Premise ale Aparitiei Si Evolutiei Institutiilor Europei Moderne

Premise ale apariției și evoluției instituțiilor Europei moderne

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

PREMISELE APARIȚIEI UNIUNII EUROPENE

1.1 COMUNITĂȚILE EUROPENE ÎNTRE TRECUT ȘI PREZENT

1.2 TRADIȚIE ȘI MODERNITATE ÎN ALCĂTUIREA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL AL II-LEA

INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE- ÎNTRE PRAGMATIC ȘI DESCRIPTIC

CAPITOLUL AL III-LEA

STUDIU DE CAZ

PROCESUL DE ADERARE AL UNUI NOU STAT MEMBRU: SERBIA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

SITOGRAFIE

Capitolul I

PREMISELE APARIȚIEI UNIUNII EUROPENE

„Va veni o zi în care toate națiunile continentului, fără a-și pierde calitatea lor de entități distincte și glorioasa lor individualitate, vor face tot posibilul să se grupeze într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană… Va veni ziua când armele vor cădea din mâini și bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul și cu dreptul de vot universal al popoarelor… Va veni ziua când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, și lumea se va mira că au fost vreodată cu putință. Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii, dându-și mâna prietenească peste ocean…”.

Victor Hugo, 1849

Încercările unei Europe unite – perioada înainte de 1945

Încă din 1849, Victor Hugo își exprima dorința de a vedea un continent unit, în care domnea pacea și armonia între toate statele europene, fără să mai aibe loc războaie de cucerire a teritoriilor, fără să mai fie zeci de mii de vieți omenești pierdute.

Ideea unirii mai multor teritorii din Europa a fost manifestată înainte de 1945, înaintea celor două războaie mondiale, când au fost construite imperii cu forța, cum ar fi Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Franc, Sfântul Imperiu Roman, Imperiului Otoman, Primul și al doilea Imperiu Francez, și Germania Nazistă.

În trecut s-a mai încercat consolidarea unor teritorii europene prin mijloace pașnice, care au fost furnizate de uniunile dinastice; mai puțin obișnuite au fost uniunile la nivel de țară, cum ar fi Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Austro-Ungar.

Iar la Congresul de la Aix-la-Chapelle (astăzi Aachen, Germania) din 1818, țarul Alexandru I, ca fiind cel mai mare adept al internaționalismului din perioada respectivă, a sugerat un fel de „uniune europeană permanentă” și chiar a propus menținerea forțelor militare internaționale pentru a oferi statelor recunoscute sprijin împotriva schimbărilor prin violență.

Uniunea Paneuropeană – prima mișcare de unificare

Uniunea Paneuropeană este cea mai veche mișcare de unificare a continentului european. Aceasta a început odată cu publicarea manifestului Paneuropa a contelui Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi în 1923, care și-a prezentat ideea de a crea un stat european unificat.

Coudenhove Kalergi s-a născut ca fiu al ambasadorului Imperiului Austro-Ungar, a fost un publicist, gînditor politic și militant federalist european de origine austriacă. El a contribuit la fondarea Uniunii Paneuropene, iar în 1923 a devenit președintele organizației. Acesta a luptat pentru ideea europeană începând din 1922 și pînă la moartea sa în 1972, aflîndu-se în perioada interbelică în mijlocul tututor inițiativelor privind crearea unei Europe unite.

Uniunea Paneuropeană este independentă de toate partidele politice, dar are un set de principii, prin care se evaluează politicienii, partidele și instituțiile. Uniunea Internațională Paneuropeană are patru principii de bază: liberalism, creștinism, responsabilitate sociala, și pro-europenism. În același timp, întâmpină în mod deschis și recunoaște contribuțiile iudaismului și islamului al căror drept legitim îl împărtășesc.

Organizația a fost interzisă în 1933 în timpul Germaniei naziste, dar a fost fondată din nou după al Doilea Război Mondial, unde mai există și astăzi.

Imediat după al Doilea Război Mondial a rezultat nașterea unei noi arhitecturi europene, cu părți rele și părți bune. Relele, de departe cele mai mari, au constat în aceea că s-au pierdut zeci de milioane de ființe omenești, și luând numai cazul Europei, aceasta a fost pur și simplu devastată din punct de vedere economic. La părțile bune să adăugăm, mai întâi, că pacea europeană câștigată a fost cheia de boltă a păcii mondiale, după ce, în timpul unei singure generații, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale și, apoi, faptul că enormele suferințe au determinat consolidarea conștiinței solidarității europene în rândurile foștilor aliați. Iar la scurt timp, a avut loc nașterea ideii de cooperare strânsă între țările democratice pentru construirea unei Europe pe baze noi.

1.1 COMUNITĂȚILE EUROPENE ÎNTRE TRECUT ȘI PREZENT

Europa – primele încercări pașnice de cooperare

După al Doilea Război Mondial, europenii cer măsuri pentru a se asigura ca distrugerile și masacrele la care au fost martori, să nu se mai repete niciodată. La câțiva ani după sfârșitul războiului, teritoriul Europei se împarte între vest și est, va începe Războiul Rece, care va dura 40 de ani. Popoarele din vestul Europei (Marea Britanie, Franța și țările Benelux) decid înființarea unui Consiliu al Europei în 1949 și solicită cooperarea Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei și Elveției în pregătirea statutului unui astfel de consiliu. Acesta este începutul de cooperare, însă șase țări doresc să facă mai mult de atât.

Astfel, la 9 mai 1950 ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, prezintă planul său referitor la o cooperare aprofundată. Într-un discurs inspirat de Jean Monnet, ministrul francez propune integrarea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de Vest. De atunci, ziua de 9 mai este sărbătorită în fiecare an la nivel internațional ca fiind „Ziua Europei”.

18 aprilie 1951 – Pornind de la planul Schuman, șase state semnează un tratat prin care se urmărește plasarea producției de cărbune și oțel sub o autoritate comună. Astfel, niciuna dintre țări nu își va mai putea fabrica arme pentru a se întoarce împotriva celorlalte țări, cum se întâmplase în trecut. Astfel, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos semnează Tratatul de la Paris, prin care se înființează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Comunitatea este văzută ca fiind „primul pas către o Europă federală”.

În 1956 în cadrul unei reuniuni desfășurate la Veneția, miniștrii de externe decid să inițieze negocieri interguvernamentale pentru încheierea a două tratate de înființare a unei Comunități Economice Europene și a unei Comunități Europene a Energiei Atomice.

În data de 25 martie 1957 cele șase state își extind cooperarea la alte sectoare economice, în urma succesului dat de Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Se semnează Tratatul de la Roma, prin care se creează Comunitatea Economică Europeană (CEE), sau „ piața comună”. Scopul acesteia este de a asigura libera circulație a mărfurilor și serviciilor, precum și a persoanelor între statele membre.

Iulie 1959 – Șapte state din cadrul Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), și anume Austria, Elveția, Danemarca, Norvegia, Suedia, Portugalia și Regatul Unit discută despre înființarea unei Asociații Europene a Liberului Schimb (AELS).

Anii '60 – perioada de creștere economică

În 1960 intră în vigoare Convenția de la Stockholm de înființare a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), iar în mai 1960 Consiliul adoptă normele privind Fondul Social European. Obiectivul fondului este de a încuraja ocuparea și mobilitatea geografică și profesională a lucrătorilor în interiorul Comunității. În august 1961, autoritățile comuniste din Germania de Est construiesc un zid în interiorul Berlinului, menit să îi împiedice pe cetățeni să fugă în Germania de Vest.

Pe 30 iulie 1962 UE inițiază „politica agricolă comună" prin care țările membre pot exercita un control comun asupra producției de alimente, iar agricultorii vor fi plătiți la fel pentru produsele lor. În iulie 1963 Uniunea Europeană semnează un acord internațional, întru ajutorarea a 18 foste colonii africane și pănâ în 2005, încheie parteneriate de ajutorare cu 78 de state din Africa, Pacific și Caraibe. UE devine cel mai important furnizor pentru ajutorul și dezvoltarea țărilor sărace.

În mai 1968 au loc o serie de revolte printre studenții și muncitorii din Franța, revolte care zguduie din temelie statul de drept. În restul Europei, au loc proteste mai pașnice. Aceste mișcări de protest reflectă frustările față de guvernanții, considerați a fi departe de realitate și nereceptivi. La fel au loc proteste împotriva Războiului din Vietnam și cursei înarmărilor.

La 1 iulie 1968 cele șase puteri europene elimină taxele vamale pentru mărfuri importate reciproc și astfel se creează condițiile necesare efectuării liberului schimb. Aceleași taxe vamale se aplică și produselor importate din alte țări. Schimburile comerciale între cele șase state și restul lumii înregistrează o creștere rapidă, astfel rezultă cea mai mare grupare comercială din lume. 

1.2 TRADIȚIE ȘI MODERNITATE ÎN ALCĂTUIREA UNIUNII EUROPENE

Creșterea comunității – prima extindere teritorială

24 aprilie 1972 se reiau planurile Europei din 1970 privind adoptarea unei monede unice de circulație europeană. În vederea menținerii stabilității, statele membre ale UE au decis să limiteze marjele de fluctuație între monedele naționale. Acest mecanism al ratei de schimb, creat în 1972, este primul pas către introducerea monedei euro, 30 de ani mai târziu.

1 ianuarie 1973 – odată cu aderarea Danemarcei, Irlandei și a Regatului Unit la UE, numărul statelor membre ajunge la nouă.

10 decembrie 1974 – în semn de solidaritate, liderii UE creează Fondul European de Dezvoltare Regională. Acesta are misiunea de a asigura transferul de resurse financiare de la regiunile bogate către cele sărace, pentru îmbunătățirea drumurilor și a comunicațiilor, atragerea de investiții și crearea de locuri de muncă. Acest tip de ajutorare va absorbi, ulterior, o treime din bugetul UE.

7-10 iunie 1979 – pentru prima dată membrii Parlamentului European sunt aleși de cetățenii europeni prin vot direct. Înainte aceștia erau delegați de parlamentele naționale. Europarlamentarii fac parte din grupuri politice paneuropene (socialiști, conservatori, liberali, verzi, etc.) și nu din delegații naționale. Influența Parlamentului este în creștere constantă.

Ultimele dictaturi de dreapta din Europa au luat sfârșit odată cu căderea regimului Salazar în Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Ambele țări se obligă să ia măsurile necesare pentru a fi conduse de guverne democratice – un pas important pe calea aderării la UE.

Schimbarea la față a Europei

1 ianuarie 1981 – Numărul statelor membre ale UE ajunge la zece odată cu aderarea Greciei. Aceasta devenise eligibilă începând cu 1974, anul răsturnării regimului militar și al instaurării democrației.

28 februarie 1984 – informatica și robotica ne revoluționează modul de a trăi și de a lucra. Pentru a rămâne în avangarda inovării, UE adoptă programul „Esprit" în anul 1984, primul dintr-un lung șir dedicat cercetării și dezvoltării.

1 ianuarie 1986 – Spania și Portugalia aderă la UE, numărul statelor membre ajungând la 12.

17 februarie 1986 – deși taxele vamale au fost eliminate în 1968, schimburile comerciale din cadrul UE se lovesc încă de obstacole. Acestea constau, în principal, în diferențele existente la nivelul reglementărilor naționale. Semnat în 1986, Actul Unic European prevede un program de eliminare a acestora pe parcursul a șase ani. De asemenea, conferă mai multă autoritate Parlamentului European și consolidează prerogativele UE în domeniul protecției mediului.

15 iunie 1987 – UE lanseză programul „Erasmus” care oferă burse studenților doritori să învețe, timp de un an, într-o altă țară europeană. Peste 2 milioane de tineri au beneficiat de bursele Erasmus, precum și de alte resurse puse la dispoziție de programe similare.

Căderea zidului Berlinului în 1989, simbolizează prăbușirea regimului comunist în Europa Centrală și de Est, începând cu Polonia și Ungaria. Confruntându-se cu exodul masiv al cetățenilor săi către Vest, guvernul est-german deschide granițele țării. Germania se reunifică după mai mult de 40 de ani și partea de est aderă la UE (octombrie 1990).

O Europă fără frontiere

7 februarie 1992 – Este semnat Tratatul privind Uniunea Europeană la Maastricht. Acesta constituie o adevărată piatră de temelie a UE, stabilind reguli clare pentru viitoarea monedă unică și pentru politica externă și de securitate precum și pentru o cooperare mai strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne. Conform tratatului, fosta denumire de „Comunitate Europeană" este înlocuită, în mod oficial, cu cea de „Uniune Europeană".

1 ianuarie 1993 – Sunt introduse piața unică și cele patru libertăți asociate acesteia: libera circulației a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor a devenit o realitate.

1 ianuarie 1995 – Austria, Finlanda și Suedia aderă la UE. Cele 15 state membre acoperă, în prezent, aproape toată Europa de Vest. În octombrie 1990 s-a produs reunificarea Germaniei, prin urmare fosta Republică Democrată Germania a devenit, la rândul ei, parte din UE.

26 martie 1995 – Acordul Schengen intră în vigoare în șapte țări — Belgia, Germania, Spania, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Portugalia. Cetățeni de orice naționalitate pot călători între aceste țări fără să fie nevoiți să prezinte pașaportul la graniță. De atunci, în spațiul Schengen au mai intrat și alte țări.

17 iunie 1997 – Semnarea Tratatului de la Amsterdam se sprijină pe realizările tratatului de la Maastricht , și cuprinde dispoziții care vizează reformarea instituțiilor europene, creșterea rolului Uniunii în lume și consacrarea unui număr mai mare de resurse ocupării forței de muncă și drepturilor cetățenilor.

  13 decembrie 1997 – Liderii europeni decid să deschidă negocierile de aderare cu 10 state din Centrul și Estul Europei: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia. Acestora li se adaugă Cipru și Malta. În anul 2000, Tratatul de la Nisa netezește calea în vederea extinderii prin reformarea regulilor de vot.

1 ianuarie 1999 – Moneda euro este introdusă în 11 țări (cărora li se adaugă Grecia în 2001) numai pentru tranzacțiile comerciale și financiare. Bancnotele și monedele vor fi introduse mai târziu. Țările care formează zona euro sunt Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda. Danemarca, Suedia și Regatul Unit decid să mai aștepte.

O nouă extindere

1 ianuarie 2002 – sunt introduse bancnotele și monedele euro. Tipărirea, baterea și distribuirea acestora în 12 țări constituie o operațiune logistică de mare amploare. Sunt puse în circulație peste 80 de miliarde de monede. Bancnontele sunt la fel pentru toate țările. Monedele au o față comună, cea care indică valoarea și una pe care figurează emblema națională. Toate circulă liber.

1 mai 2004 – opt țări din Europa Centrală și de Est – Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia și Slovacia – aderă la UE, punând, astfel, capăt divizării Europei decise de marile puteri la Yalta, în urmă cu 60 de ani. Cipru și Malta devin, la rândul lor, membre ale Uniunii.

State membre: Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda și Suedia.

Noile state membre: Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia.

Țări candidate: Bulgaria, România și Turcia.

29 octombrie 2004 – cele 25 de state membre ale UE semnează un Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa . Scopul său este acela de a simplifica procesul de decizie democratic și modul de funcționare a unei Uniuni cu 25 și chiar mai multe state. De asemenea, prevede și crearea unui post de ministru european al afacerilor externe. Tratatul trebuie să fie ratificat de toate cele 25 de state înainte de a putea intra în vigoare. Când atât cetățenii din Franța și cei din Olanda au votat împotriva Constituției la referendumurile din 2005, liderii europeni au decis să introducă o „perioadă de reflecție".

  1 ianuarie 2007 – încă două țări din Europa de Est, Bulgaria și România, aderă la UE, numărul statelor membre ridicându-se, acum, la 27. Croația, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Turcia sunt, și ele, candidate la aderare.

13 decembrie 2007 – cele 27 de țări membre UE semnează Tratatul de la Lisabona, care modifică Tratatele precedente. Noul act este conceput pentru a aduce un plus de democrație, eficiență și transparență în cadrul UE, și astfel, capacitatea de a rezolva probleme globale precum modificarea climei, securitatea și dezvoltarea durabilă. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009.

Începând cu septembrie 2008, o criză financiară majoră lovește economia mondială. Problemele încep cu creditele ipotecare din Statele Unite. Mai multe bănci europene se confruntă și ele cu dificultăți. Criza determină o mai strânsă cooperare economică între țările UE.

Un deceniu de oportunități și provocări

CAPITOLUL AL II-LEA

INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

– ÎNTRE PRAGMATIC ȘI DESCRIPTIC

2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Aleși prin vot direct de cetățenii europeni, o dată la 5 ani, membrii Parlamentului European sunt reprezentanții popoarelor Uniunii. Parlamentul este una dintre principalele instituții europene cu puteri legislative, alături de Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”).

Parlamentul are trei roluri esențiale:

dezbate și adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul

monitorizează alte instituții europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea funcționează în mod democratic

dezbate și adoptă bugetul UE, alături de Consiliu.

Adoptarea legislației europene

În multe domenii, precum protecția consumatorilor și a mediului, Parlamentul colaborează cu Consiliul (instituția reprezentând guvernele naționale) pentru a decide asupra conținutului actelor legislative și pentru a le adopta. Acest proces poartă numele de „procedură legislativă ordinară” (fosta „codecizie”).

În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac obiectul codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influența conținutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migrația și fondurile europene.

De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de decizii importante, precum aderarea unor noi state la UE.

Controlul democratic

Parlamentul își exercită influența asupra altor instituții europene în mai multe moduri.

Când se formează o nouă Comisie, cei 28 de membri ai săi (câte unul pentru fiecare stat membru) nu își pot intra în atribuții fără aprobarea Parlamentului. Dacă nu sunt de acord cu candidatura unuia dintre comisarii nominalizați, membrii Parlamentului pot respinge întreaga echipă propusă.

De asemenea, Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exercițiu. Procedura poartă numele de „moțiune de cenzură”.

Parlamentul își menține controlul asupra Comisiei prin examinarea rapoartelor pe care le redactează aceasta și prin interpelarea comisarilor. Comisiile parlamentare joacă un rol important în acest sens.

Membrii Parlamentului analizează petițiile primite din partea cetățenilor și formează comisii de anchetă. Când liderii naționali se întrunesc în cadrul Consiliului European, Parlamentul trebuie să își dea avizul cu privire la tematica inclusă pe agendă.

Controlul bugetar

Parlamentul adoptă bugetul anual al UE împreună cu Consiliul Uniunii Europene.

În cadrul Parlamentului, există o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul. În fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a gestionat bugetul în exercițiul financiar anterior.

Componență

Numărul parlamentarilor provenind din fiecare țară este, în linii mari, proporțional cu populația țării respective. Nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Parlamentarii europeni sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Locații

Parlamentul European își desfășoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța). Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la Luxemburg.

Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc și la Bruxelles.

2.2. CONSILIUL EUROPEAN

Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii UE iau decizii privind prioritățile politice generale și inițiativele majore. În mod normal, se organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un președinte permanent.

Rol

Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităților și direcției politice generale a UE și abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel. Deși poate influența stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.

Cine sunt participanții?

În cadrul Consiliului European se reunesc șefii de stat sau de guvern din fiecare țară a UE, președintele Comisiei și președintele Consiliului European care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună  ia, de asemenea, parte la reuniuni.

Cine este președintele Consiliului European?

Președintele Consiliului European este Donald Tusk. Mandatul său a început la 1 decembrie 2014 și se va încheia la 31 mai 2017.

Când și unde se reunește Consiliul?

De două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, președintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.

Cum se iau deciziile?

Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situații, se aplică regula unanimității sau a majorității calificate, în funcție de prevederile Tratatului.

Președintele Consiliului European, președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate nu votează.

Istorie

Consiliul European și-a început activitatea în 1974, ca forum de discuții între liderii europeni. A devenit rapid organism de sine stătător, asumându-și rolul de a stabili priorități și obiective pentru întreaga Uniune.

În 1992, a obținut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre cele 7 instituții ale Uniunii Europene.

2.3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Cunoscut și sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se reunesc miniștrii din statele membre pentru a adopta acte legislative și pentru a coordona politicile europene.

A nu se confunda cu:

Consiliul European – altă instituție a UE, în cadrul căreia șefii de stat și de guvern se reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta prioritățile politice ale Uniunii

Consiliul Europei  – instituție care nu face parte din UE.

Ce face?

Adoptă legislația europeană.

Coordonează politicile economice generale ale statelor membre.

Semnează acorduri între UE și alte țări.

Aprobă bugetul anual al UE.

Elaborează politicile externă și de apărare ale UE.

Coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările membre.

1. Exercitarea puterii legislative

Consiliul și Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative propuse de Comisie.

2. Coordonarea politicilor economice

Statele membre ale UE au decis că doresc să aibă o politică economică generală comună, coordonată de miniștrii economiei și finanțelor din fiecare țară.

Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă, ameliorarea sistemelor de educație și asistență medicală și creșterea nivelului de bunăstare. Deși statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii, ele pot cădea de acord asupra obiectivelor comune și pot face schimb de experiență.

3. Semnarea acordurilor internaționale

Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerț, dezvoltare, industrie textilă, pescuit, știință, tehnologie și transport.

4. Aprobarea bugetului UE

Consiliul și Parlamentul European decid în comun asupra bugetului anual al UE.

5. Politica externă și de apărare

Guvernele naționale dețin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează împreună pentru a elabora așa-numita politică externă și de securitate comună. Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.

UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacționa cât mai rapid în caz de conflicte internaționale și dezastre naturale, unele țări participă cu trupe în cadrul unei forțe de reacție rapidă, care se implică doar în acțiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii.

6. Justiție

Cetățenii UE trebuie să aibă acces egal la justiție, peste tot în Uniune. În cadrul Consiliului, miniștrii justiției fac eforturi pentru a garanta că sentințele pronunțate de un tribunal într-o țară a UE – în cazuri de divorț, de exemplu – sunt recunoscute în toate celelalte state membre.

Miniștrii justiției și afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor externe și lupta împotriva terorismului și a crimei organizate la nivel internațional.

Cine sunt membrii Consiliului?

Consiliul nu este format din membri permanenți. La fiecare reuniune a Consiliului, statele membre trimit miniștrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuții – de exemplu, miniștrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu. Reuniunea respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.

Cine prezidează reuniunile?

Consiliul care îi reunește pe miniștrii afacerilor externe este prezidat permanent de aceeași persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună .

Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv.

De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada în care Estonia deține președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului.

Votul

Toate discuțiile și voturile se desfășoară în public.

Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întrunește majoritate calificată a voturilor:

55 % din țări (la numărul actual de 28 de state membre, aceasta înseamnă votul favorabil din partea a 15 țări)

reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a UE.

Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin 35 % din populația totală a UE.

Excepție: subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea, necesită unanimitate de voturi (voturi „pentru” din partea tuturor țărilor).

Pentru aspectele procedurale și administrative este suficientă majoritatea simplăde voturi.

2.4. COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană este una dintre principalele instituții ale Uniunii Europene. Reprezintă și susține interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative și gestionează punerea în aplicare a politicilor europene și modul în care sunt cheltuite fondurile UE.

Componență

Cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcțiile politice ale Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către președinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acțiune.

Președintele actual al Comisiei Europene este Jean-Claude Juncker.

Președintele este desemnat de Consiliul European, care îi numește și pe ceilalți comisari, cu acordul președintelui desemnat. Numirea comisarilor, inclusiv a președintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acțiunile lor în fața Parlamentului, singura instituție abilitată să demită Comisia.

Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului – administratori, juriști, economiști, traducători, interpreți, secretari etc – organizați în departamente numite „direcții generale” (DG).

Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 28 de comisari, cât și la personalul său permanent sau la instituția propriu-zisă.

Rol

Reprezintă și susține interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează și pune în aplicare politicile UE:

propunând proiecte legislative Parlamentului și Consiliului

gestionând bugetul UE și alocând fonduri

aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiție)

reprezentând Uniunea Europeană la nivel internațional, de exemplu negociind acordurile dintre UE și alte țări.

1. Proiecte legislative noi

Comisia are „drept de inițiativă” – poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii și ale cetățenilor săi. Ea procedează astfel doar în situațiile în care o măsură eficientă nu poate fi luată la nivel național, regional sau local (principiul subsidiarității).

Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experții din cadrul diferitelor comitete și grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări publice.

Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel puțin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului și Parlamentului care, după ce îl dezbat și îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.

2. Gestionarea bugetului UE și alocarea de fonduri

Împreună cu Parlamentul și Consiliul, Comisia stabilește prioritățile în materie de cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului și Consiliului spre aprobare și supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agențiile și autoritățile naționale și regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de către Curtea de Conturi.

Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură și dezvoltare rurală) și programe precum Erasmus (schimburi de studenți).

3. Aplicarea dreptului comunitar

În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod corect legislația europeană.

În cazul în care consideră că un guvern nu își respectă obligațiile în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situația. În ultimă instanță, Comisia poate înainta cazul Curții de Justiție. Curtea poate impune sancțiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate țările și instituțiile europene.

4. Reprezentarea UE pe scena internațională

Comisia se exprimă în numele tuturor țărilor UE în cadrul organismelor internaționale precum Organizația Mondială a Comerțului.

De asemenea, negociază acorduri internaționale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe și Pacific și derularea schimburilor comerciale cu acestea).

Locații

Comisia Europeană are sediile la Bruxelles și Luxemburg. De asemenea, are reprezentanțe în fiecare țară a UE și delegații în capitale din lumea întreagă.

2.5. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Componență

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public.

Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat „Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.

Tribunalul UE al Funcției Publice se pronunță în litigiile apărute între Uniunea Europeană și funcționarii săi.

Exemple de cazuri

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:

acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare – când instanțele naționale îi cer Curții de Justiție să interpreteze un act legislativ european

acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – intentate guvernelor care nu aplică legislația europeană

acțiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale

acțiuni în constatarea abținerii de a acționa – când instituțiile UE nu acționează pentru a lua deciziile pe care au obligația de a le lua

acțiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizații împotriva deciziilor sau acțiunilor UE

1. Procedura privind pronunțarea unei hotărâri preliminare

Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite.

Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.

2. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii unei obligații

Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru.

În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.

3. Acțiuni în anulare

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea actului respectiv.

Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.

În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul și neavenit.

4. Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.

5. Acțiuni directe

Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține despăgubiri.

Cum sunt gestionate cazurile

Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat general.

Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris și apoi verbal

1. Procedura scrisă

Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal al cazului.

2. Audierea publică

Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări.

Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii deliberează și pronunță sentința. Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.

Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice. Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate. Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura diferență că avocatul general nu își susține punctul de vedere.

UE dispune și de alte instituții și organisme interinstituționale specializate:

Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, funcție deținută în prezent de Federica Mogherini. Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe și trasează direcțiile politicii externe și de securitate comune, asigurând, în același timp, consistența și coordonarea acțiunilor desfășurate de UE pe plan extern.

Comitetul Economic și Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii și salariații

Comitetul Regiunilor reprezintă autoritățile regionale și locale

Banca Europeană de Investiții finanțează proiectele de investiții ale UE și sprijină întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiții

Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către instituțiile și organismele UE

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor are rolul de a asigura protecția datelor cu caracter personal ale cetățenilor

Oficiul pentru Publicații publică informații despre UE

Oficiul European pentru Selecția Personalului recrutează personal pentru instituțiile și organismele UE

Școala Europeană de Administrație organizează cursuri de formare în diverse domenii pentru personalul instituțiilor UE

CAPITOLUL AL III-LEA

STUDIU DE CAZ

PROCESUL DE ADERARE AL UNUI

NOU STAT MEMBRU: SERBIA

„Orice stat european care respectă valorile prevăzute la art. 255 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare”.

Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 4954, par. 1

În următorul studiu de caz, voi prezenta criteriile necesare pe care strebuie să le respecte o țară europeană, pentru a adera la Uniunea Europeană. Încă de la începutul înființării și dezvoltării Uniunii Europene, părinții fondatori au prevăzut și posibilitatea de aderare a altor țări europene printre statele deja membre ale Uniunii Europene.

Acest proces de extindere a Uniunii Europene are o funcție istorică, aceea de a face între toate țările continentului european un spațiu de pace, stabilitate și prosperitate.

De când au aderat Bulgaria și România la 1 ianuarie 2007, și Croația la 1 iulie 2013, în prezent nu există țări în curs de aderare, însa există 5 țări, care sunt candidate pentru aderarea în Uniune. Acestea sunt: Islanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia și Turcia.

De asemenea, Consiliul European le-a oferit tuturor țărilor balcanice din Vest – Albania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo – perspectiva aderării la UE, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Statele aderate la Uniune până astăzi

Numărul de state membre ale Uniunii Europene a crescut de la cele șase state fondatoare ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului din 1951: Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxembourg și Olanda, la actualul număr de 28 de state membre.

Până acum, au avut loc șapte etape de extindere a Uniunii Europene.

1 ianuarie 1973 – Danemarca, Irlanda și Regatul Unit

1 ianuarie 1981 – Grecia

1 ianuarie 1986 – Spania și Portugalia

1 ianuarie 1995 – Austria, Finlanda și Suedia

1 mai 2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia

1 ianuarie 2007 – Bulgaria și România (care au completat cel de-al cincilea val de extindere inițiat în mai 2004).

1 iulie 2013 – Croația

Datele la care țările candidate și-au depus cererea de aderare la UE

Turcia: 14 aprilie 1987

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei: 22 martie 2004

Muntenegru: 15 decembrie 2008

Islanda: 16 iulie 2009

Serbia: 22 decembrie 2009.

Data ofiacială la care trebuie să adere cele 5 state nu a fost publicată, însă se presupune ca noul set de aderare să aibe loc în jurul anului 2020.

UE a pus în aplicare treptat un plan de ghidare și sprijinire a țărilor candidate la aderare, pentru ca acestea să fie pregătite să își asume obligațiile de state membre, în special în procesul de tranziție, reforme și punere în aplicare a acquis-ului și a politicilor UE.

Orice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei și al unei decizii a Consiliului, care îi atribuie țării solicitante statutul de țară candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat inițierea imediată a negocierilor în vederea aderării. Țara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie de condiții.

Pentru aderarea statului nou la UE, acesta trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 și completate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Acestea sunt:

criterii politice: să aibe instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, domnia legii, precum și respectarea și protecția minorităților;

criterii economice: o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE;

capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru care decurg din dreptul și politicile UE (sau acquis-ul comunitar), inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

Evaluarea îndeplinirii acestor criteriilor este responsabilitatea Consiliului European.

De asemenea, țara candidată trebuie să dispună de condițiile necesare pentru integrarea sa, prin adaptarea structurilor sale administrative. Țările din Balcanii de Vest trebuie să obțină rezultate satisfăcătoare în cadrul procesului de stabilizare și de asociere (în special, în domeniul comerțului) înainte ca UE să poată examina eventualele lor cereri de aderare.

Capacitatea de absorbție a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt element fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în paralel cu consolidarea integrării și garantarea funcționării instituțiilor și politicilor sale. La rândul lor, noile state membre trebuie să fie bine pregătite pentru a-și asuma statutul de stat membru. De asemenea, extinderea trebuie să beneficieze de sprijinul opiniei publice în statele membre și în țările candidate.

Dacă o țară candidată îndeplinește aceste criterii, negocierile de aderare pot fi lansate. Consiliul European decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza avizului Comisiei.

Negocierile de aderare reprezintă fundamentul procesului de aderare. Acestea se referă la adoptarea, implementarea și aplicarea acquis-ului comunitar de către țările candidate. Obiectivul negocierilor este de a sprijini țările candidate să se pregătească pentru asumarea obligațiilor de state membre după momentul aderării. Negocierile se bazează pe meritele proprii ale fiecărei țări candidate și se desfășoară în mod individual; gradul de pregătire pentru aderare poate varia de la o țară candidată la alta.

Derularea negocierilor de aderare are loc într-un cadru de negociere stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta oferă o perspectivă a negocierilor care trebuie derulate și ține seama de situația și caracteristicile fiecărei țări candidate. Cadrul de negociere se referă la:

principiile și procedurile negocierii;

punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi aspectele financiare, derogările temporare sau măsurile de salvgardare în domenii specifice ale acquis-ului (de exemplu, libera circulație a persoanelor, politicile structurale sau agricultura);

reformele politice și economice;

rezultatul negocierilor, care rămâne deschis;

obiectivul negocierilor, care este aderarea.

Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu o fază pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening”), efectuată de Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de pregătire a țării candidate, familiarizarea acesteia cu acquis-ul și identificarea capitolelor care urmează să fie deschise pe baza criteriilor de referință („benchmarks”). Aceste criterii de referință se referă la etapele pregătitoare esențiale pentru viitoarea aliniere și respectarea obligațiilor contractuale în temeiul acordurilor de asociere conexe acquis-ului. Consiliul decide în unanimitate eventualele criterii de referință sau deschiderea unui capitol de negociere pe baza recomandărilor Comisiei.

Negocierile au loc în cadrul conferințelor interguvernamentale bilaterale care reunesc statele membre ale UE și țara candidată. Negocierile aferente unui anumit capitol se închid atunci când țara candidată îndeplinește criteriile de referință („benchmarks”) definite în acest sens (de exemplu, măsuri legislative, instanțe administrative sau judiciare, componente ale acquis-ului puse efectiv în aplicare, o economie de piață funcțională pentru capitolele economice). Țara candidată trebuie, de asemenea, să accepte proiectul de poziție comună a UE elaborat de Comisie și adoptat în unanimitate de Consiliu. Totuși, capitolele închise pot fi redeschise dacă țara candidată nu mai îndeplinește condițiile cerute.

Negocierile de aderare pot fi suspendate în cazul unor încălcări grave și persistente ale principiilor pe care se fondează UE. În această situație, Comisia poate recomanda, din proprie inițiativă sau la solicitarea unei treimi din statele membre, suspendarea negocierilor și condițiile de reluare a acestora. Consiliul adoptă recomandarea cu majoritate calificată, după ce a ascultat punctul de vedere al țării candidate în cauză.

Odată ce s-au încheiat negocierile pentru toate capitolele, procesul de aderare ajunge la final. Aderarea poate fi lansată prin încheierea unui acord, tratatul de aderare, între statele membre și țara candidată. Consiliul decide în unanimitate încheierea procesului de aderare, în urma avizului Comisiei și a avizului conform al Parlamentului European. Tratatul de aderare se referă la:

rezultatul negocierilor de aderare, condițiile de aderare și măsurile de salvgardare sau tranzitorii pentru domeniile care necesită o mai mare aprofundare;

adaptarea instituțiilor și a tratatelor, repartizarea voturilor în Consiliu și în Parlamentul European, numărul deputaților europeni, numărul membrilor Comitetului Regiunilor etc.;

data aderării.

Tratatul de aderare este supus ratificării de către toate statele membre și de către viitorul stat membru. Țara candidată devine țară aderentă și continuă procesul de aderare, prin adaptarea domeniilor în care trebuie încă realizate progrese, sub supravegherea atentă a Comisiei.

Instrumente ale procesului de aderare

Se definește o strategie de preaderare pentru fiecare proces de aderare și pentru fiecare țară candidată în parte. Această strategie prevede instrumente (enumerate în continuare) menite să sprijine țările candidate în pregătirile lor.

Acordurile bilaterale încheiate între UE și fiecare țară candidată servesc drept cadru pentru dialog și negocieri. Este vorba, de exemplu, de acordul de asociere și de acordul privind uniunea vamală încheiate cu Turcia, precum și de acordurile de stabilizare și de asociere cu țările din Balcanii de Vest.

Dialogul politic și dialogul economic au loc între UE și fiecare țară candidată în scopul consolidării procesului de aderare. Rezultatele acestora sunt integrate în negocierile de aderare.

Parteneriatele de aderare formează un cadru individual pentru fiecare țară candidată. Acestea stabilesc detalii privind:

prioritățile de reformă pe termen scurt și mediu, pe baza criteriilor de la Copenhaga;

prioritățile de consolidare a instituțiilor și a infrastructurilor;

cadrul de referință pentru asistența financiară asigurată din fonduri europene.

Programele naționale pentru adoptarea acquis-ului (PNAA) sunt prevăzute de parteneriatele de aderare și se stabilesc pentru fiecare țară candidată. Acestea prevăd un calendar pentru punerea în aplicare a priorităților definite de parteneriatul de aderare, precum și resursele umane și financiare alocate în acest sens.

Participarea la programele, agențiile și comitele UE este deschisă țărilor candidate. Țările candidate aduc o contribuție financiară în acest sens; asistența financiară pentru preaderare poate acoperi o parte a acestei finanțări. Cu toate acestea, țările candidate au doar un statut de observator în cadrul programelor la care participă și nu asistă la reuniunile comitetelor de monitorizare a programelor, decât atunci când acestea le privesc în mod direct (educație, formare, tineret, mediu, sănătate etc.). Participarea țărilor candidate în cadrul agențiilor variază de la o agenție la alta, mergând de la o participare parțială până la o participare integrală.

Monitorizarea Comisiei („ monitoring”) începe de la momentul prezentării cererii de aderare și continuă până când țara candidată aderă efectiv la UE.

Această monitorizare face obiectul unor rapoarte anuale în care Comisia evaluează capacitatea țărilor candidate de a-și asuma obligațiile de stat membru. Rapoartele includ o evaluare detaliată a criteriilor de la Copenhaga, inclusiv o evaluare pentru fiecare capitol în parte referitoare la adoptarea și punerea în aplicare a acquis-ului.

Sub o formă mai periodică și în completarea evaluării sale anuale, Comisia a instituit o procedură de monitorizare a derulării negocierilor de aderare. Procedura se bazează pe cadrul de negociere și este menită să evalueze alinierea legislației țărilor candidate la acquis și punerea în aplicare a acestuia. Evaluarea este publicată în mod regulat în rapoartele de monitorizare.

Dialogul cu societatea civilă are ca obiectiv implicarea societății civile din UE și din țările candidate în procesul de aderare, cu scopul de a consolida înțelegerea și cunoașterea reciprocă.

Asistența financiară pentru preaderare sprijină:

reformele instituțiilor și crearea infrastructurilor necesare pentru alinierea la acquis-ul comunitar și punerea în aplicare a acestuia;

cooperarea regională și transfrontalieră;

dezvoltarea regională;

pregătirile pentru participarea la fondurile structurale ale UE.

Asistența pentru preaderare și procesul de preaderare sunt interdependente. De aceea, asistența trebuie adaptată în funcție de progresele realizate de țările candidate și de noile priorități identificate.

Pentru perioada 2007-2013, Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA) oferă asistență financiară pentru țările candidate, precum și pentru țările potențial candidate din Balcanii de Vest.

În plus, țările candidate pot beneficia de cofinanțare din partea instituțiilor financiare internaționale (IFI) cu care Comisia a semnat acorduri. Aceste acorduri permit nu doar consolidarea cooperării între instituții, ci și o mai bună canalizare a împrumuturilor și a fondurilor puse la dispoziția procesului de preaderare. Banca Europeană de Investiții (BEI) ca instituție financiară acreditată a UE, deține, de asemenea, un rol important în acest sens.