Premisele Poeziei Religioase Origine Si Evolutie

1. Cuprins

1. Cuprins

2. Argument

3. Premisele poeziei religioase – origine și evoluție

3.1. Raportul dintre teologie, filozofia existenței umane și poezia interbelică

3.2. Conștiința omului interbelic față de fenomenul liturgic: Nae Ionescu – Repere teoretice

3.3. Grade diferite de opacizare ale lumii moderne reflectate în poezia interbelică

3.4. Modelul hristic după părintele profesor Dumitru Stăniloae, între asemănare până la identificare

3.4.1. Tradiționaliști și gândiriști

3.5. Opacizarea/ depărtare de modelul hristic

3.5.1. Poezia interbelică și simboluri creștine: Miracolul – Saul/ Pavel Lucian Blaga.

3.5.2. Nevoia de certitudine – Apostolul Toma -> Tudor Arghezi

3.5.3. Îndoiala, lepădarea de Hristos – Apostolul Petru

3.5.4. Locuri transfigurate prin credință/ lipsă de credință

satul – în poezia tradiționalistă

orașul – în poezia bacoviană

mahalaua – în poezia argheziană

ocna/ închisoarea – în poezia lui Tudor Arghezi, Radu Gyr

3.5.5. Motive sacre specifice spiritualității românești

3.5.6. Treptele credinței

3.6. Analgezicele lumii contemporane

3.6.1. Paliativul Bacovia

4. Criteriul paradigmatic privind programa de limba și literatura română înainte și după 1989

4.1. Criteriul sintagmatic: abordarea la clasă a artelor poetice

4.2. Metode moderne în abordarea artelor poetice interbelice

4.2.1. Metoda cubului

4.2.2. Metoda cadranelor

4.2.3. Aplicație comparativă a textului poetic

4.2.4. Propuneri pentru o programă extinsă cu capitolul: Tema religioasă în literatura română

5. Cercetare pedagogică privind eficiența metodelor de evaluare a elevilor

5.1. Scopul cercetării

5.2. Obiectivele cercetării

5.3. Ipoteza cercetării

5.4. Variabilele cercetării

5.5. Coordonatele majore ale cercetării

5.6. Etapele investigației

5.6.1. Etapa preexperimentală / constatativă

5.6.2. Etapa experimentului formativ

5.6.3. Etapa postexperimentală / finală

5.7. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor

6. Concluzii la partea de cercetare

7. Concluzii finale

8. Bibliografie

9. Anexe

2. Argument

Am ales această temă deoarece doresc ca ea să constituie un liant între versurile poeților moderniști și elevi. În felul acesta elevul nu va mai putea considera că poezia este o simplă înșiruire de versuri care nu spune nimic, incapabilă să stârnească sentimente adânci în sufletul lui. Poezia, pentru a nu fi respinsă de elev, trebuie să reușească să îl sensibilizeze. Încercând să o abordez din perspectiva acestei teme cred că voi reuși să le suscit interesul.

Elevul în general nu caută poezie deoarece limbajul poetic este greu de înțeles, de descifrat și de pătruns. Ei citesc pentru a găsi pretexte generatoare de sentimente ori textul liric, în general cel modern, nu reușește să ajungă la sufletul elevului pentru a-l emoționa.

Astfel, orele de limba și literatura română nu trebuie să urmărească la elev doar dezvoltarea unor aptitudini naturale, nu numai realizarea în sufletul elevului a binelui și frumosului, a plăcutului și utilului în viața aceasta, ci mai ales împlinirea omului încifrat în ordinea supranaturală a Sacrului cu întreaga lui personalitate de om obișnuit sau om plin de aspirații.

Este important ca noi dascălii să-i formăm ca oameni pe elevi prin forța exemplului, având în vedere că nu toate poeziile poeților moderni constituie principii etice. Puterea formativă a poeziei moderne își are sursa în relația stabilită între Supranaturalul religios (Dumnezeu) și naturalul religios (omul).

Formarea morală a elevilor se poate realiza la orele de literatura română prin poezia de inspirație religioasă, în care poetul se găsește într-o permanentă căutare a divinității sau este continuu măcinat de întrebări despre existența divină ori se găsește dezorientat între credință și tăgadă, nereușind să găsească drumul spre Dumnezeu. Deși, modalitățile poeților de a-L închipui, simți și găsi pe Dumnezeu sunt nenumărate, elevul trebuie să știe că orice drum este anevoios, ceea ce contează în final este, să ajungă acolo unde Îl poate descoperi pe Dumnezeu. Dar pentru aceasta este nevoie de trăire interioară, de credință pe care elevul le va simți venind din interiorul lui. Această modelare duhovnicească trebuie acceptată de el, dar contează și mijloacele prin care noi, profesorii reușim să-i determinăm să primească educația morală. Exemplele sunt nenumărate, iar printre acestea ar putea să se numere și poezia, în care elevul nu trebuie să vadă doar mesajul laic, ci și forța harului divin, cu menirea de a-l schimba.

3.3. Grade diferite de opacizare ale lumii moderne reflectate în poezia interbelică

Toată gândirea ortodoxă, metafizică, pe care ne-a lăsat-o înaintașii, truditorii anonimi în satele românești din cele trei provincii, s-a reprezentat în opera lui George Coșbuc și Octavian Goga.

Prin Coșbuc și Goga se prelungesc romantismul și clasicismul, dar având amprentele naturii satului, a civilizației țărănești și a strămoșilor prin sămănătorism și poporanism, curente ce preiau și introduc organic prezența divinității în viața cotidiană și în marile încercări ale vieții și istoriei trăite.

Ce aduc nou poeții interbelici? Până la începutul sec. al XX-lea, profunzimea tematică a poeziei românești se reducea la un singur autor, Eminescu. De aceea, Blaga și Ion Barbu sau Arghezi vor simți ca pe o datorie necesitatea tematizării într-o sinteză superioară a poeziei românești. Ei fac din poezia lor o formă de cunoaștere, construită și controlată în limitele unui limbaj original. Raportul dintre credință și opacizarea tot mai pronunțată a lumii moderne la modelul hristic, capătă diferite valențe la marii poeți ca: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia.

3.4. Modelul hristic după părintele profesor Dumitru Stăniloaie între asemănare până la identificare

Fiecare mare gânditor interbelic propune meditația creștină în sens larg. În dogme nu există decât formulele concise, cu caracter restrâns, ceea ce le conferă statutul de axă neschimbătoare în continua schimbare a vieții. Viața astfel ne este îndrumată, în linii mari, fără a o stingheri în variabilitatea ei dată de liberul arbitru al omului.

Timpul curge linear pentru fiecare om, fiecare generație. Oamenii îl întrerup prin sărbătorile religioase de peste an, Crăciunul și Paștele fiind momentele de reper sacru. Pregătirea noastră de creștin trece prin moartea și învierea lui Lazăr, ca să înțelegem apoi moartea și învierea Lui Iisus Hristos. Ca metafore ale coborârii lui Iisus Hristos în intimitatea oamenilor, a luării asupra Sa a răspunderii pentru păcat, cât și a modului cum, la rândul Său își transmite mai ales după înălțare, prin dragoste, puritatea Sa oamenilor, pot fi folosite etapele vieții sale: Botezul în Iordan, Schimbarea la Față, Mergerea pe apă, Liniștirea furtunii. Astfel se operează în omul ancorat în materialitate o transparență impusă de Iisus Hristos a relației de iubire dintre două ființe, care intră într-o comunicare reciprocă prin care cresc și tind spre o asemănare până la identificare.

Asemănarea până la identificare este așa-zisul fenomen al imaginației, al închipuirii care constă în aceea că, acest chip al ființei iubite primit înlăuntrul celeilalte, devine un impuls care îi organizează toate puterile spirituale după modelul lui. Ceea ce nu poate face legea, porunca pentru înnobilarea omului, efectuează ușor chipul unei ființe iubite în care sunt concretizate virtuțile și idealurile.

Semințele credinței sunt sfinții, care prin moaștele lor confirmă că cei credincioși se vor scula de la moarte la viață. În Canoane, în Acatist sunt jaloane, semnale ale credinței. Fiecare an parcurs după rânduiala creștină înseamnă un început psihologic al plasării sale ca om în Săptămâna Patimilor.

3.4.1. Tradiționaliști și gândiriști

Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne polemizează pe această temă, arătând că sursa excesului de ortodoxism de la Gândirea este că până între cele două războaie mondiale noi nu am avut o adevărată poezie creștină.

Prin tradiționalism, în perioada interbelică, în opoziție cu modernismul, se înțelegea atașamentul ridicat pentru valorile trecutului ale tradiției, în opoziție cu tendințele moderne. Un loc aparte în acest concept îl ocupă folclorul național, sursă de inspirație pentru poeții și scriitorii grupați, după orientarea tradițională, în cele trei etape: Sămănătorismul, în jurul revistei Sămănătorul, București, 1901-1910 (Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu). Ideologul principal a fost Nicolae Iorga, iar scopul era protejarea tradiției rurale.

A doua grupare a fost în jurul Vieții românești, Iași, 1906-1929, apoi în București după 1930. Condusă de Garabet Ibrăileanu, revista a avut colaboratori ca: Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu. După modelul narodnicismului rusesc și-a luat denumirea și de poporanism, acești scriitori și poeți depășind axa exclusiv rurală.

A treia grupare este în jurul revistei Gândirea, Cluj, 1921-1944. A apărut la Cluj sub direcția lui Cezar Petrescu și D.I. Cucu. Se mută la București, din 1922 fiind condusă de un comitet director format din Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu. Din 1926 este condusă de Nichifor Crainic, având o orientare autohton-ortodoxistă. Sămănătoriștii aveau în prim plan satul și natura, poporaniștii sunt preocupați de ideea promovării unei culturi naționale, iar gândiriștii preiau aceste orientări pe trunchiul spiritual ortodox.

Programul revistei a oscilat între două direcții deosebite, impuse de Lucian Blaga prin articolul Revolta fondului nostru nelatin, sub influența filozofului german Oswald Spengler Declinul Occidentului. Blaga împinge tradiția dincolo de Evul Mediu autohton, în preistorie și mit, un timp mitic românesc. Cultura dezvoltă spiritul național, pe când civilizația anunță declinul.

A doua direcție este a ortodoxismului teoretizat de Nichifor Crainic în articolul propriu Sensul tradiției și eseul Iisus în țara mea. Ilustrația este realizată în mare parte în revista Gândirea de pictorul Demian, urmând același traseu. Se militează pentru o etnicizare a credinței în raport cu sufletul național, iar autohtonia și ortodoxismul devin notele specifice.

Cei mai importanți poeți grupați în jurul revistei sunt: Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Aron Cotruș.

La Vasile Voiculescu limbajul religios se îmbină cu zbaterile omului aflat în fața unor întrebări esențiale despre rosturile omului în univers și despre timpul mitic ca în Toiag de îngeri. În grădina Ghetsemani este o poezie specifică iconografiei, de inspirație biblică surprinzând rugăciunea lui Iisus în momentul luptei sale cu soarta, așezat într-o poziție heraldică, într-o vraiște a grădinii, simbolizând dezordinea din lume provocată de patimi și păcate, iar uliii, care dau roată după pradă, sunt personificări ale trădării, lepădării de Iisus. Antiteza moarte-viață este marcată de acceptarea sterlicilor de miere din cupa de venin pe care Iisus o preia.

Poezia lui Vasile Voiculescu respiră în spațiul inițierii sacre. Mișcarea în poezie tinde spre absolutul dumnezeirii: Coborând lăuntrica mea scară/ Mă sprijin pe condei ca în toiag, în Autoportret romantic la 67 de ani.

Poezia Nebunul din volumul Călătorie spre locul inimii (postum 1994) oferă o cheie a poeziei sale religioase: el nu vrea slavă cu îngerii, laudă cu sfinții, ci doar nebunia de a-i fi totul, nu numai lumini, ci și caznă, primejdie. Profeția urma să se adeverească deoarece poetul a iești aproape mort din închisorile comuniste. Poetul deprinde universala limbă a rugăciunii și-l roagă să-i adune în el risipa vieții. Arta oricât e de înaltă, e stearpă. El abandonează esteticul pentru universul credinței. Gândul renașterii prin credință îl face să exclame: Doamne, pe măsură ce cred și te iubesc/ Îmbătrânesc în lume și-ntineresc în Tine. Aceeași impresie o trăia Michelangelo Buonarotti îndumnezeindu-se prin contemplarea frumuseții omenești: Ca într-o naștere din nou, Ca șarpele ce năpârlește pe stâncă. El leapădă și sterilitatea științei văzând în ea o trădare iscarioteană. Marea lumină este moartea o dincolo de fire, unirea cu Dumnezeu și dacă e așa, nicio lumină n-o poate întrece cât el este viu.

Așadar, Vasile Voiculescu schimbă viziunea paradisiacă din Poeme cu îngeri cu viziunea gândului la mântuire.

Prevalarea metafizicului asupra moralei îl aproprie de Absolut: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârșirea(Babei).

Dorul de Dumnezeu este imaginat a fi a patra ipostază alături de Sf. Treime, aserțiune ce poate fi considerată erezie dacă n-ar fi salvată de imaginea-simbol a dorului lui Adam cel dez-dumnezeit în De profundis: Dă-mi înapoi ceea ce am avut/ Întregește-mă și întregește-Te, Doamne, iar cu mine.

În Stâlpnicul el râvnește să comunice cu Dumnezeu în sacra înălțime, combustia este focul jertfei, eliberarea sufletului prin suferință: Sunt slab, sămânța care-o suflă vântul/ Pe stepele vieții îndelung/ Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!.

Talismanul arhaismelor și regionalismelor din Pârscovul natal este purtat departe având mirosul smirnei din cățui și cădelniță: sâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele pântecului, podobia lunii, niriardă, a deordisi, gadină, seul păcatelor. Rimele sunt inventate: Clisă, ci să; adineaur/aur; arcei/ chiar cei; iarpe/ șarpe; Circe/ te miri ce.

Optica omului de la țară, animat nu de a fi, ci de a avea averea supremă ca pe un bun gospodăresc îl apropie de Arghezi în Psalmi, prin poezia Tâlhar: Cum te-aș prăda/ Cucernic tâlhar/ Aș sări hoțește pe-o fereastră/ În împărăteasca ta bazilică albastră/ Să jefuiesc dumnezeiescul altar.

În Noul Testament este parabolă, în poezia sa este metaforă: În dârdora de patimi, năprasnica rușine/ Ori simt frânghiile cărnii grăbit cum se dezleagă. Teribilă mi s-a părut în această poezie de senectute, liniștea spirituală deasupra necazurilor sedimentate în viață. El urcă pe munții uriași, spre Dumnezeu și privește calm în neant: De-alunec în prăpăstiile – Ți sfinte/ Ce-mi pasă, tot în Tine cad (Urcușul).

3.5. Opacizarea/ depărtarea de modelul hristic

Poeții interbelici creează lumi imaginare propuse ca soluții la opacizarea și depărtarea de modelul hristic. Ascultarea și împlinirea nodurilor Celor 12 Evanghelii în Joia Mare sunt reflexe ale mișcării spirituale, de la indiferență la credință; trecerea pe sub masă amintește de Sfântul Mormânt, iar mâncarea bogată de la Masa Pascală are o semnificație liturgică trăită asemenea modelului Sfinților Părinți.

Poți fi Marta sau Maria, să te îngrijești de cozonacii de Paște, de ouă roșii este important devotamentul Martei, este și acesta necesar în actul concreteții care îmbogățește motivul spiritual al momentului Învierii. Ouăle roșii și pasca sunt simboluri ale participării la Înviere.

3.5.1. Poezia interbelică și simboluri creștine: Miracolul. Saul/ Pavel – Lucian Blaga

Lucian Blaga poate fi considerat un poet a cărei poezie are un înțeles greu de pătruns, ascuns, ce depășește sfera religiosului. Acest misticism blagian este presărat cu ieșiri din canon, care, la prima vedere, ar putea fi considerate scandaloase. Astfel critica literară începând cu perioada interbelică, va oscila permanent considerându-l pe poet: când panteist păgân, când mistic creștin . Această oscilație critică are în vedere și revendicarea lui Blaga, considerat, când modernist, când tradiționalist.

Lucian Blaga fiind considerat un susținător de necontestat al misterului, nu se poate spune tranșant că nu ar fi deloc mistic. Și în niciun caz nu poate fi ateu. Misticismul blagian este unul al iubirii, de o simetrie complexă și organică, în permanentă vibrație.

Și totuși marii teologi români, condamnă misticismul blagian, acesta fiind criticat datorită abordării problemei revelației. Părintele Dumitru Stăniloaie îl acuză pe Lucian Blaga de îndepărtare de la metafizica ortodoxă.

Un alt motiv al interminabilelor discuții este legat de planul Marelui Anonim, divinitatea sistemului filozofic, care nu ar fi totuna cu Dumnezeul prezent la nivelul emoției lirice. Ca filozof, nu acceptă nici el subordonarea celor două domenii, iar de reținut este faptul că, mereu, Blaga a atras atenția că, în filozofia sa, nu a urmărit decât să creeze un mit, astfel conceptul Marele Anonim nu este nimic altceva decât un simplu mit filozofic.

Pe Dumnezeu, poetul Blaga îl recunoaște asemeni părintelui Dumitru Stăniloaie; ca filozof îl recunoaște expresionist, în funcție de împrejurările vieții. Poetul Blaga este mereu într-o permanentă căutare a divinului o neîntreruptă iscodire a semnelor pe care Dumnezeu le-a lăsat în lume. Totuși, Blaga urmărește permanent refacerea legăturii cu divinitatea.

În poezia Trezire , din volumul La curțile dorului se vorbește despre trezirea din starea de increat, adică din somnul dumnezeiesc, pe care o deducem din Apocalipsa: Și I se vor închina ei toți cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului celui înjunghiat. (13, 18)

Starea de deșertare sau de golire pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în întruparea Sa ca act de ascultare față de Dumnezeu – Tatăl (Filipeni 2, 5-7), adică chenoza, se regăsește, potrivit imaginarului blagian, în poezia Catedrală printre stele. Prin această Biserică, care cândva s-a dezbrăcat de schele, pentru ca o taină a ei prin vremi să tâlcuiască, omul are posibilitatea de a urca spre Dumnezeu și a se uni cu El prin har.

În poezia Sufletul satului, din volumul În marea trecere apare veșnicia care, în percepția lui Blaga s-a născut la sat. În acest sens s-a făcut o asemănare, probabil, cu satul Bethleem, în care s-a născut Veșnicia în adevăratul sens.

Ideea centrală din poezia Legendă, este una creștin-ortodoxă: Maria este, de fapt, noua Eva prin care vine mântuirea neamului omenesc. De asemeni, în Bunavestire, remarcabilă este imaginea Arhanghelului Gavriil care a adus vestea cea bună și se întoarce spre vatra-n lumină.

Există în lirica blagiană și texte care fac referire la persoana Duhului Sfânt: acesta apare sub formă de pasăre și de vânt. Poezia Ciocârlia, sugerează importanța energiilor din interiorul lucrării tainice a actului Euharistic.

În poezia A fost cândva pământul străveziu, apare ideea căderii dintr-o îngâmfare din săturare, preluând parcă spusele Sfântului Vasile cel Mare.

În Psalmul blagian este prezentă ideea adresării directe a divinității, cuplului adamic, având în vedere faptul că în călătoriile sale, eul blagian nu mai poate beneficia de acest lucru: Când eram copil mă jucam cu tine/ Și-n închipuire te desfăceam cum desfaci/ o jucărie./ Apoi sălbăticia mi-a crescut,/ Cântările mi-au pierit,/ Și fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape, deși prin căderea în păcat a omului, comuniunea acestuia cu Dumnezeu nu s-a pierdut, dar s-a alterat. Aici poate fi vorba și despre cenzura transcendentă, credință instituită de poet în creațiile sale.

Lucian Blaga nu este unul dintre poeții care cad în pierderi nerecuperabile, lumina sa evidențiază remușcările, deprimările, incertitudinile, conform versurilor sufletul meu/ se va trezi cândva, din poezia Moara, ce face parte din ciclul Ce aude unicornul. Deci la Blaga apare speranța că cineva mare/ salvează prin declinuri/ secretele tipare. (Toamnă de cristal, din ciclul Corăbii cu cenușă). Poetul este asemeni Apostolului Pavel, care pleacă pe drumul Damascului, cu numele de Saul, ca izgonitor și se întoarce ca propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. El călătorește pe un drum cu ochii acoperiți de solzii necredinței pentru ca lumina să-i descopere la un moment dat, miracolul, fața nevăzută a Lui Dumnezeu care îi strigă Saule, Saule, de ce Mă prigonești? (Faptele apostolilor 9, 4).

E posibil ca motivul clopotului, ce apare în creațiile sale să-i vestească această regăsire; clopotul simbolizează legătura cu sacralitatea: Clopotul, (spune Blaga), sună a mare sărbătoare, a dumnezeire. De unde știu ele să sune a sărbătoare? Eu cred că există un mare acord de clopote. Astfel, de unde știu să sune a sărbătoare? Alteori, a furtună, a prăpăd de năvălire, a foc prin împrejurimi a bocet de îngropăciune, a nuntire de brazi. Sigur e cineva care le acordează. Încă din Lancrămul meu am simțit.

Autoportret, din volumul Nebănuitele trepte prezintă ideea potrivit căreia, sufletul fiind atras de Dumnezeu, se găsește într-o continuă ascensiune către treptele superioare ale desăvârșirii harului. Acest drum continuu, pas cu pas către Dumnezeu, se regăsește în ființa omului încă de la origini, datorită căderii omului în păcat, și presupune dorința omului de a se elibera de păcat, iar motivul curcubeului, prezent în poezie este posibil să însemne legământul dintre Dumnezeu și oameni, făcut la Potop.

Dorul, ca motiv ce se regăsește des în poezia lui Blaga, conduce ființa omenească spre curțile dorului, adică spre tărâmul stăpânit de Dumnezeu, care este și capătul drumului, locul spre care tindem cu toții. Este, probabil, dorul întoarcerii la paradisul pierdut, de care eul își aduce mereu aminte, iar potolirea dorului nu ar avea loc fără speranța mântuirii. Un exemplu în acest sens fiind însuși Iisus, Blaga urmărind o multitudine de acumulări în care se concretizează sugestiile răstignirii.

Următoarea treaptă în ascensiunea spre Dumnezeu este lumina, care echivalează cu Logosul prin care toate s-au făcut. Lumina este un alt motiv blagian care are ca efect dorința de cunoaștere a eului poetic. La Blaga, cunoașterea este de două feluri – paradisiacă și luciferică, cea din urmă admite existența luminii demonice, și după avertismentul Sf. Apostol Pavel ar putea fi însuși Satana care se poate preface în înger de lumină (II Corinteni 11:14). Este posibil ca versurile din Pustnicul: Pe-o stâncă șade Lucifer/ cu aripi de liliac, cu ochi luminoși de fosfor…/ întunericul crește, ochii lui Lucifer luminează/ ca două stele gemene…/ stă tăcut în lumină, roșu ca de foc și ascultă. din volumul Pașii profetului să explice trimiterea biblică de mai sus.

Chiar și parusia apare în poezia blagiană. Reprezentarea apocaliptică este imaginată ca o lume pe dos în care sunt redate atât semnele clasice ale sfârșitului de lume, cât și o multitudine de ciudățenii neimaginate, unul dintre acestea fiind chiar desacralizarea sacrului, după cum apare în opera lui Mircea Eliade. Referitor la acest lucru, Nicolae Balotă afirmă: Nu există la el acel frison de voluptate în apropierea dezintegrării pe care-l surprindem la atâția poeți contemporani. […] Blaga a fost prea puțin atins de filozofia existențială a neamului, pentru ca, neființa care apare în unele din versurile sale să însemne o apetență nihilistă. Creațiile blagiene care valorifică această idee sunt Paradis în destrămare, Veac, Drumul Sfântului din volumul Lauda somnului.

Deși o serie de prieteni de ai lui Blaga l-au renegat, ajungând chiar să afirme că pentru poet, Dumnezeu nu există, un adevăr și o nedreptate care s-au adus atât omului cât și creatorului, în cele din urmă există certitudinea demonstrată cu documente oficiale, că Blaga a plecat la Domnul spovedit și împărtășit.

3.5.2. Nevoia de certitudine. Apostolul Toma – Tudor Arghezi

Psalmii arghezieni își pot avea sorgintea în Psalmii lui David, cel care a creat această specie, dar și în cei 4-5 ani petrecuți de poet drept monah la Mănăstirea Cernica. De asemeni, o altă sursă de inspirație ar fi creația religioasă cultă reprezentată în epocă de Psalmii moderni ai lui Alexandru Macedonski (în a cărui revistă, Liga ortodoxă, Arghezi a debutat cu versuri simboliste), iar forma de dialog imaginar cu Dumnezeu ar avea ca sursă creația religioasă folclorică.

Poezie filozofică și religioasă, psalmii scot în evidență drama omului modern silit să trăiască într-o lume profană, părăsită de Dumnezeu și lipsită de semne și minuni, de care lumea veche era plină.. Omul modern, apăsat de singurătate aspiră la divinitate, cu care vrea să comunice, dar o face într-un mod egoist, sfidător. Această brutală sinceritate dovedită de omul modern în dorința lui de a primi harul ori de a-L provoca pe Dumnezeu constituie noutatea problematicii propuse de Arghezi. Într-adevăr, cei o sută cincizeci de psalmi din Vechiul Testament, ce aparțin lui David, tatăl regelui Solomon, sunt cântări evlavioase de preaslăvire a lui Dumnezeu. La Arghezi, Psalmii sunt creații contradictorii care îi vor stimula poetului energia creatoare.

În felul acesta vom fi surprinși de manifestările eului liric în fața divinității, deoarece atitudinea eului arghezian e când una umilă, evlavioasă, când, de cele mai multe ori, una scandaloasă, sfidătoare, fiindcă poetul este dispus să-l înfrunte cu trufie pe Creator.

Încă din primul psalm poetul se dezice de Divinitate și într-un gest de revoltă o respinge:
Aș putea vecia cu tovărășie: Aș putea vecia cu tovărășie/ Să o iau părtașă gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – și stihuri sprintene și grele. În final blasfemia este elocventă: Vreau să pier în beznă și în putregai / Ne-ncercat de slavă, crâncen și scârbit.

Apoi poetul își da seama de păcatul pe care îl face confruntându-se cu Dumnezeu: Sunt vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit. Dar încheie: Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu și neiertat./ Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu./ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ți jefuiesc cu vulturii Tăria./ Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.

În primii Psalmii, observăm prima ruptură în sufletul poetului, din cauza îndoielilor și frustrărilor grave:

Lirica meditativă a psalmilor schița numai un gest al rugăciunii; drama lor ține mai mult de plângerile unui Iov, atins de lepra trufiei, secătuit, exasperat de o boală lăuntrică, de care se va vindeca prin credința în revelația cosmică a Divinității.

În psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș, poetul se autodefinește ca fiind un om cu sufletul țepos, izolat de semeni, care a pierdut legătura cu divinitatea și are o atitudine smerită cerând de la Dumnezeu un semn: În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Și mă muncesc din rădăcini și sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povața ta mai bună.

În psalmul al patrulea (Ruga mea e fără cuvinte) poetul înțelege că e o ființă neînsemnată în raport cu Dumnezeu și că singura cale spre acesta este cea spirituală, departe de latura materială. Smerenia cu care i se adresează lui Dumnezeu atinge, în a doua parte, accente de fericire: Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină. Totuși finalul este unul al întrebărilor pentru că poetul nu știe unde sălășluiește Dumnezeu: Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ În care-anume floare și tulpină/ Dospește sucul fructului Său cald?

Psalmului la cincilea (Nu-ți cer un lucru prea cu neputință) exprimă nemulțumirea că Dumnezeu nu mai face minunile de altădată, dar, in ciuda acestui lucru el se roagă considerându-se credincios. Tot aici el, familiar îi reproșează lui Dumnezeu, că nu-și mai face simțită prezența: De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Și anii mor și veacurile pier/ Aici sub tine, dedesubt, sub cer.

Psalmul Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere este un psalm sinteză, discursul liric adunând la un loc aproape toate ideile enunțate în ceilalți psalmi: Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere/ Și te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: ești șoimul meu cel căutat? /Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. Verbului a drămui amplifică ideea poetică următoare și explică echilibrul presupuselor implicații în operațiile deloc ușoare dar posibile. Finalul strofei este construit pe nesiguranța credinței și a tăgadei – să te ucid? Sau să-ngenunchi – să se revolte sau să laude.

Poetul conștientizează faptul că, în raport cu Dumnezeu, omul e singur și dorește o dovadă palpabilă a existenței divinității, idee prezentă și în psalmul al treilea. Divinitatea creștină nu se descoperă câtuși de puțin eului arghezian și pentru moment drama interioară nu duce la nimic concret, idee observată cu ușurință în versul: Vreau să te pipăi și să urlu: <<Este!>>).

Aceleași idei poetice se continuă în psalmul Pentru că n-a putut să te-nțeleagă, iar poetul are revelația că Dumnezeu nu e numai materie, că e mult mai mult decât tot ce există și critică neputința sfinților de a-I înfățișa statutul spiritual. Poetul și-l imaginează pe Dumnezeu ca purtând toiag și barbă-ntreagă / Amenințând și numai supărat,

În psalmul Pribeag în șes, în munte și pe ape apare ideea limitării și a confruntării cu divinitatea, poetul regretând blasfemiile trecute pe care încearcă să le justifice prin frica față de moarte: Nu lua în seamă cântecele grele / Cu care turbur liniștea apoi / Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi /Și cântă moartea în trâmbițele mele.

Psalmul de taină, singurul denumit de poet este un monolog sfâșietor în care sentimentele de dragoste și de credință se întrepătrund ca într-un cântec al speranței și nemuririi. Adresarea către simbolul feminin se identifică la sfârșitul psalmului: Ridică-ți din pământ urechea,/ în ora nopții, când te chem, / Ca să auzi, o! neuitată,/ neiertătorul meu blestem.

Versurile din următorul psalm Vecinul meu a strâns cu neîndurare arată absurditatea strângerii de averi și glorie de către om; toate acestea nu înseamnă nimic în raport cu puterea divină. Poezia respiră accente din poemul filozofic Viața lumii al lui Miron Costi și din Scrisoarea I de M. Eminescu.

Dincolo de frământările morale sau existențiale care există, Arghezi acceptă sacrul ca pe o fatalitate, necomplicând mai mult lucrurile. Ceea ce lipsește din Psalmi e sentimentul de culpabilitate, poetul închipuindu-se creator nu creatură umilă. Se pare că nimic nu îl oprește să cultive dorința fructului oprit sau să se războiască cu divinitatea care pentru el este o negație a lui, este neantul omului.

Este evident că Problema esențială a liricii lui Arghezi este aceea a unei conștiințe care caută și se frământă, privind însă totul în termenii unei înțelegeri simple, concrete, primordiale, după cum avea să remarce Al. George, in volumul La sfârșitul lecturii .

Poetul nu meditează asupra problemelor lumii și nici nu le dă o explicație, el se răfuiește cu tot ce îl înconjoară. Acest model poate fi găsit la vechii profeți biblici, însă poetul nu e mimetic, ci dă frâu liber descătușărilor interioare.

Tudor Arghezi dorește să se apropie de Dumnezeu prin negație, asemeni Apostolului Toma necredinciosul, oscilând mereu între credință și tăgadă, alteori smerit cere dovezi palpabile din partea acestuia privind existența Sa.

Chiar și simbolistica Florilor de mucigai, creația de sorginte demonică a poetului, corespunde negației. Aici poetul descoperă frumosul și sacrul în zonele cele mai joase ale societății, în lumea celor osândiți, condamnați, în infernul și el decăzut. Însuși poetul nu ezită să își numească poemele ca fiind de inspirație satanică, având în vedere că acestea au fost scrise direct pe tencuială cu unghiile de la mâna stângă.

Cu toate acestea mesajul poetic nu este presărat cu nicio tentă de ateism. Ceea ce îl individualizează pe Arghezi printre toți poeții vremii e modul cu totul sincer și responsabil de a-și asuma problematica religioasă.

Există patru forme de atitudine, ale potului față de Dumnezeu: umilință, laudă, ironie, revoltă.

Limbajul în lirica argheziană este grav, sentențios și include termeni religioși populari și arhaici:

Arghezi a distrus convenția poetică, lucrurile comune ale limbajului frumos care nu apare în versurile și în proza lui decât cu o funcțiune cu totul opusă celei care-I revenise prin tradiție. Ironia verbală obținută prin devalorizarea felului obișnuit de a se exprima joacă un mare rol în opera acestui poet care de altfel nu ezită să folosească locuțiunile triviale; cuvintele metaforelor sale sunt încâlcite de o materialitate palpabilă pline de o viață arzătoare care acoperă toate simțurile omului. Construcțiile lui Arghezi au reînnoit sintaxa română.

O persoană umană în preajma căreia se simte prezența sfințeniei, atrage pe oameni cu o forță cu care nu o poate atrage nimic din splendorile sau mărețiile naturii sau ale ideilor și ea prilejuiește simțirea unui adevărat mysterium tremendum. În fața purității și neclintirii morale, amestecată cu o prezență divină, cu care se înfățișează Iisus Hristos lui Toma apostolul, omul din el devine conștient de starea de păcătoșenie, încearcă un fior de frică metafizică și totuși, legătura lui cu Iisus Hristos în acel moment îi dă putere să se depășească. Acesta este Arghezi în Psalmul V. Omul a trăit experiențele tuturor felurilor de măreții ale artei, culturii, naturii, dar a trăit-o și pe aceasta: a contactului cu măreția lui Dumnezeu, care e atât de evidentă în însușirea sfințeniei lui Iisus Hristos, de a reprezenta o transcendență net superioară tuturor obiectivelor, principiilor, filozofiilor. El repetă îndoielile altora în această privință, pentru a arăta lumii, oamenilor, că nu au trecut prin toată gama experiențelor.

3.5.3. Îndoiala, lepădarea de Hristos. Apostolul Petru

La Petru-apostolul la care s-a manifestat îndoiala, chiar lepădarea de Hristos, Dumnezeu s-a revelat într-o persoană simplu omenească, depășind orice principiu și făcând accesibilă noțiunea de transcendență ca graniță și izvor spiritual pentru om, o putere tainică de confirmare și stimulare a existenței omului pe pământ, pe care Dumnezeu o folosește prin revelație dar și adăugând la această putere a persoanei umane, infinitul de autoritate și de realitate divină.

3.5.4. Locuri transfigurate prin credință/ lipsă de credință

satul – în poezia tradiționalistă

orașul – în poezia bacoviană

mahalaua – în poezia argheziană

ocna/ închisoarea – în poezia lui Tudor Arghezi, Radu Gyr

Satul este simbolul spațial cel mai semnificativ din lirica blagiană. Din punctul lui de vedere, nimeni nu-și părăsește cu adevărat locul izvorului vieții, în Lancrămul natal, Blaga simțindu-se adânc înrădăcinat.

Poetul Blaga este gospodarul liric în satul de legendă unde, cum mărturisește însuși poetul: … e casa mea./ Dincolo soarele și grădina cu stupi (Către cititori).Așadar, satul lui Blaga e bine conturat și stă sub acele stelele, apărute doar pentru el în univers.

Poezia Satul minunilor vorbește despre prezența zeului nevăzut ce are miros de fiară. Acest zeu este din neamul lui Zamolxe, iar în această poezie este o umbră de totemism tracic. Satul lui Blaga e însuflețit, răspândește energii și prin poezie devine un întreg cu legile lui. Satul, în general, reprezintă simbolul existenței ciclice – totul începe și se termină cu el, astfel dacă existența lui Blaga a început la sat, spre final gândurile și sufletul tot acolo vor fi. Conceptul este dat de motivul călătoriei, ca inițiere și cunoaștere de sine, idee prezentă în inversiunea: Drumeaguri ades ocolit-am prin liniști.

Satul este izvorul veșniciei: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat ./ Aici orice gând e mai încet, / și in inima-ți zvâcnește mai rar, / ca și cum nu ți-ar bate-n piept, / ci adânc în pământ undeva, (Sufletul satului). Motivul comuniunii cu natura regăsindu-se în comparația: Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată, arată legătura strânsă dintre sat și natură, aceasta fiind o parte importantă a sufletului satului. Deci această poezie este metafora permanenței ce conține și motivul veșniciei, satul fiind considerat universul spiritual.

Satul lui Blaga e o existență mitică și prin acest sat, Blaga se întoarce la tradiție, la mitologie, astfel, prin opera sa constituindu-se un sistem de mitologie românească. Poetul se retrage alături de strămoși și părinți, care sunt înrădăcinați și legați cu adâncurile cosmosului în timp ce existența se derulează cu dureri și fericiri, după cum afirmă în poezia Părinții: … în timp ce fericiri ne-mprumutăm/ și suferinzi și apă vie pe la vetre.

La Blaga, copilăria e strâns legată de sat: Copilăria și satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilărie e satul, pe atât de adevărat e că și satul la rândul lui își găsește suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit și baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, și există pe de altă parte aspecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului, carii nu pot fi sesizate decât în copilărie. […] Pentru a-ți tăia drum spre plenitudinea vieții de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta sensibilității metafizice prin excelență. Și satul are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, și firească în același timp, metafizică vie, adăpostită în inimile care tot sub acoperișele de paie, oglindită în fețele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnați de cer.

Satul lui Blaga este un loc sacru, în care se concentrează puterile divine; e toposul fundamental specific poporului român, acesta fiind personificat și având suflet și conținând minuni.

La polul opus al satului blagian, stă orașul lui Bacovia, un spațiu transfigurat prin lipsă de credință. George Bacovia e un poet al citadinului, iar mahalaua din versurile sale este populată de o lume leneșă și pestriță aflată într-un continuu proces de alunecare spre neant, sub puterea distrugătoare a intemperiilor: Tăcere… e toamnă în cetate… / Plouă… și numai ploaia dă cuvânt/ (…) / În târg, o fată tristă a murit / Și-au dus-o pe ploaie și-au îngropat-o. (Nervi de toamnă).

La Bacovia, orașul este învăluit într-o cromatică monotonă și obsesivă: Amurg de toamnă violet…/ Pe drum e-o lume leneșă cochetă; / Mulțimea toată pare violetă, / Orașul tot e violet. (Amurg violet).

Orașul bacovian este un târg de provincie cu ulițe desfundate, cu noroi, cu care mici. Orașul are cârciumi pline de disperați după cum se evidențiază în poezia Seara tristă. La marginea orașului e abatorul, adevăratul câmp de execuție ca în Tablou de iarnă. De asemeni, orașul are parcuri în descompunere (Decor, În parc), iar în aceste parcuri cântă fanfara militară (Fanfara). Poezia Decor colorează parcul solitar în două culori: alb și gri, iar imaginea creată de această alternanță de nuanțe este obsedantă. Orașul este unul cu copii bolnavi, ce se întorc de la școală, așa cum apare în poezia (Moină) și în acest oraș noaptea nu mai stârnește emoții, ca în poezia romantică.

În poeziile bacoviene orașul este sinistru, viața fiindu-i potrivnică este un lăcaș al terorii, un loc unde sângele curge pe străzi în timp ce corbii se prăbușesc din zbor: Și sânge cald se scurge pe canal,/ Plină-i zăpada de sânge animal (Tablou de iarnă); Departe pe câmp/ cad corbii domol (Pastel).

În poezia Nevroză este zugrăvit târgul acoperit de zăpadă, pustiu și întunecat, imaginea producând apăsare și angoasă: Și geme greu ca în delir. Laitmotivul poeziei este orașul cimitir care prin repetiția versului: Și-i sânge ca-ntr-un cimitir, simbolizează mediul sufocant, lipsit de aspirație.

Același târg sărac, mizerabil, cu străzile mici pline de fân și noroi, este prezent și în poezia Proză. Eul bacovian își exprimă regretul că iubita trebuie să trăiască în acel mediu degradant, printre dughene și crâșme murdare: Plouă./ Pe un târg mizerabil/ De glod și coceni/ Pe-un târg jidovit / și plin de dugheni / – și-aici stă iubita.

Cadrul dezolant se îmbină cu fenomenele naturii, cu atmosfera degradantă și astfel se creează motivul toamnei mohorâte, anotimp al descompunerii și al morții.

Motivul târgului părăsit se împletește cu cel al singurătății dar și cu cel al vagabondajului și alcoolismului, formând un tot unitar, așa cum apare în Sonet. Alcoolistul umblă hoinar pe străzile târgului, iar tusea se aude prin pereții deteriorați în timp ce ploaia curge șiroaie.

Un alt cadru spațial transfigurat prin lipsă de credință este mahalaua și acest motiv apare mai cu seamă în volumul de versuri Flori de mucigai, apariție ce constituie punctul de referință pentru estetica argheziană.. Cartea prezintă o lume dezolantă și stranie a închisorilor și mahalalei bucureștene de odinioară. Sunt prezentate scene, precum: masa de seară a pușcăriașilor, încăierarea la rișca, defilarea în lanțuri, dar și personaje din închisori: tâlharul, țiganca florăreasă, hoțul cucernic, dezertorul, estropiatul (schiloditul) etc. Limbajul poeziilor este expresiv, astfel împerechindu-se cuvinte de argou, cu cuvinte delicate, erotice și pitorești, după cum apare în versurile de mai jos: În frig și noroi / Trec hoți-n convoi, câte doi, / Cu lanțuri târâș pe picioare…/ Câțiva au ucis, / Câțiva ispășesc ori un furt, ori un vis. (Cina); și în poezia Tinca: Fă Tinco, fă!/ Papucii de mătase,/ Mărgelele, cerceii nu ți i-a dat Năstase….

Este o poezie care prezintă lumea de la periferie, lumea mahalalei, dar și a beciurilor cu morți, așa cum apare în poezia (Ion Ion). Lumea înfățișată este cea aflată la marginea societății, o lume lipsită de divinitate, scufundată în tenebrele propriei condiții. Prin această poezie, Arghezi a realizat cu adevărat reforma la nivelul limbajului poetic introducând în operele sale cuvinte dure, compromise, construcții regionale, arhaice sau de argou, dar și neologisme. Prin folosirea tuturor registrelor limbii, Tudor Arghezi imaginează la noi estetica urâtului. Astfel de scrieri utilizează imagini dure, realități crunte, în care stăpân e răul nemărginit, cu referiri la moartea care distruge, dar și la iubire, puritate, frumusețe.

Mediul carcerei, un alt loc transfigurat prin credință este prezent tot în arta poetică Flori de mucigai și de această dată se realizează prin folosirea substantivelor: perete, tencuială, întuneric și singurătate. Peretele de firidă goală, din care lipsește flacăra vie a îndrumării divine prefigurează o poezie lipsită de aspirații. Explorând spațiul închisorii, existența poetului este marcată de lacăte, drugi, porți, scări abrupte, gratii, toate acestea mărind senzația claustrofobă a omului care: află, în sfârșit că este singur în imensitatea indiferentă a universului, din care numai întâmplător a apărut.

Viața trăită în închisori duce la degradare sinelui, iar eul rămâne doar o îndoială, în timp ce-și cântă amar suferința.

Totodată poezia carcerală este și o componentă importantă a liricii religioase românești; este o poezia a suferinței celui încarcerat și această suferință trăită în sens creștin îl apropie pe om de Dumnezeu. În astfel de poezie dimensiunile importante sunt: înțelegerea tovarășului de suferință și speranța în ajutorul divin. Poezia scrisă în închisorile comuniste este iluzia poruncii evanghelice despre iubirea lui Dumnezeu și despre iubirea aproapelui.

Această poezie, alături de rugăciune a fost soluția de rezistență, a fost sprijinul sufletesc, speranța în amarul zilelor de iad.

3.5.5. Motive sacre specifice spiritualității românești

În poezia interbelică motivele literare creștine sunt dominante, ele denotă fervoarea credinței în darul dumnezeiesc ce coboară asupra făpturii umane. Simbolurile religioase sunt tot mai frecvente și capătă înțelesuri morale.

Poeții care au valorificat motivul îngerului la prima vedere s-ar părea că au desacralizat elementele sacrului, iar Mircea Eliade are următoarea opinie: Mijloacele prin care se poate ajunge la sanctificare sunt numeroase, însă rezultatul este aproape întotdeauna același. Viața este trăită pe două planuri, desfășurându-se ca existență umană și participând în același timp la o viață transumană.

Îngerii lui Voiculescu din poeziile: L-am lăsat de-a trecut, Îngerul din odaie, Îngerul Nădejdii nu seamănă cu cei de pe icoanele bizantine, ei sunt un alter ego al poetului credincios.

În poezia Îngerul, Lucian Blaga precizează că amănuntele lămuritoare despre această ființă înaripată sunt specifice profanului: Ce alt decât înger poate să fie/ făptură purtând o povară de aripi în spate?/ E înger, nu-ncape-ndoială.

La Tudor Arghezi, îngerul din psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș, (pui de înger) apare ca mesager al transcendenței și sugerează nevoia psalmistului de a primi o alinare a spaimei de singurătate. Aducător de povață divină, mesagerul este purtător al harului divin: Să bată alb din aripă de lună/ Să-mi dea din nou povața ta mai bună. În Heruvim bolnav: neștiută începe să-ncolțească/ Pe trupu-I alb o bubă pământească, Tudor Arghezi arată că îngerul este damnat, astfel prin însingurare, acceptând condiția umană.

Ideea sintetizată metaforic de cei trei poeți este aceea că omul chiar dacă s-a depărtat de cer, el nu a rupt total legătura cu acesta. Dumnezeu, deși l a alungat pe om din rai, nu l-a abandonat, prezența Sa în viața omului făcându-se simțită în mod indirect, prin acești mesageri înaripați. În fond, este vorba – cum spune același Mircea Eliade – de camuflarea sacrului în profan, iar îngerii îl ajută pe omul credincios să vadă fața ascunsă a nevăzutului. Astfel, îngerul din poeziile celor trei poeți devin mai mult decât un simbol, el este elementul de legătură dintre Dumnezeu și om, agentul prin care lumea cotidiană poate fi văzută și altfel decât apare și prin care ea capătă dimensiunea transcendentului.

Dintre motivele sacre, am evidențiat în creația lui Lucian Blaga cele mai multe, îmbrăcate în haina expresionismului: credința, îngerii, moartea care nu se termină niciodată, reînnoindu-se prin strămoși, prin glie într-un tot, descoperit prin mistere și metafore: crucea, crucificarea, rugăciunea. În poezia Epilog: Îngenunchez în vânt – / Mâne oasele au să-mi cadă/ de pe cruce./ Înapoi, nici un drum nu mai duce./ Îngenunchez în vânt/ lângă steaua cea mai tristă, apare motivul rugăciunii.

Motivul cerului apare în poezia Vreau să joc!: Săgeată vreau să fiu, să spintec/ nemărginirea/ Să nu mai văd în preajmă decât cer,/ deasupra cer,/ Și cer sub mine – .

Mormântul sacru și moartea apar în poezia Gorunul: Ascult cum crește-n trupul tău sicriul/ sicriul meu/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule, din margine de codru. Ideea se continuă în poezia Epitaf: Apoi ca frunza cobori. Și țărna/ ți-o tragi peste ochi/ ca o gravă pleoapă/ Mumele sfintele -/ luminile mii./ mume sub glii/ îți iau în primire cuvintele, dar și în Paradis în destrămare: Odată vor putrezi și îngerii sub glie,/ țărâna va seca poveștile/ din trupul trist.

La Tudor Arghezi, aceleași motive sacre sunt convertite în cerul care este: Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin și se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare. ( în psalmul Tare sunt singur, Doamne și pieziș!)

Rugăciunea este rostită în zgomot și-n tăcere, poetul este vânătorul sau vânatul ce cere îngenuncherea: Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere/ Și te pândesc în timp ca pe vânat/ Să văd: ești șoimul meu cel căutat? / Să te ucid? / Sa să-ngenunchi a cere.

În psalmul Te drămuiesc în zgomot și în tăcere folosirea expresiei arhaice, sau să-ngenunchi a cere, lipsa pronumelor personale provoacă cititorului întoarcerea în propriul eu, cu șovăirile, căderile și ridicările sufletului omenesc.

În psalmul Ruga mea e fără de cuvinte: … ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ te caut mut, te-nchipui, te gândesc, imaginea iconică este realizată cu ochiul viu, cu puterea întreagă, cu scrutarea prin albul tău vesmânt.

Moartea este o călătorie inițiatică în De-a v-ați ascuns…: Tata nu o să mai aibă putere/ Să vie pe jos, în timpul cât se cere,/ Din lumea cealaltă.

Credința în Iisus și momentul Euharistiei apare în Nehotărâre: Un om trudit și-acela, îmi va deschide mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-I preacurată/ Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine/ Și fraților din urmă șoptind să mă împartă.

În Duhovnicească, soluția este căutarea aproapelui cu termeni oximoronici: Mi-e sete. Deschide vecine./ Uite sânge, uite slavă,/ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe cruce./ Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine, iar cerul este ștergar cu brâie de lumine.

Rugăciunea lui Iisus în poezia lui Vasile Voiculescu, În Grădina Ghetsemani, este profundă, cele două firi – cea dumnezeiască și cea omenească fiind neamestecate și neschimbate, nedespărțite și neîmpărțite.

Prin urmare, sufletul Domnului a voit mișcându-se liber, dar a voit în chip liber pe acela pe care voința dumnezeiască a voit ca să le vrea. Trupul nu se mișca la un semn al Cuvântului ( cum au făcut Moise și toți sfinții) – ci, același unul fiind și Dumnezeu și om a voit potrivit unei voințe dumnezeiești și omenești. Căci voința lui dumnezeiască era fără de-nceput, atotfăcătoare, însoțită de putere și impasibilă; voința lui omenească însă: a luat început în timp și a suferit înseși afectele naturale și neprihănite.

În poezia În grădina Ghetsemani, poetul folosește o metonimie arătând dezordinea din lume, pentru care era chemat Iisus să o reașeze în limitele sacre: Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii/ Și uliii de seară dau roate după pradă.

Moartea este o trecere în lumina lui Iisus, în veșnicie, asemenea credinței lui Lazăr: Chiar de aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,/ Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine. (Sonetul CLXXXIII).