără reținere proveniența „umană” și, în ciuda acestui lucru, să fie acceptat și respectat de către „toate ființele omenești raționale”. Pe de altă parte nu a încetat niciodată căutarea „reglementării raționale a coabitării umane”, un set de legi astfel concepute, o societate astfel administrată, încât indivizii, în timp ce-și exercită liberul arbitru și optează, să aleagă ce e bine și ce e corect, respingând ce e rău și greșit.

Căutarea perseverentă și hotărâta a unor reguli care „să țină”’ și a unor fundamente care „să nu se clatine” s-a bazat pe credința în posibilitatea de realizare și în triumful final al proiectului umanist. O societate eliberată de contradicții de nerezolvat, o societate care să indice calea, așa cum o face logica, doar către soluțiile corecte, poate fi eventual construită, cu suficient timp și bunăvoință. Planul corect poate fi, trebuie să fie și va fi găsit.

Toate acestea s-au schimbat totuși odată cu reducerea treptată a constrângerilor tradiției și pluralitatea crescândă a contextelor independente unele de altele în care a ajuns să se desfășoare viata unui număr tot mai mare de oameni, cu alte cuvinte, odată cu distribuirea acelor oameni în roluri de „indivizi”, înzestrați cu identități nestabilite încă sau stabilite doar sumar, confruntați astfel cu nevoia de a le „construi” și de a „face diverse alegeri între timp”. Acțiunile ce trebuie alese, acțiunile ce sunt alese dintre altele ce puteau fi alese, dar nu au fost, sunt cele care trebuie apreciate. Evaluare reprezintă un element indispensabil al alegerii, al luării deciziei. Aceasta e nevoia pe care o simt oamenii ca factori de decizie, nevoie asupra căreia reflectează foarte rar cei ce acționează doar din obișnuință. Odată ce s-a ajuns la evaluare, devine evident că „util” nu este neapărat „bun”, sau „frumos” nu trebuie să fie „adevărat”. Odată ce s-a pus problema criteriilor de evaluare, „dimensiunile” aprecierii încep să se ramifice și să crească în direcții tot mai îndepărtate unele de altele. „Drumul cel drept”, odată unitar și indivizibil, începe să se despartă în „rezonabil din punct de vedere economic”, „plăcut din punct de vedere estetic”, „corect din punct de vedere moral”. Acțiunile pot fi bune într-un sens, greșite în altul. Care acțiune trebuie apreciată prin care criteriu? Și dacă se aplică mai multe criterii, căruia dintre ele trebuie să i se acorde prioritate?

CAPITOLUL 2

POSTMODERNISM POLITIC

Până la postmodernism societatea era total separată de politică. Domeniul politic nu se intersecta cu cel social decât în domeniul aplicării legilor. Perioada modernă se caracterizează, din acest punct de vedere, printr-o mixtiune, la nivel de supunere, nu de cooperare, al vieții politice cu cea socială. Prin aceasta vrem sa subliniem aspectul de manipulare al politicului asupra socialului. Viața politică nu reprezenta o transpunere a dorințelor indivizilor în plan politic, ci viața socială era o transpunere a dorinței politicienilor. Societatea funcționa din exterior către interior. Astfel acțiunile, scopurile, țelurile individului erau influențate de către politic. Din acest motiv noul curent nu s-a oprit numai la reforma din domeniul social ci, cu timpul s-a infiltrat și în domeniul politic. Această infiltrare în domeniul politic este evidentă la nivelul schimbării ideologiilor dominante, în acel moment. Vechile ideologii, precum liberalismul, conservatorismul sau comunismul se arată a fi depășite, ele nu mai pot satisface dorințele indivizilor și astfel se simte nevoia unei revigorări a scenei politice cu noi curente. Odată cu apariția postmodernismului la nivel social, acolo unde și-a făcut pentru prima dată apariția, o serie de noi curente politice încep să prindă contur. Probabil că o întrebare firească la care trebuie sa răspundem este cum de au câștigat într-un timp atât de scurt, un număr atât de mare de simpatizanți noile curente? Un răspuns posibil este că priza lor la nivelul societății se datorează faptului că izvorăsc chiar de la indivizi, aceștia fiind cei care, la început au organizat mișcări de protest la nivel social, pentru ca apoi, aceeași indivizi să se organizeze în formațiuni politice. Această diferență fundamentală între vechile și noile ideologii reprezintă unul din punctele principale pe care lucrarea de față le urmărește. Noile ideologii vor fi asimilate foarte repede și vor căpăta mult teren în fata celor vechi datorită faptului că ele reprezintă reflecția, în plan politic, a nemulțumirilor, din domeniul social a indivizilor. Ele apar tocmai datorita faptului ca protestele acestora nu sunt ascultate și respectate. Astfel noile curente au ca rădăcini protestele de la nivelul social.

2.1 Posideologiile

Postmodernismul nu încearcă să elimine ideologiile ci să ofere un alt model ideologic de interpretare și argumentare. Acest nou model, de a gândi și percepe realitatea, prinde contur la nivel social, pentru ca apoi să se dezvolte și să se implice la nivel politic prin crearea de noi ideologii. Acestea au rolul de a unifica planul social cu cel politic, dar nu la un nivel de acaparare ci la unul de cooperare între cele doua planuri – social si politic. Ca toate celelalte credințe ideologiile, implică o terorie a cauzei si efectului in lume, dar si o teorie despre natura umană bună sau rea; perfectibilă sau nu. Fața de alte timpuri de credințe ideologiile se disting prin asocierea lor cu instituțiile facute să realizeze si să intărească respectivele credințe, respingerea inovației sau exigența lor privind adeziunea.

Noile tipuri de ideologii nu sunt numai antiteze ale ideologiilor totalitare, ele opunându-se deopotrivă si ideologiilor capitaliste. Lupta noului tip de ideologie nu mai este una clasică, de tipul propagandei sau a demagogiei în sensul sprijinirii unui partid de a ajunge la putere și de a menține această putere. Noile ideologii sunt de fapt critici și amendamente la structurile sociale și politice moderne. Termenului vechi de ideologie i se adaugă prefixul „post” tocmai pentru a scoate în evidență noua conotație a termenului. Postmodernismul își pune astfel pecetea pe termenul de ideologie, astfel încât să poate induce, subliminal chiar, ideea de noutate încă de la citirea termenului. Noile ideologii nu sunt nici pro nici contra sistemului, ele sunt anti sistem. A fi anti sistem înseamnă a nu fi numi un critic al acestuia ci mai degrabă un demistificator. Până la postmodernism și la post-ideologii, majoritatea curentelor erau când pro când contra unui sistem, aceasta datorându-se poziției pe care o aveau față de guvernul aflat la conducere. Pe de altă parte, postideologiile critică întreg sistemul, dorind o revitalizare a acestuia de la temelii; acestea fiind reprezentate de puterea societății civile. Am spus că postideologiile au un rol demistificator deoarece orânduirea propusă și implementata de către moderniști a dus la o mistificare a statului și a conceptului de producție nelimitată. Noul tip de ideologie joacă astfel un dublu rol: unul de deconstrucție a societății curente si altul de îndrumător. O altă diferență ce se remarcă față de vechiul tip de ideologie este aceea că postideologiile nu se mai vor a fi constructori de realitate ci numai îndrumători. Ele lasă libertatea individului de a lege calea pe care vrea să o urmeze și tipul de societate pe care vrea să-l construiască. Ele nu mai încearcă să manipuleze individul in vederea susținerii de către acesta a unei agende prestabilite și a unui program pe care majoritatea nici nu-l cunosc, ele vor doar să mobilizeze societatea civilă astfel încât ea sa fie cea care ia decizii iar partidul fiind doar cel care le pune în aplicare.

Postmodernismul își face apariția pe scena politică sub forma postideologiilor. El revitalizează scena politică prin dimensiunea sa critică si deconstructivistă. Dacă vechile ideologii se caracterizează prin dimensiunea lor de mistificator al statului și al unei serii de valori pe care încearcă să le impună, atunci postideologiile sunt cele care doresc să desfacă tot ceea ce a construit vechiul regim și să ofere individului un nou început.

CAPITOLUL 3

IDEOLOGIILE ELIBERĂRII CA FENOMEN POST-IDEOLOGIC

Postideologiile mai poartă, simbolic, și numele de „ideologii ale eliberării”. Ele poartă și acest nume datorită caracterului lor de eliberator din cătușele dogmatice și ideologice ale modernismului. Cheia de la lanțurile cu care a fost încătușat individul stă în puterea societății civile de a se revolta si a organiza proteste împotriva unei societăți autoritare. Noul tip de ideologie aduce în prim plan categorii sociale care nu numai că au fost defavorizate dar au fost marginalizate ca si când ele ar fi reprezentat un virus care ar putea ataca și distruge utopia creată de moderniști. In pofida strădaniilor conducătorilor din perioada amintită căderea modernismului a provenit tocmai de la aceste categorii care au început să ridice glasul pentru a putea fi auzite chiar și in turnurile de fildeș în care se refugiaseră, la adăpostul zidurilor ideologice, conducătorii vremii.

Ideologiile eliberării se adresează persoanelor de culoare, femeilor, homosexualilor, țăranilor săraci, persoanelor nemulțumite de tratamentul asupra animalelor sau a mediului înconjurător, într-un cuvânt tuturor persoanelor sau claselor sociale defavorizate. Fiecare dintre aceste grupuri este maltratat de către un grup dominant. Ele își propun să elibereze aceste grupuri nu numai de opresorii direcți, dar și de temerile interioare: acceptarea inferiorității, sentimentul de vinovăție. Ele doresc să elibereze și opresorii de iluzia propriei lor superiorități, și să-i vadă pe ceilalți ca egali ai lor. Astfel postideologiile lucrează atât la nivelul grupurilor oprimate cât și la cel al agresorului. Lupta lor nu este numai una exterioară individului ci și una interioară acestuia ele încercând să schimbe inclusiv mentalitate și modul de a concepe lumea.

Ideologiile eliberării se caracterizează prin o serie de mișcări politice care au pus în mișcare întregul aparat postmodern de critică a societății. Aceste mișcări sunt extrem de importante deoarece ele sunt avangarda apariției postmodernismului pe scena politică. Din aceste mișcări amintim succint: „Mișcarea de eliberare a negriilor” condusă de Martin Luther King Jr., din anii `60, care milita pentru drepturi civile și egalitatea șanselor – vot, educație, transport, locuință, locuri de muncă. Aceasta mișcare e împotriva rasismului și a prejudecăților. Este o ură dublă, îndreptată asupra opresorilor și a propriei rase: sublimare, întoarcerea oprimaților, auto-aversiune (dragoste neîmpărtășită față de albi, europeni, dar și ură și negare a propriei condiții, pierderea propriei valori). Acestea au dus la o rată mare a criminalității. Rezolvarea propusă de către Martin Luther King Jr. este realizarea unei culturi pozitive: valori în muzică, artă, sport.

O alta mișcare eliberatoare este cea ecologistă care atrage atenția asupra crizei mediului înconjurător, criza apărută datorită antropocentrismului. Ecologismul nu atrage atenția numai asupra mediului dar și a aparatului de stat concentrat în toate societățile, indiferent de tipul de guvernământ, asupra producției nelimitate. Ecologismul își face apariția cu un nou model de critică. Întreaga sa argumentație este bazată pe logică, pornește de la sesizarea crizei mediului înconjurător și ajunge la căutarea și găsirea vinovaților în sistemul de organizare și valori al societății, urmărind cu mare atenție o serie de valori ca pace, reglare economică, dezarmare, creșterea ajutorului pentru Lumea a treia, justiție socială pentru femei, democrație participativa, eliminarea etnicismului și a rasismului.

Ultima mișcare eliberatoare se regăsește în mișcările de eliberare a femeilor. Această mișcare se dezvoltă cu precădere în secolul XIX în Statele Unite ale Americii. La conturarea curentului feminist au contribuit o serie de mișcări care prin apărarea unui segment al persoanelor defavorizate și prin accentuarea necesității unei egalități sociale au înlesnit drumul apariției pe scena politică a curentului feminist. Astfel ca parte integrantă a feminismului distingem mișcări precum „feminismul socialist”, „mișcarea anarho-feministă”, „feminismul liberal” care consideră ca principal obstacol în calea eliberării femeilor discriminarea legală și instituțională, „mișcarea femeilor lesbiene”, „mișcarea pentru eliberarea femeilor” ce declară război pornografiei și militează pentru drepturile homosexualilor si eliberarea animalelor ținute captive.

CAPITOLUL 4

ECOLOGISMUL

Primul continuator al freudo-marxismului este ecologismul. Acesta urmează linia propusa de Reich, Fromm si Marcuse, cu mențiunea că el este primul care aduce în domeniul practic teoriile celor trei. Ecologismul își canalizează, în primul rând, critica către o societate care nu este preocupată de problema mediului. Astfel contribuția ecologismului la trecerea la o nouă paradigmă este de o majoră importanță. Acesta, pe lângă faptul că pune în practică ipotezele freudo-marxismului, este prima ideologie postmodernă care capătă un număr foarte mare de simpatizanți.

Ecologismul nu se vrea numai o mișcare de protest, și deci de deconstrucție, ea este mai ales una de construcție care dorește schimbarea societății actuale și crearea uneia noi pe fundamentul unor principii propuse de el. Curentul se remarcă, în primul rând, prin introducerea unor elemente noi pe plan social-politic. Chiar dacă freudo-marxismul a făcut primul pas în mixtiunea social-politic, ecologismul este cel care accentuează aceasta mixtiune prin introducerea unor principii noi și prin implicarea societății civile ca element de susținere al acestor principii. Apariția ecologismului nu este sinonimă cu apariția sa pe scena politică. Ecologismul este, în primul rând o mișcare socială care are la baza domeniul științific. La început, ecologismul a desemnat o nouă ramură științifica ce viza găsirea legăturilor dintre plante și animale și habitatul lor natural. Începând cu sfârșitul anilor `50 ai secolului XX, oamenii de știința au început să atragă atenția asupra gravelor prejudicii pe care industria le aduce naturii și habitatului diferitelor specii. Dacă societatea ar fi recepționat în mod adecvat semnalele de alarmă ale ecologiștilor atunci ei nu ar fi reușit să se impună ca forță parlamentară în numeroase țări europene. Pentru a reuși totuși să se impună ei au mizat pe o serie de factori psihologici, precum: criza ecologică, frica de izbucnirea unui război atomic și eșecul partidelor de a face față unui număr mare de probleme sociale, economice și politice. În anii `60-`70 curentul a devenit mai puternic prin aderarea lui la mișcările hippie și la ideologiile eliberării. Putem vorbi de o adevărata ideologie ecologistă abia la jumătatea anilor `70 când ecologismul își începe propriul drum spre o nouă eră postmodernă.

După cum am afirmat, ecologismul a luat naștere sub forma unui protest al societății civile. Cadrul în care a apărut acest curent este dat de sfârșitul celui de al doilea război mondial și începutul „războiului rece”, ca și de o serie de factori enumerați mai sus. Revolta împotriva societății moderne era iminentă deoarece aceasta adusese exact opusul a ceea ce promisese. Caracterul revoltei nu era neapărat unul economic ci mai degrabă social privind drepturile și inegalitățile de status, segregaționismul și falsa morală burgheză. Nu ne propunem să facem o analiză a doctrinei ecologiste, ci să arătam care este aportul acesteia la crearea unui nou tip de paradigmă.

4.1 Bazele noului curent

Ne putem da seama de orientarea pe care o are ecologismul după sloganul acestuia: „nici la stânga, nici la dreapta, ci înainte”. Este clar un îndemn către viitor, către o deconstrucție și o reconstrucție, către o schimbare de paradigmă. Acest slogan tinde să ne inducă în eroare, datorită falsei impresii că nu există o linie ideologică. Ecologismul nu este o ideologie, el este o postideologie deoarece încearcă să capteze adepți din toate ramurile politice, devenind o linie catch all parties. Chiar dacă a adunat sub umbrela să caracteristici ale unor mișcări precum cea socialistă, liberală, anarhistă, feministă și anti-globalistă, dar și conservator romantică (întoarcerea la natură), se remarcă o linie directoare – ideea oprimării – omul este un uzurpator al naturii. Aceasta idee este prezenta la nivelul realității sociale prin doua curente și anume antropocentrismul și antropomorfismul. Cel dintâi susține că omul este centrul universului, și că universul are sens și există numai datorită lui. Antropocentrismul are rolul de a crea dihotomia om-natură, bineînțeles cu primatul omului asupra naturii. Cel de al doilea curent are rolul de a umaniza natura. Aceasta umanizare se vrea de fapt o încercare de a da naturii chip uman pentru a o putea înlătura și privi cu superioritate, având, de această dată, o acoperire morală – doar este om acum.

O altă accepțiune a antropomorfismului este asemănarea naturii cu un „om mic”, adică a unui om ce poate sa aibă grijă de el, având întotdeauna nevoie de cineva mai mare sau mai puternic care să-i poarte de grijă . În această accepțiune omul protejează natura, dar nu din respect sau din dragoste pentru aceasta ci prin prisma faptului că ea ar fi incapabilă să facă acest lucru. Ambele variante au rolul de a micșora rolul naturii în existența umană și de a oprima orice idee de legătura între om și natură, plecând de la ideea că omul este superior naturii. Această falsă superioritate și indiferență față de natură a determinat ample mișcări de protest ce au condus la apariția ecologismului.

Aceste două curente sunt specifice perioadei moderne care consideră ca omul, prin rațiunea sa, este stăpânul întregului univers. Începuturile ecologismului au la baza mișcările sociale împotriva acestor curente; curente ce au dus la subțierea stratului de ozon, la posibilitatea izbucnirii unui război nuclear, defrișarea pădurilor tropicale, folosirea abuzivă a resurselor.

Ecologismul s-a născut, ca partid politic, intr-un mediu „roșu”. El a apărut în cadrul Partidului Socialist din Danemarca, al Partidului Socialist – Pacifist și Partidului Radical din Olanda și al Partidului Radical din Italia. Primul partid adevărat ecologist a fost Value Party din Noua Zeelandă, întemeiat în 1972, apoi, în anii `80 au luat naștere partide ecologiste în toate tarile Europei libere, iar după 1990 și în tarile Europei de Est. Primele lucrări de doctrină ecologistă au apărut în anii `70. Articolele unuia din pionierii ecologismului american Murray Bookchin, au apărut în revista de extremă stânga „Anarchos”, după cum unul din pionierii francezi, A.Gortz, era considerat a fi unul din cei mai buni teoreticieni ai socialismului. Nu trebuie înțeles că numai acești teoreticieni au venit dinspre socialism, de asemenea Rene Dumont, Cornelius Castoriadis, Serge Moscovici, Ivan Illich, Alain Lipitz, în Franța sau Ernst Shumacher în Germania, au venit dinspre filiera socialistă. Mișcarea socialistă a conferit ecologismului linia discursului critic la adresa societății de consum, a productivismului și a modernismului în general, pledând pentru o societate egalitară, nediferențiata și moral mai justă. Aceste mișcări au fost atât de apropiate încât „există chiar bănuiala că la început mișcările ecologiste au fost subvenționate de la Moscova”. Această apropiere dintre socialism și ecologism s-a destrămat atunci când comuniștii au înecat într-o baie de sânge revoluția ungara (1956), iar pe baza doctrinei Brejnev au fost invadate Cehoslovacia și Afganistanul. Distanțarea față de socialism s-a concretizat mai ales în efortul ecologiștilor de a găsi soluții viabile pentru o serie de crize ale lumii moderne, fie ele economice (exacerbarea concurentei, dictatura companiilor transnaționale, eliminarea micilor producători, sciziunea crescândă dintre Nord și Sud), sau politice și sociale (șomaj, emanciparea tinerilor, a femeilor, drepturile țăranilor, ale muncitorilor), apoi rasiale (apartheid, prigoana negrilor din S.U.A.) și ecologice (poluări, pericolul centralelor nucleare, deșertificarea, sărăcirea biosferei prin exterminarea speciilor de plante și animale). Ecologia politică se constituie astfel ca un ansamblu coerent, capabil să promoveze un proiect politic global, ce impune o transformare a mentalității în vederea construirii, pe baza actualei societăți industriale, a uneia ecologice.

Ecologia are de luptat însă și cu opinia reducționistă, care susține că ecologia ar fi menită doar să apere florile și să adune gunoaiele. Evident, ecologismul nu reprezintă numai atât, el se referă la simbioza omului cu natura. Omul, acționând asupra naturii ca individ conștient, dar și social, depășește relațiile analizate în cadrul a ceea ce se numește științe exacte și se implică profund în cele umane. Făcând apel la concepte precum energie, informație, ordine-dezordine, entopie, autoreglare, feed-back, ecologia politică tinde spre o viziune globală care să sesizeze mecanismele fundamentale ale naturii, omului și societății. Ecologismul acționează la fel de bine și prompt și în plan pragmatic. Astfel el recurge la contestații și participări punctuale pe lângă instanțe de decizie, pentru prevenirea sau ameliorarea unor acțiuni cu grave repercusiuni asupra cadrului de viață al colectivităților umane.

4.2 Ecologismul postmodern

De fapt, ecologia politică a plecat de la contestarea societății industriale, care duce la distrugerea naturii, dar a evoluat căutând rădăcinile care au dus la crearea acestui tip de societate, respectiv la productivism și la creșterea nevoilor dincolo de nevoi.

Apariția pe plan politic a ecologismului a șocat prin faptul că ei sunt primii care contestă creșterea nelimitată a producției. Până la ecologism nici un partid nu a atacat acest lucru deoarece fie că vorbim despre liberali, socialiști, conservatori și chiar extremiști, toți mizează pe o creștere nelimitată a producției. Acest tip de abordare oferă ecologismului dimensiunea de postideologie. El intră în domeniul politic și lovește în paradigma fundamentală a societății moderne. Doctrina ecologistă pune în balanță raportul dintre deteriorarea mediului și dezvoltare, dintre ecologie și economie. Critica ei se adresează sistemului modern, bazat pe o producție în continuă dezvoltare, cantitativă dar și calitativă, indiferent de culoarea să politică. Sistemul are la bază dezideratul psiho-social al diferențierii indivizilor din societate pe baza proprietății. Este diferența pe care Fromm o remarca sub forma „a avea” – „a fi”. Fiecare vrea să aibă mai mult decât celălalt, mai bun sau altfel. Aceasta este însăși esența societății de consum și este, indiscutabil un factor de progres tehnologic, dar el duce și la o teribilă risipă de materii prime și muncă. Este în același timp un cerc vicios, căci producția încurajează achiziția, iar aceasta, la rândul ei, producția. În plus, pentru a încuraja achiziția, produsele sunt făcute tot mai perisabile pentru a fi înlocuite cât mai rapid. Bineînțeles că înlocuirea produselor conduce la fabricarea de noi produse care necesită și ele noi resurse.

4.3 Marea schismă

Ecologismul remarcă o mare schismă ce s-a produs la nivelul societății. Schisma s-a produs între nevoi și dorința de a avea, „cumpărăm și consumăm obiecte/semne în speranța iluzorie, și infinit repetată, de a satisface nevoile noastre de participare la noua mitologie a timpurilor moderne, la marele ritual colectiv al Consumului”. Jean Baudrillard arată că obiectele au ajuns să constituie un adevărat sistem coerent de semne culturale care structurează acum relațiile oamenilor cu obiectele. Statusul social al fiecăruia este perceput de ceilalți în funcție de cum este îmbrăcată persoana respectivă, ce mașina conduce sau unde mănâncă. „Nike”, „Coca Cola”, „BMW”, au ajuns să fie trademark-uri ale unei anumite clase sociale. Care este de fapt diferența dintre „Nike” și „Sprandi”, ultima fiind firmă românească? Cea dintâi costă cam de zece ori mai mult decât cea de a doua, asta în cazul unui simplu tricou. Cei care vor cumpăra „Nike” vor da impresia ca sunt firi sportive, cu un anumit status social și astfel vor interacționa mai repede cu celelalte persoane. Același tip de personalitate l-ar putea avea și cel care cumpăra un tricou românesc, dar bineînțeles un anumit segment al societății îl va marginaliza deoarece îmbrăcămintea sa nu corespunde semnelor pe care ea le-a adoptat. Astfel, cel care cumpără tricoul românesc va încerca să producă mai mult pentru a putea ajunge din urmă pe cei care cumpără produse cu simboluri consacrate. Cu fiecare cumpărătura determinată de astfel de factori, individul cumpără de fapt identitatea unui grup. Cu toate acestea individul are impresia ca el își servește propriile dorințe. Acest lucru este bineînțeles fals. Libertatea lui, după cum arata și Erich Fromm, este inexistentă. El este un individ unidimensional ale cărui acțiuni sunt direct centrate pe acumularea de capital în vederea cumpărării unui anumit status social. Statusul social, devine astfel ceva care se poate cumpăra, ceva care este determinat nu de ceea ce este individul ci de ceea ce posedă acesta. Este interesant de urmărit cum astfel de simboluri au pătruns în toate structurile și nivelele sociale. Să luăm ca exemplu îmbrăcămintea. Aceasta este una din nevoile pe care individul le are în societatea actuală. Considerăm îmbrăcămintea astfel deoarece avem nevoie de haine pentru a ne apăra de frig, de umezeală, etc. Cu toate acestea în societatea modernă fiecare grup social se îmbracă în funcție de o serie de factori total diferiți de cei enumărați mai sus. Noua serie de factori, ce determină genul de haine alese, reprezintă o nouă serie de conotații ce le sunt oferite hainelor; altele decât cele de nevoie pentru supraviețuire. Cei mai mulți tineri se îmbracă în funcție de grupul din care fac parte. Astfel unii se îmbracă în haine largi (rap), alții în haine strâmte și de culoare închisa (rock), alții în haine cat mai colorate (house). La o prima analiză pare că aceasta este singura modalitate prin care se diferențiază unii de ceilalți. Această concluzie este falsă. În rândul fiecărui grup hainele trebuie să fie de o anumită marcă, sau să aibă anumite imprimeuri pe ele, ceva care să le distingă de restul. Cu cât hainele sunt mai scumpe, sau au imprimeuri mai frumoase, sau cu artiști mai cunoscuți, cu atât cel care le poartă este perceput ca un lider. La un alt nivel găsim persoanele care au un anumit serviciu și trebuie să se îmbrace în ținută obligatorie, de cele mai mute ori aceasta fiind costumul. La nivelul acesta apare, bineînțeles, distincția mărcii, sau felul în care este croit costumul (modern sau nu), ce firmă este cămașa pe care o asortează la costum, din ce material este cămașa sau chiar costumul. După cum observăm, individul, încă adolescent fiind se confruntă cu problema simbolurilor și astfel el este îndreptat de către societate în direcția productivismului exagerat. Aceasta este o chestiune de mentalitate a cumpărătorului, acțiunea ecologiștilor îndreptându-se tocmai în această direcție.

4.5 Critica postmodernă

,,Actiunile intreprinse de un stat influenteaza, in mod obisnuit, accesul altor state laresursele naturale si la beneficiile unui mediu sanatos!.”

S-a afirmat de către denigratorii doctrinei ecologiste că aceasta este de esență socialistă și că atacând productivismul, ea atacă și capitalismul. Lucrurile nu sunt chiar așa. Este drept că ceea ce este capitalism pentru „roșii”, este productivismul pentru „verzi”. Nu trebuie să uităm că producția pentru producție era aproape endemică și în regimurile socialist-etatiste, când rezultatele muncii erau apreciate după cantitatea fizică realizată (producția pe stoc) și nu după vandabilitate. În această privință, capitalismul are avantajul că producția este reglată de piață, de cerere și consum, nu de planuri de producție. Or, dacă în socialism stoparea productivismului putea fi reglată de stat, dar nu a fost niciodată din motive economice, dar și social-politice (creșterea continua a producției era lozinca mobilizatoare a clasei muncitoare), în societatea liberă productivismul nu poate fi stopat decât prin acțiuni dinăuntrul ei. În acest sens ecologismul dorește să schimbe însăși mentalitatea consumatorului.

Rezolvarea propusă de către ecologiști atinge atât nivelul social cat și cel politic. Ei propun să nu se mai producă lucruri ce niciodată nu vor fi accesibile tuturor și care solicită o mare investiție de materii și muncă. Trebuie produs doar ceea ce nu privilegiază pe nimeni și nu afectează în rău pe nimeni. De asemenea este foarte important să nu se mai producă lucruri ce pot determina deteriorări de mediu, mai costisitoare decât avantajele pe care le aduc, mai ales dacă sunt folosite de către majoritate.

De fapt problema în cauză nu este de a îngrădi dezvoltarea, ci de a o dirija acolo unde este necesară și echitabilă. Ecologismul poate da impresia că nu dorește dezvoltarea din pricina criticii sale la adresa productivismului. Acest lucru este greșit deoarece această doctrină dorește o dezvoltare nu numai la nivel industrial ci și la nivel politic și social. Această dezvoltare este una postmodernă deoarece ea nu privește numai dezvoltarea imediată, pe termen scurt, ci mai degrabă una de viitor. Astfel ea ia în considerare tot ceea ce implică nevoi de existentă și crearea unor noi resurse, dar mai ales păstrarea celor actuale cât mai bine cu putință. Ecologismul merge pe ideea că trebuie lăsat generației viitoare cel puțin aceeași cantitate de resurse pe care noi am moștenit-o de la generația dinaintea noastră. Această idee nu implică numai o politică guvernamentală ci și o dezvoltare a mentalității individului.

În ceea ce privește dezvoltarea industrială și rolul societății de a proteja mediul, majoritatea ecologiștilor susțin că este nevoie de o descentralizare și de asumarea unui rol politic masiv de către comunitățile politice locale. Ecologiștii consideră că statul, indiferent de culoarea politică, s-a dezvoltat astfel încât nu poate fi preocupat decât de progresul industrial și nu de dezvoltarea ecosistemică. Toate statele moderne au la bază o infrastructură industrială și au avut ca scop dezvoltarea societății prin industrie, fiind astfel profund antropocentriste.

Dat fiind faptul că structura statului nu poate fi schimbată, ecologismul face apel la comunitățile sociale, care pot fi educate în așa fel încât să-și limiteze antropocentrismul. Cu toate acestea pentru ca aceste comunități să aibă un cuvânt de spus în lupta cu marile companii care poluează, ele trebuie să beneficieze de o putere foarte mare. Această putere nu trebuie luată cu forța, ea trebuie câștigată pentru ca fiecare membru al comunității să fie conștient de responsabilitatea pe care o are. Deosebirea dintre anarhism și ecologism, în ceea ce privește comunitățile este că acestea nu-si sunt autosuficiente, ca în cazul anarhismului, ci ele au nevoie și de restul pentru a putea conlucra în spiritul creării unei societății ecologice.

După cum afirmam la începutul acestui capitol ecologismul este cel care, continuând linia propusa de freudo-marxism, se implică mai adânc în politică, cristalizând astfel nemulțumirile și protestele sociale în puncte din cadrul unei doctrine politice. Ecologismul, spre deosebire de freudo-marxism, reușește să se impună pe scena politică, fiind astăzi al treilea partid ca importanță din cadrul Parlamentului European. Succesul acestui curent s-a datorat, credem noi, adăugării unui factor, ignorat de către celelalte curente, și anume dezvoltarea societății în limitele impuse de un glob cu dimensiuni și resurse limitate ce trebuie să adăpostească o populație în creștere vertiginoasă.

Priza pe care ecologismul a avut-o la public se datorează, în mare parte, și criticii sale la adresa societății moderne. Dorința de schimbare, de inovație și spiritul critic au reprezentat armele cu care ecologismul a intrat în politică și a câștigat o mare parte din electorat. Ecologismul nu se refera numai la cei asupriți, sau la cei cu putere, el tratează fiecare individ, din perspectiva mentalității acestuia, având totuși un mesaj global.

Societatea modernă se clatină din ce în ce mai mult, noile ideologii se infiltrează în toate domeniile sociale și politice, membrii societății sunt din ce în ce mai critici la adresa unei societăți bazate în exclusivitate pe consum, păturile defavorizate încep să ridice capul din pământ pentru a putea fi auziți – iată priveliștea unui sfârșit de epocă, imagine ce denotă nevoia unei schimbări de paradigmă.

CAPITOLUL 5

FEMINISMUL – CAPITULAREA MODERNISMULUI

Până acum am prezentat doar două din ideologiile ce marchează un nou început în domeniul politic, început ce îmbină socialul și politicul pentru a crea un tot unitar. Cu toate acestea ideologia care marchează adevărata intrare într-o eră postmodernă este cea feministă. Această ideologie este ultima, din punct de vedere al post-ideologiilor. Feminismul are puternice rădăcini în curentul ecologist, ea tratând problema femeilor în aceeași formă în care tratează si ecologismul problema mediului.

5.1 Importanța curentului

Înainte de a vorbi despre feminism și despre importanța acestuia în ceea ce privește schimbarea paradigmei dominante trebuie să avem în vedere prin ce se definește acest curent. Feminismul, ca și ecologismul, este o mișcare de protest. Acest protest se adresează faptului că femeile sunt sistematic aservite și că relațiile de gen nu sunt naturale și imuabile, ele nedreptățind femeile. Cu toate acestea feminismul nu se reduce numai la aceste două lucruri, el militează de fapt pentru un multiculturalism. Fiecare din cele trei ideologii postmoderne aduce ceva nou pe eșafodul social-politic. Aportul feminismului la crearea unei societăți postmoderne este accentuarea criticii la adresa opresiunii multiculturale. Am spus accentuare deoarece dimensiunea de multiculturalism a fost atinsă chiar de către precursorul feminismului, ecologismul. Feminismul nu se reduce numai la apărarea drepturilor femeilor ci și la apărarea tuturor drepturilor, indiferent de culoare, religie sau sex. Aceasta denotă caracterul multicultural al feminismului.

În ceea ce privește feminismul, lucrarea își propune să-și accentueze analiza pe relația dintre acest curent și multiculturalism, deoarece la un moment dat feminismul asimilează toate problemele multiculturale. Prin această comparație, dorim să arătam că termenul de multiculturalism capătă sens și răspândire datorită feminismului, care prin lărgirea orizontului, a militat nu numai pentru emancipare femeilor dar și pentru toate categoriile oprimate. Feminismul și multiculturalismul, după cum vom vedea, deși separate prin nume, sunt părți ale aceluiași întreg.

5.2 Feminism și multiculturalism

Există numeroase definiții atât ale multiculturalismului cât și ale feminismului, suficient de diferite pentru ca unii autori să dicute mai degrabă despre existența unor „feminisme” sau „multiculturalisme”. Una din circumscrierile cu un înalt grad de generalitate ale feminismului și multiculturalismului le definește ca grade distincte ale diversității culturale. Astfel, feminismul descrie diversitatea culturală de perspectivă (membrii săi criticând o parte din valorile importante ale societății), în timp ce multiculturalismul se referă la diversitatea culturală comunitară (membrii săi diferențiindu-se în termeni rasiali, etnici sau confesionali). Ambii termeni sunt în orice caz complexi, denumind simultan (cel puțin) o mișcare socială, o ideologie politică, un curent filosofic și un domeniu de studii academice. În cazul multiculturalismului, există și complicația unei variante înrudite, multiculturalitatea, care se referă la faptul în sine al pluralității culturale.

Feminismul, ca mișcare socială apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, în mișcarea americana a sufragetelor (femeile care luptau pentru dreptul la vot, anterior exclusiv masculin) și mai apoi în diversele mișcări de protest ale femeilor (împotriva înarmării nucleare, pentru oportunități egale, pentru liberalizarea avortului, s.a., în funcție de tipul de feminism practicat) de la mijlocul secolului al XX-lea.

Ideologia politică a feminismului a fost circumscrisă de unele sciitoare în jurul a trei idei cheie: cel de „experiență” ca grup social unic, de „femei” ca modalitate de a împărtăși trăiri și păreri și de „opresiune” ca experiența comună (în diferite grade de intensitate) a tuturor femeilor. Desigur, există divergențe și discuții în privința fiecărui concept separat, între diferitele forme de feminisme, legat de (dar fără să se reducă la) cine poate vorbi în numele femeilor, care sunt principiile de validare ale acestor experiențe, care sunt experiențele cu adevărat general transmise și dacă asemenea experiențe există cu adevărat, în fine care sunt cauzele și formele pe care le îmbracă opresiunea și respectiv soluțiile la acestea. Însă ca puncte de plecare admise de cea mai mare parte a feministelor, aceste idei au rolul unor catalizatoare de păreri și, fie că sunt acceptate sau criticate, este legitim să le numim pentru moment cu titlul de concepte primare, de lucru, pentru analiza noastră.

Feminismul, ca si curent filozofic, poate fi redat ca tentativă de explicație ce pune accent pe dimensiunea genului (ocultată în filosofia tradițională, care prefera să vorbească de "persoane umane", "indivizi" sau "ființe" abstracți și în mare parte asexuați). Curentul feminist poate astfel evidenția lipsurile și umbrele raționalității universalizante sau poate revendica, pe lângă valorile tradiționale, existența unor valori filosofice feminine. Feminismul, la fel ca ecologismul, luptă contra unei universalizări forțate propusă de către moderniști. Această universalizare este cea care a dat naștere la numeroase schisme în curentul modernist. Ideologiile postmoderne au ca punct de plecare critica la adresa universalizărilor, fie ele de tip social sau politic.

De cealaltă parte, multiculturalismul poate fi definit cu titlu general ca fiind răspunsul normativ oferit în fața diversității culturale de tip comunitar. Ca „mișcare socială”, el se leagă de mișcările de emancipare și protest ale imigranților, minoritarilor de culoare, nativilor americani etc. din Statele Unite de la mijlocul secolului al XX-lea, care au subvertit în mod treptat ideologia autoritara de tip Keeping America White sau cea asimilationistă gen melting pot.

Ideologia multiculturală se referă, cu precădere, la diversitatea grupurilor minoritare cu o cultură diferită de cea a majorității (unde prin "cultură" se circumscriu în genere practicile etno-lingvistice sau/și religioase). Mai mult, și pentru a ajunge la aspectul normativ propriu-zis al termenului, multiculturalismul încearcă să propună soluții de prezervare și dezvoltare a culturii minoritare prin mijloace alternative la soluțiile monoculturale ale asimilării sau integrării.

Ca și curent filosofic, multiculturalismul (foarte aproape de postmodernism și de pluralism) pune accent pe dimensiunea ireductibilă a diversității (culturale, rasiale sau a celei referitoare la etnicitate), care impune un discurs critic la adresa valorilor și conceptelor filosofiei tradiționale, a căror pretinsă universalitate este denunțată ca particularism al unor "bărbați albi heterosexuali de vârsta medie și aparținând clasei mijlocie".

Nu mult diferit de perechea conceptuală multiculturalism-multiculturalitate funcționează și perechea postmodernism-postmodernitate. În mod similar, postmodernismul se referă la o suita de fenomene culturale și intelectuale, în timp ce postmodernitatea se referă la schimbările sociale care influențează tabloul societății în ansamblu.

Postmodernismul a pregătit terenul pentru dezvoltările multiculturalismului. Renunțarea la critica valorilor tradiționale, explicațiile întemeietoare, reevaluarea aspectului local, a specificului și a generalului în detrimentul particularului și universalului fac parte din "arsenalul" conceptual comun atât postmodernismului cât și multiculturalismului. De asemenea, postmodernismul este acceptat de o parte din reprezentantele feminismului, cum ar fi Nancy Fraser, Linda Nicholsonsau Seyla Benhabib. În acest sens, unii filosofi se declară "feminiști postmoderni" sau "post-feminiști". Totuși, relația feminism-postmodernism nu este una lipsită total de tensiuni (dintre care unele le vom regăsi la nivelul divergentelor dintre multiculturalism și feminism), deoarece abandonarea totală a teoriei și renunțarea la normele obiective nu pot fi acceptate de acele feministe al căror acțiune are și o încărcătură politică. Aceasta pentru că, în absența reperelor valorice, ideea eliminării opresiunii femeilor nu mai poate cere întâietate în fața afirmării discriminărilor de gen. Mai mult, "sfârșitul marilor povestiri întemeietoare" atinge și meta-narațiunea feministă, în fond o simplă povestire întemeietoare pe marginea idealului (particular) al armoniei universale.

Nici relația postmodernism-multiculturalism nu este în totalitate armonioasă sau lipsită de disonante. Astfel, chiar daca critica metanarațiunilor în numele postmodernismului a servitla apariția multiculturalismului, totuși, ea este însoțita de simplificări exagerate, iar practica politică e redusa la cuvinte goale de tipul: "falocentrism", "construcție socială", "textualitate". Apoi, economia politică a dispărut in totalitate din studiile multiculturale; politica este înțeleasă ca o "activitate de semnificare" prin care sunt create identitățile, fără vreo raportare la interesele economice (de exemplu, la Jameson). Sau, viziunea multiculturală critică este îndatorată în mare parte și unor concepții economice, ca să nu mai vorbim de aspectul politic fundamental care o structurează.

Totuși, trebuie să acceptăm că, nu numai în domeniul politicii, dar și în celelalte domenii (economic, religios, cultural), postmodernismul se atată ca un „Ianus bifrons”, după metafora lui Agnes Heller și Ferenc Fehér. Pe de o parte apar atitudini relativiste de tip anything goes, pe de altă parte se manifestă anumite reconfigurări ale unor politici instaurative (de tip noile politici economice, "politicile verzi" ecologiste, noile politici mediatice). Dacă cele din urmă încearcă renegocierea unor valori postmoraliste potrivit unei logici suple și articulate, atitudinea de tip anything goes, care ne "neutralizează simțul tabu-ului" avantajeză reapariția fundamentalismelor de toate tipurile, revigorarea naționalismelor și a rasismului. Contrar acestora, postmodernismul poate găsi aliați utili în multiculturalism și feminism, iar conlucrarea lor activă poate eventual îndepărta aceste spectre pe viitor.

5.3 Heterogenitatea și heteronomia

Heterogenitatea și heteronomia sunt două dintre caracteristicile postmodernismului pe care le preiau atât feminismul cât și multiculturalismult. Ambele se împotrivesc conceptual omogenității, înțeleasă ca și aplicație nesigură a rațiunii. Omogenitatea, fie că este în sensul "naturalist" (ca și condiție naturală prealabilă a existentei sociale umane), fie că este in sensul "Humean" (ca și legitimare a obiceiurilor și tradițiilor deja existente) a fost denunțată de adepții multiculturalismului ca apelând la metoda omogenizării și deci a unei forme de represiune. Bineînțeles, alternativa acesteia, heterogenitatea, nu trebuie să fie admisă fără rezerve; ca și restul caracteristicilor postmoderne, este ambivalentă, putând coduce atât la mișcări emancipatoare cât și fasciste; dar, după cum accentuează David Theo Goldberg, heterogenitatea este condiția reprezentativă a umanității (cel puțin de la modernitate încoace), în sens de amestec, de migrații, de mișcare continua. Heteronomia provine din nepotrivirea propriului timp istoric. Ambele caracterizează atât multiculturalitatea cât și postmodernitatea, definind amestecul culturilor și subculturilor.

Am dorit să prezentăm feminismul și multiculturalismul într-o forma similară deoarece feminismul se caracterizează printr-o formă specifică a multiculturalismului. Cu toate acestea ea nu tratează numai problema femeilor ci și a tuturor relațiilor de gen, rasă, etnie. Feminismul se caracterizează prin dorința de diversitate. Această dorință este ceea ce clasifică feminismul ca fiind o ideologie postmodernă. La fel ca și postmodernismul, noul curent critică dorința modernismului de a universaliza întreaga arie socio-politică.

Odată cu apariția feminismului pe scena politică, ideile postmoderne încep să prindă un nou avânt. Feminismul este ultimul din seria ideologiilor eliberatoare. Ele, freudo-marxismul, ecologismul si feminismul, au rolul de elibera individul din cătușele ideologice în care a fost ținut în perioada modernă.

Considerăm feminismul ca fiind lovitura de gratie dată modernismului deoarece acest curent este apărătorul unui segment marginalizat, cu cea mai mare nonșalanță, de către modernism. Contribuția pe care acest curent o are la dezvoltarea și consolidarea postmodernismului se remarcă prin puternica critică adusă unei societăți înapoiate care ține cu dinții de o serie de norme învechite, care oricum nu au fost niciodată în asentimentul femeilor. Nu trebuie să pierdem nici un moment din vedere că feminismul întruchipează chintesența curentului postmodern. Spunem aceasta deoarece atât prin critica sa la adresa societății moderne cât și prin lupta pentru apărarea drepturilor persoanelor defavorizate a reușit să readucă pe eșafodul politic o nouă concepție asupra egalității, dreptății și libertății.

CONCLUZII

Așa cum reiese din liniile de construcție schițate în introducere, lucrarea de față și-a propus analiza apariției curentului postmodern din prisma unei societăți aflate sub acoperișul zidului ideologic și universalizării forțate create de perioada modernă. Nevoia apariției curentului postmodern are la baza disfuncționalitățile sociale. Astfel, întreg pachetul postmodern se construiește pe individul și pe nevoia acestuia de libertate, egalitate si dreptate. Pe aceste trei nevoi esențiale modernismul a încercat să le încorporeze într-un singur concept și anume acela de „uniformizare”. Perioada modernă dorea să creeze arhetipul de om. Un om care a cărui singură bază să fie rațiunea și care să fie îndrumat de același principii ca toți ceilalți indivizi.

O astfel de ideologie a condus la dezastre sociale, economice și politice. În urma acestor fenomene au apărut ample mișcări sociale, care cu timpul au evoluat si s-au transformat în partide politice pentru a putea reprezenta cât mai bine interesele claselor defavorizate.

Lucrarea a urmărit, încă de la început, analiza renașterii unei societăți de la nivel social la nivel politic. Această renaștere fiind sinonimă cu apariția postmodernismului, curent ce inițiază, ajută și duce la final revitalizarea societății și trezirea acesteia din somnul dogmatic. Postmodernismul își începe existența de la nivelul societății civile deoarece, ca orice curent ce dorește schimbarea, are nevoie de modificarea valorilor, a mentalităților și a atitudinilor. Curentul postmodernist a pornit de la nivel social deoarece pentru construirea unui nou spațiu politic este nevoie de o puternică cultură cetățenească, cultură ce este formată tocmai din sistem de valori, mentalități și atitudini.

Postmodernismul este cel care dă tonul ideologiilor eliberatoare și care conferă un nou sens criticii politice. Odată cu apariția acestui curent noțiunea tradițională de adevăr, structura și realitate este privită ca un puzzel. Mai exact, odată cu instaurarea postmodernismului, Unicul se divide în unicități, Dreptatea în dreptăți și îndreptățiri iar Istoria în istoricități.

Analiza apariției și dezvoltării curentului postmodern ne-a pus în fata unei descoperiri pe cât de cunoscute pe atât de șocante. Nu există teorie infailibilă și orice încercare de a impune o universalizare atât în domeniul social cât și în cel politic conduce la mișcări de protest și la o răsturnare de paradigmă.

BIBLIOGRAFIE

Anderson, Perry – The Origins of Postmodernity, den Dulk Foundation, Philadelphia, 2001

Arendt, Hannah – Crizele republicii, Humanitas, București, 1999

Baudrillard Jean, Benedict James (traducător) – The System of Objects, Verso Books, London & New York

Bauman, Zygmunt – Etica postmoderna, Amarcord, Timișoara, 2000

Beechler, J., Balle F., Boudon R. – Tratat de sociologie, Humanitas, București, 1998

Connor, Stephen – Postmodernist Culture: An Introduction to Theories of the Contemporary, Basil Blackwell, Cambridge, 1989

Diogenes Allen – Christian Faith în a Postmodern World, John Knok, Louisville

Dobson, Andrew – Green Political Thought, Routledge, London & New York, 2000

Fromm, Erich – Frica de libertate, Teora, București, 1998

Gering, John – Ideology:A definitional analysis, Political Research Quarterly, vol 50, nr.4

Goldberg, David Theo – Multiculturalism: A Critical Reader, Blackwell, Cambridge, 1998

Halverson, H. William – A Concise Introduction to Philosophy, McGraw Publishers, New York, 1967

Heller Agnes, Feher Ferenc – The Postmodern Political Condition, Polity Press, Cambridge, 1998

Lyotard, Jean-Fracois – Condiția Postmoderna, Ideea Design & Print, București, 2003

Mackenzie, Charles – Building a Christian Worldview, Presbyterian and Reformed, Phillipsburg, 1986

Mullins, Willard A. – On the concept of ideology in political science, The American Political Science Review, vol. 66, nr.2

Nancy, Jean-Luc – Uitarea filosofiei, Casa Cărții de Știința, București, 1999

Nicholson L. – Feminism-Postmodernism, Routledge, New York, 1990

Parekh, Bhikhu – Political Theory and the Multicultural Society, în Radical Philosophy. A Journal of Socialist and Feminist Philosophy, no. 95/1999

Pippidi, Alina Mungiu Coord. – Doctrine Politice, Polirom, Societatea Academica din România, Iași, 1998

Stănciugelu, Ștefan – Violență, mit și revoluție, All, București, 1998

Sloterdijk, Peter – Critica rațiunii cinice, Poliron, 2000, București

Veith, Edward Gene – Postmodern Times:A Christian Guide to Contemporary Thought and Culture, Crossway Books, New York, 1994

Žižek, Slavoj – Zăbovind în negativ, All, București, 2001