Premise ale Caderii Constantinopolului Sub Turci
Cuprins
Argument
Premise economice
I.1 Agricultura
I.1.1 Agricultura în Peninsula Balcanică și
Insulele Mediteraneene
I.1.2 Agricultura în Anatolia
I.2 Comerțul
I.3 “Involuția economică” în “Secolul întunecat
I.3.1 Despotatul de Epir
I.3.2 Imperiul de la Niceea
I.3.3 Imperiul din Trapezunt
I.3.4 Albania, Bulgaria și Serbia
I.4 Lunga agonie economică a Bizanțului (1261-1453)
I.4.1 Mihail al VIII-lea (1261-1282)
I.4.2 Andronic al II-lea (1282-1328) și
Andronic al III-lea (1328-1341)
I.4.3 Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354)
I.4.4 Ioan al V-lea Paleologul (1354-1391)
I.4.5 Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425)
I.4.6 Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448)
I.4.7 Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453)
II. Premise religioase
II.1 Izvoarele generale cu privire la raporturile
dintre bizantini și musulmani
II.1.2 Pseudo-Metodius și Pseudo-Atanasius
II.2 Islamul în gândirea teologilor bizantini
II.2.1 Erezia C
II.2.2 Controversa dintre un sarazin și un creștin
II.2.3 Teodor Abu’Qurrah
II.2.4 Sfântul Grigorie Palama
II. 3 Conflictele religioase – cauză a expansiunii musulmane
II.4 Bizanțul și Roma
II.4.1 Sinodul unionist de la Lyon (7 mai 1274)
II.4.2 Sinodul unionist de la Ferrara-Florența (1437-1439)
III. Premise de ordin politico – militar
III.1 Organizarea militară
III.2 Apariția turcilor –factor al declinului militar bizantin
III.3 Degradarea militară bizantină după anul 1204
III.3.1 Ideologia militară a împăraților niceeni
III.3.2 Ideologia militară după anul 1261
III.4 Căderea Constantinopolului
III.4.1 Constantin al XI-lea Paleologul –
ultimul împărat bizantin
III.4.2 Ultimele zile ale Constantinopolului
III.5 Ideologia politică a Imperiului Bizantin – factor al declinului
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Argument
Bizanțul în existența sa mai mult decât milenară a avut un rol decisiv în preluarea, păstrarea, îmbogățirea și transmiterea moștenirii lumii antice, într-un moment în care acesta se prăbușea sub loviturile nemiloase ale barbarilor. Secole la rând, Bizanțul a reprezentat, pentru popoarele cu care a ajuns în contact, cu mult mai mult decât un stat angajat într-o rezistență militară îndârjită, oferindu-le adversarilor atracția valorilor unei civilizații seducătoare.
Bizanțul constituia un veritabil patrimoniu al experienței umane, ilustrat fie și numai prin moștenirea etatică romană și cultura greco-elenistă, la care a adăugat valorile creștinismului.
Prăbușirea Bizanțului sub loviturile turcești era inevitabilă la mijlocul secolului al XV-lea, în condițiile în care Imperiul moștenitor al tradiției antice era sleit de puteri și avea structurile instituționale îmbătrânite și lipsite de suplețe pentru a mai putea fi reformate și adoptate nevoilor vremii. Statul bizantin epuizat financiar și dominat comercial de Veneția și Genova, ruinat și slăbit peste măsură de cruciați și incapabil, din motive religioase, de a se alia cu Occidentul creștin a ajuns să fie izolat și lipsit de ajutor în momentul crucial al existenței sale, cel al asediului turcesc al Constantinopolului.
Căderea Constantinopolului în fața turcilor otomani în anul 1453 a fost văzută de multe ori ca sfârșitul Imperiului Roman sau ca absorbirea unei relicve bogate de către o nouă superputere. În realitate asediul si cucerirea Constantinopolului nu a reprezentat nici una nici alta. Importanța anului 1453 constă în dispariția a ceva antic dar și nașterea a ceva nou – Imperiul Otoman în forma sa principală care va dura până în anul 1922.
Pentru Otomani, Balcanii erau Rum-eli, Rumelia sau ținutul Romanilor și aceștia îl priveau așa cum conquistadorii spanioli au privit America: un ținut în care cuceritorii erau liberi, în care oamenii trebuiau să fie convertiți și unde societatea era dominată de curaj și noroc. Bizanțul reprezenta pentru majoritatea acelora ce doreau să-l acapareze nu numai etalon al puterii ci și modalitatea de a se afirma în fața altora. Cel ce reușea să ocupe un imperiu milenar putea să se considere pe drept înlocuitorul acestuia.
Impactul cuceririi Constantinopolului a fost profund afectând întreaga Europă atât din punct de vedere politic, cât și economic, cultural și militar. Se poate vorbi de o extindere a decadenței economice, politice și militare bizantine asupra celorlalte state imediat după extincția imperiului.
Cucerirea Constantinopolului a tăiat rutele comerciale italiene care treceau prin Dardanele și Bosfor spre Crimeea. Privilegiile pe care statele italiene le obținuseră în detrimentul Bizanțului erau de mult uitate. Noul imperiu nu împărțea nimic asemănător din politica vechiului Bizanț ci mai degrabă încerca prin toate metodele să distrugă echilibrul din Europa în vederea unor noi cuceriri. Ca exemplu, la data de 28 noiembrie 1453, consulul din Kaffa (Crimeea), raporta faptul că era nevoie de măsuri viguroase pentru a stopa declinul coloniei genoveze din cauza pericolului turcesc.
Căderea Constantinopolului a reprezentat în fapt doar un efect tragic al unui declin evident dar și a unei lipse de interes din partea Occidentului. Inconștiența lumii occidentale și dorința de extindere a dominației asupra “centrului lumii”, așa cum era de multe ori Constantinopolului a făcut posibilă apariția unei noi puteri mult mai periculoase decât fusese Imperiul Bizantin în întreaga sa istorie.
Venețienii, care au reprezentat unul din principalii factori care au intensificat declinul Bizanțului prin ocuparea Constantinopolului și jefuirea acestuia în 1204 și genovezii, care beneficiau de numeroase facilități din partea bizantinilor au fost primii care au salutat dispariția acestuia. Genovezii din Galata și-au negociat soarta direct cu sultanul, oferind cartierul lui Zaganos Pasa imediat ce au fost siguri că orașul nu va mai rezista.
De situația defavorabilă a Bizanțului nu a profitat decât Mahomed al II-lea. Ocuparea Constantinopolului a însemnat doar o încununare a cuceririlor pe care otomanii le făcuseră în detrimentul bizantinilor.
Căderea Bizanțului sub stăpânire otomană, la anul 1453, nu a însemnat, fără îndoială, o ruptură totală în evoluția unei civilizații seducătoare și multiseculare, deoarece mai vechiul Imperiu Roman Greco – Creștin va supraviețui atât religios și spiritual, prin patriarhia și cultura sa, cât și politic, prin multe dintre instituțiile sale, preluate de statele slave și românești, dar, mai ales, de noul stat universal, Imperiul turco-musulman.
Prin originile sale greco-eleniste și prin trăsăturile sale cele mai caracteristice, cultura bizantină, dincolo de influențele orientale pe care le-a asimilat creator, se poate spune că a rămas tot timpul o cultură atașată valorilor și spiritului clasicismului greco-roman și creștinismului, valori prin care a putut să contribuie din plin la Renașterea umanismului european. Astfel, după căderea Constantinopolului, Bizanțul a pus la îndemâna Occidentului bogata sa moștenire culturală și elenismul erudiților săi pribegi, care au cucerit învățământul european și au hrănit spiritual umanismul modern.
Lucrarea de față urmărește să prezinte modul în care declinul Imperiului Bizantin a stat la baza căderii acestuia dar și modul în care acest declin s-a manifestat în întregul sistem bizantin. Numeroase lucrări tratează modul în care Bizanțul de-a lungul istoriei și-a pierdut strălucirea dar foarte puține dintre acestea realizează o analiză asupra modului în care imperiul a suferit o degradare accentuată în principalele planuri de existență: economic, religios, militar și politic.
Lucrarea are la bază studiul asupra diverselor izvoare ce descriu istoria Imperiului Bizantin dar și analiza scrierilor specialiștilor în domeniu, reprezentând o sinteză a acestor cercetări.
Premise Economice
Aflat la granița dintre Orient și Occident, Imperiul Bizantin a primit amprenta ambelor zone atât în plan socio-politic, cât și economic și cultural. Văzut ca o poartă între cele două lumi, Bizanțul a profitat din plin de situația favorabilă pe care poziționarea teritorială i-o acorda. Până la sfârșitul secolului al XII-lea Imperiul Bizantin era considerat cel mai înfloritor stat al Europei, fiind bogat în grâne, vin, textile, mirodenii și bijuterii. Datorită întinderii și poziționării la intersecția marilor drumuri comerciale ce uneau Orientul de Occident, Bizanțul s-a bucurat de o bunăstare economică, fapt ce a facilitat o dezvoltare continuă în toate planurile. Deși având o întindere teritorială destul de mare chiar și în ultima sa perioadă (1204-1453), din punct de vedere economic Imperiul Bizantin nu s-a bucurat de o dezvoltare economică bazată pe resursele pe care teritoriul o oferea, ci în special pe valorificarea materiei prime venite din exteriorul granițelor imperiului.
I.1 Agricultura
Teritoriul denivelat, muntos și în proporție destul de mare semiarid atât în Balcani, cât și în Anatolia și în insule, nu a favorizat dezvoltarea unei economii foarte diversificate, aceasta bazându-se doar pe agricultură, creșterea animalelor la care se adăuga comerțul cu diverse obiecte, materii prime și mărfuri venite din Orient sau Occident.
Cultivarea pământului se practica intensiv în zonele litorale ale imperiului, în special în Peninsula Balcanică și în Asia Mică, în timp ce în zonele montane predomina păstoritul, transportul acestor produse fiind făcut în cea mai mare parte pe mare. Agricultura bizantină era policulturală, dată fiind vasta întindere a Imperiului și a diferențelor climatice. Aceste aspecte au influențat dezvoltarea a diverse culturi. Principalele tipuri de terenuri cultivate erau chorapion unde se produceau grâne, vița de vie și grădinile unde erau cultivate inul, bumbacul și susanul. În Sicilia si Pelopones erau crescuți viermii de mătase. Plantațiile de măslini erau tipice zonelor din apropierea mării. În secolul al XII-lea cele mai fertile regiuni ale imperiului erau Tracia, Asia Mică, Bulgaria și Tesalia. Zona Asiei Mici era recunoscută pentru așa numita “industrie avicolă”.
Modul de răspândire a zonelor agricole în cadrul imperiului este descris de numeroși scriitori și cronicari ai cruciadelor, dar și de scriitori bizantini, cea mai prolifică descriere fiind realizată în Alexiada Anei Comnena.
I.1.1 Agricultura în Peninsula Balcanică și Insulele Mediteraneene
Conform autorului anonim al Gesta Francorum, în anul 1096 Bohemond de Tarent a debarcat cu armata sa în Bulgaria, teritoriu abundent în cereale, vin și alimente (nimiam abundantiam frumenti et vini et alimentorum corporis). Ana Comnena spune ca aceștia au debarcat la Boousa la gurile râului Voioussa, în Câmpia Drin-Devoll. De aici au coborât spre Andronopolis Argyrokastro) petrecând Crăciunul la Kastoria. Trecând Vardarul, aceștia au ajuns la Serres continuând apoi spre Rousa ( probabil Keșan). Toate aceste zone prin care Bohemond a trecut au fost descrise de Ana Comnena ca fiind pline de de provizii (vallem quamdam plenum omnibus bonis quae corporalibus nutrimentis sunt congrua).
Fulcher de Chartres, descriind Campania lui Stefan de Blois și Robert de Normandia precizează faptul că aceștia debarcând la Dyrachium (Durazzo) au urmat Via Egnatia prin Lucretia (Ohrida) și Philippi, teritoriu montan și cu foarte puțini locuitori (per montium praerupta et loca satis deserta) sau în totalitate parasite (montes vasti nobis undique praeerant, in quibus nemo incola parebat).
Cronicarul lui Raymond de Toulouse, Raymond de Aguilers descrie regiunea Sclavoniei (Dalmatia) ca un teritoriu parasit și muntos (tellus deserta et montuosa) cu oameni salbatici și necultivați (agrestes et rudes). Ana Comnena descrie acest teritoriu ca fiind sălbatic (topos).
Conform lui Odo de Deuil, cronicarul Cruciadei a doua, armata franceză descrie zona dintre Brundisium și Naisus ca o pășune împădurită foarte bună pentru cultivarea viței de vie și a cerealelor. De asemenea, acesta descrie zona dintre Naisus și Conste a zonelor agricole în cadrul imperiului este descris de numeroși scriitori și cronicari ai cruciadelor, dar și de scriitori bizantini, cea mai prolifică descriere fiind realizată în Alexiada Anei Comnena.
I.1.1 Agricultura în Peninsula Balcanică și Insulele Mediteraneene
Conform autorului anonim al Gesta Francorum, în anul 1096 Bohemond de Tarent a debarcat cu armata sa în Bulgaria, teritoriu abundent în cereale, vin și alimente (nimiam abundantiam frumenti et vini et alimentorum corporis). Ana Comnena spune ca aceștia au debarcat la Boousa la gurile râului Voioussa, în Câmpia Drin-Devoll. De aici au coborât spre Andronopolis Argyrokastro) petrecând Crăciunul la Kastoria. Trecând Vardarul, aceștia au ajuns la Serres continuând apoi spre Rousa ( probabil Keșan). Toate aceste zone prin care Bohemond a trecut au fost descrise de Ana Comnena ca fiind pline de de provizii (vallem quamdam plenum omnibus bonis quae corporalibus nutrimentis sunt congrua).
Fulcher de Chartres, descriind Campania lui Stefan de Blois și Robert de Normandia precizează faptul că aceștia debarcând la Dyrachium (Durazzo) au urmat Via Egnatia prin Lucretia (Ohrida) și Philippi, teritoriu montan și cu foarte puțini locuitori (per montium praerupta et loca satis deserta) sau în totalitate parasite (montes vasti nobis undique praeerant, in quibus nemo incola parebat).
Cronicarul lui Raymond de Toulouse, Raymond de Aguilers descrie regiunea Sclavoniei (Dalmatia) ca un teritoriu parasit și muntos (tellus deserta et montuosa) cu oameni salbatici și necultivați (agrestes et rudes). Ana Comnena descrie acest teritoriu ca fiind sălbatic (topos).
Conform lui Odo de Deuil, cronicarul Cruciadei a doua, armata franceză descrie zona dintre Brundisium și Naisus ca o pășune împădurită foarte bună pentru cultivarea viței de vie și a cerealelor. De asemenea, acesta descrie zona dintre Naisus și Constantinopol ca o câmpie bogată. O expunere asemănătoare este realizată și de autorul anonim al lucrării Historia de Expeditione Friderici Imperatoris.
O sinteză a relatărilor cronicarilor mai sus amintiți este realizată de Wiliam de Tyre, unul dintre cei mai credibili istoriografi ai Evului Mediu. Acesta descrie zona Serbiei ca fiind un teritoriu muntos cu oameni cruzi și ignoranți, incompatibili cu agricultura, dar foarte dezvoltați în ceea ce privește creșterea animalelor și valorificarea produselor ce se obțineau din această îndeletnicire (lână, lapte, carne, unt ceară și miere de albine).
În ceea ce privește insulele din Marea Mediterană erau recunoscute pentru producția de vin, ulei de măsline și legume, dar fără o influență semnificativă în economia de masă a imperiului.
I.1.2 Agricultura în Anatolia
Ca și în cazul Peninsulei Balcanice și a insulelor și Anatolia este foarte detaliat descrisă de aceeași cronicari ai cruciadelor. Conform Gesta Francorum, după înfrângerea turcilor selgiucizi la Doryleum, cruciații i-au urmărit pe aceștia într-un teritoriu pustiu și arid unde au suferit de foame și de sete. Apropiindu-se de Iconium, aceștia au început să întâlnească treptat un ținut mai bogat. Informațiile pe care Gesta Francorum le oferă, sunt confirmate de Annales Palidenses conform căruia cruciații germani ai Cruciadei a doua ajunși la Doryleum, au fost nevoiți să traverseze timp de 2 sau 3 zile un teritoriu deșertic întâlnind numai turme de oi și capre.
Albert de Aix, descrie zona din jurul Amasiei ca o zonă pustie și deșertică. Spre deosebire de această zonă, teritoriile dintre Ancyra și Iconium erau bogate fiind în mare parte dominate de pășune.
Autorul lucrarii Historia de Expeditione Friderici, făcând o expunere a traseului urmat de soldații germani ai Cruciadei a III-a în Anatolia, face un tablou al regiunii dintre Hierapolis și Laodiceea bogată în lemn dulce, nucșoară, mirt, smochini și alte feluri de plante.
Din relatările cronicarilor se observă o anumită variație teritorială a Anatoliei (treceri bruște de la zone fertile la zone deșertice sau montane) fapt ce a influențat în mare parte economia agricolă din această zonă.
I.2 Comerțul
În ceea ce privește comerțul, Bizanțul reprezenta pionul principal în relațiile economice dintre Orient și Occident, dată fiind situația tensionată dintre Occident și lumea musulmană. Constantiopolul și Tesalonicul erau principalele centre comerciale bizantine ce ofereau Occidentului “bunătățile”orientale. În această privință, Timarionul, o lucrare anonima din prima jumătate a secolului al XII-lea atestă vitalitatea cu care se realiza comerțul în aceste două orașe. De asemenea, vorbind despre Constantiopol, Benjamin de Tudela spunea că “este un oraș ocupat și negustorii vin aici din toate țările pe mare sau pe uscat și nu este un oraș asemenea lui în lume cu excepția Bagdadului.” De asemenea, “locuitorii orașului sunt foarte bogați și posedă cantități mari de aur și pietre prețioase. Ei se îmbracă în haine de mătase, ornamentate cu aur și alte lucruri prețioase; aceștia călăresc pe cai și se aseamănă cu niște prinți.”
Așezarea geografică favorabilă la confluența marilor drumuri comerciale făcea din Constantinopol un adevărat megalopolis comercial. Dea-lungul acestor mari rute comerciale ce legau Occidentul de Orient s-au dezvoltat orașe înfloritoare (Niceea, Ancyra etc) care, alături de funcția lor strategică și administrativă, ocupau un loc foarte important în facilitarea relațiilor comerciale cu țările străine. Prin astfel de orașe se realiza legătura cu Iranul (Tabriz), Mesopotamia (Mosul, Bagdad), Sira, Egipt, Antiohia și Damasc.
Astfel de rute comerciale s-au dezvoltat și în Balcani. Drumuri ca Via Egnatia ce străbătea imperiul de la Constantinopol la Tesalonic, Ohrida și Dyrachion de unde oricine se putea îmbarca spre Italia sau Basilikos Dromos (drumul imperial) ce străbătea Peninsula Balcanică trecând prin Adrianopol și Belgrad (Singidunum) de Dunăre au facilitat comerțul dinspre Constantinopol spre vestul și centrul Europei.
Un rol important în dezvoltarea comerțului în cadrul Constantinopolului l-au avut deschiderea acestuia la Marea Neagră, deschidere ce a facilitat transportul de produse spre statele din bazinul aceste mări. Având rolul de barieră naturală între Marea Neagră și Marea Egee, Constantinopolul a reușit să joace rolul de intermediar între cele două zone. De asemenea această axă comercială ce lega Crimeea de Constantinopol și mai departe de Occident, numită și “drumul de la varegi la greci” era indispensabilă capitalei bizantine în alimentarea cu grâu. Această axă comercială oferea Constantinopolului alături de indispensabilul grâu necesar alimentației Constantinopolului și lemn, blănuri și sclavi aduși din stepele Rusiei, Mongolia sau Orient. Dezvoltarea acestor rute comerciale a dus la o creștere demografică intensă în cadrul imperiului, mai ales în regiunile cu potențial economic ridicat așa cum era zona Bulgariei, zona Tebei, Tracia, Macedonia.Urbanizarea accentuată a dus la dezvoltarea unei economii bazate pe maufacturi dintre care cele mai dezvoltate erau ceramica, producția de sticlă și textilele. Zona Constantinopolului,Corintul și Tesalonciul, reprezentau principalele centre ale producției de ceramică și sticlă.
Odată cu obținerea monopolului asupra comerțului de către negustorii din vestul Europei, situția s-a schimbat într-un mod defavorabil pentru Bizanț. Constantiopolul devine o imensă piață de desfacere pentru mărfurile aduse de occidentali. Monopolizarea comerțului de către occidentali a dus la diminuarea economiei bizantine. Cedarea treptată a monopolulului comercial în favoarea coloniilor italiene au dus la diminuarea substanțială a venitului ce revenea vistieriei imperiale. În perioada lui Alexios I Comnenul atât Veneția cât și Genova obțin scutiri de taxe și o serie de favoruri comerciale din partea împăratului. Astfel, Alexios I oferă venețienilor un cartier situat pe malul Cornului de Aur, trei schele la debarcaderul Galata și o brutărie împreună cu scutiri de taxe la toate porturile imperiului.
De asemenea, în anul 1111, în schimbul ajutorului militar împotriva lui Bohemond, Pisa obține cedarea importului de aur și de argint și o scutire de taxe pentru importul de alte produse. În Constantinopol, pisanii vor primi un cartier, case, magazii, schele în port, locuri rezervate la Sfânta Sofia și la Hypodrom. Și în cazul genovezilor situația a fost asemănătoare.
Descriind această situație, Niketas Khoniates afirma că împăratul “caută să-și câștige simpatia italienilor, care obișnuiesc să intre, cu toate pânzele sus, în portul reginei orașelor”
Situția Constantinopolului în acestă perioadă era asemăntoare cu cea a capitalei marilor sultani din secolul al XVI-lea și al XVII-lea.
Imensa capitală reprezenta pentru Bizanț doar seiful în care erau comasate comorile imperiului. Dezvoltarea economică a Imperiului Bizantin s-a datorat în cea mai mare parte provinciilor acestuia și nu capitalei, care, de multe ori, era cea care consuma o mare parte din resursele materiale ale imperiului. Acest lucru se observă cel mai bine odată cu Căderea orașului din 1204, când timp de trei zile, latinii l-au supus unei groznice devastări și l-au jefuit de tot ceea ce fusese strâns în interiorul lui timp de mai multe secole. În urma acestei cuceriri întreaga Europă Apuseană s-a îmbogățit cu comorile aduse din Constantinopol.
I.3 “Involuția economică” în “Secolul întunecat”
Pentru observarea mai detaliată a modului în care situația economică a Imperiului Bizantin a dus în mod implicit la dispariția acestuia în anul 1453, trebuie observat modul în care o economie care până la 1204 domina atât Orientul cât și Occidentul a reușit să decadă într-un timp relativ scurt devenind una din verigile lanțului ce a strangulat un imeperiu milenar.
Anul 1204 a reprezentat pentru Imperiul Bizantin momentul ce a pus capăt dominației Bizantine asupra economiei externe. Căderea Constantinopolului nu a reprezentat numai ocuparea și jefuirea acestuia de tot ceea ce de secole fusese adunat în interiorul său ci și o disoluție din punct de vedere politic a teritoriilor care până în 1204 erau înglobate în cadrul Imperiului Bizantin.
După anul 1204, teritoriul imperiului a fost scindat într-o serie de mici state aflate sub dominația latină (Imperiul latin din Constantinopol, Principatul Ahaiei, Insulele din marea Egee și Creta aflate sub dominația Veneției), sub conducerea succesorilor foștilor împărați ai Bizanțului (Imperiul din Niceea, Trebizonda și Despotatul de Epir) sau independente (Bulgaria și Serbia). Această erodare și destrămare a a sistemului politic bizantin în mici state fiecare cu o politică și o mentalitate proprie a șubrezit economia de masă care până în 1204 constituia “perla coroanei” bizantine. Totul se realiza la scală mică, comparativ cu întinderea teritorială a statului și a regiunii în care acesta era situat. Multiplicarea curților regale sau “imperiale” și starea conflictuală continuă secau treptat economia acestor state care, de multe ori- așa cum afirmă Angheliki E. Laiou- nu valorau nici cât palatul Comnenilor din Constantinopol.
Diminuarea resurselor acestor state a dus treptat la declinul unor infrastructuri sau chiar la dispariția acestora. Agricultura, principalul palier economic al Bizanțului a început să sufere din cauza unei constante nesiguranțe datorate războaielor continue sau incursiunilor tătarilor în Balcani sau a turcilor în Anatolia. Resursele, teritoriul, vitele și capitalul monetar era transferata de la un grup de oameni la altul în timpul raidurilor sau războaielor, fapt ce a dus la o stagnare a evoluției economice.
Dezvoltarea regională diferită deja existentă încă de dinaintea anului 1204 s-a acutizat în urma apariției noilor state ce urmăreau politici diferite în materie economică. Numeroase regiuni au fost afectate ca urmare a înglobarii acestora în sistemul Mediteranean de comerț. Situația instabila din cadrul acestor teriotrii a dus la o masivă depopularizare a acestora. Aproximativ jumătate din populația aflată în zona Constantinopolului s-a retras spre zone aflate sub influența bizantină (Epir, Acarnania, Aetolia, Niceea).
De asemenea, independența Bulgariei și a Serbiei, zonele centrale de producție în materie de cereale și vite, împreună cu pierderea Ciprului un important centru în aprovizionarea cu argint și cupru au adâncit și mai mult criza economică din teritoriul bizantin.
În ceea ce privește moneda bizantină, odată cu fatidicul an 1204, aceasta intră pe o pantă descendentă. Dacă în anul 1204 hyperperul bizantin încă avea 90% din valoarea sa anterioară, odată cu mutarea polului de putere din Constantinopol spre cele trei state succesoare Bizanțului, valoarea monedei a decăzut. Primele dificultăți au apărut în Niceea, când, Ioan Vatatzes bate două tipuri diferite de hyperper de 16 carate și de 24 de carate pentru comerțul intern și respectiv extern.
I.3.1 Despotatul de Epir
Format sub conducerea lui Mihail Comnenos-Doukas, un văr al foștilor împărați bizantini Isaac II și Alexios III și recunoscut ca principalul centru cultural pentru conservarea culturii Bizantine după căderea Constantiopolului, din punct de vedere economic Epirul a reprezentat un pol de influneță foarte important în istoria Bizanțului prin importanta deschidere la mare ce facilita legătura cu Peninsula Italică (ex. Durazzo). În primul rând, Epirul reprezenta una din principalele zone ce ofereau Bizanțului alimente, zonă descrisă de Ana Comnena ca fiind bogată în vin, cereale și produse necesare vieții. În al doilea rând, situat dea-lungul drumului ce lega Constantinopolul de Durazzo (Via Egnatia), Epirul reprezenta un pion important în realizare comerțului.În final, odată cu intrarea Tesalonicului, cel de-al doilea oraș ca importanță după Constantinopol,a Traciei și a Adrianopolului sub dominația Epirului între anii 1222-1227, influența acestuia din punct de vedere economic în Peninsula Balcanică a crescut și mai mult.
Cu toate acestea, odată cu apariția turcilor otomani la granițele imperiului și a incursiunilor acestora atât în Tracia cât și toată Peninsula Balcanică, a dus la o anumită stagnare din punct de vedere economic a principalelor zone ce ofereau profit Imperiului Bizantin reunit după anul 1261.
I.3.2 Imperiul de la Niceea
În Asia Mică, apare Imperiul de la Niceea sub conducerea lui Teodor I Laskaris, ginerele lui Alexios III Anghelos. Situat în nord-estul Anatoliei, zonă prosperă din punct de vedere economic, Imperiul de la Niceea s-a bucurat de o economie înfloritoare bazată pe producția de cereale, prelucrarea metalelor și comerț. Împărații niceeni s-au preocupat în special de prosperitatea economică a statului. Poziția geografică a noului stat a favorizat creșterea economică rapidă. Istoricii bizantini descriau teritoriul niceean ca unul foarte prosper, în timp ce Teodor II Laskaris evidenția rolul important al agriculturii în cadrul regiunii. Baza prosperității statului s-a dezvoltat pe exploatarea agricolă a zonelor fertile aflate sub controlul împăraților niceeni. Exista un echilibru între creșterea animalelor, cultivarea anumitor plante foarte valoroase și alte ramuri ale agriculturii. Un rol important în dezvoltarea economică l-a avut Ioan Vatatzes. Conform lui Gregoras, Vatatzes era un om de mare îndemânare, curaj și calitate morală. În timpul domniei sale au fost încurajate agricultura, viticultura, creșterea animalelor.Creșterea păsărilor era atât de înfloritoare încât carnea acestora era mâncată numai de episcopi, exarhi, ambasadori, senatori sau împărați. Potrivit izvoarelor, Ioan Vatatzes i-a cumpărat soției sale o coroană din banii obținuți din vânzarea de ouă.
Profitând de foametea abătută asupra Sultanatului de Rum, împăratul Ioan a reușit să obțină importante sume de bani, aur, argint, țesături, nestemate și alte articole de lux în schimbul alimentelor. Având la dispoziția sa aceste mari sume de bani, Vatatzes a construit pe întreg teritoriul țării fortărețe, spitale și aziluri pentru nevoiași.
Deși se observă o oarecare înflorire economică în cadrul imperiului niceean, acestă înflorire nu a reușit să readucă prestigiul și influența pe care Imperiul Bizantin le avusese până la 1204. De asemenea, lupta continuă cu latinii pentru refacerea granițelor fostului imperiu dar și încercarea de stopare a pericolului musulman au secătuit treptat resursele Niceei. Totodată, politica defectuasă de după 1261 ce a defavorizat păturile mici și mijlocii ale populației microasiatice pe baza cărora a fost dezvoltată economia niceeană precum și neglijarea granițelor orientale au dus la prăbușirea economică a aceastei provincii.
I.3.3 Imperiul din Trapezunt
Cel de-al treilea stat format după căderea Constantinopolului din 1204 a fost Imperiul de Trapezunt sub conducerea lui Alexios Mare Comnen, nepotul lui Andronic I Comnenul. Situat pe Coasta de nord-est a Asiei Mici, Trapezuntul reprezenta un important punct economic al Bizanțului grație legăturilor sale cu popoarele caucaziene, dar și a poziției cheie pe care acesta o ocupa la întâlnirea marilor rute comerciale ce legau Asia Centrală de Constantinopol și căile maritime din Pont.Alături de importanța sa strategică, Trapezuntul era recunsocut și pentru minele sale. Principalele mine erau localizate în Munții Pontici, între Trebizond și Kars de unde se extrageau aur, argint, cupru. Datorită cantității ridicate de argint zona era numită în turcește Gumușhane (Casa Argintului).
Cu toate acestea, micul imperiu pontic, nu a reușit să influențeze cu nimic situația provinciilor bizantine de după 1204. Izolat din punct de vedere geografic și aflat într-o continuă apărare în fața musulmanilor, Imperiul de Trapezunt nu a mai facut parte din teritoriul Imperiului Bizantin de după 1261, continuându-și existența în mod separat până în anul 1461 când a fost ocupat de către turcii otomani. Ruperea de Imperiul Bizantin a afectat ambele părți.
Având o întindere foarte mică și fiind destul de izolat, Trapezuntul s-a găsit incapabil să ducă o politică de apărare care să îi asigure o existență îndelungată. În ceea ce privește Imperiul Bizantin reunit după 1261, odată cu pierderea Trapezuntului, principalul nod economic ce lega Constantinopolul de Asia Centrală și de Caucaz, a dus la o scădere și mai accentuată a economiei.
I.3.4 Albania, Bulgaria și Serbia
Profitând de căderea Constantinopolului, statele balcanice și-au consolidat puterea în zona Peninsulei Balcanice. Ficare dintre cele trei state au mers pe căi diferite în ceea ce privește poltica externă.
Pentru Bulgaria, partitio Romaniae, a reprezentat o provocare. Profitând de problemele apărute în Bizanț după 1204 și de incompetența latinilor, țarul Ioan Caloian a ocupat orașul Philipopolis, devenind un ghimpe în coasta latinilor. Puterea bulgarilor se va consolida și mai mult în urma victoriei de la Adrianopole, unde o coalitie bizantino- bulgară, ajutată de cumani au distrus armata latină. În urma acestei victorii, Caloian a reușit să jefuiască întreaga Tracie, neținând cont de ajutorul obținut din partea bizantinilor. În urma acestui tratament asupra grecilor, aceștia l-au numit Ioan “Câinele”(Kynoyoannes). În mod sigur, influența lui Ioan s-ar fi extins dacă acesta nu ar fi fost ucis în anul 1207 sub zidurile Tesalonicului. După moartea acestuia, Țaratul Bulgar s-a destrămat în mai multe state, fiind reunite sub Ioan Asan II. Sub conducerea lui Ioan Asan II Bulgaria a încercat să înglobeze în sfera de influență bulgară însuși Constantinopolul. După înfrângerea lui Teodor Anghelos la Klocotnitsa în anul 1230, Ioan Asan II a reușit să ocupe Adrianopolul, Dydimoteichon, Boleron, Serres, Pelagonia, Prilep, Tesalia și Albania, ajungând până la Dyrachium. Dorința lui Ioan Asan II de a deveni urmaș al împăraților bizantini se observă și din mărturisirea sa gravată pe coloana unei biserici din Turnovo: “Eu, Ioan Asan, țar autocrat al bulgarilor, credincios Domnului nostru Hristos… m-am dus să port război în Romania, am învins armata greacă și l-am prins pe împăratul și Domnul Theodor Comnenul în persoană și pe toți boiarii săi. Și am ocupat întregul teritoriu de la Adrianopol la Dyrrachium- grec, sârb și albanez deopotrivă. Numai orașele din vecinătatea Constantinopolului și cetatea însăși sunt în mâinile francilor. Dar și ei au trebuit să se supună autorității mele imperiale, pentru că ei nu au alt împărat afară de mine. Numai datorită mie mai supraviețuiesc ei, deoarece a poruncit Dumnezeu.”
În ceea ce privește sârbii, prin alianțele realizate cu Epirul în tipul lui Ștefan Radoslav, aceștia și-au extins influența asupra orașelor Kavalla, Xanthi, Gratianopolis, Mosynopolis și Dydimoteichon pe coasta Traciei ajungând până la Adrianopole.
Spre deosebire de Bulgaria și Serbia ce au profitat de problemele apărute în Balcani, Albania a mers pe o politică menită să stopeze expansiunea venețiană pe coasta vestică a Peninsulei Balcanice, reprezentând principalul punct de rezinstență împotriva Veneției.
Analizând modul de evoluție a celor trei state balcanice, se observă faptul că acestea profitând de situația favorabilă survenită în urma Cruciadei din 1204 au reușit să înglobeze principalele zone economice bizantine. Deși mai târziu, Imperiul Bizantin a reușit să recucerească unele dintre aceste teritorii, acestea erau deja secătuite din punct de vedere economic. Starea de război continuu și instabilitatea politică au dus la degradarea economică din aceste regiuni. Recucerirea bizantină de după 1261 nu a dus decât la erodarea economică a imperiului nevoit să întrețină aceste regiuni copleșite de numeroasele conflicte și incapabile să ofere Bizanțului produsele pe care le ofereau înainte de 1204.
I.4 Lunga agonie economică a Bizanțului (1261-1453)
Restaurarea politică a Imperiului Bizantin prin recucerirea Constantinopolului în anul 1261 sub conducerea lui Mihail al VIII-lea Paleologul, a dus la o oarecare unificarea a majorității teritoriilor aflate sub influența bizantină până la 1204. Cu toate acestea, situația economică s-a deteriorat și mai mult. Conflictele interne, problemele cu Occidentul precum si amenințarea otomană apărută la granițele imperiului au secătuit de resurse Bizanțul încă șubred după ce mai bine de o jumătate de secol fusese jefuit de mai tot ceea ce fusese valoros.
Confomr lui A. A. Vasiliev, imperiul lui Mihail era mult mai redus decât Bizanțul Comnenilor și Anghelilor și destul de șubred din punct de vedere politic- un corp debil, slăbit și mizerabil, având un cap enorm, Constantinopolul.
Ultimele două secole din istoria Bizanțului s-au caracterizat printr-o politică defectuoasă a împăraților, incapabili sau de multe ori prea slabi pentru a-și impune punctul de vedere în fața Occidentului sau a pericolului turcesc, precum și de o continuă degradare a societății bizantine din toate punctele de vedere.
I.4.1 Mihail al VIII-lea (1261-1282)
Ocupând tronul Constantinopolului la vârsta de 36 de ani, Mihail al VIII-lea s-a lovit încă din prima clipă în fața unor probleme agonizante ce vor dăinui până la moartea sa în 1282. Perla Imperiului Bizantin, Constantinopolul, după mai bine de 50 de ani de dominație latină se afla în ruină.Districte întregi erau distruse de incendii și chiar și palatul imperial fusese deposedat de tot ceea ce era considerat valoros, fiind de nelocuit. Palatul Vlaherne unde împărații latini locuisera era o ruină înnegrită de fumul latin, în timp ce clădirile Marelui Palat fuseseră jefuite până și de plumbul și cheresteaua de pe acoperișuri. Programul de renovare a orașului demarat de Mihail a dus la consumarea a numeroase resurse economice. Pentru a reuși să reducă din costurile acestor lucrări Mihail a dispus devalizarea hyperperului prin reducerea aurului din componența acestuia, fapt ce a dus la o devalorizarea a monedei bizantine în detrimentul monedelor italiene. În cadrul acestui proiect au fost incluse Palatul Vlaherne, catedrala Sfânta Sofia, zidurile orașului, piețele, străzile, băile publice, spitalele și unele mănăstiri. Cu toate acestea, imperiul condus de Mihail al VIII-lea avea dimensiuni reduse considerabil, fiind incapabil să susțină un proiect de o astfel de amploare.
Deși Mihail cucerise Constantinopolul și împrejurimile sale, monopolul asupra comerțului cu Orientul era încă acaparat de venețieni, aceștia ocupând cele mai prospere teritorii bizantine, porturile, zonele fertile, punctele strategice cele mai importante. În ceea ce privește insulele din Arhipelag, acestea erau înglobate în posesiunile nobililor venețieni, devenind o zonă de profit pentru aceștia.
Deși recucerirea Constantinopolului a reprezentat o mare victorie pentru bizantini, în fapt acest lucru a fost doar un noroc chior așa cum precizează Speros Vryonis. Odată aflat în posesia orașului, Mihail s-a găsit implicat într-un conflict deschis atât cu Statele Balcanice cât și cu latinii ce doreau restabilirea Imperiului Latin de Constantinopol. Conflictul continuu cu Occidentul a dus la epuizarea treptată a resurselor imperiului renăscut.
În urma acestei stări de fapt, Mihail și-a întors spatele Anatoliei, neglijând principalele provincii ce au făcut posibilă recucerirea. Această schimbare a politicii lui Mihail coroborată cu ascensiunea turcilor s-a dovedit fatală.Politica bazată pe glorificare dusă de Mihail s-a dovedit defectuoasă. Realizările sale în luptele cu latinii și recucerirea unor teritorii în Balcani (Moreea-1261, Ianina-1265, o parte a Macedoniei-1264, câteva insule din Arhipelag)au devenit o povară, prin abandonarea poziției de putere din Asia Mică, fapt ce a avut efecte abia după moartea lui Mihail. Situația gravă în care se afla Asia Mică este descrisă și de Pseudo-Sphrantzes, care în cronica sa relatează ofensiva turcească în interiorul teritoriilor bizantine: “Pe timpul domniei acestui împărat (Mihail al VIII-lea), din cauza războaielor din Europa pricinuite de italieni s-a făcut început nenorocirilor împărăției bizantine în Asia din partea turcilor. Căci, având în Paflagonia război cu turcii, încercările bizantinilor au dat greș cu totul și au fost puși pe fugă. Și la fugă turcii pe mulți îi ucideau și îi robeau; apoi bizantinii fugeau mereu spre râu fără să se uite înapoi. Și câtă țară pașalele lor ocupaseră, peste toată au pus stăpânire cu desăvârșire, de la marea de pe lângă Pont și Galatia până la marea de pe Lichia și Caria și până la râul Eurimedon. Și acest război a fost începutul și cauza de pornire spre catastrofă a împărăției bizantinilor. Și împăratul ajuns la disperare, a întărit cu numeroase cetăți râul Sangarios, pentru ca turcii, trecându-l, să nu pună stăpânire și pe Bitinia.
Politica deficitară a lui Mihail a transformat Anatolia dintr-o provincie prosperă într-o zonă de rebeliune unde armata a fost desființată, viața agrară distrusă și ierarhia bisericească alienată.Ostilitatea vădită împotriva populației micro-asiatice ce oferise vigoare economică Imperiului de la Niceea până în 1261, extinderea concesiunilor economice față de orașele italiene și abandonarea apărării granițelor orientale au dus la pierderea definitivă a Asiei Mici.
Imperiul restaurat de Mihail era doar o rămășiță solitară a vechiului Imperiu Bizantin, reprezentând doar o umbră a fostei sale măreții. Deși victorios în lupta sa cu latinii, Mihail s-a găsit neputincios în recucerirea principalelor teritorii ce ofereau bunăstare economică imperiului. Nordul Peninsulei Balcanice a rămas în constinuare necucerită chiar dacă Mihail reușise să rupă câteva teritorii de la bulgarii slăbiți. De asemenea, Statele Italiene dominau în continuare rutele comerciale maritime, iar francii ocupau încă o bună parte a Peloponesului.
În cee ce privește Epirul și Trapezuntul, acestea au continuat să ducă o politică separată de Bizanț, privând noul imperiu de resursele economice oferite de acestea două.
Războaiele continue în Balcani și lupta de apărare împotriva puterii angevine aflate în expansiune au secat complet de energie Imperiul Bizantin.
Recucerirea Constantinopolului cu ajustorul Genovei nu a avut o influența pozitivă asupra economiei de masă a imperiului. Principalii beneficiari ai acestei cuceriri au fost genovezii. Aceștia au primit acces gratuit la fiecare port bizantin. De asemenea, ei aveau dreptul să mențină un punct comercial la Pera, lângă Cornul de Aur, unde atrăgeau comerțul în detrimentul Constantinopolului. Influența sporită a genovezilor a dus la acapararea comerțului și în bazinul Mării Negre de către aceștia. Ca exemplu pentru a prezenta influența pe care genovezii o aveau în cadrul Imperiului Bizantin îl reprezintă Manuele Zaccaria, un genovez care împreună cu fratele său Benedetto, va obține monopolul în exploatarea de aluminiu în munții din Asia Mică vecini cu Foceea, la intrarea în Golful Smirinei.
Problema lui Mihail al VIII-lea a fost reprezentată de faptul că acesta nu a reușit să capitalizeze victoriile obținute. Deși a reușit să ridice jugul venețian asupra economiei constantinopolitane, l-a înlocuit cu jugul genovez. Izgoniți din Constantinopol, venețienii continuau să dominea rutele comericiale maritime prin centrele din Creta și Eubeea. Eforturile sale au lăsat Bizanțul epuizat și aproape falit, fapt ce a dus la un declin rapid.
Cu toate acestea, sub conducerea lui Mihail al VIII-lea, Imperiul Bizantin a reprezentat pentru ultima dată o putere demnă de luat în seamă.
I.4.2 Andronic al II-lea (1282-1328) și Andronic al III-lea (1328-1341)
Ca urmaș al lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea nu s-a ridicat la aceeași înălțime ca și tatăl său. Deși bun orator și foarte credincios, Andronic s-a dovedit a fi un conducător incompetent, fără o viziune strategică și un foarte slab politician. Politica sa economică s-a dovedit a fi destructivă pentru Bizanț. Reducerea forțelor armate și navale și impunerea de taxe imense pentru finanțarea campaniilor militare au dus la destabilizarea economiei imperiului. Incapabilitatea sa politică a dus la pierderi teritoriale majore în Balcani și Anatolia acestora adăugându-se numeroasele frământări politice interne.
Domnia lui Andronic nu s-a caracterizat ca o lipsă a resurselor menite să susțină imperiul ci în special ca o lipsă de viziune a modului de întrebuințare a resurselor existente. În timpul lui Andronic, Imperiul Bizantin era încă bogat, dar această bogăție era concentrată în mâinile a câtorva oameni și întrebuințată doar în scopuri personale.
Ca o cauză a instabilității economice hyperperul a scăzut din valoarea pe care acesta o avea la începutul domniei lui Andronic (de la 15 carate la 14 carate). Această scădere rapidă a dus la o creștere masivă a prețurilor alimentelor fapt ce a favorizat răspândirea foametei în cadrul populației. Pentru a stabiliza situația economică a imperiului, Andronic a introdus măsuri de taxare ce au crescut substanțial suma cuvenită vistieriei imperiale, aceasta ajungând la 10000000 de hyperperi pe an, dar care au împovărat și mai mult populația bizantină. Alături de creșterea vechilor taxe, Andronic a impus și o nouă metodă de taxare, așa numitul sitakriton. Aceasta prevedea ca fiecare agricultor să ofere stautului o parte din produsele sale constând în 6 modioi de făină și 4 modioi de orz “pro zangarion”.
Aceste creșteri excesive ale taxelor nu au reușit să ofere sumele necesare pentru cheltuielile administrative, menținerea armatei și plata vecinilor. Politica de reducere a armatei s-a dovedit a fi una labilă. În fapt plățile realizate vecinilor erau cele ce consumau cea mai mare parte a veniturilor imperiale iar odată cu reducerea armatei acestea au crescut și mai mult. Descriind această problemă, Nechifor Gregoras spunea despre împărat că “încearcă să-i cumpere pe lupi deschizându-și anumite vene ale trupului său și permitându-le să îi sugă sângele până ce aceștia vor fi satisfăcuți.”
Ca urmare a reducerii masive a armatei coroborate cu o expansiune viguroasă a turcilor în Orient și a sârbilor conduși de Ștefan Uros II Miliutin în Peninsula Balcanică au dus măcinarea resurselor lui Andronic. Războiul de gherilă dus de sârbi dea-lungul graniței macedonene și incursiunile turcilor în Anatolia au adâncit criza în care se afla Imperiul Bizantin.
Încercarea lui Andronic de a stopa avansarea turcilor în Anatolia s-a dovedeit neeficace. Victoriile generalului Philantrophenos nu și-au atins scopul, fiind uitate rapid în urma înfrângerii generalului Mouzalon de către turcii otomani conduși de Osman la Bapheus în 1302.
Conștient de incapabilitatea armatei sale de a face față turcilor, Andronic a apelat la serviciile catalanilor sub conducerea lui Roger de Fleur, care în schimbul unor sume imense sume de bani a realizat o campanie în Anatolia alungându-i pe turci din Cyzic și din fața Philadelphiei. Dar și această campanie s-a dovedit o gravă eroare săvârșită de Andronic. Încă de la început catalanii și-au arătat lipsa de loialitate față de Andronic, jefuind Anatolia de bani, cai și alimente. De asemenea, conform izvoarelor catalane, aceștia reclamau faptul că bizantinii refuzau plata salariilor armatei. Conform lui Pachimeres, această informație este într-o oarecare măsură adevărată, ca urmare a faptului că odată ajunși în Anatolia, catalanii au jefuit populația bizantină de bunurile sale. Din mărturia lui Pachimeres reiese faptul că Philadelphia, Phyrigion și Efesul au fost jefuite, iar populația acestor orașe torturată. De asemena insulele Lesbos, Chios și Lemnos au fost atacate de flota catalană, în timp ce orașul Magnesia a fost asediat din cauza faptului că populația a refuzat să-I ofere bani lui Roger. Asasinarea lui Roger de Fleur în timpul unei vizite făcute lui Mihail al IX-lea la Adrianopol a dus la unele repercursiuni din partea armatei catalane dornice de răzbunare. Timp de doi ani, catalanii au prădat și distrus orașele din Tracia, în final stabilindu-se în ducatul Atenei.
În fapt Campania Catalană a provocat mai multe pagube decât să ajute Imperiul Bizantin. În Anatolia situația devastatoare în care se afla provincia a favorizat stabilirea și consolidarea puterii turcești pe teritoriile bizantine.
Descriind avântul cu care turcii au înaintat în teritoriul bizantin, Doukas precizează faptul că în timpul lui Andronic II “Efesul și orașul Caria au căzut sub dominația lui Menteshe. Lydia și Smyrna au fost cucerite de Aydin. Magnesia, Pergamul și întreaga provincie Maghedon au căzut în fața lu Saruchan, toată Firigia în fața lui Germyan […]. Toată Bythynia și o parte din regiunea Paflagoniei au căzut sub dominația Otomanilor, aceștia fiind toți conducători turci.”
În ceea ce privește Tracia, moartea lui Roger de Fleur a transformat întreaga regiune într-un teatru de război ce a durat 10 ani și care a dus la devastarea puținelor teritorii pe care bizantinii le mai posedau. Războiul civil a favorizat consolidarea puterii lui Osman în Anatolia. În 1308, trupele sale au contribuit la ocuparea Efesului, ultimul bastion bizantin pe țărmul Mării Egee. De asemenea, în următorii ani, acesta a luat în stăpânire orășelele bizantine de pe coasta Mării Negre.
Domnia lui Andronic al II-lea s-a caracterizat printr-o degradare rapidă a tuturor palierelor Imperiului bizantin (economic, politic, military, social). Ultimii ani ai domniei sale vor fi dominate de război civil ce va secătui și mai mult puținele resurse rămase.
Urmașul lui Andronic II, nepotul său Andronic al III-lea și-a bazat politica sa pe păstrarea ultimelor avanposturi din Anatolia (Niceea și Nicomedia) și insulelor din Marea Egee dar fără success. În urma înfrângerii de la Pelekanos, Niceea a fost cucerită de Orhan în 1329. O situație asemănătoare o va avea și Nicomedia care, în anul 1337 se va preda turcilor. În anul 1339, turcii ocupă și Chrysopolisul, chiar dacă Andronic oferise tribute turcilor pentru unicele posesiuni rămase în Bitinia.
Cu toate acestea, politica lui Andronic al III-lea s-a dovedit mult mai prolifică decât cea a bunicului său, acesta reușind până în anul 1341 să aducă sub stăpânirea imperiului unele teritorii importante (Chios, Tesalia).
I.4.3 Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354)
Perioada ce a urmat morții lui Andronic al III-lea a reprezentat lovitura de grație data Bizanțului din care acesta nu iși va mai reveni. Dacă până la Andronic al II-lea situația economică precară s-a datorat în special modului slab de a conduce, după moartea lui Andronic al III-lea situația s-a transformat într-una dezastruoasă. Statul a fost târât pentru a doua oară într-un al doilea război civil între Ioan al VI-lea Cantacuzino și fiul minor al lui Andronic al III-lea, Ioan al V-lea Paleologos. Profitând de situația instabilă datorată frământărilor interne, atât sârbii cât și otomanii au realizat incursiuni devastatoare pe teritoriul bizantin. Conform lui Steven Runciman, situația economică a imperiului era atât de precară încât la încoronarea lui Ioan al VI-lea în anul 1347, nestematele de pe cununile folosite era de fapt făcute din sticlă.
Alături de războiul civil și de incursiunile vecinilor, perioada domniei lui Ioan al VI-lea teritoriul bizantin a fost lovit de Moartea neagră ce a avut efecte devastatoare în rândul populației. Conform istoricilor turci, această molimă ce a dus la depopularea Peninsulei Balcanice a facilitat așezarea turcilor în Tracia.
Situația Imperiului Bizantin era atât de tragică încât acesta a rămas impasibil la orice incursiune realizată de turci, sau de celelalte state vecine. Singurele surse de venit ale imperiului erau fie jefuite de acestea, fie ocupate de zeloți așa cum este cazul Tesalonicului. Descrierea pe care Doukas o face este una cutremurătoare: “ În timpul domniei sale (Ioan VI), turcii au început să treacă Helespontul. Din Asia a venit Umur, nepotul lui Aydin și conducătorul turcilor ce guvernau Smyrna, Efesul și teritoriile înconjurătoare, în timp ce dinspre Prusa a venit Orchan, nepotul lui Otman. Trecând cu scopul de a jefui, ei au devastat întregul Chersones și coasta Traciei. Nefiind nimeni care să li se opună aceștia au subjugat teritoriul până la Dydimoteichon și Selimbria fără nici un pericol. Intenția lor era să subjuge întreaga Tracie. În anul 1346 insula Chios a fost luată de genovezi, iar insulele din Cyclade, cu excepția Lakedaimoniei și Monemvasiei au fost ocupate de francii din Navarre. Orașul Phokia a fost ocupat de genovezi.”
Teritoriul rămas sub influența bizantină se rezuma la câteva provincii și orașe izolate. Ajutorul dat de Orhan lui Ioan pentru stoparea pericolului sârb s-a dovedit mai degrabă devastator pentru bizantini. Debarcați în teritoriul bizantin aceștia s-au dedat jafului refuzând să ofere ajutorul promis.
De asemenea, profitând de slăbiciunea imperiului, Ștefan Dusan a ocupat nordul Greciei, reducând Imperiul Bizantin la cea mai mică întindere de până atunci.
Dar chiar și fără aceste influențe externe, resursele imperiului erau aproape epuizate. Trezoreria imperială era goală. Conform lui Gregoras aceasta mai conținea doar aer, praf și atomii lui Epicur. În timp ce împăratul Ioan al VI-lea și-a consumat în majoritate averea în războiul civil, împărăteasa Ana de Savoya a îndatorat Imperiul genovezilor și venețienilor.
Comerțul era oprit iar agricultura ineficace din cauza teritoriilor devastate. Chiar și capitala se afla în ruine și fără posibilitatea de a fi restaurată, în timp ce populația se afla la mila genovezilor care, confrom lui Gregoras, obțineau un profit de aproximativ șapte ori mai mare în Galta decât cel din Constantinopol (200000 de hyperperi în Galata comparativ cu 30000 în Constantinopol). Ioan al VI-lea a reprezentat pentru Bizanț unul dintre singurele revirimente de după anul 1261. Doukas îl descria pe noul împărat ca fiind un om prudent și foarte priceput în problemele militare, o floare ilustră a nobilimii generației sale […]. Doar soarta rea a romanilor l-a împiedicat pe acesta să realizeze lucruri mărețe.
Politica lui Ioan s-a bazat pe restaurarea flotei comerciale bizantine în detrimentul genovezilor și pe impunerea unor restricții acestora menite să echilibreze balanța economică. Relația tensionată dintre genovezi și Ioan s-a agravat odată cu reducerea taxei pentru navele ce își descărcau marfa în Constantinopol. Disputa dintre genovezi și bizantini s-a încheiat cu înfrângerea celor din urmă dar cu efecte benefice pentru aceștia. Genovezii urmau să plătească o indemnizație de 100000 de hyeperi daune de război și să jure că nu vor mai ataca niciodată capitala.
Alături de politica dusă pentru revigorarea comerțului extern, Ioan a impus un nou program de taxare menit să protejeze comerțul intern în detrimentul competitorilor străini. A fost impusă o taxă și pe exportul vinului, aceasta fiind una dintre cele mai producitve taxe ale imperiului. Fiecare producător de vin urma să platească un hyperper pentru 50 de măsuri de vin vândute, iar cei ce faceau extraprofit din acest comerț urmau să plătească dublu. Impunând aceste taxe, Ioan urmărea reconstrucția flotei comerciale și a unei flote menite să protejeze Constantinopolul de un eventual atac.
Pentru îmbunătățirea relației cu Bizanțul genovezii s-au angajat să returneze insula Chios ocupată în timpul războiului civil după o perioadă de 10 ani, timp în care urmau să plătească o suma de 12000 de hyperperi anual împăratului.
În anul 1350 Ioan reușește să aducă Tesalonicul sub influența sa și ocupă Beroia și Edessa fiind ajutat de turci. Totuși, recucerirea Macedoniei a fost mai mult aparentă decât reală, aceasta fiind posibilă ca urmare a războiului dintre Stefan Dusan și Ungaria.
Domnia lui Ioan Cantacuzino s-a dovedit revigoranta pentru imperiul ce se afla pe punctul de a dispărea. Cu toate acestea ambițiile lui Ioan s-au dovedit fără folos, deoarece acesta nu a avut o viziune clară asupra posibilităților imperiului pe care îl guverna. Lui Ioan i se poate imputa aceeași greșeală pe care J. B. Bury i-a imputat-o lui Justinian și anume faptul că acesta merge pe ideea prin care “expansiunea statului și creșterea prestigiului acestuia rămân principalele probleme demne de luat în seamă, neținându-se cont de fericirea populației.” Scurta sa domnie deși edificatoare la suprafață, nu a reușit să aducă revirimentul scontat, ba mai mult, s-a încheiat tragic. În noaptea de 2 martie 1354, un puternic cutremur a zguduit coasta Traciei, la vest de Constantinopol, devastând întreaga zonă. Unele locuri au dispărut sub pământ, în timp ce altele au fost complet distruse și depopulate. Cutremurul a fost urmat de furtuni ce au ucis o mare parte a populației expuse. Profitând de situația gravă produsă de aceste dezastre naturale, turcii otomani au ocupat, Galipoli, cel mai mare oraș al regiunii.
I.4.4 Ioan al V-lea Paleologul (1354-1391)
Urmașul la tron al lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, a moștenit un imperiu devastat, nu atât din cauza modului de guvernare a predecesorului său, cât a situației survenite din cauza dezastrelor naturale și situației grele în care se afla Constantinopolului amenințat de un atac iminent din partea otomanilor. Citându-l pe Donald M. Nicol, Imperiul Bizantin se asemăna cu o mașină mare care își consumase întreg combustibilul și își pierduse conducătorul.
Cu toate acestea, capitala a fost scutită de un eventual atac turcesc, în urma unor evenimente mai mult sau mai puțin defavorabile. Moartea lu Ștefan Dușan survenită în anul 1355 a dus la divizarea regatului sârbilor fapt ce a oferit posibilitate turcilor să avanseze în interiorul Peninsulei Balcanice. Deși pericolul sârb era stopat, pericolul otoman se afla într-o continuă creștere. Regiunea Traciei se afla într-un continuu asalt din partea acestora, fapt ce a dus la retragerea fermierilor bizantini în spatele zidurilor orașelor, lăsând printre puținele zone de producție bizantine la mila turcească. Conform lui Ostrogorski, până în anul 1359 turcii ajunseseră pentru prima dată sub zidurile Constantinopolului. Cu toate acestea nu se cunoaște cu siguranță dacă aceste hoarde tucești erau otomane sau de altă sorginte.
La numai un an distanță, conducerea otomanilor este preluată de Murad (1360-1389), care va porni o adevărată ofensivă în Peninsula Balcanică. În anul 1361, acesta ocupă Dydimoteichon și celelalte centre importante bizantine, cu excepția Tesalonicului. Doukas, relatează că odată ajuns pe tron, Murad a devenit stăpân al tuturor orașelor din Tracia, a asediat Adrianopole și a cucerit întreaga Tesalie cu excepția Tealonicului, intrând practic în posesia tuturor teritoriilor bizantine.
Situația economică a Bizanțului era atât de gravă încât împăratului Ioan îi era practic imposibilă plata datoriilor față de venețieni fapt ce a dus la prinderea și întemnițarea sa, faptă rușinoasă și nemaiîntâlnită până atunci în istoria bizantină. Suma datorată de Ioan era de aproximativ 30000 de hyperperi, la care se adăugau 30000 de ducați pe care împărăteasa Ana de Savoya îi împrumutase în 1343 pentru siguranța bijuteriilor coroanei aflate în posesia venețienilor. În schimbul acestora, Ioan s-a găsit în postura de a oferi insula Thenedos, important punct strategic din punct de vedere economic datorită amplasamentului ei la intrarea în Helespont,dar refuzul lui Andronic al IV-lea ce conducea ca regent în Constantinopol de a ceda insula a dus la încarcerarea lui Ioan. Eliberarea lui sa datorat în special lui Manuel cel care a plătit datoria tatălui său, obținând și un împrumut de 30000 de ducați din partea dodgelui de Veneția. O altă faptă nedemnă de un împărat bizantin a fost semnarea unui tratat cu Murad, prin care Ioan se angaja să plătească tribut otomanilor. Alături de aceste două erori politice, s-a adăugat și cucerirea Serresului în 1383 și Tesalonicului în 1387.
Analizând aceste stări de fapt se poate observa degradarea economică la care ajunsese Imperiul Bizantin în timpul lui Ioan al V-lea. Dacă până la jumătatea secolului al XIV-lea acesta încă își putea coordona acțiunile din propriile sale venituri, două secole mai târziu devenea datornicul Veneției și tributarul otomanilor.
Politica lui Ioan al V-lea de a conserva ceea ce mai rămăsese din imperiu s-a dovedit deficitară și labilă. Acesta și-a bazat ideologia sa pe sintagma “a implora” atât Vestul pentru ajutor cât și pentru otomani pentru a cruța imperiul, fapt ce a dezvăluit într-un mod clar precaritatea imperiului și posibilitatea ca acesta să fie cucerit. Warren Treadgold descriind în linii mari politica lui Ioan, spunea despre acesta că el și-a făcut praf ultima lui comoara, prestigiul bizantin.
I.4.5 Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425)
La urcarea pe tron a lui Manuel al II-lea Paleologul, Imperiul Bizantin era doar o epavă, formată doar din Constantinopol, câteva porturi apropriate în Tracia, dintr-o serie de insule în nordul mării Egee și dintr-o parte a Peloponezului, dar și aceste regiuni răspundeau mai mult în fața sultanului decât în fața împăratului bizantin. Pentru otomani, care cuceriseră totul în Peninsula Balcanică, următorul pas îl reprezenta cucerirea Constantinopolului. Cel ce va da un ultim răgaz de aproape o jumătate de secol imperiului muribund va fi Manuel al II-lea. Intelgent, manierat și experimentat, acesta va reuși cu resurse limitate să ducă o politică de echilibru între Occident și turcii aflați în plină ofensivă. Conștient de stare degradantă a imperiului și de imposibilitate acestuia de a se apăra în fața lui Baiazid, noul împărat a acceptat vasalitatea aspră impusă de turci, chiar dacă prin aceasta urma să cheltuiască și puținele resurse pe care le mai avea. Diversele divergențe dintre împărat și Baizid au dus în final la asediul iminent al Constantinopolului în 1394. Timp de aproximativ 8 ani, totul în jurul Constantinopolului a fost distrus și de nelocuit, fapt ce a dus populația în pragul disperării din cauza lipsei alimentelor. Într-un oraș ca și Constantinopolul unde nimeni nu se bucura de auto-suficiență și care totdeauna depindea de resurse din exterior pentru hrana populației, tăierea comunicației cu exteriorul și întreruperea comerțului a reprezentat o adevărată catastrofă. Lipsa alimentelor din Constantinopol a dus la creșterea rapidă a prețurilor. Astfel, între anii 1399-1402, prețul pentru grâne a crescut între 3 și 6 ori (20-31 hyperperi per modios). De asemenea prețul terenurilor agricole din interiorul Constantinopolului au crescut excesiv ajungând la un preț de 10 ori mai mare decât cel real. Această stare de fapt a dus la o masivă depopulare a orașului din cauza lipsei de hrană pe care și-o permiteau doar cei bogați. Eșecul blocadei s-a datorat în special datorită a două evenimente ce au venit în sprijunul bizantin: cruciada de la Nicopole ce a atras atenția lui Baizid în altă direcție și atacul mongolilor lui Timur Lenk ce a dus la înfrângerea și capturarea lui Baiazid.
Profitând de această înfrângere devastatoare a turcilor la Ankara și de instabilitatea teritoriilor turcești aflate în plin război civil, Manuel a reușit să obțină termeni foarte favorabili din partea lui Suleiman, unul dintre fiii lui Baiazid, pentru sprijinul împăratului în preluarea conducerii otomanilor. Alături de abolirea suzeranității otomane asupra Bizanțului, noul sultan ceda lui Manuel cea mai mare parte a graniței marine a Traciei, de la Mesembria în nord, până la Panidos în vest. De asemenea acesta urma să cedeze Tesalonicul, coasta înconjurătoare până la Strymon în est și până în Tesalia în sud, preum și insulele din largul acesteia. Descriind dialogul dintre Suleiman și împărat, Doukas precizează faptul că “Suleiman intrând în Oraș, a căzut la picioarele împăratului spunându-i:<< voi fi ca un fiu pentru tine și tu cei fi ca tatăl meu. Între noi nu vor mai fi lacrimi și scandaluri dacă mă vei proclama conducător al Traciei și al celorlalte ținuturi date de părinții mei […].>> Acesta i-a promis predarea Tesalonicului și a regiunii Strymon până la Zetunion, Peloponesul și regiunile din jurul Orașului de la Panidos până la Gura Sacră și toate cetățile de pe coastă de-a lungul Mării Negre între Gura Sacră și Varna.”
Deși aceste posesiuni duceau la o creștere a Bizanțului pe care nu o mai avusese de mulți ani, această creștere era de fațadă. Manuel abia dispunea de resursele necesare pentru a ține în picioare acest “imperiu”. Moartea lui Suleiman, executat de Musa a dus la schimbarea politicii lui Manuel, nevoit să-l susțină pe al treilea fiu al lui Baiazid, Mehmed. Aceast ajutor acordat celui din urmă a fost de bun augur pentru Manuel, deoarece a dus la întărirea tratatului pe care Bizanțul îl realizase cu Suleiman înainte ca acesta să moară.
Sfârșitul războiului civil dintre fiii lui Baiazid în 1413 a dus la o așa zisă pace stabilă pentru Bizanț. Politica viguroasă a lui Manuel a dus Imperiul Bizantin la o perioadă de stabilitate și înflorire, nemaiîntâlnită din timpul lui Ioan al VI-lea Cantacuzino. Cu toate acestea Imperiul era o umbră blestemată a vechiului Bizanț. John W. Barcker aseamănă imperiul lui Manuel cu un sărman blestemat travestit în imperiu, afirmație făcută pe bună dreptate. În timpul lui Manuel Constantinopolul avea o populație între 40000-60000 de locuitori, cu toate că unii istorici consideră că numărul ar fi mai mic. Efectul acestei ruinări și depopulări au fost vizibile și în plan economic. Într-un document datând din 1401 al Patriarhului Matthaios, acesta descrie starea jalnică în care se afla Constantinopolul, odată paradis al luxului.
O descriere asemănătoare este realizată și de Ruy Gonzalez de Calvaijo, ambasadorul Castiliei în fața lui Timur, care arată gradul de degradare a palatului împăratului. De asemenea, el descrie populația orașului ca fiind tristă și săracă.
Politica lui Manuel deși a oferit un răgaz Imperiului Bizantin, nu a reușit să-l reafirme ca putere pe plan extern. Vigoarea adusă a fost doar de scurtă durată. Urmașii săi nu au reușit să realizeze nimic pentru a împiedica dezastruosul final al unui imperiu milenar.
I.4.6 Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448)
Manuel a lăsat în urma lui șase urmași, dar extinderea imperiului și averea sa abia ajungea să satisfacă pretențiile celor șase prinți. Perioada de dispute ce a urmat morții lui Manuel a ofeit otomanilor timpul necesar pentru consolidarea puterii în Europa. Aceștia vedeau acum în Constantinopol punctul principal al expansiunii lor. Domnia lui Ioan al VIII-lea s-a caracterizat printr-un șir lung de dezamăgiri. Dacă Constantinopolul a avut o perioadă de pace și securitate după 1424, teritoriile rămase Imperiului Bizantin erau sub o amenințare continuă. Morea, unul din marile puncte economice ale Imperiului, recunoscută pentru producția sa agricolă și văzută ca principala zonă din care Imperiul Bizantin va renaște va fi devastată de trupele lui Turahan Beg în mai 1423. În Macedonia, asediul Tesalonicului pe care Murad îl lansase în 1422 a continuat cu o asemenea intensitate în următorii ani încât foametea a devenit de nesuportat. Sub aceste circumstanțe, bizantinii au vândut orașul venețienilor în septembrie 1423. Conform lui Ostrogorsky, despotul Andronicus a încasat suma de 300000 aspras (50000 de ducați). Tesalonicul va fi cucerit definitiv de către turci în 1430. Conform unei cronici bizantine anonime, la cererea împăratului Ioan de a opri asediul Tesalonicului, sultanul Mehmed i-a răspuns că “dacă orașul ar fi fost al tău l-aș fi cruțat, dar el aparține venețienilor și de aceea prin voia lui Dumnezeu îl voi ocupa.”
Aceiași cronică bizantină precizează și suma cu care Tesalonicul a fost vândut venețienilor, aceea de 50000 de florini, dar și modul deplorabil în care suma a fost consumată de Andronic. Conform autorului cronicii, banii au fost cheltuiți într-o manieră greșită sau făcută cadou anumitor persoane.
În ceea ce privește Moreea, politica menținerii opoziției față de turci practicată de către Constantin (viitorul împărat bizantin) a dus la ocuparea regiunii și reducerea ei la o provincie tributară în angrenajul otoman. În noiembrie 1446, sultanul Murad distruge Hexamilionul și ocupă întreaga Moree. În timp ce Turahan Beg ocupa Mistra, Murad devasta zona Corintului, ocupând Patrasul.
Domnia lui Ioan al VIII-lea nu a reușit să aducă nimic bun sau inovator în cadrul Imperiului Bizantin. Probabil tatăl lui, Manuel al II-lea, avea dreptate în mometul când a spus că Bizanțul nu are nevoie de un mare împărat ci de un bun manager. Ioan al VIII-lea nu a fost nici una nici alta. Nesiguranța sa și modul defectuos de a vedea lucrurile i-au făcut pe turci să înțeleagă că Manuel al II-lea fusese doar o excepție în Bizanț și că acesta este menit să cadă.
I.4.7 Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453)
La moartea împăratului Ioan al VIII-lea Constantin se afla în Moreea. Acolo acesta își arătase capabilitatea de a prelua conducerea în apărarea Constantinopolului și a suburbiilor sale, singurile teritorii ale Imperiului.
Dacă din punct de vedere militar Constantin se dovedise un excelent conducător, din punct de vedere economic, acestuia îi era imposibil în a-și arăta calitățile. La urcarea sa pe tronul Constantinopolului, situația era devastatoare. Practic, noul împărat domnea peste un oraș. Chiar dacă în cadrul Imperiului rămăseseră unele teritorii ca Moreea sau unele insule din arhipelag, acestea erau vasale turcilor. Politica agresivă și desconsiderarea noului și tânărului sultan Mehmed au oferit celui din urmă pretextul pentru asedierea Constantinopolului. Singura sursă de venit a imperiului, monopolul economiei din Cornul de Aur a fost stopată de turci prin construirea unei fortificații enorme, Boghaz- Kesen (Cel ce taie Canalul) pe partea opusă fortificației construite de Baiazid cu o jumătate de secol înainte. Această fortificație avea rolul de a controla traficul maritim din strâmtoare și de a opri aprovizionarea Constantinopolului.Aceasta a fost doar primul pas spre cucerirea Constantinopolului, care va avea loc la 29 mai 1453. Soarta Tesalonicului din anul 1430 s-a repetat și în cazul Perlei Bizanțului. Moartea lui Constantin și ocuparea inimii imperiului au dus la dispariția Imperiului Bizantin pentru totdeauna.
***
Realizând o analiză a situației economice a Imperiului Bizantin de la 1204 până la dispariția sa în 1453, se pot trage o serie de concluzii. În primul rând, se observă faptul că ocupația latină din 1204 a reprezentat o lovitură extraordinară pentru Bizanț. Deposedarea lui de numeroasele bunuri acumulate în Constantinopol, alături de fragmentarea teritorială au dus la o destabilizare în toate planurile de existență, inclusiv în plan economic.
În al doilea rând, restaurarea de după 1261 nu a fost realizată prin impunerea Imperiului de la Niceea în fața latinilor ci mai ales prin noroc. De asemenea, așa zisa restaurare a făcut mai mult rău decât bine bizantinilor, deoarece nu s-a reușit și o stabilitate din punct de vedere economic. Numeroase teritorii instabile politic și devastate de războaie erau cu greu întreținute din resursele altor teritorii care cu greu făceau față numeroaselor cereri.
În al treilea rând, pierderea Asiei Mici principala regiune ce oferea resurse Imperiului Bizantin, coroborată cu numeroasele conflicte din Peninsula Balcanică au accentuat degradarea imperiului.
În ultimul rând, politica defectuoasă a împăraților, proasta guvernare a regiunilor, fiscalitatea excesivă, corupția din rândul aparatului de conducere și slăbiciunea în fața vecinilor au dus la dispariția Imperiului Bizantin în 1453. Deși cea mai longevivă dinastie, din punct de vedere economic dinastia paleologă nu a reușit să se ridice la înălțimea predecesoarelor sale.
II. Premise Religioase
Imperiul Bizantin a reprezentat din totdeauna o sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice aflate în declin: tradiție latină, elenism, creștinism, cultură orientală. Aflați la confluența marilor drumuri comerciale ce legau Occidentul de Orient, bizantinii au trebuit să facă față diferitelor influențe venite din cele două „lumi periferice”, învățând să relaționeze cu noile popoare până atunci ignorate precum arabii, slavii, turco-mongolii. Influențele noilor popoare au dus la o schimbare majoră în cadrul vastului Imperiu Bizantin atât din punct de vedere politic și social-economic, cât și ideologic și religios.
Dacă la începutul secolului al VII-lea, Imperiul Bizantin domina lumea sub toate aspectele ei, reprezentând o lume nouă, „ultimă formă a sintezei orientale, menținută de puternica armată a romanilor și de sensul nemuritori al civilizației grecești”, odată cu apariția noilor popoare, dar mai ales odată cu incursiunile arabilor musulmani la granițele orientale ale Imperiului, acesta a primit o lovitură pe care o va resimți până la dispariția sa în secolul al XV-lea. Timp de nouă secole relațiile tensionate dintre bizantini și Orientul musulman vor reprezenta principalul element conflictual al Orientului, având ca protagoniști nu numai două state ce doreau să-și impună supremația asupra unei regiuni, ci și două culturi și civilizații diametral opuse, două religii antagonice și două concepții aflate la poli opuși. În fața unui Bizanț cu o concepție liberală, cu o religie dezvoltată, filozofică, cu o gândire modernă pentru acel secol, stătea Islamul radical, strict, auster și închistat de unele reguli de multe ori absurde. Cu toate acestea, noua societate islamică a reușit să șubrezească Bizanțul atât din punct de vedere politico-social, cât și religios. Deși la exterior arăta asemenea unui colos menit să domine întreaga lume, în interiorul său Imperiul Bizantin era șubred din toate punctele de vedere. Divergențele provocate de vechile erezii monfizite și nestoriene, modul incoeerent de conducere al împăraților, aviditatea aristocrației și lipsa unei armate puternice au permis evoluția islamului în Orient.
În ceea ce privește perceperea islamului de către bizantini și aici se observă o evoluție, astfel că, dacă în secolul VII acesta era văzut ca o erezie menită să se dinspară, în secolul al XV-lea era văzută ca o incercare dată de Dumnezeu Bizanțului, cu care Acesta avea un plan.
Dacă din punct de vedere politico-militar Imperiul Bizantin pierdea teren în fața unui Islam aflat într-o continuă ascensiune, pe plan cultural-religios, acesta încerca să dea răspuns unei societăți ce dorea să acapareze nu numai teritorii ci să lovească și în sistemul religios al imperiului prin impunerea religiei islamice creștinilor. Astfel pe lângă controversele miliare apar și cele religioase. Relațiile religioase dintre Bizanțul Ortodox și Orientul Musulman are o evoluție interesantă prin faptul că dacă la început Islamul era văzut ca o plagă pentru Imperiul Bizantin, odată cu apropierea de finalul existenței sale Bizanțul s-a văzut în măsura să accepte o conducere isalmică în detrimentul uneia catolice.
În cadrul relațiilor inter-religioase dintre islam și creștinism în general și creștinismul bizantin în special, un rol foarte important l-au jucat cruciadele. Deși Biserica nu reprezenta un stat propriu menit să declare război altor state, aceasta putea propovădui un război “pentru credință”. În sensul larg, cruciadele nu au căutat trecere forțată a musulmanilor la creștinism ci acest motiv a fost utilizat mai ales ca un pretext pentru motive mai mult sau mai puțin religioase. În fața agresivității “religioase” islamice, creștinismul a răspuns cu aceeași agresivitate, fapt ce a dus la o acutizare a problemei transformându-o dintr-o problemă de ordin politic într-un război religios.
Vorbind despre relația dintre Bizanț și Occidentul Latin, 1204 a reprezentat punctul de maximă tensiune în relațiile dintre cele două părți. Dacă anul 1054 nu a avut efecte dezastruoase în plan religios ci mai mult în plan jurisdicțional prin separarea celor două Biserici, Cruciada din 1204 a lăsat o rană imensă în Imperiul Bizantin atât pe plan politic cât și religios, rană ce va fi resimțită de fiecare bizantin până la dispariția Bizanțului în 1453 și care va avea un efect dezastruos în relațiile dintre cele două părți.
II.1 Izvoarele generale cu privire la raporturile dintre bizantini și musulmani
În scrierile bizantine știri despre arabo-musulmani avem tocmai în secolul al IX-lea când, Teofan Mărturisitorul compune Cronografia sa. Explicația pentru această lipsă de informații poate avea două motive. Primul ar fi acela că secolul al VIII-lea este unul dintre perioadele întunecate ale imperiului, perioadă despre care nu se știu foarte multe lucruri. Al doilea punct îl reprezintă puțina importanță pe care bizantinii o acordau arabilor musulmani care cuceriseră provinciile imperiului unde erau populații eretice și trădători.
O mărturie solitară din această perioadă este dată de Sfântul Sofronie, Patriarhul Iersualimului. Predicând în ziua de Crăciun a anului 634, Sofronie explică ascultătorilor săi că acești saraceni fără de Dumnezeu au fost trimiși ca pedeapsă pentru numeroasele păcate săvârșite de creștini. Religia acestor saraceni era irelevantă pentru Sofronie, acesta încercând să înțeleagă doar rolul lor în istoria creștinismului. Scriind cam în aceeași perioadă în care Sfântul Sofronie se confrunta într-un mod direct cu invazia arabă, Sfântul Maxim Mărturisitorul îi descrie pe aceștia ca bestii dezlănțuite care abia au formă umană. Acesta îi cataloga ca fiind evrei și predecesori ai Antihristului.
În ceea ce privește Cronografia lui Teofan, aceasta este deosebit de importantă, deoarece alături de abundența faptelor de ordin istoric, ne oferă și o viziune a bizantinilor în ceea ce-i privește pe musulmani. Astfel, în viziunea lui Teofan, islamul era doar o falsă religie, o erezie apărută din dorința de a ascunde faptul că Mahomed era bolnav de epilepsie.
În descrierea sa acesta precizează următoarele: „Mahomed, sărac fiind se angajează ca slujitor în casa unei femei bogate Chadiga, pentru a face comerț. Aceasta îndrăgostindu-se de el, îl ia de soț. Venind în Palestina, Mahomed a avut de-a face cu iudei și creștini, de la care a aflat anumite chestiuni scripturistice. El avea boala epilepsiei, iar soția sa când și-a dat seama, s-a întristat foarte tare, pentru că, fiind nobilă se unise cu un astfel de om, care nu numai că era sărac, dar și eplipetic. El a căutat să o împace spunând astfel: au o vedenie cu un înger pe nume Gavriil, și neîndurând să îl văd, leșin și cad. Ea ia spus totul unui monah exilat pentru credința sa cea rea, iar acesta dorind să îi facă pe plac i-a spus că este prooroc […]. Erezia lui a luat în stăpânire regiunea Ethribos.”
Vorbind despre Paradis, Teofan descrie și concepția „eretică” cu privire la acesta a musulmanilor, și anume acela de loc al mâncării și băuturii trupești, a împreunării cu femei, loc prin care curge un râu de vin, miere și lapte. El cataloga această concepție ca fiind „plină de pierzare și de prostie”.
Dacă ideea despre rai este de ordine materială și iadul este văzut la fel de material. În accepțiunea musulmană medievală iadul capătă dimensiuni, miros, culoare și proprietăți meteorologice. În iadul islamic vânturile sunt otrăvitoare (samum), culoarea dominantă fiind cea neagră. “Este o întunecime combinată cu mânia lui Dumnezeu și chiar și flăcările nu pot lumina aceste locuri.” În acest iad ploaia este asemenea plumbului topit sau sub forma pietrelor încinse.
Cronografia lui Teofan Mărturisitorul este continuată de Cronicile lui Simeon Magistrul, Leon Gramaticianul și Gheorghe Monahul.
Secolul al XI-lea vine cu o nouă viziune în ceea ce privește înțelegerea fenomenului islamic. Astfel, Kekavmenos afirmă că necredincioșii au triumfat pe moment datorită planurilor nebănuite ale lui Dumnezeu. Această idee apărea în urma unui sentiment de teamă și culpabilitate a bizantinilor față de Dumnezeu. În noua lor concepție asupra tăvălugului musulman, acesta era văzut ca o „misiune” trimisă de Dumnezeu.
Perioada cruciadelor este deominată de scrierile cu caracter istoric, opere ce arată poziția Bizanțului între Occidentul catolic și Orientul Musulman. În această categorie se încadrează Alexiada Anei Comnena și operele istoricilor Ioan Kinnamos și Nichita Koniates.
Secolele XIII-XV sunt sărace în ceea ce privește relațiile bizantinilor cu Islamul. Doar două opere sunt de referință în această perioadă: Discursurile și Apologiile despre Islam ale lui Ioan al VI- lea Cantacuzino și Dialoguri cu un Pers ale lui Manuel al II-lea. Împăratul Manuel descrie islamul ca fiind o falsă religie și frenezie a nebunului Mahomed.
Din fericire, secolul al XV-lea este ilustrat foarte mult de patru istorici: Dukas, Spharantzes, Laonikos Chalkokondylis și Kritobulos Iambros. Operele lor vin cu o nouă perceptive asupra islamului. Astfel, turcii musulmani devin ultima soluție de salvare a ortodoxiei, o eventuală înțelegere cu Roma însemnând amenințarea cu moartea pentru religie și cultură, numind pe teologii latini neologi, adică schimbători ai dogmei. Mulți îl vedeau pe Papă ca fiind antihrist. Pentru ortodoxia bizantină, musulmanul după ce a fost dușmanul clasic și adversarul respectabil, devine salvatorul în așteptarea Providenței care să decidă eliberarea credincioșilor de o dominație dură dar protectoare a identității lor.
Memorabilă pentru înțelegerea sentimentelor contradictorii ce măcina societatea bizantină în acea perioadă este lucrarea Memorii a lui Georgios Sphrantzes, o lucrare care deși se dorește a fi istorică conține și un caracter vădit profetic. Vorbind despre turcii musulmani, Sphrantzes precizează faptul că împărăția lor va avea sfârșit la vremea cuvenită și va fi desființată de „poporul blond”, potrivit prezicerilor bărbaților trimiși de Dumnezeu. Acest popor va alunga tot neamul lui Ismail.
Continuând istorisirea faptelor, cronicarul face diferența între credința creștină sănătoasă și sfântă, și religia păgână a „agarenilor barbari și neciopliți”. Cu toate acestea, acești agareni necredincioși și fără milă, pedepsesc pe cei drepți și credincioși din porunca lui Dumnezeu.
Pe aceeași linie cu Georgios Sphrantzes s-a aflat și Critobul din Imbros. În Cronica sa, acesta elogiază pe sultanul Mahomed care „cu deosebită generozitate” reface Constantinopolul și care îl alege pe Ghenadie patriarh, permițându-i să țină numeroase discuții teologice la care chiar sultanul participa.
În ceea ce privște opinia teologilor musulmani cu privire la creștinism, aceștia sunt la fel de intransigenți ca și partenerii lor de discuții. Un exemplu demn de luat în seamă în ceea ce privește opinia musulmană cu privire la creștinism îl găsim în personalitatea lui Abd Al-Jabar, un teolog musulman mu’tazillit al secolului X. Conform lui Al-Jabar, Biserica Creștină a părăsit învățătura lui Hristos și s-au întors la păgânism. “Nu romanii au devenit creștini ci creștinii au devenit romani întorcându-se la religia romană.” Pornind de la această concepție Al-Jabar îl găsește vinovat pe Pavel, “un evreu nebun și rău” care i-a întors pe creștini împotriva evreilor și care pentru insolența sa a fost trimis de către romani pentru a fi judecat la Constantinopol. Pentru a câștiga suportul oamenilor, Pavel va schimba religia divină a lui Iisus, dar odată cu moartea acestuia și cu pierderea puterii politice de către creștini a dus la decăderea creștinismului.
În pleiada celor ce au denaturat învățătura lui Hristos se află și împăratul Constantin cel Mare, “un om nebun și calculat” care dorea binele poporului său și a domniei sale. Acesta s-a lăsat influențat de mama sa în demersul de romanizare a creștinilor. În accepțiunea lui Al-Jabar, creștinii și-au dezvoltat practicile lor fiind influențați de popoarele cu care intrau în contact. Acesta merge mai departe considerând că modul de postire al creștinilor ce trăiau printre musulmani a fost preluat din islam.
Analizând concepțiile lui Al-Jabar se observă clar modul reticent cu care acesta tratează creștinismul, reticență întâlnită doar în cazul sectelor contemporane, secte ce au împrumutat unele aceste idei.
II.1.2 Pseudo-Metodius și Pseudo-Atanasius
Alături de aportul pe care istoricii și cronicarii bizantini și l-au adus în descrierea amenințării pe care noul stat arab și noua religie islamică o provocau, un rol deosebit l-au avut și scriitorii de origine siriacă. Aceștia au încercat să tragă un semnal de alarmă lumii creștine cu privire la pericolul pe care noua religie îl reprezenta pentru creștinism. Descrierile cu privire la islam s-au facut într-o manieră apocalipitcă, dat fiind faptul că atât pentru evrei cât și pentru creștini, cel mai ușor mod de a-și afirma credința în fața anumitor dezastre era prin viziunea cu privire la sfârșitul lumii.
Cele mai importante scrieri apocalipitice, cu caracter anti-islamic au fost cele ale lui Pseudo-Metodius și Pseudo-Atanasius. Scrise în limba siriacă în secolul al VII-lea, aceste două lucrări încearcă să ofere un argument cu privire la cuceririle arabe din bazinul Mediteranei.
Apocalipsa lui Pseudo-Metodius, este cea care oferă o idee ce va apărea pe tot parcursul istoriei Imperiului Bizantin și anume ridicarea mesianică a împăratului bizantin. Atribuită lui Metodius din Olymp, un părinte bisericesc trăitor în secolul al IV-lea, această lucrare descrie ușurința cu care islamul va avansa și va acapara creștinismul. Conform lui Pseudo-Metodius, când Imperiul Persan va dispărea, acestuia îi va lua locul poporul lui Ismael, fiul lui Hagar. Aceștia vor fi “puterea din Sud” de care vorbea Daniel și cu care romanii se vor lupta zece săptămâni de ani deoarece sfârșitul este evident. Acești fii ai lui Ismael vor fi bestiile pământului și păsările cerului ce vor distruge pe evrei, pe greci și Imperiul Persiei. În viziunea lui Pseudo-Metodius, noul popor chemat va avea patru conducători: ruina, distrugerea, pustiirea și jaful care vor primi tot pământul. “Pămîntul Persiei va fi dat Pustiirii, pentru a fi jefuit el și locuitorii acestuia, prin robie, jaf și pustiire. Armenia și locuitorii ei vor fi dați captivității și sabiei. Capadocia va fi dată Ruinei și Distrugerii iar locuitorii ei captivității și masacrului […]. Ținutul Romanilor va fi dat Pustiirii și sabiei iar locuitorii acestui ținut vor fi dați robiei și jefuirii și dispariției. […]. Ținutul Făgăduinței va fi umplut cu oameni din toate cele patru zări ca lăcustele adunate de vânt. Și acolo vor fi calamități și foamete și boală.”
Descrierea făcută de Pseudo-Metodius arabilor este una apocaliptică. Aceștia nu sunt oameni ci fii ai distrugerii, veniți să aducă totul la ruină și să smulgă copiii de la sânul mamelor pentru a-i arunca de pe stânci. Ei sunt insolenți, criminali și vărsători de sânge. Metodius îi compară cu un cuptor al încercărilor adresat creștinilor.
Apocalipsa lui Metodius se încheie prin venirea Răscumpărătorului, în persoana împăratului romanilor. Acesta se va scutura asemenea unui om trezit din beție și se va ridica împotriva celor ce-l credeau mort și le va lua lor pământurile și femeile și fii trecând totul prin foc și sabie reinstaurând pacea și prosperitatea. În viziunea lui Metodius, arabii sunt descriși ca antihrist în timp ce împăratul bizantin ca Salvatorul.
În ceea ce privește Apocalipsa lui Pseudo-Atanasius, aceasta merge pe aceeași linie cu descrierea lui Pseudo-Metodius. Datată ca fiind din perioada dinastiei Umayade, lucrarea lui Atanasius, prezintă venirea arabilor ca pedeapsă pentru păcatele săvârșite de creștini, în special de episcopi, preoți și călugări. Atansius îi numește pe arabi saraceni, catalogându-i ca fiind “a patra fiară” pe care profetul Daniel a văzut-o. Aceștia vor domni peste multe țări și acestea vor plăti taxă lor (jizyah). Pe parcursul lucrării sale autorul pune accentul în special pe aspectul material al dominației arabe (taxe excesive, distrugerea obiectelor și locașurilor de cult creștine). Cert este faptul că și în cazul lui Atanasius ca și în cazul lui Metodius reticența asupra arabilor musulmani este una vădită. Această viziune cu privire la înțelegerea islamului va crea numeroase divergențe în relația cu popoarele musulmane de-a lungul istoriei bizantine. De asemenea se va observa o anumita trecere de la o viziune la alta odată cu trecerea timpului.
II.2 Islamul în gândirea teologilor bizantini
Dacă, scriitorii laici s-au ocupat în special de o descriere istorică a evoluției islamului, teologii bizantini au intrat în contact direct cu religia musulmană demonstrând incoerența acesteia. Printre cei mai importanți teologi ce au scris împotriva islamul remarcăm pe Sfântul Ioan Damaschin și Teodor Abu Qurrah în secolul al X-lea și Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea.
Sfântul Ioan Damaschin este primul creștin arab de credință calcedoniană care a scris împotriva islamului. Referitor la această controversă Sf Ioan a compus două tratate. Primul tratat este cuprins în capitolul Despre erezii al lucrării Izvorul cunoașterii și este cunoscut sub numele de Erezia C. Al doilea tratat este numit Controversă între un sarazin și un creștin.
II.2.1 Erezia C
Erezia C este cea mai detaliată prezentare dintre toate abaterile de credință menționate în capitolul despre erezii. Aceasta descrie religia pre-islamică și numele sub care sunt cunoscuți musulmanii (ismaeliți, sarazini, agareni), originea Islmaului, hristologia Islamică. De asemenea, ea are și o parte apologetică în care este prezentat motivul adorării Crucii și unde este criticată poligamia.
Vorbind despre credința musulmanilor, Sfântul Ioan o numește superstiție înșelătoare, anunțând venirea lui anti-hrist, fiind înainte-mergătoarea acestuia. Acesta arată similaritatea dintre crezul nestorian și cel musulman, unde spune că nu Hristos a fost răstignit, ci doar o umbră.
Vorbind despre evoluția musulmanilor, Ioan arată faptul că până în timpul lui Heraclie, aceștia erau politeiști, adorând Steaua dimineții și pe Afrodita, pe care o numeau Habar (Cea mare).
Trecând mai departe în analiza hristologiei islamice, Sfântul Ioan arată faptul că Hristos deși Cuvântul lui Dumnezeu, în ideea islamică Acesta era creat și prin definiție rob. Este deja binecunoscut faptul că în Coran Iisus este văzut ca un profet dintr-o serie mai lungă de astfel de profeți trimiși de Dumnezeu, începând cu Adam și culminând cu Mohamed. Iisus este similar lui Mahomed, cel din urmă continuând opera de propovăduire a Mântuitorului.
O altă problemă este confuzia pe care musulmanii o fac referitor la Fecioara Maria, care, în viziunea lor este sora lui Moise și Aaron. Această greșeală a fost observată și de Niceta de Bizanț care a concluzionat că această confuzie din cauza trazliterării numelui Maria în arabă, unde este scris Maryam, foarte apropiat de ebraicul Miriam.
Partea apoligetocă a Ereziei C începe cu răspunsul adus de Sf Ioan la acuzele de asociaționism aduse creștinilor care „Îl consideră pe Hristos fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu”, deoarece Coranul spune ca Allah nu a avut fii. Acesta spune că dacă pe Dumnezeu îl consideri fără cuvânt atunci Îl mutilezi, făcându-l asemenea peitrei.
La acuzele pe care musulmanii le aduc creștinilor pentru venerarea crucii, numindu-i idolatri, Sfântul Ioan le de un răspuns prompt. „Crucea este un simbol ce amintește creștinilor de moartea și învierea lui Hristos și ea reflectă umanitate și dumnezeirea Lui.” De asemenea, în replica la acuza de idolatrie, acesta îi întreabă pe musulmani de ce venerează Ka’aba, numindu-i pe aceștia stupizi și definind acea piatră ca fiind capul Afroditei pe care o veneraseră cu câteva secole în urmă.
În finalul lucrării, Sfântul Ioan enumeră câteva practici ale musulmanilor: tăierea împrejur moștenită din tradiția abrahamică dar neprecizată în Coran, înlăturarea Botezului și a Sabatului, oprirea consumării vinului deși această practică intra în contradictoriu cu starea paradisiacă unde exista un râu de lapte vin și miere.
II.2.2 Controversa dintre un sarazin și un creștin
Această reprezintă a doua lucrare a Sf Ioan Damaschin cu privire la islam, tematica ei fiind regăsită și Erezia C. În cadrul ei sunt analizate o serie de teme hristologice și teologice, sub forma unui dialog între un creștin și un sarazin. Principalele teme ale lucrării sunt:
Puterea divină și libertatea omului
Dreptatea divină
Creația continuă
Distincția dintre Cuvântul lui Dumnezeu și cuvintele lui Dumnezeu
Operele lui Ioan Damaschin au avut un impact important asupra evoluției înțelegerii raportului dintre creștinism și islam. Pe bază scrierilor sale s-a dezvoltat opera polemiștilor de mai târziu.
II.2.3 Teodor Abu’ Qurrah
Continuatorul Sfântului Ioan Damaschin a fost teolgul creștin de origine melkită Teodor Abu Qurrah, episcopul Harranului.
Opera lui Teodor Abu’ Qurrah este una mult mai complexă decât cea a Sfântului Ioan Damaschin, tematica ei extinzându-se asupra unor teme de credință argumentate într-un mod rațional. Dintre temele dezbătute de acesta, de referință sunt:
Despre adevărata religie- o analiză a mai multor religii printre care și a islamului
Despre adevărata Biserică – un răspuns logic menit să continue prima temă. Numai după ce a descoperit adevărata religie, omul își poate îndrepta privirea către aflarea adevăratei Biserici.
În ceea ce privește lucrările adresate exclusiv islamului, acestea sunt împărțite în trei categorii: polemice, apologetice și teologice, fiecare dintre acestea fiind numite Opuscule.
În opusculele polemice, Abu Qurrah încearcă să demonstreze pe cale rațională existența lui Dumnezeu.
Opusculul 20 este relevant deoarece în el Mahomed este asemănat cu trimisul unui rege, care în loc să îndeplinească misiunea încredințată, devine corupt din pricina banilor percepând taxe de la cei ce nu îi admit regulile. Teodor îl numește pe Mahomed nebun, catalogându-l ca fiind posedat de diavol. Continuând analiza ideologiei musulmane, Abu’ Qurrah, demonstrează logic superioritate monogamiei, în detrimentul poligamiei, printr-o analogie. „Doi sclavi sunt trimiși în călătorie de către stăpânul lor care le impune două reguli: pe de o parte, câte haine să poarte fiecare, pe de alta, ce pedeapsă va primi cel care tremură de frig. Conform primei reguli, stăpânul a decis ca unul dintre sclavi să nu aibă decât tunică, în timp ce celălalt, oricâte dorește. Conform celei de-a doua reguli, primul care tremură, primește 80 de vergi. Cei doi călători sunt bărbatul și femeia, iar stăpânul este Dumnezeu. La final Teodor întreabă dacă este un astfel de stăpân drept.
În ceea ce privește privește opusculele apologetice, acestea sunt în număr de patru și argumentează, sub forma unor dialoguri, existența Sfintei Treimi (în care se face analogia între ipostasurile divine și conținutul cărților Coranului), realității Euharistice, atotputerniciei lui Dumnezeu și morții lui Hristos pe Cruce.
Lucrările teologice sunt mult mai vaste, fiind de factură logic-rațională. În cadrul lor, Teodor utilizează o argumentare silogistică asemeni dialogurilor grecești. Prin conținutul lor, Abu’ Qurrah sprijinea dumnezeirea lui Hristos
Ca urmaș al Sfântului Ioan Damaschin, Teodor Abu’Qurrah, a reușit să contracareze fiecare dintre ideile musulmane menite să subminze creștinismul. Martor și promotor al arabizării Bisericii sale, Teodor s-a remarcat prin erudiția și forța discursului argumentativ. Temut și respectat de adversari, fie eretici, fie musulmani, el și-a câștigat o faimă care a depășit limitele imperiului în care s-a născut. Descriindu-l pe Teodor Abu’Qurrah, Pr Gheorghe Ioniță îl cataloga ca cel care prin scrierile sale a luminat mintea acelora care l-au studiat.
II.2.4 Sfântul Grigorie Palama
Un rol important în cadrul disputei islamo-creștine l-a avut și Sfântul Grigorie Palama, cel care, pentru aproximativ un an a stat în captivitatea otomană. În Epistola sa către Biserica din Tesalonic, acesta descrie perioada captivității și numeroasele polemici pe care le-a avut atât cu iudaizanții cât și cu musulmanii, această epistolă devenind, așa cum este numită de Arhidiaconul Ioan Ică Jr., documentul oficial al captivității.
Epistola către Biserica din Tesalonic reprezintă în fapt o compilație de mai multe texte distincte. În cadrul ei sunt relatate dialogurile cu Suleiman, Ismael precum și o discuție cu un cleric musulman.
Există diverse supoziții cu privire la captivitatea lui Grigorie Palama. Conform lui Gregoras, această captivitate a survenit în urma unei pedepse a lui Dumnezeu pentru ereziile acestuia, și despre care proferează versiuni fanteziste și tendențioase menite să-l discrediteze personal pe arhiepiscopul Tesalonicului: astfel, după Gregoras, scopul venirii lui Grigorie Palama la Constantinopol era acela de a-l monta pe Ioan VI Cantacuzino împotriva lui Ioan V Paleologul și a lui Gregoras însuși; capturându-l, turcii ar fi găsit la Palama foarte mult aur, i-ar fi aruncat în mare cărțile, îngroziți de ereziile lui, și, mai mult, l-ar fi supus pe bătrânul arhiepiscop unei agresiuni homosexuale dezonorându-l. Prezentarea lui Palama cu privire la captivitatea sa este una mult mai credibilă. Conform relatării sale, el a fost prins de otomani lângă Kallipolis și apoi dus la Lampaskos, unde intră pentru prima dată în polemici de ordin religios. Sfântul Grigorie îi numește pe musulmani neam necucernic și urâtor de Dumnezeu. “Căci acest neam necucernic, urâtor de Dumnezeu și preaîntinat se lăuda cu faptul că au ajuns să stăpânească peste romei din pricina iubirii lor de Dumnezeu, neștiind însă că lumea aceasta zace în cel rău [1 In 5, 19] și că cea mai mare parte a ei aparține celor răi și în robia celor de jos și care fac silnicie vecinilor cu forța armelor; drept pentru care și până la Constantin care a împărățit cu adevărat iubind pe Dumnezeu, idolatrii au stăpânit tot timpul aproape lumea întreagă, ca și după acela iarăși mult timp unii care nu s-au deosebit cu nimic sau puțin de aceia. De aceea mi se pare că aceia care se laudă cu răutatea lor pățesc același lucru cu păgânii despre care Apostolul spune că au fost lăsați la voia minții lor neîncercate [Rm 1, 28] căci cunoscând pe Dumnezeu nu L-au preamărit nici cinstit ca Dumnezeu [Rm 1, 21]. Căci și aceștia, cunoscând pe Hristos — căci spun că e Cuvânt și Duh al lui Dumnezeu [Coran 4, 169–171], dar și că S-a născut din Fecioară [3, 42–47; 4, 169–171], că a făptuit și învățat dumnezeiește [3, 43–49], că a fost luat la cer [5, 117], că rămâne nemuritor și va veni să judece viii și morții [4, 157–159] —, cunoscându-L deci pe Hristos, nu L-au preamărit ca pe Hristos, adică Dumnezeu-om, ci au schimbat adevărul în minciună și au crezut, au cinstit [Rm 1, 25] și au urmat unui simplu om, muritor și îngropat: acestui Moamet, decât Cuvântului Dumnezeu-om viu și veșnic, Care n-a gustat moartea decât ca să nimicească moartea [Evr 2, 14] și să Se facă început al vieții veșnice și neamestecate, pe care nicicând n-ar fi putut-o oferi patima, moartea și învierea unui simplu om; drept pentru care toți care au înviat la această viață muritoare a noastră, au murit iarăși, dar când Hristos a înviat din morți, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui [Rm 6, 9], ci se arată anticipat viața viitoare și veșnică. Deci, întrucât cei despre care vorbesc L-au cunoscut pe Hristos dar nu L-au preamărit sau cinstit ca Hristos, Dumnezeu i-a lăsat la voia minții lor neîncercate, patimilor și necinstirilor [Rm 1, 24. 26. 28], ca să trăiască rușinos, inuman și cu ură de Dumnezeu și, ca Esau cel urât încă de copil de Dumnezeu și lipsit de binecuvântarea părintească [Fc 27], ei trăiesc din arc, din sabie și din destrăbălare, delectându-se cu ducerea oamenilor în sclavie, cu omoruri, jafuri, răpiri, desfrânări, adultere și iubiri împotriva firii. Și nu numai că fac acestea, dar și — o, ce aberație! — cred că Dumnezeu le aprobă. Așa gândesc eu despre ei cunoscând acum mai exact cele ale lor.”
În centrul discuțiilor dintre Sfântul Grigorie și musulmani a stat întrebarea pe care adesea aceștia o adresau creștinilor „Noi cinstim ca profet pe Iisus, voi, creștinii, de ce nu cinstiți ca profet pe Mahomed?”. Răspunsul sfântului este unul simplu și anume: „Voi, musulmanii, sunteți în contradicție: dacă L-ați cinsti cu adevărat pe Iisus ca și Cuvânt al lui Dumnezeu și Judecător al lumii (cum spune Coranul) L-ați accepta ca Dumnezeu-om si n-ați urma unui simplu om muritor și îngropat, care nu poate mântui pe nimeni.” Din acest răspuns se observă aceeași problemă apărută și în textul Sfântului Ioan Damaschin referitoare la dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos.
În discuția cu clericul musulman, Sfântul Grigorie vorbește despre Hristos ca judecător al celor morți. La întrebarea clericului musulman cu privire la acceptarea lui Mahomed de către creștini, acesta îi aduce ca argument proorociile mesianice ale Vechiului Testament, demonstrându-i că și creștinii și ereticii folosesc aceleași Scripturi și care transmit aceleași învățături.
Alături de discuțiile avute cu promotorii teologiei musulmane, Sfântul Grigorie s-a confruntat și cu o grupare numită a “chionilor”, o populație de origine greacă ce dorea să realizeze o simbioză între islam, iudaism și creștinism pentru a-și salva identitatea în fața ocupației turcești. Această simbioză se baza pe ceea ce este comun acestor trei religii: monoteismul și Decalogul.Ca răspuns adus acestora, Sfântul Grigorie redactează în anul 1355 “Decalogul legislației după Hristos sau al Noului Testament”.
Aceste dialoguri reprezintă sinteza disputelor pe care Sfântul Grigorie Palama le-a avut în capitivitate otomană. Deși rob și constrâns din exterior de un sistem intolerant, Sfântul Grigorie nu a cedat presiunii, demonstrând falistate învățăturii musulmane.
II. 3 Conflictele religioase – cauză a expansiunii musulmane
Bizanțul și Islamul au fost pentru multe secole legate într-un mod indisolubil atât în istoria lor internă cât și în cea externă. Din secolul al VII-lea până la mijlocul secolului al XI-lea islamul reprezentat de arabi cât și din secolul al XI-lea până la 29 mai 1453 islamul reprezentat de turci au ocupat puțin câte puțin Imperiul Bizantin.
Fără îndoială că una din cauzele acestui succes s-a datorat într-o mare măsură situației precare și frământărilor de ordin religios din cadrul imperiului. Astfel, în primele secole ale apariției islamului și a ofensivei acestuia, creștinii monofiziți și nestorieni au preferat ruperea de Bizanț și intrarea sub tutela arabă.
Divergențele religioase din cadrul Imperiului Bizantin au favorizat expansiunea islamului atras de ceea ce Bizanțul le oferea. Dacă în primele milenii ale mileniului al doilea (până în anul 1204), situația a fost oarecum echilibrată date fiind diferitele conflicte din interiorul lumii musulmane (cruciadele, schimbarea dinsastiilor), odată cu anul 1204 islamului i s-a oferit ocazia să avanseze rapid spre inima creștinătății. Cruciadele au deschis în mintea ambelor tabere ideea de război sfânt sau război pentru credință, deviză ce a înflăcărat și mai mult conflictul deja existent. Un exemplu cu privire la acest aspect îl reprezintă faimoșii ghazi, care imediat după înfrângerea împăratului Roman Lekapenul la Mantzikert în anul 1097, au început să avanseze în ținuturile îmbelșugate ale bizantinilor sub pretextul extinderii dreptei credințe. Însuși numele de ghazi-lupător pentru credință arată turnura pe care conflictul politic dintre cele două lumi o luase.
Extinderea continuă a acestor ghazi a dus la o maisvă depopulare a regiunilor de către masa creștină și repopularea acestora cu o pătură nouă musulmană fapt ce a favorizat răspândirea islamului în detrimentul creștinismului.
Conflictele continue de ordin religios în cadrul Imperiului atât din punct de vedere intern cât și extern, coroborate cu expansiunea musulmană personificată în turcii otomani, au provocat în interiorul capitalei un anume antagonism cu privire la cele două părți. Un istoric bizantin al secolului XIV descrie faptul că în momentul în care Sfânta Liturghie era celebrată în Biserica imperială, oamenii erau furioși să vadă cum otomanii care erau admiși în capitală dansau și cântau în lângă palat. Cu toate acestea, în ajunul căderii Constantinopolului, majoritatea populației era mai mult împotriva unirii cu Roma decât în acceptarea ocupației otomane. Rămâne de referință mărturisirea lui Lucas Notaras, megaducele Bizanțului care spunea că “mai bine vede orașul condus de turbanul turcesc decât de tiara papală.”
***
Relațiile Imperiului Bizantin cu lumea musulmană a reprezentat una dintre principalele pagini ale istoriei Evului Mediu. Dacă din punct de vedere militar lucruruile au fost în mare parte simple, Bizanțul fiind puțin câte puțin acaparat de tăvălugul musulman, pe plan religios problemele au fost mult mai complexe. Puterii musulmane au reușit să-i facă față numai cultura bizantină. Oameni de cultură precum Teofan Mărturistorul, Ioan Damaschin, Teodor Abu’Qhurrah sau Grigorie Palama, conștienți de pericolul pe care lumea musulmană îl reprezenta pentru întreaga creștinătate au fost cei care au reușit să țină steagul creștinătății deasupra unei mări musulmane în continuă expansiune.
Prin scrierile lor, prin dialoguri și prin polemici, aceștia au reușit să dea un răspuns unei religii care, deși în continuă expansiune, nu a ținut cont de un singur lucru și anume, faptul că niciodată copia nu are aceeași valoare ca și originalul.
Din punct de vedere al răspunsului dat de acești scriitori islamului, Răsăritul creștin s-a poziționează cu multe secole înaintea Occidentului. Când, în sfârșit, Occidentul creștin a început să fie preocupat serios de islam n-a făcut altceva decât să preia, în primul rând, informațiile, mai vechi sau mai noi, din Răsăritul creștin.
Observând evoluția islamului în raport cu Imperiul Bizantin, ne dăm seama cum a fost perceput defapt acesta, de la o simplă erezie trecută cu vederea în secolul al VIII-lea, la religia ce urma să salveze societatea bizantină în secolul al XV-lea.
II. 4 Bizanțul și Roma
Dacă relația dintre creștinismul ortodox bizantin și islam a fluctuat având momente de acalmie și momente de dispută, relația dintre Roma și Bizanț s-a axat pe o continuă pantă ascendentă fapt ce a dus în final la dispariția celui din urmă.
Încă de la începutul istoriei Imperiului Bizantin, între cele două lumi au existat diferențe profunde, ce în timp au săpat la temelia relațiilor dintre Constantinopol și Roma. Potrivit lui Charles Diehl, pentru clerul oriental, subtil, speculativ, ingenios și aplecat spre o teologie adâncă, Biserica Occdentală părea ignorantă și austeră. Aceste sentimente au provocat discordie încă din secolul al IV-lea. Acest lucru se observă și într-un discurs al Papei Grigorie cel Mare, care spunea referindu-se la relația dintre cele două părți că “noi nu avem finețea voastră dar nici nu avem falsitatea voastră.”
Un alt punct ce distingea cele două părți era reprezentat de relația dintre Biserică și stat. Spre deosebire de simfonia bizantină în care împăratul intervenea în treburile interne ale Bisericii, papalitate venea cu o idee total opusă în ceea ce privește această relație. Papa era singurul apărător al intereselor divine și singurul judecător al conștiinței.
Anul 1054 a reprezentat un moment esențial în ceea ce a însemnat lungul proces de rupere a relațiilor dintre Bizanț și Roma. Cu toate acesta Marea Schismă nu a dus la o rupere totală între ortodoxia orientală și Occidentul roman ci ea a constat doar într-o disensiune politică ce s-a materializat într-un simplu act menit să confirme o stare de fapt cauzată de vechile dispute dintre cele două părți. Relațiile dintre cele două Biserici au continuat și după momentul 1054. Parafrazându-l pe Y. Congar, Pr. Ioan Ică Jr. afirma faptul că principalul motiv al separării nu au fost actele de anatematizare din 1054, ci faptul că datorită evoluțiilor istorice diferite în Răsărit și Apus, aici s-au dezvoltat două regimuri canonice, două moduri de înțelegere a Bisericii: cel constantinian al Bisericii imperiale și sinodal al „pentarhiei” patriarhale în Răsărit și, respectiv, cel roman, al Bisericii „monarhie papală”. Astfel, dacă Răsăritul vede în Biserică o unitate în diversitate, fiecare Biserică națională fiind autocefală și împreună formând Trupul lui Hristos, Biserica Romană a concentrat în persoana papei întreaga unitate a Bisericii făcând din acesta un adevărat monarh absolutist căruia trebuie să i se supună necondiționat fiecare eparhie din cuprinsul jurisdicției sale. Același autor, citându-l pe bizantinologul american Steven Runciman considera că principale cauze ale schismei au fost următoarele: politica agresivă și uniformizatoare a papalității reformate, invadarea militară a sudului Italiei de către normanzi, agresiunea comercială a republicilor italiene, invazia militară a cruciadelor. Confruntarea personală dintre Humbert și Kerularios n-a fost cauză a separației, ci un simptom al unei stări de spirit ce tindea să se generalizeze și care a fost transformată ulterior în simbol. Într-adevăr, „Marea Schismă” din 1054 a fost în realitate o invenție modernă a istoricilor catolici din secolele XVI-XVII care, confruntați fiind cu protestantismul care se folosea de exemplul ortodox al unor Biserici vechi fără papă, s-au văzut nevoiți să studieze „schisma răsăriteană”. Astfel, în 1604, Cesare Baronius în faimoasele Annales ecclesiastici și P. Canius în Lectiones antiquae au publicat în latină documentele schismei din 1054 și au oferit interpretarea „clasică” a evenimentelor din 1054 care ar fi fost provocate de ambițiile personale ale patriarhului Kerularios.
În fapt adevărata rupere dintre cele două Biserici va avea loc abia în anul 1204, când cruciații meniți să lupe împotriva islamului va ocupa Constantinopolul transformând-o în posesiune latină dependentă direct de scaunul roman. Încercările de unire ce au avut loc după anul 1261 nu au adus nimic pozitiv în relația dintre cele două părți ci au adâncit tot mai mult conflictul existent. În fața unui Bizanț creștin amenințat de turcii musulmani, Occidentul nu putea oferi nimic concret fără a obține ceva în schimb, ceea ce a creat o anumită stare de anxietate și ură a bizantinilor față de tot ceea oferea Roma.
Spre deosebire de turcii care amenințau Imperiul prin continuele cuceriri de noi teritorii bizantine, Roma oferea o anumită libertate din punct de vedere politic dar o înrobire din punct de vedere religios. În fața unei astfel de stări de lucruri, Bizanțul nu și-a putut exprima o părere unanimă în ceea ce privește una dintre cele două căi, fapt ce a dus la momentul 29 mai 1453.
II. 4. 1 Sinodul unionist de la Lyon (7 mai 1274)
Restaurarea Imperiului Bizantin în anul 1261 nu a făcut decât să dinamiteze relațiile dintre bizantini și Roma. Încercarea lui Mihail al VIII-lea de a restaura vechiul teritoriu al Imperiului prin cucerirea regiunilor aflate sub influența latinilor s-a lovit de ostilitatea Vestului. Atât papalitatea cât și Veneția doreau restaurarea unui Imperiu Latin în Constantinopol. Situația a devenit deosebit de grea în momentul când noul rege Charles de Anjou al Siciliei obține prin tratatul de la Viterbo din 1267 obținea din partea lui Baldwin al II-lea drepturile asupra Imperiului Latin de Constantinopol.
Sub presiunea acestui nou dușman, Mihail al VIII-lea s-a văzut nevoit să apeleze la unica șansă de scăpare prin unirea bisericească dintre Bizanț și Roma. În fapt, acestă unire urmărea doar un beneficiu politic și nu o dorință unanimă a populației Imperiului, fapt ce a creat o stare de neliniște în interiorul Bisericii Răsăritene.
Conștient de această situație, împăratul convoacă un sinod în care încearcă să convingă clerul și poporul că singura cale de scăpare a imperiului este unirea cu Roma. În acest sens, într-un mod abil împăratul prezenta mai vechile cereri apusene care trebuiau îndeplinite de ortodocși pentru ca unirea să poată avea loc. Astfel, el arăta că recunoașterea primatului papal nu atrage după sine nici o schimbare, pentru că papa nu va veni la Constantinopol să se proclame șef al Bisericii, în privința dreptului de apel la Roma nimeni nu va face uz din cauza distanței foarte mari dintre Roma și Constantinopol. Răspunsul negativ dat de sinod a dus la persecutarea tuturor celor ce nu au fost de acord cu propunerea lui Mihail.
La 7 mai 1274 avea să se deschidă sinodul de la Lyon sub președinția papei. Din partea Bizanțului avea să participe la sinod fostul patriarh Gherman al III-lea, ministrul George Acropolites și mitropolitul Teofan al Niceei. Delegația bizantină duce cu ea scrisori din partea împăratului, coregentului Andronic și a unor ierarhi și clerici ortodocși. La 24 iunie 1274, delegația bizantină a predat scrisorile împăratului și ale clerului grec sinodului. Ceea ce este demn de reținut e faptul că delegația bizantină nu a participat la nicio discuție a sinodului și nici nu a semnat nici un act. Chiar doctrina despre „Filioque” era aprobată înainte de venirea ortodocșilor.
Ostilitatea învederată a grecilor față de latini a dus la distrugerea planurilor ingenioase ale împăratului. Înlocuirea Patriarhului Iosif cu hartofilaxul Ioan Bekkos ușor de controlat de către puterea imperială a provocat o revoltă din partea celor ce nu doreau unirea cu Roma.
În întreg Răsăritul s-a iscat o puternică opoziție împotriva politicii unioniste a împăratului. La Constantinopol și în mănăstirile de la Athos au fost publicate acte împotriva unirii cu Roma. În afara Imperiului, toți adversarii politici ai lui Mihail s-au arătat ostili față de politica sa religioasă. Un sinod ținut la Tesalia l-a condamnta pe împărat și pe patriarhul Ioan, în timp ce Epirul, Bulgaria, Serbia și chiar Ierusalimul au dat același răspuns negativ.
Din cauza acestei situații s-a produs o adevărată schismă în cadrul Bisericii Răsăritene fapt ce a dus la abandonarea și negarea unirii de la Lyon după moarte lui Mihail.
În urma sinodului unionist de la Lyon relațiile dintre cele două Biserici s-au agravat și mai mult. Pe de o parte Biserica Romei nu obținea ceea ce își propusese prin unire și anume obținerea puterii asupra Răsăritului și primatul în fața patriarhului ecumenic. Pe de altă parte condițiile impuse de Roma Bizanțului a oferit încă un motiv bizantinilor pentru ruperea relațiilor cu papalitatea.
Semnarea unirii de la Lyon nu a avut la bază nimic din ceea ce ar putea oferi caracterul unei adevărate uniri. De fapt așa zisa unire nu a fost decât un tratat între împărat și papă.
Aceasta nu a adus cu sine decât o separare și mai mare între Roma și Constantinopol și o excomunicare din partea ambelor Biserici a împăratului. Pentru a se observa situația încordată dintre cele două Biserici de referință este bula de excomunicare a papei adresată lui Mihail. Conform acesteia, “…Mihail Paleologul, care se numește împărat al grecilor, protectorul ereziei lor și al vechii lor schisme, a căzut sub grea excomunicare …”
Același sentiment se observă și din partea Bisericii bizantine, care pentru a oferi serviciul religios defunctului împărat Mihail cere din partea împărătesei o mărturisire prin care se angaja să nege unirea de la Lyon.
II. 4. 2 Sinodul unionist de la Ferrara-Florența (1437-1439)
Venirea la conducere a turcilor otomani a lui Mahomed al II-lea a reprezentat pentru lumea bizantină un moment vital în ceea ce privește reafirmarea Imperiului. În accepțiunea bizantinilor, noul sultan era incapabil să conducă fiind mult prea tânăr și lipsit de experiență. Mergând pe această premise împăratul Ioan al VIII-lea a considerat că noua schimbare de domnie reprezintă momentul prielnic pentru reprimarea pericolului turcesc.
În acest scop, Ioan aduce în discuție unirea Bisericilor în scopul coalizării puterilor împotriva pericolului otoman. Conform lui Doukas, însuși împăratul Ioan a realizat o călătorie în Italia pentru a convoca sinodul. Dacă la început această nouă tentativă de unire a fost primită cu deosebită plăcere de ambele părți, situația se va schimba pe parcursul dicuțiilor.
Eșecul sinodului de la Lyon, a creat în mintea bizantinilor idea conform căreia Biserica Romei încerca într-un mod forțat impunerea unei doctrine greșite.
Referitor la validitatea și corectitudinea hotărârilor luate în cadrul sinodului părerile sunt împărțite. Astfel, conform lui Doukas, după terminarea sesiunilor de discuții atât grecii ,cu excepția lui Marcu, cât și latinii au ajuns la “o înțelegere armonioasă.”
O opinie cu totul opusă față de cea a lui Doukas o are Teodor Agallianos, care precizează faptul că toate dialogurile ce au avut loc în timpul sinodului au stat sub egida aspectului financiar și sub suspiciunea corupției unora dintre membrii delegației bizantine. Teodor aduce ca argument faptul că atât patriarhul, cât și demnitarii bizantini și mitropoliții au primit foarte mulți florini din partea papei și că toți au devenit Franci.
Afirmația lui Agallianos este plauzibilă. Este cunoscut faptul că Papa a oferit celor mai înfocați susținători ai unirii diverse favoruri sau bunuri de ordin material. Astfel, Besarion și Isidor al Kievului au obținut demnitatea de cardinal, Dorotei de Mitilene a primit o pensie anuală de 300 de florini. Confrom lui Agallianos, acești clerici au vândut ortodoxia făcând rabat de tot ceea ce însemna adevărul de credință.
Conform mărturiei unora dintre participanții la sinod, o mare parte a celor ce au semnat unirea au făcut-o de frică și nu dintr-o convingere personală.
Situația instabilă provocată de hotărârea de unirea luată în cadrul sinodului a fost transimsă și la Constantinopol. Vestea unirii și acceptării concesiilor papei au provocat rumoare atât în Constantinopol cât și în întreaga ortodoxie. Doukas consemnează faptul că odată ajunși în Constantiopol, ierarhii participanți la sinod au afirmat în fața mulțimii: “ne-am trădat credința. Am schimbat pitatea cu impietate. Am renunțat la adevăratul sacrificiu și am devenit azimiți.”
Sinodul de la Ferrara-Florența a reprezentat pentru Imperiul Bizantin o ultimă “realizare” în ceea ce privește unirea cu Roma. De fapt ceea ce s-a numit sinod a constat în cea mai mare parte într-o cedare forțată a reprezentaților bizantini în fața presiunilor Occidentului. Rezultatele unirii au dus la înțelegerea din partea bizantinilor că nimic din ceea ce Occidentul oferă nu vine fără un preț.
Ultimile zile ale Bizanțului au decurs într-o continua stare de neliniste și de frământare atât din punct de vedere politic cât și religios. Sinodul de la Ferara-Florența provocase repercursiuni grave asupra societății bizantine. În fața unei mici părți favorabile unirii cu Roma, stătea întreaga populație a Constantinopolului gata oricând să se ridice împotriva concesiile Romei.
Conștient de problemele cu care se confrunta, împăratul Constantin încerca din răsputeri să realizeze o ultimă legătură cu Roma în schimbul unui ajutor. La sfaturile lui Notaras, acesta trimitea în anul 1451 o scrisoare papei semnata de principalii potrivnici ai unirii care propuneau să se realizeze un adevărat Sinod Ecumenic la Constantinopol la care să participe patriarhiile răsăritene și o delegație a romană. Cu toate acestea, papa nu dorea să renunțe la hotărârile luate la sinodul florentin. Acesta oferea un ultimatum împăratului prin care cerea acceptarea hotărârilor de la Ferrara-Florența și trimiterea celor ce nu doreau această unire la Roma pentru reeducare. Sentința papei suna astfel: “Dacă tu căpeteniile tale și poporul din Constantinopol primiți hotărârea de unire, ne veți găsi pe Noi și pe venerabilii noștri frați, cardinalii Sfintei Biserici Romane, dornici pururi să sprijinim bunul tău nume și împărăția ta. Dacă tu însă și poporul tău nu vreți să primiți hotărârea, ne veți sili să luăm măsurile trebuincioase pentru scăparea voastră și pentru reputația noastră.”
Ultimatumul papei și comportamentul occidentalilor față de doleanțele bizantinilor nu au dus decât la întărirea repulsiei față de o unire cu Roma. Dovadă a acestui fapt a fost modul în care bizantinii au răspuns trimisului papei, Isidor, pentru a se realiza unirea în Constantinopol. În fruntea antiunioniștilor se afla Ghenadie Skolarios care, scârbit de modul în care papa dorea să realizeze unirea, s-a retras în chilia sa de la Pantocrator.
Principiul iconomiei propus de reprezentanții bizantini și continuarea discuțiilor după îndepărtarea pericolului otoman nu au fost pe placul Romei.
Frământările populației și presiunile catolicilor pentru arestarea opozanților unirii nu au făcut decât să agraveze situația în interiorul capitalei.
Unirea s-a realizat oficial printr-o liturghie solemnă în catedrala Sfânta Sofia nu a reprezentat decât un teatru de proastă calitate. Nimeni nu acceptase această unire în întregime. Atât împăratul, cât și populația orașului au întâmpinat acest eveniment cu o pasivitate vădită.
Prețul plătit pentru ajutorul Apusului care nu va veni niciodată era unul prea mare pentru a putea fi acceptat de bizantini.
Concepția despre unire fundamental deosebită la cele două Biserici-cea catolică înțelegând prin unire supunerea totală și necondiționată, iar cea bizantină, necunoscând alt mijloc decât sinodul ecumenic; învățăturile și dogmele noi proclamate în Apus în această perioadă; exigența unor papi, care cereau renunțarea la ritualul grecesc și înlocuirea lui cu cel latin; măsurile drastice de forțare a conștiințelor, folosite de unii împărați, precum și măsurile inchizitoriale recomandate și aplicate de unii papi împotriva „grecilor schismatici”, au dus la o rupere drastică între cele două părți, ceea ce îl făcea pe marele domestic bizantin Lukas Notaras să afirme că decât să vadă în Constantinopol tiara papală mai bine să vadă turbanul turcesc.
III. Premise de ordin politico – militar
Din totdeauna, Imperiul Bizantin a avut la granițele sale inamici redutabili, capabili să pună în pericol integritatea sa teritorială. Un element important în apărarea Bizanțului l-a avut armata. Având o armată bună, Bizanțul s-a impus în fața celor ce amenințau imperiul. Pentru Bizanț, armata era, așa cum zicea un împărat, ceea ce este capul pentru corp. Atât timp cât armata era solidă imperiul urma să reziste.
În organizarea și antrenarea forțelor militare, bizantinii au dezvoltat o întreagă cultură strâns legată de vechile culturi grecești și romane. Cu toate acestea, ultima perioadă a Imperiului Bizantin nu s-a caracterizat ca una în care armata a evoluat ci mai ales ca una a subtilităților politice. Căderea Constantinopolului în anul 1204 a pus capăt supremației de ordin militar a Bizanțului. În ultimii ani ai existenței sale Imperiul Bizantin a reușit să supraviețuiască mai ales datorită abilității în plan politic. Edificatoare pentru exemplificarea acestui joc politic eficace este mărturia sultanului Mahomed al II-lea care în evul asediului Constantinopolului spunea divanului său că bizantinii chiar dacă sunt slabi (din punct de vedere militar) au arătat cât de bine se pot înțelege cu dușmanii turcilor.
III.1 Organizarea militară
Așa cum am spus în începutul capitolului, bizantinii a avut totdeauna adversari puternici, capabili să pună o presiune continuă asupra imperiului. Această presiune continuă a dus într-o anumită măsură la destabilizarea și secătuirea resurselor militare ale Bizanțului. Totuși cei ce vor da lovitura de grație Imperiului vor fi musulmanii. Dar pentru a înțelege modul în care a fost posibilă degradarea armatei bizantine, trebuie să se înțeleagă modul în care aceasta era constituită.
Secolul al VII-lea a reprezentat punctul de început al apariției noului sistem militar bizantin. Reformele lui Heraclius menite să revigoreze armata pentru a face față Imperiului Persan au reprezentat baza noii armate. Prin urmare cei ce doreau să intre în armată beneficiau de anumite privilegii: împroprietărirea cu pământ, acesta devenind inalienabil și ereditar, atât timp cât cel ce poseda pământul atât timp cât un membru al familiei de parte bărbătească slujea în armată.
O nouă reformă a armatei se va realiza în secolul al X-lea, când împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, realizează o diferențiere între palierele militare. Astfel, cavaleriei și marinarilor li se ofereau pământ având valoarea a patru livre de aur, în timp ce infanteriei i se oferea pământ în valoare de 2 livre. În cadrul acestei reforme, armata urma să se bazeze pe cavalerie, împărțită în două grupe: grupa catafracților formată din cavaleria grea în armuri și grupa trapeziților din care făcea parte cavaleria ușoară. Acest mod de organizare a armatei va rezista până la finalul imperiului cu o singură excepție apărută în secolul al XI-lea când conform novelei pronoia lotul de pământ oferit soldaților era înlocuit cu o fermă sau un sat având aceeași valoare și al căror locuitori urmau să plătească o rentă stăpânului.
În fapt această nouă novelă urma să ducă la degradarea modului de organizare a armatei bizantine. Modul de recompensare precizat în ea se adresa în special ofițerilor care devenind mari proprietari urmau să ofere armatei un grup de soldați bine echipați, conduși de el. Acest sistem de organizare era asemănător sistemului occidental sau chiar celui din Țările Române când fiecare nobil își avea propria armată menită să protejeze teritoriul stăpânului.
Fragmentarea armatei în mici grupuri conduse de nobili locali a dus la apariția conflictelor teritoriale. Teritoriile oferite fiecărui ofițer reprezentau obiectul disputelor care de multe ori ajungeau până la vărsarea de sânge.
Cei ce făceau parte din clasa pronoia erau de obicei reprezentanți ai cavaleriei grele, deși în timpul lui Manuel I aceștia erau recrutați dintre barbari și străini. Pronoias reprezentau nucleul armatei centrale chiar dacă nu erau un soldat pe o perioadă nedeterminată ci mai degrabă un rezervist chemat pentru serviciul temporar și care plătea anumite taxe în restul timpului pentru întreținerea armatei. Fiind în mare majoritate nobili, pronoias aveau proprii lor servitori și companioni și chiar mercenari. Aceste grupuri ajungeau la un număr de aproximativ 80 de oameni. Cu toate acestea, majoritatea celor ce făceau parte din clasa pronoias erau oameni din clasele medii și joase ce nu puteau face parte din cavaleria grea. Acest sistem militar a avut un declin accentuat în momentul în care turcii au început să avanseze în teritoriul bizantin, pierzându-și din importanță din cauza abandonării pozițiilor de graniță.
Un al doilea element constitutiv al sistemului militar bizantin era reprezentat de mercenari. Imperiul a căutat totdeauna voluntari din cadrul popoarelor vecine, care în schimbul unor anumite beneficii ofereau regimente întregi comandate de propriii lor ofițeri. De fapt împăratul era un alt angajator capabil să plătească bine pentru serviciile acestor soldați. Cu timpul aceste regimente au început să ocupe locul soldaților proveniți dintre bizantini. Un exemplu plauzibil ce arată importanța pe care o aveau aceste regimente este dat de varegii gărzii imperiale, soldați proveniți dintre ruși, kazari și scandinavi.
Pierderea treptată a resurselor materiale ale imperiului a afectat și acest element al armatei. Regimentele de mercenari apărau Bizanțul în schimbul banilor nefiind legați de jurăminte sau de teritoriile pe care acestea le protejau. Lipsa banilor aducea cu sine diverse efecte negative, un exemplu fiind chiar campania catalană, care a provocat mai multe daune imperiului decât beneficii.
Alături de armată, un rol important în cadrul sistemului militar bizantin l-a jucat modul de organizare a sistemului de apărare. După secolul al VI-lea frontierele imperiului s-au modificat într-un mod constant. În acest scop, bizantinii au considerat necesar construirea limesurilor, un tip unic de fortificații ocupate de garnizoane solide menite să apere granițele imperiului. Bizanțul nu va abandona acest sistem de apărare niciodată. Partea asiatică a imperiului era ocupată de cetăți ocupate de așa numiții acrites care locuind cu familiile lor în aceste zone urmau să protejeze granițele împotriva incursiunilor inamice și ale invazaiilor. Toate frontierele erau străjuite de un lung lanț de posturi de observație dotate cu sisteme de menite să semnalizeze mișcările inamice.
Acest mod inovator de apărare a granițelor era recunoscut și apreciat de vecinii bizantinilor. Astfel, scriitori arabi ai secolului al X-lea evaluau numărul soldaților bizantini care apărau imperiul la aproximativ 100000-150000 de oameni. În realitate armata din Asia, care reprezenta cea mai mare parte a forței militare bizantine număra aproximativ 70000 de oameni.
Cei ce vor reuși să pună capăt defensivei inexpugnabile a bizantinilor vor fi musulmanii, reprezentați în special de turci. Modul diferit de a purta războaiele al acestora au dus la fărâmițarea treptată a forței Bizanțului.
III.2 Apariția turcilor –factor al declinului militar bizantin
Conform lui Runciman, așa numiții akrites erau oameni neatârnați, ce nu cunoșteau legea, potrivnici oricărei încercări de stăpânire, niciodată doritori în a plăti dările, ci mai degrabă în a fi răsplătiți pentru slujbele lor, dar care prin modul lor de a se comporta reușeau să stopeze pretențiile seniorilor musulmani dornici de noi cuceriri.
Echilibrul de forțe dintre cele două părți se va destabiliza în momentul aparițiilor turcilor. Migrația masivă din cauza secetei ivite în câmpiile Turkestanului coroborată cu declinul califatului a făcut posibilă ascensiunea acestora. Bătălia de la Mantzikert a reprezentat prima lovitură în sistemul de apărare bizantin. În anul 1071, armata bizantină condusă de Roman Diogenes, formată în mare parte din mercenari s-au adunat în Anatolia pentru a stopa înaintarea selgiucizilor. Trădarea unor unități de mercenari din cadrul armatei bizantine a reprezentat una din principalele cauze ale înfrângerii. Lipsa întrăririlor și dezertările în masă din rândul soldaților a favorizat înfrângerea lui Roman Diogenes. Un martor al acestei bătălii a descris evenimentul astfel: “A fost ca un cutremur; țipetele, frica, norii de praf și hoardele turcești care alergau peste tot în jurul nostru… Ce poate fi mai rușinos decât să vezi întreaga armată imperială pusă pe fugă… și să știi că întregul impriu e pe punctul de a se prăbuși.”
Puținii akrites rămași în urma dezastrului de la Mantzikert nu au putut face față incursiunilor turcilor doritori să ocupe teritoriile bogate ale Asiei Mici. Fără a întâmpima o împotrivire foarte mare, ghazii turci au invadat întreaga peninsulă, lăsând în mâinile bizantinilor doar câteva zone .
Un reviriment al sistemului bizantin de apărare a avut loc în timpul lui Alexios I Comnenul. Alături de refacerea armatei, acesta printr-o politică abilă a reușit să învrăjbească fiecare dintre conducătorii turci facilitând ocuparea unora dintre vechile teritorii. În cazullui Alexios metoda divide și cucerește a funcționat perfect. Cu toate acestea, declinul Bizanțului de la sfârșitul secolului al XII-lea culminat cu ocuparea Constantinopolului de către cruciații celei de-a patra Cruciade a dat posibilitate turcilor selgiucizi să-și sporească întinderea.
Momentul 1204 a reprezentat punctul principal ce a marcat decadența militară a Imperiului Bizantin: pierderile teritoriale au dus la pierderea treptată a resurselor necesare pentru întreținerea unei armate capabile să stopeze avântul musulmanilor.
Diminuarea efectivelor militare a favorizat pierderea succesivă a punctelor strategice importante atât în Europa cât și în Asia. Înlocuirea armatei cu unități de mercenari indisciplinate, slab pregătite și puține la număr a caracterizat ultima perioadă a imperiului.
La apariția Turcilor Otomani, Bizanțul se afla deja la marginea prăpastiei. Cuceririle sârbilor din Balcani și instabilitatea din Asia Mică au favorizat înaintarea acestora spre Constantinopol.
Cucerirea Constantinopolului de la 1261, în aparență o reușită extraordinară nu a reușit decât să destabilizeze imperiul. Împărații niceeni se îngrijiseră foarte mult de granițele cu turcii reușind să stopeze într-o anume măsură avântul acestora. Implicarea imperiului în treburile europene după 1261 au dus la o neglijare a sistemului de apărare oriental. Din garnizoanele asiatice au fost retrase unele trupe. Economiile care se făceau în marină slăbeau apărarea coastelor și numeroasele nemulțumiri ale celor ce făceau parte dintre akrites au făcut posibil înaintarea turcilor.
Organizarea admirabilă a defensivei bizantine a frontierelor era demult dispărută. Aceasta nu consta decât din câteva orașe fortificate și izolate care se apărau singure fără ajutor din partea capitalei și care cădeau unul câte unul în fața turcilor.
Imposibilitatea de a se apăra în fața diverșilor inamici, dar mai ales războaiele interne au aruncat Bizanțul în mâna turcilor.
III. 3 Degradarea militară bizantină după anul 1204
Perioada 1204-1453, a reprezentat pentru Imperiul Bizantin o perioadă de nesfârșite războaie și harababură. În contextul în care războiul era cel care definea politica micilor state din jurul Bizanțului, acesta a fost nevoit să facă față acestei politici. Conform autorilor bizantini, diplomația nu putea aduce pacea. Filozoful, autorul și apropiatul lui Andronic al II-lea, Teodor Metochites deși diplomat și de multe ori trimis al împăratului pentru a stoparea anumitor conflicte atât în Serbia cât și în Asia, considera că discuțiile diplomatice cu turcii nu își aveau rostul deoarece acestora le lipsea ceea ce bizantinii numeau o politică centralizată.
Deși politica bizantină de după 1204 se doare a fi una militaristă acesteia îi lipseau resursele necesare să demareze un astfel de proiect. Descrierea lui Planoudes la încoronarea lui Mihail al IX-lea în care acesta descria pe împărat ca fiind un om puternic ce dispunea de o armată mare formată chiar și din păstori și țărani, cu o cavalerie uriașă, o flotă gigantică și un buget pentru susținerea acestor reprezenta doar o idee ce nu va fi pusă niciodată în practică în timpul dinastiei Paleologilor.
III.3.1 Ideologia militară a împăraților niceeni
În timpul dinastiei laskaride, imaginea îpăratului ca cea a unui mare războinic a fost amplificată ca urmare a planurilor de recucerire a Constantinopolului de sub dominația latină. Această ideologie se baza pe ideiile din Vechiul Testament. Căderea Constantinopolului era asemănată cu robia babilonică iar împărații laskarizi erau aceia care urmau să scape pe bizantini din această robie. Chiar mai mult, războiul era considerat o activitate sfântă. Într-un act elaborat între anii 1208 și 1210, patriarhul Mihail Autareianos acorda iertarea de toate păcatele soldaților repetând principiile de bază ale ideologiei imperiale prin care imperiul reprezenta imaginea domniei lui Dumnezeu pe pământ. De fapt, situația militară a Imperiului de la Niceea nu era așa de bună încât să facă față presiunilor atât din partea latinilor cât și a selgiucizilor. Conform lui Akropolites, în anul 1206, Teodor Laskaris pierduse controlul asupra văii Maeander. De asemenea acesta suferise numeroase înfrângeri în primele sale bătălii cu latininii care până în anul 1205 ocupaseră temele Opsikion și Aigaion precum și Thynia.
Conform lui Kyriakidis, armata împăraților niceeni era formată în special din mercenari latini care abandonând armatele cruciate, s-au alăturat armatei Imperiului de la Niceea considerând că vor fi plătiți mai bine. Aceși mercenari au reușit să facă față selgiucizilor în bătălia de la Antioh. Cert este faptul că și armata niceeană ca și vechea armată bizantină se baza în special pe mercenari. Cu toate acestea scopul principal și anume acela de a recuceri Constantinopolul rămânea o utopie având în vedere lipsa resurselor de ordin militar menite să facă față unui asediu de o asemenea proporție.
Reorganizarea viguroasă a liniei de apărarea la granița cu turcii nu a reprezentat o evoluție prea mică în sistemul militar bizantin pentru a putea face față în continuare presiunilor externe.
Conform lui Akropolites, armata ce a participat în lupta de la Antioh era formată din 2000 de oameni dintre care 800 erau mercenari latini, un număr foarte mic având în vedere numărul mare pe care îl ofereau scriitorii secolelor X-XI cu privire la armata bizantină. Același autor oferă informații cu privire la modul de organizare a armatei care de multe ori era improvizată sau formată din oameni cărora le lipseau pregătirea militară.
Conștient de influența nefastă pe care mercenarii o aveau asupra armatei bizantine atât din punct de vedere militar cât și economic, Teodor al II-lea Laskaris a renunțat la o parte dintre aceștia declarându-și intenția de a construi o armată bizantină formată din greci și nu din turci, italieni sau sârbi.
Ceea ce este interesant în sistemul militar niceean este apariția unui nou tip de trupe menite să apere granițele numiți proselantai și thelematarioi. Aceste grupe de soldați erau recompensați asemenea vechilor pronoias reprezentând prima linie de apărare împotriva invaziilor turcești. De asemenea aceștia erau liberi să realizeze raiduri în teritoriul inamic din propria lor inițiativă pentru a distruge moralul inamicilor și pentru jaf. Acest lucru este precizat de Nicheforos Ouranos care spune că “generalii de la graniță conduc raiduri conitnue așa încât în momentul când armata vine să asedieze cetatea aceasta să o găsească având o forță diminuată atât din punct de vedere militar cât și al proviziilor.”
Rolul strategic al acestor trupe de frontieră era de a oferi securitate teritoriilor de graniță. Prin apărarea acestor teritorii aceștia deveneau un tampon între turci și bogatele regiuni din vestul Asiei Mici. Conform lui Pachymeres, telematarioi erau locuitori din Chryseia în vecinătatea Constantinopolului care ăn timpu Imperiului Latin au plecat de bunăvoie din fața latinilor, în timp ce proselantai erau locuitori recrutați din ficare parte a imperiului și așezați în zonele de coastă ale acestuia.
În ceea ce privește organizarea navală a Niceei, o evoluție semnificativă a flotei niceene este amintită de Akropolites în timpul lui Ioan al III-lea Vatatzes, cu toate că mai multe surse grecești și latine precizează faptul că Teodor I dispunea de o flotă destul de considerabilă.
În timpul lui Teodor I prima flotă niceeană era împărțită în două escadre, una staționată la Propontida iar cealaltă în Marea Egee.
Principalele șantiere maritime ale lui Ioan al III-lea erau la Smyrna în Marea Egee și Holkos în Hellespont în timp ce bazele navale se aflau la Stadea și Lampaskos.
Numărul navelor ce formau flota niceeană diferă echivalând între 25 și 30 de trireme atât în Marea Egee cât și în Marea Neagră.
Cultivarea unei ideologii militariste a favorizat într-o anume măsură evoluția militară în cadrul Imperiului de la Niceea dar nu a făcut posibilă și o afirmare mai mare pe plan extern. Dimensiunile reduse ale imperiului și conflictele cu latinii au dus la măcinarea puținelor resurse militare pe care imperiul le mai avea. După 1261 situația a devenit și mai dezastruoasă. Bazându-se în special pe mercenari și aflându-se în imposibilitatea de ai mai plăti pe aceștia, imperiul s-a văzut descoperit din toate părțile, fapt ce a facilitat o pierdere teritorială majoră.
III.3.2 Ideologia militară după anul 1261
După recucerirea Constantinopolului, împăratul Mihail al VIII-lea a încercat să readucă imperiul muribund la viață. În anul 1261, Constantinopolul era aproape în ruină iar trezoreria era practic goală. Incapabil să întrețină o flotă și o armată menite să apere imperiul împăratul s-a adresat genovezilor care în schimbul unor favoruri economice urmau să protejeze Constantinopolul în fața latinilor. Ca și alte dăți, Imperiul se baza pe ajutorul obținut cu numeroase sacrificii în detrimentul unei organizări militare bizantine. De fapt, armata bizantină era mult diminuată față de vechea armată existentă până în anul 1204, acest lucru văzându-se și din ideologia imperială. Mihail al VIII-lea nu era împăratul erou ce conducea armate uriașe ci acel împărat pios ce obținea victorii prin pietate și onoare.
De fapt armata bizantină era organizată pe baza a patru elemente princiaple- o mică armată centrală menită să apere Constantinopolul, câteva armate provinciale, mercenarii și trupele auxiliare oferite de aliați și statele clientelare. Cu toate acestea, numărul soldaților era destul de mic de aproximativ 2000 de oameni, câteodată variind între 3000 și 6000 și foarte rar ajungând la aproximativ 10000-12000 de soldați. Încă din timpul Imperiului de la Niceea diferența dintre armata centra (tagmata) și armatele de provincie era destul de diminuată dat fiind faptul că în fiecare iarnă pentru a micșora costurile de întreținere soldații erau lăsați la vatră. Acest lucru a dus la o defavorizare și o decentralizare a nucleului militar din cauza proaste pregătiri.
Mihail al VIII-lea nu a urmat politica lui Teodor al II-lea cu privire la formarea unei armate constituite numai din greci ci a apelat la serviciile unui mare număr de mercenari ce urmau să îl ajute în campania sa de a restaura unitate imperiului dar care au secătuit finanicar Bizanțul. Deși a abandonat politica militaristă a împăraților niceeni, Mihail a urmat politica expansionistă în Peninsula Balcanică, acesta autoproclamându-se eliberatorul bizantinilor de sub jugul latin.
De fapt Mihail al VIII-lea a realizat o mare greșeală prin faptul că a demilitarizat principala regiune relativ sigură a imperiului, Asia Mică, pentru a-și susține politica militară în Balcani. Instabilitatea cauzată în rândul soldaților din cauza imposibilității de-și apăra posesiunile din Asia Mică în fața turcilor coroborată cu asasinarea sau arestarea conducătorilor capabili să stopeze incursiunile musulmane pe motiv de trădare și complot au dus la degradarea sistemului militar bizantin. Înlocuirea soldaților greci cu mercenari a secat economia imperiului.
În momentul când Andronic al II-lea a urmat la tron tatălui său, Mihail al VIII-lea, acesta s-a văzut nevoit să realizeze masive tăieri din bugetul menit pentru a întreține armata. De fapt acesta nu a fost capabil să întrețină nici măcar nucleul central al armatei, aruncând această responsabilitate pe seama locuitorilor imperiului care erau obligați să hrănească și să găzduiască soldații și caii acestora. Istoricul Gregoras precizează faptul că elementele native ale armatei au devenit “de râsul lumii” cu singurul scop în bătălie de a fugi cât mai deprte posibil. Planul lui Andronic al II-lea de a introduce noi taxe pentru a finanța doar 1000 de oameni în Bitinia și 2000 în Tracia și Macedonia a devenit imposibil în urma izbucnirii primelor războaie civile ce au chinuit Bizanțul din anul 1321 până în 1357.
Politica lui Andronic s-a bazat în special pe apărarea granițelor răsăritene ale imperiului, dar această apărare s-a rezumat strict la repararea fortificațiilor și la construirea unora noi. Conform lui Metochites, intervenția lui Andronic în Asia mică a salvat cea mai importantă parte a imperiului.
Diferența dintre ceea ce se spunea și realitate era una imensă în ceea ce privește activitatea lui Andronic. În timp ce acesta era ocupat cu apărarea Asiei Mici expansiunea turcilor și înfrângerile suferite în Balcani în fața epiroților și sârbilor au cauzat conflicte între împărat și aristocrație și insatisfacția armatei și a liderilor ei care își vedeau posesiunile amenințate de expansiunea inamicilor Bizanțului.
Reducerea teritorială și pierderea veniturilor statului a însemnat pentru împărat imposibilitatea de a oferi ofițerilor și aristocrației privilegiile necesare pentru a le menține loialitatea.
Realizând un portret a lui Andronic al II-lea acesta poate fi creionat în lumini și umbre. Alături de victoriile pe care aceasta le-a obținut în fața turcilor stau insuccesele din punct de vedere managerial în ceea ce privește organizarea armatei și a imperiului. Reducerea flotei navale, reducerea armatei sunt principalele puncte ce au caracterizat politica militară a lui Andronic. Dorința de a apăra granițele răsăritene ale imperiului în fața pericolului turcesc s-a lovit de nesupunerea guvernatorilor locali care erau mai mult tentați să se alăture inamicului din cauza politicii defectuoase a fostului împărat. Pierzându-și veniturile în fața turcilor armata și liderii acesteia au ajuns în pragul rebeliunii. Această rebeliune nu era nobili locali ci de generali de succes ca Ioan Dukas Anghelos, Alexios Philantropenos și Kssianos.
Ioan al VI-lea Kantacuzino, a încercat să realizeze câteva reforme pentru a revigora armata, prin impunerea obligativității de a realiza serviciul militar a tuturor celor care făceau parte din clasa pronoias și de a asigura granițele imperiului. Cu toate acestea folosirea mercenarilor turci, sârbi sau bulgari în războaiele civile au betegit potențialul militar al Bizanțului dincolo de recuperare. Imperiul a fost lăsat cu resurse insuficiente decât pentru menținerea unui număr foarte mic de soldați. Armata lui Ioan Kantacuzino cu care acesta ocupase Constantinopolul în 1372 număra aproximativ 1000 de oameni. Imperiul nu a fost lăsat cu nicio opținue decât să accepte suzeranitatea otomană, iar trupele bizantine să lupte alături de otomani începând cu anul 1373.. În anul 1379 Ioan al V-lea s-a înțeles cu sultanul Murad ca în schimbul ajutorului său să-i ofere în fiecare primăvară 12000 de soldați pentru a lupta pentru sultan dar ideea de a aduna 12000 de oameni în acea perioadă a Bizanțului era doar pură fantezie.
De fapt în această perioadă armata bizantină era practic redusă la zero. Acest lucru se observă din cerințele sultanului Baiazid, care în anul 1390 cerea împăratului 100 de soldați în timp ce Serbia urma să ofere 1000, acest lucru demonstrând nesemnificativa putere a Bizanțului.
Politica împăraților din a doua jumătate a secolului al XIV-lea a favorizat stabilirea turcilor în Europa. În timpul războaielor civile și ca urmare a participării la acestea de partea lui Kantacuzino, turcii au reușit să pună pentru prima dată piciorul pe teritoriul european.
Galipoli, prima bază majoră de operațiuni a otomanilor a reprezentat principalul punct din care aceștia au reușit să avanseze în Europa. Sultanul Murad I a reușit să cucerească întreaga Peninsulă Balcanică iar victoria sa de la râul Maritsa din anul 1371 a pus capăt influenței sțrbe și bulgare în Balcani.În curând Bulgaria, Serbia și muribundul Imperiu Bizantin au fost forțate să accepte suzeranitatea lui Murad. Până la începutul secolului al XV-lea, cu excepția a câteva zone din Pelopones și a câtorva insule din Marea Egee, întreaga Peninsulă Balcanică se afla sub dominația otomană. Ofensiva otomană în Europa a dus la a doua și ultima dispariție a Imperiului Bizantin.
III.4 Căderea Constantinopolului
Ultimii 50 de ani ai Bizanțului s-au caracterizat printr-o lungă și anevoioasă agonie. Neputincioși în fața otomanilor și aflați la mila Occidentului, împărții bizantini s-au găsit în măsura de a schimba politica militară a imperiului cu una bazată pe subtilitățile politice.
Moartea lui Manuel al II-lea Paleologul a reprezentat de fapt lovitura de grație dată imperiului. La moartea acestuia situația Bizanțului, deși gravă nu prevedea încă lovitura ce urma a fi dată în anul 1453. Prin reformele sale viguroase Manuel a reușit să stabilizeze situația. În cadrul politicii lui Manuel, Peloponesul reprezenta principala zonă din care imperiul trebuia să renască. Un prim pas în politica lui Manuel cu privire la Pelopones l-a reprezentat reorganizarea armatei. Observând modul de trai al locuitorilor peninsulei bazat pe agricultură și creșterea animalelor Astfel prin colectarea taxelor din aceste zone se urmărea cumpărarea de arme și organizarea unei armate capabile să apere teritoriul imperiului. Confom lui Plethon, Peloponesul în timpul lui Manuel oferea o anumită siguranță atât prin poziționarea sa favorabilă cât și prin zidul pe care Manuel îl construise la istmul Corint și numeroasele cetăți din teritoriu. Cu toate acestea, modalitatea defectuoasă în care urmașul lui Manuel la tron, Ioan a condus imperiul a dat posibilitatea turcilor să realizeze faptul că dispariția Bizanțului este doar o noțiune de timp. Pierderea Tesalonicului și înfrângerea suferită de cruciați la Varna în anul 1444 a oferit posibilitatea turcilor de a realiza principalul lor ideal: cucerirea Constantinopolului.
III.4.1 Constantin al XI-lea Paleologul- ultimul împărat bizantin
În momentul morții împăratului Ioan, Constantin era despotul Moreei. Modul său de guvernare a provinciei l-a făcut eligibil pentru ocuparea tronului Bizanțului. Constantin a intrat în capitală în ziua de 12 martie 1449, pentru a prelua administrarea și apărarea orașului și a suburbiilor sale. Constantinopolul era un oraș divizat. Așa zisa unire de la Florenza, pe care Constanin era înclinat să o susțină ca un ultim sprijin împotriva pericolului otoman era tot mai nepopulară.
Incapabil de a organiza o armată capabilă să oprească ofensiva otomană, Constantin a încercat să realizeze un subterfugiu politic menit să obțină anumite avantaje în detrimentul turcilor. Profitând de urcarea pe tron a tânărului sultan Mahomed al II-lea, Constantin a realizat o serie de presiuni menite să-l pună pe acesta în dificultate. Creșterea sumei de bani pe care sultanul o plătea pentru găzduirea unuia din adversarii săi, Orhan, la Constantinopol, aducându-i aminte sultanului că în capitala bizantină mai era un pretendent la tronul otoman.
Amenințarea împăratului a reprezentat o gravă eroare de ordin politic. Într-un moment în care armele erau cele ce făceau legea și în care turcii deși se confruntau cu anumite probleme de ordin intern puteau oricând emite pretenții în ceea ce privește Bizanțul coroborată cu imposibilitatea Imperiului Bizantin de a se apăra au oferit motivul perfect pentru campania lui Mahomed împotriva Constantinopolului.
Elementul care a făcut posibilă căderea atât de rapidă a Bizanțului a fost reprezentat de modul de organizare superior al armatei turcești. Niciunul dintre statele Peninsulei Balcanice nu avea o armată stabilă, regulată. Atât bulgarii, cât și sârbii și mai ales bizantinii erau înconjurați de mici unități mercenare recrutate dintre germani, italieni, normanzi sau chair turci. Fidelitatea acestor unități erau una îndoielnică putând fi menținută numai cu imense sume de bani. La momentul urcării pe tron a lui Constantin aceste sume erau practic inexistente.
Spre deosebire de armatele occidentale, sistemul militar otoman era diferit. Alături de armatele formate numai din turci, stăteau unitățile de ieniceri recrutate dintre copiii creștini crescuți la curtea sultanului și pregătiți special pentru apărarea acestuia și care slujeau toată viața. Aceste trupe de ieniceri reprezentau nucleul armatei otomane și trebuiau să respecte anumite reguli printre care ascultarea absolută de ofițerii lor chiar dacă aceștia erau sclavi eliberați, abținerea de la bunătățile lumești, respectarea legii musulmane, să facă parte din copiii aduși ca tribut conform legii Devehirme etc.
În timpul lui Mahomed al II-lea, numărul acestor ieniceri era de aproximativ 12000 de oameni fiind recunoscute ca unele din cele mai bune și disciplinate trupe din Europa. Aceștia erau infanteriști înarmați cu arc, iatagan și lance.
Alături de garda ienicerilor, sultanul avea în subordine un grup de cavalerie numiți spahii recrutați într-un mod asemănător ca și ienicerii.
Într-o discuție cu o serie de nobili europeni, expertul în probleme militare Bertrand de Broquiere, oferea o descrie detailată a supra acestor soldați. Conform acestuia, atât ienicerii cât și spahiii erau harnici, vigilenți, mulțumindu-se cu foarte puțină mâncare… modul lor de luptă se adaptează după circumstanțe… fiind de două ori mai numeroși decât orice armată creștină. Această superioritate numerică le amplifică curajul și le face posibilă formarea unor corpuri diferite pentru a ataca în mai multe părți deodată.”
Conform aceluiași autor, ceea ce îi diferențiau pe turci de europeni era faptul că aceștia știau să folosească problemele interne ale europenilor în avantajul lor.
În accepțiunea lui Mario Apostolov, cea care a făcut posibilă dezvoltarea acestui sistem militar menit să înspăimânte Europa pentru mai bine de o jumătate de mileniu a fost politica militarizantă a conducătorilor turci care au promovat ideea granițelor militarizate menite să se apere pe cont propriu și să se extindă fără a avea nevoie de un ordin din partea sultanului.
Mahomed al II-lea a fost cel ce a reușit să pună cel mai bine în valoare ambele atuuri ale turcilor. Cererile împăratului Constantin au oferit motivul dorit de sultan pentru începerea campaniei sale de cucerire a Constantinopolului.
De fapt modul în care Constantin a încercat să pună în dificultate pe turci nu a reprezentat decât un punct mort. Împăratul nu dispunea de resursele necesare pentru a reuși să susțină aceste cereri ci avea în spatele său doar o serie de promisiuni ale Occidentului care nu vor fi puse niciodată în aplicare.
Construirea cetății Boghaz Kesen pe teritoriul bizantin pentru controlul traficului maritim în strâmtoarea Bosofrului a reprezentat primul semn de slăbiciune al împăratului și faptul că acesta nu era capabil să-și poată apăra propriul teritoriu în fața agresiunilor otomane.
Dacă din punct de vedere economic, imperiul se afla în colaps și din punct de vedere militar situația era la fel de copleșitoare. La momentul 1453, nimeni nu putea să intervină pentru salvarea Constantinopolului chiar dacă și-ar fi dorit acest lucru. Însăși despoții Moreei, rude ale împăratului și direct răspunzători în fața acestuia erau izolați de capitală de către forțele lui Turahan Bey.
De fapt întreaga populație a Constantinopolului ca număr de locuitori era mai mică decât întreaga armată otomană ce urma să asedieze orașul. Populația acestuia era aproximativ de 40000-50000 de locuitori, excluzând Galata, având o garnizoană de câteva sute de soldați. Conform lui Sphrantzes această garnizoană la momentul asediului număra aproximativ 4973 de greci aceștia cuprinzând soldații de profesie și voluntarii la care e adăugau 200 de soldați străini. Ultimul număr se prea poate să fie greșit sau să prezinte doar trupele mercenare aflate în slujba împăratului, deoarece la 29 ianuarie 1453 forțelor bizantine se alătura genovezul Giovanni Giustiniani Longo care aduce cu sine 700 de soldați bine echipați dintre care 400 erau genovezi iar 300 din Chios și Rodhos. Numărul estimativ al trupelor ce urmau să apere Constantinopolul echivala între 6000 și 8500 de oameni dintre care majoritatea nu aveau o pregătire militară. Arhiepiscopul Leonard din Chios, care a luat parte la asediu precizează faptul că numărul apărătorilor era de 6000 de greci la care se adăugau 3000 de străini.
Cert este faptul că la momentul 1453 Imperiul Bizantin era mult prea sărac să angajeze foarte mulți mercenari astfel că apărarea orașului a rămas în baza trupelor locale și a voluntarilor, la care se adăugau nobilii bizantini și suitele lor.
Conform lui David Nicolle, bizantinii dispuneau și de arme de foc obținute din Italia, Ungaria sau statele balcanice, dar acestea erau mult mai mici decât cele ale turcilor.
În ceea ce privește sistemul de apărare al orașului, acesta consta dintr-un sistem masiv de ziduri care a fost îmbunătățit pe parcurs dar al cărui centru a rămas vechiul zid al orașului. Ultimele construcții defensive fuseseră realizate cu mai bine de 3 secole în urmă când împăratul Manuel I Comnenul construia un nou zid menit să protejeze palatul Vlaherne și care fusese îmbunătățit în anii 1443 și 1448. Alături de sistemul de ziduri, se afla marele lanț ce baricada intrarea în Cornul de Aur. Cu toate acestea, întinderea imensă a zidurilor orașului nu a făcut posibilă o densitate ridicată a soldaților în toate zonele. John Haldon afirma faptul că deși impresionante, zidurile și sistemele de apărare bizantine sufereau din cauza proastei întrețineri. Același lucru se întâmpla și pe apă unde împotriva giganticei flote turcești care număra aproximativ 145 de vase (trireme, bireme, goelete, fuste și cuttere) stăteau câteva nave bizantine.
La polul opus, armata otomană oferea o demonstrație de putere covârșitoare. Conform cronicarilor bizantini, aceasta avea în componența sa aproximativ 300000-400000 de oameni, în timp ce venețienii vorbeau de un număr de aproximativ 150000 de oameni. Alături de imensa armată otomană un pericol și mai acut îl prezentau noile tunuri pe care Orban le turnase pentru sultan. Critobul din Imbros oferă date cu privire la dimensiunile celui mai mare dintre tunuri. Astel, acesta era lung de aproximativ 9 metri, având o grosime de 20 de cm. Circumferința acestuia era de 80 de cm la chiulasă și de 240 de cm la gura tunului.
Asediul orașului a durat 54 de zile, până la data de 29 mai 1453. Cronicarul Teodor Spadounes concluziona că în fapt căderea Constantinopolului a reprezentat voia lui Dumnezeu. Din punctul său de vedere “construirea Constantinopolului de către Constantin, fiul Elenei a reprezentat voia lui Dumnezeu, ca și de altfel pierderea lui în timpul unui alt Constantin fiu al Eleni. Și al șaptelea împărat al otomanilor a învins pe al șaptelea împărat paleolog.”
Conform aceluiași Spadounes, împăratul Constantin a murit în timpul asediului împreună cu alți 200 de nobili ce l-au însoțit, acesta considerând că un împărat fără un imperiu nu poate exista.
III.4.2 Ultimele zile ale Constantinopolului
Căderea Constantinopolului nu s-a datorat anumitor greșeli realizate de bizantini în ceea ce privește apărarea orașului ci mai ales geniului sultanului și al trădării.
Împăratul Constantin s-a așteptat ca Mahomed să își concentreze atacurile pe uscat de-a lungul zidurilor, având în vedere imposibilitatea de a ataca dinspre mare din cauza lanțului ce închidea intrarea în Cornul de Aur. Barbaro, unul dintre apărătorii orașului oferă o descriere a acestui sistem de apărare al Cornului. Acesta era construit din bucăți imense și rotunde din lemn, legate între ele cu lanțuri de oțel și având cuie mari înfipte în ele.
Conștient de imposibilitatea de a pătrunde cu forța în Cornul de Aur în urma eșecului primului atac al flotei sale, Mahomed a considerat necesar transportarea navelor sale pe uscat în interiorul Cornului. În timp ce pe mare se demarase acest proiect, pe uscat lucrurile deveneau din ce în ce mai grele pentru apărători. La data de 21 aprilie 1453 turnul Bectatinian împreună cu o mare secțiune din zid se prăbușea în urma bombardamentelor. Conform aceluiași Barbaro, situația era atât de gravă încât dacă turcii ar fi realizat un atac asupra orașului în acel moment, l-ar fi cucerit fără prea mari probleme.
Odată cu transportarea vaselor turcești în interiorul Cornului aprovizionarea cu pește a orașului a fost stopată, ceea ce a dus la împuținarea resurselor alimentare a orașului menite să susțină populația în timpul asediului.
Cu jumătate dintre nave transportate în interiorul Cornului de Aur, turcii au construit un pod din pontoane pentru a transporta soldați și alimente între Galata/Pera și Constantinopol. Prinși între două focuri bizantinii nu au reușit să facă față pentru mult timp. Cu toate acestea, atacul final nu s-a realizat decât la data de 29 mai 1453.
Asaltul a început de dimineață pe întreaga linie de apărare. În prima linie se aflau bașbuzucii, soldați slab echipați adunați din Peninsula Balcanică și care urmau să umple canalul de apărarea și să poarte scările pentru urcarea pe zidurile orașului. Atacul bașbuzucilor în anumite sectoare ale zidului urma să atragă atenția asediaților de la anumite zone în care turcii urmau să realizeze atacul principal. După două ore de lupte bașbuzucii s-au retras lăsând locul armatei regulate și a ienicerilor care a ocupat valea Lycus. Timp de trei ore bizantinii s-au apărat cu îndârjire înclinând balanța către ei. Momentul ce a întors soarta luptei l-a reprezentat descoperirea unei deschideri numite Kerkoporta în zidul bizantin, fapt ce a dus la intrarea turcilor în interiorul orașului. Rănirea lui Giustiniani Longo și retragerea acestui din mijlocul luptei a facilitat înaintarea turcilor. După mai bine de cinci ore de lupte continue, orașul urma să cadă în mâna turcilor. Conform cronicarilor care au scris despre acest eveniment turcii s-au comportat mult mai omenește cu orașul decât cavalerii Cruciadei a IV-a.
III.5 Ideologia politică a Imperiului Bizantin- factor al declinului
Momentul 1204 a reprezentat pentru Imperiul Bizantin nu numai o etapă a istoriei sale ci momentul unei majore schimbări. Reîntoarcerea în Bizanț a împăratului grec în 1261 nu a reprezentat o întoarcere la vechiul imperiu al Anghelior și Comnenilor. Mulți dintre specialiștii bizantinologi numeau această nou imperiu renăscut o rămășiță sărmană a vechiului imperiu. Marea cetate care îl uimise pe Villehardouin nu mai domnea decât asupra unei teritoriu restrâns și vedea în fiecare clipă bandele inamice devastând o lume rurală și fără apărare: bulgari sau tătari în Tracia, turci în Asia Mică, sârbi în Macedonia, italieni sau catalani pe litoralul Mării Egee sau Mării Marmara. Chiar și în suburbiile Constantinopolului, insolentele colonii italiene bravau, fără a fi pedepsite, autoritatea imperială. În secolul al XIII-lea, în epoca împăraților de la Niceea și a primilor paleologi, o politică monetară proastă și expediente financiare deplorabile au compromis definitiv stabilitatea tradițională a monedei bizantine, abandonând florinilor și ducaților din republicile italiene stăpânirea pieței europene. Constantinopolul poate fi asemănat cu Viena care imediat după război a devenit doar un uriaș oraș și centru politic al unui mic stat după ce mai mult timp fusese centrul economic al Europei.
De fapt marile probleme politice ale Bizanțului au stat la baza numeroaselor probleme din celelalte paliere ale imperiului. Puțini dintre suveranii Evului Mediu au fost la fel de puternici ca împărații bizantini. Această putere survenea din modul de conducere imperial bazat pe o putere absolută a puterii monarhice. Împăratul bizantin era atât conducător al armatei cât și legislator, uns demn al lui Dumnezeu pe pământ.Acest sistem de conducere a oferit numeroase neajunsuri modului de guvernare al Bizanțului. Acest lucru se observă din numărul de împărați care de-a lungul istoriei bizantine au murit din cauze naturale. Între anii 395 și 1453 din 107 suverani care au ocupat tronul Bizantin, doar 34 au murit în patul lor, 8 în război sau din cauza unor accidente în timp ce restul au abdica, au fost forțați să abdice sau chiar mai rău, au fost mutilați sau asasinați.
În accepțiunea bizantinilor schimbarea bruscă a unui împărat din diverse motive mai mult sau mai puțin obiective reprezenta voia lui Dumnezeu și prin urmare nu reprezenta o gravă problemă care putea să submineze autoritatea imperială. Astfel, pe tronul bizantin s-au perindat de la oameni de cultură și mari lideri militari, până la oameni de multe ori semi barbari sau de multe ori cu alte grave probleme. Imperiul Bizantin ca și Imperiul Roman a suferit pentru mult timp de un viciu constituțional foarte grav caracterizat de lipsa unei legi menite să reglementeze succesiunea ereditară la tron.
Alături de această problemă de ordin imperial și în strânsă legătură cu ea este și modul de abordare de către puterea imperială al relațiilor cu celelalte state vecine. Imperiul Bizantin ca și imperiul roman a suferit din totdeauna de un așa numit complex de superioritate ce de multe ori a avut influențe grave asupra statului. Acest complex de superioritate a dus la o ură de multe ori exacerbată împotriva popoarelor care în decursul istoriei au intrat în contact cu Bizanțul.
Deși bizantinii și-au urât inamicii sau pe aceia care doreau să submineze autoritatea imperiului, această ură nu s-a manifestat în sens pozitiv astfel încât aceștia să învețe din caracteristicile inamicilor. Se poate vorbi de faptul că aceștia au fost orbiți de ură, sau dacă nu orbiți cel mult îndoctrinați de ideea de prea mare putere care a dus la ignorarea studierii acelora care amenințau imperiul. Într-adevăr, puterea superioară a bizantinilor a indus o anume ignoranță făcându-i pe aceștia să vadă ca fiind nenecesar studierea inamicului sau să învețe din tacticile acestora. Acest lucru a stat la baza multora dintre “surprizele” ce au favorizat avântul musulmanilor sau pierderea influenței politice în detrimentul Occidentului: Yarmuk, Mantzikert sau chiar Cruciada a IV-a.
Bizantinii nu erau rasiști ci cel mai probabil culturaliști fapt ce dezvoltat un anume sindrom al puterii prost întrebuințate. O cultură milenară, urmașă a marelui Imperiu Roman nu se putea lăsa influențată de popoarele care în ideea bizantinilor puteau fi catalogate ca barbare ușor de controlat. Transpunând aceste idei astăzi, Imperiul Bizantin poate fi comparat cu ascensiunea marilor puteri care asemenea Bizanțului de multe ori dau dovadă de o superioritate extremă cu rol negativ în relațiile externe.
Așa cum am precizat și la începutul capitolului, momentul 1204 a reprezentat o schimbare majoră în modul de abordare al relațiilor Bizanțului cu puterile vecine. După restaurarea imperiului în 1261 subtilitățile politice vor sta la baza existenței noului imperiu.
Majoritatea istoricilor consideră faptul că în fapt anul 1204 a marcat dispariția Imperiului Bizantin Universal acest lucru datorându-se în mare parte Occidentului.
Creșterea Niceei s-a produs în momentul ofensivei mongole condusă de urmașii lui Gengis Khan fiind posibilă în mare parte datorită creerii unui vid politic în Asia Mică. Statul selgiucid, principalul adversar al Bizanțului în Orient s-a dezmembrat devenind vasal al mongolilor. În Balcani, atât Ungaria cât și Bulgaria se aflau sub presiunea mongolă. Recucerirea Constantinopolului a reprezentat doar momentul relansării Imperiului Bizantin în politica europeană dar și ultima dată când un împărat bizantin avea o influență majoră în această politică.
Dacă în materie de politică externă dinastia Paleologilor a reușit de multe ori să se ridice la înălțimea politicii celorlalte state, în materie de politică internă aceștia au dovedit serioase lacune. Astfel, într-o comparație realizată de istoricul Pahymeres, între politica de taxare a dinastiei paleologilor și cea a Laskarizilor din timpul Imperiului de la Niceea acesta arată proasta modalitate în care împărații paleologi au gestionat situația economică a Bizanțului.
Alături de erorile politice din punct de vedere economic un mare aport la declinul Imperiului Bizantin l-a avut și modul de abordare a relațiilor cu turcii. Un exemplu grăitor ăl reprezintă atitudinea lui Constantin al XI-lea Dragases la urcarea sa pe tron. Pentru un împărat al cărui imperiu abia era în pragul colapsului acesta emitea anumite pretenții menite să-i dea un motiv sultanului pentru ocuparea și ultimelor rămășițe ale Bizanțului. În atitudinea lui Constantin se vedea acea mândrie imperială bizantină care de multe ori a stat ca un zid între Bizanț și popoarele din jurul acestuia.
Concluzii
Încă de la începuturile istoriei sale Imperiul Bizantin a reprezentat pentru întreaga lumea urmașul demn al Imperiului Roman și cel ce urma să ducă mai departe tradiția și modul de organizare roman. Cu toate acestea, proasta înțelegere și modalitatea defectuoasă de a utilizare a ideologiei romane în interiorul Bizanțului a favorizat declinul treptat al unui imperiu care la începuturile sale domina celelalte popoare atât din punct de vedere militar, cât și politic, social, cultural sau economic.
Ca și vechii romani, care au asistat la propriul lor declin fără a fi conștienți de acest lucru fiind prea orbi pentru a înțelege modul în care istoria evolua și bizantinii au căzut în aceeași gravă eroare.
Greșelile în plan politic, insuccesele militare datorate în mare parte proastei organizări ale armatei sau subestimării inamicului, modul de multe ori ciudat în care unii împărați au folosit resursele economice ale imperiului sau au neglijat anumite zone importante din care acesta își extrăgea în mare parte puterea au favorizat declinul Bizanțului.
Alături de numeroasele greșeli de ordin intern, un rol covârșitor din toate punctele de vedere în ceea ce privește decadența bizantină l-a avut Cruciada a IV-a. Momentul 1204 nu numai că a reprezentat unul din numeroasele pagini ale decăderii Bizanțului ci a și accelerat acest proces. După anul 1204, Imperiul Bizantin alături de pierderea prestigiului pe plan extern a dat de înțeles inamicilor faptul că acesta nu este invincibil. Constantinopolul fusese de numeroase ori asediat, dar niciodată cucerit. Cruciada a IV-a reușit să ofere inamicilor imperiului ceea ce nimeni nu le oferise până atunci: faptul că Bizanțul nu este invincibil.
Restaurarea imperiului după anul 1261 nu a adus cu sine și o restaurare a prestigiului de altă dată. Așa cum spuneau numeroși istorici imperiul era numai o umbră a ceea ce fusese odată iar Constantinopolul o ruină. Splendoarea capitalei bizantine se pierduse cu mult timp în urmă, acesta devenind doar un oraș mare cu o populație mică, secătuite de puteri, săracă și fără puterea de a readuce orașul acolo unde fusese odată.
Deși cu efect negativ în cadrul politicii europene, cucerirea Constantinopolului de către otomani în anul 1453 a avut un rol benefic pentru marea capitală. Căzând în mâinile turcilor, Constantinopolul redevenea capitala unui mare imperiu, care se întindea de la Dunăre la Nil și de la Eufrat la Adriatica. După cucerire, populația sa, care scăzuse enorm în decursul ultimelor două secole bizantine, a început să crească într-un mod rapid; coloniile Kaffa și Akerman sunt devastate de turci în folosul capitalei de pe Bosfor. Noii stăpâni ai orașului au văzut rolul important din toate punctele de vedere ale orașului și au reuși să exploateze la maxim aceste atuuri. Conform lui W Hahn, adevărata restaurare a imperiului a avut loc nu în momentul intrării lui Mihail al VIII-lea în Constantinopol ci odată cu intrarea lui Mahomed al II-lea în capitala bizantină.
Decadența Imperiului Bizantin nu a însemnat în fapt și pierderea întregii ideologii bizantine. Moartea Bizanțului a adus cu sine răspândirea ideilor bizantine în întreaga Europă, dar mai ales în cadrul statelor de sorginte ortodoxă, care au continuat tradiția culturală a Bizanțului, învățând din greșelile acestuia și ducând mai departe ceea ce bizantinii au păstrat și au protejat cu atâta ardoare.
Anexe
Imperiul Bizantin la începutul mileniului al II-lea
Asia Mică – Precipitațiile și Vegetația
Peninsula Balcanică – precipitațiile și vegetația
Rutele cruciaților din primele trei cruciade în Peninsula Balcanică
Imperiul în timpul lui Mihail al VIII-lea
Constantinopolul în 1453
Zidurile de apărare ale Constantinopolului și tunuri otomane
Zidurile lui Teodosie
Bibliografie
Izvoare
Agallianos, Theodore, Dialogue avec un moine contre les latins (1442), Edition critique, traduction francaise et commentaire par Marie-Helene Blanchet, Publication de Sorbonne, Paris, 2013.
Akropolites, George, The History, Translated with introduction and commentray by Ruth Macrides, Oxford University Press, Oxford, 2007.
Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1963.
Doukas, Decline and fall of Byzantium to the Ottoman Turks, Wayne State Univeristy Press, Detroit, 1975.
Gregoras, Nicephorus, Byzantina Historia, Bonnae Impensis Ed. Weberi, 1829.
Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, nr.7, Ed. Basilica, București, 2012.
Spadounes, Theodore, On the origin of the Ottoman Emperors, translated and edited by Donald M. Nicol, Cambridge Univeristy Press, New York, 1995.
Sphrantzes, Georgios, Memorii 1401-1477, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966.
Dicționare și Enciclopedii
Kazadan, P. Alexander, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 1, Oxford University Press, New York, 1991.
Idem, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 2, Oxford University Press, New York, 1991.
Idem, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 3, Oxford University Press, New York, 1991.
Lucrări de specialitate
Ahrweiler, Helen, Byzance et la mer, Presses Universitaires de France, Paris, 1966.
Idem, L’ideologie politique de l’Empire byzantin, Presses Universitaires de France, 1975.
Anghelov, Dimiter, , Imperial Ideology and politcal Thought in Byzantium, Cambridege University Press, New York, 2007.
Angold, Michael, A byzantine government in exile, Oxford University Press, New York, 2004.
Arnott, Peter, The Byzantines and their world,St. Martin’s Press Inc., 1973.
Apostolov, Mario, The Christian- Muslim frontier, Routldege Curzon Taylor & Francis Group, London, 2004.
Barker, Ernest, Social and political thoughts in Byzantium, Oxford Univeristy Press, London, 1957.
Barker, John W., Manuel II Palaeologus- A study in Late Byzantine Statesmanship, Rutgers University Press, New Jersy, 1969.
Baynes, Norman H. and Moss, H. St. L. B., Byzantium- an introduction to eastern roman civilization, Oxford at the Claredon Press, London, 1949.
Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul- Istorie și Spiritualitate, Editura Sofia, București, 2010.
Idem, Bizanțul între Occidentul creștin și orientul Islamic, Ed. Sophia, București, 2006.
Idem, Bizanț și Islam în Evul Mediu, Ed. Sophia, București, 2003.
Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Meronia, București, 2007.
Bury, J. B., History of the Later Roman Empire, vol II, Dover Publications Inc., New York, 1958.
Diehl, Charles, Byzance Grandeur et Decadence, Flammarion Editeur, Paris, 1919.
Idem, Histoire de l’Empire Byzantin, A&J Picard, Paris, 1969.
Idem, Les grands problemes de L’histoire Byzantine, Librairie Armand Colin, Paris, 1943.
Duchellier, Alain, Bizantinii, Editura Teora, București, 1997.
Feldman, Thenzer, Ruth, The Fall of Constantinople, Twenty first century books, Minneapolis, 2008.
Haldon, John, Byzantium at war, Routledge Taylor and Francis Group, New York and London, 2003.
Haussig, H. W., Histoire de la Civilisation Byzantine, Librairie Jules Tallandier, Paris, 1971.
Heath, Ian and McBride, Angus, Byzantine Armies 118-1461, Osprey, London, 1995.
Hendy, F. Michael, Studies in the byzantine monetary economy c. 300-1450, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1985.
Iorga, Nicolae, Chilia și Cetatea Albă, București, 1900.
Jamieson, Alan G., Faith and Sword- A short history of Christian-Muslim conflict, Reaktion Books, London, 2006.
Khyriakidis, Savvas. Warfare in Late Byzantium, Brill, Boston, 2011.
Khoury, A. Th., Les theologiens Byzantines et L’Islam, Leide, 1972.
Laiou, E. Angeliki and Morisson, Cecile, The Byzantine Economy, Cambridge University Press, Cambridge, 2007.
Laiou, Angeliki, Constantinople and the latins, Harvard University Press, Massachusetts, 1972.
Lange, Christian, Christian Lange, Justice, Punishment and the Medieval muslim imagination, Cambridge University Press, Cambridge, 2008.
Luttwak, Edward N., The grand strategy of the Byzantine Empire, The Belknap Press of Harvard Univeristy Pressm, London, 2009.
Martinez, Javier, Francisco, Eastern Christian Apocalyptic in the early muslim period: Pseudo-Methodius and Pseudo- Athanasius, Washington, D.C., 1985.
Mijatovich, Chedomil, Constantine- the last emperor of the greeks, Sampson Low, Marston & Company, London, 1892.
Muntean, Vasile, Bizantinologie, vol. II, Editura Învierea, Timișoara, 2000.
Nicol, M. Donald, The Despotate of Epiros, Oxford Basil Blackwell, Londra, 1957.
Idem, The last centuries of Byzantium 1261-1453, Cambridge University Press, London, 1993.
Idem, The imortal Emperor- The life and legend of Constantin Palaiologos, last emperor of the Romans, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1992.
Obolenski, Dimitri, Un commonwealth medieval: Bizanțul, Editura Corint, București, 2002.
Ostrogorsky, George, History of the Byzantine state, Basil Blackwell, Oxford, 1968.
Peters, F. E., The Monoteists- Jews, Christians and Muslims in conflict and competition, vol. I, Princeton Univeristy Press, Princeton, 2003.
Philippides Marios, Emperors, Patriarchs and Sultans of Constantinople, 1373-1513- An Anonymus Greek Chronicle of the Sixteenth Century, Hellenic College Press, Brookline, Massachusetts, 1990.
Postan, M. M. and Miller, Eduard, The Cambridge Economic History of Europe, vol. II, Cambridge University Press, London, 1987.
Reynolds, Gabriel, Said, A Muslim Theologian in the sectarian Milieu- Abd Al-Jabar and the Critique of the Christian Origins, Brill, Leiden, 2004.
Rubin, Miri and Simons, Walter, The Cambridge History of Christianity, vol. IV, Chambridge Univeristy Press, New York, 2009.
Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului, Editura Nemira, 2011.
Ryce, Talbot, David, The Byzantines, Thames and Hudson, London, 1962.
Shepard, Jonathan, The Cambridge History of the Byzantine Empire, Cambridge Univeristy Press, London, 2008.
Treadgold, Warren, O istorie a statului și societății bizantine, vol. II, Institutul European, Iasi, 2004.
Vasiliev, A., Istoria Imperiului Bizantin, Editura Polirom, Iași, 2010.
Venning, Timothy, A chronology of the Byzantine Empire, Antony Rowe Ltd., Chippenham and Eastbourne.
Vryonis, Speros Jr., Byzantium and Europe, Thames and Hudson, Londons, 1967.
Articole și studii
Fetea, Pr. Drd. Casian, Iisus în marile tradiții religioase ale lumii (lucrare de doctorat).
Gafton, Lucian, “Agravarea schismei prin încercările de unire în secolele XI-XV”, în Ortodoxia, VIII (1956), nr.3.
Ică Jr., Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan, “Violență și dialog inter-religios în captivitatea otomană a Sfântului Grigorie Palama”, în Violența “în numele lui Dumnezeu”- un răspuns creștin, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
Idem, “Sfântul Grigorie Palama, scriitor duhovnicesc isihast”, în Anuarul Academic al Facultății de Teologie “Andrei Șaguna”, Editura Univeristății “Lucian Blaga”, Sibiu, 2003/2004.
Idem, “950 de ani de la <<Marea Schismă>>. Interpretări și documente (prima parte)”, în Revista Teologica, nr. 3/2004.
Ioniță, Drd. Gheorghe Virgil, Islamul în gândirea scriitorilor bizantini până în secolul al X-lea (lucrare de doctorat).
Necipoglu, N., “Economic conditions in Constantinople during the siege of Bayezid I (1394-1402)”, în Constantinople and its hinterland edited by Ciril Mango and Gilbert Dagron, Ed. Variorum, Aldershot, 1995.
Reinert, Stephen W., “Fragmentation (1204-1453)”, în The Oxford History of Byzantium edited by Cyril Mango, Oxford Univeristy Press, New York, 2002.
Informații mass-media
Rusalin, Pr. Prof. Isac, Încercări de unire ale Bisericilor între secolele XI- XIV, ediție digitală
http://www.episcopiacaransebesului.ro/pagini/scriptorium.php?articol_id=42.
Bibliografie
Izvoare
Agallianos, Theodore, Dialogue avec un moine contre les latins (1442), Edition critique, traduction francaise et commentaire par Marie-Helene Blanchet, Publication de Sorbonne, Paris, 2013.
Akropolites, George, The History, Translated with introduction and commentray by Ruth Macrides, Oxford University Press, Oxford, 2007.
Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1963.
Doukas, Decline and fall of Byzantium to the Ottoman Turks, Wayne State Univeristy Press, Detroit, 1975.
Gregoras, Nicephorus, Byzantina Historia, Bonnae Impensis Ed. Weberi, 1829.
Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, nr.7, Ed. Basilica, București, 2012.
Spadounes, Theodore, On the origin of the Ottoman Emperors, translated and edited by Donald M. Nicol, Cambridge Univeristy Press, New York, 1995.
Sphrantzes, Georgios, Memorii 1401-1477, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966.
Dicționare și Enciclopedii
Kazadan, P. Alexander, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 1, Oxford University Press, New York, 1991.
Idem, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 2, Oxford University Press, New York, 1991.
Idem, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 3, Oxford University Press, New York, 1991.
Lucrări de specialitate
Ahrweiler, Helen, Byzance et la mer, Presses Universitaires de France, Paris, 1966.
Idem, L’ideologie politique de l’Empire byzantin, Presses Universitaires de France, 1975.
Anghelov, Dimiter, , Imperial Ideology and politcal Thought in Byzantium, Cambridege University Press, New York, 2007.
Angold, Michael, A byzantine government in exile, Oxford University Press, New York, 2004.
Arnott, Peter, The Byzantines and their world,St. Martin’s Press Inc., 1973.
Apostolov, Mario, The Christian- Muslim frontier, Routldege Curzon Taylor & Francis Group, London, 2004.
Barker, Ernest, Social and political thoughts in Byzantium, Oxford Univeristy Press, London, 1957.
Barker, John W., Manuel II Palaeologus- A study in Late Byzantine Statesmanship, Rutgers University Press, New Jersy, 1969.
Baynes, Norman H. and Moss, H. St. L. B., Byzantium- an introduction to eastern roman civilization, Oxford at the Claredon Press, London, 1949.
Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul- Istorie și Spiritualitate, Editura Sofia, București, 2010.
Idem, Bizanțul între Occidentul creștin și orientul Islamic, Ed. Sophia, București, 2006.
Idem, Bizanț și Islam în Evul Mediu, Ed. Sophia, București, 2003.
Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Meronia, București, 2007.
Bury, J. B., History of the Later Roman Empire, vol II, Dover Publications Inc., New York, 1958.
Diehl, Charles, Byzance Grandeur et Decadence, Flammarion Editeur, Paris, 1919.
Idem, Histoire de l’Empire Byzantin, A&J Picard, Paris, 1969.
Idem, Les grands problemes de L’histoire Byzantine, Librairie Armand Colin, Paris, 1943.
Duchellier, Alain, Bizantinii, Editura Teora, București, 1997.
Feldman, Thenzer, Ruth, The Fall of Constantinople, Twenty first century books, Minneapolis, 2008.
Haldon, John, Byzantium at war, Routledge Taylor and Francis Group, New York and London, 2003.
Haussig, H. W., Histoire de la Civilisation Byzantine, Librairie Jules Tallandier, Paris, 1971.
Heath, Ian and McBride, Angus, Byzantine Armies 118-1461, Osprey, London, 1995.
Hendy, F. Michael, Studies in the byzantine monetary economy c. 300-1450, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1985.
Iorga, Nicolae, Chilia și Cetatea Albă, București, 1900.
Jamieson, Alan G., Faith and Sword- A short history of Christian-Muslim conflict, Reaktion Books, London, 2006.
Khyriakidis, Savvas. Warfare in Late Byzantium, Brill, Boston, 2011.
Khoury, A. Th., Les theologiens Byzantines et L’Islam, Leide, 1972.
Laiou, E. Angeliki and Morisson, Cecile, The Byzantine Economy, Cambridge University Press, Cambridge, 2007.
Laiou, Angeliki, Constantinople and the latins, Harvard University Press, Massachusetts, 1972.
Lange, Christian, Christian Lange, Justice, Punishment and the Medieval muslim imagination, Cambridge University Press, Cambridge, 2008.
Luttwak, Edward N., The grand strategy of the Byzantine Empire, The Belknap Press of Harvard Univeristy Pressm, London, 2009.
Martinez, Javier, Francisco, Eastern Christian Apocalyptic in the early muslim period: Pseudo-Methodius and Pseudo- Athanasius, Washington, D.C., 1985.
Mijatovich, Chedomil, Constantine- the last emperor of the greeks, Sampson Low, Marston & Company, London, 1892.
Muntean, Vasile, Bizantinologie, vol. II, Editura Învierea, Timișoara, 2000.
Nicol, M. Donald, The Despotate of Epiros, Oxford Basil Blackwell, Londra, 1957.
Idem, The last centuries of Byzantium 1261-1453, Cambridge University Press, London, 1993.
Idem, The imortal Emperor- The life and legend of Constantin Palaiologos, last emperor of the Romans, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1992.
Obolenski, Dimitri, Un commonwealth medieval: Bizanțul, Editura Corint, București, 2002.
Ostrogorsky, George, History of the Byzantine state, Basil Blackwell, Oxford, 1968.
Peters, F. E., The Monoteists- Jews, Christians and Muslims in conflict and competition, vol. I, Princeton Univeristy Press, Princeton, 2003.
Philippides Marios, Emperors, Patriarchs and Sultans of Constantinople, 1373-1513- An Anonymus Greek Chronicle of the Sixteenth Century, Hellenic College Press, Brookline, Massachusetts, 1990.
Postan, M. M. and Miller, Eduard, The Cambridge Economic History of Europe, vol. II, Cambridge University Press, London, 1987.
Reynolds, Gabriel, Said, A Muslim Theologian in the sectarian Milieu- Abd Al-Jabar and the Critique of the Christian Origins, Brill, Leiden, 2004.
Rubin, Miri and Simons, Walter, The Cambridge History of Christianity, vol. IV, Chambridge Univeristy Press, New York, 2009.
Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului, Editura Nemira, 2011.
Ryce, Talbot, David, The Byzantines, Thames and Hudson, London, 1962.
Shepard, Jonathan, The Cambridge History of the Byzantine Empire, Cambridge Univeristy Press, London, 2008.
Treadgold, Warren, O istorie a statului și societății bizantine, vol. II, Institutul European, Iasi, 2004.
Vasiliev, A., Istoria Imperiului Bizantin, Editura Polirom, Iași, 2010.
Venning, Timothy, A chronology of the Byzantine Empire, Antony Rowe Ltd., Chippenham and Eastbourne.
Vryonis, Speros Jr., Byzantium and Europe, Thames and Hudson, Londons, 1967.
Articole și studii
Fetea, Pr. Drd. Casian, Iisus în marile tradiții religioase ale lumii (lucrare de doctorat).
Gafton, Lucian, “Agravarea schismei prin încercările de unire în secolele XI-XV”, în Ortodoxia, VIII (1956), nr.3.
Ică Jr., Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan, “Violență și dialog inter-religios în captivitatea otomană a Sfântului Grigorie Palama”, în Violența “în numele lui Dumnezeu”- un răspuns creștin, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
Idem, “Sfântul Grigorie Palama, scriitor duhovnicesc isihast”, în Anuarul Academic al Facultății de Teologie “Andrei Șaguna”, Editura Univeristății “Lucian Blaga”, Sibiu, 2003/2004.
Idem, “950 de ani de la <<Marea Schismă>>. Interpretări și documente (prima parte)”, în Revista Teologica, nr. 3/2004.
Ioniță, Drd. Gheorghe Virgil, Islamul în gândirea scriitorilor bizantini până în secolul al X-lea (lucrare de doctorat).
Necipoglu, N., “Economic conditions in Constantinople during the siege of Bayezid I (1394-1402)”, în Constantinople and its hinterland edited by Ciril Mango and Gilbert Dagron, Ed. Variorum, Aldershot, 1995.
Reinert, Stephen W., “Fragmentation (1204-1453)”, în The Oxford History of Byzantium edited by Cyril Mango, Oxford Univeristy Press, New York, 2002.
Informații mass-media
Rusalin, Pr. Prof. Isac, Încercări de unire ale Bisericilor între secolele XI- XIV, ediție digitală
http://www.episcopiacaransebesului.ro/pagini/scriptorium.php?articol_id=42.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Premise ale Caderii Constantinopolului Sub Turci (ID: 123064)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.