Prelucrarea Fibrelor Textile, Vegetale Si Animale

BIBLIOGRAFIE

Bănățeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureș, Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, [NUME_REDACTAT], 1968.

Bănățeanu, Tancred, Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, București, [NUME_REDACTAT], 1985.

Dăncuș, Mihai,[NUME_REDACTAT] Maramureș, București, [NUME_REDACTAT] Turism, 1987.

Pavel, Emilia, Scoarțe și țesături populare, București, [NUME_REDACTAT], 1989

Ciocan, Janeta, Portul popular din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2006

[NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT],Zona etnografică Chioar, București, [NUME_REDACTAT] Turism, 1986.

Mirescu, Cornel,[NUME_REDACTAT], București, [NUME_REDACTAT], 2006.

[NUME_REDACTAT],Ornamentele și croiul costumului popular din județul Maramureș, Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, [NUME_REDACTAT], 1984.

Bilțiu, Pamfil, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], vol. 3, [NUME_REDACTAT], Eurotip, 2014 (V. Prelucrarea cânepii, lânii, pp. 175-188)

Anuarul muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 – 1958, Cluj, 1958

Marinescu, Marina, Arta populară românească, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București, 1969

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Interioare românești. [NUME_REDACTAT], 1977

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], De la fibră la covor, Ed. Fundației române culturale

[NUME_REDACTAT], Interiorul locuinței țărănești, Ed. Meridiane, București, 1973

[NUME_REDACTAT], Interdependențe în arta populară românească, Ed. Meridiane, 1989

[NUME_REDACTAT], Ornamentica tradițională comparată, Ed. Meridiane, 1978

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] 1. Componentele tiarei

Componentele principale ale tearei

1.1.1Argeaua

1.1.2 Vătalele

1.1.3 Spata

1.1.4 Dinții

1.1.5 Ițe

1.2 Anexe ale tearei sau războiului de țesut

1.2.1 Suveica

1.2.2 Sucala

1.2.3 [NUME_REDACTAT] 2. Prelucrarea fibrelor textile

2.1 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.1.1 Portul femeiesc

2.1.2 Portul bărbătesc

2.2 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.2.1 Portul femeiesc

2.2.2 Portul bărbătesc

2.3 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.3.1 Portul femeiesc

2.3.2 Portul bărbătesc

2.4 Țesăturile de interior

2.4.1 Țesăturile de ceremonial

2.4.2 Țesăturile din zona Chioar

2.4.3 Țesăturile din zona Lăpuș

2.4.3.1 Ștergurile de cui

2.4.3.2 Lepedeul

2.4.3.3 Ștergarul

2.4.4 Covorul în arta populară românească din zonele țării

2.4.4.1 Maramureș

2.4.4.2 Oltenia

2.4.4.3 Muntenia

2.4.4.4 Dobrogea

2.4.4.5 Moldova

2.4.4.6 [NUME_REDACTAT] 3. Prelucrarea fibrelor vegetale și animale

3.1 Prelucrarea cânepii

3.1.1 Semănatul cânepii

3.1.2 Culesul cânepii

3.1.3 Melițatul cânepii

3.1.4 Torsul cânepii

3.1.5 Depănatul cânepii

3.1.6 Urzitul cânepii

3.2 Croitoria

3.3 Creația actuală

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

LUCRARE DE DISERTAȚIE

TEARA

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] 1. Componentele tiarei

Componentele principale ale tearei

1.1.1Argeaua

1.1.2 Vătalele

1.1.3 Spata

1.1.4 Dinții

1.1.5 Ițe

1.2 Anexe ale tearei sau războiului de țesut

1.2.1 Suveica

1.2.2 Sucala

1.2.3 [NUME_REDACTAT] 2. Prelucrarea fibrelor textile

2.1 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.1.1 Portul femeiesc

2.1.2 Portul bărbătesc

2.2 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.2.1 Portul femeiesc

2.2.2 Portul bărbătesc

2.3 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.3.1 Portul femeiesc

2.3.2 Portul bărbătesc

2.4 Țesăturile de interior

2.4.1 Țesăturile de ceremonial

2.4.2 Țesăturile din zona Chioar

2.4.3 Țesăturile din zona Lăpuș

2.4.3.1 Ștergurile de cui

2.4.3.2 Lepedeul

2.4.3.3 Ștergarul

2.4.4 Covorul în arta populară românească din zonele țării

2.4.4.1 Maramureș

2.4.4.2 Oltenia

2.4.4.3 Muntenia

2.4.4.4 Dobrogea

2.4.4.5 Moldova

2.4.4.6 [NUME_REDACTAT] 3. Prelucrarea fibrelor vegetale și animale

3.1 Prelucrarea cânepii

3.1.1 Semănatul cânepii

3.1.2 Culesul cânepii

3.1.3 Melițatul cânepii

3.1.4 Torsul cânepii

3.1.5 Depănatul cânepii

3.1.6 Urzitul cânepii

3.2 Croitoria

3.3 Creația actuală

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] pentru această temă mi-a fost stârnită încă din copilarie când bunica mea Silvia mi-a arătat pentru prima oară tainele țesutului.

Arta populară și portul popular, prin frumusețea lor artistică, au stârnit un mare interes oamenilor de cultură din toate timpurile. Unii și-au consemnat impresiile cu privire la arta populară în scris, iar alții au lăsat chiar picturi și desene în care au căutat să redea cât mai amănunțit detaliile și particularitățiile portului și artei populare.

Teara este elementul de bază care stă la confecționarea tesăturilor, atât de interior, cât și a pieselor componente ale costumului popular.

Teara devine apanajul femeii. Ea era obligată să asigure obiectele de îmbrăcaminte pentru întreaga familie, țesăturile de uz gospodăresc și țesăturile decorative folosite în organizarea interiorului și țesături de ceremonial întrebuințate în obiceiurile legate de ciclul vieții – naștere, nuntă, înmormântare sau în obiceiurile agrare.

Țesăturile de casă sunt purtătoatrele unei arte de o mare diversitate și bogăție. Confecționate din materiale diferite produse în gospodăria țărănească, țesăturile de casă, numeroase și variate, îndeplinesc multiple funcții. Una dintre cele mai însemnate este cea decorativă, manifestată mai ales în sistemul de ornamentare a interiorului.

Aceste țesături s-au dezvoltat în mod inegal, grupa cea mai numeroasă, cu o valoare artistică deosebită, fiind cea a țesăturilor de interior.

La români, ca și la alte popoare, obiectele de artă populară nu-și reduc caracteristicile la factorul de utilitate, ci prezintă și o valoare estetică deosebită prin forma, culoarea și funcția lor de podobă. Ornamentația acestui domeniu de creație exprimă o latură a specificului cultural și artistic al unui popor, a modului său particular de a concepe și produce valorile decorative, contribuind la cunoașterea istoriei culturii și artei populare desfășurată de fiecare etnie și implicit, la cunoșterea procesului istorico-etnografic al dezvoltării unui popor.

[NUME_REDACTAT] tearei

Arta a apărut din timpuri străvechi izvorâtă din necesitatea omului de a reflecta cunoașterea lumii înconjurătoare; ea facând parte integrantă în viața unui popor.

Arta populară reflectă felul de viață a poporului, dragostea pentru frumos, năzuințele pentru o viață mai bună.

În acest cadru, arta populară românească se distinge prin frumusețea și originalitatea sa.

Țesăturile, cusăturile și alte genuri ale artei populare care corespund unui anume scop, tehnicile și materialele prime folosite, denotă o continuă preocupare estetică, expresie a capacității creatoare, a gustului artistic al maselor populare.

Fiind obligat, până la un moment dat, să-și confecționeze singur obiectele necesare în cadrul gospodăriei, țăranul și-a exprimat prin forma lui artistică realismul și vigoarea conceptiei de forme, o cromatică vie, dar armonizată.

Confecționarea îmbrăcămintei era considerată ca și o activitate zilnică, alături de pregătirea hranei, impunându-se prin timpul și prin măiestria ce le erau acordate.

În cadrul prelucrării fibrelor textile în vederea confecționării textilelor de casă și țesăturilor pentru îmbrăcăminte un rol deosebit de important l-a avut teara sau „războiul”, împreună cu uneltele folosite pentru prelucrarea fibrelor textile.

[NUME_REDACTAT] Bănățeanul, în lucrarea „Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare” și „Morfologia artei populare – Categorii și genuri”, „teara” sau „războiul” face parte din schema taxonomică a artei românești numită: creații artistice din lemn, categoria funcțională; mici industrii gospodărești ( război de țesut, brâgle, suveici, furci de tors, fuse, prâsnele, sucale, scripeți, tăblie de țesut, tindeici, piepteni ).

Din strămoși și până nu demult, torsul și țesutul au fost activități aproape neîntrerupte în care au fost angajate toate femeile din gospodăriile rurale începând cu fetițele și terminând cu bătrânele.

Teara, în gospodăriile țărănești, era la fel de importantă ca și vatra de gătit.

Tipurile mai vechi de teară erau fixe, pentru ele construindu-se un adăpost aparte numit „argea”.

1.1 Componente principale ale tearei

1.1.1 [NUME_REDACTAT] era o groapă adâncă până la genunchi, cu acoperiș de trestie sau paie, susținut de stâlpi, care adăpostea războiul de țesut orizontal fix, ale cărui suporturi pentru suluri și ițe erau fixate în pământ. Acest tip de război era folosit în trecut din cauza caselor care erau strâmte și întunecoase, menținându-se multă vreme. Ulterior ele au constituit tipul de trecere de la războiul vertical la cel orizontal mobil.

Războiul orizontal era aproape nelipsit din gospodăria transilvăneană. Era o unealtă făcută de meșterii tradiționali din sate specializate, care o foloseau de două sau trei generații.

Acest război de țesut era compus din două tălpi din mijlocul cărora se ridicau doar stâlpi mici verticali care servesc drept suport pentru partea superioară a războiului de țesut.

Cei doi stâlpi au fiecare în partea de sus câte o șipcuță găurită, orientată spre țesătoare, care servește drept sprijin pentru „vătale” și pentru „ițe”.

La războaiele mai vechi aceste șipcuțe erau zimțate în partea superioară fără a mai fi perforate. Cei doi stâlpise se numesc „brațe” sau „mâini”.

„Vătalele” sunt două blănițe din lemn dăltuite în care se fixează spata și care se agață de partea superioară a „mănușilor”, prin „mănușile vătalelor”.

1.2 [NUME_REDACTAT] ajută la baterea firului trecut printre firele de urzeală, lungimea lor variază în funcție de dimensiunea țesăturii, fiind făcute din lemn de esență tare sau moale, adesea ornamentate cu diferite motive geometrice (x-uri, crestături verticale sau romburi).

Cele două vătale prezintă un cant dăltuit de adâncime și lățime variabilă, în care se fixează „spata”.

1.3 Spata

„Spata” este un obiect construit din lemn de soc scobit în care sunt montați dinții din tulei de porumb pentru țesătura de bumbac sau din lemn de soc pentru lână.

Dinții sunt înfășurați în ață de cânepă mai groasă numită și „tort” și se dădeau cu ceară.

Firele de tort se ungeau cu un amestec din tărâțe și făină de porumb numită „mungeală”.

Lungimea „spatei” variază în funcție de lățimea țesăturii; pentru scoarțe se întâlnesc spate cu lungimi de pânăla 1,80 m, iar pentru preșuri se folosesc spate de 1 m.

Pentru prosoape se folosesc și spate mai mici, de numai 30 cm.

Lungimea spatei nu este singura care variază în funcție de țesătură, ea diferă și în funcție de dimensiunea și grosimea ei. Dimensiunea și grosimea dinților era condiționată de grosimea firului de urzeală.

1.4 [NUME_REDACTAT] sau „dinții” aveau formă ușor concavă, fiind orientate în direcția firelor de urzeală; prin fiecare spațiu dintre două lamele se băga doar un fir de urzeală.

Spata era făcută de către meșteri sau chiar de către femeile care țeseau.

Spata era montată în „bârnele” care aveau o parte fixă și una mobilă. Bârnele alcătuiesc partea din fața războiului.

Înainte de a fi date prin spată, firele sunt trase pe partea din spate a războiului numită „sul”. Din sul firele sunt trase prin „ițe”.

1.5 [NUME_REDACTAT] se făceau pe „cordenci”, cordenciul fiind o bucată de scândură mai lată la un capăt și mai îngustă la celălalt. Apoi ele erau așezate pe doi fuștei mai groși din lemn și se legau de piedici cu ață groasă numită „feștilă”.

Firele trase prin ițe și spată se trăgeau pe sulul din spate ale tearei. Tot pe sulul din spate se aflau și doi fuștei mici, subțiri, trași printre fire, acestea avînd rolul de a face „rostul” cu ajutorul piedicilor, care erau două sau patru la număr, în funcție de tipul de țesătură ce urma să fie țesut.

Anexe ale tearei sau războiului de tesut

1.2.1 [NUME_REDACTAT] era confecționată din lemn de esență moale, cu o formă ușor ovală și ascuțită la cele două capete. Era scobită pe dinăuntru și era prevăzută cu două orificii în care era montată pe o sîrmă „țeava”. Țeava si-o puteau confecționa chiar și femeile din lemn de soc din care era scos miezul.

Pe teavă era rulat firul cu care se țesea lânița, bumbac, fir de cânepă.

1.2.2 [NUME_REDACTAT] era confecționată tot din lemn. Este alcătuită dintr-o lădiță de formă dreptunghiulară cu prelungiri în partea de sus. Prelungirile sunt pe partea scurtă a lădiței, sunt rotunjite la capete și prevăzute cu găuri în care se montează un ax orizontal prevăzut cuo roată la un capăt, iar la celălalt are un „cui” mai lung din metal pe care se fac „țevile”.

1.2.3 [NUME_REDACTAT], făcută tot din lemn, are la cele două capete câte două cuițe și are rolul de a întinde țesăturile.

2. Prelucrarea fibrelor textile

Prelucrarea fibrelor textile în vederea confecționării textilelor de casă și al țesăturilor pentru îmbrăcăminte a constituit o a doua ocupație caznică importantă.

Uneltele folosite pentru prelucrarea fibrelor textile au fost asemănătoare în tot sud-vestul Europei.

Melița era o unealtă din lemn folosită pentru confecționarea fibrelor de cînepă ce urmau apoi a fi peiptănate cu piepteni cu dinți din fier și apoi toarse. Conform credinței populare, melițatul cînepii trebuia terminat până la [NUME_REDACTAT] ( 30 noiembrie ), iar melița pusă la adăpost ca să nu fure strigoii limba cu care se bat noaptea.

Pieptenii, dacă la cânepă erau cu dinți din fier mai groși, pentru lână aveau dinți mai subțiri și mai deși sau erau din lemn.

Firele de borangic se pieptănau cu piepteni din păr cu dinți foarte fini și deși.

Furcile de tors au prevăzut diferențieri mai accentuate prin dimensiuni și ornamentică. În cazul [NUME_REDACTAT] al Transilvaniei se află 323 de furci de tors din localități românești,maghiare și săsești din Transilvania. Ele se deosebesc zonal prin lungime, profil și ornamente. Lungimea furcilor variază în funcție de condițiile în care se desfășoară această muncă.

În zonele unde femeile torceau numai acasă s-au folosit furci lungi; în zonele unde femeile erau angajate în diferite munci și trebuiau să se deplaseze din loc în loc își prindeau furca sub brațul stâng, sub brau și torceau în timpul mersului.

Prin numeroasele lor variante, furcile prezintă aspecte concludente privitoare la dezvoltarea celor două tipuri principale: furcile scurte și furcile lungi, la originea cărora sunt variantele confecționate din lemn rotund mai scurte sau mai lungi.

Seria se încheie cu furcile pictate, cu cele scurte și lungi cu talpă ori cu scăunele pentru fixare.

După tors torturile din in și cânepă se opăreau, iar cele din lână din care se confecționau textilele de casă, scoarțe, păretare, traiste, desagi, piese de îmbrăcăminte, ca sumanele, zadii, șorturi se vopseau. Astfel pregătite, ele erau depânate pe „dăpănători”, făcându-se ghemuri, iar apoi se urzeau, fie pe „urzoaie” improvizate din cuie lungi din lemn în lungul prispei sau al pridvorului, fie pe urzoaie făcute special de meșterii țărani.

Lungimea țesăturii se stabilea prin distanța dintre cuie, iar lățimea prin numărul firelor, rostuite la un capăt între două cuie apropiate. Firele urzite se luau de pe urzoi împletindu-se cu grijă ca să nu se încolăcească și se trăgeau pe sulul tearei, despletindu-se încet și potrivind firele după lățimea ițelor și a spatei.

Prin gaura slobozitorului din sul, care se învârtea încet, se introducea un băț; în timpul aceasta o femeie potrivea firele întinse, iar alta punea vergelele.

Țesutul textilelor de casă se efectua după anumite rânduieli tradiționale.

Primăvara se termina țesutul pânzeturilor, care se înălbeau prin spălare și repetate expuneri la soare. Apoi se trecea la prelucrarea lânii și confecționarea diferitelor țesături pentru a putea fi terminate până toamna, când se porneau vâltorile și pivele.

Din fibrele vegetale se țeseau pânzeturi pentru îmbrăcămintea de corp și textilele de casă de uz obijnuit, față de masă, ștergare, cearceafuri, fețe de pernă.

Pe lângă piesele de uz caznic, obijnuit, se țeaseu și piese destinate decorării interiorului casei la sărbători sau cu ocazia diferitelor festivități familiale.

Ornamentica textilelor casnice se realiza de obice în timpul țesutului, prin învrâstare, apoi prin alesături și năvădituri.

Culorile predominante au fost roșul și negrul care se obțineau mai ușor din plante și erau mai durabile. Odată cu firele din bumbac albe și colorate ornamentica textilelor de casă s-a îmbogățit mult. Din lână, ca și din fibre vegetale, s-au confecționat textile de uz caznic și textile destinate confecționării diferitelor piese de îmbrăcăminte. Cele mai simple și mai rezistente erau uzului caznic obijnuit și portului zilnic. Textilele destinate „gătelilor sărbătorești” se confecționau din materialele mai fine și mai bogat ornamentate.

Textilele de lână de uz caznic au fost mai variate și mai numeroase în zonele înalte unde gospodăriile erau mai bogate în oi. Piesele principale erau cele de pat protectoare contra frigului, păturile mai subțiri și țoalele sau cergile mai groase și mai păroase.

La fel de importante erau și lăicerele ce se întindeau pe lavițe late, pe care dormeau unii membrii ai familiei și păretarele ce protejau pereții în lungul patului și al lavițelor. Folosit mai ales cu ocazia diferitelor festivităși familiale, acoperământul de pat, a dus la apariția scoarțelor.

Cele mai frumoase erau puse pe pereți, înlocuind păretarele, ori pe rude, în colțul cu pat, alături de alte țesături decorative ce făceau parte din zestrea fetelor. Îndeosebi la noi în Maramureș, scoarțele au avut și au compoziții ornamentale mai evoluate.

Țesăturile din lână destinate confecționării pieselor de îmbrăcăminte au fost și ele variate.

Cele mai groase și păroase erau folosite la confecționarea sumanelor și a gubelor, care protejau corpul contra frigului în iernile geroase.

Postavurile mai subțiri se foloseau pentru haine mai ușoare, îndeosebi la femei pentru șorțuri, zadii, obiele și rochii.

Urmează să ne oprin asupra portului românesc din zona Maramureșului, unde portul popular tradițional s-a păstrat viu și cu reale valori artistice.

Multe din piesele de port – gubă, cioareci, chimir – reflectă prin materialul din care sunt confecționate, legătura lor cu păstoritul.

Croitul, compoziția ornamentală și gama elementelor și a altor piese tratează un substrat arhaic, comun etniei românești: tipul de cămașă femeiască, cusăturile de pe umăr, zadiile femeiești, care constituie una din piesele caracteristice de port românesc, sau cusătura pe încreț la pieptul cămășilor femeiești care apare în Lăpuș.

2.1 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

Portul maramureșean, de o eleganță sobră, reținută, are un caracter cu totul original din care răzbat elemente de caldă voiciune.

La costumul femeiesc distingem: o basma înflorată sau neagră; cămașă cu un decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi terminate cu manșetă sau volan. Peste poale se îmbracă două zadii cu dungi orizontale, de obicei negru cu roșu sau portocaliu; un pieptar din pănură sură brodat cu lânică; o șubă din țesătură groasă de lână albă cu mițe lungi.

Costumul bărbătesc are ca și elemente de bază o cămașă albă cu mâneci largi și foarte puțin ornamentată.

Vara purtau izmene largi și lungi,până la mijlocul gambei, iar iarna cioareci albi din țesătură de lână, încinși la brâu cu un chimir lat.

La fel ca și femeile, bărbații poartă laibere și gube din țesătură de lână.

În următoarele etape vom trece la prezentarea mai pe lung a descrierii costumului atât femeiesc, cât și bărbătesc, axându-ne mai ales pe componentele țesute.

2.1.1 Portul femeiesc

La costumul femeiesc: cămașa, materialul din care sunt confecționate este pânza de cânepă, la cel de toate zilele și pânza de bumbac pentru cămășile de sărbătoare.

Pânza se țese în două ițe, de către fiecare femeie acasă. În zilele noastre se utilizează tot mai frecvent pânza industrială.

Poalele sunt țesături din același material ca și cămăsile, sunt largi și încrețite în talie,iar în partea de jos au ajur, broderii foarte discrete sau dantelate.

Zadea este o țesătură din lână în patru ițe, de formă dreptunghiulară cu dungi paralele, orizontale, cu culori alterânde ( rosu, negru, portocaliu, verde ), ceea ce le oferă rolul de accent cromatic de bază al întregului costum.

În ultimii ani, zadea a fost înlocuită cu fuste largi, crețe, din cașmir înflorate sau catifea.

[NUME_REDACTAT], miresele îmbraca la nuntă o fustă albă din damasc și danetlă și un șorț din același material împreună cu cămașa.

Betelele sunt țesute cu scândurica, sunt înguste, ornamentele lor fiind simple, realizate doar prin alternarea a două culori.

Pieptarul sau laibărul este făcut din țesătură de lână neagră, sură sau mai nou albastră sau verde, fiind tivite cu postav colorat. Este o vestă scurtă și fără mâneci și fără guler.

Aceste pieptare erau ornamentate cu aplicații decupate din piele subțire, colorată și cu puține broderii.

Femeile mai în vârstă nu poartă asemenea pieptare.

Lecricul este confecționat din stofă de lână, țesută în patru ițe. Este o haină scurtă ce depășește cu puțin mijlocul, fiind purtată pe vreme rece. Culoarea sa este cea naturală a lânii: alb, sur, negru.

Sub influența hainelor de la oraș, tipul de lecrice a evoluat în ceea ce privește culoarea.

[NUME_REDACTAT] Izei se poartă lecrice verzi, în depresiunea Sugatagului albe sau brune, pe [NUME_REDACTAT] sure, iar pe [NUME_REDACTAT] sure și negre.

Șalul, numit și „perziană”, este țesut din lână neagră la război în patru ițe. Șalul este mare, la margine are ciucuri. Se poartă pe vreme rece pe spate.

2.1.2 Portul bărbătesc.

Cămașa este din pânză de cânepă sau bumbac, țesută în două ițe. Are un croi foarte simplu,mânceile fiind încrețite și prinse din umăr,largi în toată lungimea lor, au o răscroială mică la gât, încheiată cu un șiret.

Ismenele, numite și „gati”, sunt la fel ca și cămașa din țesătură în două ițe, lucrată din cânepă sau bumbac.

Sunt largi și ajung până deasupra gleznelor.

Cioarecii se poartă iarna, sunt din material de lână albă țesută în patru ițe și dată la piuă. La cioareci nu apare nici un element ornamental,având doar jos o manșetă.

Pieptarul, unul din elementele ornamentale cele mai importante ale costumului bărbătesc, este confecționat tot din țesătură de lână groasă, având mai multe variante ornamentale.

Pieptarul bărbătesc sau de lucru este mai simplu, cu mari spații albe și doar câteva ornamente din piele și broderii pe marigini, la buzunare și la spate sub guler.

Al doilea tip de pieptar este acela la care toată suprafața pânzei țesute este acoperită cu aplicații din piele vișinie decupată în ornamente vegetale și florale, la care se mai adaugă și elemente de culoare în broderie.

Un al treilea tip de cojoc îmbină elementele vegetale și florale, aplicații din piele și broderii, la care se adaugă nasturi din piele, ținte din metal și ciucuri din lână sau mătase în diferite culori.

2.2 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

2.2.1 Portul femeiesc

Cămașa, una din cele mai interesante piese ale portului femeiesc, este confecționată din pânză de cânepă sau bumbac, țesută în patru ițe. Cămașa numită „rumânească”, este cel mai vechi tip. Are mâneca pornind de la gât și încrețită împreună cu fața și spatele cămășii. Mâneca este prinsă la cot, strânsă într-o încrețitură ce se lărgește într-un volan mare. Gura cămpșii este la spate, ornamentele sunt dispuse la guler, la piept, peste cot, la încrețitul mânecii și la volan, care mai are și o dantelă la capăt.

Toamna, femeile mai în vârstă poartă peste cămașă „căbat”, o cămașă țesută în patru ițe din fuior de cânepă și colți care se încheie în față, la gât, prin cheutori.

Poalele cămășilor femeiești din Lăpuș au același croi și dimensiuni ca cele din Oaș. Sunt confecționate din pânză de bumbac țesută în patru ițe. La marginea de jos a poalelor se pune dantelă sau se fac mici broderii în alb. Niciodată poalele nu sunt plisate, ci încrețite din talie.

Zadii, țesute la război în patru ițe din păr de lână și canură, sunt dreptunghiuri înguste de țesătură, au în partea de jos, pe fondul negru sau albastru, o dungă cu alesături de ornamente geometrice în țesătură cu predominanța culorilor roșu, portocaliu si alb.

Materialul de bază folosit la confecționarea zadiilor a fost firul de lână obijnuit după o serie de acțiuni preliminatoare: tunsul, spălatul, scălmânatul, pieptănatul și torsul lânii. Din lână se scot două calități de fir, cel pentru urzeală, „părul”, obținut din fire mai lungi.

Zadiile se purtau mai mult în partea din spate, în partea din față fiind înlocuite de șorț.

Șorțul, țesut în patru ițe, din păr de lână și canură, având ciucuri de lână jos.

Șorțul, aproape de formă pătrată, din țesătură neagră, avea dungi ornamentale la poale și în cele două laturi. Cu timpul șorțul a început să fie purtat doar de femeile bătrâne, fetele introducând moda șorțurilor colorate din material de fabrică, continuând să pună zadie dinapoi.

Bete sau frâmbgnii sunt purtate în Lăpuș mai ales de fete. Sunt țesute cu scândurica după aceeași tehnica ca și în Maramureș. Ornamentele sunt foarte simple, cu alternări de dungi colorate în lungime sau dungi cu mici ornamente romboidale.

Fetele își înflorau betele în jurul mijlocului în rânduri suprapuse, realizând o legătură foarte lată, aceasta fiind un model de eleganță.

Pieptarele se poartă pe vreme rece, sunt din piele de oaie vopsită negru și ornamentate floral, brodate cu mătase pe tot pieptarul.

Sumanul este țesut în patru ițe și dat la piuă, complectează iarna portul și este de culoare sură sau negră. Ele se prind la gât cu o baieră, de multe ori fiind purtate doar pe o mânecă. În unele sate sumanele au în față două rânduri de ciucuri de lână roșie, înșirați pe un fir împletit de lână neagră, prins la baiere și lăsat liber.

2.2.2 Portul bărbătesc

Portul bărbătesc se caracterizează printr-un costum format din cămașă simplă, de obicei neornamentată și izmene largi, în timp de vară sau cioareci în timpul iernii.

Cămașa este alcătuită din pânză țesută din bumbac și tort. Are un guler mic, închisă la gât cu un șiret, cu o mânecă amplă, încrețită la locul de îmbinare la umăr cu corpul cămășii și la mașetă.

Un alt tip de cămașă bărbătească frecventă în trecut este „căbatul”, care se purta fie singur, fie peste cămașa obijnuită. Era din țesătură groasă de cânepă, în patru ițe, mai scurt decât cămașa obijnuită, cu mânecă neîncrețită și fără manșetă, poate fi considerat drept cămașă de lucru.

Izmenele lucrate din material din tort amestecat cu bumbac și bumbac, țesut în două ițe. Sunt destul de lungi, până la mijlocul gambei, mai late pentru portul de sărbătoare și mai înguste pentru portul de lucru.

Odată cu căbatul, care se purta peste cămașă, se purtau peste izmene așa numiții „nădragi”, un tip de izmene foarte simple din țesătură groasă de cânepă.

Cioarecii, foarte asemănători cu cei din Maramureș, sunt la fel confecționați din material de lână albă, groasă, țesuți în patru ițeși dată la piuă.

2.3 Portul popular din [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT], costumul popular reprezintă o coordonată esențială a speciei liricului național, împreună cu limba și tradițiile. „Portul popular din acest ținut se înscrie ca un reper estetic, distinct, în complexa moștenire culturală a Maramureșului, constituindu-se într-o dovadă peremtorie a geniului creator al țăranului român”.

2.3.1 Portul femeiesc

Cămașa de femei, „spăcelul”, se confecționează din cânepă ( cămașa de lucru ), care se țese și se amestecă cu bumbacul urzit, un fir de cânepă și unul de bumbac. Pânza se numește „învăluită”. Se țese în lățimea de 55 – 60 cm ( sau popular în zona în 15 – 14 jirebi ).

Cămașa este scurtă, trecând puțin peste talie, se poartă cu poalele. Se compune din platcă denumită „spate” sau „lengher”, care este de fapt un dreptunghi dintr-un „lat” de pânză, răscroit la mijloc pentru gât și fără cusătură la umeri.

Fața și spatele sunt croite din patru foi de pânză ( două în față și două în spate ), care se prinde cu „crețele” de platcă.

Mâneca este croită din o foaie în jumătate de pânză, fiind prinsă de umărul plătcii tot cu „crețele”. Tot cu „crețele” se fixează și în partea de jos la manșetă, numită „pumnășel”. Pentru lărgirea cămășii, la subsiori se introduce „icul” sau „puiuțul”.

Gura cămășii este încheiată cu nasturi în mijlocul feței și cu punctul de tighel denumit „călcătorește”.

Poalele, numite și „pindeleu”, se confecționează și ele din pânză de cânepă, care se țese și amestecă cu bumbacul.

Ele se compun din șase – opt lați pentru ținute de sărbătoare și din patru lați pentru ținute de fiecare zi.

Foile de pânză sau „lații” se unesc între ele cu o cusătură „dupăcită”. La brâu sau talie pânza este strânsă „în pături” și se fixează cu un cordon numit guler. Gulerul, o pânză lată de opt centimetri, se înconjoară în jurul femeii și este adesea ornamentat cu același motiv ca și ale cămășii. În partea de jos, poalele se termină cu căteva rânduri de „măitașe” și cu colți și cipcă.

Rochia este un tip nou de poale ce se confecționează din pânză pusă pe o lățime „croită pe ureche”. De acest lat se mai prinde în partea de jos încă o treime din alt lat de pânză. Acesta se croiește mai lung decât latul de sus deoarece se prinde încrețit ca un volan.

Zadea de lână sau „șurt” este confecționată din lână țesută în război de mână în patru ițe nevedită în „braduț”, motiv de zig-zag rezultat din nevedeală. Acest motiv se mai numește și „întorsătură”.

În talie, zadea este strânsă în cute sau „pături” și se fixează pe un șnur numit „frâmbie” împletit din lână. Cu această frâmbie se leagă șorțul în talie, făcându-se o fundă în față.

Zadea de păr sau „șurțul din lână” este cumpărată, are culoare neagră; cutele sau „prinsorile” ei fixându-se în talie pe un „guler” îngust. Jos la tiv are cerculețe orizontale grupate câte două, iar împrejur, pe trei margini, i se aplică dantelă tot de culoare neagră.

„Șurțul din lână” sau „șurț de sărbători” este purtat de către femeile de toate vârstele.

2.3.2 Costumul bărbătesc

Cămașa bărbătească din [NUME_REDACTAT],chiar dacă avea un decor foarte bogat, rămâne una dintre cele mai elegante din portul popular românesc. Nota de eleganță este dată de faptul că ornamentele erau realizate cu ață albă.

Confecționată din pânză de cânepă cu bumbac sau bumbac curat, este țesută în patru ițe. Se compune din trei lați și jumătate de pânză.

Doi lați se pun la „stanii de la piept” și un lat și jumătate la stanul din spate.

„Stanii cămășii” se prind de platca de pe umeri prin niște cute ce se numesc „pături”.

Gulerul drept la cămășile vechi și răsfrânt la cele noi, este croit dintr-o bucată, se încheie cu nasturi. Mânecile sunt încrețite atât la umăr cât și jos la „pumnășel”.

Ornamentația cămășii este formată din „pături”, gulerul și „pumnășeii” au decorul alb, fie în cusătură pe fire la cămășile vechi sau broderie pe eleseu.

Gatiile sau izmenele largi confecționate tot din pânză de cânepă cu bumbac sau bumbac curat în patru ițe, sunt largi și mai lungi, fiind compuse din opt – zece lați din pânză.

Un „tureac” sau „crac” este făcut din patru – cinci foi de țesătură. Pentru lărgire la mijloc a fost introdus un pătrat. Au „cute împăturate” pe lungime, având ca și ornament la tiv un feston și grupuri de cerculețe numite „poluca”.

Laibărul este din pânză de postav negru, fără mânecă și guler, cu decorațiuni foarte puține.

Acesta nu se incheie niciodată, lăsând să se vadă ornamentele cămășii. Între cele două războaie mondiale, laibărul începe să fie decorat cu motive geometrice sau florale din lânică colorată cărămiziu, verde, galben. Bătrânii purtau numai laibere negre.

Cioarecii sunt făcuți din pănură „sură” dată la piuă. Turecii sunt drepți, au în față două buzunare ornamentate cu șiret negru.

Căputul este făcut din același material ca și cioarecii, se poartă iarna. Căputul se încheie cu nasturi și are gulerul și manșetele din catifea neagră. Buzunarele, în număr de cinci, au marginile de la clapele garnisite cu bieuri din catifea neagră.

Materialul pentru confecționarea gubei se țese în teară, din lână toarsă foarte gros, în două ițe. După aceasta se peria cu un pieptene cu colți din sârmă pentru a se scoate „mițele” și se dădea la vâltoare.

Materialul foarte gros dincare era confecționată guba nu a permis un croi foarte complicat, ea se face din două foi de material așezate orizontal. Partea superioară trece peste umeri și din ea se formau și mânecile. De aceasta se prindea foaia inferioară ce acoperea corpul. Nu se încheia în față ci se lega la gît cu un șnur de lână colorat și se purta pe umeri.

2.4 Țesăturile de interior

Țesăturile de interior sunt una din cele mai bogate și variate creații artistice populare existente în gospodăria țărănească.

După importanța ce o au în gospodărie, după întrebuințarea și funcționalitatea pieselor, țesăturile se împart în trei categorii: țesăturile de uz gospodăresc folosite în scopuri practice; țesături decorative folosite în organizarea interiorului și țesături de ceremonial întrebuințate în obiceiurile legate de ciclul vieții – naștere, nuntă, înmormântare sau în obiceiurile agrare.

Țesăturile de uz gospodăresc sunt folosite în scopuri practice la muncă sau în camerele de locuit. Ele sunt simple, aproape fără ornamente și se fac din cânepă, in și lână.

Din această categorie amintim: țoluri, cergi, lăicere, fețe de masă, fețe de pernă. Țesăturile folosite la transportul cerealelor, traistele, desagii, sacii, fac parte tot din această categorie.

Țolurile de lână – se țes în patru ițe cu vrâste urzite și țesute în alb și negru, lâna fiind în culoare naturală. Vrâstele uneori se întretaie la țesut formând decorul în pătrate. Această țesătură, ca să fie mai rezistentă, se bătea în piuă.

Țolul de lână, folosit la acoperit patul în camera de locuit, se face din trei lați și se întrebuința și la dormit, în special iarna.

Pe laiță și pe lângă perete se punea țolul dintr-un singur lat pentru a păstra mai bine căldura camerei.

Cerga de lână se face din lână în culoare naturală, albă, neragră sau brumărie. Se țese în două ițe cu lână toarsă foarte groasă ( cam ca și degetul ).

După ce a fost țesută pentru a se îndesi se bagă în apă la stează timp de două zile. După ce se scoate din apă se pune la uscat, iar apoi se dă cu o perie aspră. Cergile se foloseau pentru acoperit patul sau se înveleau cu ele când dormeau, mai ales iarna.

Țesăturile de pânză folosite în gospodărie se fac din cânepă în patru ițe, cu urzeală din fuior și bătătură din câlți albiți. Aceste șervete de cânepă se folosesc la șters pe față, pe mâini, la acoperit hrana și mai purtau și denumirea de „leișiere”.

Fețele de mese, folosite în camera de locuit se făceau din țesătură mixtă de cânepă și in, cânepă și bumbac, in și bumbac și se țeseau în două – patru ițe cu vrâste la capete. Erau făcute din doi lați uniți la mijloc cu dantelă făcută cu acul din ață de cânepă albită.

Fețele de pernă se făceau din același material ca și fețele de masă deoarece aceste țesături se spălau foarte ușor și astfel puteau fi menținute curate.

Strecurătoarele de brânză se făceau din țesătură de cânepă în patru ițe, urzit fuior și bătut colți.

Sacii se țeseau în patru ițe din fuior de cânepă. Ei nu lipseau din nici o gospodărie ca și țolul de cânepă folosit când se treiera grâul.

Țesăturile de uz gospodăresc folosite în scopuri practice nu lipseau din zestrea fetelor.

Țesăturile decorative sunt dintre cele mai frumoase și mai bogate. Ele se țes din in, lână, bumbac și mai puțin cânepă.

Dintre cele mai cunoscute țesături decorative amintim: scoarțele și lăicerul vărgat, cuverturi de lână, țoale de lână și pânzeturi, ștergare, batiste, năfrămi, fețe de mese, fețe de perne, perdele.

Din această grupă se distinge în mod deosebit scoarța propriu-zisă și lăicerul vărgat.

Scoarța este din țesătură deasă și tare „scorțoasă”, de unde și denumirea, se disting prin claritate și măreție. O mare noblețe se desprinde din compozițile armonioase de un ritm larg. Stilizarea motivelor are ceva modern, iar coloritul în fonduri de trandafiri, brune, verzi, galben le accentuează originalitatea.

Denumirea de lăicer derivă de la cuvântul laviță sau „laghiță”, mobilă din interiorul țărănesc.

Lăicerul este lat de șaptezeci-optzeci centimetri și lung cât peretele. Este țesut din lână, în două ițe, cu alesătură de mână cu firele întrepătrunse.

Păretarul se țesea cu urzeală răsucită din două fire „alăturea”, unul de lână, unul de cânepă. În spată, în doi dinți se dădea un fir și un dinte se lăsa liber.

Păretarul se ornamenta cu motive în formă de romburi și brazi, curpen cu trandafiri, în păianjen.

Se foloseau culori de lână vopsită vegetal la țesăturile vechi și chimice la cele noi, predominând roșul, negrul, portocaliul, verdele.

Păretarul se făcea și cu o singură față, țesut în trei ițe cu motive nevedite în roșu, albastru, verde, alb, cu urzeală de lână neagră. Tehnica de lucru este țesutul cu suveica și alesătura legată cu firele întrepătrunse, realizându-se cu mâna. La țesut se bătea cu pieptenele de lemn sau fier, țesăturile fiind bine îndesate.

Ștergarul sau „ștergura” este o importantă piesă de interior ce se folosea pe perete prins în fluture sau pe vergea.

În interior se punea deasupra lăicerelor, între geamuri sau la oglindă.

Ștergarul se confecționa din material fin, bumbac subțire, lână tigaie, ținând cont de funcțiile decorative pe care le avea.

Ștergarele decorative se ornamentau la capete cu vrâste țesute din bumbac mai gros. Între vrâste apar ornamente predominând roșul și negrul.

Ornamentele ridicate cu speteaza redau și motive vegetale, zoomorfe, astrale, ca de exemplu crengi, flori, viță-de-vie, păsări, brazi și steluțe.

Ulterior s-au introdus cusăturile, care erau executate în cruci, în cruce dublă sau „pe fir”.

Dintre ornamentele cusute cele mai frecvente sunt motivul rugului ( trandafirului), curpen cu flori, frunza de viță-de-vie și strugure, fețe și brazi, cocoși, porumbei.

Studiat pe zone etnografice, ștergarul are particularități în funcție de zona etnografică în care se găsea.

[NUME_REDACTAT] ștergarul din bumbac este țesut în ozoare ( o’zoare ), avea la capete vrâste din bumbac roșu sau negru, acestea fiind ridicate cu speteaza sau alese cu mâna.

Alesăturile de mână la capetele ștergarului se executau și cu lânică colorată.

Alesăturile se executau cu lânică roșie sau neagră, motiv romburi și lăncez, în culorile negru, roșu, verde, roz, albastru.

Pe lângă lânică se folosea și bumbacul colorat. Tot din bumbac colorat se făceau și vrâste la capetele ștergarelor.

[NUME_REDACTAT] Bistriței ștergarele se țeseau în patru ițe cu urzeală de bumbac, bătătură de sacâz cu vrâste galbene.

Se făceau ștergare din in și bumbac țesut in două ițe cu vrâste simple sau ridicate cu speteaza.

Ștergarele de împodobit din bumbac se țeseau cu vrâste și se coseau diferite modele sau motive. Ștergarele din bumbac cusute cu flori, gavanos cu trandafiri, se executau în crucițe.

În zona Bacău se întâlnesc și ștergare de bumbac țesute în două ițe, cu vrâste pe toată suprafața și în trei ițe în grupe de câte trei, realizate cu arnici roșu și negru. Ștergarele din bumbac alb în două ițe cu vrâste la capete predomină. Între ele se executau cusături în crucițe sau pe un fir cu arnici roșu și negru.

Ornamentele ce se făceau cu speteaza cu arnici roșu și negru pe toată suprafața sunt specifice satelor de ceangăi, iar în celelalte sate se făceau vrâste ridicate cu speteaza numai la capetele ștergarelor.

Ștergarele din bumbaac se mai țeseau și în cinci ițe, motiv „pichire” sau în „dame”, iar în patru ițe, model „macat”.

Ștergarele de bumbac în două ițe cu vrâste la capete, din bumbac roșu sau galben, se ornamentau cu motiv păpuși, romburi sau alte figuri geometrice.

Cusăturile pe ștergare se executau în crucițe sau în cruce dublă, cu arnici roșu sau negru .

În alte zone, Iași spre exemplu, ștergarele din pânză de lână țigaie, cu vrâste la capete din bumbac alb, se coseau în punctul crucițe cu variate ornamente: păsări pe creangă, păsări și pomi, stele, strugure, viță-de-vie, fete la horă, porumbei, copăcei.

Vrâstele ridicate cu speteza la capetele ștergarelor cu lână țigaie sau bumbac cu arnici roșu și negru, sunt dintre cele mai frumoase și frecvente ornamente.

Ștergarele de borangic ( specifice zonei Vrancea ) cu vrâste de bumbac alb prezintă la capete alesături de mână, stilizări vegetale executate din bumbac alb, roșu, verde și galben. Ștergarele de borangic se ornamentau uneori și cu ajur, cu diferite motive.

Aceste ștergare din borangic cu ajur la capete dau o notă specifică țesăturilor din această zonă.

Toate aceste tipuri de ștergare se foloseau în interiorul tradițional în formă de fluture ( prinse pe perete ) și pe vergea.

Cele țesute și cusute pentru a fi îndoite pe vergea se ornamentau în așa fel încât să se poată vedea ornamentele la ambele capete. Expunerea ștergarelor pe vergea sau nuielușă în interiorul tradițional este cunoscută în toate zonele țării.

În interiorul tradițional, ștergarele se foloseau ca decor în camera curată alături de scoarțe, lăicere și macaturi.

Perdeaua este o țesătură de interior, confecționată din același material din care se făcea fața de masă, fața de pernă sau prostirea de pat și de culme.

Perdeaua de lână țigaie sau borangic este una dintre cele mai interesante.

Perdeaua din borangic avea ornamente ridicate cu speteaza, reprezentând frunze și flori mărginite de ajur.

Perdelele din lână țigaie se făceau din doi lați de pânză uniți la mijloc în partea de sus. La marginea de sus perdeaua are o draperie îngustă pe care sunt cusute flori. Draperiile se termină cu franjuri sau ciucuri din bumbac alb.

Fața de pernă este din pânză din bumbac cu vrâste și încheiată cu dantelă. Se țeseau și cu vrâste ridicate cu speteaza în culorile vișiniu, negru, roșu, galben.

Fețe de pernă se făceau și din pânză de lână țigaie în cruci ( sau cadrel ).

La un capăt, fața de pernă este cusută cu motive naționale.

2.4.1 Țesăturile de ceremonial.

Țesăturile de ceremonial sunt legate de ciclul vieții: naștere, nuntă, înmormântare și obiceiuri agrare.

Cele mai cunoscute țesături de ceremonial sunt „năframa” sau batista, ștergarul, fața de masă, lăicerul sau scoarța, costumul de mire.

Batista sau „năframa” era din pânză de bumbac, cu dimensiuni de 50 pe 40 centimetri, cusută cu flori și se cosea de către fetele ce jucau la horă sau de către mirese înainte de nuntă când ele își pregăteau zestrea.

Când era horă în sat fetele purtau în mână batiste cusute cu flori, care mai de care mai deosebite și mai frumoasă ca să le placă tinerilor care le jucau la horă.

Luată prin surprindere de către flăcău la joc, era o manifestare de simpatie și afecțiune. Acest eveniment marca începutul unei prietenii. Dacă flăcăul și fata se întâlneau repetat duminica la joc însemna că prietenia este acceptată de către fată și părinți.

După aceasta urma „pețitul” și tinerii se întâlneau în casa fetei în prezența părinților.

Discuiile dintre familia fetei și a băiatului privind situația socială și economică ce avea să stea la baza noii familii erau conduse de către staroste, care primea din partea fetei un ștergar cu cusături frumoase și ornamentate, țesut în patru ițe.

După pețit urma „croitul”, familia mirelui, nașii și rudele apropiați veneau la casa mirelui și se scoteau din lada de zestre valurile de pânză.

Din aceste valuri se croia costumul de mire – cămașa și ițarii, cămășile de soacră și socru mare, batistele pentru vornicei sau chemători.

La o lună sau două după croit se fixa nunta, timp în care mireasa cu druștele coseau năfrămile și cămășile.

Ștergarele pentru nuni erau dintre cele mai frumoase, țesute din pânză de lână sau bumbac subțire, lungi de doi-trei metri cu flori cu arnici rușu și negru.

Ștergarele de socri aveau și ele aceleași dimensiuni și aceeași valoare artistică.

Rudele apropiate și mesenii primeau de asemenea ștergare făcute din pânză de bumbac cu vrâste la capete.

Țesăturile folosite la nuntă – ștergare, năframe – se foloseau și la înmormântări.

La înmormântare, toate obiectele care însoțesc mortul sunt împodobite cu ștergare până la groapă.

La naștere copilul este înfășurat în „crijmă”, o pânză lungă de doi metri țesută din bumbac. Moașei i se dă de asemenea un ștergar.

Pentru a pune în valoare simbolistica țesăturilor de ceremonial am punctat doar câteva momente importante din ciclul vieții.

Prezența grâului și a colacilor în obiceiurile legate de ciclul vieții – naștere, nuntă, înmormântare – ca și cele agrare demonstrează cât de strâns sunt legate aceste tradiții, care au la bază cultul solar, al fecundității și fertilității, care au existat la toate popoarele.

[NUME_REDACTAT], interiorul țărănesc tradițional este înnobilat de varietatea și bogăția țesăturilor de casă.

Prin felul în care erau aranjate și prin motivele decorative eliminau monotonia lemnului. Acestea împreună cu mobilierul și alte obiecte de interior creau o ambianță specifică, plăcută, într-o armonie desăvârșită.

Până nu demult,țesăturile de interior au fost lucrate numai din cânepă, in, bumbac și lână. La început fibrele vegetale s-au folosit separat, iar mai târziu prin imbinare: cânepă cu bumbac, in cu bumbac, cânepă cu bumbac.

[NUME_REDACTAT] Stoica, ținând cont de funcția pe care o îndeplinesc în cadrul interiorului, acestea se clasifică astfel:

Țesături de uz: cergă, țolul, tolinca, lepedeul, fața de masă, fața de pernă, ștergare;

Țesături cu caracter decorativ: țolurile și cergile de rudă, fețele de masă, căpătâiele de pernă, lepedeele, țesăturile de desagi, ștergarele de rudă, ștergarele de blid și de icoană;

Textilele de ritual: „crijma de botez”, covorul pe care îngenunchează mirii când depun jurământul, ștergarele care se folosesc în ritualul înmormântării.

În cadrul textilelor de interior și cu un mare rafinament artistic, [NUME_REDACTAT] distinge: ștergurile de rudă, fețele de masă sau fățoaiele, săcuții de pernă, ștergarele de perete, de icoană sau blid ca piese decorative; cearceafurile sau lepedeele și ștergurile ca piese de strictă utilizare.

În nordul Transilvaniei, [NUME_REDACTAT] găsește o unitate stilistică specifică acestui teritoriu, cu elemente care individualizează fiecare zonă.

Caracteristice acestui spațiu sunt stilizarea severă, geometrismul motivelor decorative, cromatica cu dominanțe de roșu, negru, albastru ( ulterior galben și alte culori ), dispunerea ornamentelor în concordanță cu funcția și locul pe care îl au în interior.

Tot după [NUME_REDACTAT], țesăturile de interior, prin structura lor compozițională, oferă mai multe suprafețe albe, albul fiind o culoare în concepția estetică a creatorului român „fără acel horror vacuum existent în creația artistică a altor popoare și care duce la o ornamentică supraîncărcată”.

Ștergurile de rudă, prin funcția lor strict decorativă, sunt bogat ornamentate.

Cromatica țesăturilor este simplă și sobră. Fondul alb este marcat de roșul și negrul motivelor decorative, la care mai târziu se adaugă albastrul și galbenul. Alesul motivelor se făcea cu ață colorată numită „fitău”.

Ștergurile de rudă tradiționale aveau atât băteala cât și urzeala din cânepă, numai capătul ornamentat avea băteala din bumbac.

Ștergurile de rudă din satele ucrainiene au ca și specific numai culoarea roșie în partea aleasă.

Ștergarele de perete, de icoană sau de blid tradiționale erau țesute din cânepă și in sau bumbac la ambele capete, având alesături în motive geometrice. Cromatica este aceeași ca și la cele de rudă.

Fețele de masă, numite „fățoi” sau „fățoaie”, se confecționează din cânepă și bumbac sau lână. Având funcția de a acoperi masa și a împodobirii ruda, în mod obijnuit erau împodobite la cele două capete, pe lungime cu alesături preluând motivele și cromatica de la șterguri.

Fățoaiele sunt formate din două lățimi de pânză, cusute între ele o bandă de dantelă croșetată cu motive geometrice. Tot din dantelă se atașează la cele două capete, care se termină cu ciucuri lucrați în tehnica înnodării sau în „colți” lucrați cu croșeta.

Fețele de masă, așezate pe rudă, prin albul lor realizează delimitări cromatice între cergi, covoare, pânza de desagi.

Au în general formă pătrată, mărginită de un chenar pe toate părțile, iar prin câmpii ornamentali și cromatică se aseamănă cu țolurile.

Fețele de pernă sau „săcuțurile de perină” se integrează în aria stilului ornamental specific interiorului transilvănean.

Ornamentarea nu mai la un capăt se explică prin faptul că în cadrul interiorului pernele sunt așezate una peste alta, în capătul patului, cu partea ornamentală la vedere sau pe rudă, între grinzile tavanului.

Cearceafurile sau „lepedeele” au rol decorativ când sunt etalate pe rudă. Prin ornamentele din dantelă care înfrumusețează patul, ele au un rol la fel de important ca și fețele de pernă.

Textilele din fibre vegetale se țes în patru ițe. Ornamentele sunt alese în tehnica folosită și la țoluri. Firele de băteală diferit colorate sunt întrepătrunse, iar unde desenul prezintă linii oblice, firele rămân separate formând găurele numite „ciur”.

Cerga acoperă patul în timpul zilei sau se pune pe rudă, are un rol decorativ în aranjarea interiorului.

Cergile de lână abundă în Maramureș datorită materiei prime oferită din belșug de turmele de oi.

Cergile obișnuite se confecționează din lână albă și neagră în „vrâste” alternând cele două culori sau alăturând „vrâste” mai subțiri numite „sprâncene” în culorile roșu, verde, galben, albastru.

După ce este țesută, cerga se duce la vâltoare pentru a fi îndesită și pentru a scoate mițele. Ulterior este pieptănată cu un pieptene cu dinți din metal.

Cergile se fac din două fâșii de țesătură cusute la mijloc.

Cergile „alese” le găsim frecvent în subzona [NUME_REDACTAT], unde au un rol deosebit în decorarea interiorului. Ele au preluat motivele decorative de pe covoare, în special cele romboidale.

De la cerga simplă s-a trecut la cerga aleasă cu motive geometrice și la cele alese cu motive florale, naturiste, având ca și decor trandafirul sau „ruja” cu o cromatică stridentă.

[NUME_REDACTAT] ( scoarța sau covorul ) are o funcție preponderent decorativă, fiind așezat pe pat, pe rudă, pe masă și mai rar pe peretele deasupra patului.

Astăzi din ce în ce mai des este așezat pe jos.

În anumite situații țolul devine și piesă de ritual, pe el așezându-se mirii când depun jurămintele de fidelitate, copilul la botez și tot în țol fiind înfășurat mortul.

Țolul întâlnit în toate satele Maramureșului este cel de rudă.

Motivele ornamentale specifice zonei Maramureș sunt de o mare diversitate, iar prin felul lor de îmbinare în câmpii ornamentali se constituie într-un adevărat limbaj ce așteaptă a fi descifrat.

Clasificarea lor presupune următoarele categorii: motive geometrice ( colți, dinți de fierăstrău, grebluțe, cârlige, linia frântă sau „corigău”, unda apei, romburi, rotițe, ciocane, sape, turte ), motive vegetale ( ruji de rug, ruje, ruja macului, floarea soarelui, struțuri, frunze de stejar, ghivece cu flori, măiean, rojmalin, trandafir, brăduți, pruni ), motive zoomorfe ( cai, cerbi, căprioare, fluturi, păianjeni, lilieci, pupeze) și motive antropomorfe ( soldați, bărbați călare, femei izolate sau în grup).

În ceea ce privește cromatica, menționăm că la țolul maramureșan, până la finele secolului trecut se foloseau coloranți naturali din plante și diverse pământuri, obținându-se nunațe calde și pastelate ce se armonizau cu interiorul locuinței.

Gama cromatică fiind redusă, folosindu-se doar alb, gri, galben, roșu, brun, negru, verde albastru.

Gama nuanțelor este foar largă: „roșu înfocat”, „roșu mohorât”, „roșu hâd”, „roșu harastu”, „galbân ca arama”, „galbân ca tegla”, „galbân roșâ”, „galbân bulbuc”, „galbân închis”, „verde tânăr”, „verde bătrân”, „verde frunză”, „albastru ca ceriu”, „albastru vânăt”, „albastru închis”.

Țolul maramureșan se caracterizează prin simetrie și geometrism; principiul compozițional fiind legat direct de motivul geometric „care se desfîșoară într-o serie de variante, condiționate în mare parte de motivul principal folosit, oval, romb etc., varietate în care se manifestă o inventivitate surprinzătoare”.

O categorie aparte a țolurilor maramureșene o formează creațiile realizate în secolul XIX și începutul secolului XX, când femeile de intelectuali din zonă au început să dea o atenție deosebită creațiilor țărănești din acest domeniu. Preluând motivele și tehnicile tradiționale au confecționat covoare de mari dimensiuni pentru acoperit paturile, pentru decorarea pereților, pentru așternutul pe jos.

2.4.2Țesaturile din zona [NUME_REDACTAT]

Ca și în toate zonele etnografice ale țării, țesăturile textile din zona Chioar au o ornamentică bogată și variată, dând interiorului în care predomină culoarea lemnului și albul pereților o căldură specifică.

În interioarele chiorene s-au folosit textile decorative ca ștergare de rudă, ștergare de cui, cearceafuri, fețe de masă, țoluri și textile de folosință zilnică, cum ar fi așternuturi, fețe de pernă, fețe de masă.

Ruda cu bogăția ei de țesături, ștergarele ce încadrează blidele și tablourile, fețele de pernă clădite pe pat, având frumoase alesături la capăt,sunt dovezi ale priceperii și hărniciei femeilor, permanent preocupate în a „crea o ambianță intimă căminului, un mediu familial cât mai plăcut, de a avea o locuință cât mai frumoasă”.

Dintre piesele textile de o mare valoare artistică menționăm „ștergarele de după cui”, ce se păstrează și în interioarele actuale. Ele sunt țesute în patru ițe, ornamentate cu bogate motive geometrice și florale într-o cromatică dominantă de roșu aprins, imprimând interiorului o notă optimistă și deosebit de vioaie.

Ele sunt de mari dimensiuni, cele două capete ale ștergarului fiind ornamentate în vergi roșii orizontale, de diferite dimensiuni ce alterează cu albul. Altele au fonduri de vărgi late roșii, încadrate de vărgi mai înguste, motivele ornamentale fiind florale, fitomorfe, astrale și antropomorfe. Acestea sunt țesute în roșu, maro, albastru închis și alb. Spațiile dintre modele este alb și crează un echilibru al culorilor.

Ștergarele sunt folosite pe lângă decorarea interiorului și la acoperirea „coșercilor” de mână purtate cu diferite ocazii.

Pentru realizarea motivelor ornamentale la toate tipurile de textile, principala tehnică folosită este alesul în război, a arnicului peste fire.

Recent se folosește și tehnica broderiei cu compoziții și motive ornamentale asemănătoare celor din zona Codru.

Ștergarele de rudă, în forma lor veche au dispărut. Până în perioada interbelică, în satele din jurul orașului [NUME_REDACTAT], s-au păstrat ștergare de rudă de influență ușoară, cu o suprafață mare decorată cu motive geometrice, în roșu închis sau bordo.

Fețele de pat și capetele de pernă au ornamente alese, cu un număr redus de motive geometrice, în special rombul dințat. Ele sunt asemănătoare celor din Maramureș.

Țolurile sunt în carouri sau în vrâste orizontale.

2.4.3 Țesaturile din zona [NUME_REDACTAT] în ansamblul său, interiorul locuinței din Lăpuș dă o impresie de sobrietate datorită numărului restrâns al pieselor componente, al simplității și robusteței mobilierului.

Ceea ce inviorează acest aspect interior, înveselindu-l prin compozițiile rafinate și coloritul armonios, sunt țesăturile, fie cele cu funcție utilitară sau decorativă.

Țesăturile cu funcție utilitară sunt puține la număr și sunt întotdeauna așezate pe pat. Lepedee, din cânepă țesute în două sau patru ițe, cu mici alesături la ambele capete sau fără decor, fețe de pernă alese pe „căpătâi” sau țoluri de lână în carouri albe și negre.

Cele mai multe dintre țesături se află însă pe rudă, deasupra patului. Prin modul de aranjare al rudei și prin decorul țesăturilor, bogat și plin de fantezie, conferă ansamblului auster al locuinței un aspect sărbătoresc.

Aranjamentul rudei și al decorului țesăturilor diferă de la un grup de sate la altul, marcând condițiile istorice de dezvoltare și starea socială a locuitorilor. Ruda făcea parte din elementele fixe ale interiorului locuinței; țesăturile de pe ea scoțându-se numai când se spălau, după care ruda era imediat rearanjată.

Pe rudă se puneau toate țolurile pe care le avea familia. Peste lepedeele țesute din cânepă și bumbac alese pe margine cu motive geometrice roșu, negru și verde, se așează țolul rudar în carouri, apoi un alt rând de lepedee și un șir de șterguri de rudă. Această ordine se respectă de două-trei ori în casele înstărite sau mai apărea o a doua rudă așezată în paralel cu prima, compusă la fel și încheiată cu un rând de pene cu „căpătâiul” decorat la fel ca și ștergarele.

Ruda capătă un aspect nou de Bobotează sau cu ocazia nunților, când deasupra ștergurilor se punea un rând de zadii.

În afară de textilele expuse pe rudă sau pereți, majoritatea dintre ele confecționate din lână, cânepă, bumbac, se aflau și în lada din casă sau lădoiul din tindă – pânză de diferite calități pentru haine sau „halube” de sărbătoare sau lucru, pentru lepedee, fețe de perini, șterguri.

Materia primă era lâna, cânepa, bumbacul, ele fiind lucrate de către femei cu uneltele și instalațiile confecționate în cadrul gospodăriei.

Cel mai important rol decorativ între textilele de interior îl are „ștergura” sau ștergarul.

[NUME_REDACTAT] Lăpușului sunt întâlnite două tipuri de ștergură: de rudă și de cui sau icoană; diferența dintre ele constă în materia primă folosită, ornamentele și dimensiunile.

„Ștergura de rudă” se țesea în război în două-patru ițe din bumbac, cânepă. Bumbac colorat numit și „fitău”. Ele au formă dreptunghiulară și sunt mai late ca și cele de cui, având decorul dispus la un singur capăt din bumbac colorat, restul ștergurei ce se trecea peste rudă având băteala din cânepă.

Ștergurile de rudă sunt decorate cel mai mult numai cu vrâste, decorul „vrâstat” fiind cât mai compact și foarte aproape de margine, fără spații albe între vergi, în felul acesta creându-se posibilitatea ca pe un spațiu restrâns să se poată concentra din plin efectul decorativ.

[NUME_REDACTAT] ștergurile de rudă, pe lângă vrâste simple, au și vrâste cu motive geometrice alese printre sau peste fire.

Acest spațiu decorat, în a cărei cromatică predomină roșul, este realizat în tehnica numită „țesut în lătunoi”.

Pe lângă roșul predominant mai apare negru și galben, folosite în scopul atenuării intensității tonului de roșu.

Acestei zone i s-au alăturat și ștergurile de rudă late „cu o bandă în bordo”, cu alesătură făcută cu „cordenciul” sau „speteaza”, aceasta având un aspect buclat.

Acest tip de ștergură este caracteristic și pentru zona învecinată a Chioarului, unde aranjarea rudei se făcea cu astfel de șterguri, spre deosebire de [NUME_REDACTAT] care avea peste șterguri lepedeuri sau țoluri.

Ștergurele de rudă au fost create pentru a îndeplini o funcție stric cu rol estetic. Ele își pierd această funcție odată cu modificarea organizării interiorului, cu scoaterea cuptorului și a rudei și vor fi folosite pentru nevoile gospodărești, în casă rămânând doar ștergurile de cui, ce au rol decorativ și în interiorul modern.

2.4.3.1 Ștergurile de cui

Ștergurile de cui introduc în interior o notă ușoară de mișcare prin căderea lor verticală pe lângă icoane și blide.

Ștergurile de cui se țeseau ca și cele de rudă în război, în două sau patru ițe din bumbac și fitău cumpărat, fiind însă mai lungi și mai înguste. Pentru realizarea compoziției ornamentale se utiliza cânepa, pe suprafețele albe din mijlocul ștergurei alternând la distanțe egale vrâste alese cu suveica, având în acest fel un element primar de ornamente prin alternarea dungilor de cânepă albită și nealbită.

Alesul „în vrâste” este cel mai vechi și mai simplu sistem de realizat prin introducerea în băteală a fibrelor de fitău colorat. Vrâstele de lățimi diferite sau de aceeași dimensiune, cu zimți sau simple, au fost grupate în combinații diverse.

Majoritatea motivelor ornamentale au fost alese în război, printre fire sau în degete. Ele se alegeau pe suprafața delimitată a vrâstelor sau se detașau de pânza albă prin culoare.

Prin această tehnică care păstrează coloritul decorului, s-au realizat linii frânte de diferite combinații: „steluțe”, jumătăți de steluțe, „cârlige”, „foarfeci”, „cocioarve”, „dinți”, „romburi”sau alte forme geometrice într-o foarte bogată formă ( „cuculbău”, „pui”, „pupăze”, „prescurele”, „ochiul cristului”.

Acest stil geometric a favorizat și motivele de natură fitomorfă sau zoomorfă: „frunze de viță și struguri”, „spicul”, „pana grasă”, „drâmbă”, fiind compuse din elemente geometrice simple, pătrate, unghiuri, segmente de linii.

[NUME_REDACTAT] Lăpușului, la decorul ștergurilor de cui s-a utilizat tehnica peste fire ( „rupte în chiară cu speteaza” ).

La majoritatea ștergurilor de cui, motivele plasate în suprafața delimitată a vrâstelor, aveau în cadrul compoziției ornamentale o ierarhie bine stabilită.

Decorul în vrâste domină și prin motivele sau motivul ornamental folosit ce dă și numele piesei ( de exemplu: ștergură „cu foarfeci” sau cu „pană grasă” ).

Decorul ștergurilor este complectat de atașarea la cele două capete a ciucurilor colorați sau a dantelei croșetată în gospodărie.

La ștergurile de cui, din punct de vedere cromatic, au fost folosite foarte puține culori. Dominant este roșul, negrul sau albastrul, iar mai recent galbenul, pentru a atenua intensitatea deosebită a primei culori.

După modul în care roșul este combinat și armonizat cu celelalte culori, de ponderea acordată în cadrul compoziției cromatice, de felul în care celelalte culori sunt distribuite în registrul decorativ rezultă „particularitățile coloritului”.

Efectul final ține de echilibrul dintre culorile fităului și cea albă a pânzei, partea centrală a ștergurei, suprafața cea mai mare ce rămâne neornamentată, fiind privită ca element constitutiv și integral al vizuinii artistice.

2.4.3.2 [NUME_REDACTAT] de rudă are o dantelă croșetată de mână ( „umbreja” ) și motive geometrice dispuse pe laturile lungi. Ca materie primă se folosea bumbacul, fie ca fire de urzeală, fie ca băteală, ele deosebindu-se în acest fel de cele de pus pe pat lucrate simplu sau în patru ițe, din cânepă.

Motivele ornamentale sunt asemănătoare cu cele de pe ștergurile de cui cu precizarea că de cele mai multe ori sunt alese în tehnica „chilimului” cu găurele.

Fețele de pernă, din urzeală de cânepă și băteală de bumbac, sau din bumbac alb, sunt lungi, au decorul dispus la un singur capăt. La capătul decorat cu motive geometrice, domină în cromatică roșul în alternanță cu negru sau albastru.

Fiind o zonă în care nu se folosea covorul, „țolul” este singura țesătură mai groasă folosită. El este țesut în patru ițe, lucrat simplu, avea un desen în carouri ce se realiza în timpul țesutului prin încrucișarea uniformă a vergilor din lână albă și neagră pe orizontală și verticală.

Vergile late încadrate de inele mai subțiri ce se întretaie pe verticală cu altele de același fel, duc în final la realizarea unui decor complex. Lâna, utilizându-se în mod natural în culoarea ei naturală, asigură țesăturii rezistență cromatică în timp.

Sun influența zonelor vecine, în ultimele decenii au început să se lucreze și aici covorașe ce îndeplinesc aproape numai o funcție estetică, fiind decorate cu o paletă cromatică bogată și cu o motivistică exclusiv florală, ele rupând orice legături cu geometrismul artei populare din [NUME_REDACTAT].

Firul este un simbol învecinat cu frânghia, dar sub o formă mult mai complexă, deoarece a fost utilizat la țesut reprezentând în antichitate urzeala Universului. Furca și fusul, pe care firul se înfășoară erau semnele destinului, așezate în mâinile marilor zeițe, Moirenele sau Parcele, ce lucrau cântând precum sirenele. Cea mai bătrână, Lachesis , torcea, dar în mâinile sale firul aparținea deja trecutului. Cea mijlocie, Clotho desfășura firul prezentului, iar mezina Atropos mânuia foarfecele fatal care avea să taie firul în viitor. Hesiod le atribuia noaptea ca mamă, iar Platon le atribuia Necesitatea. Această trinitate de temut era considerată nefastă și poate că astfel se explică de ce în anumite inițieri feminine țesutul ritual era asimilat cu însingurarea nopții și a iernii, în timp ce munca la câmp, îndeplinită ziua ți vara le era rezervată bărbaților.

Firul de urzeală, element imoabil, leagă lumile și stările în vreme ce firul de băteală, mereu în mișcare, desfășoară destinul condiționat al fiecăruia. Acel dute-vino al suveicii reprezintă pentru daoiști alternanța vieții și a morții, inspirația și expirația ce simbolizează un Rgveda, ritmul vital.

Interioarele țărănești sunt ,,îmbrăcate’’ cu țesături decorative într-un stil unitar și totuși atât de divers, combinând câteva culori fundamentela și o gamă relativ redusă de motive ornamentale în compoziții cromatice de un mare rafinament și somptuozitate, care excelează prin cele două mari modalități de expresie: geometrismul și stilizarea. Piesa pe care o găsim în toate interioarele românești, indiferent de zona geografică este ștergarul ale cărui dimensiuni, moduri de expunere și de ornamentare sunt extrem de diverse. Ștergarul aduce nota de mișcare dinamică, atât prin alegerea motivelor ornamentale cât și prin ritmurile create prin dispunerea acestora în registre savant concepue. El echilibrează interiorul care are dispuse pe suprafețe mari țesăturile de lână grele, cergile, scoarțele și paretarele. Utilizarea ștergarelor în riturile de trecere este un obicei care se păstrează și azi. Raportul dintre tradiție și inovație se modifică în funcție de factorii interni, dar externi satului, care judecă din afara sistemului, își impun propriile formule, imprimă noi orientări creațiilor, uneori în detrimeniul autenticității și calității estetice. Epoca noastră este caracterizată de o adevărată explozie coloristică ,,Niciodată lumea nu a fost așa de colorată ca azi”

Țesutul atestat încă înaintea erei noastre, a avut zei ocrotitori atât la japonezi, unde zeița Panabata ocrotea arta țesutului, cât și la egipteni, zeița Neith era chiar creatoare de țesături și inventatoare a războiului de țesut, iar zeița Hedihati din mitologia egipteană patroana pentru fabricarea pânzei albe pentru cusutul morților.

Materialele textile naturale sunt ușor degradabile, astfel că nu se pot conserva decât în pământ, în condițiile unei compoziții a solului adecvată naturii fibrelor respective. Pentru fibrele vegetale este necesar un sol alcalin, cum ar fi cel de pe crestele marine, și dimpotrivă pentru cele animale este nevoie de un sol acid. Unele dovezi concludente despre cultivarea și prelucrarea fibrelor textile se desprin din cercetarea materialelor arheologice descoperite în așezarea neolitică de la Turdaș. Pentru evitarea confuziilor legate de forme, tipul de stilizare, tematică și conținut s-au elaborat mai multe clasificări ale ornamentelor după criterii: morfologice, structurale, semantice, istorie sau geografice.

Clasificarea morfologică care pornește de la tipul de stilizare, diferențiază trei categorii de ornamente: geometrice și geometrizate, redate pa axe sau contururi, liber desenate, redate pe contururi (flori) și compoziții mixte, combinate pe cele două moduri anterioare.

Clasificarea structurală presupune ca modalităși frecvente de abordare a ornamentelor populare următoarele criterii: omogen sau heterogen, unilaterale, dispersate,simetrice, asimetrice, acentrice, ornamente centrale, principale, periferice, secundare, complementare.

2.4.3.3 [NUME_REDACTAT] semantică are trei mari grupe de ornamente: abstracte, concrete și simbolice. În zona Bihorului și a Făgărașului întâlnim cea de-a doua variantă compozițională la care câmpul decorativ este pe toată suprafața ștergarului, mai dezvoltat spre capete, conținând registre cu aceeași pondere dar cu motive sau registre variabile dispuse în ritmuri compoziționale distincte având axe paralele orizontale. Ștergarele din Bihor au la capete o friză puternic conturată cu motivull predominant ,,coarnele berbecului’’, negre și roșii pe un fond alb, delimitat prin grupuri de dungi și motive geometrice mai simple.

[NUME_REDACTAT], în zona Codrului, întâlnim ștergare cu un câmp central neornamentat și având motive care ocupă mai mult de o treime din suprafață. Pentru delimitarea câmpului, majoritatea ștergarelor au o terminație formată din două grupuri înguste de dungi cu zimți completată adesea prin câteva motive vegetale stilizate, dispuse din loc în loc, pentru a crea un echilibru și o alternanță cromatică. [NUME_REDACTAT], prin amplificarea decorului, acesta a ajuns să ocupe două treimi din suprafața ștergarului.

Ștergarele de culme pot avea decorul amplasat la un singur capăt, sau mai rar la un capăt pe față, iar la celălalt pe dos, pentru a se plia pe culme încât să se vadă ambele capete cu decorul pe față.

Piesa care se regăsește în casa țărănească din toate zonele țării este ștergarul, el având diferite denumiri: feleagă de obloc, chindeuțe, tindee, păsturi, felegi, peșchire, prosoape. [NUME_REDACTAT] Sibiului, ștergarele de perete au fondul roșu, în Bihor poate fi roșu sau albastru, în Banat, ca în majoritatea zonelor geografice, decorul este într-o singură culoare roșu, grena sau brun. Ștergarele din Bihor au la capete frize cu motive puternic colorate în alb, galben, albastru, roșu. În zona Codrului și Chioarului, motivele se detașează pe fond alb sau roșu intens și ocupă mai mult de o treime din suprafață, mai au spre terminație și două grupuri înguste de dungi cu zimți, în roșu și negru, pentru a crea un echilibru și o alternanță cromatică. [NUME_REDACTAT], decorul ștergarelor este grupat în trei până la nouă frize, cu roșu și negru, separate de interstiții albe. [NUME_REDACTAT] și în zonele de munte, tonurile de bază au rămas roșu și albastrul, mai închise, pe fondul alb al țesăturii.

În contextul etnografic românesc, ștergarul este piesa textilă care era și este implicată în cele mai multe ceremonii și evenimente, de la riturile prenupțiale, botez și până la cele de moarte. Ștergarul este oferit de fete flăcăilor ca semn al dragostei lor, ca dar de logodnă. Tot ștergarul este semnul specific pentru ,,chemătorii’’ sau ,,vătășeii’’care invită sătenii la nuntă și este purtat pe după umeri sau decorează frunțiile cailor. Ștergarul este cel care acoperă coșurile de bucate duse la biserică pentru a fi sfințite.

Sub denumirea de țesături de uz gospodăresc sunt cuprinse piesele folosite pentru satisfecerea diferitelor nevoi ale gospodăriei.

A doua grupă de țesături este formată din piesele care se folosesc în organizarea interiorului, dându-i o anumită căldură și intimitate.

În grupa țesăturilor ocazionale cuprindem toate acele țesături legate de ceremoniile importante, nuntă și înmormântare, precum și alte sărbători.

La nuntă atunci când mirii iau paharele de vin, gustă din ele, apoi mirele dă mireasa soacrei și aceasta cu un șterger îi cuprinde pe amândoi și-i trage în casă. Soacra mică avea traista cu ștergare și le punea câte un ștergar după gât. Ștergarele pentru nuni erau cele mai frumoase, țesute din pânză de lână țigaie, cusute cu flori cu arnici roșu și negru. Ștergarele de socrii erau și ele dintre cele mai deosebite, având aceeași valoare artistică. Ștergarele mesenilor se făceau din pânză de bumbac cu vârste la capete cu bumbac galben vopsit în calaican.

La înmormântare, toate obiectele care însoțesc mortul sunt împodobite cu ștergare.

[NUME_REDACTAT] și Maramureș, apar așezate în jurul farfuriilor, icoanelor, la oglindă sau încadrează rama cu portretele desfășurate în evantai al membrilor familiei. Aceste se pun și la ferestre în Bihor numindu-se ,,felegă de obloc’’. Uneori apar pe perete ștergare mici legate la mijloc, iar capetele fixe în formă de ,,fluture’’ sau de ,,coadă de rândunică’’ alteori se înoadă ca ,,lealeaua’’ (Prahova).

În nord-vestul Transilvaniei și în Maramureș nota caracteristică este stilizarea cânepă.severă și geometrismul motivelor decorative. Materialele din care sunt țesute ștergarele din Transilvania difereă în funcție de vechime.

[NUME_REDACTAT] Sibiului chindeiele ,,de fundul casei’’ aveau decorul dispus pe toată suprafața țesăturii, pe un fond roșu.

Ștergarele din Bihor aveau un fond roșu sau albastru, motivul predominant fiind ,,coarnele berbecului’’, ,,romb cu coarnele berbecului’’.

În zona Codrului se regăsesc motive geometrice și stilizate care ocupă mai mult de o treime din suprafața ștergarului. Au un fond alb sau unul roșu intens.

Ștergarele din Năsăud au motive fitomorfe și mai rar avimorfe. Au un fond închis, roșu sau negru, realizate cu alb, albastru și roșu.

[NUME_REDACTAT] se regăsesc ștergarele cu caracter decorativ, țesute în două ițe și decorate la ambele capete.

Ștergarele din [NUME_REDACTAT] reprezintă cele mai bune creații din grupa ștergarelor muntenești.

[NUME_REDACTAT] ștergare țesute din lână subțire, cânepă și cu cromatica: roșu, albastru, negru, alb, galben, verde. Motivele cusute sunt intercalate printre dungi formând rânduri continue.

Reprezentările ornamentale întâlnite pe teren demonstrează că alături de explicația etnoligică, cu nuanțele și diferențierile zonale sau etnice, întemeiată pe caracterul istoric universal al muncii ritmice la toate popoarele și pe forța tradiției populare, trebuie avut în vedere și rolul etnopsihologiei.

Simbolurile ornamentale înlesnesc procesul spiritual de comunicare intracomunitar, având o triplă funcție: relațională, comunicațională și informațională.

Prezența ștergarelor se leagă nemijlocit de istoria locuinței țărănești, subordonându-se unor necesități legate atât de apariția unor noi forme economice, cât și de starea socială, de unele influențe ale culturilor etnicilor conlocuitori sau chiar de mode.

Vechimea țesăturilor cu rol strict ornamental este atestată din sec. XVIII. Pe frescele unor biserici din Oltenia sau Moldova, apar personaje purtând sau ținând în mâini ștergare albe, vărgate spre capete; uneori, acestea se anină la brâu, numindu-se „mahrămi de brâu”, „meneșterguri” sau „mâneșterguri”. Ștergarele lucrate pentru a fi ținute în mâini ca piese de podoabă sunt cunoscute ca „felegi de brîncă”, de asemenea mai întâlnim o altă categorie: „peșchirele”sau ștergarele „de ochi” sau „de obraz”, care mai târziu se vor numi „prosoape”, denumirea extinzându-se și la celelalta categorii de ștergare. Denumirea lor este extrem de variată: șterguri, peșchire, chindee sau tindee, păsturi, felegi. [NUME_REDACTAT] sau Maramureș, apar așezate în jurul farfuriilor, icoanelor, la oglindă sau încadrează rama cu portretele, desfășurate în evantai, ale membrilor familiei. Cele puse la ferestre se numesc „felegă de obloc” în Bihor, iar în Dolj, în locul unui ștergar mare, se folosesc câteodată, altele mici „însăbiate” câte două. [NUME_REDACTAT] întâlnim un alt mod de așezare al ștergarelor pe perete: legate la mijloc iar capetele fixate în formă de „fluture” sau „coadă de rândunică”, alteori înnodate „ca laleaua”, fiind așezate pe peretele opus intrării peste scoarță. De altfel, în Transilvania, Moldova și la populația turco-tătară din Dobrogea, grinzile transversale servesc de suport pentru fixarea unor ștergare albe sau ușor albăstrii, ornamentate cu dungi fine roșii sau uneori albastre, cu accente galbene, numite „chindee de grindă”; în zonele în care există „culmea”, „chindeele” sunt mai lungi decât cele obișnuite.

Un ștergar are de obicei două părți care se lucrează diferit: centrul, având câmpul alb, decorat cu vergi rare, mărunte, țesut în două sau patru ițe, cu urzeală mai rară, și câte o porțiune bogat decorată spre capete, cu alesătură dispusă în trei șiruri paralele, inegale ca dimensiuni.

Cromatica lor, simplă, are dominante de roșu, albastru, negru, dispunerea ornamentelor este făcută în câmpuri ornamentale, iar motivele întâlnite sunt cele geometrice mai frecvent, specifice decorului tradițional, cum ar fi: colți, dinți de ferăstrău, greble, unda apei, cârlige, linia frântă numită „corigău”, romburi numite „roate”(rotițe, ciocane, turte, sape, furci). Motivele vegetale sunt: „roți” cu crenguțe, struți în cârlige, ghivece cu flori, frunze de stejar, ruje(trandafir), garoafe sălbatice, viole, cununi, măieran, ruja macului etc.; motive zoomorfe: fluturi, păianjeni, pupeze, cai etc.; motive antropomorfe: mai rar întâlnite, bărbați călare sau în picioare, femei singure sau grupate câte trei, femei în horă, palma omului etc.

Ca zona învecinată Maramuresului stergarele din Nasaud prezintă motive firomorfe și mai rar avimorfe, realizate cu alb, galen, albastru, roșu, fondul fiind inchis, roșu sau negru. In multe parti sunt folosite chindeele de culme care sunt mai scurte și mai late decat ștergarele de perete și cele de ruda. [NUME_REDACTAT] sunt ștergarele de rudă cu decor geometric în care predomină rombul, întreaga compoziție având doar trei tonuri: roșu închis, albastru și alb, nota caracteristică, întâlnită și în N-V Transilvaniei este stilizarea severă și geometrismul motivelor decorative.

[NUME_REDACTAT] Sibiului, întâlnim chindeiele „de fundul casei”, la care decorul este dispus pe toată suprafața țesăturii, pe un fond roșu, motivele prezente fiind romburi, cârlige, cruci, cercuri; nota specifică a acestora o constituie ciucurii dispuși la jumătatea țesăturii. Tot aici avem și ștergarele „de cui”ce sunt așezate după blide, la ferestre, după icoane. Ștergarele din Bihor au fondul roșu sau albastru, motivul predominant fiind „coarnele berbecului”și „romb cu coarnele berbecului”; motivele sunt puternic conturate în alb, negru, roșu cu accente de portocaliu, delimitate prin grupuri de dungi și motive geometrice mai simple. [NUME_REDACTAT] are ca notă specifică motive geometrice și vegetale care ocupă mai mult de o treime din suprafața ștergarului, fondul fiind alb și roșu intens. Ștergare din Năsăud prezintă motive fitomorfe și mai rar avimorfe, realizate cu alb, galben, albastru, roșu, fondul fiind închis, roșu sau negru. În multe părți ale Transilvaniei sunt folosite chindeele de culme care sunt mai scurte și mai late decât ștergarele de perete și cele de rudă.

Ștergarele de icoană, primele apărute dintre cele decorative, cu dimensiuni de 1,20/0,50m, țesute în două ițe, din cânepă și bumbac, având ca motiv câteva dungulițe, treptat ajung dimensiuni de până la 2,50/0,65m și țesute din bumbac subțire sau din bumbac cu borangic, cu decor bogat la capete și ciucuri împletiți în diverse forme. Motivele ce apar sunt preponderent geometrice sau arhaice: pomul vieții și păsări plasate ceva mai departe de el, frunze de vie cu aceleași păsări, motivul solar în diferite forme. Ștergarele ca „dar” la nuntă sau la „cumetrie”, sunt țesute din bumbac fin sau borangic, bogat împodobite, cromatic asemănătoare cu cele de interior; pentru înmormântări sunt țesute (Oltenia) „foaia de tron” și „peșchirele”, șervete lungi de 0.5 m, cu un decor din 2 sau 3 grupuri de dungi și alesături mărunte dispuse la ambele capete, coloritul fiind sobru, din trei nuanțe: roșu închis, negru, albastru închis. Ștergarele se mai folosesc și în steagul de nuntă, cum este cazul Banatului, ștergarele din această zonă fiind foarte lungi, de 1,50; 1,8m.

Reprezentările ornamentale ce pot fi întâlnite pe teren, demonstrează că, alături de explicația etnologică, cu nuanțele și diferențierile zonale sau etnice, întemeiată pe caracterul istoric universal al muncii ritmice la toate popoarele și pe forța tradiției populare, trebuie avut în vedere și rolul etnopsihologiei. În acest sens, de exemplu, prezența formelor ritmice de redare și grupare a elementelor, motivelor și compozițiilor ornamentale ca: șiruri de cârlige, brâuri de zăluțe, linii de zig-zaguri, în lungul sau în latul pieselor, a fost înlesnită de acea „lege psihologică conform căreia, energia omenească, pusă în funcțiune cu ocazia practicării unei succesiuni regulate de mișcări identice, se desfășoară în continuă creștere”: Simbolurile ornamentale înlesnesc procesul spiritual de comunicare intracomunitar, având o triplă funcție: relațională, comunicațională și informațională.

2.4.4 Covorul în arta populară românească din zonele tarii

Diversitatea zonală a țesăturilor de interior în cadrul unei viziuni unitare, specifice poporului român, constituie o caracteristică a întregii arte populare.

Categoriile de țesături specifice interiorului locuinței românești pot fi abordate sub diferite aspecte: al funcționalității, al formei și materialului, al locului pe care îl ocupă în încăpere etc.

După funcționalitate principalele țesături sunt: țesăturile de uz gospodăresc ( ștergurile simple de cânepă, lepedeiele de câlți sau de cânepă, unele fețe de masă, zăblaiele pentru cereale – lucrate în duoă sau patru ițe, neornamentate sau foarte puțin decorate, cu câteva dungi la capete ), țesăturile funcțional-decoretive ( lăicerele, velințele (țesături țărănești, de lână albă sau vărgată în diferite culori, întrebuințată ca pătură, cuvertură sau covor), scoarțele, chilimele, lepedeiele, ștergarele, chindeele, fețele de pernă, perdelele ), țesăturile cu caracter ceremonial ( ștergarele pentru nuntă, pentru cumetrii sau înmormântări, cioltarele (țesătură decorată care se pune sub șa), unele scoarțe ).

Țesăturile din lână au fost considerate piese de valoare atât în casa boierească cât și în casa țărănească, trecute cu grijă în foile de zestre ale vremii și moștenite din generație în generație în cadrul acelorași familii.

Din punct de vedere al formei, țesăturile din lână se încadrează în două grupe mari: lăicerul, foița și păretarul – care sunt compuse dintr-o singură foaie cu lungimi variabile, întâlnite mai ales în Moldova, Muntenia și Oltenia. Ele sunt așezate pe perete în dreptul patului sau lavițelor.(lăicere de o rară frumusețe se întâlnesc în special în Moldova, decorate cu alternanțe de dungi în tonuri pastelate de verde, maron și galben;

Scoarța și covorul sunt compuse din duoă sau trei foi reunite, cu un repertoriu ornamental foarte variat. Sunt folosite în Moldova, în nordul Transilvaniei, în Banat, Oltenia, Muntenia și Dobrogea pentru acoperit patul, pentru împodobit peretele din dreptul patului sau chiar pentru învelit.

Scoarța este un termen autohton, generalizat în Moldova, dar frecvent și în Muntenia și Oltenia.

Termenul de covor este frecvent în Maramureș, mai rar în Muntenia și Oltenia.

Covoarele cu două fețe mai apar și sub denumirea de chilim, cu varianta ,,cilim’’, termen de origine turcă, tremen general pentru covor în Banat, mai rar în Oltenia, Muntenia și Moldova. [NUME_REDACTAT], termenul chilim se folosește pentru covoare vechi, lungi și înguste, cu motive geometrice.

2.4.4.1 Repertoriul motivelor tradiționale în covorul maramureșean

Motivele, simbolurile ce se folosesc în arta decorativă, sunt în funcție de un sistem mental – ,,artificiale și convenționale’’.

Simbolul e un limbaj prin care artistul creator se exprimă în procesul creării obiectelor. Pentru a fi decodificat ulterior, obiectul sau opera de artă trebuie să aparțină unui context, astfel fiind decodificat după sensurile sale ințiale.

[NUME_REDACTAT] P. Merriam, arta este simbolică în patru feluri: în sens direct, în sens emoțional ( de ex.: afectivitatea e reflectată prin culori – iar în acest sens lumea satului maramureșean a dat la iveală o preferință pentru culori stridente, foarte puternice, aflate în contrast cu cele vegetale, anterioare, sobre. ), prin comportament social ( de ex.: în zona maramureșeană , se constată că doar femeile țes, iar țolurile sunt importante mai ales pentru a arăta zestrea fetelor ), prin perceperea gândurilor umane adânci (aici intră utilizarea motivelor. )

La început motivul era cu precădere magic, religos sau social, ca mai apoi această funcție să se piardă și să rămână doar funcția estetică.

O completă clasificare a motivelor este făcută de [NUME_REDACTAT]: morfologice ( motivele sunt geometrice, liber desenate și mixte ), din perspectivă structurală ( motivele sunt: omogene sau heterogene, unilaterale, bilaterale, alternate, dense ori dispersate, simetrice, asimetrice sau acentrice, centrale, periferice, complementare ), în funcție de criteriul istoric, N. Dunăre diferențiază ornamentele tradiționale de cele de tranziție sau contemporane, din prismă semantică ( motivele sunt: abstracte, adică geometrice, concrete – fitomorfe, skeomorfe, sociale – și simbolice – mitologice, folclorice, religioase, emblematice ), criteriul geografic ( motive autohtone și alogene – împrumutate )

În arta populară maramureșeană apar motive precum: soarele, pomul vieții, omul, calul și călărețul. Motivele, variate pentru fiecare din cele patru sensuri, nu apar singure, ci intră în combinație între ele.

[NUME_REDACTAT] cosideră că cele mai valoroase și mai tipice covoare maramureșene nu sunt cele ornamentate geometric, ci cele cu decor vegetal, zoomorf și antropomorf, argumentând prin faptul că, oricât de mult ar tinde spre geometrizare, totuși se reflectă bine sursa inițială de inspirație, căci nu merge până la schematizare completă.

Totuși motivele antropomorfe, zoomorfe sau vegetale sunt mult geometrizate, aceasta fiind tendința generală a covorului maramureșean. Mai apoi însă, s-a renunțat la acest aspect și se înregistrează de geometrizarea, prin trecerea la decorul floral.

Motivele din covorul maramureșean sunt: ornamente geometrice ( colți, dinți de fierăstrău, grebluțe, romburi, linia frântă (unda apei), cârlige, coarne de berbec (au rol apotropaic). Aceste motive geometrice intră în general în categoria simbolurilor solare ), motive zoomorfe și antropomorfe ( bradul și ,,cocoanele/cătanele’’ sau ,,hora’’ ), motive fiziomorfe – cosmomorfe ( rombul, S-ul, X-ul, vârtejul, vârtelnița – ca simbol al succesiunii anotimpurilor), ,,călița ocolită’’, brazi, pomi, flori, fluturi, cerbi, cai.

Scoarțele maramureșene prezintă în unele aspecte multe asemănări cu cele din nordul Moldovei, explicabile prin legăturile foarte intense extinse din cele mai vechi timpuri între cele două zone ale țării.

Unele exemplare din Ieud, de exeplu, au un fond roșu închis presărat cu vase cu flori înscrise într-un pătrat sau romb; motivele sunt țesute cu prtocaliu și roșu deschis. Foarte frecvent apar stelele cu opt raze și stilizările de flori colorate în galben, verde, alb sau albastru.

Întreaga compozișie este circumscrisă de o bordură de-a lungul căreia se desfășoară o horă.

Scoarțele de rudă, de pe [NUME_REDACTAT] și de pe malurile Cosăului au o lungime de circa 4 – 6 m. Cele două laturi lungi ale scoarței au o bordură cu ornamente diferite de ale câmpului. Uneori bordurile au ornamente diferite una de alta. [NUME_REDACTAT] Izei scoarțele de rudă au aceeașe compoziție ornamentală dar sunt mai scurte și mai late.

Un alt tip de scoarță este cea numită în general ,,fățoaie de țol’’. Această scoarță păstrează aceeași compoziție ornamentală cu câmp central, delimitat pe laturile longitudinale de borduri.

[NUME_REDACTAT] apare adesea un tip de scoarță și anume scoarța țesută anume pentru a fi donată bisericii. Dimensiunile și ornamentele sunt diferite. Apar adesea inscripții cu numele donatorului și data execuției.

Cromatica scoarțelor din această zonă se evidenția prin sobrietate, rezultată prin folosirea culorilor naturale – respectiv gri, alb, brun sau a culorilor vegetale cu nuanțe pastelate și anume galben, roșu închis, bleu, verde mușchi. În sec. al XIX-lea odată cu apariția culorilor chimice, cromatica se modifică radical prin apariția unor culori vii: roșu, roz, verde.

O țesătură caracteristică, întâlnită în altă parte a Transilvaniei, în [NUME_REDACTAT], este covorul de culme. El este compus din două foi, țesute fiecare cu alt model și cusute una de cealaltă. Partea din față are alesături geometrice în formă de dinți de fierăstrău și mici romburi dispuse în rânduri orizontale, delimitate de grupuri de dungi, iar partea din spate a covorului se confecționează dintr-un material calitativ inferior, având ca ornament o succesiune de dungi înguste în tonuri șterse.

În zonele Pădureni, Hunedoara, Făgăraș sau Năsăud spre deosebire de alte părți ale Transilvaniei în care predomină scoarțele sau cergile, aici se întâlnesc lăicerele. Lăicerele sunt viu colorate, cu ornamente mari, conturate puternic datorită contrastului de culoare al fondului roșu.

2.4.4.2 [NUME_REDACTAT] oltenești se evidențiază prin anumite trăsături.

Țesăturile mari din lână, executate în războiul orizontal și în cel vertical, constituie o caracteristică a genului în [NUME_REDACTAT] această grupă fac parte: velința, scoarța și chilimul.

Scoarța, ca piesă autentic populară din Oltenia, se compune din două foi și este țesută în două sau patru ițe.

În zona colinară și de munte, Gorj, Mehedinți, Vâlcea scoarța cu romburi constituie o piesă caracteristică, Având câmpul acoperit în întregime cu romburi dințate dispuse concentric, această țesătură este cunoscută adesea sub denumirea de scoarță în roate.

Pe scară evolutivă, acest tip de scoarță reprezintă o treaptă de trecere spre scoarțele și chilimurile cu câmp centrat, delimitat de chenare.

Rombul apare în două forme: rombul concentric crenelat, ca unic motiv desfășurat pe toată suprafața și rombul combinat cu zig-zag-ul.

Cromatica scoarțelor cu roate este mai potolită pentru țesăturile de la sfârșitul veacului trecut: vișiniu, bleumarin, albastru, alb. La scoarțele recente culorile sunt mai vii.

În ornamentația scoarțelor oltenești apar adesea păsări, animale, și diferite personaje. Păsările de pa scoarțele din Oltenia sunt legate de fauna locală: pupăza, cucul, găinușa, rața, gâsca și curcanul. Pasărea este mai frecventă în ornamentația scoarțelor din județul Dolj și apare în contextul compoziției centrale sau în decorul chenarului.

[NUME_REDACTAT] Stoica și [NUME_REDACTAT], motivul păpușilor, mai puțin frecvent, este întâlnit în două forme: una foarte stilizată și alta în care forma și costumul sunt perfect conturate.

Cromatica scoarțelor oltenețti cuprinde culori bine armonizate: vișiniu, bleumarin, alb, negru, galben. Se poate observa în cromatica lor preferința pentru spațiile închise, mărginite de spații luminoase: negru și alb, vișiniu și alb, verde și alb. Ca o caracteristică a țesăturilor din sudul Olteniei, apare frecvent culoarea verde în combinație cu galbenul, dar nu și în zone Gorjului.

2.4.4.3 [NUME_REDACTAT] deosebire de Oltenia, la covorul cu câmp închis din Muntenia predomină motivele geometrice. Chiar dacă apare motivul vegetal, antropomorf sau zoomorf, acesta este mai stilizat, geometrizat.

La cele mai simple categorii întâlnim un decor format în exclusivitate din dungi care se repetă de la un capăt la altul al țesăturii, reluând mereu o anumită gamă de culori. Alteori decorul de dungi este întrerupt din loc în loc de un șir de alesături formate din romburi, pătrate, stele, pristolnice.

O fază evoluată în compoziția ornamentală o prezintă o categorie de țesătur, în care alesăturile sunt dispuse în șiruri pe un fond monocrom de culoare închisă. Adesea la acest gen de ornament apare pe de o parte și de alta un chenar îngust sub forma unei dungi în ,, dinți de fierăstrău’’ de culoare mai deschisă, care încadrează foarte bine întreaga compoziție. Motivele folosite sunt de obicei rombul și pristolnicul.

O altă categorie de scoarțe caracteristice Munteniei sunt cele care folosesc ca motiv ornamental ,,roata’’. Cel mai des se întâlnește roata ca o succesiune de romburi, diferit colorate, acoperind întreaga suprafață a țesăturii. În județul Teleorman și Dâmbovița, întâlnim roata în forma unui ornament central încadrat de unul sau două chenare laterale de culoare diferită. În mijlocul ,,roții’’, se execută un model în formă de cruce sau pristolnic.

În unele sate ale Munteniei, a fost răspândită și scoarța în tăblii sau table. Întreaga suprafață, a acestui fel ca scoarță, este împărțită în carouri egale ca mărime, monocrome sau în culori contrastante. În centrul fiecărui pătrat se înscrie un element decorativ: geometric, vegetal sau zoomorf. Chenarul se compune dintr-un rând de zimți.

Într-unele părți ale Munteniei este întâlnit și chilimul. El se deosebește de scoarță prin dimensiuni și prin compozițiile ornamentale. Decorul geometric se grupează în jurul unui motiv central, de obicei ,,roata’’, încadrat de unul sau două chenare. Cromatica este mai vie și paleta coloristică mai bogată. Culorile predomiante la chilimurile cu o vechime de 60 -70 de ani sunt: verde, galben, brun, roșu, vișiniu, alb, albastru, negru.

2.4.4.4 [NUME_REDACTAT] din Dobrogea este formată din trei foi. Decorul ei se compune dintr-o alternață ritmică de dungi în culori policrome. În cromatica acestiu tip de scoarță predomină roșul, la care se adaugă: negrul, alb, violet, galben, portocaliu.

Mai apar și scoarțele dispuse în rânduri. Motivele geometrice sunt dinți de fierăstrău, romburi și S-uri.

Compoziția scoarței cu romburi din Dobrogea se înfăptuiește prin repetarea uniformă a zig-zag-urilor din compunera cărora rezultă formele romboidale. Din această compoziție se naște cunoscutul motiv al rombului crenelat, răspândit în toată țara.

Scoarța cu câmp central delimitat printr-un chenar continuu este mai apropiată de țesăturile de influență cultă. Pe câmpul central apar două, trei motive geometrice de dimensiuni mari, între care sunt intercalate romburi de mici dimensiuni sau alte motive geometrice. Motive ca ,,pomul vieții’’, ,,sacaîia cu flori’’, pasărea apar mai rar.

2.4.4.5 [NUME_REDACTAT] din Moldova au aceeași formă dreptunghiulară, dar spre deosebire de cele din Oltenia și Muntenia, sunt mai înguste și foarte lungi.

Compoziția scoarței moldovenești are la bază fie aceleași fel de motive (geometrice sau vegetale), fie o grupare de diverse motive (geometrice, vegetale, figurative – zoomorfe, avimorfe, antropomorfe, emblematice – ex.: capul de bour din stema Moldovei)

Scoarța geometrică cu romburi concentrice sau grupuri de dungi și motive are o frecvență mai mare in sudul Moldovei, fiind un fel de continuare a scoarțelor muntenești. Diferă cromatica care este mai pastelată.

[NUME_REDACTAT] Cașinului la scoarțele cu ,,margine’’ motivele țesute pe câmpul decorativ au anumite denumiri: oblonul mic, oblonul mare, policandrul. Motivele dispuse pe un fond roșu monocrom sunt grupate în jurul motivului central format de oblonul mare, un romb cu terminații în cârlige.

Datorită dimensiunilor, scoarța cu ornament vegetal se deosebește de scoarțele oltenești, având latura lungă de 3 -4 m și latura îngustă de 1,80 – 2,50 m. Ornamentele vegetale constau în stilizari interesante ale pomului vieții, cu păsări printre ramuri, la rădăcină sau pa vârf. Sunt dispuse pe un fond monocrom de culoare neagră, verde, oliv sau galben deschis și încadrate într-unul sau două chenare care înconjoară desenul.

Scoarțele figurative sunt caracterizate de forma închisă a compoziției, cu câmp central și unul sau mai multe chenare.

Culorile acestor scoarțe sunt vii: tonuri de negru, alb, verde, galben, oranj. Se observă preferința, în această parte a țării, pentru roșu sau verde înconjurat de un chenar cu tonuri închise.

2.4.4.6 [NUME_REDACTAT] zona Banatului lungimea scoarțelor nu depășește 2,50 m la o lățime cuprinsă între 1 – 1,50 m. Formatul mic a permis folosirea lor și ca acoperitoare de masă.

În ornamentație se remarcă predilecția motivelor geometrice, de mari dimensiuni, bine conturate. Alături de motivele geometrice, apar și motivele vegetale, tratate într-o manieră deosebită. Sunt atât de schematizate încât se apropie de forma celor geometrice, fiind uneori greu de identificat.

Ca motiv central, de mari dimensiuni, apare stola sau masa, reprezentat prin pătrat, romb, dreptunghi sau o cruce în care se înscrie un alt motiv geometric ( de obicei un romb concentric).

Cromatica accentuează compoziția ornamentală prin îndrăzneala asocierilor de tonuri. Pe fondul roșu intens se detașează motivele verzi, galbene, albastru închis, mov, albe.

Pe covoarele vechi apar, uneori, inscripții care se referă la data cofecționării, numele țesătoarei sau al proprietarului, numele celui care dăruia. Cele mai vechi datări aparțin sfîrsitului de veac al VIII-lea. Astfel de inscripții sunt cunoscute pe piesele ce provin din Oltenia, Moldova, Maramureș și Basarabia, îndeosebi pe covoarele pregătite pentru nuntă.

Comparând scoarțele românești de pe întreg teritoriul țării, atât din punct de vedere al modalității de reprezentare a motivelor, cât și a denumirii acestora se observă o notă comună a geometrismului formei și variantele locale ale denumirilor.

Prelucrarea fibrelor vegetale și animale

3.1 Prelucrarea cânepii

Până în a doua jumătate a secolului XX, prelucrarea fibrelor vegetale și animale era practicată de cître familiile de țărani pe scară largă, meșteșugul transmițându-se din generație în generație.

Practicarea acestui meșteșug era implicată de nevoia confecționării din fibre a obiectelor de îmbrăcăminte și a altor obiecte utilitare ca: saci, șterguri, cearceafuri, fețe de pernă, fețe de masă, țoluri.

Plante cu o largă întrebuințare în industria caznică și medicina populară, cânepa și inul, sunt autohtone, spre deosebire de bumbac.

Aspectul deluros al zonei Maramureș a generat deținerea de către țărani a unor suprafețe mai mici de teren arabil, comparativ cu terenurile acoperite de fânațe. Ca urmare a acestui fapt și cânepa s-a cultivat pe suprafețe mai mici. Descoperirile arheologice ne duc la concluzia că prelucrarea fibrelor textile pe teritoriul țării noastre era practicată încă din neoliticul dezvoltat. Pe întreaga îndindere a țării, în așezările dacice, cercetările arheologice au scos la iveală fusoiale pentru războiul de țesut, mosoare de lut. S-au mai descoperit resturi de țesături, din plante textile, datând din perioada stăpânirii romane.

Cercetările arheologige de la [NUME_REDACTAT], efectuate în anul 1971, au scos la suprafață pe lângă vase de lut arse și o „fusoială lucrată cu mâna, de formă bitronconică, cu diametrul maxim de 0,045 metri și înălțimea de 0,03 metri. Ea a fost modelată din aceeași pastă ca și oalele, fiind arsă roșietic neuniform”.

3.1.1 Semănatul cânepii

Pentru semănatul cânepii timpul considerat optim este „pe vremea stânilor”, adică la începutul lunii mai. Mai întâi „se taie ogor”, brazdele fiind lăsate două săptămâni să se usuce, apoi se grăpează, se seamănă cânepa, după care se grăpează din mare pentru ca să sămânța să fie bine îngropată în pământ.

Semănatul se face de bărbați sau femei cu respectarea unor ritualuri. Gospodarul trebuie să îmbrace haine de sărăbătoare „pentru a obține o recoltă frumoasă și bogată”. Cânepa trebuie semănată în „zi de dulce” pentru a fi „moale la tors”. Cea semănată în „zi de post” va fi „aspră la tors”. Dacă femeia are o fire „iute”, holda va fi „cu ponoare”, iar dacă femeia are o fire liniștită holda va fi „mereie”, adică uniformă.

Semănătorul nu are voie să vorbească cu nimeni în timp ce seamănă „pentru că păsările să nu mănânce semințele din cânepiște”. În desaga cu semințe de cânepă se pune un ou, după ce semănatul s-a terminat, oul și desagii se aruncă în sus „să fie holda mare și cânepa moale ca și oul”.

[NUME_REDACTAT], gospodinele merg cu „groștior” sau agheazmă la holda de cânepă pe care o stropesc „să fie mândră și ferite de prilej”.

3.1.2 Culcescul cânepii

În jurul datei de 15 august, când paiul era galben, se începea culesul. Recolta se făcea de către femei, în legături de câte doisprezece snopuri.

Unde pământul era tare, cânepa se culegea greu, fapt pentru care unele femei se fereau de astfel de operații, ele fiind satirizate în folclor:

„Bărbate, cânepa-i coaptă

Io-s beteagă de-s mai moartă.

Ie coasa și o cosă ( ște )

De boală mă mântuie ( ște ).

Și ie furca și-o adună

Și mă fă găzdoaie bună.”

Mai întâi se culege cânepa „cea de vară”, se înșiră pe ogor la uscat și după câteva zile se pune în „toptilă”. Cânepa de toamnă se mai lasă două – trei săptămâni în holdă „până ce se deschide bociulia” și se vede sămânța neagră. După cules se duce acasă, se pune la uscat sub ștreșina casei, pe lângă pereți, după care este „îmbletită cu îmblăciul” sau „strujită” pentru a se desprinde sămânța de spic, iar apoi se duce la toptilă.

Au circulat și anumite credințe legate de etapele prelucrării cânepii: spălat, tors, rășchiat, depănat, urzit.

Se credea că nu este bine ca o femeie să culeagă singură cânepa. În legătură cu această interdicție circulau și legende.

„O femeie o fo sângură în holda de cânepă. Socră-sa i-o spus să nu margă sângure, să meargă cu cucone că de coconi fuge necuratu. Ea s-a dus, da niște vecine, care culegeau nu departe de ea, o tăt auzit-o:

Du-te drace și-mi dă pace,

Să-mi culeg cânepa-n pace.

Apoi a întrebat-o ce o văzut și ea le-o spus că tăt umbla ceva negru prin holdă.”

De asemenea se mai credea că nu e bine să speli cânepa la râu, marți seara „că Marțolea te poate împinge în apă”.

Cânepa se pune la topit la marginea râului unde apa este mai lină.

Durata topirii este în funcție de temperatura apei. Dacă apa este mai rece topirea este de durată mai lungă și neuniformă. Apa muloasă nu este prielnică topirii, rezultând snopi negri.

Snopii se așează unul lângă altul, iar peste ei la capete se pun snopi orizontali și bolovani pentru a împiedica luarea cânepii de către apă.

Pentru topitul cânepii de primăvară sunt necesare două săptămâni, dacă apa este mai caldă, sau trei săptămâni dacă apa este mai rece.

Dacî nu este bine topită, cânepa nu se poate melița deoarece rămân pozdării prin câlți.

Cînepa de toamnă stă mai mult la topit deoarece în această perioadă apa este mai rece.

Spălatul cânepii îl făceau femeile, dar ajutau și bărbații uneori la scos din râu și la dusul snopilor acasă.

Snopul era ridicat deasupra capului și apoi lovit de apă și astfel se spăla. Operația era dificlă, femeia care spăla cânepa fiind udă complet.

3.1.3 Melițatul cânepii

Melițatul se făcea când snopul era bine uscat, în scopul de a se îndepărta de către fibre partea lemnoasă a tulpinii.

Pentru melițat se folosea melița simplă când lucra o singură femeie, sau melița dublă la care puteau lucra două femei.

Melița se putea pune oriunde în curtea gospodarului. Pentru a fi melițat, snopul se lovea repelat cu „scordenciul”, apoi se scutura până ce erau îndepărtate toate pozdăriile.

Snopii melițați se adunau câte doisprezece și se legau în vederea „trasului prin hrebdincă”.

În urma trasului se obțineau mai multe categorii de fire: „fuiorul” care era firul cel mai fin și mai subțire, „trăsuri”, fire scurte și groase, „câlții”, fire inferioare din resturi de fuior ori „trăsuri”, precum și de la capetele snopilor.

Câlții erau și ei de două categorii: câlți buni, din care se confecționau cămăși de lucru, ștergare, lepedee și câlți slabi pentru confecționarea sacilor.

Pentru obținerea unui fuior mai fin, fibrele se periau cu o perie din păr de porc. Resturile obținute se numeau „pacioșă” și se amesteca cu câlți buni.

Torsul cânepii

Torsul cânepii începea toamna târziu și ținea până în „[NUME_REDACTAT]” și era efectuat de femei de toate vârstele ( femei, fete, babe ) în cadrul „șezătorilor”.

Pentru a stimula torsul, odinioară se oficiau o serie de rituri și practici magice. Când fata torcea primele fire, tortul de pe fus era făcut ghem și aruncat pe roata morii „să-i umble la fată mâinile ca roata morii”.

Există de asemenea numeroase credințe despre torsul cânepii, unele având deschidere către funcția de divinație. Dacă fata așează tort îngrămădit pe fus, viitorul ei soț „va fi mic și îndesat”. Dacă tortul fetei este așezat pe tot fusul, soțul va fi „lung și deșirat”, iar dacă este pus uniform, viitorul soț va fi flăcău „de haznă” sau „dintre cei nealcoși”.

În zilele de „foca” (23 iulie), pintileiu ( 21 iulie ) nu se lucrează cu cânepa deoarece e pericol de foc în gospodărie.

În ziua de vineri nu se lucrează cânepă pentru ca familia „să fie ferită de boli”. Marți seara nu se lucrează pentru că Marțolea „te poate împreșura sau îți poate împreșura coconii”.

[NUME_REDACTAT] și Bobotează nici o femeie nu lucrează cu cânepa, nu toarce, nu țese. De asemeni nora nou venită în casă nu are voie să toarcă întâi caier de cânepă ca să nu aducă sărăcia la casă. Soacra îi dă în mână caier de lână „pântru bdiusâgu’ casei”.

Era considerat o rușine ca o femeie să nu-și poată toarce cânepa, după cum ne sugerează unele cântece populare:

„Măi bărbate, nu mă bate,

Că eu nu-s ca celelalte,

Nu-mi dau cânepioara-n parte…”

Pentru tors se folosea fusul „cu rotiță” sau cu „turgalău”. Din fuioare sau câlți se făceau caiere care se legau cu ață de „cujelcă”. Cujelcile se puneau fie la brâu, fie la un scaun sau laviță prevăzute cu gaură. Fetele aveau cujelci „împtistrite” cu diferite motive geometrice.

Torsul se efectua prin răsucirea firelor cu fusul. Pentru torsul „cu spor” se organizau șezători și clăci de tors la care participau fete și femei.

De pe fuse cânepa se rășchia pe o unealtă numită „răschitor”. Acesta este o piesă cu o lungime de circa un metru, este prevăzută la un capăt cu două coarne în formă de furcă, iar la celălalt capăt cu o tălpiță orizontală. Firele se trec alternativ peste furcă și cele două capete ale tălpiței obrinându-se „tortul”,cu mănunchi de fire întretăiate de „rost” la mijloc.

Torturile obținute se fierb în „bârbânță” de lemn, unde sunt așezate unele peste altele, peste ele se pune o bucată de pânză de tort și cenușă, apoi se toarnă apă fierbinte în care s-au fiert paie de ovăz. Torturile se lasă până a doua zi, apoi se pranică la râu.

De pusul torturilor în bărbânță se leagă și unele credințe cu deschidere către funcția de divinație. Dacă atunci când pui torturi la fiert îți intră în casă om „albeneț”, torturile „vor fi albe”, iar dacă intră unul „bârnaci”, torturile vor fi „urâte, negre”. Se mai crede că dacă pui torturi în bărbânță marți seara sau dacă le pranici la râu „Marțolea te poate arunca în apă”.

3.1.5 Depănatul cânepii

După uscat torturile se deapănă folosindu-se o unealtă denumită „vârtelniță” sau „depănătoare”. Este confecționată din două părți: un „crac” dintr-un lemn cu crengile în jos, care are o gaură în partea superioară, unde se punea unealta propriu-zisă, vârtelnița, prevăzută cu un „fus” în care se fixează două brațe în formă de cruce, cu găuri la capete unde se pun „penele” ce susțin tortul. În lipsa cracului, vârtelnița se mai poate fixa și pe un scăunel prevăzut cu gaură. Depănatul era efectuat adesea de către bătrânii din familie sau copii.

Și legat de această operație poporul a născocit credințe. După încheiatul depănatului, vârtelnița trebuie închisă imediat „pentru ca cei din casă să nu rămână cu gura deschisă, când vor muri”. Pentru a nu stârni mânia Marțolei, depănatul nu se făcea marți seara.

3.1.6 Urzitul cânepii

După depănat urmează urzitul, operație pentru care se foloseau mai multe tipuri de „urzoi”.

„Urzoiul mare” este de tip rotativ, format din două rame mobile, suprapuse în formă de cruce, montate pe un ax care se prinde sus în grindă, iar jos într-un suport găurit.

„Urzoiul fix” este o ramă prevăzută cu cuie din lemn pe părțile din față.

Femeile își improvizează de asemenea urzoi pe peretele de la șură. La urzoiul mare, femeia, cu o mână învârte urzoiul, iar cu cealaltă conduce firul. Prin învârtirea urzoiului într-o parte și în alta se realizează rostul firelor și lungimea valului de pânză.

Urzitura trebuie să fie din fire mai subțiri chiar dacă bătătura este din fire mai groase. Poporul a creat credințe și legat de urzit. Dacă în timp ce femeia urzește intră în curte sau în casă un bărbat, urzitura va ajunge deoarece „bărbatul poartă gheme”, iar dacă întră o femeie, urzitura nu va ajunge deoarece „femeia nu are gheme”.

Instalarea războiului de țesut necesită multă experiență, începând cu alegerea ițelor, a spetelor, învelitul cu punerea pe sul, neveditul. Spata diferă în funcție de pânza ce urmează a fi țesută. Număratul spetei se face după desimea dinților „trei dinți formează o numărătură”, zece numărători formează o „jirebde”. Spata pentru pânza de cămăși este mai deasă, cea pentru pânza inferioară este mai rară, iar pentru țesăturile de lână va fi și mai rară.

Pânza subțire se țese în spată de paisprezece „jirebde”, pentru cearceafuri din câlți spata va număra opt-zece „jirebde”, cergile se țes în spată de opt „jirebde”. Spata indică desimea firelor de urzeală în funcție de lățimea dorită. Pentru pânza de cânepă se va nevedi câte „două șire-n dințe” de spată, iar la țesăturile de lână „un șir în dinte”.

Pentru a măsura lățimea pânzei, se folosea ca unitate de măsură palma, latul de palmă, șchiopul, iar pentru lungime râful.

Războiul de țesut este alcătuit din stative, două suluri, ponoji, brâgle, amnar, întindeică, fuștei, sucală, vergele, țevi, începătoare.

Vergelele, țevile, fușteii, âncepătoarele sunt confecționate de către femei, iar restul părților componente de către meșteri.

Ițele sunt confecționate tot de către femei din „spăgmă”, ață din fir de cânepă răsucit. În funcție de țesătură se foloseau două sau mai multe ițe.

Legat de confecționarea ițelor, circulă credințe conform cărora dacă fata învață să facă ițe înainte de a se mărita „îi merge bine”, dacă învață după măritiș „îi moare bărbatul”.

După terminarea neveditului și învelitului, gospodina ia o pană de cocoș, o pune pe teară și o suflă „să umble teara ușor, ca pana”. Legat de țesut există credințe conform cărora țesătoarei nu îi este permis să mănânce după teară „că își mănâncă sporul”.

Ca firele să nu se rupă și să nu se scămoșeze se ung cu o fiertură din semințe de in numită „mujală”.

După ce pânza este gata de țesut se taie de către sul. Femeia care va tăia pânza va avea părul acoperit „ca să nu-și taie părul”, iar când va desprinde ițele le va lega cu ață „să nu fie ceartă în casă”.

După terminarea țesutului, pânza este spălată, apoi uscată, de obicei pe iarbă în grădină, „bdilită” cu pranicul și făcută sul.

Din pânza de cânepă se confecționau cămăși, gatii, lepedeauă, fețe de masă, șterguri de față. Din pânză de fuior se făceau cămăși de sărbători, din cea de țesături, cămăși de lucru, iar din cea de câlți se făceau obiele, trăistuțe la cai, străcuri pentru caș, saci.

Ața pentru cusut se făcea din fir de fuior răsucit. Din fire de tort vopsite în negru se făceau și ațele pentru opinci.

Odată cu apariția bumbacului s-a trecut la țesutul pânzei mixte sau „amestecată”, de regulă cu urzitură de cânepă și bătătură de bumbac. Această pânză fiind mai fină, treptat a înlocuit pânza din cânepă cerată, care era mai aspră și mai incomodă la purtat.

3.2 [NUME_REDACTAT], când îmbrăcămintea era confecționată în familie, fiecare sat avea un croitor sau „sabou”, care făcea piesele de îmbrăcăminte tradiționale. Croitoria era o meserie bine specializată și se învăța pe calea tradiției la sate și prin școli sau ucenicie la meseriași în orașe.

Croitorul țăran executa la comandă cusutul pieselor de port popular, pentru întreaga familie, atât cele necesare portului de vară cât și pentru cel de iarnă acesta trebuia să cunoască și să stăpânească bine meseria deoarece ornatul pieselor, una dintre cele mai dificile operațiuni, necesită multă îndemânare, aceasta făcându-se în funcție de gustul clienților.

Croitorul satului lucra cu materialul clientului, punând din materialul lui căptușala pentru buzunare, bucăți de catifea.

Confecționarea unei piese pentru îmbrăcăminte cuprinde patru faze: luarea măsurilor, croitul, cusutul și aplicarea ornamentului. Croitorul le executa după tipar, pe baza măsurătorilor, pentru fiecare piesă, componentă în parte. Până la încheierea cusutului, clientul făcea două-trei probe pentru ca haina să stea „ca turnată pă client”.

Calitatea lucrului isca concurență între meșteri, iar croitorul bun era căutat și de clienți din sate mai îndepărtate.

Deși croitorii s-au împuținat datorită apariției în magazine a textilelor și a hainelor gata confecționate, totuși unele piese de port popular, purtate la sărbătoare, se confecționează și azi din lână toarsă și țesută, vulturată sau pisată, apoi cusută de „sabou”.

În apropierea sărbătorilor, croitorul cosea zi și noapte. [NUME_REDACTAT] începea din luna octombrie, iar pentru Paști cu o lună mai devreme.

Croitorul trebuia să cunoască și să stăpânească bine meseria deoarece ornatul pieselor era una din cele mai dificile operații.

Lecricile se ornau la margini, guler, buzunare, cu „cipcă neagră”, mai târziu cu „barșon creț”, apoi cu „barșon neted”, iar mai apoi cu „silan”. Pentru bărbați se mai orna cu „carmajie” din piele. Cioarecii erau ornați cu găitane din barșon la cusături și barșon neted la buzunare.

3.3 Creația actuală

Creația actuală în domeniul țesăturilor evoluează și se dezvoltă pe linia tradiției.

La ora actuală când au loc puternice transformări în structura satului, sistematizarea și modernizarea acestora, îndemânarea creației actuale pe linia tradiției se impune ca o necesitate obiectivă, mai ales datorită faptului că produsele de fabrică au invadat satele.

Îndrumarea creației artistice populare pe linia tradiției trebuie făcută cu competență și spirit de răspundere de către specialiștii etnografi. Formele cele mai eficiente pentru îndrumarea și documentarea croitorilor de artă în acest domeniu sunt: „expoziția de bază a muzeului, expozițiile cu obiecte originale, expoziții itinerare de fotografii, cursuri de artă populară, publicații de specialitate”.

Prin activitățile menționate mai sus se urmărește educația maselor, a generațiilor tinere în spiritul respectului față de valorile de artă create în satul tradițional., „valori în care vibrează de milenii spiritualitatea poporului nostru, valori care îmbogățesc patrimoniul cultural național și universal, valori care sunt importante documente de civilizație rurală, pagini de istorie, care atestă existența, unitatea și continuitatea poporului nostru pe aceste meleaguri”.

Pătrunderea factorului nou în creația populară este consecința pătrunderii textilelor comerciale în mod insistent în mediul rural, în special în satele și comunele situate în apropierea orașelor.

Alături de acest fenomen se manifestă și altele cu o complexitate mărită, dintre care cel mai pregnant este „cel al transformării gustului estetic al sătenilor, generat de o serie întreagă de cauze, cum ar fi: tendința naturală de simplificare, contactul cu mediul citadin în diverse împrejurări, pătrunderea tot mai mare a mijloacelor mass-media, cunoașterea diferitelor locuri din țară, etc.”

Schimbările survenite în obținerea materiei prime a dezvoltat o adevărată explozie în lanț în întreaga linie a țesăturilor și a portului popular.

Bumbacul, odată ajuns la îndemâna sătenilor, a determinat folosirea a două categorii de fibre textile. Țesăturile decorative și în special cele de port sunt realizate din cânepă, in și cânepă amestecate cu bumbac. Și folosirea lânicii ca material nou a dus la schimbarea ornamenticii și a cromaticii. La ora actuală se țes covoare cu urzeală din bumbac și băteală din „lâniță”.

Ca urmare a diversificării producției industriale, vopsitul cu coloranți naturali vegetali a dispărut aproape în totalitate, coloranții chimici luându-le locul.

De domeniul noului este și folosirea detergenților la spălarea lânii și a țesăturilor, care astfel capătă o culoare mai frumoasă.

Lărgirea excesivă a gamei cromatice a exercitat o acțiune nefastă asupra țesăturilor în ceea ce privește croitul. Această schimbare prin acumulare de nuanțe se manifestă mai ales în cadrul țesăturilor decorative.

„De exemplu „drapelele” ( draperiile ) confecționate din „lâniță” sau fire lovite, au o gamă cromatică lipsită de armonie. Pe fond negru motivul floral este conturat cu roșu, verde, maro. „Ciupti’ii” sunt de culoare verde-albăstruie. Această distonanță între câmpul ornamental și succesiunea motivelor crează o imagine haotică, am spune chiar de prost-gust”.

Acest fapt este vizibil și în cazul ștergurilor de tip nou, care nu mai folosesc modelul tradițional lucrat „în vergi”, ci folosesc motivul floral aplicat pe pânză industrială de culoare albă, căreia la capete i se adaugă „cipcă”.

Datorită pătrunderii textilelor de fabrică în lumea satului s-a produs o mutație de la obiectele utilitare la cele de ornament, mutație caracteristică tendinței generale a folclorului și etnografiei, de tradițiile de la funcțional la spectacular.

O altă explicație a acestor transformări este aceea a tendinței de apropiere între sat și oraș, datorită faptului că majoritatea membrilor comunității sătești lucrează în mediul urban unde vin în contact cu obiceiurile orașului, care nu întotdeauna sunt de cea mai bună calitate.

Putem concluziona că schimbările care au loc în domeniul textilelor populare sunt diverse, profunde și cu o ramificație întinsă.

„Ridicarea nivelului de trai al tuturor categoriilor sociale, schimbarea gustului, îndepărtarea de satul tradițional din cauze obiective, au dus la adoptarea unor soluții în port și în textile, mai ieftine, dar îmbinarea pieselor și calitatea lor nu sunt întotdeauna dintre cele mai fericite.”

[NUME_REDACTAT] cadrul primului capitol „Componentele tearei” am descrie alcătuirea tearei care, după [NUME_REDACTAT] în lucrarea „Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare” și „Morfologia artei populare- categorii și genuri”, „teră” sau „războiul” face parte din schema taxonomică a artei românești numită: creații artistice din lemn, categoria funcțională; mici industrii gospodărești (război de țesut, brâgle, suveici, furci de tors, fuse, prâsnele, sucale, scripeți, tăblie de țesut, tindeici, piepteni).

Din cele mai vechi timpuri țesutul a fost și este o activitate aproape neîntreruptă în care au fost implicate toate femeile din gospodăriile rurale, începând de la fetițe și pâna la bătrâne.

În acest capitol regăsim tipurile vechi de teară, care la început erau fixe, pentru ele construindu-se un adăpost aparte numit „argea”. Acest tip de război de țesut era folosit datorită caselor care în trecut erau mai strâmte și întunecoase. Ulterior s-a trecut de la războiul de țesut fix la războiul de țesut orizontal mobil.

Războiul de țesut orizontal este de nelipsit din gospodăria transilvăneană. Este o unealtă făcută de meșterii tradiționali, specializați în acest domeniu din generație în generație.

Teara este alcătuită din doi stâlpi, vătalele, spata, ițele, precum și anexele: suveica, sucala, tindeica.

Teara era frumos ornamentată cu diferite motive geometrice: x-uri, crestături verticale sau romburi.

Teara era aproape la fel de importantă ca și vatra de gătit, femeile fiind nevoite să-și confecționeze singure obiectele necesare atât pentru uzul gospodăresc, cât și pentru confecționarea textilelor pentru îmbrăcăminte.

In cadrul capitolul doi „Prelucrarea fibrelor textile” m-a oprit asupra prelucrarii textilelor atât celor de uz gospodaresc cât si a celor destinate decorării interiorului țărănesc. Țesutul textilelor de casă se efectua după anumite rânduieli tradiționale. Primăvara se termina țesutul pânzeturilor, apoi se trecea la prelucrarea lânii și confecționarea diferitelor țesături pentru a fi terminate până în toamnă, când se porneau vâltorile și pivele.

Ornamentica textilelor se realiza de obicei în timpul țesutului prin învrâstare, apoi prin alesături și năvădituri. Culorile predominante au fost roșul și negrul, care se obțineau din plante, oferind durabilitate culorii.

Textilele țesute la teară sunt atât de uz gospodăresc (țolurile de lână, cerga de lână, țesături de pânză, fețe de masă, fețe de pernă, strecurătoare de brânză, sacii), țesături decorative (scoarțele și lăicerul vărgat, cuverturi de lână, țoale de lână), pânzeturi(ștergare, batiste, năfrămi,fețe de mese, fețe de pernă, perdele, păretare) și portul popular, femeiesc și bărbătesc, care este de o eleganță aparte .

O importantă piesă de interior este ștergarul ce se folosea pe perete, prins în fluture sau pe vergea. Se punea deasupra lăicerelor, între geamuri sau la oglindă. Ornamentele de pe ștergare reprezintă motive vegetale, zoomorfe, astrale, ca de exemplu crengi, flori, viță-de-vie, păsări, brazi, steluțe.

Studiat pe zone etnografice, ștergarul are particularități în funcție de zona etnografică în care se găsește. [NUME_REDACTAT] ștergarul din bumbac este țesut în ozoare, avea la capete vrâste din bumbac roșu sau negru, acestea fiind ridicate cu speteza sau alese cu mâna. Alesăturile se executau cu lânică roșie sau neagră, motivele fiind romburi și lăncezul. Ștergarele pe valea Bistriței se țeseau în patru ițe cu urzeală de bumbac, bătută de sacâz cu vrâste galbene, erau ornamentate cu flori, gavanos cu trandafiri, care se executau în crucițe. În zona Bacău se întâlnesc ștergare de bumbac țesute în două ițe, cu vrâste pe toată suprafața și în trei ițe în grupe de câte trei, realizate cu arnici roșu și negru, ornamentate cu motivul păpușii, romburi sau alte figuri geometrice. În zona Iași ștergarele erau din pânză de lână țigaie cu vrâste la capete din bumbac alb.

Studiat pe zone etnografice, ștergarul are particularități în funcție de zona etnografică în care se găsea.

Țesăturile fac parte din ciclul vieții: nașterea, nunta, înmormântarea și obiceiurile agraare, acestea numindu-se țesături de ceremonial. Cele mai cunoscute țesături de ceremonial sunt „năframa” sau batista, ștergarul, fața de masă, lăicerul sau scoarța, costumul de mire. Batista sau „năframa” era din pânză de bumbac cusută cu flori și se cosea de către fetele ce jucau la horă sau de către mirese înainte de nuntă când ele iși pregăteau zestrea. Când era horă în sat fetele purtau în mână batiste cusute cu flori, care mai de care mai deosebite ca să le placă tinerilor care le jucau la horă.

Ștergarele se foloseau atât la nuntă, cât și la înmormântări. La înmormântare toate obiectele care însoțesc mortul sunt împodobite cu ștergare până la groapă. La naștere copilului moașei i se dă un ștergar. În concluzie țesăturile fac parte din ciclul vieții omului.

O altă țesătură importantă, pe lângă cele menționate, este covorul, acesta fiind ornamentat cu motive geometrice, care intră în categoria motivelor zoomorfe, antropomorfe, fiziomorfe – cosmomorfe. Simbolurile ornamentale întâlnite pe covorul maramureșan sunt colții, dinții de fierăstrău, grebluțe, romburi, linia frântă, cârlige, coarne de berbec – care au rol apotropaic.

În zona Olteniei ca și ornamentică predomină rombul. Acesta apare în două forme: rombul concentric, crenelat ca un unic motiv pe toată suprafața și rombul combinat cu zig-zag-ul.

În ornamentația scoarțelor oltenești apar adesea păsări, animale și diferite personaje. Cromatica scoarțelor oltenești cuprinde culori bine armonizate: vișiniu, bleumarin, alb, negru, galben.

[NUME_REDACTAT] predomină motivele geometrice chiar dacă apare și motivul vegetal, antropomorf sau zoomorf, acest este stilizat, geometrizat. Cel mai des se întâlnește roata ca o succesiune de romburi, diferit colorate, acoperind întreaga suprafață a țesăturii.

Decorul scoarței din Dobrogea se compune dintr-o alternanță ritmică de dungi în culori policrome. În cromatica acestui tip de scoarță predomină roșul la care se adaugă: negrul, alb, violet, galben, portocaliu. Motivele geometrice sunt dinții de fierăstrău, romburi și „s”-uri.

Covoarele din Moldova au formă dreptunghiulară, dar spre deosebire de cele din Oltenia și Muntenia sunt foarte lungi.

Scoarța geometrică cu romburi concentrice sau grupuri de dungi și motive are o frecvență mai mare în sudul Moldovei, fiind un fel de continuare a scoarțelor Muntenești. Diferă cromatica, care este mai pastelată.

[NUME_REDACTAT] ornamentația se remarcă prin predilecția motivelor geometrice de mari dimensiuni, bine conturate. Alături de motivele geometrice apar și motivele vegetale, tratate într-o manieră deosebită.

Ca motiv central de mari dimensiuni apare stola sau masa, reprezentat prin pătrat, romb, dreptunghi sau cruce în care se înscrie un alt motiv geometric.

Comparând scoarțele românești de pe întreg teritoriul țării, atât din punct de vedere al modalității de reprezentare a motivelor, cât și a denumirii acestora, se observă o notă comună a geometrismului formei și variantele locale ale denumirilor.

Acest ultim capitol „Prelucrarea fibrelor vegetale și animale” prezintă modul de prelucrare a fibrelor vegetale și animale, care era o ocupație practicată de către familiile de țărani pe scară largă, meșteșugul transmițându-se din generație în generație.

Plantele cu o largă întrebuințare în industria casnică și medicină populară o reprezintă cânepa și inul. Semănatul cânepii presupunea un întreg ritual, de la semănarea ei până la prelucrarea ei ca și fibră textilă.

O altă activitate importantă o reprezintă croitoria. Croitoria era o meserie bine specializată și se învăța pe calea tradiției la sate și prin școli sau ucenicie la meseriași în orașe. Croitorul țăran executa la comandă cusutul pieselor de port popular pentru întreaga familie, atât cele necesare portului de vară, cât și cele de iarnă.Aacesta trebuia să stăpânească foarte bine meseria deoarece ornatul pieselor era una dintre cele mai dificile operațiuni. Confecționarea unei piese pentru îmbrăcăminte cuprinde patru faze: luarea măsurilor, croitul, cusutul și aplicarea ornamentului.

Datorită apariției în magazine a textilelor și a hainelor gata confecționate, croitorii s-au împuținat dar totuși unele piese de port popular purtate la sărbătoare se confecționează și azi din lână toarsă și țesută, vulturată sau pisată, apoi cusută de „sabou”.

Satele și comunele situate în apropierea orașelor au fost cele mai influențate de apariția altor materiale textile confecționate industrial din alte materiale – bumbacul – care a devenit a doua categorie de fibre textile folosite. La ora actuală se țes covoare cu urzeală din bumbac și băteală din lâniță. Ca urmare a diversificării producției industriale, vopsitul cu coloranți naturali vegetali a dispărut aproape în totalitate, coloranții chimici luându-le locul.

Putem sesiza schimbările care au loc în domeniul textilelor populare ce sunt diverse, profunde și cu o ramificație întinsă.

În lucrarea intitulată „Teara” s-a dorit prezentarea uneia dintre activitățile cele mai importante pe care le-a avut femeia în gospodăria rurală. Confecționarea îmbrăcămintelor și confecționarea obiectelor de uz gospodăresc erau considerate ca și o activitate zilnică alături de pregătirea hranei, impunându-se prin timpul și prin măiestria ce le erau acordate.

Din strămoși torsul și țesutul au fost activități aproape neîntrerupte în care au fost angajate femeile din gospodăriile rurale, începând cu fetițele și terminând cu bătrânele.

ANEXE

[NUME_REDACTAT]

Componentele tearei

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Melițatul cânepii

[NUME_REDACTAT] localității.

Denumirea oficială a satului: [NUME_REDACTAT] dată de localnici: [NUME_REDACTAT] oficială a comunei din care face parte satul: RemeteaChioarului

Vechimea aproximativă a satului: De pe vremea lui [NUME_REDACTAT]

Principalele îndeletniciri ale locuitorilor: creșterea animalelor, pomicultura și agricultura.

Dacă prin apropierea satului curge o apă curgătoare: [NUME_REDACTAT]

Denumirea principalelor părți ale hotarului satului: [NUME_REDACTAT] Chioarului, [NUME_REDACTAT], Micolța și Arditău.

Există în sat școală? Cu câte clase? – Școală cu clasele I – VIII

Cea mai apropiată șosea principală: [NUME_REDACTAT] E58

Fișa informatorului

Nume: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] tatălui: [NUME_REDACTAT]: –

Ocupația de bază: casnică

Data nașterii: 11. 05. 1927

Locul nașterii: [NUME_REDACTAT]: 6 clase

Copilăria: [NUME_REDACTAT] din sat: nu

Stare civilă: văduvă

Copii: doi copii, un fiu decedat și o fiică de 62 ani

Interese față de cultura de masă: televizor

Războiul de țesut mai are și altă denumire la dumneavoastră în sat?

Gafia: Doar în limba maghiară „vétó”.

Cuvântul „teară” vă spune ceva?

Gafia: Nu am auzit de acest cuvânt.

La ce vârstă ați început țesutul?

Gafia: Am început țesutul la 15-16 ani, atunci și găinile țeseau.

Cine v-a învățat tainele țesutului?

Gafia: [NUME_REDACTAT] m-a învățat să țes.

Ce ați țesut de-a lungul vieții?

Gafia: Apoi am țesut pânză de pantaloni, pânze de cămăși, rochii de plecat la școală, șterguri, saci, țoluri de cârpe, coverturi de lână, draperii cu alesături.

Unde era amplasat războiul de țesut?

Gafia: Era în bucătărie, lângă pat. De multe ori nu puteam să scobor din pat cum trebe din cauza lui.

În ce perioadă a anului se țesea?

Gafia: Iarna am pus războiu de țesut și până la Paști trebuia să fiu gata cu țesutul.

Cine v-a ajutat la țesut?

Gafia: Nimeni, toate le făceam singură.

La țesut se făceau clăci?

Gafia: Nu, doar la tors.

Ce materiale foloseați pentru țesut și de unde făceați rost de ele?

Gafia: Doar cânepă am folosit, am semănat-o, am cules-o, am dus-ola râu „să să moie”, când am adus-o de la râu am întins-o ca să se usuce și am melițat-o. După melițat am periat-o, după care am tors-o, am depănat-o, am urzit și am tras-o pe război dând-o prin ițe și spată, după care pui piedicile și țes.

Ce vă plăcea să țeseți cel mai mult?

Gafia: Orice, numai pânză să iasă.

Pentru vopsitul lânii ce foloseați?

Gafia: Coaje de nuci verzi, firul ieșea negru, mai vopseam cu „galascău”, adică coajă de carpăn, culoarea obținută era un vernil. Pentru alte culori duceam lâna la vopsit în satul [NUME_REDACTAT].

Ați primit zestre când v-ați măritat? Dacă da, ce anume?

Gafia: Da, am primit pământ, șterguri, lipideuri, perne și fețe de perne.

Fiica dumneavoastră a primit zestre?

Gafia: Da, i-am dat pern, cearceafuri, prosoape, sac să pună grâul „tare mult o avut, și acuma are sacii în dulap”.

Dumneavoastră ați transmis pasiunea pentru țesut și fiicei dumneavoastră?

Gafia: Am învățat-o, dar nu s-a ocupat de țesut pentru că s-a măritat și s-a mutat la oraș în [NUME_REDACTAT].

Ne puteți spune câteva ritualuri legate de țesut?

Gafia: Vinerea și în sărbători nu țeseam, marți seara nu țeseam și nu torceam decât în timpul zilei, atunci ne-am temut de Necuratul.

BIBLIOGRAFIE

Bănățeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramureș, Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, [NUME_REDACTAT], 1968.

Bănățeanu, Tancred, Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, București, [NUME_REDACTAT], 1985.

Dăncuș, Mihai,[NUME_REDACTAT] Maramureș, București, [NUME_REDACTAT] Turism, 1987.

Pavel, Emilia, Scoarțe și țesături populare, București, [NUME_REDACTAT], 1989

Ciocan, Janeta, Portul popular din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2006

[NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT],Zona etnografică Chioar, București, [NUME_REDACTAT] Turism, 1986.

Mirescu, Cornel,[NUME_REDACTAT], București, [NUME_REDACTAT], 2006.

[NUME_REDACTAT],Ornamentele și croiul costumului popular din județul Maramureș, Centrul de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, [NUME_REDACTAT], 1984.

Bilțiu, Pamfil, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], vol. 3, [NUME_REDACTAT], Eurotip, 2014 (V. Prelucrarea cânepii, lânii, pp. 175-188)

Anuarul muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1957 – 1958, Cluj, 1958

Marinescu, Marina, Arta populară românească, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București, 1969

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Interioare românești. [NUME_REDACTAT], 1977

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], De la fibră la covor, Ed. Fundației române culturale

[NUME_REDACTAT], Interiorul locuinței țărănești, Ed. Meridiane, București, 1973

[NUME_REDACTAT], Interdependențe în arta populară românească, Ed. Meridiane, 1989

[NUME_REDACTAT], Ornamentica tradițională comparată, Ed. Meridiane, 1978