Preluarea Datoriei Imprumutatului
PRELUAREA DATORIEI
ÎMPRUMUTATULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare și gradul de studiere a acestuia. Am elaborat tema conștienți fiind de complexitatea acesteia. Am considerat necesară studierea acestei teme, într-o actualitate în care abundența legilor și schimbarea lor rapidă nu au răgazul de a fi reținute în comportamentul cotidian al individului, simțim tot mai mult nevoia certitunii și a siguranței marilor instituții ale dreptului .
Esențiale pentru structura contractului, condițiile de valabilitate ale acestuia, prin urmare caracterele din care este alcătuit, impun o studiere laborioasă a acestui domeniu. Susținem această afirmație deoarece aceste elemente sunt indispensabile pentru ca actul juridic să fie valabil și să producă efecte juridice.
Contractul ocupă un loc central în dreptul civil și reprezintă izvorul cel mai însemnat și cel mai frecvent al obligațiilor. Încheierea contractelor reprezintă punctul de plecare în orice activitate cu caracter civil sau comercial și din acest motiv aspectele ce țin de condițiile de validitate, de ofertă și de acceptarea acesteia, precum și de locul și momentul încheierii contractului ar trebui cunoscute la scară largă.
Scopul și sarcinile cercetării. Contractul ocupă un loc central în dreptul civil și reprezintă izvorul cel mai însemnat și cel mai frecvent al obligațiilor. Încheierea contractelor reprezintă punctul de plecare în orice activitate cu caracter civil sau comercial și din acest motiv aspectele ce țin de principiile ce stau la baza procedurii de încheiere a contractului, condițiile de validitate, de ofertă și de acceptarea acesteia, de locul și momentul încheierii contractului ar trebui cunoscute la scară largă și desigur de posibilitatea preluarii datoriilor, obligațiilor părților.
Contractul de împrumut reprezintă combustibilul ce acționeză întreg motorul social, iar inexistența sa ar însemna de fapt un haos social.
Valoarea aplicativă a cercetării o constituie realizarea unei analize teoretico – practica asupra principiilor formării, condițiilor de valabilitate ale contractelor în general, procedura de onorare a obligațiilor părților, iar în caz de necesitate parvine procedura de preluare a datoriei.
Suportul metodologic și teoretico-științific al tezei. În tratarea temei, ca mod de elaborare, am avut de ales între posibilitatea de a analiza diferite contracte prin prisma lucrărilor doctrinare moldovenești, romînești și străine, ocolind pe cît posibil problemele mai mult sau mai puțin controversate achiesînd la unul sau altul din punctele de vedere deja exprimate, sau calea, mai puțin comodă, de a analiza și de a ne pronunța asupra teoriilor, opiniilor controversate, chiar dacă propriile noastre opinii au limitele lor.
Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea este structurată în introducere, trei capitole separate în paragrafe, încheiere și bibliografia.
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONTRACTELE
1.1. Definiția contractului
Urmărind tradiția marilor tratate de drept civil și a comentariilor acestora, analiza teoretică și practică a izvoarelor obligațiilor va începe cu studiul contractului. Definiția acestuia este dată de art. 942 din Codul Civil, potrivit căreia „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dînșii un raport juridic” [22, p. 17].
Deși reglementările noastre de la 1868 sunt de inspirație franceză, definițiile date de cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice. În art. 1001, Codul Civil francez dă următoarea definiție: „Le contract este une convention par laquelle plusieurs autre a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose” (Contractul este convenția prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe altele să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru) [după 28, p. 31].
Așa cum am subliniat deja, deși reglementările noastre de la 1868 sunt de inspirație franceză, definițiile date contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.
În concepția legiuitorului francez contractul este privit ca o convenție generatoare de drepturi și obligații, mai exact, ca o convenție particulară, generatoare de drepturi și obligații, între convenție și contract fiind un raport ca de la parte la întreg [28, p. 47].
În limbajul curent, pentru noțiunea pur tehnică de contract mai sunt două noțiuni sinonime, respectiv noțiunile de contract (mai sus amintită) și de act juridic. Fiecare evocă unul și același lucru, anume întrunirea unor voințe libere și sănătoase care au dat naștere unui raport juridic. Deși cele trei noțiuni, contract, convenție și act juridic sunt sinonime, există totuși unele nuanțe care le separă, din punct de vedere tehnic-juridic.
Astfel, termenul de convenție are un înțeles mai larg decât acela de contract, deoarece convenția poate avea ca obiect nu numai nașterea unei obligații dar ea poate să transmită, să modifice sau să stingă obligația care a luat naștere prin convenție. De asemenea, convenția poate produce și alte efecte juridice cum ar fi constituirea, dobândirea sau transferul unor drepturi reale [23, p.18].
Contractul se caracterizează prin natura sa bilaterală și prin efectul de a da naștere (izvor) unor obligații, el fiind numai o specie particulară a convenției. Sintetizînd chiar definiția contractului dată de art. 942 Cod Civil, contractul este o convenție generatoare de obligații.
În ceea ce privește noțiunea de act juridic acesta evocă orice manifestare de voință facută în scopul producerii celor mai diverse efecte juridice.
Concepția Codului Civil asupra rolului contractului este reflectată de cele două principii fundamentale exprimate prin autonomia voinței contractuale și consensualismul contractual. Contractul este definit ca o manifestare a liberei voințe a subiectului de drept, iar libertatea contractuală apare ca un corolar al libertății contractuale.
În opoziție cu conceptul latin subiectiv al contractului structurat pe ideea ca „pacta sunt servanda” sau „servanda este fides” se află conceptul obiectiv al contractului. După acest sistem, dacă contractul este reglementat și este executat de părțile contractante, aceasta nu se datorește caracterului său subiectiv ci împrejurării că el constituie un fapt social. Prin consecință, acela care a făcut o declarație de voință s-a angajat într-un fapt social. S-a recunoscut, prin consecință, existența unui contract dirijat, a contractului de adeziune, a contractului colectiv, etc.
Etimologic, termenul „contract” provine din latinescul contrahere (a trage împreună). Juridic, contractul reprezintă, conform prevederilor articolului 942 Cod civil, acordul de voință dintre două sau mai multe persoane prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi și obligații.
În dreptul român, termenul de contract este echivalent cu cel de convenție, concluzie care rezultă indubitabil din expresia folosită de legiuitor: titlul III din Codul civil este denumit „Despre contracte sau convenții”.
În dreptul francez, termenul de contract a fost folosit inițial pentru a desemna acordul de voință creator de obligații numai în cazurile expres arătate de legiuitor într-una din următoarele forme: verbală, scrisă sau remiterea obiectului contractului. Numai patru categorii de contracte au fost numite consensuale: vânzarea, închirierea, mandatul și societatea.
Relativitatea conținutului noțiunii de contract rezultă din definiția dată de legiuitor. De exemplu, în raporturile precontractuale este greu de stabilit unde se termină aceste raporturi și unde încep relațiile contractuale. Adesea conținutul contractului este fixat de legiuitor, părțile contractante exprimându-și doar dorința de a li se aplica dispozițiile legale (contracte de adeziune). Jurisprudența franceză nu tratează în toate situațiile convenția de asistență ca un contract, fiind astfel la limita quasicontractului și delictului.
Dreptul englez prezintă contractul ca o afacere și rareori ca acord de voință care să se
bazeze pe încredere.
În dreptul american contemporan, contractul este privit ca un instrument de schimburi economice, distingîndu-se două varietăți:
contractul clasic, care presupune negocieri prealabile, efectele sale fiind instantanee
(de exemplu, cumpărarea unui produs de consumație);
contractul relațional, care are o mare importanță economică și socială, încheierea sa
fiind precedată de lungi tratative și negocieri vizând un număr considerabil de persoane, fiind renegociabil.
Din analiza comparată rezultă că orice contract este o convenție și nu un act unilateral, care are ca obiect crearea de obligații. Dacă orice contract este o convenție, nu orice convenție este un contract: de exemplu, unele convenții prin care se transmit ori se sting drepturi și obligații (cesiunea de creanță și remiterea de datorie).
Trebuie să se facă deosebirea între contracte și simplele acte de complezență, de curtoazie care nu produc efecte juridice, deși sunt exteriorizate sub forma contractelor (de exemplu, invitația făcută de o persoană, acceptată de cel căruia i se adresează de a viziona împreună un spectacol, ori sfatul medical dat de un medic unui amic etc.).
De asemenea, există unele contracte care, deși nu sunt obligatorii totuși nu sunt lipsite de toate efectele juridice, fie pe motivul că seamănă cu un contract (angajamente de onoare, gentleman’s agreements, în dreptul internațional public), fie că prezintă un acord de principiu între părți, urmând a se purta tratative, negocieri legate de conținut.
1.2. Rolul, funcțiile și evoluția contractului
Contractul, ca instituție juridică de drept civil, a cunoscut o evoluție paralelă cu cea a dreptului de proprietate. Născut din nevoile schimbului de activități și, în primul rand, ale schimbului de mărfuri, contractul își afirmă prezența în societate nu numai în domeniul circulației, dar și în cel al producției, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante componente ale activității economice.
Adăugăm la acestea, ampla folosire a instrumentului contractual în raporturile cele mai diverse, la care iau parte persoanele fizice în calitatea pe care o pot avea: de vânzători, cumpărători, locatori, împrumutători, împrumutați, etc. [23, p. 21].
Pentru conturarea evoluției instituției contractului, ca izvor de obligații, nu interesază în mod special dezvoltarea intervenției statului în viața economică, deoarece legiferarea și deci modificarea reglementării contractului, era atributul său. Din acest punct de vedere se impune să observăm că în perioada modernă (sfârșitul sec. XVIII si sec XIX) activitatea economică este aproape pe deplin lăsată în voia inițiativei particulare.
Intervenția statului se mărginea la definirea regulilor generale, intituind totodată monopolul și controlul emisiunii monetare, statului se îngrijește de reglementarea relațiilor de comerț exterior și contribuie la dezvoltarea bazei materiale necesare nu numai pentru activitatea economică dar și pentru alte activități.
Pe fondul condițiilor economice specifice perioadei liberalismului economic s-a dezvoltat o concepție adecvată despre contract, care și-a găsit expresia în codurile civile ce au fost adoptate atunci.
Avem în vedere concepția autonomiei de voință, drept bază a contractului, concepție ce și-a găsit exprimarea în Codul Civil Francez din 1804, al cărui exemplu a fost urmat de legislațiile a numeroase țări, printre care și de Codul Civil Român adoptat în 1864.
Întrucît interesele participanților la viața economică se îndreptau tot mai mult spre accentuarea celerității și supleței circuitului economic, statul a intervenit fie prin edictarea de către puterea legislativă a unor reglementări noi sau prin modificarea celor existente, fie prin sancționarea de către puterea judecătorească a interpretărilor noi date normelor juridice mai dinainte adoptate.
Toate aceste transformări au dus la o înfrângere a principiului autonomiei de voință, ceea ce a determinat pe unii autori să afiri să afirme existența unei crize a contractului, cel puțin a contractului astfel cum fusese conceput până atunci.
Principalele direcții în care s-a manifestat această înfrângere sunt:
Dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune în dauna contractelor tradiționale;
Intervenția din ce în ce mai accentuată, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual.
Această intervenție se traduce în ceea ce literatura juridică a denumit „dirijismul contractual” [23, p.23].
Contractul este unul din izvoarele obligațiilor, mai mult, este cel mai important izvor de obligații. El mijlocește cele mai variate legături între oameni, de la cele mai simple care, prin valoarea lor economică, par neînsemnate și cel mai adesea scapă ca semnificație juridică atenției subiecților de drept (procurarea de cărți, ziare, reviste, bilete de autobuz, etc), până la cele mai complexe.
Întreaga activitate a oamenilor, fie priviți individual, ca persoane fizice, fie priviți în colectiv, ca persoane juridice, nu poate fi concepută fără a asigura haina ei juridică cel mai adesea realizată prin mijlocirea contractului [28, p. 47].
Frecvența deosebită a operațiilor contractuale subliniază cât se poate de bine importanța unei instituții juridice a cărei caracteristică esențială constă în asigurarea egalității parților în raporturile juridice astfel stabilite.
Raporturile juridice civile născute cel mai adesea din contract, sunt raporturi sociale, au caracter voluțional și se deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice prin caracterul lor dublu voluțional, dar, mai ales, prin faptul că asigură egalitatea părților între care se leagă.
Sub acest aspect contractul stabilește raporturi între părți egale, între care este exculsă relația tehnico-juridică de subordonare întîlnită în raporturile juiridice care cad sub incidența reglementărilor aparținătoare altor ramuri ale dreptului.
Contractul îndeplinește funcții pe cît de diverse, pe atît de utile omului.
În raportul dintre persoanele juridice și persoanele fizice, funcțiile contractului privesc modalitățile concrete de îmbinare a intereselor particulare, ale individului, cu cele generale, ale societății atunci când este vorba de persoane juridice de stat. Se poate tot astfel considera dacă este vorba de persoane juridice private, pentru că asemenea persoane juridice creează locuri de muncă, plătesc impozite și realizează alte activități care interesează entitatea organizată în stat.
Prin intermediul contractului de muncă se asigură, pe de o parte, realizarea concretă a sarcinilor și funcțiilor statului de către masa mare a salariaților, participanți în mod organizat, instituționalizat, la această mare operă și, pe de altă parte și realizarea veniturilor necesare salariaților pentru întreținerea proprie a familiilor lor.
În raporturile dintre persoanele fizice, contractul îndeplinește cele mai variate funcții, asigurînd hrana juridică a celor mai diverse legături pe care le stabilesc oamenii.
În concluzie, contractul este omniprezent; el are loc în fiecare moment și latură a vieții oamenilor, asigurînd satisfacția celor mai diverse trebuințe ale lui și mijlocind unitatea de acțiune a oamenilor în viața economică și sociala, implicîndu-i în legături dintre cele mai variate, între ei, cu persoanele juridice sau cu statul.
1.3 . Clasificarea contractelor
Există numeroase criterii de clasifirare a contractelor, acestea prezentînd interes în cceea ce privește efectele pe care le produc. Astfel prezentăm criteriile de clasificare și importanța acestora.
a) În funcție de conținut:
contractele sinalagmatice (bilatereale) sunt acele contracte care presupun obligații reciproce între părți, prestațiile părților fiind interdependente fiecare fiind în același timp atât creditor cît și debitor (de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vînzătorul este în același timp creditor – pentru că el este titular al dreptului de a pretinde prețul, dar și debitor – pentru obligația de predare a bunului vîndut; la fel și în cazul cumpărătorului, el este creditor ca titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat, dar și debitor prin obligația de plată a prețului).
contractele unilaterale sunt acele contracte care presupun obligații numai pentru una dintre părți. Contractele unilaterale nu se confundă cu actele unilaterale. Contractul se formează în baza acordului dintre părți, dar dă naștere la obligații numai pentru una dintre părți (donația fără sarcină sau împrumutul), pe cînd actele unilaterale manifestă decît o singură dorință (testamentul atestă decît dorința testatorului, neavînd nici o valoare juridică voința celui în favoarea căruia se face testamentul).
contractul sinalagmatic imperfect – se formează ca cele unilaterale dar, pe parcursul desfășurării lor, ele nasc obligații din partea ambelor părți, transformîndu-le, deci, în unele sinalagmatice. (ex.: contractul de depozit cu titlu gratuit – creează inițial obligații numai în sarcina depozitarului care este obligat la restituirea bunului aflat în depozit, dar dacă în acest timp depozitarul face nițte cheltuieli suplimentare de întreținere se naște și obligația deponentului de a acoperi aceste cheltuieli
Clasificarea contractelor în funcție de conținut prezintă interes în planul efectelor pe care le produc precum și în plan probatoriu. Astfel, sunt recunoscute o serie de efecte a contractelor bilaterale cum ar fi excepția de executare a contractului, rezilierea și rezoluția contractului și riscul contractual. Pe plan probatoriu, în cazul contractelor bilaterale se impune regula multiplului exemplar, adică presupune redactarea atîtor contracte cîte părți sunt existente cu interese contrarii în contract, iar, în cazul contractelor unilaterale se întocmește un singur înscris, unicul exemplar fiind scris în întregime de debitor.
b) În funcție de faptul dacă sunt sau nu prevăzute și reglementate expres de lege:
contractele numite – acele contracte care își găsesc propria reglementare în cuprinsul unui text de lege, adică dacă părțile nu își exprimă voința cu privire la anumite clauze contractuale, se vor aplica dispozițiile legale (ex:contractul de vanzare-cumpărare, de donație sau de mandat – dacă în contract nu se stabilește nimic cu privire la cheltuielile de predare a bunului vîndut acestea, conform art.1317 din Codul Civil, revin în sarcina vînzătorului)
contractele nenumite – contracte nenominalizate de către legiuitor sub forma unor contracte distincte, deoarece exced sfera contractelor ce pot fi nominalizate expres de legiuitor. Ele apar ca variante de exteriorizare a voinței părților în vederea realizării unui acord între ele și pot fi complexe (când se formează prin îmbinarea elementelor specifice cuprinse în mai multe contracte numite) sau „sui generis” (contracte care nu-și găsesc echivalentul în nici un contract numit).
c)În funcție de scopul material urmărit de părți:
contractele cu titlu oneros – acele contracte care se încheie având în vedere scopul reciproc al ambelor părți. (ex: contractul de vânzare-cumpărare) și pot fi de două feluri: comutative (presupune cunoașterea întinderii prestațiilor fiecareia dintre părți chiar din momentul încheierii contractului) și aleatorii (întinderea prestațiilor depinde de împlinirea unui eveniment în viitor, nesigur că se va produce, numit „alea”- (ex: contractul de asigurare).
contractele cu titlu gratuit – acele contracte care se încheie avînd în vedere obținerea unui avantaj patrimonial numai de către una din părți și pot fi de 2 feluri: contracte dezinteresate (contracte în care una dintre părți execută un serviciu în favoarea altei părți fără ca prin aceasta să suporte o scădere a patrimoniului (ex: împrumutul fără dobîndă) și liberalități (care presupune un avantaj material în urma încheierii contractului pentru una dintre părți, deci scăderea patrimoniului celeilalte (ex:contractul de donație). Aceste cotracte sunt obligate prin lege să fie încheiate în forma autentică datorită schimbării de patrimoniu pe care o aduc, fiind considerate contracte solemne.
d)După forma lor:
contractele consensuale – acele contracte care consideră a fi valabil încheiate numai prin exprimarea acordului de voință a părților. În unele cazuri, însăși legea impune încheierea unei forme scrise numai aceasta avînd putere doveditoare în instanță în cazul unui litigiu sau pentru opozabilitatea contractului față de terți (ex: contractele imobiliare).
contractele solemne – contracte care se consideră contracte valabil încheiate numai în măsura în care îmbracă forma cerută de lege (formă autentică), nerespectarea ei ducînd la nulitatea ablsolută a contractului (ex:contractul de vânzare-cumpărare de terenuri, de donație sau de ipotecă).
contractele reale – contracte care se consideră valabil încheiate numai din momentul retrimiterii materiale (predare efectivă) a lucrului ce reprezintă obiect material al contractelor respective (depozit, gajul cu deposedare).
e) După modul de executare a prestațiilor:
contractele cu executare imediată – ce presupun executarea prestațiilor instantaneu. În cazul desființării unui astfel de contract (nulitate sau rezoluțiune) efectele se produc și pentru trecut, contractul considerându-se a fi desființat chiar din momentul încheierii sale.
contractele cu executare succesivă – presupun un lanț de prestații, în timp (prestații la diferite termene-vânzare-cumpărare în rate sau prestații continue – contractul de furnizare a energiei electrice). În cazul acestor contracte efectele desființării lor se produc numai pentru viitor, contractul considerîndu-se a fi desființat din momentul constatării cauzei de desființare.
g) În funcție de măsura în care contractul se poate sau nu încheia prin repre -zentare:
contractele care permit reprezentarea – majoritatea contractelor permit încheierea sau executarea lor prin reprezentant, fie el legal sau convențional.
contractele „ intuitu personae”- acele contracte care nu pot fi încheiate decît personal deoarece se formează în considerarea calităților personale ale părților (ex:contractul de muncă). Acestea încetează în mod automat în cazul decesului sau incapacității cocontractantului în considerarea calităților căruia s-a încheiat acel contract. Poate apărea situația de viciere prin eroare asupra persoanei a consimțămîntului persoanei care încheie un contract în considerarea calităților celeilalte părți (error in personam), caz în care se îndreptățește solicitarea nulității relative a acelui contract.
h) După modul în care se exprimă voința părților în contracte:
contractele negociate – presupun încheierea lor în urma unei negocieri prealabile între părți.
contractele de adeziune – presupun stabilirea unui conținut precis de către una din părți, cealaltă parte neavînd decât posibilitatea de a accepta sau nu în totalitate acea formulă de contract propusă.
contractele obligatorii – cele impuse prin lege (ex:contractul de asigurare de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule).
Pentru ca un contract sa fie valabil încheiat el trebuie să îndeplinescă condițiile de fond și, în cazul contractelor solemne și condiții de formă prevăzute de lege, lipsa oricărei din condițiile enumerate mai sus la încheierea unui contract duce la nulitatea absolută a contractului.
1.4. Prezentarea și clasificarea condițiilor de valabilitate ale contractelor
Literatura de specialitate nu definește actul juridic civil în general, ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice numite). O specie a actului juridic civil este contractul (convenția).
Condițiile actului juridic civil sunt acele componente care pot sau trebuie să intre în structura actului juridic civil, prin urmare, elementele din care este alcătuit contractul . Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca un contract să fie valabil și să producă efecte juridice. Codul civil romîn stabilște în art. 948 condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții (contract), adică prototipul actului juridic civil, și nu a actului juridic civil în general. Astfel cuprinsul art.948 din Codul civil este următorul: „Condiții esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțămîntul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.”
În doctrină și jurisprudență aceste condiții au fost extinse la toate actele juridice.
De reținut este faptul că „nu trebuie să confundăm condițiile de validitate ale actului juridic civil cu elementele raportului juridic și, evident, nici cu condițiile obiectului actului juridic civil” [29, p.119].
Cu privire la sintagma „condiții esențiale pentru valabilitatea” actului juridic civil, în doctrină sunt folosite și alte formulări: “elementele actului juridic civil” [24, p. 25] , „condițiile de eficacitate ale actului juridic civil” [23, p.112] , „elementele componente esențiale ale unui raport juridic de obligații” [29, p.107].
Codul civil, referindu-se la contracte, utilizează în art.948, expresia “condiții esențiale pentru validitatea unei convenții”, iar în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat se întrebuințează noțiunile de “condiții de fond” și “condiții de formă”.
În teoria generală a actului juridic civil, cuvîntul “condiție” are și alte accepțiuni. Astfel, acest cuvînt mai desemnează „o modalitate a actului juridic civil”, un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența actului juridic civil. În alte circumstanțe, cuvîntul condiție are sensul de „clauză a actului juridic civil” [28, p.82].
Faptul că sunt utilizate o multitudine de expresii pentru definirea condițiilor de valabilitate, aceasta nu ne împiedică să folosim atît terminologia codului, cât și celelalte expresii uzitate de doctrină ca fiind sinonime.
Codul civil se referă numai la convenții sau contracte, dar în literatura de specialitate este admisă aplicarea prevederilor art.948 și actelor juridice civile, indiferent dacă sunt unilaterale (cu adaptările specifice acestor acte) sau bilaterale.
Principala sursă de inspirație a Codului civil român, Codul civil francez, reglementează identic problema condițiilor esențiale de validitate ale convențiilor; astfel în art.1108 acestea (condițiile) sunt: consimțămîntul părții care se obligă; capacitatea sa de a contracta; un obiect cert; o cauză licită a obligației: „Quatre conditions sont essentielles pour la validité d’une convention: le consentement de la partie qui s’oblige; sa capacité de contracter; un objet certain qui forme la matièr de l’engagement; une cause licite dans l’obligation” conform art.1108 din Codul civil francez.
Enumerarea condițiilor esențiale de validitate a actului juridic din art. 948 Cod civil nu epuizează sfera condițiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru condiții, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă uneori, în mod expres, și alte condiții de validitate.
Proiectul Codului civil romîn modifică art. 948, adăugînd ca o condiție suplimentară de validitate, atunci cînd legea o cere. Astfel, în art. 948, alin.(1) se reglementează următoarele: „Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părților; 3. un obiect determinat,posibil și ilicit; 4. o cauză valabilă a obligației.”, iar următorul aliniat: alin.(2) „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”.
Astfel, în literatura juridică, diferitele condiții de validitate ale actului juridic sunt împărțite în funcție de diferite criterii:
după criteriul aspectului la care se referă condițiile de valabilitate ale actului juridic civil pot fi:
a) condiții de fond care se referă la conținutul actului juridic (aici sunt cuprinse cele patru condiții reglementate în art.948 din Codul civil, precum și atunci cînd este cazul autorizarea administrativă prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice).
b )condiții de formă care se referă, fie la forma de manifestare a consimțămîntului părților la încheierea actului (formă cerută de lege ad validitatem pentru actele juridice solemne), fie la forma în care se concretizează sau se materializează actul juridic pentru a putea fi dovedit (formă cerută de lege ad probationem); forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se referă la actul privit ca negotium, pe când forma cerută de lege pentru dovedirea existenței și cnținutului actului se referă la actul privit ca instrumentum.
c)condiții de publicitate [29, p. 24] cerute de lege pentru ca anumite acte juridice să devină opozabile față de terțele persoane.
după importanța lor pentru existența actului, condițiile sau elementele structurale ale actelor juridice civile pot fi:
a) condiții esențiale, fără a căror îndeplinire actul juridic (negotium) nu poate fi încheiat valabil (aceasta categorie cuprinde cele patru condiții reglementate de art.948 și forma actelor în cazul actelor solemne);
b) condiții neesențiale (întâmplătoare) care pot fi prezentate în anumite acte juridice fără ca lipsa lor să le afecteze validitatea (de exemplu, forma actelor juridice consensuale: un împrumut de folosință este valabil chiar dacă părțile l-au încheiat verbal sau în scris sub semnătură privată sau chiar autentică. De reținut este faptul că unul și același element poate avea valoarea unei condiții esențiale în anumite acte juridice, dar poate fi neesențial în alte acte juridice; de exemplu: modalitățile actului juridic: termenul, condiția, sarcina;
după criteriul izvorului lor formal, condițiile de valabilitate pot fi:
a) condiții legale, prevăzute anume în texte de lege; de exemplu, art.1772 Cod civil precizează forma contractului de ipotecă: „ipoteca convențională nu poate fi constituită decît prin act autentic”.
b) condiții convenționale sau voluntare care sunt prevăzute ca atare prin voința părților fără a fi impuse de lege;
La rîndul lor condițiile legale sunt clasificate de unii autori, în condiții generale ce se cer oricărui act juridic și condiții speciale care se cer numai pentru anumite acte juridice; de exemplu: autorizația C.E.C., pentru înstrăinarea unei construcții este cerută numai cu privire la construcțiile care au fost ridicate cu credit de stat nerambursat integral până la data înstrăinării.
după efectele ce se pot produce în lipsa condițiilor, distingem următoarele condiții de valabilitate:
a) condiții de validitate: sunt condiții în lipsa cărora actul juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancționat cu nulitate absolută (condiții de fond și condițiile de formă ad validitatem).
b) condiții de eficacitate: sunt condițiile în lipsa cărora actul juridic deși valabil încheiat nu mai produce efecte juridice. De exemplu, contractul de gaj prin care se garantează executarea unei obligații, este condiționat de existența unui contract valabil încheiat, cum ar fi contractul de împrumut. În lipsa acestuia, contractul de gaj nu mai produce efectele pentru care s-a încheiat: să garanteze executarea obligației de restiutire a sumei împrumutate.
după criteriul legăturii lor cu actul la care se referă, condițiile de valabilitate pot fi:
a) condiții intrinseci care privesc elementele constitutive, structurale ale actului: consimțământul, obiectul, cauza;
b) condiții extrinseci [29, p.121] care privesc situații fapte sau acte exterioare actului, poate fi considerat: autorizația administrativă prealabilă, formele de publicitate, etc.
Aceste clasificări pot prezenta interes nu numai teoretic dar și practic prin consecințele diferite cărora le dă naștere nerespectarea unei condiții dintr-o condiție sau alta. Deci, lipsa capacității, a consimțămîntului, obiectului sau cauzei atrag nulitatea actului; în timp ce lipsa unei condiții de publicitate, fără a afecta existența actului, atrage însă inopozabilitatea acestuia față de terți.
2. PRINCIPIILE APLICATE LA FORMAREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT
2. 1. Principiul libertății de a contracta
Regula principală care guvernează nulitatea este că „contractul lovit de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar clauza lovită de nulitate se consideră că nu a fost stabilită”. Această regulă atrage după sine o serie de urmări, cum ar fi cea că părțile restituie toate prestațiile ce le-au fost executate, se anulează toate actele subsecvente acestui contract, cu excepția contractelor ce privesc dobîndirea de bună credință.
– Principiile ce privesc încheierea contractului. Orice domeniu de activitate socială se bazează pe anumiți „piloni” numiți idei fundamentale, călăuzitoare care le determinăm ca principii.
Cuvîntul principiu vine de la latinescul „principium” care semnifică un început, avînd semnificația și de element fundamental. Principiu al dreptului înseamnă acea idee călăuzitoare care stă la baza reglementărilor unui domeniu și servește drept axiomă în pornirea acestora. Are în unele cazuri un rol deosebit în interpretarea normelor juridice.
Principiile contractuale constituie o categorie a principiilor de drept, făcînd parte din sistemul a mai multor ramuri de drept cărora le sunt caracteristice raporturile contractuale. Acestea pot fi sistematizate în funcție de mai multe criterii.
Astfel, în funcție de caracterul principiilor, deosebim principii generale drept sau fundamentale și principii ce se aplică doar raporturilor contractuale. Din categoria principiilor fundamentale ale dreptului vom distinge așa principii ca: principiul legalității, egalității tuturor în fața legii, democratismului, separației puterilor, responsabilității, echității și justiției. Acestea sunt corelate cu caracterele generale ale dreptului contractului și stau la baza întregului sistem de drept. Din categoria principiilor ce au aplicabilitate în cadrul raporturilor contractuale ce-și fac apariția în cadrul anumitor ramuri de drept fac parte acele raporturi, care sunt caracteristice ramurilor respective. Astfel, spre exemplu, principiile ce guvernează raporturile de drept civil sunt: principiul proprietății, principiul egalității în fața legii civile, principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele generale, principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective civile etc.
În funcție de domeniul de aplicabilitate al principiilor, deosebim principii ce se referă la încheierea contractului, principii ce se referă la efectele contractului și principii ce se referă la acțiunea contractului [17, p. 112].
În continuare ținem să realizăm o succintă caracteristică a principiilor ce se referă în exclusivitate la contracte. Așa dar, principiile ce privesc încheierea contractului formează acea categorie de principii care se referă la validitatea contractului, precum și la oferta de a contracta și acceptarea ofertei.
Categoria respectivă de principii o formează:
principiile ce se referă la capacitatea contractuală a părților la contract;
principii ce se referă la consimțămînt;
principii ce se referă la obiectul contractului;
principii ce se referă la cauza contractului;
principii ce se referă la forma contractului [23, p. 21].
1. Din categoria principiilor ce se referă la capacitatea contractuală a părților la contract deosebim următoarele:
principiul prezumției capacității contractuale presupune că poate
contracta orice persoană care nu este declarată în conformitate cu legislația ca fiind incapabilă. Întru înțelegerea corectă a acestui principiu este necesar de a face referință la așa noțiune ca discernămîntul, care presupune capacitatea de facto de a înțelege impotranța și caracterul actului săvîrșit, pe cînd principiul prezumției capacității contractuale presupune recunoașterea capacității contractuale de jure. Astfel, după acest principiu, poate fi considerată cu capacitate contractuală o persoană, care de facto nu posedă discernămînt, deoarece acest fapt nu este recunoscut în modul și condițiile stabilite de legislație.
Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice
acest principiu este aplicabil persoanei juridice, potrivit căruia persoana juridică posedă capacitatea contractuală în limitele determinate de competența sa, care la rîndul său este determinată de scopul activității persoanei juridice. Din conținutul principiului invocat, rezultă că, persoana juridică poate avea capacitate contractuală doar în limitele determinate de scopul activității acesteia.
Principii ce se referă la consimțămînt sunt acele care au referință la actul de
voință manifestat de către părțile contractuale la încheierea contractului. Deosebim:
Principiul autonomiei de voință exprimă libertatea părților atît în ce
privește încheierea contractului, cît și în ce privește modificarea și încetarea efectelor acestuia. Totodată acest principiu presupune doar libertateaexprimării actului de voință și nicidecum posibilitatea uneia din părțile la contract, unilateral de ase dezice de la executarea contractului, deoarece contractul încheiat dobîndește forță de lege pentru părți. Totuși libertatea exprimării actului de voință nu presupune inexistența cărorva limite. În acest sens, realizarea principiului libertății contractuale presupune respectarea limitelor morale, de ordine publică și a celor care țin de reglementările cu caracter imperativ. Reglementările cu caracter imperativ, ordinea publică și bunele moravuri sunt nu altceva decît repere ale opțiunii contractuale. Astfel, situația respectivă este guvernată de principiul „se admite totul ce nu se interzice”.
Principiul voinței reale există două concepții: cea subiectivă, conform
căreia se consideră ca valabil exprimat consimțămîntul referitor la obiectul cu privire la care părțile realmente au convenit acordîndu-i-se prioritate voinței interne, reale și cea subiectivă, conform căreia se consideră valabil consimțămîntul ce a fost exprimat în anumită formă, fiindu-I acordată prioritate anume modului de exprimare a consimțămîntului. Legislația în vigoare nu acordă prioritate în special unei concepții, avînd aplicabilitate cît cea obiectivă, atît și cea subiectivă. Astfel, legislația civilă în unele cazuri consideră exprimat consimțămîntul dacă acesta a fost exprimat în forma cerută de lege, iar în alte cazuri aplică regula conform căreia se consideră că părțile au încheiat așa contract, care corespunde scopului urmărit de către acestea, cu toate că a fost exprimat în altă formă [23, p. 21].
Pezumția exprimării neviciate a consimțămîntului consimțămîntul se
consideră neviciat pînă la proba contrarie. Acest principiu reprezintă importanța din punct de vedere al faptului, că vicierea consimțămîntului nu poate fi declarată decît doar printr-o procedură stabilită de lege.
Ce se referă la obiectul contractului putem vorbi despre principiul prezumției
obiectului licit. Astfel, la încheierea contractului se prezumă că acesta privește un obiect licit, atît în ceea ce privește obiectul intrinsec, cît și obiectul extrensec.
Din categoria principiilor ce se referă la cauza încheierii contractului,
deosebim două principii-prezumții:
Prezumția de valabilitate a cauzei
Prezumția de existență a cauzei
Ambele principii presupun o declarare a valabilității cauzei în contract, pînă la proba contrară, care o demonstrează anume cel ce a declarat nevalabilitatea și inexistența cauzei.
Principiul general care privește forma contractului constituie principiul
consensualismului. Respectivul principiu enunță că „simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil din punct de vedere al formei pe care o îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice” sau „ este privit ca o regulă de drept, potrivit căreia, pentru a produce efecte civile, manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială”. Astfel, situațiile enunțate constituie regula, însă legislatorul stabilește și excepții, și anume excepția consensualismului, atunci cînd pentru validitate se stabilește caracterul formal sau real al contractului.
Principii ce privesc efectele contractului îl formează principiul forței
Obligatorii a contractului, principiul irevocabilității contractului și principiul relativității contractului.
Principiul obligativității contractului privește situația cînd între părțile contractante, condițiile acestuia au putere de lege și nici într-un caz nu admit caracterul facultativ al acestora.
Principiul irevocabilității contractului presupune că contractul sinalagmatic nu poate fi revocat prin voința unilaterală a uneia din părți la contract, iar contractul unilateral nu poate fi revocat prin manifestarea de voință a autorului, dacă legea nu admite în mod expres acest fapt.
Principiul relativității contractului prezumă că un contract produce efecte numai față de părți, neputînd să profite sau să păgubească prin aceasta alte persoane. Privind relativitatea contractului este necesar de precizat, că în raport cu părțile la contract pot apărea și alte categorii de persoane, care, deși nu participă la încheierea contractului, dar care totuși suportă efectele lui datorită legăturii juridice cu părțile [27, p. 320].
În concluzie menționăm că orice contract în fond este un act juridic, care pentru a produce efecte juridice urmează a fi încheiat valabil. Astfel, pentru considerarea valabilității contractului este necesară respectarea condițiilor de valabilitate ale contractului menționate în acest paragraf.
Noțiune și condiții
Încheierea contractului este de regulă precedată de tratative care încep cu o propunere de a contracta, făcută de o persoană. Această propunere poartă numele de ofertă sau policitațiune și reprezintă prima manifestare de voință, deci primul pas pentru formarea acordului de voință [29, p. 42].
Oferta este în esență o manifestare de voință care, spre a fi cunoscută, trebuie să fie exteriorizată în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Simpla tăcere are semnificația juridică a ofertei numai cînd, din împrejurările în care se produce, se desprinde o anumită atitudine în care se exprimă voința de a contracta. Este de exemplu cazul staționării unui taximetru în locul de parcare rezervat, staționare ce are semnificația unei oferte de a încheia un contract de transport. Tot asemenea este și oferta de prelungire a unui contract de închiriere, exprimată tacit în împrejurarea ca, deși contractul a expirat, chiriașul continuă a folosi lucrul și a plăti chirie [17, p. 44] ( așa-numita tacită relocațiune, reglementată de art. 1437 Cod civil: ,,După expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, dacă locatarul rămâne și e lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită, efectele ei însă se regulează după dispozițiile articolului relativ la locațiunea fără termen’’). De aici rezultă că nici o condiție specială de formă nu se cere pentru valabilitatea ofertei.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate, dar la fel de bine poate fi adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea mărfurilor în vitrine, standuri etc. cu indicarea prețului lor de vânzare [14, p. 40].
De asemenea, oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. După cum a fost sau nu prevăzut în termen, vor diferi efectele obligatorii ale ofertei.
Fiind o latură a consimțămîntului, oferta trebuie să întrunească condițiile generale ale acestuia, dar adaptate la specificul ofertei, care reprezintă numai începutul în formarea desăvârșită a consimțămîntului.
Oferta trebuie să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută iocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenția de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.
Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este ferma, de exemplu, oferta de vînzare a unui lucru, prin care ofertantul și-ar rezerva dreptul de a modifica prețul propus.
Oferta trebuie sa fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără indicarea prețului, nu poate fi consierată, neapărat, ca fiind ofertă de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.
Oferta trebuie să fie precisă și completă, cuprinzând taote elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea contractului; caracterul complet și precis face posibil ca simpla sa acceptare să realizeze perfectarea contractului.
Forța obligatorie a ofertei. Răspunderea ofertantului pentru revocarea ofertei
Oferta, fiind o manifestare de voință făcută în scopul încheierii unui contract, obligă pe ofertant să o mențină în perioada termenului de valabilitate, spre a da posibilitate destinatarului să se pronunțe în legătură cu posibila sa acceptare, sub sancțiunea răspunderii pentru prejudiciile ce ar cauza prin retragerea sa intempestivă. Această formă obligatorie a ofertei privește perioada anterioară acceptării ei, întrucît dupa acceptare, ea devine contract și îi sunt aplicate regulile răspunderii civile contractuale.
Codul civil nu cuprinde dispoziții exprese privitoare la forța obligatorie a ofertei, însă Codul comercial în art. 37 dispune că ,,până în momentul încheierii contractului, oferta și acceptarea sunt revocabile’’. Această dispoziție a fost criticată pentru consecințele inechitabile pe care le-ar putea produce.
Literatura de specialitate și practica judiciară au recurs la interpretarea art. 35 alin. 1 din Codul comercial care, referindu-se la momentul încheierii contractelor comerciale, dispune: ,,Contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propunătorului în termenul hotărât de dînsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și acceptării, după natura contractului’’. Regula se aplică prin analogie și contractului civil.
Analiza textului de mai sus ne permite să constatăm următoarele [27, p. 47].
Oferta trimisă unei persoane aflate la depărtare poate să fie revocată în mod liber de către ofertant pînă în momentul în care a ajuns la destinatarul ei.
Atunci când oferta nu a fost revocată pînă în momentul în care a ajuns la destinatar, este necesar sa distingem între două situații. În cazul în care ofertantul a stabilit un termen pentru acceptare, el este obligat s-o mențină înăuntrul acelui termen; imediat ce termenul a expirat, fără să fi fost acceptată, oferta devine caducă.
Literatura de specialitate și practica judiciară admit că revocarea ofertei înainte de expirarea termenului în care există obligația de a o menține are ca efect angajarea răspunderii civile a ofertantului.
Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă și deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect. Este concluzia de principiu ce a fost desprinsă dintr-o reglementare specilă înscrisă în art. 814 Cod civil, în materia donațiilor conform caruia ,,acceptarea poate fi făcută sau în act sau printr-un act autentic posterior, mai îninte însă de moarte celui ce dăruiește[…]’’.
În legatură cu temeiul juridic al răspunderii civile, în doctrină au fost elaborate mai multe teorii care pot fi împărțite în două categorii:
A) teorii care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei, cu două variante:
a) răspunderea are la bază un antecontract;
b) răspunderea are la bază actul juridic unilateral al ofertei,
B) teorii care întemeiaza răspunderea pe un fapt juridic exterior ofertei, cu două variante:
a) răspunderea delictuală;
b)răspunderea pentru exercițiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Teoriile care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei
Teoria antecontractului – Potrivit acestei teorii ofertantul este obligat să mențină oferta până la expirarea termenului prevăzut, în temeiul unui adevărat antecontract, ce se consideră încheiat concomitent cu ajungerea ofertei la destinatar.
Avantajul acestei concepții este acela că, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa ofertantului care a revocat oferta înaintea de expirarea termenului va fi prezumată, sarcina probei fiind în acest fel facilitată.
Critica ce poate fi adusă teoriei evocate este aceea că așa-zisul antecontract este în fond o pură ficțiune, întemeindu-se pe o prezumție de acceptare cu totul ipotetică și deci îndoielnică.
Teoria răspunderii întemeiate pe obligativitatea actului unilateral al ofertei – Aceasta teorie are la bază caracterul obligatoriu al actului juridic de formație unilaterală, capacitatea acestuia de a genera obligații. Oferta este interpretată ca fiind un astfel de act juridic.
În sistemele de drept care admit actul juridic unilateral ca izvor de obligații, oferta obligă în mod irevocabil pe cel care a lansat-o, de a o menține în tot timpul la care s-a angajat. Mergînd pe linia logică a acestei obligativități, consecința care se impune este aceea că revocarea ofertei înainte de termen este fără efect și deci acceptarea în termen a acesteia duce la încheierea contractului. Urmând aceeași logică va trebui să conchidem că moartea sau incapacitatea ofertantului, survenită înainte de expirarea termenului, nu pot să aibă ca efect caducitatea ofertei, obligativitatea acesteia transferându-se la succesori.
În orice caz, nerespectarea actului juridic unilateral al ofertei, prin retragerea ei, va trebui să angajeze răspunderea ofertantului.
Teoria la care ne referim nu-și găsește reflectare în sistemul nostru de drept, unde actul juridic unilateral are un domeniu de aplicație foarte restrîns; extinderea acestui domeniu în privința ofertei de a contracta nu ni se pare posibilă, de lege lata nefiind concordantă cu reglementările noastre în vigoare.
Teoriile care întemeiază răspunderea pe fapte juridice exterioare ofertei
Teoria răspunderii delictuale – Potrivit acestei teorii, răspunderea pentru revocarea înainte de termen a ofertei are la bază art. 998 Cod civil, conform cu care orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pa acela din a cărui greșeală s-a produs prejudiciul să-l repare.
De îndată ce ofertantul și-a revocat în mod intempestiv oferta, cauzînd prin aceasta un prejudiciu moral destinatarului, este normal să se angajeze o răspundere întemeiată pe actul ilicit al revocării; ofertantul va trebui să plătească daune destinatarului pentru acoperirea prejudiciului.
Se afirmă chiar că întrucât ofertantul este ținut a repara prejudiciul cauzat, cea mai bună reparație este aceea de a considera contractul ca fiind încheiat; cu alte cuvinte, cea mai bună reaparație ar fi aceea de a evita însăși producerea prejudiciului, rezultat care se realizează tocmai prin considerarea contractului ca fiind încheiat, dacă destinatarul înțelege să accepte oferta în termenul stabilit [17, p.53].
Teoria abuzului de drept, ca temei al răspunderii pentru revocarea ofertei – Premisa acestei explicații o gasim în afirmația că ofertantul are dreptul de a-și revoca oricînd oferta pe care a făcut-o atât timp cât n-a fost acceptată. Dreptul de revocare a ofertei apare ca un aspect al dreptului de a nu contracta. Numai că exercitarea acestui drept nu poate fi abuzivă. Dacă în exercițiul dreptului s-a comis un abuz, se va angaja răspunderea ofertantului.
Abuzul de drept constituie o depășire a limitelor îngăduite de scopul legii și de echitate și, ca atare, se situeaza în sfera faptelor ilicite. Uneori, legea sancționează expres abuzul de drept. Astfel, codul de procedură civilă prevede că exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale atrage obligația părții în culpă de a plăti despăgubiri pentru prejudiciile cauzate celeilalte părți, precum și amenzi, în anumite cazuri [18, p.12].
În sistemul nostru de drept explicația răspunderii pentru retragerea ofertei se poate întemeia fie pe principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept, care, în fond, este tot o răspundere civilă delictuală. Înclinăm spre a da prioritate ideii abuzului de drept, care pare a găsi un sprijin în reglementările în vigoare în prezent în țara noastră.
Conform art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, drepturile subiective sunt ocrotite de lege numai dacă sunt exercitate potrivit cu scopul lor economic și social. Cu alte cuvinte, legea interzice exercițiul abuziv al dreptului.
Revocarea intempestivă a ofertei apare ca un abuz de drept, care va trebui să atragă răspunderea ofertantului.
Oferta si antecontractul (Promisiunea de a contracta)
Oferta este un act juridic de formație unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formație bilaterală, având la bază un acord de voință [21, p. 42-43].
Decesul promitentului sau incapacitatea, survenită după încheierea antecontractului, nu stinge obligația de a contracta pe care acesta și-a asumat-o. Antecontractul nu devine caduc. Este înca o deosebire față de ofertă. Nerespectarea antecontractului atrage după sine responsabilitatea contractuală a debitorului-promitent.
Este posibil ca în caz de refuz de a încheia contractul la care se referă promisiunea, instanța judecătorească să oblige la încheiere, hotărârea putând să țină loc de contract. Un exemplu în acest sens ni l-a oferit art. 12 din Decretul nr. 144/1958 privitor la reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții, în prezent abrogat expres prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.
În practică s-au întâlnit cazuri în care, pentru a se asigura de încheierea contractului, părțile conveneau printr-un înscris sub semnătură privată asupra prețului, plăteau chiar o parte din preț sau chiar prețul integral, urmând ca încheierea contractului să se realizeze în momentul în care proprietarul imobilului urma să obțină autorizația de înstrăinare. Convenția încheiată înainte de obținerea autorizației nu era o vînzare, ci cuprindea în realitate o promisiune de a contracta, adică era un antecontract de vînzare.
2.2. Principiul libertății la acceptarea ofertei
Noțiune
Acceptarea este cea de-a doua latură a consimțămîntului și ne apare ca fiind un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.
Acceptarea nu necesită condiții speciale de formă, singura cerință ar fi aceea de a exprima neîndoielnic voința de a încheia contractul, putînd fi făcută în scris sau verbal. Ea poate fi expresă, dar și tacită, adică să rezulte din, în mod cert, din anumite împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului.
Numai în mod excepțional, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare:
Legea admite tacita reconducțiune (tacita reînchiriere). Conform art. 1437 Cod civil ,,După expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, dacă locatarul rămîne și e lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită’’.
Părțile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla tăcere după primire ofertei să aibă valoare de acceptare.
În practică se mai consideră, uneori, că atunci când oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părți, ea poate fi considerată ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.
Condițiile acceptării
Acceptarea, pentru a fi valabilă și a produce efecte juridice, trebuie să întrunească următoarele cerințe:
Să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrar, dacă acceptarea depășește, condiționează sau limitează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte.
Să fie neîndoielnică.
Dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai aceasta o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine dorește sa încheie contractul.
Acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.
2. 3. Momentul formării contractului de împrumut
Momentul încheierii contractului este considerat a fi acela în care acceptarea întîlnește oferta și are loc formarea consimțămîntului [15, p. 52].
Acest moment este influențat de locul de situare al ofertantului și acceptantului. Distanța în timp și spațiu a ofertei și acceptării determină dificultăți în stabilirea și probarea momentului în care cele două manifestări de voință s-au întâlnit. De accea este util a examina problema momentului și locului încheierii contractului în raport de câteva ipoteze: între prezenți, prin telefon, prin corespondență.
Încheierea contractului între prezenți
În această ipoteză, ofertantul și acceptantul, fiind prezenți, au posibilitatea să exteriorizeze varianta propriei voințe și să constate voința celeilalte părți, cît și să cadă de acord asupra încheierii contractului. Părțile iau la cunoștință direct și nemijlocit de conținutul ofertei și al acceptării, astfel că realizarea consimțămîntului nu întîmpină dificultăți. Momentul încheierii contractului va fi marcat de realizarea acestui acord.
Încheierea contractului prin telefon
Deși ofertantul și acceptantul nu sunt de față, comunicarea prin telefon le asigură posibilitatea exprimării și receptării imediate a voinței lor astfel că determinarea momentului încheierii contractului se face ca și în cazul încheierii contractului între prezenți. Contractul este considerat perfectat dacă ofertantul și acceptantul au căzut de acord asupra încheierii sale.
Încheierea contractului prin corespondență
Încheierea contractului prin corespondență presupune ca manifestările de voință ale părților, oferta și acceptarea, să fie transmise prin corespondență – prin scrisoare, telegramă, telex sau telefax.
Distanțarea în spațiu și timp care separă pe ofertant și pe destinatar ridică dificultăți în ceea ce privește determinarea și probarea momentului în care s-a produs întîlnirea ofertei cu acceptarea. În acest sens au fost propuse mai multe sisteme și teorii:
Sistemul emisiunii – Se consideră ca acordul de voință al părților s-a format odată ce destinatarul ofertei și-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului. Se consideră ca simpla coexistență a ofertei cu acceptarea ar fi suficientă. În sprijinul acestui sistem este invocat alin. 2 art. 1533 Cod civil care, în materie de mandat prevede că acceptarea ofertei de mandat poate fi și tacită, rezultând din simplul fapt al executării de către mandatar a însărcinării primite.
Sistemul expedierii acceptării – Potrivit acestui sistem se consideră drept moment al încheierii contractului momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoștința ofertantului. Nici acest sistem nu oferă suficiente garanții cât privește certitudinea încheierii contractului deoarece este posibil ca până la ajungerea la destinație a corespondenței, expeditorul să o retragă. Sistemul prezintă, de asemenea, dezavantajul că ofertantul nu ia cunoștință de încheierea contractului decât mai târziu,când a primit corespondența privind acceptarea ofertei.
Sistemul recepției acceptării de către ofertant – Potrivit acestui sistem se consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoștință de cuprinsul lui. Acest sistem prezinta dezavantajul că se consideră că încheierea contractului a avut loc, deși ofertantul nu cunoaște că a avut loc acceptarea. Obiecția este însă mai mult teoretică, de îndată ce, de cele mai multe ori, primirea acceptării marchează însăși cunoașterea ei de către ofertant.
Sistemul informării – În acest sistem se consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoștință de acceptare. În legislația noastră acest sistem se sprijină pe prevederile art. 35 Cod comercial, in conformitate cu care contractul se consideră încheiat ,,dacă acceptarea a ajuns la cunoștință propuitorului în termenul hotărât de dînsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și al acceptării după natura contractului’’.
În unele cazuri, contractul se încheie in condiții particulare, care exclud discuțiile ori tratativele prealabile, respectiv ideea unei oferte și unei acceptări manifestate în condiții de libertate și egalitate a părților. Astfel:
a) Contractul de adeziune
Prin contractul de adeziune se înțelege acela în care formarea consimțământului nu se face în condiții de libertate și egalitate, în sensul că una din părți impune celeilalte toate sau cea mai mare parte dintre clauzele contractului, prin aceea că oferta ei adresată oricărei persoane ce ar avea interes s-o accepte, nu poate decât s-o accepte astfel cum este propusă, adică în întregime, sau să nu o accepte, dar în realitate o acceptă așa cum a fost propusă, deoarece ofertantul are monopolul activității respective astfel ca acest contract se încheie prin adeziunea destinatarului ofertei. În acest sens se menționează, de exemplu, contractul de transport pe calea ferată, cu avionul , contractul de furnizarea a apei, de funizare a energiei electrice, contractul de folosire a telefonului. În astfel de contracte părțile nu se găsesc în condiții de egalitate, deoarece condițiile contractului sunt impuse de una din părți, cealaltă neavând posibilitatea de a le modifica. În legătură cu aceste contracte s-a ridicat problema dacă instanța de judecată are ori nu dreptul de a aprecia dacă unele dintre clauzele contractului se consideră sau nu acceptate de către cealaltă parte. Se consideră că interesele părții care aderă la contract sunt asigurate și apărate prin lege care determină, în cele mai multe cazuri, regimul juridic al contractului de adeziune.
b) Contractul colectiv
Prin contract colectiv se înțelege acela care se încheie și produce efecte nu numai față de persoanele care iau parte la încheierea lor, personal ori prin reprezentant, sau care aderă ulterior la ele, ci si față de persoanele ce se găsesc legate, la un moment dat, între ele, prin anumite interese comune. În acest sens se poate menționa contractul colectiv de muncă. În acest sens art. 9 din Legea nr.130/1996, republicată la 19 mai 1998, privind contractul colectiv de muncă prevede că acest contract produce efecte pentru toți salariații din unitate, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală din unitate (Pentru determinarea salariaților față de care se produc efectele contractului, art.l1).
c) Contractul încheiat prin licitație
Unele contracte nu se pot încheia, în mod valabil, decât prin licitație, publică sau restrînsă.
Formarea contractului pe cale de licitație începe printr-o ofertă care poate consta dintr-o publicație, caiet de sarcini etc., adresată fie publicului, fie unor persoane anume determinate, care cuprind – în general – toate elementele contractului, cu excepția prețului care se stabilește potrivit unei proceduri reglementată de lege, in cadrul licitației.
În aceasta constă deosebirea față de contractul de adeziune, căci cel puțin unul din elementele contractului este stabilit prin procedura de licitație.
d) Contractul încheiat prin concurs
În acest caz, se declansează procedura concursului, ale cărei condiții sunt exceptate de cei care se prezintă la concurs, iar contractul se încheie cu persoana care a luat concursul și în condițiile stabilite pentru ținerea concursului.
e) Contractul încheiat pe cale de alegere
Unele contracte se încheie ca urmare a unei alegeri. De exemplu, adunarea generală a acționarilor alege persoana care să fie administrator, director, mandatar etc. Această alegere joacă rolul unei oferte care devine contract prin acceptarea ei de către persoana aleasă.
f) Contractul judiciar
Se consideră contract judiciar acela încheiat de părțile unui litigiu dedus instanței de judecată, care este consfinit printr-o hotărâre judecatorească. Învoiala părților în scris alcătuiește dispozitivul hotărârii (art.271-.pr.civ.). Învoiala părților este o tranzacție (art. 1704-.civ.). Hotărîrea care consfințește învoiala părților se numește hotărâre de expedient. În cazul menționat trebuie deosebit între învoiala părților și ceea ce este hotărâre judecătorească, fiecare fiind supuse unor reglementări proprii. Învoiala trebuie să îndeplinească toate condițiile pentru validitatea contractului. În ce privește această învoiala, există acțiunea în anulare care rezultă din contract acțiunea aparține părților și în anumite condiții poate fi exercitată și de procuror.
g) Contractul cu sine însuși
În acest caz, există două voințe din punct de vedere juridic, dar manifestate prin aceeași persoană, distincte una de alta, deoarece cel puțin una din ele este manifestată în calitate de reprezentant al celeilalte părți, astfel că deși contractul este încheiat cu sine însuși, juridic există două voințe provenind (juridic) de la două persoane. Se pot da următoarele exemple:
persoana este reprezentanta alteia și încheie cu sine, dar ca reprezentantă pentru cealaltă parte, respectiv în numele său ca fiind a doua parte, un contract. Această persoană încheie contractul în dublă calitate: în numele său, fiind o parte; ca reprezentant al celeialte părți;
persoana este reprezentanta ambelor părți între care juridic se încheie contractul, care psihologic l-a încheiat aceasta cu sine însuși. Persoana care încheie contractul reprezintă din punct de vedere juridic pe ambele părți.
Art.713 C.civ. permite ca un mostenitor beneficiar să poată să-și plătească în mod valabil propria sa creanță îimpotriva moștenirii cu fonduri făcând parte din masa succesorală.
Art.411 C.com. autoriza pe comisionari să procure ei inșiși, în calitatea de vânzători, pe prețul indicat de către comitent sau, în lipsă, pe prețul curent, titlurile de credit, acțiunile, obligațiunile sau mărfurile, ce fuseseră însărcinați de comitent să-i cumpere și invers, să rețină, în calitate de cumpărători pe prețul indicat sau pe prețul curent, mărfurile de aceeași natură ce fuseseră însărcinați de către comitent să vândă în numele său.
Se consideră că dreptul nostru nu admite cu caracter de generalitate încheierea contractului cu sine însuși, deoarece actul prin care cineva nu-și exprimă decât propria sa voință, atât ca debitor cât si ca creditor, este lipsit de elementul pluralității de voințe distincte, care este esențial pentru existența contractului și prezintă inconvenientul coliziunii între interesele celui ce încheie actul cu sine însuși si interesele persoanei pe care o reprezintă.
h) Promisiunea unilaterală de a contracta
Prin promisiunea unilaterală de a contracta se ț acordul de voință prin care se stabilesc toate condițiile unui contract viitor, una din părți asumându-și obligația de a încheia contractul (viitor), în condițiile stabilite, imediat ce cealaltă parte își va manifesta voința sa în acest sens. Promisiunea unilaterală de a contracta se mai numește antecontract, adică față de contractul viitor. Există și promisiunea bilaterală de a contracta, care creează obligațiunea pentru fiecare parte de a încheia contractul.
Promisiunea unilaterală de a contracta este, deci, un contract, dar nu se confundă cu contractul ce urmează a se încheia, de exemplu promisiunea unilaterală de vânzare nu se confundă cu contractul de vânzare ce se va încheia.
Obligația din promisiunea unilaterală de a contracta nu este o ofertă sau policitațiune, care este un act unilateral, promisiunea este un contract. În executarea promisiunii unilaterale de a contracta se încheie contractul avut în vedere.
Părțile pot avea interes de a încheia întîi promisiunea unilaterală de a contracta și apoi contractul respectiv.
Contracte la distanță între comercianți și consumatori
Legislația romînă prevede o serie de particularități în ceea ce privește condițiile încheierii și executării contractelor comerciale la distanță între comercianții care furnizează produse sau servicii și consumatori. Înainte de încheierea contractului la distanță, comerciantul trebuie să informeze consumatorul în timp util, corect și complet asupra următoarelor elemente:
identitatea comerciantului și, în cazul contractelor care prevăd plata anticipată, adresa și modalitățile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail și codul unic de înregistrare;
caracteristicile esențiale ale produsului sau serviciului;
prețul de vânzare cu amănuntul al produsului sau tariful serviciului și taxele aplicabile;
cheltuielile de livrare, dacă este cazul;
modalitățile de plată, de livrare sau de prestare;
dreptul de denunțare unilaterală a contractului;
costul utilizării tehnicii de comunicație la distanță, în cazul în care acesta este calculat altfel decît conform tarifului de bază;
perioada de valabilitate a ofertei sau a prețului;
durata minimă a contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau periodică a unui produs sau serviciu;
termenul limită de executare a obligațiilor rezultând din contract.
Aceste informații trebuie comunicate în mod clar, ușor de înțeles de către consumator, prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicație la distanță utilizate, ținându-se seama de principiile de bună practică comercială în tranzacții și de principiile care guvernează protecția minorilor și a altor persoane lipsite de capacitate de exercițiu, precum și de principiile referitoare la bunele moravuri.
Comerciantul trebuie să transmită consumatorului, în scris sau pe un alt suport de informații durabil, la dispoziția sau accesibil acestuia, în timp util, în perioada executării contractului, următoarele:
confirmarea informațiilor menționate anterior, dacă acestea nu au fost transmise înainte de încheierea contractului;
condițiile și modalitățile de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală, sub forma clauzei următoare: „Consumatorul are dreptul să notifice în scris comerciantului că renunță la cumpărare, fără penalități și fără invocarea unui motiv, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea produsului sau, în cazul prestărilor de servicii, de la încheierea contractului”, redactată cu caractere îngroșate. În cazul omiterii acestei clauze, produsul sau serviciul este considerat livrat fără cerere de comandă din partea consumatorului;
sediul, numărul de telefon/fax, precum și adresa de e-mail ale comerciantului, la care consumatorul poate să-și prezinte reclamațiile;
informațiile privind service-ul post-vînzare și garanțiile oferite;
condițiile de denunțare unilaterală a contractului, atunci când acesta are o durată nedeterminată sau o durată mai mare de un an.
Dacă părțile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa.
Comerciantul trebuie să își îndeplinească obligațiile contractuale în termen de cel mult 30 de zile de la data la care consumatorul a transmis comanda, cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel.
Comerciantul, în cazul în care nu poate executa contractul din cauză că produsul sau serviciul nu este disponibil, trebuie să informeze consumatorul despre această indisponibilitate, iar sumele pe care acesta le-a vărsat ca plată trebuie rambursate de comerciant în termen de maximum 30 de zile.
Comerciantul poate livra consumatorului un produs sau serviciu de o calitate și la un preț echivalente cu cele solicitate, numai dacă acest lucru a fost prevăzut înainte de încheierea contractului și/sau în contract, astfel încât consumatorul să fie informat în mod clar despre această posibilitate. În caz contrar furnizarea unor produse sau servicii similare celor solicitate va fi asimilată cu livrarea fără comandă.
Corelația dintre oferta cu termen și momentul încheierii contractului
Pentru a se produce încheierea contractului este necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă. Ofertantul poate primi ca bună și o acceptare ajunsă peste termen, cu condiția să încunoștințeze de îndată pe acceptant despre aceasta (art. 35 alin. 2 Cod comercial). Desigur că, în acest caz, momentul încheierii contractului va trebui să fie considerat momentul primirii de către ofertant a acceptării.
Aplicarea diferitelor sisteme privind momentul încheierii contractului
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voința părților. În cazul în care părțile nu au decis altfel, va fi locul să se facă aplicarea sistemelor expuse, preferințele literaturii de specialitate și ale practicii noastre judiciare și arbitrale îndreptându-se în mod hotărât spre sistemul recepției.
Cu toate acestea există unele cazuri în care contractul este considerat încheiat fără a fi necesar ca acceptarea să fie comunicată ofertantului.
În acest sens, menționăm prevederea art. 36 Cod comercial, conform cu care atunci când ofertantul ,,cere executarea imediată a contractului și un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut și nici chiar necesar după natura contractului, atunci contractul este perfect, de îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui’’.
De asemenea, menționăm prevederea art. 38 Cod comercial, potrivit căruia ,,în contractele unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoștința părții căreia este făcută’’.
Teorii recente cu privire la momentul și locul încheierii contractului
Conform acestor teorii, momentul si locul încheierii contractului urmează a fi determinate conform voinței exprimate sau implicite a părților contractante, iar dacă această vointa nu s-a exprimat ori nu poate fi precizată, se preconizează ca instanța de judecată să decidă în funcție de temeinicia intereselor aflate în conflict; adica să determine momentul și locul încheierii contractului, de la caz la caz, fie în avantajul ofertantului, fie în acela al destinatarului.
a) Teoria monistă. Conform acestei teorii, momentul și locul încheierii contractului trebuie să rămâna legate (de unde și denumirea de teorie monistă), așa cum ele sunt considerate în sistemele clasice și că ori de câte ori părțile nu au localizat contractul în timp și spațiu, urmează ca instanța de judecată să aplice, după împrejurări, fie sistemul recepțiunii, fie sistemul expedierii acceptării.
Dacă se apreciază că interesele ofertantului trebuie să prevaleze, instanța va aplica sistemul recepțiunii, urmînd ca destinatarul să suporte așa-numitele – impropriu – riscuri, adică: până la receptarea acceptării,. ofertantul poate revoca oferta, iar în caz de litigiu, destinatarul va trebui să se deplaseze la instanța domiciliului sau reședintei ofertantului.
Dacă însă se apreciază că interesele destinatarului trebuie să prevaleze, se va aplica sistemul expedierii acceptării; ca urmare, destinatarul poate revoca acceptarea înainte de receptare, iar în caz de litigiu, ofertantul va trebui să se deplaseze la instanța domiciliului sau reședinței destinatarului [ 24, p. 81].
b) Teoria dualistă. Conform acestei teorii, momentul și locul încheierii contractului sunt stări de fapt distincte ( de unde și denumirea de teorie dualistă), pe care părțile contractante le pot liber determina, precum tot astfel poate face, în caz de litigiu, și instanța de judecată.
Importanța momentului încheierii contractului
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere și anume:
În raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum și caducitatea ofertei;
Viciile voinței și, în general, cauzele de nulitate sau de anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractului;
Momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract. Problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în timp;
Efectele contractului se produc, ca regulă, începînd din momentul încheierii acestuia. De aici decurge consecința că, dacă nu s-a prevăzut altfel, în cazul contractelor translative de drepturi reale, dreptul, și deci și riscurile, se transmit din acest moment către dobânditor;
Momentul încheierii contractului interesează și calculul termenelor de prescripție
În cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contrac- tului determinat de prima acceptare primită, face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;
Momentul încheierii contractului determină și locul încheierii acestuia.
2.4. Principiul libertății alegerii locului formarii contractului de împrumut și importanța acestuia
În funcție de sistemul urmat spre a stabili momentul încheierii contractului, vom trage concluzii și cît privește locul încheierii.
Când contractul se încheie între prezenți locul este acela în care se găsesc părțile.
În cazul contractului încheiat la telefon locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondență, avînd în vedere adeziunea manifestată față de sistemul recepției, va trebui să conchidem că locul încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența.
În acele cazuri izolate în care se contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii contractului va fi considerat localitatea în care se află destinatarul ofertei.
Locul încheierii contractului prezintă importanță din punctul de vedere al dreptului internațional privat, acest loc putînd determina legea aplicabilă în caz de conflict de legi în spațiu, dacă contractul conține un element de extraneitate. De asemenea, poate prezenta interes pentru determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.
3.CONDIȚIILE PENTRU A PRELUA DATORIA ÎMPRUMUTATULUI
3.1. Capacitatea de a contracta
Prin capacitatea de a contracta se înțelege acea „condiție de fond, esențială și generală a actului juridic care constă în aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi și obligații prin încheierea de acte juridice civile” [11, p.83]. Numai subiectul de drept, ca urmare a încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi și obligații.
Autorii deosebesc în general capacitatea de a dobîndi de aceea de a exercita drepturi. Prima constituie „capacitatea de folosință” și se poate defini ca fiind aptitudinea de a fi titularul unor drepturi; iar cea de-a doua, se numește „capacitatea de exercițiu” și se poate defini ca fiind „aptitudinea de a exercita drepturile al căror titular ești” [20, p.89]. Se poate întîmpla ca o pesoană să fie titulara unui drept fără a-l putea exercita ea însăși, fiind obligată să se folosească de el prin intermediul altei persoane.
În art.948 din Codul civil (iar în art.916 în Proiectul Codului civil) se face referire la „capacitatea de a contracta” ca la o condiție generală, esențială, de validitate a oricărei convenții.
Regula în materia capacității de a încheia acte juridice se deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (în planul actului juridic general – poate încheia acte juridice civile) orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, iar Proiectul Codului civil, în art.917, alin.(1), arată că: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”. Observăm că Proiectul Codului civil vine cu o delimitare, în sensul că face distincția între incapacități generale, care îi privesc pe cei „declarați incapabili de lege”, dar și incapacități speciale, care se rezumă la incapacitatea de „a încheia anumite contracte”.
Condiția capacității de a contracta (încheia) diverse specii de acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-808 Cod civil se stabilește capacitatea de a dispune sau de a primi donații, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia contractul de tranzacție, etc.
Definiția legală a capacității de folosință și de exercițiu o regăsim în Decretul nr.31/1954, privind persoanele fizice și persoanele juridice, de asemenea există unele prevederi speciale și în Codul familiei și în alte acte normative.
Ineditul apare în Proiectul Codului civil, care încearcă o sistematizare în legislația de domeniu. În Titlul II-Persoana fizică, Capitolul I este intitulat „Despre capacitatea civilă a persoanei fizice”. Acest capitol detaliază probleme legate de capacitatea de folosință și cea de exercițiu a persoanei fizice, aducând totodată unele modificări în materia capacității prin „introducerea unor instituții noi cum ar fi : instanța tutelară sau consiliul de familie” [30, p.84] .
Legislația instituie ca regulă capacitatea de a încheia acte juridice civile, iar ca excepție incapacitatea. Aceasta din urmă, necesită o abordare destul de sensibilă, în sensul că incapacitățile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.
Decretul 31/1954, în art.6, alin.(1) prevede regula capacității, astfel: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile stabilite de lege”. Codul civil expune aceeași teorie în art.856, precum și în art.949 și 1306.
De asemenea Proiectul Codului civil prevede în art.16, alin.(1) și (2) următoarele: tuturor persoanelor le este recunoscută capacitatea civilă, atât cea de folosință cât și cea de exercițiu, în afară de cazurile prevăzute de lege; iar în art.17, alin.(1), consacrat limitelor capacității civile, reproduce ad literam art.6, alin.(1) al Decretului nr 31/1954.
În cazul persoanelor juridice capacitatea de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialității capacității de folosință consacrat în art.34 din Decretul nr.31/1954 „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Este imperios să facem corelația între capacitate și discernământ: capacitatea este o stare de drept recunoscută de lege oricărei persoane, iar discernământul este o stare de fapt (de facto) a cărei existență poate fi dovedită. O regulă generală a acestui principiu presupune că o persoană care are capacitate de exercițiu, dispune și de discernământul faptelor sale; prezumție relativă, deoarece se poate demonstra și contrariul.
Practica judiciară în această privință a statuat următoarele: „Pot fi anulate pentru lipsă de discernământ, nu numai actele încheiate de minorii sub 14 ani sau de interzișii judecătorești, ci și acelea încheiate de orice altă persoană” [27, p.85].
Din această acțiune reiese faptul că, părțile pentru a încheia un act juridic valabil trebuie să dispună pe lângă capacitatea legală, și de așa zisa capacitate naturală. Aceasta capacitate presupune existența efectivă a discernământului în momentul încheierii actului juridic civil. Art.918 din Proiectul Codului civil este consacrat în totalitate incapacităților naturale. Astfel alin.(1) stipulează următoarele: „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în imposibilitatea de a-și da seama de urmările faptelor sale. În această situație poate fi vorba de beție, sedare cu medicamente sau droguri, somnambulism, etc. Este de specificat că inacapacitățile naturale trebuie să fie întotdeauna dovedite în fața instanței, spre deosebire de incapacitățile legale care se prezumă.
Trebuie să amintim că, în principiu, toate persoanele au capacitatea civilă de exercițiu cu excepția celor pe care legea le declară în mod expes lipsite sau restrânse în această privință.
Excepția în materia încheierii actelor juridice se desprinde din prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta sunt: 1. minorii, 2. interzișii (…) 4. În genere toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.
Incapacitățile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii :
după natura lor, distingem: incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.
Incapacitatea de folosință lipsește individul în mod absolut de posibilitatea de a încheia anumite acte juridice; ea atrage întotdeauna și incapacitatea de exercițiu.
Incapacitate de exercițiu se referă în general la persoanele care nu au discernământul necesar pentru a înțelege urmările propriilor acte, și din acest motiv nu-și pot exercita drepturi și asuma obligații. În acest caz chiar dacă persoana nu poate contracta singură, ea poate fi reprezentată la încheierea actului juridic civil (de exemplu, un minor de 14 ani lipsit de capacitate de exercițiu va încheia un contract de vânzare-cumpărare prin reprezentantul său legal și cu autorizarea prealabilă a autorității tutelare).
În raport de conținutul sau întinderea lor, distingem: incapacități generale, (care vizează, în principiu, toate actele juridice), și incapacități speciale (care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice această clasificare se suprapune cu cea anterioară; dar pentru persoanele juridice, incapacitatea de folosință nu vizează, întotdeauna, numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, putem deduce că aceasta nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din care ar izvorî drepturi și obligații ce contravin scopului pentru care a fost înființată.
După izvorul lor, incapacitățile civile pot fi clasificate în: incapacități stabilite de legea civilă (incapacitățile de exercițiu și majoritatea incapacităților de folosință) și incapacități civile stabilite de legea penală:
De exemplu în Codul civil se prevede:
– minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin donație sau testament (art.806) ;
– minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile sale (art.807) ;
– medicii și farmaciștii nu pot primi donații de la persoana pe care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc. ;
În Codul familiei se prevede:
– tutorele și rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă (art.128);
– soții nu pot împărți voluntar bunurile comune în timpul căsătoriei (art.36, alin.2);
În Codul penal se prevede:
– pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre care drepturile părintești și dreptul de a fi tutore sau curator (art.64).
– măsura de siguranță prin care se interzice persoanei de a se afla în anumite localități, măsură ce aduce atingere statutului persoanei (art.111 și 112).
În raport de opozabilitatea lor distingem între incapacități absolute și incapacități relative.
Incapacitățile absolute împiedică încheierea de către incapabil a actului cu orice alte persoane (de exemplu, minorul sub 16 ani nu poate dispune în niciun fel prin donații sau testament de bunurile sale – conform art.806 din Codul civil).
Incapacitățile relative împiedică încheierea actului de către incapabil cu anumite persoane (de exemplu, nu se pot încheia acte juridice între minor, pe de o parte, și tutorele, soțul acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori frații sau surorile tutorelui, pe de altă parte-precizări consacrate în art.128 din Codul familiei).
După finalitatea lor incapacitățile sunt: incapacități cu caracter de sancțiune (de exemplu,decăderea din beneficiu de inventar – art.712 din Codul civil), și incapacități cu caracter de protecție (de exemplu,interzicerea vânzărilor între soți – art.1307 din Codul civil).
Doctrina franceză folosește același regim juridic pentru a defini capacitatea, dar ne propune să facem distincția între inacapacitate și indisponibilitate reală. Un anumit bun poate fi afectat unui scop special, unui interes general, colectiv, și din aceste motive să fie scos din circuitul civil. Contractele care ar avea ca obiect derivat un asemenea bun vor fi lovite de nulitate, și asta datorită indisponibilității reale a bunului ce constituie obiectul convenției și nu datorită incapacității părților, ci datorită indisponibilității reale a bunului ce constituie obiectul convenției.
De asemenea tot doctrina franceză ne atenționează că nu trebuie să confundăm incapacitatea cu lipsa calității de proprietar, deoarece un contract care privește un bun al altuia va fi inficace deoarece un vânzător, care nu este el însuși proprietar, nu poate transmite proprietatea cumpărătorului, iar un asemenea contract va fi inopozabil adevăratului proprietar. [22, p.230].
3.2. Principiul nonviolenței exprimat prin consimțămîntul valabil al părților ce se obligă să preia datoria
Consimțămîntul și voința juridică
Corelația dintre consimțămînt și voința juridică
În literatura de specialitate, mulți autori consideră ca o condiție esențială sau ca element structural al actului juridic civil voința juridică. Acest element înglobează atât consimțămîntul cît și cauza actului juridic. Analiza condițiilor de valabilitate ale actului juridic civil se cere a fi explicata prin examinarea ambelor concepte, consimțămîntul și cauza, fiecare cu problemele sale juridice; dar tot atît de importantă este și analiza noțiunii de voință juridică.
Formarea și principiile voinței juridice în dreptul civil
Pornind de la definiția actului juridic ca fiind o manifestare de voință cu intenția de a produce efecte juridice, putem deduce că voința este un element fundamental al actului juridic civil. Ea constituie un „fenomen psihologic de natură subiectivă, un fenomen juridic, și în ambele cazuri are un caracter complex”. Caracterul de fenomen psihologic complex presupune parcurgerea anumitor etape, iar ca fenomen juridic complex necesită reunirea a celor două elemente: cauza și consimțământul.
Punctul de formare al voinței juridice, sub aspect psihologic, îl constituie existența unor nevoi obiective pe care omul tinde să le satisfacă. Acesta constituie primul element ce face parte din faza internă a procesului psihologic. Următoarea fază este reflectarea, ce presupune reprezentarea nevoilor în mintea omului, reprezentare ce duce la la apariția scopului ce trebuie atins. Pe măsură ce reprezentarea se conturează apare o a treia etapa din faza internă: dorința. De obicei o dorință nu rămâne niciodată singură, ea este însoțită de alte tendințe și dorințe. Odată conturate aceste elemente, se trece la deliberarea acestor dorințe, deliberare ce presupune o luptă a motivațiilor, o stabilire a avantajelor și dezavantajelor. Apariția motivului determinat constituie imboldul hotărârii, proces care încheie faza internă. Dar pentru ca acest proces psihologic să devină fapt social el trebuie exteriorizat, adică să fie adus la cunoștința celorlati subiecți de drept.
Știința dreptului constituie ca elemente ale procesului psihologic complex doar hotărârea exteriorizată și motivul determinat, celelalte elemente rămân în planul juridic ca fiind fără relevanță. În limbajul juridic motivul determinat este tradus ca fiind „scopul sau cauza actului juridic, iar hotarârea exteriorizată nu este altceva decât consimțămîtul” [26, p.258] Așadar între voința juridică și consimțământ există o corelație de tipul întreg-parte.
Termenul de consimțământ este folosit când actul juridic are mai multe părți; problemă studiată de un renume francez,din literatura de specialitate, M.Planiol: „câte voințe necesită formarea unui act juridic” [după 27, p.89] .În principiu pentru formarea unui act juridic este necesar să existe două voințe, majoritatea actelor fiind convenții. În acest caz persoanele care figurează ca autori sunt denumite părți contractante sau părți. Voința unei părți fiind în concordanță cu voința celuilalt autor se va numi consimțămînt, termen ce indică similitudinea voințelor concordante la formarea actului juridic.
În situația în care actul juridic este întocmit de o singură persoană (testamentul, oferta de a contracta, aceptarea ofertei, renunțarea la succesiune), voința nu este decât aparentă și temporară. Pentru ca testamentul să producă efecte juridice trebuie ca mai târziu o altă voință să se întâlnească cu prima și, astfel, efectele juridice să se producă prin acceptarea legatului sau a ofertei.
În dreptul nostru civil voința juridică este guvernată de două principii principiul libertății (autonomiei) voinței juridice și principiul priorității voinței interne (reale) față de voința declarată.
Principiul libertății (autonomiei) voinței juridice
Teoria autonomiei de voință a fost elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau și Immanuel Kant în contextul climatului individualist dominant în epocă [după 30, p.13].
În esență, teoria privește omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul înțelege să renunțe de bunăvoie la o parte din libertățile dobândite prin naștere ajungându-se astfel la un acord al voințelor libere numit contract social.
Baza întregii construcții a societății umane este individul, voința sa liberă.
Teoria autonomiei de voință a promovat pe plan juridic principiul libertății contractuale (laisser faire, laiser contracter) – lasă să se facă, lasă să se contracteze.
Principiul libertății s-a format și s-a transformat de la o etapă istorică la alta. Astfel în Dreptul roman, nu-i era recunoscută voinței juridice de a fi singură creatoare de efecte juridice [30, p.13]. Acest formalism se continuă și în Evul Mediu timpuriu. În practica dreptului canonic, dictonul transpunea jurământul promisoriu. Prin „jurământ promisoriu”,Dumnezeu era valorificat într-o dublă ipostază:1)ca martor esențial al angajamentului asumat prin încheierea convenției;2)creditor principal al angajamentului convențional [30, p.90].
Trecerea de la jurământul promisoriu la jurământul secular este constatată și teoretizată de Grotius [ după 29 , p.42 ]. Următoarea etapă o constituie trecerea de la exigențele canonice la cele laice, și apare ideea de cauză eficientă a contractului, cauză ale căror resorturi se regăsesc în voința exprimată a contractanților.
Principiul libertății contractuale se desprinde din Codul civil care l-a consacrat prin două texte de lege.
-art.969 alin.1 Cod civil: „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” ;
-art.5 Cod civil: „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.
Cu alte cuvinte, libertatea părților în încheierea actelor juridice se circumscrie în jurul următoarelor idei:
-părțile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;
-părțile, de comun acord, stabilesc conținutul contractului; drepturile și obligațiile ce le revin;
-părțile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă actul juridic prin care s-au legat;
Această libertate a părților în încheierea actelor juridice cunoaște următoarele limitări: legea, ordinea publică și bunele moravuri.
Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică și socială a societății omenești. Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale imperative de ordine publică sunt sancționate cu nulitate absolută.
În legislația română există și norme imperative care nu privesc ordinea politică, economică și socială. De exemplu, textul art.948 Cod civil este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea condițiilor esențiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art.813 Cod civil stabilește imperativ forma actului de donație: act autentic.
Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise și regulile de conviețuire socială, termen folosit frecvent în doctrină și practică.
Constituția României folosește expres termenii de bune moravuri și morală publică.
Principiul priorității voinței reale (interne) față de voința declarată
În structura voinței juridice se reunesc: elementul psihologic, voința internă a părții actului juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia și elementul social, voința declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.
De regulă, voința internă coincide cu voința externă, subiectul exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană.
Uneori, între cele două voințe pot să apară neconcordanțe datorate fie dificultăților de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest.
În aceste situații se pune întrebarea cărei voințe i se acordă prioritate: celei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului juridic.
Răspunsul la întrebare este dat în funcție de concepția adoptată de legiuitor în privința raportului dintre voința internă și voința externă.
Concepția obiectivă îmbrățișată de Codul civil german în 1900 acordă importanță exclusivă voinței declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declarația de voință. Se ignoră astfel voința reală a subiectului de drept exprimată în actul juridic. În această concepție se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voință, să-i acorde protecție, chiar dacă în realitate voința externă se face în scopul încălcării legii.
Concepția subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voința internă, reală a subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voința internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic valabilitatea actului de dobândire atârnă exclusiv de elemente ale voinței interne, ce nu au fost exprimate în voința materializată, exteriorizată, elemente necunoscute dobânditorului.
Dreptul civil român a ales calea de mijloc.
În principiu, s-a consacrat concepția subiectivă, acordându-se prioritate voinței interne în raport cu voința externă. În art.977 din Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, (după voința internă) iar nu după sensul literal al termenilor” (voința externă, materializată în actul juridic ad probationem).
În Codul civil există aplicații practice ale principiului priorității voinței reale (interne) față de voința declarată:
– în materia consimțământului: art.953 din Cod civil prevede: „consimțământul (aici în sensul de manifestare a voinței interne de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil: „dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (nu și-ar fi manifestat voința internă de a contracta).
– în materia simulației: art.1175: „actul secret, (rezultat al voințelor interne al părților) care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante ( este rezultatul voințelor interne exprimate de părți) și succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”. Așadar actul real este cel secret, rezultat al voințelor interne, în timp ce actul public este rezultatul voințelor externe, a celor declarate de părți.
Argumentele ce impun principiul priorității voinței interne (reale) față de voința declarată sunt următoarele:
– principiul libertății contractuale imprimă voinței juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voința internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex, determină în final nașterea legăturii juridice, implicit a actului juridic civil;
– atunci când voința externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe înțelesuri, părțile sau judecătorul stabilește adevăratul înțeles după un criteriu unic, voința internă a părților. Textul art.960 Cod civil afirmă expres: „interpretarea contractelor (aflarea adevăratului înțeles al voinței părților) se face după intenția comună a părților contractante” (voința internă);
– voința internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedește că a fost dată din eroare, obținută prin dol sau smulsă prin violență, fapt ce nu se întâmplă în concepția obiectivă, cu voință externă.
Consecințele specifice concepției obiective se regăsesc și în dreptul nostru întemeiat pe principiul priorității voinței interne în raport cu voința externă, declarată.
Astfel, în materia probațiunii se acordă prioritate voinței externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (înscrisul) (nu se admite combaterea voinței externe, materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.”
Interesele securității statice și dinamice a circuitului civil impun îmbinarea dispozițiilor normative care dau satisfacție atât concepției subiective cât și concepției obiective. Încrederea în actele juridice încheiate și securitatea dinamică a circuitului civil justifică poziția legiuitorului român.
Definiția consimțămîntului
Consimțământul reprezintă „exteriorizarea hotărârii de a încheia acte juridice civile” [28, p.62]. El reprezintă o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
Etimologic cuvântul „consimțămînt” este folosit în două sensuri: într-un prim sens el exprimă o manifestare unilaterală de voință. În această situație suntem în prezența actului unilateral și voința fiecărei părți în cazul actelor bilaterale și multilaterale. Codul nostru civil folosește în acest înțeles cuvântul consimțământ în art.953: „Consimțământul nu este valabil cănd este dat din eroare,smuls prin violență sau surprins prin dol”. Un alt sens este acela de acord de voință al părților la încheierea actelor bilaterale sau multilaterale. Codul civil reglementează în acest sens în art.969,alin.(2): „Convențiile pot fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”
Doctrina este adepta utilizării primului sens al termenului, iar pentru al doilea de preferat este folosirea sintagmei „acord de voință”.
Condițiile de valabilitate ale consimțămîntului
Cu privire la numărul condițiilor de valabilitate, doctrina a adoptat diferite opinii.
Majoritatea autorilor consideră că aceste condiții sunt următoarele: „să provină de la o persoană cu discernămînt, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțămînt”
Un alt autor adaugă la condițiile de mai sus: „voința trebuie să fie liberă, voința trebuie să fie conștientă”[17, p.154-155].
Într-o altă opinie, la cele patru condiții prezentate la început se enumeră și: „consimțământul trebuie să fie serios; consimțămîntul trebuie să fie precis” [15 , p.263].
De asemenea un alt autor susține că sunt condiții următoarele: " voința să fie declarată sau manifestată în exterior, declarația de voință trebuie să fie serioasă, făcută cu intenția de a produce efecte juridice; consimțământul trebuie să fie liber și neviciat” [18, p. 118].
În analiza condițiilor de valabilitate ale consimțămîntului am pledat pentru argumentul ad populum; deci pentru a-și produce efectele în mod valabil, consimțămîntul trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele condiții:
a) să emane de la o persoană cu discernămînt
Această cerință este impusă de necesitatea ca subiectul de drept să își dea consimțămîntul în încheierea unui act juridic, în plină cunoștință de cauză, avînd posibilitatea de a discerne efectele actelor sale. Dar așa cum am afirmat mai sus, nu este suficientă starea de drept-capacitatea de exercițiu, ci ea trebuie să aibă și discernămînt – stare de fapt. Apariția unei incapacități naturale ca: beția, hipnoza, somnambulismul la o persoană cu capacitate de exercițiu face ca această condiție să fie viciată, atrăgînd totodată nulitatea relativă actului juridic civil.
Minorii sub 14 ani și interzișii judecătorești sunt prezumați a fi fără discernămînt. În cazul persoanelor capabile care încheie actul juridic în stare de incapacitate naturală, lipsa temporară a discernămîntului la data contractării trebuie să fie dovedită în fața instanțelor judecătorești.
Problema discernămîntului nu se discută în cazul persoanelor juridice, deoarece reprezentanții acestora sunt întotdeauna persoane fizce cu capacitate de exercițiu deplină.
Practica judiciară a îmbrățișat opinia potrivit căreia consimțămîntul dat la încheierea actului juridic trebuie să provină de la o persoană cu discernămînt. Într-o speță s-a statuat: „dispunătorul printr-un testament, cu toate că este o persoană majoră, trebuie să aibă discernămînt în momentul în care îl întocmește, în sensul de a nu exista incapacități legale și nici cele naturale, adică lipsa unei voințe conștiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedește că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanța are îndatorirea să anuleze actul.” [25, p.143].
b) consimțămîntul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii).
Manifestarea de voință se face cu intenția specială de a încheia un act juridic, cu intenția de a produce efecte juridice și în final executarea acestuia (să fie garantată) prin forța coercitivă a statului.
Există situații când consimțămîntul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
-cănd manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curiozitate sau pură complezență);
-când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestivă din partea celui care se obligă – mă oblig dacă vreau (art.1010 Codul civil);
-dacă manifestarea de voință este prea vagă;
-dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia;
c) consimțămîntul să fie exteriorizat
Voința de a încheia actul juridic născută dintr-un proces psihologic complex, dobîndește valoare juridică numai atunci cînd este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de voință, să se realizeze acordul de voință. Acest lucru se întîmplă, prin manifestarea voinței interne în exterior.
Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voința internă în forma dorită ca urmare a principiului consensualismului. De la acest principiu există și excepții, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.
Voința internă se poate exterioriza expres prin:
-cuvinte : fiecare parte își declară astfel consimțămîntul și împreună realizează acordul de voință. De exemplu, vânzătorul și cumpărătorul prin cuvinte, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat și prețul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este consimțămîntul dat la nașterea contractului de vânzare-cumpărare.
-înscrisuri: de regulă, părțile grijulii cu soarta actului juridic, îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea comună de voință să se facă printr-un înscris constatator semnat de ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimțămîntului să se facă în formă scrisă.
Prevederile art.1191 Cod civil impun ca actele juridice al căror obiect are o valoare ce depășește 250 lei, de regulă, să se întocmească în formă autentică sau sub semnătură privată.
Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin manifestarea expresă a consimțămîntului. De pildă, potrivit art.814 Cod civil în cazul contractului de donație între absenți, acceptarea (consimțămîntului) să fie făcută în formă autentică (așadar consimțămîntul trebuie să fie expres) [15, p.130]; în art.1034, 1042 în materie de solidaritate convențională creditorul „cere (consimțămînt expres) plata în tot a creanței” sau „se poate adresa (consimțămînt expres) la acela care va voi dintre debitori”.
Cu privire la exprimarea consimțămîntului se pune întrebarea dacă tăcerea are valoare juridică de consimțămînt, potrivit adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimțămînt (qui tacit consetire videtur).
În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimțămînt, dar există situații excepționale în care tăcerea valorează consimțămînt:
-când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art.1437 Cod civil, privitor la tacita relocațiune: „După expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune (contract de închiriere prin care se asigură folosința temporară a unui lucru în schimbul chiriei), dacă locatarul rămîne și este lăsat în posesie, atunci se consideră locațiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, se precizează: „consimțămîntul se socotește dat dacă participarea sau operațiunile (este vorba de participarea asociaților cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau avînd același obiect de activitate și de operațiuni făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalți asociați și aceștia nu au interzis continuarea lor”(au tăcut).
– părțile convin să acorde tăcerii valoare de consimțămînt. De exemplu, părțile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de închiriere a unei locuințe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la expirarea termenului de închiriere ;
– când prin obicei (uzanțe) tăcerea valorează consimțămînt ;
d) consimțămîntul să nu fie alterat de vreun viciu de consimțămînt
Întru explicarea acestui principiu trebuie să pornim de la faptul că el este impus de caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic civil; caracter ce poate fi afectat de vicii de consimțămînt.
Viciile de consimțămînt sunt acele împrejurări interne și externe care afectează consimțămîntul. Viciile de consimțămînt „ce constau în împrejurări externe sunt violența și leziunea și cele ce privesc împrejurărî interne, de natură intelectuală sunt eroarea și dolul.” [11,p.149].
ÎNCHEIERE
În concluzie, după cum am arătat în definiția contratului de împrumut, elementul specific al acestuia este acordul de voință al părților, adică întîlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale, cu intenția părților de a produce efecte juridice.
Voința definită ca o capacitate a omului de a propune scopuri și de a-și realiza idealuri pe calea unor activități care implică învingerea unor obstacole, capacitatea omului de a-și planifica, de a-și organiza, efectua și controla activitatea în vederea realizării scopurilor are un rol deosebit în materie de contracte civile și obligații contractuale .
Încheierea contractelor se realizează pe baza principiul libertății contractului ce presupune faptul că participanții la contract – persoanelor fizice și persoanelor juridice – au autonomia de a hotărî în mod liber și conștient asupra aspectelor pe care le implică acest act juridic civil. Contractul civil, cu diferitele sale forme de manifestare, reprezintă cel mai impor tant act juridic civil, dar mai mult decît atît principalul izvor de obligații civile. Contractul, în ansamblul său, are o deosebită însemnătate pentru societate a cărei dezvoltare istorica și modernizare nu ar fi fost posibilă fără existența acestuia .
În cuprinsul lucrării am considerat necesară dezbaterea în parte a fiecărei condiții de validitate a contractului, de asemenea în special am acordat o atenție deosebită formei actului juridic civil, prin raportare la Proiectul de Cod civil. Pentru punerea în practică a celor prezentate cat mai detaliat am formulat și o serie de exemple pentru o înțelegere cat mai eficienta și ușoară a acestor noțiuni.
În urma dezbaterii acestei teme doresc să fac cîteva propuneri pentru viitoarele reglementări asupra unor probleme pe care le consider imperios necesare:
Se impune la legiuitor să tranșeze în mod clar momentul transferului dreptului, știut fiind că de acest moment depinde și transferul riscului. În opinia mea acest moment ar trebui să coincidă cu realizarea acordului de voință al părților, dublată de tradițiunea reală a lucrului, principiu care există deja în materia lucrurilor mobile, dar care ar trebui extins și în materia celor imobile. Prin excepție, acest moment ar putea fi stabilit la o altă dată (plata prețului, înscrierea în cartea funciară). Doar prin tradițiunea reală, realizată pe baza acordului de voință, cumpărătorul intră în deplinătatea prerogativelor sale, dreptul fiind exclusiv și absolut, opozabil erga omnes. Fac precizarea că m-am referit la aceste propuneri pe care le-am considerat mai importante. Nu am avut în vedere propuneri s-au modificări deja introduse în Proiectul Codului civil întrucât propunerile prezentate rezultă în mod evident din lucrare.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06. 2002, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002, http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură fiscală a Romîniei În: Monitorul Oficial al României nr. 375 din 3 iunie 2009. http://www.legestart.ro/Procedura-2009-valorificarea-prin-vanzare-licitatie-bunurilor-sechestrate-potrivit-dispozitiilor-Codului-procedura-fiscala-(MzMyODI3).htm
Codul funciar al Republicii Moldova , aprobat prin Legea nr.828-XIII din 25.12.1991, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 107 din 04.09.2001 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313324
Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 44-46 din1998 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr.91 din 05.04.2007 privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 70-73 din 25.05.2007 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325735
Legea nr.121 din 04.05.2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 90-93 din 29.06.2007 http://www.app.gov.md/file/hotariri/Legea%20121.pdf
Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 032 art. Nr.116 din 09.03.2007. http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/law-local-public-administration-ro.pdf
Legea nr.523-XIV din 16.07.1999 cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.124 din 11.11.1999. http://lex.justice.md/md/311681/
Legea nr. 627-XII din 04.07.1991 cu privire la privatizare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.61-63 din16.04.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313297
Legea nr. 764-XV din 27.12. 2001 privind organizarea administrativ-teritorială. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16. din 2002 http://ro.wikisource.org/wiki/Legea_nr._764-XV/2001_(cu_modificări
Legea nr. 1217-XIII din 25.06.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 59-60 din 11.09.1997 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr. 1247-XII din 22.12.1992 privind reglementarea de stat a regimului proprietății funciare, cadastru funciar de stat și monitoringul funciar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 12.din 30.12.1992, http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea nr. 1308-XIII din 25.07.1997 privind prețul normativ și modul de vânzare -cumpărare a pământului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.147-149 din 06.12.2001 http://www.law-moldova.com/laws/rom/normativnoi-tsene-ro.txt
Legea Republicii Moldova privind administrația publică locală nr. 123 din 18.03.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 49 din 19.03.2003. p. 38-49 . http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea Republicii Moldova cu privire la ajutoarele umanitare acordate Republicii Moldova nr. 1491-XV din 28.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 23-24 din 18.02.2003. p. 15-35. http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Hotărîrea Guvernului RM nr.379 din 03.07.1996 cu privire la organizarea evidenței proprietății publice a Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://www.app.gov.md/file/hotariri/HG379.pdf
Hotărîrea Guvernului RM Nr.932 din 14.08.2007 cu privire la privatizarea terenurilor proprietatea publică a statului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.127-130 art Nr : 966.din17.08.2007. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=324977&lang=1
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.972 din 11 septembrie 2001;Regulamentul cu privire la modul de evidență, evaluare și vînzare a bunurilor confiscate, fără stăpîn, sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune și a comorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=BED7ACF5:14504302
Hotărîrea Guvernului RM nr. 1016 din 01.10.1998 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la Registrul patrimoniului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.94-95 din15.10.1998
http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Hotărârea Guvernului RM nr. 1056 din 12.11.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2-4 din 1997.
Convenția ONU pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953, ratificatî prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24.07.1997, în vigoare din 12.09.1997, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1998, 341 p.
Convenția asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, întocmită la 29.05.1993 la Haga, aderat prin hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1468-XIII din 29.01.1998, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1999, 81 p.
Monografii,articole de specialitate
24. Adam I. Regimul juridic al dobândirii și înstrăinărilor imobilelor – terenuri și construcții. București: Europa Nova, 1996. 461 p.
25. Adam I. Teoria generală a drepturilor reale: București: Europa Nova, 1998.479 p.
26. Adam I. Drept civil. Drepturile reale. București: ALL BECK, 2002. 805 p.
27. Alexandru E. Drept administrativ. Chișinău: Ed. Economică, 2002. 490 p.
28. Baieș S. și Roșca, N. Drept civil. Drepturile reale principale. Chișinău: Elina-VI, 2005. 302 p.
29. Baieș S. Modurile de apariție și de stingere a dreptului de proprietate. În: Analele științifice ale USM. Științe juridice, Facultatea de drept. Chișinău: Editura USM, 1998. p.320 -328
30. Baieș, Sergiu și Roșca, Nicolae. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău: ARC, 2000. 346 p.
31. Beleiu Gh. Drept civil roman. București :Universul juridic, 2005. 621 p
32. Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: ALL BECK, 2001. 372 p.
33. Bîrsan C. Regimul juridic al bunurilor imobile. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. 245 p.
34. Bîrsan C. Gaiță M. și Pivniceru M. Drept civil. Drepturile reale principale. Iași: Institutul European, 1997. 292 p.
35. Bloșenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău: Cartdidact, 2003. 280 p.
36. Chelaru E. Circulația juridică a terenurilor. București: ALL.BECK, 1996. 634 p.
37. Climov A. Formarea bunurilor – un nou aspect al exercitării dreptului de proprietate. Chișinău: USM, 2000, 168 p.
38. Climov A. Domeniul public și domeniul privat al proprietății: probleme și reglementări juridice. Chișinău: USM, 2000, 318 p.
39.Cojocari E. și Cojocari V. Drept civil. Drepturi reale. Patrimoniul și răspunderea juridică civilă. Partea II. Note de curs. Chișinău: Editura Cartier juridic, 2003. 150 p.
40. Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație. București: ALLBECK,1998. 646p.
41.Cotorobai M.,Zamfir P.Ursu V. Dreptul funciar, Chișinău: Editura Cartier juridic, 2001. 248 p.
42. Florescu D. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale. București: Editura Titu Maiorescu, 2002. 705p.
43. Filipescu I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Actami, 1996. 383 p.
44. Filipescu I. și Filipescu A. Dreptul civil: drepturi reale. Ediție revăzută și completată. București: Actami, 2000. 410 p.
45. Hamangiu C., I. Rosetti – Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, București: ALL.BECK 1996.634 p.
46.Iorgovan A.Tratat de drept administrativ. vol.II, București: Ed. Nemira, 1996. 378 p
47. Lupsan G. și C. Dariescu. Drept roman, Note de curs. București: Lumina Lex, 2003.194 p.
48. Stătescu C. și Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. București: Universitatea, 1989. 549 p.
49.Stătescu C. și Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. București: Universitatea, 1989. 549 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06. 2002, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002, http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură fiscală a Romîniei În: Monitorul Oficial al României nr. 375 din 3 iunie 2009. http://www.legestart.ro/Procedura-2009-valorificarea-prin-vanzare-licitatie-bunurilor-sechestrate-potrivit-dispozitiilor-Codului-procedura-fiscala-(MzMyODI3).htm
Codul funciar al Republicii Moldova , aprobat prin Legea nr.828-XIII din 25.12.1991, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 107 din 04.09.2001 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313324
Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 44-46 din1998 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr.91 din 05.04.2007 privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 70-73 din 25.05.2007 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325735
Legea nr.121 din 04.05.2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 90-93 din 29.06.2007 http://www.app.gov.md/file/hotariri/Legea%20121.pdf
Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 032 art. Nr.116 din 09.03.2007. http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/law-local-public-administration-ro.pdf
Legea nr.523-XIV din 16.07.1999 cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.124 din 11.11.1999. http://lex.justice.md/md/311681/
Legea nr. 627-XII din 04.07.1991 cu privire la privatizare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.61-63 din16.04.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313297
Legea nr. 764-XV din 27.12. 2001 privind organizarea administrativ-teritorială. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16. din 2002 http://ro.wikisource.org/wiki/Legea_nr._764-XV/2001_(cu_modificări
Legea nr. 1217-XIII din 25.06.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 59-60 din 11.09.1997 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr. 1247-XII din 22.12.1992 privind reglementarea de stat a regimului proprietății funciare, cadastru funciar de stat și monitoringul funciar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 12.din 30.12.1992, http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea nr. 1308-XIII din 25.07.1997 privind prețul normativ și modul de vânzare -cumpărare a pământului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.147-149 din 06.12.2001 http://www.law-moldova.com/laws/rom/normativnoi-tsene-ro.txt
Legea Republicii Moldova privind administrația publică locală nr. 123 din 18.03.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 49 din 19.03.2003. p. 38-49 . http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea Republicii Moldova cu privire la ajutoarele umanitare acordate Republicii Moldova nr. 1491-XV din 28.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 23-24 din 18.02.2003. p. 15-35. http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Hotărîrea Guvernului RM nr.379 din 03.07.1996 cu privire la organizarea evidenței proprietății publice a Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://www.app.gov.md/file/hotariri/HG379.pdf
Hotărîrea Guvernului RM Nr.932 din 14.08.2007 cu privire la privatizarea terenurilor proprietatea publică a statului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.127-130 art Nr : 966.din17.08.2007. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=324977&lang=1
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.972 din 11 septembrie 2001;Regulamentul cu privire la modul de evidență, evaluare și vînzare a bunurilor confiscate, fără stăpîn, sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune și a comorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=BED7ACF5:14504302
Hotărîrea Guvernului RM nr. 1016 din 01.10.1998 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la Registrul patrimoniului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.94-95 din15.10.1998
http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Hotărârea Guvernului RM nr. 1056 din 12.11.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2-4 din 1997.
Convenția ONU pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953, ratificatî prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24.07.1997, în vigoare din 12.09.1997, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1998, 341 p.
Convenția asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, întocmită la 29.05.1993 la Haga, aderat prin hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1468-XIII din 29.01.1998, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1999, 81 p.
Monografii,articole de specialitate
24. Adam I. Regimul juridic al dobândirii și înstrăinărilor imobilelor – terenuri și construcții. București: Europa Nova, 1996. 461 p.
25. Adam I. Teoria generală a drepturilor reale: București: Europa Nova, 1998.479 p.
26. Adam I. Drept civil. Drepturile reale. București: ALL BECK, 2002. 805 p.
27. Alexandru E. Drept administrativ. Chișinău: Ed. Economică, 2002. 490 p.
28. Baieș S. și Roșca, N. Drept civil. Drepturile reale principale. Chișinău: Elina-VI, 2005. 302 p.
29. Baieș S. Modurile de apariție și de stingere a dreptului de proprietate. În: Analele științifice ale USM. Științe juridice, Facultatea de drept. Chișinău: Editura USM, 1998. p.320 -328
30. Baieș, Sergiu și Roșca, Nicolae. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău: ARC, 2000. 346 p.
31. Beleiu Gh. Drept civil roman. București :Universul juridic, 2005. 621 p
32. Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: ALL BECK, 2001. 372 p.
33. Bîrsan C. Regimul juridic al bunurilor imobile. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. 245 p.
34. Bîrsan C. Gaiță M. și Pivniceru M. Drept civil. Drepturile reale principale. Iași: Institutul European, 1997. 292 p.
35. Bloșenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău: Cartdidact, 2003. 280 p.
36. Chelaru E. Circulația juridică a terenurilor. București: ALL.BECK, 1996. 634 p.
37. Climov A. Formarea bunurilor – un nou aspect al exercitării dreptului de proprietate. Chișinău: USM, 2000, 168 p.
38. Climov A. Domeniul public și domeniul privat al proprietății: probleme și reglementări juridice. Chișinău: USM, 2000, 318 p.
39.Cojocari E. și Cojocari V. Drept civil. Drepturi reale. Patrimoniul și răspunderea juridică civilă. Partea II. Note de curs. Chișinău: Editura Cartier juridic, 2003. 150 p.
40. Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație. București: ALLBECK,1998. 646p.
41.Cotorobai M.,Zamfir P.Ursu V. Dreptul funciar, Chișinău: Editura Cartier juridic, 2001. 248 p.
42. Florescu D. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale. București: Editura Titu Maiorescu, 2002. 705p.
43. Filipescu I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Actami, 1996. 383 p.
44. Filipescu I. și Filipescu A. Dreptul civil: drepturi reale. Ediție revăzută și completată. București: Actami, 2000. 410 p.
45. Hamangiu C., I. Rosetti – Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, București: ALL.BECK 1996.634 p.
46.Iorgovan A.Tratat de drept administrativ. vol.II, București: Ed. Nemira, 1996. 378 p
47. Lupsan G. și C. Dariescu. Drept roman, Note de curs. București: Lumina Lex, 2003.194 p.
48. Stătescu C. și Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. București: Universitatea, 1989. 549 p.
49.Stătescu C. și Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. București: Universitatea, 1989. 549 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Preluarea Datoriei Imprumutatului (ID: 129014)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.