Premisele Introducerii Monedei Euro In Romania

Economie

Premisele Introducerii Monedei Euro In Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E 3-4

Integrarea monetară europeană. Principii. Cerințe. Experiențe

1. UN DECENIU DE PREGĂTIRE

1.1 Emiterea bancotelor și monedelor euro 5-7

1.2 Stabilirea denumirii oficiale a monedei și crearea simbolului € 7-9

1.3 Alegerea momentului introducerii noii monede 9-15

2. STRATEGIE ȘI POLITICI PRIVIND ADOPTAREA EURO ÎN ROMÂNIA…….16-19

2.1 Politica Băncii Naționale privind adoptarea monedei Euro în România…………………..19-22

2.2 Specificul BNR privind politica de adoptare a Euro………………………………………………22-23

2.3 Caracteristicile programului de convergență 2009 – 2012 privind adoptarea Euro…….23-27

2.4 Tratatul de la Maastricht …………………………………………………………………………………….27-38

3. EVOLUȚIA ROMÂNIEI DE LA STATUTUL DE ȚARĂ CANDIDATĂ LA CEA DE ȚARĂ MEMBRĂ. PERSPECTIVA SA DE ADERARE LA UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

3.1 Dezvoltarea relațiilor dintre România și Uniunea Europeană

3.2 Evoluția economiei și a comerțului exterior în perioada 1999-2009.

3.3 Modificări ale politicii comerciale ale României ce decurg din procesul de aderare…

3.4 Provocări și căi de urmat

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

B I B L I O G R A F I E

A N E X E

Introducere

Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economico-social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.

Procesul de formare, întărire, și consolidare a acestui spațiu european a trecut printr-o serie de transformări de structură economică și socio-politică care s-au concretizat în formele îmbrăcate de-a lungul timpului.

Analiza evoluției economiei românești în etapa postaderare la Uniunea Europeană reprezintă o puternică provocare nu numai pentru mediul științific. Constrângerilor interne în fundamentarea și implementarea politicilor macroeconomice li se vor adăuga restricțiile impuse de Uniunea Europeană. Este evident că numai o capacitate ridicată a autorităților monetare și fiscale de a se descurca printre dilemele convergență nominală-convergență reală, deficit bugetar mic-investiții masive pentru modernizare și aprecierea leului versus creșterea competitivității exporturilor poate asigura succesul primului an de postaderare al României la UE.

În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii conomice și monetare. Din Uniunea economică și monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 25 de state membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, și Spania) au adoptat moneda Euro, două state (Marea Britanie și Danemarca) benefi ciază de clauza optout, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată.

Dacă România va reuși să armonizeze procesele de adaptare la guvernanta europeană cu nevoia de modernizare a economiei românești și să împace respectarea criteriilor de convergență nominală cu cele de convergență reală, atunci economia noastră va fi un beneficiar net al aderării la Uniunea Europeană, chiar într-un termen scurt (doi sau trei ani). Dacă autoritățile române nu reușesc să armonizeze aceste procese, țara noastră va intra în rândul țărilor care într-o perioadă de 10-12 ani după aderarea la Uniunea Europeană au resimțit doar costurile nete ale aderării (vezi cazul Irlandei, Portugaliei, Spaniei, dar, mai ales, al Greciei).

Moneda unică europeană – euro – a fost creată la data de 1 ianuarie 1999, dar a rămas o monedă „virtuală”, utilizată în principal de bănci și de piețele financiare în cei trei ani care au urmat. Pentru majoritatea populației, euro nu a devenit o monedă „reală”, vizibilă și tangibilă înainte de 1 ianuarie 2002, dată care a marcat începutul procesului de introducere a bancnotelor și monedelor euro. În prezent, acestea sunt o realitate cotidiană pentru mai mult de 300 de milioane de locuitori ai Europei.

Pregătirile din sfera logisticii pentru introducerea noilor bancnote și monede au început în anul 1992, atunci când nimeni nu avea nicio idee despre aspectul grafic al acestora, iar viitoarea monedă nu avea incă nicio denumire. Problema grafică a fost soluționată în anul 1996, când Institutul Monetar European, care a precedat BCE, a stabilit definitiv aspectul grafic al bancnotelor, în urma unui concurs organizat în acest scop. Pană în anul 1998 a fost lansată seriapilot. Alimentarea băncilor și magazinelor cu numerar a început cu patru luni înainte de Ziua Euro, respectiv 1 ianuarie 2002. Pe parcursul acestei perioade au fost modificate milioane de distribuitoare automate de numerar și de produse din zona euro. Comunicarea a reprezentat, de asemenea, un element esențial al pregătirilor. Fiecare persoană trebuia să se familiarizeze cu aspectul grafic al noii monede și cu modalitatea de preschimbare a vechilor însemne monetare. Mediatizarea graficii bancnotelor s-a făcut atât prin reclame televizate, reclame tipărite, internet, cât și pe alte canale. Un rol deosebit de important l-a avut

Campania de informare Euro 2002, organizată de BCE și de cele 12 bănci centrale naționale din zona euro. Guvernele, instituțiile publice, precum și organizațiile comerciale și de

Voluntari au conlucrat îndeaproape pentru ca informarea publicului larg să se realizeze de o manieră eficientă. În cele din urmă, lansarea a decurs fără probleme, iar noua monedă a devenit parte integrantă din viața noastră, atât pe plan intern, cât și extern. Am speranța că vă va face plăcere să aflați cum a devenit euro moneda noastră.

Care este specificul modelului european? Cum afectează extinderea Uniunii Europene procesul de integrare europeană? Care este măsura optimă de atingere a coeziunii economico-sociale? Cum este privită și ce rol joacă politica regională în contextul integrării europene?

Până în prezent nicio țară nu a ratat anunțul intrării efective în UEM. Ratarea de către autorități a unui anunț public implică riscuri majore care pot duce la o inversare a pieței sau a fluxurilor de capital, la subminarea stabilității economice și la asigurarea în condiții extrem de dificile ale convergenței. Adoptarea euro de către România pe orizontul de timp 2015 implică de asemenea realizarea unei strategii coerente atât pentru autoritățile guvernamentale, BNR, cât și pentru sistemul bancar – financiar și mediul de afaceri.

Obiectivul general propus al cercetării este de a analiza gradul de pregătire al României pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară și modul în care politica monetară a României este corelată în vederea adoptării monedei unice europene. Pornind de la acest obiectiv general pe parcursul cercetării noastre ne-am propus să analizăm și alte obiective secundare între care includem gradul de pregătire al sistemului bancar din România în vederea adoptării monedei unice europene. Pentru a ajunge în stadiul introducerii monedei unice trebuie să îndeplinim criteriile de convergență impuse ceea ce ne-a condus la analiza unui alt obiectiv secundar, dar cu o mare importanță, studierea gradului de îndeplinire a criteriilor de convergență nominală.

Cum influențează procesul de extindere elaborarea și implementarea strategiilor și politicilor regionale? Care sunt strategiile de dezvoltare ale României, în calitate de stat membru U.E.? Cât de pregătită este țara noastră în adoptarea modelului european? Care sunt premisele introducerii monedei euro în Uniunea Europeană?

În acest demers, am încercat să ofer, pe baza unei documentații ample și de ultimă oră o analiză echilibrată asupra strategiei și politicii regionale din România și nu numai, în contextul integrării europene.

1. Un deceniu de pregătire.

1.1 Emiterea bancotelor și monedelor euro.

Bancnotele și monedele euro au fost puse în circulație în anul 2002, insă planificarea și pregătirea introducerii acestei monede au fost inițiate de la începutul anilor ’90.

Pe data de 7 februarie 1992 a fost semnat la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta stabilește competențele Băncii Centrale Europene (BCE), ale guvernelor și ale băncilor centrale din cele 12 țări din zona euro cu privire la emiterea numerarului euro.

Tratatul prevede că BCE deține dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote pentru zona euro, atât BCE, cât și băncile centrale naționale (BCN) având insă drept de emisiune. Cu toate acestea, având în vedere faptul că BCE nu desfășoară nicio operațiune cu numerar,

Băncile naționale sunt cele care pun de fapt în circulație, retrag, prelucrează și depozitează bancnotele. Bancnotele aflate în circulație se regăsesc în bilanțurile

BCE și ale BCN conform grilei de repartiție, indiferent de țara în care se află efectiv în circulație. De fapt, numărul de bancnote aflate în circulație într-o țară nu mai poate fi determinat, având în vedere fluxurile transfrontaliere de numerar neînregistrate în zona euro, provenind, de exemplu, din turism. Responsabilitatea pentru monedele euro revine guvernelor naționale, sub coordonarea Comisiei Europene de la Bruxelles.

Guvernele țărilor din zona euro sunt emitenții oficiali de monede euro și, în această calitate, dețin toate atribuțiile în ceea ce privește grafică și caracteristicile tehnice ale monedelor, precum și în ceea ce privește confecționarea acestora. Cu toate acestea, BCE răspunde de aprobarea volumului anual de monede euro care urmează a fi emise și acționează totodată că evaluator independent al calității monedelor confecționate.

STABILIREA CUPIURILOR

În luna noiembrie 1994, Consiliul Institutului Monetar European (IME), predecesorul BCE, a decis o secvențialitate de 1:2:5 pentru cele șapte cupiuri de bancnote euro: 10 EUR și 100 EUR; 20 EUR și 200 EUR; și 5 EUR, 50 EUR și 500 EUR. Această secvențialitate

Este în concordanță cu structura obișnuită pe cupiuri a majorității valutelor pe plan mondial și corespunde, de asemenea, secvențialității monedelor euro: 1 cent, 10 cenți și 1 euro; 2 cenți, 20 de cenți și 2 euro; 5 cenți și 50 de cenți, așa cum s-a aprobat de către Consiliul

Economic și Financiar (Ecofin) al UE. Decizia de a avea o bancnotă cu o valoare foarte ridicată, respectiv 500 EUR, a fost luată după o evaluare atentă. Înainte de trecerea la numerar în euro, șase țări din zona euro, Austria, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, aveau bancnote naționale în valoare de 200 EUR și 500 EUR pe care le utilizau tot mai frecvent. În anul 2000, de exemplu, cererea de bancnote de 1 000 DEM (echivalentul a 511 EUR) era de 15 ori mai mare decât în anul 1975 și reprezenta 34% din valoarea totală a bancnotelor de mărci germane în circulație. În plus, în țările din afara UE cu regimuri valutare relativ instabile, rate înalte ale inflației și/sau încredere scăzută în sistemul bancar, populația deține, în mod frecvent, valute emise în țări cu rate scăzute ale inflației, ca rezervă de valoare. Înainte de introducerea bancnotelor euro erau stocate bancnote de valoare mare, cum ar fi

1 000 DEM.

Trei țări membre ale UE, respectiv Grecia, Italia și Austria, utilizau bancnote de valoare foarte mică (sub 2 EUR) înainte de introducerea numerarului euro. Cu toate acestea, emiterea de cupiuri atât cu valori foarte mari, cât și cu valori foarte scăzute ar fi creat o serie de bancnote cu prea multe cupiuri. În acest caz, bancnotele ar fi fost mai puțin comode pentru utilizatori și mai complicate la procesare și depozitare. Ca urmare, moneda cea mai valoroasă a fost cea de 2 EUR, iar bancnotă cu cea mai scăzută valoare a fost stabilită cea de 5 EUR.

SELECTAREA UNEI TEME GRAFICE PENTRU BANCNOTE

Cel mai important factor onale în valoare de 200 EUR și 500 EUR pe care le utilizau tot mai frecvent. În anul 2000, de exemplu, cererea de bancnote de 1 000 DEM (echivalentul a 511 EUR) era de 15 ori mai mare decât în anul 1975 și reprezenta 34% din valoarea totală a bancnotelor de mărci germane în circulație. În plus, în țările din afara UE cu regimuri valutare relativ instabile, rate înalte ale inflației și/sau încredere scăzută în sistemul bancar, populația deține, în mod frecvent, valute emise în țări cu rate scăzute ale inflației, ca rezervă de valoare. Înainte de introducerea bancnotelor euro erau stocate bancnote de valoare mare, cum ar fi

1 000 DEM.

Trei țări membre ale UE, respectiv Grecia, Italia și Austria, utilizau bancnote de valoare foarte mică (sub 2 EUR) înainte de introducerea numerarului euro. Cu toate acestea, emiterea de cupiuri atât cu valori foarte mari, cât și cu valori foarte scăzute ar fi creat o serie de bancnote cu prea multe cupiuri. În acest caz, bancnotele ar fi fost mai puțin comode pentru utilizatori și mai complicate la procesare și depozitare. Ca urmare, moneda cea mai valoroasă a fost cea de 2 EUR, iar bancnotă cu cea mai scăzută valoare a fost stabilită cea de 5 EUR.

SELECTAREA UNEI TEME GRAFICE PENTRU BANCNOTE

Cel mai important factor pentru grafica unei bancnote îl reprezintă „rezistența “acesteia la falsificare. Totuși, bancnotele – în special seriile de bancnote destinate utilizării într-un număr mare de țări – trebuie să fie și atractive. Era necesar ca bancnotele euro să fie acceptate de rezidenții și chiar de nerezidenții zonei euro. Bancnotele urmau să fie puse în circulație într-un

Număr mare de țări având culturi distincte, prin urmare trebuiau evitate preferințele naționale și cele referitoare la gen. Această abordare imparțială a fost luată în considerare atunci când a fost aleasă tema grafică a bancnotelor. De asemenea, era necesar ca bancnotele

Să permită inserția unor caracteristici grafice atrăgătoare din punct de vedere estetic. În luna noiembrie 1994, Consiliul Institutului Monetar European a solicitat Grupului de lucru privind bancnotele să facă propuneri pentru temele grafice ale seriilor de bancnote. Grupul, format îndeosebi din casierii centrali (persoanele responsabile cu emiterea bancnotelor) ai băncilor centrale naționale și din directorii generali ai imprimeriilor deținute de băncile centrale, a colaborat îndeaproape cu Grupul consultativ pentru selectarea temelor, un organism consultativ extern care cuprindea experți din următoarele domenii: istorie, artă, psihologie,

Grafică generală și grafica bancnotelor. Într-o primă etapă, Grupului consultativ i-a fost adresată solicitarea de a propune o serie de teme care să aibă un caracter unitar sau să formeze o „familie “a celor șapte cupiuri, urmând ca acesta să aleagă și să clasifice cele mai bune trei teme. Întrucât caracterul european al bancnotelor trebuia să fie recunoscut ușor și rapid atât în cadrul, cât și în afara Uniunii Europene, a fost luată decizia că respectivele însemne monetare să reproducă steagul și/sau stelele UE. Aceste simboluri au fost utilizate din ce

În ce mai mult de către diferite state cu un trecut istoric distinct, ai căror cetățeni conviețuiesc și colaborează ca parteneri pe același continent. Inițial, au fost alese 18 teme, dar multe dintre acestea manifestau tendința de a ilustra o particularitate sau un interes național:

„Moștenirea Europei “: pe una dintre fețele bancnotei trebuiau reproduse figurile unor personalități marcante din trecut, iar cealaltă față trebuia să prezinte realizările obținute în domenii precum muzica, pictura, știința, arhitectură, literatură, medicina și învățământul. Toate cele șapte cupiuri trebuiau să înfățișeze pe fundal o hartă a Europei fără granițe, caracteristică necesară armonizării aspectului bancnotelor. Această temă a fost mai

Amplă decât cea referitoare la „Epocile și stilurile Europei “, deoarece a permis ilustrarea a șapte discipline distincte. Totuși, realizarea unui echilibru între țări, precum și între reprezentările figurilor umane, se dovedea dificil de realizat.

• „Tema abstractă și siguranța “, redenumită ulterior „Grafica abstractă/modernă “includea forme geometrice și elemente grafice nonfigurative. Această temă oferea posibilitatea realizării unui nivel înalt de flexibilitate grafică și facilita introducerea unei game largi de elemente de siguranță, precum hologramele și cerneală care își schimbă culoarea. De asemenea, tema a permis moduri foarte diferite de abordare, astfel încât crearea unor elemente grafice imparțiale a fost relativ ușor de realizat.

Unii graficieni au utilizat imaginea unui efeb din antichitate ca motiv grafic pentru bancnotele euro.

CREAREA UNOR BANCNOTE UȘOR DE UTILIZAT

Modificarea unui element al vieții cotidiene atât de important precum bancnotele și monedele afectează toți utilizatorii de însemne monetare. Persoanele cu dizabilități vizuale – al căror număr depășește 7 milioane în zona euro – sunt cele mai afectate. Începând cu anul 1995 și

Pană în prezent, Institutul Monetar European a colaborat îndeaproape cu Uniunea Europeană a Nevăzătorilor pe probleme legate de grafică și dimensiunea bancnotelor.

Membrii acestei categorii sociale, care sunt vulnerabili din motive evidente, trebuie să poată utiliza cu ușurință însemnele monetare; dacă persoanele din această categorie sunt capabile să utilizeze numerarul, atunci oricine este capabil.

Fiecare bancnotă – fie că are valoarea de 5 EUR sau de 500 EUR – trebuie să fie ușor de identificat de către nevăzători sau de către persoanele cu deficiențe de vedere. De exemplu, diferențele de dimensiune în cazul bancnotelor cu valori mai mici, utilizate în mod frecvent,

Sunt ușor de identificat. Bancnotele de 100 EUR, 200 EUR și 500 EUR au aceeași lățime pentru a facilita procesarea automată; cu toate acestea, pe bancnotele de 200 EUR

Și 500 EUR au fost ambutisate modele repetitive pentru ca aceste cupiuri să poată fi diferențiate.

Cifrele care indică valoarea nominală a bancnotelor, redate cu caractere aldine, de dimensiuni mari și având culori puternic contrastante, au fost plasate într-o poziție standard pe ambele fețe ale seriilor de bancnote. Culorile derivă, în principal, din paleta de culori a pictorului și profesorului de artă elvețian Johannes Itten (1888-1967).

Culorile utilizate în cazul cupiurilor succesive au fost alese din extremitățile paletei de culori, contrastând astfel puternic una cu cealaltă. Același principiu este valabil și în cazul cupiurilor care conțin cifre comune – de exemplu, bancnotele de 10 EUR și 100 EUR ale căror culori contrastante sunt roșu și verde.

1.2 STABILIREA DENUMIRII OFICIALE A MONEDEI ȘI CREAREA SIMBOLULUI €

La reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc”

Sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”).

S-a căzut de acord că denumirea monedei să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținând seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa. Moneda trebuia să fie reprezentată și de un simbol. La fel ca și denumirea, simbolul trebuia să fie clar asociat Europei, ușor de scris și atractiv. O listă incluzând treizeci de posibilități "întocmită de angajați ai Comisiei Europene" a fost redusă la zece în momentul în care a intrat în dezbaterea publică. Din această listă redusă au rămas două simboluri, iar alegerea finală a revenit

Președintelui de atunci al Comisiei, Jacques Santer, și comisarului pentru afaceri economice și financiare, Yves- Thibault de Silguy.

Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia este leagănul civilizației europene. „E “este, desigur, și prima literă din cuvântul „Europa “. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenționează să simbolizeze stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost înregistrată la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).

CLASIFICAREA ELEMENTELOR GRAFICE

Graficienii au fost nominalizați de toate băncile centrale din statele membre ale Uniunii Europene (cu excepția Danemarcei), fiecare bancă centrală având posibilitatea să numească pană la trei graficieni. Persoanele desemnate aveau experiență în grafica bancnotelor

Și erau familiarizate cu metodele de combinare a elementelor grafice atractive cu elemente de siguranță eficiente. Acestora li s-a solicitat că, în decurs de șapte luni, să prezinte schițe grafice pentru seria completă de bancnote care trebuiau să redea o temă sau ambele teme

Stabilite pentru grafica bancnotelor. Fiecare propunere grafică urma să fie prezentată Consiliului IME sub forma unei copii color, nespecificându-se nicio tehnică de

Producție. Astfel, unii graficieni au realizat desene sau schițe realizate manual, în timp ce alții au conceput proiecte grafice generate de computer. Un număr de 29 de graficieni sau echipe de graficieni au transmis 27 de propuneri cu tema „tradițională “și 17 cu tema „modernă “pană la 13 septembrie 1996, data limită a concursului. Fiecare serie grafică a primit un număr aleatoriu format din trei cifre pentru a nu putea fi identificată, după care a fost transmisă la IME. Pe parcursul etapelor de selecție, schițele grafice puteau fi identificate numai după numărul care le fusese alocat. Astfel, Consiliul IME și organismele consultative au putut să evalueze proiectele cu obiectivitate, fără să fie influențate de țara de origine. Către sfârșitul aceleiași luni, un juriu format din experți independenți în marketing, grafică și istoria artei s-a reunit sub președinția IME pentru a alege cele mai bune cinci proiecte grafice pentru fiecare temă. Evaluarea proiectelor grafice s-a făcut ținându-se seama, în special, de creativitate, estetică, stil, funcționalitate, precum și de modul posibil de percepție și recepționare din partea publicului. Juriul a convenit că „aspectul “european al bancnotelor are o importanță deosebită.

Acest aspect explică motivul pentru care portretele nu au dimensiuni

Foarte mari în proiectele grafice selectate de juriu: orice asemănare cu o persoană reală putea fi interpretată ca o dovadă de preferință națională. Pe parcursul procesului de selecție, juriul a fost încurajat să comenteze pe marginea detaliilor grafice atunci când o serie grafică era

Considerată potrivită, dar în cazul căreia era necesară formularea de amendamente. Clasificarea s-a desfășurat conform unei proceduri în trei etape; seriile grafice care nu erau susținute de un număr minim de membri ai juriului nu erau luate în considerare.

Conceptul grafic al lui Robert Kalina – care urma să fie ales de Consiliul IME două luni mai târziu – a ocupat poziția a două în categoria „Epocile și stilurile Europei “.

Juriul a fost de părere că respectivul proiect grafic „sugerează cu claritate ideea de monedă europeană. Cu toate că are la bază un singur concept grafic principal, acesta se remarcă prin selecția atentă și inspirată a caracteristicilor arhitecturale… Prin utilizarea inspirată a culorilor și a cifrelor este realizată o distincție foarte clară între cupiuri “.

Inițial, seria grafică a fost aleasă datorită conceptului pe care îl avea la bază, și nu datorită aspectului estetic. Atunci când clasificarea juriului a fost coroborată cu răspunsurile publicului obținute în urma realizării unui sondaj de opinie, conceptul grafic al lui Kalina a fost considerat ca fiind cel mai bun.

Clasificarea realizată de juriu a fost următoarea:

Tema abstractă/modernă:

1. Klaus Michel și Sanne Junger

2. Roger Pfund

3. Robert Kalina (Oesterreichische Nationalbank)

4. Maryke Degryse (Banque Naționale de Belgique/

Naționale Bank van Belgie)

5. Terry Thorn (Harrisons & Sons)

Epocile și stilurile Europei:

1. Yves Zimmermann

2. Robert Kalina (Oesterreichische Nationalbank)

3. Ernst and Lorli Junger

4. Inge Madle (Joh. Enschede)

5. Daniel și Johanna Bruun

1.3ALEGEREA MOMENTULUI INTRODUCERII NOII MONEDE

La reuniunea Consiliului European de la Madrid, șefii de state și de guverne au convenit ca bancnotele și monedele euro să circule în paralel cu valutele naționale Începând cu data de 1 ianuarie 2002 cel târziu. Data exactă, situată între 1 ianuarie 1999 și 1 ianuarie 2002,

Nu a fost precizată, pentru a ține seama de preferințele diverșilor utilizatori și de timpul necesar imprimării bancnotelor și confecționării monedelor.

Alegerea datei de 1 ianuarie 2002 prezenta atât avantaje, cât și dezavantaje. Perioada de vârf în utilizarea bancnotelor este sfârșitul de an, când circulația acestora este cu aproximativ 10% peste medie datorită

Sărbătorilor de iarnă, iar primele zile ale lunii ianuarie reprezintă, de obicei, o perioadă de reduceri de sezon și inventar pentru comerțul cu amănuntul. Au fost luate

În considerare și alte date, insă în final s-a convenit că data de 1 ianuarie 2002 este cea optimă, aceasta marcând începutul anului calendaristic și fiind așteptată

De administrațiile publice naționale. Reuniunea Consiliului European de la Madrid a stabilit, de asemenea, că euro să circule în paralel cu monedele naționale pe o perioadă

De maximum șase luni, în pofida faptului că ulterior au existat dezbateri cu privire la argumentele pro și contra reducerii acestei perioade.

O perioadă mai scurtă de circulație în paralel ar fi redus costurile procesării simultane a două valute de către bănci, comercianții cu amănuntul și populație, în timp ce o perioadă mai lungă ar fi facilitat adaptarea distribuitoarelor automate. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis, prin decizia de a reduce perioada de tranziție.

În luna noiembrie 1999, Ecofin a hotărât ca perioada de circulație în paralel să dureze între patru săptămâni și două luni. Băncile erau autorizate să preschimbe moneda națională și după expirarea acestei perioade, monedele naționale pierzându-și puterea circulatorie.

Unele dintre bancotele care au fost înlocuite de euro

Grafica bancnotelor euro are la bază tema „Epocile și stilurile Europei “

DEZBATEREA PUBLICĂ ȘI ADOPTAREA DECIZIEI FINALE

Toate cele zece serii grafice alese de către juriu au fost prezentate unui eșantion reprezentativ de public, în luna octombrie 1996, în țările care urmau să participe

La zona euro. O companie care realizează studii de piață a intervievat, în decursul unei săptămâni, 1 896 de persoane în legătură cu seriile grafice. Respondenții au fost persoane cu vârste cuprinse între 15 și 86 de ani, media de vârsta fiind de 43 de ani. Din numărul total al respondenților, 787 de persoane au afirmat că activitatea lor zilnică presupune utilizarea unui număr semnificativ de bancnote.

O pondere mai ridicată a persoanelor intervievate (35%) a manifestat preferința pentru conceptele grafice abstracte/moderne realizate de Maryke Degryse, și mai puțin pentru cele tradiționale ale lui Robert Kalina (23%). Totuși, majoritatea respondenților (76%) au fost

De părere că bancnotele concepute de Kalina ilustrau mai bine conceptul de „Europa “; doar un număr redus de persoane a afirmat că grafica bancnotelor le amintește de o anumită regiune sau țară. Potrivit opiniilor a 60% dintre respondenți, grafica tradițională a acestuia inspira

Încredere.

Este interesant de remarcat, conform studiilor efectuate, faptul că, în general, cu cât o bancnotă este imediat percepută în mod pozitiv de către public, cu atât

Aceasta inspiră mai multă încredere. Persoanelor intervievate le-au fost adresate aproximativ

30 de întrebări incluse în categoriile percepție, emoție și acceptare. Toate seriile grafice, cu excepția celor realizate de Roger Pfund și a seriei moderne aparținând echipei Junger, au fost percepute ca bancnote incă de la prima vizionare. Cele două serii menționate anterior,

Precum și cea realizată de Terry Thorn, au fost asociate de respondenți mai degrabă cu o creație artistică decât cu un mijloc de plată. Sondajul a relevat faptul că în seria grafică a lui Robert Kalina:

• schițele arhitecturale reprezintă principalul element ilustrativ, dar respondenții au afirmat că au observat rapid faptul că Europa reprezenta elementul-cheie;

• identitatea europeană reprodusă este multiplă, unică și dinamică, combinând trecutul continentului cu viitorul acestuia.

Concomitent cu desfășurarea sondajului, Grupul de lucru privind bancnotele din cadrul IME a realizat o evaluare a schițelor grafice din următoarele perspective:

• producția – de exemplu, grafica bancnotelor ar putea crea probleme în procesul de producție care să conducă la deteriorarea/uzura suplimentară și/sau majorarea accentuată a costurilor de producție?

• siguranța – de exemplu, grafica bancnotelor include în mod corespunzător elementele de siguranță și sunt acestea compatibile cu bancnotele?

• acceptarea publică – de exemplu, cupiurile pot fi identificate cu ușurință și de către persoanele cu dizabilități vizuale?

Schițele grafice inițiale ale bancnotelor sunt în mod obișnuit modificate pentru a se conforma condițiilor de imprimare, astfel încât grafica finală este diferită de cea a

Versiunilor anterioare. Grupul de lucru privind bancnotele a concluzionat că, în cazul în care se efectuează anumite modificări, toate seriile alese ar putea fi transformate în

Bancnote tipărite.

În luna decembrie 1996, toate cele 44 de serii grafice, sub forma unor copii color nenominalizate, au fost prezentate Consiliului IME pe planșe din carton de culoare închisă.

Consiliul a fost informat în legătură cu clasificarea juriului, rezultatele sondajului de opinie

Și comentariile tehnice ale Grupului de lucru privind bancnotele. Membrii Consiliului au aprobat neîntârziat seria grafică tradițională realizată de Robert Kalina, aceștia fiind de părere că mesajul transmis era atât de evident încât majoritatea membrilor l-au trecut pe primul loc pe lista de opțiuni. Decizia a fost anunțată la data de 16 decembrie 1996 cu prilejul a două conferințe de presă organizate simultan: una la sediul IME din Frankfurt, de către președintele IME, Alexandre Lamfalussy, iar cealaltă la sediul Consiliului European din Dublin, de către guvernatorul băncii centrale din Țările de Jos, Willem F. Duisenberg (care a fost desemnat succesorul lui Lamfalussy la conducerea IME, fiind ulterior numit

Primul președinte al BCE).

Un juriu format din experți a evaluat și clasificat cele 44 de serii grafice în

Anul 1996.

Câteva dintre schițele grafice alese pentru tema „abstract/modern “: 5 EUR – Klaus Michel și Sanne Junger; 10 EUR – Roger Pfund; 20 EUR – Robert Kalina; 50 EUR – Maryke Degryse; 100 EUR – Terry Thorn; 200 EUR – Klaus Michel și Sanne Junger; 500 EUR – Terry Thorn:

Câteva dintre schițele grafice alese pentru tema „Epocile și stilurile Europei “: 5 EUR – Yves Zimmermann; 10 EUR – Robert Kalina; 20 EUR – Ernst și Lorli Junger; 50 EUR – Inge Madle; 100 EUR – Daniel și Johanna Bruun; 200 EUR – Ernst și Lorli Junger; 500 EUR – Inge Madle:

2. STRATEGIE ȘI POLITICI PRIVIND ADOPTAREA EURO ÎN ROMÂNIA

Extinderea și adâncirea integrării europene amplifică importanța mecanismelor și instrumentelor de fundamentare, elaborare și punere în aplicare a politicilor, identificării particularităților procesului decizional la nivel comunitar, precum și a însușirii practicilor și

Uzanțelor europene. Procesul european de elaborare a politicilor, aflat sub impactul etapelor parcurse de integrare, este modelat de reguli și proceduri care au evaluat cu modificări și extinderi succesive. Schimbările considerabile care domină evoluția politicilor europene sunt

Determinate de procesul de extindere și eterogenitatea Uniunii Europene. Țările membre

Înregistrează ritmuri de creștere diferite. Există importante diferențe instituționale în ceea ce

Privește piețele muncii, deosebiri de structură a piețelor bancare și financiare, sisteme fiscale

Cu elemente specifice, o mare diversitate de contexte naționale de reglementare ș.a.m.d.

Dinamica integrării europene s-a realizat în jurul politicilor ale căror obiective și instrumente de promovare au evaluat în strânsă concordanță cu etapele acestui proces. Caracteristicile actuale ale politicilor comunitare decurg atât din noul context oferit de zona euro, cât și din necesitatea depășirii crizei instituționale actuale și a realizării coeziunii și convergenței europene. O viziune de ansamblu asupra mecanismelor de concepere și punere în aplicare presupune reflectarea fundamentelor juridico-instituționale și teoretico-ideologice, a actorilor și proceselor dominante, precum și a factorilor care imprimă caracteristici distincte în comparație cu procesele similare desfășurate la nivel național. Este vorba, în primul rând, de o mare complexitate de tratate, instituții și instrumente juridice și

Financiare pe baza cărora sunt concepute politicile europene. Procesul de elaborare a politicilor UE se bazează pe experiența țărilor vesteuropene cu economie de piață și regimuri politice liberal-democratice, dar care nu aparțin în totalitate unui model politic și economic determinat.

Instituțiile politice sunt cele care stabilesc regulile privind elaborarea politicilor. În

Majoritatea cazurilor, politica a jucat un rol mai important decât economia în prefigurarea politicilor europene (Tsoukalis, 2005, p. 118).

Pentru mai bună înțelegere a acestui proces sunt utilizate instrumentele teoretice ale politicilor comparate, precum și modele formale și informale preluate din teoria alegerii

Raționale. Conceperea și formularea politicilor comunitare sunt dominate nu numai de

Tradiții teoretice, dar și de anumite teze care pot fi privite ca ideologii mai degrabă decât

Teorii în sens științific. Astfel, politicilor de gestiune macroeconomică de tip keynesist le-au

Succedat politici care au creat premisele unei tendințe de uniformitate a practicii economice

Instituite prin revoluția neoliberală (Stubbs, Underhill, 2006, p. 81).

Problemă intens dezbătută, elaborarea politicilor europene reflectă o complexă diviziune a puterii și responsabilităților. Statele membre ale UE transferă puteri organismelor supranaționale pentru a diminua costurile de tranzacție specifice elaborării politicilor și pentru a asigura participarea lor credibilă la anumite acorduri internaționale. Cu toate acestea, actorii naționali exercită un rol influent în toate etapele procesului de elaborare a politicilor europene.

Legislativele naționale sunt instituțiile cele mai afectate de apariția unei puternice dimensiuni europene de elaborare a politicilor. Aceasta face necesară cunoașterea adecvată atât a contextului instituțional național, cât și a instituțiilor de la nivelul UE, pentru a putea aprofunda ansamblul procesului de elaborare a politicilor europene (Wallace, Wallace, Pollack, 2005, p. 7). Din perspectiva nivelului la care se exercită autoritatea, există competență exclusivă sau comunitară, cu referire la sarcinile și deciziile alocate Uniunii, competență partajată, al cărei conținut este reprezentat de sarcinile pentru care responsabilitatea este împărțită între UE și guvernele naționale, și competență națională.

Fluxul politicilor europene are loc într-un context mai larg oferit de activitatea internațională a UE, care reprezintă un paradox în economia politică globală. În timp ce procesul de integrare la nivel global este cercetat de autorii politicilor din arenă națională și

Internațională, Uniunea exprimă o integrare regională puternică, instituționalizată, deopotrivă în sfera economică și politică. Pentru activitatea internațională a UE pot fi identificate două fenomene. În primul rând, procesul de „externalizare”, prin care afacerile interne ale Uniunii sunt conexate cu economia globală. În al doilea rând, procesul de „internalizare”, prin care evoluțiile interne și actorii mondiali pot deveni parte a evoluțiilor specifice U.E. Caracterul deschis al procesului de elaborare a politicilor asigură intervenția în cadrul său a așa-numiților

„insiders” (guvernele membre UE, lobiștii) și „outsiders” (guverne multinaționale, alte organizații internaționale).

Procesele de elaborare a politicilor s-au schimbat în timp în funcție de evoluția obiectivelor și instrumentelor de realizare a integrării. Prin transferarea responsabilității reglării pieței unice la nivel european s-au dezvoltat continuu politicile comune (politica agricolă, politică comercială și politica în domeniul transporturilor, prevăzute în Tratatul de la Roma), precum și politicile în domeniul comerțului exterior și al concurenței, politica dezvoltării regionale ș.a.m.d.

Privind în perspectivă, procesul de convergență reală și nominală a economiei

României se va realiza într-un ritm care depinde, în bună măsură, de coerența generală a

Politicilor economice implementate de autorități, motiv pentru care, consider că este indicat că

Liniile directoare ale programelor economice să fie respectate cu strictețe, dincolo de orizontul

Scurt al unui ciclu electoral.

Guvernatorul Mugur Isărescu este de părere că România, care a aderat la Uniunea

Europeană în ianuarie 2007, ar putea îndeplini criteriile de la Maastricht mai devreme decât s-a estimat inițial, dar dorește a se evita adoptarea monedei euro înaintea realizării unui „minim

Necesar” de convergență reală. Deși adoptarea monedei unice pare o decizie simplă, este în fapt una complicată, prin ea urmărindu-se atingerea unui echilibru între „a fi ambițioși și a fi

Realiști”, și prevenirea unei evoluții similare celei din Ungaria, unde banca centrală a fost

Nevoită să amâne de două ori termenul fixat pentru trecerea la euro.

Etapa de după accederea României la Uniunea Europeană

Adoptarea de către România a monedei euro la momentul propus (2014) prin Programul de convergență, pe care țara noastră l-a înaintat Comisiei Europene la începutul anului 2007, depinde de îndeplinirea concomitentă a criteriilor de convergență nominală și a criteriilor de convergență juridică. Dintre criteriile de convergență nominală, România continuă să îndeplinească criteriul privind sustenabilitatea poziției fiscale (care se referă la ponderea deficitului fiscal și a datoriei publice în PIB), în timp ce evaluarea criteriului referitor la stabilitatea cursului de schimb nu poate fi realizată cu acuratețe, atât timp cât leul nu participă

La Mecanismul Cursului de Schimb ÎI (ERM ÎI). Criteriile de convergență nominală necesare a fi îndeplinite sunt analizate în continuare:

A. Criteriul stabilității prețurilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să

Aibă o stabilitate durabilă a prețurilor și o rată medie a inflației, în decursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata inflației acelor state

Membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.

În România, începând din anul 2000, dezinflația a fost continuă, rata medie a inflației

Ajungând de la 45,7% la 6,56% în 2006. În 2007, rata medie anuală a inflației măsurată prin

Indicele prețurilor de consum (IPC) s-a situat la nivelul de 4,84%; conform indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC), utilizat de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană, rata inflației a fost de 4,9%, în condițiile în care nivelul de referință a fost de 2,8%. Dacă în primul semestru al anului 2007 s-a înregistrat un trend descendent al inflației, în semestrul al doilea are loc o inversarea a trendului. Aceasta se poate explica prin deficitul de produse agroalimentare înregistrat pe plan mondial, atingerea unor noi recorduri ale prețului petrolului, dar și prin criză de pe piața creditelor ipotecare din SUA (criza subprime), care a modificat percepția investitorilor asupra riscurilor, conducând la ieșiri de pe piețele de capital.

Conform studiilor efectuate de BNR, rata anuală a inflației se plasează la sfârșitul

Anului 2008 la nivelul de 6,6%, cu 2,8 puncte procentuale peste cel prognozat pentru anul în

Curs. În ceea ce privește nivelul prognozat al inflației pentru anul 2009 (de 3,5%), situația este

Revizuită, plasând noul nivel cu 0,7 puncte procentuale peste cel conceput inițial2.

2.1 Politica Băncii Naționale privind adoptarea monedei Euro în România

Potrivit calendarului de adoptare a monedei unice europene, țara noastră va trece la

Euro în intervalul 2012-2014. Însă, pentru a adopta moneda unică europeană, un stat trebuie să

Întrunească o serie de criterii economice, pentru a nu destabiliza economia europeană și pentru

A nu afecta paritatea euro cu alte monede internaționale. Aceste condiții sunt specificate în

Tratatul privind înființarea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1

Noiembrie 1993).

Tratatul de la Maastricht a conceput adoptarea monedei europene ca pe o cale fără

Întoarcere, întrucât nu prevede nici posibilitatea ca un stat membru al Uniunii Europene și

Monetare să se retragă și nici pe aceea ca o țară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din

Uniune. S-a hotărât ca aderarea țărilor membre ale Uniunii Europene la Uniunea Monetară

Europeană să se facă gradual, pe măsură ce sunt îndeplinite o serie de criterii de convergență

Nominală, scopul acestor condiții fiind acela de a asigura stabilizarea economică pe termen

Lung și un nivel suficient de înalt de convergență a economiilor din zona de circulație a

Monedei unice, premise ale unei bune funcționări ale uniunii monetare.

În ceea ce privește aderarea României la UEM, Banca Națională a României consideră

Că trebuie parcurse două etape1:

1. O etapă ce se desfășoară din 2007 până în 2010 și în care trebuie să fie atinse

Următoarele trei obiective: consolidarea inflației scăzute; formarea pieței interne de capitaluri

Pe termen lung și convergența ratelor de dobândă; stabilitatea relativă a cursului leului pe piață

(în condiții de convertibilitate deplină) în jurul nivelului de echilibru pe termen lung;

2. O etapă necesară îndeplinirii criteriilor de convergență nominală și realizării unor

Progrese semnificative în procesul de convergență reală, marcată de: aderarea la mecanismul

ERM ÎI, în anul 2012 și trecerea la euro în anul 2014, după o perioadă de participare la

Mecanismul ERM ÎI redusă, pe cât posibil, la durata minimă obligatorie de 2 ani.

Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro. În ceea ce privește convergența reală, nu sunt impuse nici un fel de reguli și nu se fac referiri în nici un document generator de efecte juridice al Băncii Centrale Europene (BCE) sau al Comisiei Europene, însă aceasta trebuie privită cu cel puțin la fel de multă atenție ca și criteriile de convergență nominală, astfel încât economia țării noastre să poată ține pasul, în momentul trecerii la moneda unică, cu ritmul economiilor dezvoltate europene. Tratatul de la Maastricht menționează indirect faptul că este necesară coeziunea economică și socială pentru a elimina disparitățile dintre țări și regiuni.

Însă, criteriile ce vizează convergența nominală sunt obligatorii și explicite din două

Motive: pe de o parte, pentru a putea participa la o uniune monetară este esențială, în primul

Rând, armonizarea politicilor monetare ale țărilor membre, la care se adaugă respectarea

Disciplinei bugetare; pe de altă parte, convergența nominală poate fi realizată într-un interval de timp mult mai scurt decât e necesar pentru convergența reală, care este un proces de lungă

Durată, mai ales pentru fostele țări cu economie planificată. Totuși, o foarte mare importanță

Prezintă faptul că criteriile de convergență nominală trebuie îndeplinite într-o manieră

Sustenabilă, care să permită respectarea lor pe termen mediu și lung și nu atingerea unui anumit nivel la un moment dat.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. Conform prevederilor celei de-a cincea ediții a Programului de Convergență (2011-2014), anul 2015 este menținut de către autorități ca obiectiv pentru adoptarea monedei unice, angajamentul asumat reprezentând un reper important pentru promovarea reformelor, atât a celor bugetare, cât și a celor structurale, necesare pentru sporirea competitivității economiei. În acest sens, aderarea României la Pactul Euro Plus asigură adoptarea de măsuri menite să conducă la creșterea competitivității și evitarea dezechilibrelor macroeconomice.

Din punct de vedere administrativ, similar acțiunilor celorlalte noi state membre, autoritățile din România au instituit organisme de coordonare a procesului de adoptare a monedei unice.

Începând din luna mai 2011, coordonarea la nivel național a pregătirilor pentru adoptarea euro se realizează de către Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, condus de primul-ministru, și din care mai fac parte guvernatorul BNR, ministrul Finanțelor Publice, miniștri și conducători ai altor instituții guvernamentale, reprezentanți ai asociațiilor patronale și sindicale.

Începând din februarie 2010, în cadrul BNR funcționează Comitetul de pregătire a trecerii la euro, care reprezintă un cadru formalizat de dezbatere a problematicilor legate de convergența nominală și reală, respectiv de suport al deciziilor băncii centrale în procesul de aderare la Uniunea Economică și Monetară. Din luna octombrie 2010, acest comitet are ca invitați permanenți reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice.

Până în prezent, în cadrul Comitetului de pregătire a trecerii la euro au fost analizate o serie de documente referitoare la: (i) experiența altor țări în pregătirea trecerii la euro; (îi) stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro (studii privind cursul de schimb de echilibru, indicatori de aliniere structurală a României la zona euro); (iii) mecanisme și concepte noi dezvoltate la nivelul Uniunii Europene după criza financiară (note privind Semestrul European, demararea funcționării Comitetului European pentru Risc Sistemic, Pactul Euro Plus); (iv) contribuții ale BNR la documentele programatice ale guvernului român (Programul de Convergență, Programul Național de Reformă).

Previziuni privind evoluția inflației

Sursă: INS, BNR

Privind în perspectivă situația României, sunt de părere că va avea loc o inflamare a

Inflației pe tot parcursul anului 2008, urmând ca această tendință de creștere să se mai

Tempereze, pentru ca în anul 2009 să aibă loc o scădere a ritmului de creștere al prețurilor

(probabil între 4,8% și 5,1%).

B. Criteriul de convergență a dobânzilor – se referă la faptul că un stat membru

Trebuie să aibă o dobândă medie nominală pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii pe termen lung la acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.

În România, nivelul mediu al ratelor dobânzilor la obligațiunile de stat pe termen lung

S-a situat, în 2007, la 7,1% pe an, cu puțin peste valoarea de referință de 6,5%. Totuși, având în vedere nivelul redus al lichidității pe piața obligațiunilor de stat pe termen lung din România, este greu de formulat o concluzie cu privire la stadiul îndeplinirii acestui criteriu, motiv pentru care consider că, în anul 2008, piața obligațiunilor va oferi randamente anuale asemănătoare cu cele din anul 2007, respectiv de 7,1%.

C. Criteriul stabilității cursului de schimb – se referă la faptul că, în cadrul unui stat

Membru, cursul de schimb al monedei naționale față de euro trebuie să se încadreze în

Intervalul de fluctuație al ERM ÎI (+/-15%), fără tensiuni majore pentru o perioadă de doi ani

Înaintea momentului examinării.

Deocamdată, moneda națională a României nu participă la Mecanismul Cursului de

Schimb ÎI (ERM ÎI), anticipându-se că intrarea nu va avea loc mai devreme de anul 2012. Ca

Atare, nu a fost încă definită o paritate centrală în raport cu care să poată fi apreciată încadrarea fluctuațiilor cursului de schimb într-o bandă de ±15%.

Conform Raportului de convergență publicat în mai 2008 de Banca Centrală

Europeană, în care se analizează pentru prima dată evoluția economiei României, fluctuațiile

Cursului RON/EUR s-au încadrat între 10,8% (apreciere) și 9,6% (depreciere), valoarea de

Referință utilizată fiind media lunii aprilie 2006. S-a considerat că leul a fost tranzacționat în

Condițiile unui regim flexibil de curs de schimb.

D. Criteriul situației finanțelor publice – se referă la respectarea disciplinei

Bugetare, astfel încât să fie evitate deficitele publice excesive. Se examinează dacă disciplina

Bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:

A) dacă raportul între deficitul public planificat sau cel efectiv și PIB, exprimat în

Prețurile pieței, depășește valoarea de referință de 3%, mai puțin în cazul în care: acest raport

Nu a fost diminuat în mod substanțial și constant atingând un nivel apropiat de valoarea de

Referință, sau depășirea valorii de referință nu a fost decât excepțională și temporară, iar

Raportul rămâne apropiat de valoarea de referință;

Criteriul deficitului bugetar este respectat de România încă din anul 2001. Cu toate

Acestea, în anul 2007, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) a

Cunoscut o creștere până la 2,5% din PIB, față de 2,2% din PIB în 2006. Totuși, conform

Programului de convergență, guvernul își propune o scădere a deficitului bugetar până în 2011, obiectivul fiind atingerea unui nivel de 0,9% din PIB al deficitului structural (rezultat prin eliminarea influenței factorilor ciclici).

B) dacă raportul între datoria publică și PIB, exprimat în prețurile pieței, depășește

Valoarea de referință de 60%, mai puțin atunci când raportul scade suficient pentru a considera

Că se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

În ceea ce privește ponderea datoriei publice în PIB, nivelul de 13% înregistrat în 2007

Se situează confortabil sub valoarea de referință de 60% din PIB, stabilită prin criteriile de la

Maastricht. Chiar dacă o proporție însemnată din datoria publică totală este denominată în

Valută (circa 65,6% în anul 2007), nivelul general scăzut îi diminuează senzitivitatea la riscul valutar.

2.2 Specificul BNR privind politica de adoptare a Euro

În vederea intrării în cea de-a doua etapă (în ERM ÎI), se are în vedere și îndeplinirea

Unor criterii de convergență reală, care, deși nu sunt menționate expres în Tratatul de la

Maastricht, au un conținut predictiv ridicat privind succesul acestui demers. Îndeplinirea

Criteriilor de convergență reală asigură un grad înalt de coeziune a economiilor țărilor membre

Ale unei uniuni monetare. Principalele criterii avute în vedere sunt: nivelul real al PIB/locuitor, structura sectorială și gradul de deschidere a economiei, respectiv ponderea comerțului cu UEîn total comerț exterior.

Evoluția PIB pe locuitor Ponderea sectoarelor economice în PIB

Sursă: EUROSTAT, INS, BNR Sursă: INS, BNR

În ultimii ani, evoluția PIB/locuitor exprimată conform standardului puterii de

Cumpărare a înregistrat o creștere susținută, apropiindu-se de 40% din media UE-15. În ceea

Ce privește structura sectoarelor economice în România, se poate observa că, în perioada

Analizată, are loc o creștere a ponderii serviciilor și construcțiilor în PIB, pe fundalul unei

Scăderi a ponderii industriei și agriculturii.

Gradul de deschidere al economiei Ponderea comerțului cu UE în

Totalul comerțului exterior

Sursă: INS, BNR Sursă: INS, BNR

2.3 Caracteristicile programului de convergență 2009 – 2012 privind adoptarea Euro

Forma actualizată a Programului de convergență 2009-2012 a fost elaborată pe baza Regulamentului C.E. Nr.1055/2005 care amendează Regulamentul C.E. Nr.1466/1997 privind întărirea supravegherii situației bugetare și coordonarea politicilor economice. În conformitate cu cerințele C.E., a patra ediție a Programului de Convergență respectă metodologia privind conținutul și formatul Programelor de Convergență și Stabilitate adoptată de Consiliul Ecofin în data de 10 octombrie 2005.

De asemenea, ediția actualizată ia în considerație „Opinia Consiliului Uniunii Europene” cu privire la a treia ediție a Programului de Convergență al României, care recomandă stabilirea unor ținte bugetare mai restrictive pentru anii următori și revizuirea structurii cheltuielilor publice. Pentru actualizarea Programului de Convergență, Ministerul Finanțelor Publice a luat în considerație ultimele evoluții și proiecții ale mediului economic intern și internațional, precum și cadrul legislativ în vigoare, inclusiv bugetul aprobat pe anul 2010.

Una din provocările asumate de politica fiscală în perioada prognozată este reconcilierea obiectivului privind îndeplinirea criteriului nominal de convergență bugetară într-un mod sustenabil, cu măsuri necesare limitării efectelor crizei economice și financiare globale asupra economiei românești. În acest sens, obiectivele bugetare sunt îndreptate către atenuarea ciclicității economiei, reducerea presiunilor inflaționiste și limitarea deficitelor externe.

Ediția a patra a Programului de Convergență arată intenția României de a aduce deficitul structural la mai puțin de 1% din PIB până în 2014, asigurându-se astfel o marjă suficientă pentru evitarea depășirii limitei de 3% din PIB a deficitului bugetar. Angajamentul de adoptare a monedei euro la 1 ianuarie 2015 este menținut și reprezintă o ancoră importantă în promovarea reformelor bugetare și structurale necesare creșterii flexibilității economiei românești.

Economia globală a intrat în anul 2008 în cea mai mare criză economică după Marea Recesiune din anii 1930. Criza a avut un grad ridicat de sincronizare fiind afectate atât țările dezvoltate cât și țările emergente, demonstrând creșterea semnificativă a gradului de interdependență a economiilor lumii. Începând cu ultimul trimestru al anului 2008, criza financiară s-a propagat rapid și în România, în contextul unei economii mondiale tot mai globalizate, și, în mod specific, al economiei românești puternic integrate în economia UE, astfel încât orice șoc negativ extern s-a propagat rapid și la nivel intern.

Pe termen scurt, prioritatea guvernului a fost și rămâne în continuare legată de relansarea

Economică, crearea de locuri de muncă și asigurarea sustenabilității finanțelor publice.

În ciuda spațiului fiscal bugetar redus ca urmare a politicii macroeconomice expansioniste promovate în anii anteriori, guvernul a reacționat cu promptitudine în anul 2009, și a pus în practică un program de măsuri anticriză concretizat într-o serie de măsuri consistente de stabilizare a economiei și reluare a procesului de creștere economică, astfel:

_ măsuri de stimulare a cererii prin creșterea puterii de cumpărare a locuințelor (Programul

Prima casă), a mașinilor (Programul rablă), susținerea exporturilor (capitalizarea Eximbank);

_ măsuri de stimulare a investițiilor (neimpozitarea profitului reinvestit, investiții în reabilitarea termică a locuințelor);

_ măsuri de stimulare a agriculturii (Programul „Primul siloz”);

_ măsuri cu caracter social (acordarea pensiei sociale pentru pensionarii cu venituri mici în

Două tranșe);

_ măsuri de protejare pe piața muncii (șomajul tehnic, Programul ˝Bani pentru angajați mai

Mulți, mai competenți, mai sănătoși˝, prelungirea perioadei de acordare a ajutorului de

Șomaj cu trei luni).

În plus, Guvernul României a încheiat un acord financiar extern multilateral cu Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, Banca Mondială, precum și alte instituții financiare internaționale în valoare de 19,95 miliarde de Euro cu o durată de 24 luni. Programul a ajutat la ajustarea ordonată a deficitului extern, asigurarea unei finanțări externe adecvate și îmbunătățirea nivelului de încredere în perspectivele economiei românești.

Măsurile puse în practică sunt bine țintite, au un caracter bine definit în timp și sunt coordonate cu

Prevederile Planului European de Redresare Economică. Efectul acestora este relativ dificil de cuantificat din punct de vedere cantitativ în condițiile în care legăturile între diversele instrumente de politică economică și indicatorii macroeconomici sunt incerte datorită volatilității macroeconomice fară precedent. Cel mai probabil însă dacă nu ar fi fost pus în practică acest program, ritmul de contracție al produsului intern brut și efectele secundare asupra pieței forței de muncă, mai specific al ocupării și al șomajului, ar fi fost mai ridicate implicând un cost de oportunitate sporit pentru economie și societate în ansamblu.

Trecând peste costurile inevitabile pe termen scurt, criza trebuie văzută ca o oportunitate majoră de a implementa măsuri de reformă bugetară și structurală care să crească capacitatea economiei românești pe termen lung de a face față presiunilor competitive globale, de a atrage investiții străine directe și de a crea locuri de muncă.

În condițiile în care economia românească se mai află într-un proces de dezinflație – ritmul de inflație

Sustenabil pe termen mediu nefiind deocamdată atins -, țintele de inflație, ce sunt exprimate ca

Punct central încadrat de un interval de variație de ±1 punct procentual, sunt anuale

(decembrie/decembrie) și se stabilesc de către BNR împreună cu guvernul pe un orizont de timp de

Doi ani. Țintele anuale de inflație s-au plasat în ultimii ani pe o traiectorie descendentă, nivelul or scăzând de la 7,5 la sută ±1 punct procentual în 2005, la 3,5 la sută ±1 punct procentual în 2009 și 2010. Ținta de inflație pentru sfârșitul anului 2011 a fost coborâtă la nivelul de 3 la sută ± 1 punct procentual. Opțiunea de a se accentua în 2011 trendul descendent al țintelor anuale de inflație a fost justificată în principal de perspectiva decelerării susținute a inflației în următorii ani, având ca resort contracția severă suferită în 2009 de economia românească sub impactul crizei financiare și economice globale, precum și de ritmul lent de redresare anticipat în perioada post-criză a economiei mondiale și implicit cea națională. În favoarea opțiunii a mai pledat capacitatea acestui nivel al țintei de a satisface cerința de a se consolida dezinflația și de a se atinge în concordanță cu calendarul prevăzut pentru adoptarea euro un nivel al ratei inflației compatibil cu criteriul de inflație al Tratatului de laMaastricht, precum și, ulterior, cu definiția cantitativă a stabilității prețurilor adoptată de BCE.

În același timp, opțiunea privind nivelul țintei de inflație pentru anul 2011 a reflectat preocuparea BNR pentru stabilirea unor obiective realiste, atingerea acestora fiind esențială pentru consolidarea credibilității băncii centrale și implicit pentru ancorarea eficace a anticipațiilor inflaționiste pe termen mediu. În contextul dat, menținerea unei abordări prudențe în ceea ce privește pasul de reducere a țintei de inflație pentru 2011 a fost justificată de riscurile și incertitudinile legate de magnitudinea efectelor inflaționiste directe ce vor continua să fie exercitate de factori aflați în afara sferei de influență a băncii centrale, cei mai importanți fiind: (i) ajustarea prețurilor administrate; (îi) reluarea proceselor de convergență economică, inclusiv a convergenței nivelului prețurilor, după încheierea perioadei de contracție economică sincronizată; (iii) menținerea unor rigidități nominale asimetrice.

Consolidarea dezinflației în ritmul impus de atingerea țintelor anuale de inflație continuă să reprezinte o provocare pentru politica monetară. În anul 2009, una dintre provocări a decurs din necesitatea asigurării ajustării ordonate a severelor dezechilibre macroeconomice acumulate anterior, precum și din imperativul prezervării stabilității financiare, în contextul manifestării efectelor adverse ale crizei financiare și economice globale. Într-o asemenea conjunctură, asigurarea sustenabilității dezinflației, fără prejudicierea potențialului de creștere economică pe termen mediu, era condiționată de reechilibrarea și creșterea coerenței și credibilității mix-ului de politici macroeconomice și de accelerarea reformelor structurale.

Aceasta presupunea întărirea politicii fiscale și a celei de venituri, de natură să permită adecvarea graduală a conduitei politicii monetare la evoluțiile din sectorul real și cel financiar al economiei interne, afectate tot mai puternic de criza globală.

În sprijinul unei asemenea configurări a politicii economice, în măsură să influențeze favorabil încrederea mediului extern în economia românească, a acționat aranjamentul multilateral de finanțare externă pe care autoritățile române l-au încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale, având atașat un puternic program economic; scopul său l-a constituit protejarea economiei de efectele adverse ale scăderii intrărilor de capital în perioada necesară implementării măsurilor destinate ajustării dezechilibrului fiscal și al celui extern, precum și întăririi sistemului bancar. Ca efect imediat al încheierii acordului, ce a condus la ameliorarea percepției investitorilor străini asupra economiei românești, dar și ca urmare a ușoarei ameliorări a apetitului global pentru risc, presiunile intense de depreciere exercitate anterior asupra leului au încetat.

Ulterior inițierii întăririi politicii fiscale și de venituri, precum și cvasi-stabilizării cursului de schimb al leului – susținută și de corecția peste așteptări a deficitului de cont curent -, politica monetară s-a confruntat cu provocarea decurgând din relativa persistență manifestată pe termen scurt de inflația de bază, relevată de reacția întârziată a acesteia față de ritmul și magnitudinea adâncirii deficitului de cerere agregată2. Această provocare era complicată de perspectiva rămânerii în teritoriul negativ a dinamicii anuale a PIB în următoarele trimestre și a trenării redresării ulterioare a activității economice – având ca premisă continuarea scăderii încrederii și a dezintermedierii financiare pe plan internațional și implicit pe plan intern – și de prefigurarea accelerării, pe acest fond, a dezinflației pe termen mediu.

În aceste condiții, BNR a optat pentru o ajustare graduală a condițiilor monetare reale în sens larg, menită să prezerve caracterul prudent al politicii monetare. Astfel, reducerea de la 10,25 la sută la 8 la sută a ratei dobânzii de politică monetară operată de BNR în cursul anului 2009 (în intervalul februarie-septembrie), s-a realizat în cinci pași. Totodată, banca centrală a scăzut în trei etape ratarezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută ale instituțiilor de credit (de la 40 la sută 25 lasută) și a redus într-o altă etapă, de la 40 la sută la 0 (zero) la sută, rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută cu scadență reziduală mai mare de doi ani de la finele perioadei de observare și care nu prevăd clauze contractuale; BNR a mai operat și o reducere de 5 puncte procentuale asupra ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei ale instituțiilor de credit, aceasta fiind coborâtă la 15 la sută. Prin deciziile adoptate, autoritatea monetară a urmărit să asigure convergența ratei inflației către obiectivele stabilite pe termen mediu, precum și crearea condițiilor necesare revitalizării sustenabile a procesului de creditare a economiei românești; reducerea ratelor

Rezervelor minime obligatorii s-a înscris totodată în procesul de aliniere graduală a nivelului acestora la standardele BCE.

În condițiile prefigurării manifestării efectelor inflaționiste ex-ante ale ajustării, începând cu 1 ianuarie 2010, a accizelor la produsele din tutun, dar mai ales a impactului nefavorabil exercitat asupra anticipațiilor inflaționiste de accentuarea riscurilor legate de politicile fiscală și a veniturilor în contextul tensionării mediului politic intern, BNR a stopat în trimestrul IV al anului 2009 trendul descendent al ratei dobânzii de politică monetară. De altfel, datorită creșterii prețului țigărilor, dar și a prețului combustibililor, procesul dezinflației reamorsat în semestrul ÎI 2008 s-a întrerupt temporar în acest interval, rata anuală a inflației plasându-se în luna decembrie 2009 la nivelul de 4,7 la sută; acesta a depășit ușor limita superioară a intervalului de variație ce încadrează punctul central al țintei de inflație stabilite pentru acest an (3,5 la sută ± 1 punct procentual), dar a fost cu 1,6 puncte procentuale inferior celui consemnat în luna decembrie 2008 (6,3 la sută). În schimb, decelerarea componentei de bază a inflației s-a accelerat, rata anuală a acesteia coborând în decembrie la 2,8 la sută (de la 6,3 la sută în decembrie 2008).

Stabilizarea ulterioară a mediului politic intern și reactivarea aranjamentului multilateral de finanțare externă încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale, de natură să reducă riscurile legate de mix-ul de politici economice implementat de autorități și implicit să amelioreze percepția mediului extern asupra economiei românești, au permis BNR să reinițieze în 2010 mișcarea coborâtoare a ratei dobânzii de politică monetară; în sprijinul acestei abordări au pledat puternic și relativă scădere a persistenței inflației de bază evidențiată la finalul anului trecut, precum și perspectiva consolidării dezinflației pe termen mediu, în corelație cu valorile anticipate ale adâncimii și duratei deviației negative a PIB. Astfel, în intervalul ianuarie – februarie 2010, banca centrală a efectuat două reduceri succesive ale raței dobânzii de politică monetară – de câte 0,50 puncte

Procentuale –, aceasta fiind coborâtă la nivelul de 7,0 la sută.

Politica monetară își va păstra în perioada următoare caracterul prudent. Ritmul și dimensiunea ajustării viitoare a ratelor dobânzilor reprezentative ale politicii monetare și a condițiilor monetare în sens larg, vor fi corelate, în principal, cu magnitudinea efectelor dezinflaționiste exercitate de adâncirea și prelungirea deficitului de cerere agregată, precum și cu dinamica atenuării anticipațiilor inflaționiste. Un alt reper important al deciziilor de ajustare a instrumentelor politicii monetare îl va constitui probabilitatea de materializare atașată riscurilor asociate prognozei inflației pe orizontul de timp relevant pentru politica monetară, în special riscului producerii efectelor secundare ale ajustării unor prețuri administrate și ale majorării prețului combustibililor.

Astfel, BNR va acționa proactiv în scopul ancorării solide a anticipațiilor inflaționiste și al asigurării sustenabilității dezinflației în ritmul presupus de atingerea țintelor de inflație pe termen mediu, precum și pentru crearea condițiilor necesare revigorării sustenabile a activității de creditare și implicit relansării durabile a activității economice. O asemenea configurare a politicii monetare este însă strict condiționată de menținerea

Mix-ului de politici macroeconomice și a reformelor structurale pe coordonatele convenite în cadrul aranjamentului multilateral de finanțare externă încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale.

2.4 Tratatul de la Maastricht

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut prin locul unde a fost semnat la 7 februarie 1992, în Olanda, sub numele de Tratatul de la Maastricht, a fost rezultatul reuniunii la vârf desfășurată în perioada 9-11 decembrie 1991. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. O situație deosebită a prezentat-o Danemarca, tara în care populația a respins prin referendumul din 1992 ratificarea Tratatului și l-a acceptat printr-un alt referendum în 1993 cu o mică majoritate (56,8%). Aceasta a determinat pe șefii de state și de guverne întruniți la Birmingham și Edinburgh să adopte unele decizii care vizau apropierea procesului de construire a Europei de cetățeni. Danemarca a fost autorizată să nu participe la unele părți din Tratat — cele referitoare la ultima fază a Uniunii Monetare și la politică comună de apărare.

Tratatul reprezintă și un punct de plecare și de dezbatere pentru revizuirea unor articole și dispoziții care au nevoie de a fi aduse la zi, abrogate sau îmbunătățite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaționale intervenite. Este situația creat în primul rând de răsturnarea echilibrului internațional prin prăbușirea sistemului totalitar comunist. Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele ultimei etape a integrării europene și anume aceea a Uniunii Politice a Europei.

Noțiunea de 'uniune' apare și în preambulul Tratatului de la Roma, în care este înscris că statele membre se declara 'hotarate să pună bazele unei Uniuni tot mai strânse între popoarele europene'. Sintagma 'uniune europeana' sau simplu 'uniune' a apărut tot mai frecvent, deși înțelesul a rămas și rămâne încă ambiguu, neavând o delimitare juridică și politica strictă. Uniunea Europeană apare mai mult în sensul de proces de aprofundare și de consolidare a construcției europene, deci, ca o prelungire a Comunităților. Uniunea Europeană reprezintă în același timp o cale spre o nouă organizație, de tip federal, așa cum fusese concepută în Proiectul de Uniune Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie Comunităților.

Proiectul de Uniune Europeană prevedea regruparea celor trei tratate comunitare și activitățile din domeniul cooperării politice, sistemul monetar european și a altor politici noi într-o arhitectură constituțională unica cu caracter federal. Se viza consolidarea capacităților de acțiune a sistemului comunitar precum și a caracterului său democratic. Comisia urma să primească toate competentele executive și totodată să capete o mai mare independenta față de state prin numirea președintelui de către Consiliul European și care la rândul lui își recruta comisarii. Pentru a primi investitura, Comisia trebuia să-și supună mai întâi programul Parlamentului care își păstra dreptul de cenzură cu o majoritate de două treimi. Puterea legislativă și bugetara nu mai era asumata doar de Consiliul de Miniștri, ci urma să fie împărțită între Parlament, Camera Popoarelor și Consiliul de Miniștri, camera Statelor. Era afirmat și principiul subsidiarității. Nu era un proiect abstract deoarece Uniunea se sprijinea pe comunități și pe cooperare politică, avea un caracter dinamic pentru că privea o trecere progresivă de la metoda interguvernamental la sistemul comunitar; era democratic pentru că asigură separarea puterilor și pentru că acordă un rol central Parlamentului; era de inspirație federală. Avanproiectul de tratat asupra Uniunii Europene a fost adoptat la 14 februarie 1984 de către Parlamentul European. Tratatul de la Maastricht prevede o Uniune Europeană care 'marcheaza o nouă etapa în procesul constituirii unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei '.

Tratatul este un text cu peste 300 de articole cărora li se mai adaugă 17 Protocoale și 33 de Declarații. El modifica sau completează numeroase dispoziții din tratatele comunitare anterioare și introduce în același timp și dispoziții noi. Cele 7 Titluri ale Tratatului sunt următoarele:

– Titlul I: Dispoziții comune;

– Titlul II: Dispoziții de modificare a CEE;

– Titlul III: Dispoziții de modificare a CECO;

– Titlul IV: Dispoziții de modificare a CEEA;

– Titlul V: Dispoziții privind politica externă și de securitate comună;

– Titlul VI: Dispoziții privind cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne;

– Titlul VII: Dispoziții finale. În preambulul Tratatului se înscrie că Uniunea se bazează pe 'Comunitatile Europene

Completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat'. Astfel, Comunitățile Europene continua să existe sub denumirea de Comunitatea Europeană, ca pilon principal al Uniunii, alături de alți doi: politica externă și de securitate comună și cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne.

Titlul I cuprinde dispoziții referitoare la procesul de integrare europeană, că etapa în realizarea Uniunii. Formula cerută de majoritatea statelor membre a fost de 'proces gradual care duce la o Uniune cu vocație federala'; formula a întâmpinat opoziția Marii Britanii care a interpretat termenul de 'federal' ca fiind excesiv de integrator. În fața unei asemenea situații s-a folosit expresia 'o uniune tot strânsă între popoarele Europei', formula care mai fusese utilizată în Tratatele de la Roma și chiar în Statutul Consiliului Europei.

Trebuie totuși să menționăm că cel puțin câteva obiective fundamentale ale Uniunii, cum ar fi monedă comună, spațiul fără frontiere interioare, cetățenia europeană, politica externă și de apărare comună, au o conotație federală. Pentru evitarea unor confuzii, s-a precizat că Uniunea respecta identitatea națională a statelor membre.

De reținut, Tratatul nu acorda personalitate juridică Uniunii, și astfel ea nu se substituie statelor membre.

Obiectivele Uniunii Europene sunt:

– Promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, cu deosebire prin crearea unui spațiu economic integrat, spațiu fără frontiere interioare;

– Consolidarea coeziunii economice și sociale și crearea unei uniuni economice și monetare care să ducă la o monedă unică;

– Pregătirea Uniunii Monetare cu urmărirea obiectivelor de stabilitate economică;

– Armonizarea politicilor naționale de ocupare a forței de munca prin Programul de acțiune socială al Comisiei;

– Adoptarea unei strategii pe ansamblul Uniunii pentru susținerea creșterii economice, a infrastructurii europene, a concertării eforturilor naționale în domeniul cercetării;

– Afirmarea identității sale pe plan internațional, în special prin punerea la punct a unei politici externe și de securitate comună, înțelegându-se astfel și o politică de apărare comună care să ducă, dacă va fi cazul, la o apărare comună;

– Dezvoltarea și consolidarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, pentru a se răspunde nevoilor crescânde de securitate individuală și colectivă;

– Consolidarea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor din statele membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

– Menținerea tuturor realizărilor comunitare și dezvoltarea lor;

– Organizarea într-un mod coerent și solidar a relațiilor dintre statele membre și dintre popoarele lor;

– Creșterea eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare; revizuirea lor potrivit procedurii înscrise în art. N, par. 2;

– Pregătirea terenului pentru noi adeziuni.
Conferințele interguvernamentale urmau să impulsioneze negocierile privind

Revizuirea instituțională și pentru aceasta să se continue lucrările pentru a se depăși lacunele tratatului în vigoare și cu deosebire prin simplificarea textelor pentru a le face mai clare, pentru că lectura lor să fie mai facilă pentru cetățeni și altele.

În vârful Uniunii, Consiliul European da impulsurile necesare dezvoltării ei și definește orientările politice generale. Consiliul Uniunii adopta deciziile pentru treburile comunitare și în alte domenii. Eficacitatea Consiliului este căutată prin extinderea votului cu majoritate calificată — deja realizată prin Actul Unic în ceea ce privește Piața Comună.

Consiliul Uniunii nu este responsabil în fata Parlamentului, dar și l-a asociat la puterea de decizie prin procedura 'avizului conform' și prin extinderea acestei proceduri la noi domenii.