Premisele Aparitiei Si Dezvoltarii Armei Comunicatii Si Informatica In Contextul Evolutiei Nevoilor de Comunicare
„Premisele apariției și dezvoltării armei comunicații și informatică în contextul evoluției nevoilor de comunicare”
CUPRINS
CUPRINS
1. INTRODUCERE
1.1. Nevoia de comunicare ale omului
1.2. Comunicare – comunicații – telecomunicații
2. DIN ISTORIA TELECOMUNICAȚIILOR
2.1. Primele mijloace de comunicare
2.2. De la telegraf la satelit
2.3. De la telefonul „cu manivelă” la telefonul celular
2.4. Radioul și televiziunea
2.5. De la abac la Internet
6. CONCLUZII
Anexa nr. 1 Codul Morse
Anexa nr. 2 Principiul celularizării
BIBLIOGRAFIE
Pagină albă
INTRODUCERE
Nevoia de comunicare ale omului
Comunicarea îl definește pe om în diferența sa specifică. Cum bine se știe de la Aristotel, natura nu creează nimic fără un anume scop, prin urmare, omului i-a fost dat graiul articulat ca să intre in legătură cu semenii săi. Pornind de la acest semn distinctiv al speciei noastre, el definește omul ca fiind „zoon politikon”, respectiv ca fiind singura ființă ce posedă grai articulat (nu nearticulat precum animalele) și având în felul acesta capacitatea de a intra în interacțiune cu semenii săi (de a întemeia o familie, un sat, un oraș), de a comunica. Astfel, comunicarea este omniprezentă, ea constituie substanța oricărei manifestări umane, de la metafizică la un surâs, de la oglindirea în privirile unei ființe dragi, la simplul salut dintre doi oameni, de la complicatul mecanism al protocolului ceremonios între doi oameni de stat, până la respectul minim reciproc.
„A trăi în societate înseamnă a comunica”, spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii noștri idei, informații, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului, devenind o necesitate vitală. Pe drept cuvânt teoreticianul francez afirmă că „schimbul de informații, de idei sunt pentru societate tot așa de importante ca și respirația pentru organism”. În timp ce Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”, iar Bergson ca „homo faber”, ființă care fabrică unelte și inventează tehnici, pentru antropologul Claude Lévi-Strauss, omul este, înainte de orice, un locutor, o ființă care vorbește.
Comunicare – comunicații – telecomunicații
Este unanim acceptat că pe plan mondial istoria telecomunicațiilor începe în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu „telegraful electric” și ajunge până în zilele noastre, extinzându-se până la „Internet”. Fără îndoială că și până la această „etapa istorică” a existat comunicare. Trebuie, totuși, să facem distincție între comunicare și comunicație. Primul termen înseamnă știre, veste sau comunicare științifică etc., ca mod de interacțiune psihosocială, prin transmiterea de informație, intermediată de limbaj sau alte coduri, în timp ce al doilea termen, comunicația, reprezintă un transport fizic de obiecte, persoane ș.a., între două puncte sau transmiterea de semnale purtătoare de informație. Acestea fiind spuse, deducem ușor ca telecomunicația este o comunicație la distanță.
Mult timp comunicația a fost înțeleasă ca o legătură între două puncte (telegrafia, telefonia), dar și difuziunea radio (radiodifuziunea), difuziunea video (televiziunea clasică sau televiziunea prin cablu) sau difuziunea prin Internet (webcasting-ul) sunt tot forme de telecomunicație pentru că sunt destinate receptării de informație de către publicul larg, cu tendințe de globalizare. Internetul tinde să devină sistemul de convergență a comunicațiilor acestui început de mileniu, prin posibilitățile sale de a asigura legături de voce-telefonie, transmisii video, transmisii de date. Datorită Internetului industria telecomunicațiilor se găsește la un punct crucial în evoluția ei.
Comunicație informațională la distanță a existat și înainte de telecomunicațiile de astăzi (focuri, poștă, porumbei, semnale luminoase) și este posibil să apară și în viitor și alte forme de comunicație bazate pe alte principii fizice și informaționale decât cele oferite de telecomunicațiile de până acum.
Pentru generațiile de astăzi, telecomunicațiile reprezintă o prezență inseparabilă de cotidian. Schimbările nu vor mai aștepta ca generațiile să le accepte sau să le impună pentru că ele depind de mulți alți factori și se vor încadra în sensul progresului general al societății umane.
DIN ISTORIA TELECOMUNICAȚIILOR
Fiind o prezență inseparabilă de cotidian sunt necesare câteva considerații asupra evoluției telecomunicațiilor, grupate într-un arc peste timp, începând de la cele mai rudimentare mijloace și culminând cu Internetul.
Primele mijloace de comunicare
Potrivit legendelor, primele dovezi privind vestirea unui eveniment le avem din anul 1200 î.Ch., când a fost anunțată căderea Troiei, chiar în noaptea victoriei, la o distanță de 500 km, prin intermediul focurilor aprinse pe înălțimi. Așadar, putem spune, pe bună dreptate, că predecesorii rețelelor de telecomunicații din zilele noastre sunt focul – pe timp de noapte și fumul – pe timp de zi, mijloace de semnalizare larg răspândite în antichitate, folosite până în epoca feudală, inclusiv pe teritoriul tării noastre.
Începând, cu aproximație, din anul 1000 î.Ch. pentru comunicări la distanță, transmiterea de semnale sau avertizarea unui pericol iminent încep să fie folosite și alte metode și mijloace, cum ar fi curierii, turnurile de semnalizare – folosite și astăzi în navigație, zgomotele sau luminile. Un moment important, care merită evocat, considerat un pas înainte în evoluția domeniului studiat este apariția primului anunț, prin care un locuitor din Teba, căriua îi fugise unul dintre sclavi, lipind afișe în centrul cetății, comunica despre oferirea unei recompense în valoare de o monedă de aur celui care poate să-i dea informații pentru prinderea sclavului.
Organizarea de către egipteni, în jurul anului 900 î.Ch., a unui serviciu de transmitere a scrisorilor sau poruncilor faraonului, utilizând curieri călare, pedeștri sau cu barca, prevestea apariția Serviciului poștal, perfecționat de perși în secolul VI î.Ch. prin instalarea din loc în loc, la o distanță de o zi de mers, a unor stații dotate cu cele folositoare predării-primirii corespondenței.
Odată cu trecerea timpului asistăm în anul 450 î.Ch. la transmiterea primelor semnale la distanță cu ajutorul unor torțe aprinse, care prin schimbarea poziției formau anumite semne sau litere, descifrate cu ajutorul unor tabele speciale. Aceste metode de comunicare aveau să preceadă alfabetul convențional alcătuit din 24 de semne folosit de romani, care consta în mișcarea unor făclii în spatele tabelelor de semne din turnuri special construite, sistem descris de istoricul grec Polybiu, în timpul prizonieratului din anul 150 î.Ch. Rămânând în granițele Imperiului roman avem să descoperim în anul 59 î.Ch. prima comunicare conducător-cetățeni, oficializată de Iulius Cezar prin informarea cetățenilor din Roma despre problemele orașului prin intermediul unor fluturași scriși.
După un salt considerabil pe scara cronologică, de aproape 1100 ani, asistăm la stabilizarea sensului noțiunii de „poștă”, asemănător cu cel de azi, ce consta în stații finale sau intermediare instalate de-a lungul drumurilor unde se găseau mijloace (cai, căruțe de schimb și oameni), care se ocupau cu primirea, expedierea sau tranzitarea depeșelor.
O mare invenție privind modul de comunicare prin mesaje scrise este reprezentată de descoperirea tiparului în anul 1440 de către Johannes Gutenberg, constând într-o presa fixă în care foile de hârtie erau presate de blocuri de lemn în care fuseseră gravate textul și/sau ilustrațiile. Cu toate că Gutenberg este considerat inventatorul tiparului, sunt dovezi că în China existau, încă din secolele al 12-lea și al 13-lea, numeroase biblioteci care conțineau zeci de mii de cărți tipărite, dar din cauza complexității sistemului de scriere folosit, tiparul cu litere mobile nu a fost atât de utilizat ca în Europa Renașterii. Așadar, nu se știe dacă Gutenberg cunoștea aceste tehnici sau le-a reinventat independent.
Nu putem încheia această scurtă trecere în revistă a mijloacelor care au servit drept piatră de temelie apariției mijloacelor din ce în ce mai elaborate de comunicații, fără a aminti de cel mai vechi document scris în limba română și anume scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung trimisă către Hans Benker, judele Brașovului la data de 29/30 iunie 1521. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mișcările militare ale Otomanilor la Dunăre și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara Românească.
De la telegraf la satelit
După ce în anul 1600 filozoful englez Francis Bacon propune folosirea oglinzilor pentru a comunica prin semnale convenționale, în timpul zilei, cu ajutorul razelor solare reflectate, bazele telegrafiei vizuale sunt intuite și elaborate în anul 1684, inițial de către matematicianul și astronomul englez Robert Hooke, urmat apoi de francezul Guillaume Amontons. De la telegrafia prin intermediul razelor solare, care prezenta dezavantajul utilizării exclusiv în timpul zilei până la inventarea primului sistem telegrafic electric nu a mai fost decât un pas, făcut de matematicianul și fizicianul elvețian Georges Louis Lesage în anul 1774. Principiul de funcționare a acestuia consta în utilizarea electricității statice produse de descărcarea unei „mașini”.
Având ca punct de plecare inventarea în anul 1791 a telegrafului optic cu semafoare, în 1794 începe construcția primei linii de telegrafie optică cu semafoare între Paris și Lille pe o distanță de 230 km, cuprinzând un total de 16 stații. Cu o viteză de transmitere de 15 caractere/minut, telegraful optic cu semafoare putea fi folosit atât ziua, cât și noaptea, prin iluminarea spatelui brațelor semaforului. Acest sistem s-a extins rapid în principalele orașe din Franța și ulterior în Italia, Germania și Rusia. Principiul de funcționare al acestuia consta în transmiterea literelor alfabetului, formate prin modificarea poziției brațelor semaforului instalat în turnuri amplasate la limita vizibilității directe.
Anul 1832 este marcat de unele invenții răsunătoare, precum cea a fizicianului rus Pavel Lvovici Șilling și anume ridicarea conductoarelor pe stâlpi, ceea ce avea să devină sistemul de linii aeriene permanente, folosit și azi, dar și primul model al telegrafului electric propus de Samuel Morse. Acesta reușește să obțină brevetul pentru invenția sa abia în anul 1837. „Limbajul” folosit în comunicările prin intermediul acestui mijloc revoluționar, la vremea respectivă, este introdus un an mai târziu și poarta numele de Codul Morse, cod care este utilizat și în prezent în comunicările radiotelegrafice (Anexa nr. 1). Primul model telegrafic electric este perfecționat de către Alfred Vail, asociat al lui Morse prin inventarea manipulatorului telegrafic, în anul 1843, odată cu refacerea codificării inițiale, care este adaptată noii metode de transmisie, ceea ce este cunoscut drept alfabetul morse de astăzi. Prima demonstrație publică, folosind codul morse are loc în anul 1844 pe o linie telegrafică între Washington și Baltimore. Samuel Morse, aflat în sala de consiliu a Curții Supreme a SUA, din Washington îi transmite lui Alfred Vail aflat la postul telegrafic din gara Baltimore celebra frază: „WHAT HATH GOD WROUGHT”.
Începând cu anul 1844, telegraful începe să fie tot mai utilizat, în general pentru căile ferate din Marea Britanie, Belgia, Franța, Germania, Olanda. Înregistrăm și două premiere în ceea ce privește modul de instalare al liniilor telegrafice. Dacă până acum liniile erau montate exclusiv aerian, pe stâlpi, în 1845 se instalează primul cablu submarin din lume între Fort Lee și New York, prin subtraversarea râului Hudson, iar după numai patru ani în Germania se realizează prima linie telegrafică subterană între Berlin și Frankfurt am Mein de către Werner von Siemens.
Tot în această perioadă a secolului al XIX-lea se patentează unele invenții care stau la baza unor mijloace de telecomunicații cu largă răspândire, cum ar fi ceasul electric conceput de Alexander Bain în 1marin din lume între Fort Lee și New York, prin subtraversarea râului Hudson, iar după numai patru ani în Germania se realizează prima linie telegrafică subterană între Berlin și Frankfurt am Mein de către Werner von Siemens.
Tot în această perioadă a secolului al XIX-lea se patentează unele invenții care stau la baza unor mijloace de telecomunicații cu largă răspândire, cum ar fi ceasul electric conceput de Alexander Bain în 1841 și folosit la realizarea primului fax, având ca idee scanarea electromagnetică a unei plăci de cupru pe care imaginea era gravată cu închiderea/deschiderea circuitelor electrice la fiecare punct gravat și perfect sincronizat cu mecanismul de ceasornic ce permitea avansul acului de scanare, sau faxul cu imprimare electrochimică al britanicului Frederick Collier Bakewell, care deși permitea transmiterea de semnături olografe și imagini, totuși nu intrat în uz comercial.
Trebuie menționat faptul că în perioada 1850-1851 Societatea Siemens & Halske montează cablul telegrafic submarin între Dover (Anglia) și Calais (Franța), pe sub Canalul Mânecii, folosit și astăzi fără să fie înlocuit vreodată în totalitate.
Anul 1854 poate fi considerat an de referință în dezvoltarea procedeelor de telecomunicații telegrafice, fiind înregistrate cele mai multe progrese în domeniu. Fizicianul austriac Gintl propune sistemul telegrafic duplex, care va permite transmiterea simultană, pe același circuit, a două telegrame în direcții diferite/opuse între două stații. Sunt instalate primele linii telegrafice în Transilvania, intrând, astfel, în funcțiune circuitele telegrafice pe trasee aeriene între Cluj – Budapesta – Viena și Brașov – Sibiu – Timișoara. În acest timp David Edward Hughes inventează telegraful imprimator pe coală. Transmiterea semnalelor se face cu ajutorul unei claviaturi cu 28 clape, corespunzătoare literelor și semnelor, iar recepționarea se face la un aparat identic, sincronizat cu transmițătorul. Avantajul imprimării pe coală a făcut ca acest aparat să se folosească mult timp, până după al Doilea Război Mondial. Este deschisă linia telegrafică București – Viena. Pentru nevoile de comunicare ale armatei franceze în timpul războiului din Crimeea se construiește linia București – Giurgiu, linie continentală cu cablu subfluvial la Ruse și se instalează linia telegrafică Suceava – Iași. Un lucru interesant este dat de faptul că în anul 1855 legătura București – Iași a funcționat pentru început prin Viena.
Prin constituirea Uniunii Telegrafice Internaționale, în 1865, cu scopul menținerii și extinderii cooperării internaționale în domeniul telecomunicațiilor, se pun bazele funcționării instituționale a transmisiilor telegrafice. Începând cu 1 ianuarie intră în vigoare Legea telegrafico-poștală, fiind considerată prima lege de organizare a ramurii de comunicații. Prin aceasta se introduce serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate, administrația poștală percepând un comision de 10 % din costul abonamentului, plus cheltuielile de expediere a sumelor și francarea trimiterilor. Este organizat serviciul de poștă rurală.
Un alt record al vremii este înregistrat în perioada 1866 – 1867, când se pune în funcțiune linia telegrafică permanentă între SUA și Europa prin cablul submarin atlantic. Este inventată prima mașină de scris – marca Remington.
Thomas Edison brevetează în anul 1870 telegrafia multiplă, care ajunge în numai patru ani la performanța de a putea fi transmise opt telegrame simultan. Mayer inventează telegraful automatic, bazat pe întreruperile de curent produse când un vârf ascuțit de platină explora longitudinal un desen sau text scris cu cerneală izolantă pe o foiță de staniu înfășurată pe un cilindru. Un an mai târziu intră în vigoare prima lege de organizare a personalului, însoțită de „Regulamentul pentru fixarea atribuțiunilor funcționarilor telegrafico-poștali.
Inginerul francez Jean Emile Baudot brevetează în 1874 un telegraf care-i va purta numele, reprezentând un imprimator cu transmisiunea multiplă (folosind claviatura) care permitea mai multor orașe, legate între ele printr-un fir unic, să corespondeze reciproc. Sistemul intră în funcțiune după câțiva ani și va fi unul dintre cele mai folosite sisteme telegrafice în transmisiunile internaționale, până în 1950. Pe linia dezvoltării instituționale și a reglementării cadrului legislativ se inființează Biroul statistic al poștelor și telegrafelor, pe lângă divizia contabilității și intră in vigoare Legea pentru serviciul de poștă rurală.
Un salt considerabil este făcut de către Alexander Graham Bell în anul 1875 care începe să studieze fenomenul telegrafiei cu multiplexare în frecvență (suprapunerea mai multor semnale telegrafice pe o singură linie de transmisie), dar apariția unor sisteme practice va trebui să mai aștepte dezvoltarea circuitelor cu tuburi electronice și filtre separatoare de bandă. Perfecționarea tehnicilor de telegrafie și telefonie cu frecvențe purtătoare s-a produs abia în 1918.
În 1883 se introduc primele planuri de linie de cartare, timbrele porto, serviciul de incaso și mandatul telegrafic.
După ce în 1914 se inventează teleimprimatorul de către Edward Kleinschmidt, în 1930 apare Telexul, ce reprezintă scrierea textelor pe teleimprimator și transmiterea lor la distanță.
Începând cu jumătatea secolului XX are loc o adevărată revoluție a domeniului telecomunicațiilor, odată cu lansarea la 4 octombrie 1957 de către Uniunea Sovietică a primului satelit artificial SPUTNIK-1. Ca răspuns la aceasta, Departamentul Apărării al SUA adoptă o directivă prin care se creează un departament de cercetare denumit ARPA cu obiectivul de a dezvolta cercetarea științifică și tehnologică în domeniul militar. Drept urmare, pe 12 august 1960 este lansat ECHO, primul satelit pasiv de telecomunicații, în 1962 SUA lansează SYNCOM-1, primul satelit de telecomunicații pe o orbită sincronă, folosit în transmisii TV la Jocurile olimpice de la Tokio, iar în anul 1964 sonda spațială RANGER-7 transmite, prin intermediul celor 6 camere TV de la bordul său, primele imagini filmate din Cosmos și primele fotografii selenare. Ia ființă INTELSAT, cu scopul de a realiza și exploata o rețea intercontinentală de telecomunicații prin sateliți geostaționari. Din anul 1970, China și Japonia se alătură țărilor care au lansat sateliți artificiali.
La 14 mai 1981, în cadrul programului Intercosmos, România trimite spațiu primul și singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic, în persoana lui Dumitru Prunariu. Participând la misiunea Soiuz 40 a petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute.
La sfârșit de secol XX și început de secol XXI se observă clar tendința de globalizare a informațiilor prin saltul tehnologic produs de utilizarea sateliților. Și țara noastră a dovedit un interes crescut în a ține pasul cu noul concept de dezvoltare participând la diverse programe privind provocările noii ere informaționale. În luna februarie 2010 devine oficial candidat pentru aderarea la CERN. În anul 2011 are loc primul experiment românesc pe Stația Spațială Internațională, „Creșterea și supraviețuirea fungilor colorați în spațiu” în valoare de 460.000 euro, dezvoltat cu sprijinul ESA, al cărei membru cu drepturi depline devine în cursul aceluiași an.
Cel mai important succes la României în privința telecomunicațiilor satelitare s-a înregistrat la 13 februarie 2012, când a fost lansat pe orbită Goliat, primul satelit finanțat exclusiv cu bani românești.
De la telefonul „cu manivelă” la telefonul celular
Ideea transmiterii vocii umane la distanță apare relativ târziu, abia în anul 1854, într-un articol al lui Charles Bourseul în revista „L’illustration de Paris”. Era descris un dispozitiv simplu, prevăzut cu o diafragmă care închidea sau deschidea un contact electric în funcție de presiunea sunteului/vibrației. Calitatea semnalului lăsa mult de dorit. Profesorul german Johann Philipp Reis preia în 1860 conceptul lui Bourseul, aducându-i o serie de îmbunătățiri, transmițând vibrațiile membranei în vibrații ale curentului, iar în final folosește un electromagnet într-o cutie de rezonanță, făcând ca cele două dispozitive (microfon-receptor) să nu mai fie identice. Este primul care folosește denumirea de „telephon”, dar neavând finanțare nu reușește să-și ducă proiectul la un nivel comercial competitiv.
Adevăratul inventator al telefonului este considerat Antonio Meucci, care în 1870 realizează un telefon perfect funcțional prin intermediul căruia comunică în cele mai bune condiții cu soția sa la o distanță de o milă. Deoarece nu reușește să obțină decât un brevet provizoriu pentru invenția sa, acesta expirând în 1874, concepția sa rămâne neprotejată. Abia în 2002 Congresul SUA, rejudecând istoria, i-a recunoscut lui Meucci paternitatea telefonului.
Totuși anul 1876 poate fi considerat anul de naștere al telefonului, prin reinventarea acestuia de către Alexander Graham Bell. Acesta concepe un „telegraf vorbitor” și reușește să depună cererea pentru patent cu doar trei orei înaintea lui Elisha Gray, astfel încât âi este acordat brevetul. În următorii 11 ani au fost depuse peste 600 de patente. Bell îl oferă pe al său companiei Telegraph Company, viitoarea Western Union, pentru 100.000 dolari. Compania refuză propunerea, deoarece nu considera că, din punct de vedere tehnic, un asemenea dispozitiv nu ar fi capabil să transmită voce recognoscibilă la o distanță de câteva mile. Ideea de a instala telefoane în fiecare oraș li se pare stupidă când telegraful este un mijloc mult mai sigur de comunicație și a fost mult perfecționat. Cu toate astea, la numai trei zile de la brevetare, pe 10 martie 1876 are loc prima convorbire telefonică din istorie la Boston. Bell dă un telefon și spune: „Mr. Watson, vino, te rog. Vreau să te văd.” Cel apelat înțelege perfect cele spuse.
La numai un an apare primul telefon comercial și este instalată prima linie telefonică între magazinul din Boston al lui Charlie William și casa lui aflată la o distanță de 3 mile. Tot atunci și România se aliniază noilor tendințe, prin introducerea în exploatare, la București, a primului „ telegraf vorbitor” (telefonul) de către firma Teirich & Leopolder, la început pe distanța de 100 m, urmând ca în 1878 Titu Maiorescu să vorbească la telefon de la Dorohoi la Mihăileni (20 km). În același an se instalează în New Haven Connecticut, SUA, de către firma Bell Telephone, prima centrală telefonică, aceasta fiind o centrală manuală cu zece abonați și baterii locale (la fiecare abonat).
Alte realizări notabile sunt patentate în perioada 1879 – 1891. Dacă M.D. Conolly și T.J. MeTighe propun prima centrală telefonică automată (CTA), centrală care nu a fost utilizată comercial din cauza numărului mare de electromagneți, fiind surclasată, în schimb, de centrala cu 700 abonați a lui Strowger, Huges produce primele microfoane cu cărbune, iar Graham Bell brevetează fotofonul, un circuit telefonic ce permitea transmiterea sunetelor prin intermediul luminii.
În România se instalează, în 1883, prima linie telefonică comercială între magazinul și tipografia „SOCEC”, în 1884, prima linie telefonică de stat, între Ministerul de interne și Poșta Centrală, în 1889, prima centrală telefonică privată cu 6 linii de abonat, asigurând legătura între Parlament și Ministerul Instrucțiunii Publice, precum și primul cablu de comunicație telefonică între Palatul Regal și Ministerul de Război. În anul 1893 se deschide serviciul telefonic interurban prin linia telefonică București – Sinaia. O dezvoltare rapidă are loc în numai doi ani (1893 – 1894), prin apariția serviciului public urban de telefonie în București, Brăila, Galați cu centrale de 50-100 linii. Ulterior acest serviciu se extinde la Ploiești, Iași, Craiova, Botoșani, Târgoviște. La numai câțiva ani de la introducerea primei linii telefonice de stat situația era următoarea:
– serviciul telegrafic număra 27 oficii telegrafice și 162 oficii telegrafo-poștale, la care se adaugă cele 175 ale stațiilor de cale ferată, prin care circulau anual 106.076 telegrame oficiale și peste 1.000.000 private;
– serviciul telefonic cuprindea 84 km de linii urbane, 402 km interurbane și 177 abonați urbani, prin care se realizau 54.581 convorbiri urbane și 60.621 interurbane pe an.
Anul 1900 marchează inaugurarea noului Palat Telegrafo-Poștal din calea Victoriei (în prezent Muzeul Național de Istorie), construit între anii 1894 – 1900. În anul 1910, în pragul Primului Război Mondial, întregul teritoriu al României era acoperit cu rețele telefonice.
Începutul secolului XX vine cu o serie de inovații, cum ar fi procedeul lui Michel Pupin de a monta bobine de inducție din 2 în 2 km pe circuitul telefonic pentru micșorarea considerabilă a atenuării semnalelor sau inventarea, în anul 1905 a telefonului cu disc de către americanul Almon Brown Strowger.
Omul de știință român Augustin Maior pune bazele teoretice și practice ale telefoniei multiple, în 1907, prin realizarea simultană de comunicații telefonice pe un număr de 5 căi, pe o singură linie de transmisie, la Budapesta, pe o distanță de 15 km, fundamentând astfel științific telefonia multiplă cu curenți purtători de înaltă frecvență.
În 1908 se acordă în SUA primul patent de invenție pentru un telefon fără fir lui Nathan B. Stubblefield, ceea ce avea să prevestească apariția după mai mulți ani a telefonului mobil. Anul 1915 semnifică pentru Statele Unite introducerea amplificatoarelor cu tuburi pentru telecomunicațiile dintre cele două coaste ale continentului, pe data de 25 ianuarie având loc ceremoniile oficialede deschidere a liniei transcontinentale New York – San Francisco, iar E.T. Whitaker elaborează teorema eșantionării care va sta la baza tehnologiilor de modulație în impulsuri.
Făcând un salt considerabil în timp avem să aflăm, în 1928, despre profesorul român Sergiu Condrea, care, la Paris, pune bazele multiplexării cu diviziune în timp. În 1930 se înființează la București prima întreprindere de fabricare a terminalelor telefonice și a aparatelor de tip secretariat cu semnalizarea cererii de comunicație prin anunciatoare (ochi magic), iar în perioada 1933 – 1934 a fost introdusă linia tehnologică de fabricație pentru centralele telefonice de tip Rotary 7D, care a condus la o dezvoltare rapidă a rețelelor din aproape toate orașele mari ale țării. Denumirea adoptată a fost Standard Electrica România. Societatea americană „Standard” construiește în București, pe Calea Victoriei, Palatul Telefoanelor, cea mai înaltă clădire la acea vreme (53 m).
În anul 1940, poliția și serviciile de intervenție americane, ulterior ambarcațiunile și camioanele poștale americane și olandeze sunt dotate/echipate cu radiotelefoane, care însă nu erau conectate la sistemul public de telefonie. Fiind destul de mari, necesitau locuri fixe pentru alimentare sau acumulatori foarte mari. Miniaturizarea tuburilor și nevoile militare în timpul ultimului război mondial au dus la realizarea unei stații radio mobile, mai mici – fiind astfel create condițiile necesare apariției telefoniei mobile.
Așadar, anul 1946 reprezintă nașterea telefoniei mobile prin intrarea în funcțiune a unui sistem greoi, dar perfect funcțional în orașul american Saint Louis. AT&T și Southwestern instalează un sistem numit M.T.S., care opera pe frecvența de 150 MHz și dispunea de 6 canale de comunicații, modulate în amplitudine, cu o lărgime de 60 KHz fiecare. Legătura între abonați se făcea de la stația centrală, de către un operator uman și prin intermediul unor stații de recepție intermediare și al circuitelor de telefonie fixă (sistem half-duplex). Ultimul sistem de acest gen a funcționat în Canada până în 1995, dar prin reglementările de alocare a spectrului de frecvență din 2002 a fost desființat.
Laboratoarele Bell propun în 1947 celulele hexagonale pentru telefoanele mobile, cu antene cu trei laturi. Deși inițial nu au fost un succes, pentru că erau teoretice, sunt folosite și astăzi.
Prin intrmediul firmei Ericsson, considerată pionier in domeniu, telefonia mobilă începe să se dezvolte și în Europa. Factorii care au făcut posibilă trecerea de la telefonul de mașină la cel portabil, prin reducerea gabaritului și mai ales micșorarea sursei de alimentare datorită consumului foarte mic, au fost apariția tranzistorului în 1948 și producția lui de masă, începând cu anul 1954. Cu toate astea primul telefon mobil automat în totalitate este lansat în 1956 în Suedia dar și acesta cântărea 40 kg. Abia apariția în 1958 a circuitului integrat va deschide calea unor adevărate revoluții în comunicații.
Începând cu 1964 compania Bell System îmbunătățește vechiul M.T.S. prin alocarea a două canale de comunicații fiecărui abonat, sistemul devenind I.M.T.S., fiind de tipul full duplex (fără buton de emisie-recepție).
Anii 70 ai secolului trecut au adus unele progrese în domeniul telefoniei mobile. În Finlanda se lansează prima rețea comercială de telefonie mobilă, dar care avea un dezavantaj major, deoarece utilizatorii nu se puteau deplasa cu telefonul fără să piardă semnalul. Firma Motorola inventează un telefon mobil de succes, numit Motorola DynaTac, se introduc în exploatare sistemele de curenți purtători de mare capacitate (blocuri de 900 căi) și este realizată prima comunicație prin satelit geostaționar.
În anul 1978 apare telefonul celular. Avantajele telefoniei celulare sunt date de principiile celularizării, prin folosirea antenelor cu trei laturi și împărțirea suprafeței în celule hexagonale regulate. Principiul celularizării este exemplificat în Anexa nr. 2. Doi ani mai târziu începe utilizarea generației 1 (1G), ce oferea doar un singur serviciu , cel vocal, funcționând în benzile de 450 MHz sau 800-900 MHz.
În timp ce Electromagnetica realizează proiectul pentru prima centrală telefonică SINTAX, folosită și în zilele noastre, companiile Nokia și Motorola lansează primele telefoane mobile disponibile din punct de vedere comercial. Un eveniment notabil are loc în anul 1985, când laboratoarele A.T. & T. Bell, cu ajutorul unei singure fibre optice, obțin echivalentul transmiterii unui număr de 300.000 de convorbiri telefonice simultane sau a programelor a 200 de canale de televiziune de înaltă rezoluție.
Odată cu acordarea licenței de către FCC pentru Digital AMPS asistăm la sfârșitul erei analogice. Era digitală are ca punct de plecare punerea în aplicare a Generației de sisteme (2G), caracterizată de transmisia numerică a informațiilor de utilizator, integrând mesaje digitizate cu informațiile de control și semnalizare, cu funcționare în benzile de 900 MHz și 1800 MHz. Generația 2G a fost pusă în aplicare în anul 1991 pe un prototip Nokia, primul telefon pe o rețea GSM. În perioada 1992 – 1996 apar primii furnizori de comunicații mobile, inițial 450NMTI (analogic), iar apoi Dialog și Connex cu servicii GSM (digital). Din 1993 începe folosirea mesajelor text.
Introdusă în 1995 de către compania Vocal Tel, Internet Phone – prima aplicație bazată pe tehnologia „IP Telephony”, care dă posibilitatea utilizatorilor de a comunica între ei folosind un mod ieftin și simplu Internetul, începe să intereseze tot mai mult companiile de telecomunicații.
Începe folosirea generației 3G, în anul 2001, ce presupune o creștere a debitului de transmisie, având ca rezultat capacitatea de a transfera simultan două tipuri de informații: voce (convorbire telefonică) și non-voce (transfer de date prin mesagerie electronică, mesaje instant sau pagini de web). Apariția iPhone-ului lansat de către compania Apple în anul 2007 conduce inevitabil la închiderea definitivă a rețelelor analogice.
Fiind într-o continuă dezvoltare telefonia mobilă, continuatoare a vechilor dispozitive de transmis voce la distanță, doboară tot mai multe bariere ale cunoașterii, amintind aici de introducerea generației 4G cu viteze de peste 100 Mbps sau de Windows Mobile Phone, care deocamdată este doar un concept, având unele dintre cele mai interesante opțiuni cum ar fi:
– indicarea anotimpurilor așa cum sunt reflectate într-o fereastră: când plouă, picături de apă prelingându-se, când ninge, geamuri aburinde etc.;
– dacă vrei să scrii un mesaj, nu trebuie decât să sufli în geam,
sau recentele zvonuri despre apariția iWatch sau introducerea rețelelor 5G.
Radioul și televiziunea
Problema realizării comunicațiilor fără fir a început să fie pusă începând din anul 1872, odată cu patentarea telegrafului fără fir. Primele încercări s-au făcut timp de șapte ani între două garnizoane din Virginia, pe o distanță de 30 km, utilizând antene înălțate în aer cu ajutorul unor zmeie. Existența undei electromagnetice (radio) produsă de un circuit oscilant este descoperită accidental de către profesorul Huges în anul 1879. Din cauză că este confundat cu un simplu fenomen de inducție, comunitatea oamenilor de știință londonezi nu i-a recunoscut invenția, iar Huges a renunțat la cercetări.
Paul Nipkow înventează în 1884 reflectorul parabolic asimetric de baleiaj, care îi poartă numele, acesta fiind un precursor al televizorului și elaborează un patent pentru un sistem complet de televiziune bazat pe scanarea mecanică a imaginii. Asistăm, așadar, la nașterea unei alte ramuri a telecomunicațiilor, televiziunea.
Punând în practică observațiile lui Nikola Tesla asupra comunicațiilor fără fir, italianul Marconi dezvoltă începând cu anul 1895 primul radio din lume cu aplicabilitate comercială. De asemenea, el își începe experimentele pentru transmiteri de mesaje prin radio la distanțe foarte mici la emisie și recepție, reușind să transmită semnale la 2,4 km distanță. Independent de acesta, Popov utilizând o antenă și coerorul pentru a înregistra furtuni electrice la distanță a realizat transmisiuni telegrafice la distanță. Fără îndoială Marconi, Popov și Tesla sunt considerați pionierii radioului. Totuși marele însuflețitor al transmisiunilor fără fir și principalul inventator al radioului este considerat Marconi. Prima TFF a constat în transmiterea numelui „HEINRICH HERZ” în cod Morse.
Revenind la celălalt domeniu abordat în cadrul acestui subcapitol, televiziunea, trebuie amintit că în anul 1897 este realizat tubul catodic cu ecran fluorescent, de către K.F. Brown, în Germania. Mai târziu, în 1908 A.A. Campbell Swinton elaborează o metodă care stă la baza televiziunii moderne, dar din cauza lipsei amplificatoarelor și a altor dificultăți propunerea lui a rămas la stadiul de idee. În esență el dorea utilizarea tuburilor catodice cu detecție magnetică atât pentru camera de captare, cât și la recepție. Ideile strălucite ale lui Swinton au fost considerate prea avansate pentru punerea imediată în aplicare și a rămas ca alții să le pună în practică mulți ani mai târziu.
În România inițiatorul introducerii radioului este Dragomir Hurmuzescu, care la începutul secolului XX repetă și realizează la Iași experimentele de comunicații ale lui Marconi și Popov, acestea fiind prezentate la Primul Congres de Știință din țara noastră. Tot atunci are loc și prima transmisie prin radio a vocii umane. După o serie de invenții care au condus la îmbunătățirea transmisiilor radio, cum ar fi dioda cu vid, trioda cu vid – dispozitiv activ amplificator – sau detectorul cu siliciu, în anul 1906, în Ajunul Crăciunului este difuzat, în Massachusetts, primul radioprogram cu selecții muzicale, un poem și o expunere, recepția fiind făcută de amatori care și-au construit singuri radioreceptoare. Aceasta avea să preceadă inventarea aparatului radio cu modulare în amplitudine, invenție ce îi aparține fizicianului Reginald Fessenden.
În 1911 inginerul Mihail Konteschweller realizează la Berlin primele experimentări de telecomandă. Acesta își perfecționează invenția 23 ani mai târziu prin teleghidarea unui vaporaș pe lacul din Parcul libertății din București.
Câteva evenimente notabile contribuie, în preajma și după Primul Război Mondial, la dezvoltarea TFF: transmisia experimentală, prin radio, a vocii umane peste Oceanul Atlantic, în 1915, comunicațiile radiotelefonice avion-sol, sol-avion și avion-avion, în timpul războiului, radioul cu gama de frecvențe scurte, transmisiile regulate de radiodifuziune în Olanda, introducerea radiodifuziunii în mai multe țări, printre care și România în anul 1928.
În televiziune au loc primele demonstrații publice, în 1926, televiziune mecanică monocromă și un an mai târziu se transmit primele fotografii color. Cu timpul televiziunea se dezvoltă tot mai mult, în special după anul 1933, când Edwin H. Armstrong inventează modulația în amplitudine, în Germania se transmite în direct olimpiada din anul 1936, iar in Marea Britanie, în același an BBC lansează primul post public de televiziune. George Harold Brown realizează un filtru pentru banda de frecvențe radio care se află fie deasupra, fie dedesuptul frecvenței semnalului modulat, conceput pentru a fi utilizat în componența aparatelor TV, având calitatea de a dubla rezoluția orizontală a imaginii. Prima emisiune color televizată are loc în anul 1940, iar în 1955, pe 21 august, începe difuzarea regulată a unor emisiuni la București și după înființarea televiziunii publice, în noaptea de Revelion este transmisă prima emisiune de televiziune (alb-negru) din țară. Începând cu anul 1970 devine posibilă înregistrarea emisiunilor de televiziune, odată cu apariția dispozitivelor de înregistrat casete video. După anul 1998, cand în SUA încep să fie transmise primele emisiuni de televiziune digitală, acest concept ia amploare, ajungând în anul 2001 să fie larg răspândit în tările Europei.
După aproape 75 ani în care radioul nu mai cunoaște dezvoltări spectaculoase, locul lui fiind luat tot mai mult de televiziune, în anul 2002 se produce o revoluție prin introducerea emisiunilor radio digitale, fiind un element de noutate, al cărui viitor va depinde foarte mult de rolul pe care îl va avea Internetul în acest domeniu. Webcastingul se extinde, făcând accesibile posturi de radio oriunde prin Internet (aproximativ 3000 posturi radio foloseau webcasting).
Deoarece trăim într-o eră în care Internetul a devenit cel mai important și rapid canal de informare, iar televiziunea a reprezentat, începând cu anii ’70, cel mai influent canal media, impactul vizual fiind mai puternic decât vorbele bine tălmăcite ale jurnaliștilor din presa scrisă, era și normal ca televizoarele să capete valențe multimedia. După ce teletextul a reprezentat sursă secundară de informare, de ceva vreme avem la dispoziție televizoare cu acces la Internet, purtând denumirea de Smart TV, sau televizoarele 3D, ce au luat locul vechilor modele cu tuburi catodice.
De la abac la Internet
Când vorbim de calculator sau sisteme de calcul, ne întoarcem în timp, în jurul anului 5000 î.Ch., în regiunea Asia Minor, azi partea asiatică a Turciei, unde era utilizat un instrument de calcul (precursorul abacului). Și astăzi mai este utilizat în unele zone din lume și poate fi considerat „primul computer”. Practic putem zice despre calculator că reprezintă cel mai vechi mijloc de telecomunicații. Cu toate astea, omenirea s-a mulțumit secole la rând doar la rezolvarea unor calcule simple, care satisfăceau necesitațile lor primordiale, bazele apariției germenilor algoritmului făcându-se abia în anul 820 d.Ch. când Muhammad bin Musa Al-Khowarizmi din Tașkent a dezvoltat conceptul de instrucțiuni de urmat pentru atingerea unui scop.
Mari progrese în domeniul tehnicii de calcul se fac în secolul XVII prin utilizarea punctului zecimal, inventarea logaritmilor și a mai multor mașini de multiplicat, toate acestea fiindu-i atribuite lui John Napier. Cea mai mare realizare a secolului aparține, fără îndoială, lui Blaise Pascal, care în încercarea de a-l ajuta pe tatăl său care era colector de impozite la Rouen, a lucrat trei ani la un mecanism de calcul, capabil de a efectua adunări, scăderi și transformarea dintr-o monedă în alta (cunoscut fiind faptul că în epocă se utilizau numeroase monede). Mașina a purtat numele „La Pascaline” și a fost realizată efectiv în 1645. Această mașinărie este îmbunătățită mai târziu, spre sfârșitul secolului de către matematicianul și filosoful Gottfried Wilhem von Leibniz prin realizarea unui mecanism care putea să efectueze adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri.
Joseph-Marie Jacquard introduce conceptul de cartelă perforată, cu un anumit model sau algoritm prestabilit în realizarea unui anumit model și construiește în 1801 un război mecanic de țesut care utiliza aceste cartele. O caracteristică fundamentală a acestei invenții este că separa mecanismul de comandă de mecanismul de execuție. Mai târziu, în 1820, Jacquard reinventează abacul. În același an Charles Xavier Thomas de Colmar propune o mașinărie care poate realiza cele patru calcule matematice elementare. Calculatorul mecanic al lui Colmar reprezintă o apropiere mai mare de computere deoarece putea aduna, scădea, înmulți și împărți. Numită „L’Arithmometre” a fost vândută în peste 1500 exemplare în 30 tări și s-a utilizat până la Primul Război Mondial. În cadrul expoziției de la Paris, din 1855, a primit medalia de aur.
Pagină albă
FEMEIA-MILITAR, DE LA ELEV LA GENERAL
Adaptarea elevilor la viața militară implică un sever conformism față de un mediu mult diferit de cel anterior, dar și coexistența, interacțiunea și interdependența a două entități: elevul considerat ca personalitate, și mediul militar. Succesul sau insuccesul adaptării depinde, pe de o parte, de anumite particularități bio-fiziologice și psihosociale ale subiectului, iar pe de altă parte de particularitățile mediului militar. Instituția militară nu poate și nici nu trebuie să rămână indiferentă față de dificultățile de adaptare generate de trecerea de la mediul civil la mediul militar. Înlăturarea acestor dificultăți se realizează printr-un demers complex și dificil în care sunt implicați, alături de profesioniști (psihologi, sociologi, pedagogi, medici), toți factorii responsabili cu educarea și instruirea acestor tineri.
Nu trebuie ignorat faptul că viața femeii, în colectivele preponderent masculine, înseamnă rigori, probleme de adaptare care țin de atitudinea bărbaților, de modul în care aceștia știu și vor să lase loc de afirmare colegelor lor. Nu este suficient ca fetele sa îmbrace uniforma militară pentru a se realiza integrarea lor în ansamblul instituției militare. Acesta este un fenomen îndelungat și profund și se produce atât în funcție de personalitatea și profesionalismul fiecăreia, cât și de evoluția mentalităților.
Eleva de colegiu militar
De câțiva ani, în colegiile militare liceale au fost admise și fete. Ce a însemnat această noutate pentru colegiul militar, pentru sistemul de învățământ militar românesc încercăm să lămurim în rândurile următoare.
Pentru o instituție de învățământ acest fapt reprezintă intrarea într-o stare de normalitate. Odată cu venirea fetelor, atmosfera s-a schimbat. Spiritul de întrecere a dobândit noi valențe din punctul de vedere al învățământului. Din perspectivă educativă și comportamentală, aș putea spune ca băieții nu se mai simt frustrați datorită relațiilor interumane care se leagă între ei. Au un mediu firesc, prin care se manifestă zi de zi. Eficiența activităților desfășurate în comun este mai mare. Din punct de vedere al condițiilor administrative, se pun probleme noi, specifice vârstei și fetelor. Sub aspectul atmosferei, s-a creat un curent de întrecere între băieți și fete. La vârsta adolescenței, fetele sunt mai ambițioase și mai dinamice decât băieții.
În unii ani de învățământ, numărul fetelor a fost ceva mai mare decât al băieților. Acest fapt s-a constatat, în special, în primii ani când fetele au avut acces la colegiile militare. De pilda, in clasa a IX-a, în anul 2004, la Colegiul militar liceal „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc fetele reprezentau aproape 70%. Dar, la nivelul colegiului raportul era aproape egal. Analizând mai atent situația este necesar sa vedem dacă acest raport este optim pentru instituția militară. Bunăoară, dacă în armata noastră este nevoie de aproximativ 5-6% femei, ar trebui să vedem dacă este necesar să pregătim 50% pentru a ajunge la procentul amintit. Sunt alți factori de răspundere care pot da răspunsuri la această problemă.
Personal, cred că ar fi bine să se limiteze numărul de fete în colegiile militare. Nu neapărat pentru a nu se cheltui prea mult, cât pentru a nu accede în instituția militară absolvente care nu doresc să urmeze o carieră militară. Multe fete vin la colegiul militar pentru că știu că aici se face carte serioasă, după care se orientează spre societatea civila. Aici există un risc pentru instituția militară care investește, iar în final nu se justifică această investiție.
Școala militară de maiștri și subofițeri
Începând cu anul de învățământ 2001-2002 în Școala militară de maiștri militari și subofițeri a Forțelor Terestre au fost admise și fete la diferite arme și specialități. Ele au, în principiu, aceleași sarcini și drepturi ca și colegii lor, băieții. Se instruiesc în cadrul plutoanelor mixte, participând la toate activitățile instructiv-educative, conform programului orar al unității și planului de învățământ.
Pornind de la aceste premise, au fost întreprinse, încă de la început, o serie de cercetări al căror scop a fost urmărirea modului de adaptare a fetelor la mediul militar, evidențierea factorilor care determină inadaptarea și stabilirea măsurilor necesare pentru o integrare cât mai adecvată a acestora în colectivele militare. S-a pornit de la ipoteza că adaptarea este mai lentă în primele 3 luni, urmând, până la sfârșitul anului școlar, o curbă ascendentă.
Studiul comparativ a fost realizat pe 2 ani de învățământ și a vizat rezultatele obținute prin aplicarea a două chestionare la 3 luni și la 9 luni de la începerea anului școlar. Eșantionul a fost alcătuit din 36 fete din anul de învățământ 2001-2002 și 66 fete din anul de învățământ 2003-2004, eleve în anul I, cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani, reprezentând armele artilerie și rachete, transmisiuni, tehnică de calcul, tancuri și auto.
Chestionarele aplicate au urmărit surprinderea factorilor principali care influențează adaptarea:
motivația alegerii carierei militare;
particularitățile mediului militar (programul unității, caracterul activităților, gradul de dificultate al sarcinilor etc.);
particularitățile bio-fiziologice și psihologice ale subiecților (grad de maturizare psihică, stabilitate emoțională, rezistență fizică și psihică etc.);
interacțiunea psihosocială dintre subiecți și mediul militar (modul de respectare a programului unității și a regulamentelor militare, gradul de implicare în optimizarea procesului de învățământ, climatul psihosocial din subunități, tipul relațiilor interpersonale etc.).
Rezultatele primului studiu a îngăduit desprinderea principalilor factori care determină inadaptarea și anume:
programul prea încărcat în comparație cu acela al unei facultăți civile, însă din punct de vedere al cerințelor vieții militare este un program normal, cu activități instructive și educative specifice;
gradul de dificultate al unor sarcini care depășesc posibilitățile fizice ale elevelor, în special a celor de la arma tancuri;
dominarea motivației extrinseci în defavoarea celei intrinseci;
prelungirea, în unele cazuri, a crizei de originalitate a adolescenței, criză materializată, în primul rând, prin nerespectarea regulamentelor militare;
instabilitatea emoțională si caracterul astenic al proceselor afective.
Aceștia au constituit punctul de plecare pentru cea de-a doua cercetare, iar analiza comparativă a rezultatelor obținute la cele 2 studii ne-a permis să constatăm dacă acești factori și-au amplificat sau dimpotrivă, și-au diminuat acțiunea în urma aplicării măsurilor ameliorative propuse la finalul primei cercetări, si anume:
revizuirea modului de repartiție a activităților de instruire în cadrul programului unității, astfel încât să se evite suprasolicitarea fizică și psihică a elevelor;
diversificarea modului de petrecere în unitate a timpului liber și umplerea acestuia cu activități cât mai utile și interesante;
analiza criteriilor de selecție a fetelor în instituțiile militare de învățământ, astfel încât acceptarea lor să se facă doar la armele care nu necesită eforturi fizice si psihice deosebite;
diversificarea metodelor de predare, și aici avem în vedere învățarea și adaptarea metodologiilor didactice la specificul disciplinelor de învățământ în scopul desfășurării unor activități interesante;
evitarea măsurilor instituționale „severe” (neacordarea de învoiri și permisii, favorizarea unor eleve în detrimentul altora etc.).
Analiza comparativă a datelor rezultate din aplicarea chestionarelor pe cele două loturi este prezentată în Anexa nr. 2. Concluziile care se desprind analizând rezultatele testelor pot fi sintetizate în felul următor.
Așadar, programul încărcat, deși se menține ca principalul factor de inadaptare, și-a diminuat vizibil influența negativă. În timpul și după aplicarea sondajelor programul școlii nu a fost modificat, el fiind la fel de încărcat cu activități instructiv-educative pentru ambele loturi. Explicația o găsim în aplicarea, după prima cercetare, a măsurii privind revizuirea modului de repartiție a activităților de instruire în cadrul programului unității, astfel încât începând cu anul școlar 2002 au fost asigurate alternarea sarcinilor de nivel mediu cu activitățile grele, monotone sau de mare răspundere. Atunci când, în programul unei zile sau al unei săptămâni au dominat activitățile dificile, solicitante, s-a asigurat timpul de odihnă necesar recuperării fizice și psihice.
În ce privește caracterul interesant sau neinteresant al activităților, procentele ridicate obținute la prima aplicare a chestionarului la ambele loturi evidențiază existența unei neconcordanțe între imaginea asupra armatei proiectată anterior admiterii în școala și realitățile existente. Diminuarea acestei neconcordanțe materializată în înjumătățirea procentelor a fost posibilă datorită competenței cadrelor didactice din școală care au reușit să adapteze metodologiile didactice la specificul disciplinelor de învățământ, ceea ce a determinat nu doar desfășurarea unor activități interesante ci și transformarea motivației extrinseci în motivație intrinsecă, pozitivă.
A doua aplicare a chestionarelor privind motivele care le-au determinat să aleagă această formă de învățământ, evidențiază existența la ambele loturi, a unui număr ridicat de eleve (68% din primul lot si 83% din lotul 2) care învață din plăcere, ceea ce duce la o motivare puternică, prin utilizarea la maximum a propriilor capacități.
Asociind răspunsurile la întrebările privind motivația alegerii formei de învățământ și portul ținutei militare în afara cazărmii s-a constatat că fetele se adaptează bine noului mediu, purtând uniforma militară și în afara cazărmii.
Corelând răspunsurile obținute, este evident că impactul programului foarte încărcat asupra procesului de adaptare este mult mai mic atunci când activitățile au un caracter interesant, diminuând, astfel, influența negativă a acestuia asupra rezistenței fizice si psihice a subiecților.
Diferențele semnificative obținute pe cele 2 loturi la itemul „sarcini dificile” care ar trebui executate numai de băieți constituie indicatori importanți ai procesului de adaptare care evidențiază pe de o parte, faptul că fetele au fost mai bine informate privind dificultățile și exigențele acestei profesii, iar pe de altă parte, ambiția și dorința elevelor de a fi la fel sau chiar mai bune profesioniste decât colegii lor, băieți.
La diminuarea crizei de originalitate a adolescenței, criza materializată în primul rând, în nerespectarea regulamentelor militare, a contribuit în mare măsură discutarea principială a tuturor problemelor, asigurarea unui circuit informațional deschis eleve-comandanți de subunități, faptul ca au fost încurajate să facă propuneri și sugestii pentru îmbunătățirea programului, ceea ce permite dezvoltarea spiritului de inițiativă și afirmarea propriei personalități.
Desprinderea după prima cercetare a principalilor factori care au determinat dificultăți de adaptare și luarea unor măsuri ameliorative au dus la diminuarea semnificativă a acestor factori și la micșorarea efectelor lor asupra procesului de integrare în colectivele militare. În concluzie, pentru unele dificultăți generate atât de factori subiectivi cât și de factori obiectivi, elevele au reușit să se adapteze progresiv la cerințele vieții militare. Observăm că numărul elevelor admise în anul școlar 2003-2004 este dublu față de 2001-2002, ceea ce ne permite să constatăm că elevele sunt compatibile cu instituția militară, că doresc și chiar au reușit să învingă unele mentalități și prejudecăți privind statutul femeii în armată.
Chiar dacă în unele subunități granița egalității între sexe a fost dificil de trecut, fetele au reușit să demonstreze că se pot realiza în orice domeniu profesional. Elevele au contribuit, în primul rând, la valorizarea estetică a grupului militar, ele având rolul de a echilibra relațiile și comportamentul băieților. În unele subunități, mediul a devenit camaraderesc, solidar, fetele aducând, prin prezența lor, mai multă flexibilitate si o mai mare disponibilitate spre dialog.
Studenta-militar
Ca militar, de câțiva ani am avut ocazia să cunosc câteva dintre reprezentantele sexului frumos care poartă uniformă militară și despre care am aflat multe lucruri interesante și frumoase pe care omul de rând nu le poate afla.
Ce le determină pe fete să-și aleagă o carieră militară? Ce este mai greu pentru ele să fie: fiice, soții, mame sau ofițeri de armată? Pot ele să aibă o carieră de succes la fel ca bărbații? Sunt întrebări la care ne gândim cu toții, dar numai ele pot să răspundă. Totuși, nu de puține ori, au dovedit că pot reprezenta cu cinste Armata Română oriunde s-ar afla.
Se spune că armata te călește și că te face „om” în adevăratul sens al cuvântului. Totodată, se știe că indiferent dacă ești bărbat sau femeie, regulile sunt aceleași pentru toți, fără excepție, iar femeile fac pregătirea militară cot la cot cu bărbații, învățând încă de la început că militarii sunt egali între ei, fără deosebire de sex.
Cariera militară
Acest început de mileniu este marcat de creșterea rolului femeii și de lărgirea sferei sale de activitate, inclusiv în acele medii și profesii considerate multă vreme apanajul bărbaților. Evident, și armatele, cunoscute și recunoscute prin conservatorismul lor, au dat undă verde accesului femeilor în structurile sale. Este un fapt firesc, deoarece femeile au dovedit că sunt capabile să acționeze la fel de bine ca semenii lor, bărbații. Să nu uităm că și în sport anumite probe sportive – mă refer la aruncarea ciocanului, săritura cu prăjina, triplul salt – considerate a fi specifice bărbaților, au devenit accesibile si femeilor, cu performanțe demne de remarcat, demonstrând capacitatea fizică a acestora.
Opinia mea este că femeia are, mai bine zis, trebuie să aibă posibilități de afirmare egale cu ale bărbatului, inclusiv în mediul militar. Când vorbesc de mediul militar am în vedere și o ușoară tentă de protejare a acesteia, în sensul de a nu o expune la pericolele majore ale câmpului de luptă, care pot să devină traumatizante pentru femeie.
Eu cred că ea este la fel de capabilă ca și bărbatul să răspundă exigențelor mediului militar. De altfel și în armata noastră avem colege deosebit de valoroase în domeniul logistic, în administrație, in general, în justiție, aviație, medicină etc. Exemple nenumărate avem și în Statul Major General, unde sunt femei de performanță profesională deosebită.
Bărbații, trebuie să se obișnuiască și să accepte că pornesc de pe poziții egale cu femeile atunci când este vorba de promovarea profesională. Șansele trebuie să fie categoric egale pentru toți. Pentru că, nu cred că putem identifica vreo societate în care să nu existe niciun element cu conotații negative în promovarea femeii. Multe țin de cultura popoarelor, de religie, de anumite tradiții etc. Exemplul cel mai evident îl oferă lumea arabă, dar nu numai ea.
În ceea ce ne privește pe noi, românii, suntem recunoscuți ca un popor tolerant, așa încât cred că în armata noastră nu se pune problema discriminării femeilor. Iată, chiar și în misiunile internaționale la care participă militarii noștri se află și femei. Deci, sunt angajate în misiuni de luptă și își îndeplinesc foarte bine misiunile încredințate. Personal, nu cred că femeile, în armata româna, sunt protejate. Dar noi, în spiritul latin, impresionăm plăcut prin respectul și chiar printr-o anumită curtoazie militară pe care o manifestăm în relațiile cu colegele noastre.
Într-un război cele mai multe imagini traumatizante sunt în spitalele militare de campanie, acolo unde sunt aduși, de multe ori între viață și moarte, răniții și mutilații. Ei bine, în serviciile medicale vom întâlni foarte multe femei. Oare acest fapt nu vorbește de la sine despre capacitatea lor fizică și psihică? Istoria noastră arată că femeile în alb au dovedit o rezistență și un curaj demne de toata lauda, ajutându-si semenii, învingându-și durerea și oboseala, fiind de multe ori chiar mai puternice decât bărbații.
Ca o recunoaștere a meritelor și capacității de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, precum și pentru înlăturarea celei mai mici bănuieli de misoginism în rândurile militarilor români, în anul 2003 s-a întâmplat un fapt inedit: acordarea primei stele de general unei femei. La începutul anului 2010 în armata română existau două femei general, în funcții de conducere și cu mare putere de decizie în Ministerul Apărării Naționale.
O situație comparativă a numărului de femei general între armatele lumii este prezentată în Anexa 3.
Pagină albă
IPOSTAZE ALE PARTICIPĂRII FEMEILOR ÎN CONFLICTELE ARMATE INTERNAȚIONALE
Arc peste timp privind existența „femeii-războinice”
Atunci când sunt mici, mai mult ca sigur că băieții primesc drept cadou soldăței, iar fetițele păpuși și „văsuțe” ce pot fi utilizate în interiorul casei. Această stare de fapt reflectă următoarea realitate istorică: pe timp de război bărbații plecau la luptă, în timp ce femeile rămâneau să îngrijească căminul, iar în cele mai nefericite cazuri erau pradă de război. Astfel, se pare că în decursul vremurilor o femeie pe câmpul de luptă era o prezență rară sau niciodată întâlnită. Așa să fie oare?
Studiile de specialitate ne arată că diferențele dintre bărbați și femei în ceea ce privește profesarea diferitelor munci există încă din preistorie, când femeile nu puteau să meargă la vânătoare cu bărbații, deoarece având mereu copii pe lângă ele, ar fi făcut zgomot. Așadar, orice activitate care implica lupta nu era văzută ca fiind specifică femeilor. Totuși, există și excepții. Concepția conform căreia, de-a lungul timpului, femeia a fost ținută doar în mediul casnic este una eronată. Aceasta, deoarece au existat unele civilizații care acordau femeilor puteri și libertăți foarte mari, deși azi aceleași culturi nu concep că femeile pot fi altceva decât mame și soții. În general, atunci când vorbim despre implicarea femeilor în conflictele armate, le vedem fie ca surse ale problemelor (precum în cazul Elenei din Troia), fie drept infirmiere. Iar dacă toată lumea a auzit de Ares, zeul războiului, puțini o asociază pe Atena cu această zonă, deși ea își face cunoscută latura combatantă în multe dintre peripețiile sale. În Egiptul antic, spre exemplu, femeia se bucura de accesul la putere, precum și de libertatea de a alege, iar civilizația egipteană antică era compusă dintr-un echilibru între femei și bărbați numit Ma’at. În plus, Egiptul, condus de o femeie faraon putea oricând să rivalizeze cu orice stat condus de un bărbat. În perioada Evului Mediu, femeile erau mai curând resurse pentru a încheia alianțe profitabile (mai degrabă pentru ceilalți, decât pentru ele), decât ca și luptătoare. Excepție face Ioana D’Arc, care a condus armata regelui Franței, fiind „răsplătită” cu condamnarea la moarte.
Despre femeile care au îndrăznit să fie lideri militari, în general, se menționează metodele neobișnuite prin care au reușit să facă acest lucru. Femeile care au ajuns conducători au reușit să preia puterea prin diferite forme, chiar dacă unele n-au fost tocmai ortodoxe. Astfel, ele și-au depășit condiția. Totuși, de-a lungul timpului statutul femeilor în perioadele de război s-a axat mult pe conceptul de grijă. Ele au fost mai degrabă infirmiere, astfel că reprezentau ideea de bunătate, grijă, compătimire, lucruri de care avea nevoie un soldat rănit. De exemplu, Regina Maria și Ecaterina Teodoroiu sau Elisabeta I, despre care am făcut referire în Capitolul 2 al prezentei lucrări. Epoca modernă, primele două războaie mondiale în special, le-a permis femeilor să se implice mai activ în conflictele armate – nu doar ca infirmiere, ci și în calitate de combatante. Astăzi, femeile sunt membre active în forțele armate ale lumii, ele participând la misiunile de menținere a păcii în zonele de conflict de pe glob. Și România se poate mândri cu astfel de femei curajoase, care au fost pe câmpul de luptă și au văzut cu ochii lor durerea, disperarea, moartea. Ofițer de relații, inginer, medic, psiholog sau simplu luptător sunt câteva ipostaze în care s-au găsit femeile din Armata româna în teatrele de operații.
Femei în teatrele de operații
Din 1991, se observă o creștere a numărului femeilor angajate în diverse teatre de operații. În februarie 1991, se aflau în zona de conflict din Golful Persic peste 37 000 de femei în uniformă, reprezentând aproximativ 6,8 % din efectivele militare americane dislocate în regiune. Ele au ocupat aproape toate funcțiile specifice (administratori, controlori de trafic aerian, ofițeri de logistică, relații publice, ingineri mecanici pentru echipamente, tehnicieni în muniții, specialiști în artilerie grea, operatori radio, șoferi, medici și asistenți medicali). Cele mai multe (26 000) au activat in Forțele Terestre.
Spre deosebire de camarazii lor, bărbații, femeile au fost excluse din forțele ale căror misiuni presupuneau contacte directe cu adversarul. Un număr însemnat de vehicule militare ce transportau provizii și echipamente în Kuweit a fost condus de femei. Unele au recuperat prizonieri, altele au zburat pe elicoptere și avioane de recunoaștere sau au activat pe nave-spital și nave de sprijin cu provizii, petrol și muniții. O altă parte a personalului militar feminin a încadrat funcții de ofițeri de relații publice sau preoți militari. Câteva au comandat brigăzi, batalioane, companii și plutoane. Dacă luam în considerație absența unui tratament special din punct de vedere al condițiilor de campanie (după cum au susținut lideri militari americani), aportul femeilor în teatrul de operații a fost considerat ca fiind semnificativ.
Deși legislația militară americană interzice includerea femeilor în grupuri de forțe ale căror misiuni implică lupta directă cu adversarul, au fost suspectate câteva cazuri de militari femei care au făcut parte din astfel de formațiuni. Rapoartele oficiale au arătat că cinci femei din Forțele Terestre au fost ucise in misiuni de luptă, 21 au fost rănite, iar două au căzut prizoniere. Înrolarea femeilor în grupuri de sprijin și, evident, lipsa acestora din câmpul de luptă au evidențiat o tendință a mass-media de a trece cu vederea rolul acestora în Războiul din Golf.
Prezențe feminine în atentatele teroriste
În ultimii ani, s-a observat atât o diversificare, cât și o perfecționare a mijloacelor de acțiune ale organizațiilor teroriste. Dacă în trecut aceste grupări, de cele mai multe ori, anunțau telefonic plasarea unei bombe sau a unui autovehicul-capcană, permițând organelor competente să intervină înainte de explozie, în zilele noastre, atentatele sunt revendicate numai după producerea lor, astfel încât numărul victimelor implicate poate fi, adesea, impresionant. Se pare că modul lor de acțiune urmează deviza anarhistă: „Nu există oameni nevinovați!”. Pentru organizațiile teroriste islamiste, victimele atentatelor nu sunt privite ca persoane individuale – civili, femei sau copii –, ci ca reprezentanți ai dușmanului.
Organizațiile teroriste, folosind ca strategie atentatele sinucigașe, au adăugat o nouă perspectivă acestui flagel criminal prin focalizarea atenției nu numai asupra victimelor, ci și asupra autorului. Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte este acceptarea și deschiderea grupărilor teroriste spre femeile combatante care sunt implicate din ce în ce mai profund în ceea ce odată a fost sub dominație masculină. Accesul femeilor la această formă extremă de participare în cadrul acțiunilor teroriste survine din motive variate, cu diferențe distincte de la o grupare la alta.
Sunt cunoscute mai multe organizații ce acceptă prezența feminină în comiterea atentatelor sinucigașe: Organizația Tigrilor Tamili – care are o unitate specială compusă din femei (Black Tigers) ale căror misiuni constau în săvârșirea unor acțiuni teroriste împotriva personalităților anti-LTTE–, PKK, Rebelii Ceceni, Brigada Martirilor Al-Aqsa, PIJ, Hamas.
Liderul spiritual al organizației fundamentaliste Hamas, Sheikh Yassin, nu a agreat participarea femeilor la atentatele teroriste, deoarece existau, în opinia acestuia, suficienți bărbați voluntari. Totuși în ianuarie 2004, Reem Raiyshi, mamă a doi copii mici, a devenit prima femeie ce a comis un atentat sinucigaș revendicat de Hamas. De ce a fost folosită o femeie de
gruparea Hamas într-un atentat sinucigaș? Yassin justifica această schimbare de opinie ca o „semnificativă evoluție în lupta noastră. Bărbații luptători întâmpină mai multe obstacole.“ Din punctul de vedere al acestuia, „femeile sunt ca o rezervă militară – când este vorba despre o necesitate…le folosim!“
În societăți în care dominația patriarhală este exclusivă și în care condiția femeii este una minimală, participarea ei ca membru cu drepturi depline în cadrul unei organizații contribuie la conturarea, la afirmarea personalității sale, la depășirea condiției de simplă „soție și mamă“. Acest lucru poate fi privit ca o dorință de distanțare față de statutul inferior, de emancipare, de creare a unei noi identități. În PKK, femeile sunt acceptate ca membre cu drepturi depline încă de la înființarea organizației. Societatea kurdă poate fi descrisă ca feudală, tribală, iar organizația teroristă a fost structura care le-a oferit femeilor șansa de a-și depăși condiția impusă de tradiție. Grupul a oferit membrelor sale oportunitatea de a avea un rol predestinat bărbaților: cel de războinic. Când o femeie devine o adevărată „bombă umană cu ceas“, intenția acesteia este de a se face „auzită“, de a face o afirmație în numele femeilor din societatea din care provine, de a evada dintr-o „viață predestinată“. Atunci când sunt membre cu drepturi depline, organizația se transformă într-un „stil de viață“, înlocuind familia la care nu mai vor sau nu se mai pot întoarce. Ca membre ale grupării, se supun ordinelor și nu mai au decât o singură alternativă: atentatul sinucigaș, atunci când sunt alese.
În cadrul Organizației Tigrilor Tamili, femeile sunt, de asemenea, acceptate ca membre cu drepturi depline, participând la aceleași activități ca și bărbații. Numărul luptătorilor din LTTE este estimat la 10000 – 18000 de indivizi din care jumătate sunt femei. Se cunoaște faptul că în această grupare se agreează participarea femeilor sau a copiilor la atentate sinucigașe datorită imaginii lor inofensive. Femeile din LTTE sunt antrenate în același mod ca și bărbații, fiind obligate să poarte întotdeauna asupra lor o capsulă cu cianură pe care o vor utiliza în cazul în care sunt capturate. Mulți dintre membri sunt recrutați în perioada copilăriei și urmează un îndelungat proces de socializare în cadrul organizației.
În comparație cu alte societăți musulmane, femeia palestiniană beneficiază de libertate și de mai multe oportunități: are drept de vot, poate lucra, poate deține proprietăți, poate studia, având acces în universități, nu este „condamnată în propria casă“ și nu este obligată să poarte văl… și totuși femeia palestiniană se sinucide în numele organizațiilor teroriste. Este greu de conturat un profil al femeii teroriste palestiniene: unele au studii superioare și provin din familii cu un statut socioeconomic ridicat, altele au un nivel educațional mediu, provenind din familii sărace. Unele dintre ele au pierdut pe cineva drag într-un conflict dintre forțele israeliene și palestinieni, în timp ce altele, nu, unele sunt căsătorite și au copii, iar celelalte, necăsătorite. Femeia palestiniană are libertatea de a decide pentru ea însăși, însă în momentul în care comite atentatul sinucigaș conștientizează că își depășește condiția feminină devenind un „erou“, un „martir“, mii de palestinieni manifestându-și respectul la funeraliile ei.
Wafa Idriss a fost prima femeie palestiniană care a comis un atentat sinucigaș, în Ierusalim, la 28 ianuarie 2002. Tânăra avea 28 de ani și era divorțată. A detonat o bombă purtată într-un rucsac omorând o persoană și rănind alte o sută. Trei dintre frații acesteia erau membri ai grupării Fatah, însă aceasta nu era cunoscută ca fiind membră activă a grupării. Într-un editorial arab, publicat la 1 februarie 2002, Wafa Idriss a fost descrisă ca o eroină a cauzei palestiniene, imaginea ei fiind folosită pentru încurajarea altor femei în această competiție macabră cu „dominația masculină a terorismului“.
Privind această dimensiune a terorismului putem concluziona că „teroriștii nu sunt doar oameni ciudați care șoptesc prin încăperi întunecate…. ei sunt studenți sau absolvenți ai unor universități… sunt femei… și sunt pretutindeni. Din acest unghi nu poate fi trecut cu vederea nici un bătrân care se plimbă cu o bicicletă și nici un copil care merge spre școală. Toți palestinienii sunt potențiali teroriști, iar terorismul nu va dispărea niciodată…”.
Pagină albă
ANALIZE SOCIOLOGICE ALE ROLULUI FEMEII ÎN ARMATA ROMÂNIEI
Analiza comparativă a opiniilor cu privire la profesia militară
Analiza datelor cercetării relevă faptul că la baza motivației alegerii profesiei militare au stat beneficiile economice și sociale generate de practicarea acestei meserii. Pentru ambele categorii de militari – bărbați și femei – opțiunea pentru cariera militară s-a fundamentat pe trei factori motivaționali:
siguranța locului de muncă;
salariul și prestigiul social;
posibilitatea de a face carieră.
Ca motiv specific privind optarea pentru cariera militară în cazul femeilor apare dorința de a face ceva deosebit/special. Spre deosebire de militarii bărbați, cu toate că nu reprezintă prima opțiune profesională, aceasta este mult mai stabilă, concretizându-se într-o proporție mult mai mică a intenției de a părăsi armata.
Odată asumată această opțiune și pe parcursul desfășurării activității profesionale, fiecare militar își conturează o imagine al cărei element definitoriu este percepția despre avantajele/dezavantajele pe care le presupune practicarea profesiei.
În timp ce pentru ambele categorii de militari avantajele profesiei militare sunt aproape similare și centrate pe aspecte de ordin economic și social, dezavantajele cunosc diferențieri semnificative. Militarii femei plasează printre cele mai importante dezavantaje lipsa timpului liber, în timp ce bărbații consideră ca prim dezavantaj stresul asociat muncii. Trebuie menționat, de asemenea, că salariul mic și limitarea unor drepturi și libertăți cetățenești, ca dezavantaje, sunt poziționate diferit între bărbați și femei, datorită orientării bărbaților către realizare profesională, prin salariu sau prestigiu social, în timp ce femeile sunt orientate către realizare familială.
În ceea ce privește reușita în carieră militarii femei consideră mult mai importanți următorii factori: competența profesională, voința, integritatea morală, în timp ce bărbații acordă o mai mare importanță relațiilor, capacității de conducere și culturii generale, ca modalități de obținere a succesului.
În ansamblu, nivelul cel mai ridicat de satisfacție profesională se înregistrează atât pentru femei, cât și pentru bărbați, pentru segmentul relațional, iar aspectele referitoare la salarizare, pregătire profesională sau perspective în profesie sunt cele ce provoacă cele mai multe insatisfacții. Tot ca imagine de ansamblu, se remarcă faptul că femeile au o atitudine mai puțin critică decât bărbații față de desfășurarea activității profesionale concrete, față de prestigiul social al profesiei și față de nivelul de salarizare.
Privind participarea la misiuni în afara teritoriului statului român militarii femei sunt dispuse într-o proporție semnificativ mai redusă să participe din cauza gradului ridicat de risc reprezentate de asemenea misiuni.
Aprecieri cu privire la activitatea profesională a militarilor femei
Solicitați să aprecieze prestația profesională a militarilor femei, comparativ cu a colegilor lor femeile consideră într-un procent foarte mare că își îndeplinesc sarcinile mai bine sau cel puțin mai bine ca și bărbații, în timp ce în rândul militarilor bărbați puțin peste jumătate au aceeași opinie. (Anexa nr. 4 – Graficul nr. 1)
Chiar dacă aprecierile cu privire la activitatea profesională a femeilor sunt prevalent pozitive, totuși aspectul compatibilității femeilor cu diferite domenii ale activității militare i-a determinat pe militarii bărbați să considere mai adecvate pentru femei domeniile medical, relații publice, juridic, logistic, învățământ și gestiune personal. Această opinie este întărită și de existența, în rândul militarilor bărbați, a unui procent destul de mare care consideră că există specialități militare la care femeile nu ar trebui să aibă acces, părere împărtășită și de un procent mult mai mic între militarii femei. (Anexa nr. 4 – Graficul nr. 2)
Acceptarea femeilor în rândul soldaților și gradaților voluntari
În conformitate cu Legea 384 din 10.10.2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari, în rândul acestei categorii de militari au acces și femeile. Prezența acestora, deși relativ redusă în prezent, reprezintă un aspect distinct în cadrul problematicii integrării femeilor, datorită, pe de o parte, caracterului său de noutate pentru armata română, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că aceste funcții implică, într-o măsură semnificativ mai mare decât în cazul cadrelor militare, o absență a distincțiilor de gen, aplicându-i-se cu mai multă putere sintagma conform căreia „în armată nu există femei și bărbați, ci doar militari”.
În acest context, impactul prezenței femeilor în rândul soldaților și gradaților voluntari asupra calității procesului de instruire este perceput diferit de către femei și bărbați. Astfel, militarii femei consideră într-o proporție majoritară că acest impact este unul pozitiv prin stimularea competiției și aducerea unui plus de calitate instrucției, prin conștiinciozitate, seriozitate și perseverență, în timp ce pentru militarii bărbați acest aspect este preponderent negativ sau cel mult neutru.
În ceea ce privește impactul prezenței femeilor în rândul soldaților și gradaților voluntari în realizarea coeziunii colectivelor percepțiile nu mai sunt diferite în funcție de sex, opinia dominantă fiind cea conform căreia acest impact este preponderent pozitiv.
Referitor la adaptarea la rigorile mediului militar femeile declară, în proporție foarte mare că s-au adaptat, chiar dacă la început au existat unele dificultăți. (Anexa nr. 4, Graficele nr. 3a, b)
Principalele satisfacții profesionale ale soldaților și gradaților voluntari femei corespund cu ale bărbaților, acestea concretizându-se în: stabilitate profesională, un salariu sigur, un mediu profesional disciplinat și ordonat, un anumit prestigiu social. Ca insatisfacții pot fi enumerate: salariul mic și statutul profesional.
Comportamente/atitudini cu caracter diferențiator și abuziv
Din punct de vedere numeric, militarii femei reprezintă o minoritate în colectivitățile militare, motiv pentru care la întrebarea „sunt militarii femei tratat diferit de către colegi și/sau comandanți, doar pentru că sunt femei?” răspunsurile date de către ambele categorii de militari sunt net afirmative. (Anexa nr. 4, Graficul nr. 4)
De asemenea, opiniile despre relaționarea comandanților cu militarii femei pun în evidență existența unor comportamente cu caracter diferențiator. Aceste diferențe de atitudine constau, în opinia majorității militarilor, indiferent de sex, în acordarea unei atenții/îndrumări mai mari și încredințarea unor sarcini mai ușoare sau mai puțin neplăcute decât li se încredințează bărbaților. (Anexa nr. 4, Graficul nr. 5) Cu privire la șansele de promovare opiniile sunt total diferite, în timp ce o mare majoritate a bărbaților consideră că femeile au șanse mai mari de promovare în raport cu ei înșiși, femeile, dimpotrivă cred că aceste le sunt diminuate. (Anexa nr. 4, Graficul nr. 6)
Un aspect care trebuie avut în vedere și cu caracter mult mai grav decât atitudinile cu caracter diferențiator este reprezentat de hărțuirea sexuală. (Anexa nr. 4, Graficele nr. 7a, b) Acest subiect este considerat adesea ca fiind destul de dificil de abordat, atât din cauza caracterului său sensibil, cât și a problemei definirii acestui aspect, care îmbracă forme foarte diferite, ce pot merge de la simple conversații sau aluzii verbale stânjenitoare, până la modalități fizice de exprimare. Dacă din diferite motive la militarii femei nu a putut fi conturată o opinie predominantă, în rândul colegilor există o pondere a răspunsurilor care consideră că acest fenomen nu este prezent. Modalitatea de soluționare a acestor situații, se centrează pe trei direcții de abordare: una pesimistă, care neagă posibilitatea rezolvării acestora sau o condiționează de gradul și funcția deținute de hărțuitor, o alta care susține necesitatea de a se face dreptate, de a se pedepsi, în diverse modalități hărțuitorul și de a asigura sprijin, consiliere sau compensații victimei și o a treia care, în diverse forme, pune în evidență o atitudine de blamare a victimei, considerând fie că a avut o atitudine provocatoare, fie că acțiunea de a reclama un asemenea comportament o va pune în postura de a fi condamnată și de către ceilalți colegi.
CONCLUZII
Putere, ambiție, curaj, devotament și profesionalism sunt poate puținele cuvinte ce le pot caracteriza pe cele care, îmbrăcate în uniforma de culoarea categoriilor de forțe sau de camuflaj, indiferent că este pe timp de pace sau de război, își duc la bun sfârșit misiunile, fiind mândre că au putut fi de folos instituției militare și societății. De ce să nu recunoaștem că și noi, oamenii simpli, suntem mândri de ele, atunci când aflăm din mass-media națională și internațională, că o femeie militar româncă s-a întors dintr-o misiune, în primul rând sănătoasă și mai apoi decorată de statul român sau de către oficialitățile unde a fost în teatrele de operații din afara granițelor țării?
Dar cine sunt acestea? Mai întâi de toate ele sunt femei simple, indiferent că sunt pe stradă – îmbrăcate cochet, machiate și coafate –, că sunt la piață făcând cumpărături, întorcându-se acasă cu sacoșele pline precum niște furnicuțe, sau că sunt în fața aragazului gătind ceva bun pentru familie, neștiind că ele sunt de fapt femei care poartă uniformă militară. Situația se schimbă când le vedem pe stradă îmbrăcate în ținuta de oraș sau în poligoane, în cea de instrucție. Întoarcem capul, le admirăm și ne spunem în gând: „Uite o frumusețe în haină militară!”
Și, de ce să nu spunem, că sunt frumoase și grațioase în haină militară, chiar dacă în timpul instrucției sau pe câmpul de luptă, în misiunile pe care le execută, par dure și reci, dar cu suflet mare. Suflet, în care se ascund fără să ne dăm seama sentimente, necazuri, bucurii și chiar persoanele care le sunt cele mai dragi. Au succes într-o activitate care este bine cunoscută și apreciată de șefi, iar cea mai mare mulțumire pentru ele este împlinirea sufletească, în care se regăsesc familia și cariera.
Fie pe timp de caniculă, când soarele parcă vrea să te topească ca pe-o înghețată, sau când plouă torențial afară, dar și pe timp de iarnă, când este ger de crapă pietrele, multora nu le vine să creadă că aceste ființe gingașe, îmbrăcate în uniformă militară, stau cu arma în mână și se pregătesc pe câmpul de instrucție să dea piept cu inamicul în caz de război.
Și indiferent dacă peste ani și ani, istoria va scrie sau nu despre transmisioniști și activitatea lor militară, să nu uităm că sunt urmașii maiorului Poenaru, considerat pe bună dreptate primul ofițer transmisionist al Armatei române și că sunt dispuși oricând să se jertfească pentru patrie, pe frontul invizibil al undelor războiului informațional, la fel ca și înaintașii lor pe câmpul de luptă. Să îi respectăm și să îi admiram pe acești specialiști în haină militară, care își fac cu pricepere meseria, de cele mai multe ori din umbră, fară ca ceilalți să conștientizeze omniprezența lor decât în momentul când o legătură de comunicații nu funcționează și care, oriunde și-ar desfășura activitatea, pe timp de pace sau în teatrele de operații, poartă cu mândrie, pe ecusonul de la piept, numele țării în care au avut șansa să facă o carieră și pe care l-au făcut și mai cunoscut pe tot globul pământesc: ROMÂNIA.
Pagină albă
Anexa nr. 1
Codul Morse
Reguli:
1. O liniuță este egală cu trei puncte.
2. Spațiul dintre caracterele unei litere este egal cu un punct.
3. Spațiul dintre două litere este egal cu trei puncte.
4. Spațiul dintre două cuvinte este egal cu cinci puncte.
Pagină albă
Anexa nr. 2
Principiul celularizării
În fiecare hexagon sunt instalate trei antene E-R, plasate în vârfurile triunghiului echilateral format de vârfurile impare ale hexagonului, fiecare antenă emițând în interiorul unui unghi de 120 grade spre centrul hexagonului (Graficul 1). Canalele de comunicație nu mai sunt alocate static (fiecărui post în parte), ci dinamic (la intrarea în celulă se deblochează un canal care se blochează automat la ieșirea din celulă), în plus alocarea se face doar pe durata convorbirii, permițând gestionarea eficientă a spectrului de frecvențe. La realizarea unei legături între două terminale este aleasă calea cea mai scurtă. Semnalul de emisie al terminalului celular este preluat de către cea mai apropiată antenă din celula hexagonală în care se află și retransmis către antenele aflate pe traseul căii de comunicație. Dacă spectrul de frecvențe a acestuia este ocupat în totalitate semnalul este preluat de antenele unei celule din vecinătate și redirecționat pe frecvențele libere ale altui canal de comunicație. La rândul său celălalt terminal celular primește semnalul de recepție de la antena cea mai apropiată a celulei hexagonale din aria sa. În momentul deplasării, pe timpul unei convorbiri, semnalul este preluat, respectiv recepționat, de către/la antenele de care se apropie terminalul celular (Graficul 2).
BIBLIOGRAFIE
A. Regular, Mother of Two Becomes First Female Suicide Bomber for Hamas, Haaretz, January 16, 2004;
E. Durkheim, Despre sinucidere, Iași, Institutul European, 1993;
Jean – Luc Marret, Tehnicile Terorismului, București, Editura Corint, 2002;
Legea nr. 202 din 19.04.2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați;
Legea 384 din 10.10.2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari;
Maria, Regină a României (1934): Povestea vieții mele;
MRU-9, Măsuri în vederea aplicării planului național de acțiune pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați în activitatea Ministerului Apărării Naționale;
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 7/2003
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 9/2004;
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 10/2004;
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 3/2006;
REVISTA FORȚELOR TERESTRE, nr. 2/2009;
Sondaj sociologic efectuat de către Direcția management resurse umane în luna noiembrie 2009;
http://www.nato.int/issues/women_nato/index.html;
http://www.nato.int/issues/women_nato/rfi_female_generals_2006.pdf;
http://www.mytex.ro/femina/femeile-in-cadrul-conflictelor-armate-de-la-statutul-de-infirmiera-la-cel-de-combatant_227169.php;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Teodoroiu;
http://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=B;
BIBLIOGRAFIE
A. Regular, Mother of Two Becomes First Female Suicide Bomber for Hamas, Haaretz, January 16, 2004;
E. Durkheim, Despre sinucidere, Iași, Institutul European, 1993;
Jean – Luc Marret, Tehnicile Terorismului, București, Editura Corint, 2002;
Legea nr. 202 din 19.04.2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați;
Legea 384 din 10.10.2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari;
Maria, Regină a României (1934): Povestea vieții mele;
MRU-9, Măsuri în vederea aplicării planului național de acțiune pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați în activitatea Ministerului Apărării Naționale;
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 7/2003
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 9/2004;
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 10/2004;
Revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 3/2006;
REVISTA FORȚELOR TERESTRE, nr. 2/2009;
Sondaj sociologic efectuat de către Direcția management resurse umane în luna noiembrie 2009;
http://www.nato.int/issues/women_nato/index.html;
http://www.nato.int/issues/women_nato/rfi_female_generals_2006.pdf;
http://www.mytex.ro/femina/femeile-in-cadrul-conflictelor-armate-de-la-statutul-de-infirmiera-la-cel-de-combatant_227169.php;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Teodoroiu;
http://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=B;
Anexa nr. 1
Codul Morse
Reguli:
1. O liniuță este egală cu trei puncte.
2. Spațiul dintre caracterele unei litere este egal cu un punct.
3. Spațiul dintre două litere este egal cu trei puncte.
4. Spațiul dintre două cuvinte este egal cu cinci puncte.
Pagină albă
Anexa nr. 2
Principiul celularizării
În fiecare hexagon sunt instalate trei antene E-R, plasate în vârfurile triunghiului echilateral format de vârfurile impare ale hexagonului, fiecare antenă emițând în interiorul unui unghi de 120 grade spre centrul hexagonului (Graficul 1). Canalele de comunicație nu mai sunt alocate static (fiecărui post în parte), ci dinamic (la intrarea în celulă se deblochează un canal care se blochează automat la ieșirea din celulă), în plus alocarea se face doar pe durata convorbirii, permițând gestionarea eficientă a spectrului de frecvențe. La realizarea unei legături între două terminale este aleasă calea cea mai scurtă. Semnalul de emisie al terminalului celular este preluat de către cea mai apropiată antenă din celula hexagonală în care se află și retransmis către antenele aflate pe traseul căii de comunicație. Dacă spectrul de frecvențe a acestuia este ocupat în totalitate semnalul este preluat de antenele unei celule din vecinătate și redirecționat pe frecvențele libere ale altui canal de comunicație. La rândul său celălalt terminal celular primește semnalul de recepție de la antena cea mai apropiată a celulei hexagonale din aria sa. În momentul deplasării, pe timpul unei convorbiri, semnalul este preluat, respectiv recepționat, de către/la antenele de care se apropie terminalul celular (Graficul 2).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Premisele Aparitiei Si Dezvoltarii Armei Comunicatii Si Informatica In Contextul Evolutiei Nevoilor de Comunicare (ID: 107639)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.