Preluarea Datoriei Clientului
PRELUAREA DATORIEI
CLIENTULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE
ANTREPRIZĂ
1.1. Noțiunea contractului de antrepriză
1.2. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză
1.3. Asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și acte contracte
civile
2. ELEMENTELE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ
2.1. Părțile contractului de antrepriză
2.2. Obiectul contractului de antrepriză
2.3. Forma contractului de antrepriză
3. EFECTELE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ ÎN CAZUL PRELUARII DATORIEI CLIENTULUI DE CĂTRE O PERSOANĂ TERȚĂ
3.1. Problema suportării riscurilor
3.2. Obligațiile părților contractului de antrepriză
3.3. Încetarea contractului de antrepriză
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Această temă mi s-a părut foarte interesantă, mai ales în timpul de față când țara noastră trece printr-o perioadă de tranziție, care devine din ce în ce mai îndelungată trecând printr-o perioadă de criză economică. Această perioadă de tranziție se datorează trecerii țării noastre de la o economie planificată la o economie de piață.
Constituția Republicii Moldova în art. 47 stabilește că statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui, și a familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare.
O problemă acută, în ultima perioadă o prezintă și schimbarea accelerată a legislației existente, deoarece odată cu adoptarea noului Cod Civil în 06.06.02, au apărut multe probleme și neînțelegeri în aplicarea acestuia în practică, din această privință eu am vrut să analizez această temă prin prisma atât a legislației existente, cât și prin prisma lucrărilor teoretice pe care le-am folosit în lucrarea dată.
Temă aleasă de mine mi se pare actuală din următoarele considerente:
Asupra temei date necesită să fi făcut un studiu științific analitic, deoarece cu toate că este un contract vechi și complex, odată cu adoptarea noului Cod Civil al Republicii Moldova au apărut unele dificultăți de natură practică.
Aplicarea în practică a acestui contract prezintă avantaje pentru prestator, deoarece el poate să presteze serviciul său beneficiarului, primind pentru aceasta o anumită plată, remunerație. Deci, executarea unor lucrări noi sau îmbunătățirea calităților unor bunuri deja existente are ca efect dezvoltarea economiei și implicit creșterea calității vieții și bunăstării cetățenilor.
Scopul cercetării constă în analiza problemelor realizării drepturilor și obligațiile clientului în general și î cadrul procedurii de preluare a datoriilor în special în contractul de antrepriză. Reieșind din scopul propus în teză, au fost formulate următoarele obiective:
Analiza noțiunii și naturii juridice contractului de antrepriză;
Delimitarea contractului de antrepriză fața de alte contracte;
Analiza elementelor contractului de antrepriză;
Analiza efectelor contractului de antrepriză;
Analiza drepturilor și obligațiilor contractuale;
Studierea modurilor de încetare a contractului de antrepriză.
Pentru relatarea temei date am folosit atât surse legale cât și cele doctrinale. Pentru studiu aprofundat, de a scrie lucrarea dată am studiat atât literatura autohtonă cât și cea din România și Rusia.
Suspectul metodologic și teoretico-științific este constituit din concepțiile moderne ale elaborării unui studiu, științific. Afirmațiile noastre sunt probate de dovezi documentare, ceea ce oferă un suport suplimentar de credibilitate.
La crearea lucrării am folosit un șir de metode, printre care – metoda de analiză, metoda logică, comparativă istorică, sistematică, etc. Acestea m-au ajutat să înțeleg materialul analizat, să am opiniile personale în întrebări discutate mult în doctrina dreptului civil.
Importanța teoretică și aplicativă a lucrării. În teză sunt prezentate intr-o formă sistematică și clară rezultatele obținute pe parcursul cercetării drepturilor și obligațiilor clientului ca subiectului contractului de antrepriză. Ca rezultat al reflectării dispozițiilor legislative în vigoare în teză sînt expuse concluzii și înaintate propuneri, care, în opinia autorului, ar favoriza posibilitatea aplicării juste dispozițiilor legislației în domeniu.
Cercetarea consacrată drepturilor și obligațiilor clientului ca subiectului contractului de antrepriză trezește, desigur, interesul atât al teoreticienilor (în sensul unei lucrări sistematizate), cît și al practicienilor.
Structura lucrării. Prezenta teză de licență este împărțită în câteva compartimente: introducerea, trei capitole, fiecare fiind subdivizat în paragrafe, concluzii și bibliografie.
În capitolul 1 sunt analizate noțiunea și caracterele juridice ale contractului de antrepriză. Au fost studiate asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și alte contracte civile.
În capitolul 2 sunt analizate elementele contractului de antrepriză: părțile contractuale, obiectul și forma contractului de antrepriză.
În capitolul 3sunt analizate efectele contractului de antrepriză. Este studiată problema suportării riscurilor. Sunt analizate drepturile și obligațiile părților contractului de antreprizăîn procesul de preluare a datoriilor clientului de către o persoană terță. 1. NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTACTULUI DE ANTREPRIZĂ
1.1. Noțiunea contractului de antrepriză
Raporturile civile obligaționale formează în circuitul civil o categorie distinctă și importantă de raporturi juridice. Reglementarea acestora este realizată prin numeroase dispoziții înscrise în Codul Civil și în alte acte normative.
Contabilitatea normelor juridice care reglementează raporturile obligaționale formează instituția juridică a obligațiilor. Domeniul de aplicație al acestei instituții îl constituie raporturile juridice patrimoniale și nepatrimoniale, izvorâte din acte și fapte juridice (licite și ilicite) în care părțile se află pe poziții de egalitate juridică.
Instituția juridică a obligațiilor constituie obiectul de studiu al teoriei generale a obligațiilor, disciplina care cercetează și dezvoltă cunoștințele referitoare la izvoarele, modurile de constituire, transmitere, transformare și stingere a raporturilor obligaționale, efectele obligațiilor și garantarea acestora.
Termenul de obligație este susceptibil de mai multe înțelesuri. Astfel, în sens restrâns el semnifică îndatorirea debitorului de a săvârși o acțiune ori de a se abține de la săvârșirea ei sub sancțiunea constrângerii.
În sens larg, obligația desemnează raportul juridic obligațional, care, în latura sa activă, cuprinde dreptul creditorului de a pretinde debitorului său executarea unei prestații sub sancțiunea aplicării constrângerii în caz de executare, iar latura sa pasivă, îndatorirea debitorului de a îndeplini o prestație pozitivă sau negativă.
Etimologic, termenul „obligație” provine din cuvântul latin „obligatio” care înseamnă a lega pe cineva, datorită neexecutării prestației pe care o datora altuia [17, p. 345].
Atât noțiunea de obligație civilă cât și instituția juridică a obligației au apărut în sistemele de drept antice, facilitând trecerea bunurilor din sfera producțiilor în sfera circulației bunurilor în general și transmiterea drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta, prin acte între vii și pentru cauză de utilitate publică.
Prezentă în dreptul mai multor state antice, instituția obligației s-a bucurat de o atenție deosebită în dreptul roman, care a elaborat și un model ce stă la baza conceptului actual de obligație [21, p. 121].
Astfel, definiția dată în Institutele lui Iustinian „obligatio est ius vinculum, quo necesitate adstringimur olicujus solvende rei secundum nostrae civitatis iura (obligația este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânși să plătim un lucru după dreptul cetății noastre)”, deși privește raportul obligațional numai în latura sa pasivă, desemnează direct sau indirect persoana debitorului, a creditorului, legătura juridică (ob ligo) dintre aceștia, obiectul legăturii juridice (dare, facere, nonfacere), acțiunea creditorului contra debitorului spre a-l constrânge la executarea și chiar dreptul de a dispune de persoana debitorului neplatnic.
Legătura obligațională dintre creditor și debitor era concepută ca o legătură materială (vinculum corporis) concretă, ca un drept asupra unei persoane (ius in personam) – debitorul insolvabil, tot astfel cum „dominum” dădea expresia puterii asupra unui lucru. (ius in poena)
Cu timpul, reprezentarea legăturii obligaționale dintre creditor dintre creditor și debitor a evoluat de la ideea de legătură materială (vinculum corporis) la aceea de legătură juridică (vinculum juris) care implică constrângere (adstringimuc).
Ideea de constrângere a evoluat și ea, de la dreptul de a dispune de persoana debitorului neplatnic, intemnițându-l și chiar văzându-l ca sclav în afara cetății, un vestigiu al acestei drept a dăinut în sistemul juridic al multor țări europene sub forma constrângerii, până la sfârșitul secolului trecut. Așa spre exemplu, în dreptul francez, debitorul neplatnic putea fi incarcerat de creditor, la acțiunea în justiție, pe care creditorul o putea exercita a bunurilor debitorului neplatnic.
În afara conturării elementelor esențiale ale obligației (legătura juridică dintre părțile raportului obligațional având ca scop constrângerea debitorului la executare), legislația și doctrina romană au meritul de a fi elaborat termnologia de bază a teoriei obligației (obligație, creditor, debitor, contract, capacitate, dol, simulație, stipulație, garanție, ipotecă etc.), de a fi formulat principiile care cârmuiesc conduita părților în raporturile obligaționale (exprimate de obicei sub forma adagiilor), și de a fi reglementat izvoarele obligațiilor (contractul, delictul, etc.).
Dreptul medieval și modern au completat concepția romană, astfel încât în finalul acestui proces evolutiv, în zilele noastre, obligația se înfățișează ca un raport specific juridic reglementat.
În ceea ce privește reglementarea juridică privind contractul de antrepriză își are începutul încă din timpurile vechi. Deși, nu este cel mai vechi contract, antrepriza este fără îndoială unul din cele mai răspândite astăzi, permițând desfășurarea vieții cotidiene a fiecărei persoane. S-a remarcat chiar o expansiune a contractelor de antrepriză, odată cu creșterea nivelului de trai și a mobilității persoanelor. Prin intermediul contractului nominalizat se realizează anumite servicii, prevăzute și permise de legislație civilă.
Contractul de antrepriză constituie una dintre instituțiile tradiționale ale dreptului civil, având ca istoric și o evoluție îndelungată. Deja în dreptul roman clasic exista contractul prestărilor de servicii prin care o persoană – prestatorul – se obliga să presteze celeilalte părți, adică altei persoane – beneficiarului – un serviciu, iar beneficiarul se obliga să plătească pentru acest serviciu o sumă determinată de bani (contribuția). Clauzele cu privire la serviciu și preț constituiau condiții esențiale ale contractului. Dacă rezultatul serviciului era materializat atunci contractul era callificat ca antrepriză.
Istoricul contractului de antrepriză este în strânsă legătură cu contractul de arendă. În dreptul roman, reglementările juridice privind contractul de arendă, cuprindea totodată și asemenea varietăți ca arendarea serviciilor (locatio – conductio – operarum), arendarea bunurilor (locatio – conductio – rerum) arendarea lucrurilor (locatio – conductio operis) [17, p. 74]. Toate acestea împreună, în dreptul roman, erau reglementate prin intermediul contractului de arendă.
Referindu-ne la contractul de prestări servicii, de la început juriștii romani nu puneau accentul pe natura obiectului, până când acesta a apărut ca o necesitate de delimitare a contractelor, a căror obiect s-a dovedit a fi „acțiunea”. Delimitarea noțiunii „locatio – conductio” de noțiunile redate aontractul de arendă. În dreptul roman, reglementările juridice privind contractul de arendă, cuprindea totodată și asemenea varietăți ca arendarea serviciilor (locatio – conductio – operarum), arendarea bunurilor (locatio – conductio – rerum) arendarea lucrurilor (locatio – conductio operis) [17, p. 74]. Toate acestea împreună, în dreptul roman, erau reglementate prin intermediul contractului de arendă.
Referindu-ne la contractul de prestări servicii, de la început juriștii romani nu puneau accentul pe natura obiectului, până când acesta a apărut ca o necesitate de delimitare a contractelor, a căror obiect s-a dovedit a fi „acțiunea”. Delimitarea noțiunii „locatio – conductio” de noțiunile redate actual, a atras atenția anume asupra obiectului contractului [20, p. 149].
Prin urmare obiectul obligațiunii prestării serviciilor și îndeplinirea lucrării apare „acțiunea” [18, p. 371]. rezultatul acțiunii poate fi obținut în dependență de forma prestării serviciului, și totodată de subiect, adică de prestatorul ce prestează acest serviciu.
Specific serviciilor este faptul că ele nu au expresie materială și nu sânt separabile de activitatea prestatorului. Încă reglementările juridice romane au făcut distincție între serviciile materiale și cele nemateriale. Prin urmare, serviciile materiale au o expresie obiectivă fie în ceea ce privește natura obiectului contractului de prestări servicii, fie ceea ce ține direct de prestatorul serviciului. În dependență de faptul că serviciile materiale sunt diverse, rezultatul lor întotdeauna trebuie să fie garantat de partea ce prestează serviciul, adică de către prestator. Serviciilor nemateriale, le este caracteristic în primul rând, faptul că rezultatul activității prestatorului nu au expresie materială, în al doilea rând, prestatorul nu garantează ca rezultatul propus să fie pozitiv. [19, p. 250] Acestea se deosebesc prin forma serviciului prestat și prin rezultatul obținut.
Obligația de prestarea serviciului ține nemijlocit de obiectul activității prestate, dar nu întotdeauna neobținerea rezultatului pozitiv ține de persoana prestatorului, obținerea efectului este dependent și de faptul cum decurge acțiunea, ceea ce poate fi caracteristic atât pentru serviciile nemateriale cât și cele materiale. De exemplu, cum ar fi repetitorul este obligat să predeze serviciile sale, adică să asigure posibilitatea beneficiarului de a lua cunoștință de materia dată, la cel mai înalt nivel, însă cu toate acestea nu se știe dacă rezultatul activității – serviciilor prestate va fi pozitiv sau nu. Deoarece în cazul dat, obținerea unui rezultat pozitiv depinde și de beneficiar, adică de atenția pe care a acordat-o de posibilitățile sale, etc. [26, p. 633]
Aflându-se într-o corelație deosebită cu contractul de prestări servicii, contractul de antrepriză are totuși caracterele sau obiectivele sale specifice, cu toate că de multe ori se întâlnesc sub aceeași noțiune, dar primul se referă la prestarea unui serviciu, al doilea la efectuarea unui „lucru”. Reglementarea juridică a prestărilor de servicii conține anumite reguli, ca de exemplu, în ceea ce privește partea subiectivă a contractului, există acte și regulamente expres dedicate anumitor tipuri de servicii. Totodată deosebirea dintre „lucru” și „serviciu” este expusă și ea din anumite acte normative. Respectiv „lucrul” este „activitatea care se încheie cu rezultat exprimat material”, pe când „serviciul este acțiunea, rezultatul căreia nu are expresie materială”. În dependență de mai multe criterii serviciul prestat în anumite cazuri este – „acțiunea”, în alte cazuri „desfășurarea unei anumite activități”.
Delimitarea acestor servicii se face, de obicei după anumite principii juridice – anume domeniul în care serviciul (lucrarea) se realizează. Cu toate acestea literatura juridică îi acordă cuvântului „serviciu” mai multe sensuri. În una din variantele propuse cuvântul „serviciu” are următoarea explicație „serviciu – activitatea în rezultatul căruia se aduce câștig altei persoane”. În alt caz acest exemplu se desprinde în două elemente: scopul, în baza căruia se prestează serviciul („ajutor, câștig”) și rezultatul desfășurării acestui scop (obținerea rezultatului de către cel la dispoziția căruia a fost pus acest serviciu).
Cu toate acestea normele juridice doctrinare redau noțiunea de serviciu ca și determinarea unei acțiuni. De aici și reiese din punct de vedere juridic că persoana care prestează serviciul este răspunzătoare pentru realizarea acestei acțiuni, care pentru ea apare sub formă de „lucrare” dar pentru partea în interesul căruia este realizată lucrarea, acțiunea apare sub formă de „serviciu”. Opiniile a mai multor doctrinare cu privire la delimitarea contractelor de „muncă” și de „prestarea serviciilor” s-au dovedit a fi mai mult fără rezultat. Nu întâmplător în literatura juridică s-a menționat că „serviciul este o varietate sau o variantă a muncii” și contrariul acestei opinii „munca – categorie a unui serviciu”. Opiniile redate în cazurile specificate nu au fost îndeajuns clare în ceea ce privește deosebirea noțiunilor de „muncă” și „serviciu”, și tocmai de aceea a fost nevoie de stabilit criterii speciale în delimitarea acestor termeni și de concretizat obiectul de reglementare fiecărui din aceste contracte.
Din acest punct de vedere și-a expus părerea О. С. Иоффе. În opinia sa unul din principalele momente a fost conceptul cu privire la elementele raportului juridic – partea este împuternicită cu drepturi și obligații; material se înțelege „acel obiect care apare ca rezultat al activităților, ce au expresie materială” [după 20, p. 168].
În ceea ce privește contractul de antrepriză această idee a fost expusă prin următorul exemplu „Obiectul material se finisează cu efectuarea unui lucru, obiect”. Dar, pe lângă aceasta obligatoriu există și obiectul juridic – adică acțiunea antreprenorului, care este în drept de a cere clientului remunerarea. De aici reiese că contractul de antrepriză poate apărea sub două forme: în primul caz obiectul contractului este material și juridic, în alt caz poate fi doar juridic – acțiunea (drepturile și obligațiile).
Astfel, spus, contractul de prestări servicii în delimitarea sa de contractul de antrepriză, presupune asemenea activități care nu primesc sau chiar nu este caracteristic de a se finisa în mod materializat. Asemenea contracte de prestarea a unui serviciu care nu implică un rezultat exprimat material, dar abordează doar obiectul – juridic, se prezintă sub forma următoarelor tipuri de contracte, primul – contractul de antrepriză, al doilea – contractul de prestarea serviciului.
С.П.Гришаев a atras atenția asupra faptului că „principalul în contractul de prestarea serviciului în delimitarea sa de contractul de efectuare a unei lucrări, este că serviciul este neseparabil de activitatea părții, adică a prestatorului. Ultimul efect al acestei activități nu are expresie materială, cum este în contractul de antrepriză” [după 15, p. 472]
După cum s-a menționat și mai sus, în dreptul roman în cadrul contractului de arendă se includea „arendarea lucrurilor” și „arendarea serviciilor”.
Reglementarea juridică germană, împreună cu contractul de antrepriză, reglementa și contractul muncii, de rând cu alte contracte tradiționale fiind și contractul de prestarea serviciilor.
1.2. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză
În ceea ce privește caracterele juridice ale contractelor civile, ele pot fi clasificate în funcție de criterii variate: după modul de formare, după conținut, după scopul urmărit de părți, după cunoașterea în momentul încheierii contractului a existenței și întinderii prestațiilor datorate de părți, după efectele produse, după durata (sau modul) de executare și altele.
După modul de formare, contractul de antrepriză este un contract consensual, adică este contractul care se formează prin simplul acord de voințe al părților, prin simpla exprimare concordată a consimțămintelor lor, fără a mai fi necesară vreo formă specială pentru valabilitatea contractului.
După conținutul său, contractul de antrepriză este un contract sinalagmatic.
Caracterul sinalagmatic al contractelor civile este definit de art. 704, al.(1) Cod Civil ca fiind „contractul în care părțile se obligă reciproc una către alta”. Contractul sinalagmatic creează obligații reciproce în sarcina ambelor părți. În cazul contractului de antrepriză, antreprenorul se obligă să execute o lucrare pentru cealaltă parte (client), iar acesta se obligă să plătească retribuția convenită art. (970 Codul Civil al R.M.).
Drept exemplu de contracte sinalagmatice pot fi și contractul de vânzare, locațiunea, schimbul, antrepriza etc.
În contractul de antrepriză părțile urmărind realizarea unei operațiuni economice își creează reciproc drepturi și obligații. Obligația uneia dintre părți constituie cauza obligației celeilalte părți.
După normele generale ale dreptului civil, contractele civile după conținutul lor se împart, după cum am menționat în contracte sinalagmatice și a doua categorie în contracte unilaterale.
Prin urmare dacă e să facem o deosebire între aceste contracte, putem menționa următoarele:
Problema suportării riscului imposibilității fortuite de executare a obligației nu se pune decât pentru contractele sinalagmatice, nu și pentru contractele unilaterale, pentru că problema supraviețuirii obligației uneia dintre părți presupune în mod necesar existența unor obligații reciproce ale părților;
Acțiunea în rezoluțiunea contractului pentru nexecutarea obligațiilor și excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), care presupune existența unor obligații reciproce ale părților, sunt admisibile numai în contractele sinalagmatice, nu și în contractele unilaterale;
Cerințele legale de valabilitate ale înscrisului sub semnătura privată care constată un contract sinalagmatic sunt diferite de cele referitoare la înscrisul sub semnătura privată care constată un contract unilateral [29, p. 122].
Înscrisul sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic trebuie să respecte regula „multiplului exemplar”, adică să fie întocmit „în câteva exemplare originale câte părți cu interes contrar sunt, fiind de ajuns un singur exemplar pentru toate persoanele care au același interes.”
În schimb, pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată care constată un contract unilateral, care are ca obiect o sumă de bani sau o parte de bunuri fungibile, trebuie respectată regula „bun și aprobat” care constă în cerința ca cel care se obligă să scrie personal în întregime înscrisul și să îl semneze sau, dacă este scris de o altă persoană, debitorul înainte de a semna să adauge la finele actului cuvintele „bun și aprobat”, arătând totdeauna în litere suma și apoi să iscălească.
Regula „bun și aprobat” nu este aplicabilă contractelor unilaterale încheiate între comercianți.
După scopul urmărit de părți în contract, contractul de antrepriză este cu titlu oneros, unde fiecare parte voiește a-și procura un avantaj [16, p. 488]. Drept exemplu de contracte cu titlu oneros este contractul de vânzare – cumpărare, contractul de locațiune, contractul de schimb, contractul de leasing, etc.
Astfel spus, contractul de antrepriză fiind un contract cu titlu oneros, atât antreprenorul cât și clientul primesc ceva în mod reciproc, deoarece făcând o paralelă cu contractul cu titlu gratuit, vedem că doar una singură dintre părți procură celeilalte un avantaj fără a primi nimic în schimb.
Prin urmare contractul de antrepriză fiind un contract cu titlu sinalagmatic este în mod necesar un contract cu titlu oneros, pentru că fiecare parte contractantă este în același timp și creditor și debitor.
În aceste contracte obligația debitorului este cauza obligației creditorului, și invers, obligația creditorului este cauza obligației debitorului.
Referindu-ne la normele generale, în literatura juridică au fost propuse drept criterii de distincție între contractele sinalagmatice și contractele unilaterale: fie reciprocitatea prestațiilor convenite, dar (pentru) prin aceasta se confundă contractul sinalagmatic cu contractul oneros, fie echivalența sau neechivalența avantajelor patrimoniale, pe care părțile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.
Și acest al doilea criteriu este lipsit de semnificația juridică în ce privește calificarea contractului ca sinalagmatic sau unilateral, din moment ce disproporția între prestațiile părților nu este echivalată cu lipsa prestației cele mai mici ca valoare, deci contractul rămâne cu titlu oneros. Leziunea nu este admisă ca viciu de consimțământ, cu excepția minorului cu capacitate restrânsă, care încheie actul juridic lizionar fără încuviințarea părinților sau tutorelui.
Doar în situația în care prestația uneia dintre părți, de exemplu, prețul lucrului vândut este fictiv (simulat) ori simbolic, derizoriu, infim, se apreciază că prețul nu are o existență reală, nu poate constitui obiectul obligației cumpărătorului și, deci cauza impulsivă reală și suficientă a obligației vânzătorului.
În acest caz, contractul va fi considerat unilateral, dacă firește îndeplinește condițiile de formă pentru valabilitatea donației.
De aceea în practica judiciară, ca și în cea mai mare parte a doctrinei, se reține drept criteriu al distincției între contractele oneroase și contractele unilaterale criteriul cauzei impulsive, a scopului obligației. Partea contractantă care a avut drept cauză impulsivă, determinantă, intenția de a procura un folos celeilalte părți, fără a urmări din punct de vedere juridic nimic în schimb, a încheiat un contract unilateral.
În schimb partea care a urmărit scopul de a obține un folos drept echivalent al obligației pe care și-a asumat-o a încheiat un contract cu titlu oneros.
Nu mai puțin însă, nu trebuie confundată contractele sinalagmatice cu contractele oneroase.
Deși orice contract sinalagmatic este în mod necesar contract cu titlu oneros reciproca nu este întotdeauna valabilă: nu orice contract cu titlu oneros este contract sinalagmatic. Dacă am lua, drept exemplu contractul de împrumut cu dobândă este un contract unilateral, pentru că nu creează obligații decât în sarcina împrumutatului; totuși acest contract este un contract cu titlu oneros, pentru că ambele părți au un avantaj, și anume împrumutatul, pe acela de a primi suma de bani, iar împrumutatorul, pe acea de a primi dobânda împrumutului.
Precizăm că unele contracte, gratuite pot deveni oneroase prin convenția părților, deci din momentul încheierii lor, dacă se stipulează obligații reciproce pentru părți.
Clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale prezintă importanță sub mai multe aspecte:
Contractele cu titlu gratuit sunt contracte intuite persoane.
În schimb, contractele cu titlu oneros nu sunt în general, contracte intuite personal, neprezentând interes pentru partea contractantă, persoana contractantului, ci obligația pe care acesta și-o asumă [22, p. 288].
De aici consecința că eroarea asupra persoanei contractantului este viciu de voință și antrenează nulitatea relativă a contractului cu titlu gratuit, în schimb ea nu vizează contractele cu titlu oneros decât în mod excepțional, când persoana contractantului a fost cauza obligației primei părți contractante, adică când contractul cu titlu oneros este încheiat intuitu personal.
Obligația debitorului este apreciată cu mai multă rigoare în contractele oneroase decât în cele gratuite. Culpa debitorului este apreciată cu mai multă severitate în contractele oneroase decât în cele gratuite. Garanția împotriva evicțiunii, provenită din fapta unui terț există numai în contractele cu titlu oneros, nu și în cele du titlu gratuit;
Condițiile de validitate ale contractelor cu titlu gratuit sunt mai restrictive, decât cele cerute pentru contractele cu titlu oneros.
În ce privește condițiile de fond ale contractelor unilaterale care reprezintă liberalități, sunt instituite incapacități speciale, atât în privința dispunătorului, cât și în privința beneficiarului liberalităților, în considerația faptului ca libertatea reprezintă o sărăcie în principiu irevacabilă a patrimoniului dispunătorului, fără să se urmărească un echivalent.
Pe de altă parte, actele cu titlu gratuit între vii nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, după caz, nici prin reprezentant legal, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal desemnat potrivit legii.
Aceasta înseamnă că sunt incapabili de a dispune minorii și interzișii judecătorești. Ei nu pot dona nici personal, nici prin reprezentat și nici personal cu încuviințarea ocrotitorului legal și cu autorizarea autorității tutelare.
Acțiunea pauliană se poate exercita mai ușor împotriva actelor frauduloase cu titlu gratuit ale debitorului chirografar, decât împotriva actelor frauduloase cu titlu oneros, la acestea din urmă creditorul chirografar trebuind să facă și dovada complicității terților dobânditori la frauda debitorului.
În materie succesorală, reducțiunea liberalităților excesive, care au depășit cotitatea disponibilă și încalcă rezerva succesorală, precum și raportul donațiilor se aplică numai contractelor cu titlu gratuit (de exemplu donația) făcute de defunct în timpul vieții lui, nu și contractelor cu titlu oneros.
Odată cu contractul de antrepriză este un contract cu titlu oneros se clasifică în contract comutativ și contract aleatoriu [15, p. 440].
Contractul comutativ este acel contract în care existența și întinderea prestațiilor datorate de către părți sunt certe și pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. În contractele comutative existența și întinderea obligațiilor părților nu depind în nici un fel și în nici o măsură de întâmplare, de hazard (alea) și fiecare parte poate evalua beneficiul sau pierderea în momentul încheierii contractului.
Majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt comutative.
Doctrina definește că contractul comutativ este acela în care obligația unei părți este echivalentul celeilalte, nu este corectă din punct de vedere științific, făcând confuzie între contractul comutativ și contractul sinalagmatic cu titlu oneros, adică între noțiunea „specie” (contractul comutativ) și noțiunea „gen” (contractul sinalagmatic cu titlu oneros).
B. Contractul cu titlu oneros este aleatoriu când echivalentul depinde pentru una sau toate părțile de un eveniment incert [12, p. 214].
Deci contractul aleatoriu este contractul cu titlu oneros în care existența sau cel puțin întinderea prestațiilor părților, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, astfel că la încheierea contractului nici o parte nu poate ști cuantumul câștigului ori al pierderii, iar uneori nu se poate ști nici măcar dacă va exista sau nu câștig sau pierdere pentru ea.
Contractul aleatoriu este convenția reciprocă ale cărei efecte, în privința beneficiilor și a pierderilor pentru toate părțile sau pentru una sau mai multe dintre ele depinde de un eveniment incert.
Legiuitorul confundă incertitudinea privind existența sau întinderea obligațiilor (care poate fi și unilaterală) cu șansa de câștig sau pierdere (care este întotdeauna bilaterală).
De aceea înlăturând imperfecțiunile textului legal, contractele aleatorii pot fi definite ca fiind contractele cu titlu oneros în care întinderea, uneori chiar existența obligației pentru ambele părți contractante, nu se cunoaște în momentul încheierii contractului, deoarece depinde de un eveniment incert și viitor, în care există șanse de câștig sau de pierdere (adică elementul aleatoriu) există întotdeauna pentru toate părțile contractante și nu are niciodată caracter unilateral.
Elementul aleatoriu (șansele de câștig sau de pierdere) există pentru ambele părți, pentru că în momentul încheierii contractului, durata vieții credirentierului – termen incert – face să nu poată stabili dacă valoarea imobilului transmis este mai mare decât valoarea totală a rentelor care urmează să fie plătite și deci, șansa de câștig va fi a debirentierului, sau dacă credirentierul va mai trăi suficient de mult pentru ca valoarea totală a rentelor pe care le va primi să depășească valoarea imoblilului și, deci, el să fie în câștig.
Caracterul aleatoriu, adică șansele de câștig sau pierdere, este elementul esențial și distinctiv al contractelor aleatorii față de contractele oneroase comutative.
După criteriul duratei, contractul de antrepriză este un contract cu executare succesivă.
Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare se face treptat, succesiv, într-un interval de timp. În cazul contractelor cu executare succesivă, termenul (durata) executării obligațiilor devine un element esențial al contractului. Astfel, de exemplu, este contractul de locațiune, care este un contract cu execuție succesivă, în care atât obligația locatarului de a asigura locatarului folosință liniștită și utilă a lucrului, cât și obligația locatarului de a plăti chiria în cuantumul și la termenele fixate în contract se execută într-un interval de timp, care constituie termenul (durata) contractului de locațiune.
Importanța distincției între contractele cu executare succesivă și contractele cu executare imediată (dintr-o dată) se manifestă în următoarele domenii:
a) Sancțiunea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare culpabilă a obligațiilor contractului sinalagmatic cu executare imediată este rezoluțională, care produce efectul desființării retroactive a contractului (ex. tunc) și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia.
În schimb sancțiunea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, culpabilă, a obligațiilor într-un contract cu executare succesivă este rezilierea, care desființează contractul, dar nu retroactivă, ci numai pentru viitor (ex. nunc), păstrând ca valabile efectele deja produse ale contractului.
b) Sancțiunea nulității contractului cu executarea imediată produce efecte retroactive (ex. tunc) desființând contractul ob intio, repunând părțile în situația anterioară încheierii lui și obligându-le astfel la restituirea prestațiilor executate până în momentul pronunțării sau constatării nulității.
În schimb, sancțiunea nulității contractului cu executarea succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex. nunc), desființând contractul numai pentru viitor și conservând efectele deja produse ale contractului, întrucât ca și în cazul rezilierii o astfel de restituire este de cele mai multe ori imposibilă.
Astfel în cazul nulității contractului de închiriere, efectele acesteia, ca și ale rezilierii se vor produce numai pentru viitor, fiind de conceput o restituire a folosinței deja exercitată asupra imobilului până în momentul pronunțării sau constatării nulității sau pronunțării rezilierii contractului.
c) Suspendarea executării obligațiilor contractuale din acuză de forță majoră pe durata imposibilității de executare este posibilă numai în cazul contractelor cu executare succesivă, care implică elementul durată în executarea obligației și este de neconceput în cazul contractelor cu executare imediată (instantanee) [17, p. 74].
În sfârșit, problema riscurilor contractului prezintă particularități în cazul contractelor cu executare imediată.
Ca și în cazul contractului de prestări servicii și în cazul contractului de antrepriză suntem în prezența caracterului intuitu persoane sub aspectul organizării și conducerii activității de executare a lucrărilor de către antreprenor.
1.3. Asemănări și deosebiri între contractul de antrepriză și alte contracte civile
Mai întâi de toate o deosebire esențială între contractul de antrepriză și prestări servicii este denumirea părților contractante. Prin contractul de antrepriză o parte numită antreprenor se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părți, numită client, iar acesta se obligă să recepționeze lucrarea și să plătească prețul convenit. În contractul de prestări servicii, o parte numită prestator se obligă să presteze celeilalte părți, numită beneficiar, anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuția convenită. Obiectul contractului de antrepriză poate fi atât producerea sau transformarea unui bun, cât și obținerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări, (Codul Civil al Republicii Moldova, art. 948 – 947, 970.) pe când obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură [17, p. 74].
Spre deosebire de alte contracte consensuale, care pot fi executate în momentul încheierii lor, în cazul antreprizei această posibilitate este exclusă, deoarece pentru executarea lucrării este necesar de a consuma un anumit interval de timp. Caracterul consensual al contractului se menține și atunci, când antreprenorul începe executarea lucrării imediat după încheierea contractului sau o execută în prezența clientului. Chiar și în aceste situații executarea lucrării este anticipată de încheierea contractului, prin care se determină obiectul contractului.
În principiu, antrepriza este un contract încheiat intuitu personal. Acest caracter vizează numai organizarea și conducerea lucrării de către antreprenor, iar nu și executarea ei efectivă. Antreprenorul va fi obligat să execute personal lucrarea numai dacă contractul prevede acest fapt sau dacă aceasta rezultă din împrejurări. Potrivit art. 936 Cod Civil, antreprenorul este obligat să execute lucrarea personal doar atunci când această obligație reiese din contract, din împrejurări sau din natura lucrării. În orice caz antreprenorul conservă supravegherea și răspunderea [16, p. 307].
Delimitarea de aceste contracte. Datorită faptului că antrepriza se aseamănă cu anumite contracte, este necesar după cum am menționat și mai sus de a o deosebi de aceste contracte, întrucât regulile aplicabile sunt diferite.
Atunci când antreprenorul se obligă să procure materialul necesar pentru confecționarea bunului care formează obiectul contractului, prețul stabilit cuprinzând și contravaloarea materialului, operațiunea juridică se aseamănă cu vânzarea unui bun viitor ce urmează a fi confecționat. În acest caz, contractul va fi calificat antrepriză, dacă procurarea materialului de către antreprenor nu constituie decât o clauză accesorie a contractului, al cărui obiect este realizarea lucrării, privită ca rezultat. Dacă, din contra, materialul procurat de antreprenor este elementul esențial al contractului, depășind vădit valoarea muncii, operațiunea trebuie calificată vânzare a unui bun viitor. Potrivit alin. 3 art. 938 Cod Civil, este contract de vânzare – cumpărare, nu contract de antrepriză, în cazul în care lucrurile nu sunt decât un accesoriu în raport cu bunurile furnizate.
Spre deosebire de contractele translative de proprietate orientate spre transmiterea proprietății asupra unui bun, antrepriza are ca scop principal reglementarea procesului de muncă, însoțit de crearea unui rezultat material determinat. Potrivit art. 946 din 2 Cod Civil, obiectul contractului de antrepriză este producerea, transformarea unui bun sau obținerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări. Astfel obiectul contractului de antrepriză este un bun individual – determinat, în cazul transformării sau executării altor lucrări [30, p. 502].
Contractul de antrepriză trebuie deosebit de contractul de prestări de servicii deși Codul Civil conține norme ce se aplică în egală măsură ambelor contracte. Dacă în cazul contractului de antrepriză rezultatul lucrării antreprenorului are expresie materială, în cazul prestării de servicii activitatea prestatorului și rezultatul ei nu are o expresie materială și sunt inseparabile de personalitatea acestuia.
Contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de muncă prin faptul că ambele reglementează procesul de muncă. Dar totodată între aceste contracte există deosebiri esențiale. Astfel, dacă în cazul contractului de muncă obiectul contractului este îndeplinirea de către salariat a unei lucrări de o anumită specialitate și calificare, în cazul antreprizei obiect al contractului este „executarea unei lucrări, în dependență de tipul contractului”. Salariatul se plătește după cantitatea și calitatea muncii, iar antreprenorul se plătește după rezultatul lucrărilor efectuate.
Salariatul își execută obligațiile de serviciu fiind în dependență – subordonare juridică – totodată forță de patron și este obligat să respecte regulile stabilite de acesta (program de lucru, regulament de ordine interioară etc.) Stabilindu-se în raporturi de subordonare, patronul răspunde pentru prejudiciul cauzat de salariat în exercițiul funcțiilor încredințate. În schimb antreprenorul dispune de independență juridică în ce privește modul de executare a lucrărilor în conformitate cu comanda primită de la beneficiar. Între antreprenor și client nu există nici o legătură de subordonare. Întrucât lipsește raportul de subordonare, clintul nu răspunde de daunele cauzate de antreprenor terților persoane în legătură cu executarea.
Spre deosebire de salariat, antreprenorul ececută lucrările pe risc propriu. Astfel, antreprenorul riscă să nu primească remunerația dacă obiectul contractului a pierit fortuit sau dacă terminarea lucrăii devine imposibilă nu din vina părților. Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de către antreprenor, deoarece el s-a obligat pe riscul său și este debitorul obligației imposibil de executat. Prin urmare, dacă executarea contractului devine imposibilă datorită cazului fortuit sau forței majore, antreprenorul nu are dreptul la plata prețului, căci nu a executat lucrarea comandată de client. Clientul va fi obligat să plătească prețul dacă întârzie să recepționeze lucrarea și a fost pus în întârziere sau dacă imposibilitatea terminării lucrării se datorează lui.
În sfârșit toate bunurile create de salariat în baza contractului de muncă aparțin patronului. Lucrările executate în baza contractului de antrepriză aparțin antreprenorului până la predarea lor beneficiarului.
Se știe că obiectul dreptului civil reglementează relațiile sociale apărute în relațiile sociale patrimoniale și nepatrimoniale, care au tangențe cu relațiile de muncă bazate pe contractul de muncă. Relațiile menționate au trăsături comune: ele sânt legate de relațiile de muncă, bazate pe înțelegere prealabilă cu caracter oneros. Între ele există și diferențiere esențială. Acestea indică apartenența lor la diverse ramuri ale dreptului.
În primul rând, ca obiect de bază al relațiilor de muncă apare procesul de muncă, munca vie, în același timp, ca obiect al relațiilor dreptului, apare produsul muncii.
În al doilea rând, potrivit distribuirii sociale a muncii, muncitorul se obligă să efectueze un anumit gen de activitate (în baza unei specialități, calificări, funcții). În același timp, ca obiect al relațiilor civile de muncă exprimă înfăptuirea unei însărcinări individuale concrete.
În al doilea rând, relațiile de muncă presupun încadrarea muncitorului în colectivul de muncă al unei organizații, unde urmează să îndeplinească un anumit volum de producție, să respecte regimul de muncă, coordonându-se ordinii interne de muncă. Efectuarea operațiilor de muncă conform conținutului contractului juridic civil nu include toate aceste atribuții, adică cetățeanul nu este încadrat în colectivul de muncă al unei întreprinderi, instituții, organizații, asupra lui nu se va extinde obligativitatea îndeplinirii unei anumite măsuri de producție, respectarea regimului de muncă a organizației, subordonarea, ordinii interne de muncă. Cu aceste cuvinte, el execută obligațiunile de muncă la bunul său plac și risc.
Prin contractul de vânzare – cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte părți (cumpărător), iar acesta se obligă să predea bunul și să plătească prețul convenit (art. 753 Cod civil).
Asemănările între aceste două contracte constau în faptul că ambele sunt contracte sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative, consensuale și translative de proprietate.
Riscul pieririi sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vânzătorul și-a executat obligațiile contractuale privind punerea bunului la dispoziția cumpărătorului, dacă contractul nu prevede altfel, pe când în contractul de antrepriză, riscul pieririi sau deteriorării fortuite a lucrării îl suportă antreprrenorul, dacă contractul nu prevede altfel.
Părțile contractului de vânzare – cumpărare sunt vânzătorul și cumpărătorul, celui de antrepriză – antreprenorul și clientul. Ca și antreprenorul, vânzătorul poate fi atât persoana fizică cât și juridică, așa și în cazul cumpărătorului și beneficiarului.
Obiectul material al contractului de vânzare – cumpărare îl formează bunurile [25, p. 191], la fel și în cazul contractului de antrepriză, iar obiectul juridic al ambelor părți este prețul, reprezentând principalul obiect al contraprestației cumpărătorului și beneficiarului. Prețul reprezintă o condiție esențială atât a contractului de vânzare – cumpărare cât și a celui de antrepriză, în cazurile expres prevăzute de lege. Pentru validitatea unor asemenea contracte se cere ca prețul să îndeplinească următoarele condiții:
să fie exprimat în bani; stabilirea prețului sub forma unei sume de bani este de esența vânzării sau a prestării.
să fie determinat sau determinabil. Prețul este determinat dacă cuantumul lui este stabilit de părți la momentul încheierii contractului. Determinarea prețului nu presupune stabilirea modalității de plată ori a termenului de plată.
Spre deosebire de contractul de vânzare – cumpărare, părțile în contractul de antrepriză pot stabili un preț forfetar, ce nu poate fi redus sau majorat la cererea unei părți, și un deviz estimativ ce nu poate fi majorat, dacă majorarea rezultă din prestațiile și cheltuielile pe care antreprenorul nu le-a putut prevedea la momentul încheierii contractului.
Este contract de vânzare – cumpărare, nu contract de antrepriză, în cazul în care lucrările nu sânt decât un accesoriu în raport cu bunurile furnizate.
Bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru executarea lucrărilor. Antreprenorul datorează pentru bunuri aceleași garanții pe care le datorează vânzătorul (Cod civil al Republicii Moldova, art. 98 alin. 2, 3).
2. ELEMENTELE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ
2.1. Părțile contractului de antrepriză
Pentru a se forma, a exista și a fi valid, adică pentru a produce efectele în vederea cărora este încheiat, un contract trebuie să îndeplinească mai multe condiții legale.
Condițiile esențiale pentru formarea contractelor sunt: a) capacitatea de folosință: b) existența și manifestarea consimțământului; c) un obiect determinat; d) o cauză licită și morală.
La aceste condiții se adaugă și condiția specializării dreptului de folosință al persoanelor juridice, ceea ce e specific pentru contractul de prestări antrepriză, care prevede că „persoana juridică care prestează anumite servicii sau execută anumite lucrări nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Totodată orice act care nu este făcut în vederea acestui scop este nul”.
Pentru ca contractul de antrepriză să producă efecte și să dea naștere la drepturi și obligații este necesar ca părțile care se obligă adică antreprenorul și beneficiarul: a) să aibă capacitatea să contracteze și b) să exprime un consimțământ valabil [18, p. 212] Codul Civil al R.M, art. 199 al. 1 prevede prin noțiunea de consimțământ că este manifestarea, exteriorizată, de voință a persoanei de a încheia un contract sau un act juridic. Al. 2, art. 199, prevede că consimțământul este valabil dacă provine de la o persoană cu discunământ, este exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și nu este viciat.
După cum am menționat mai sus, printre condițiile esențiale ale contractului de antrepriză sunt capacitatea și consimțământul prestatorului și beneficiarului, fără de care contractul nu se poate naște, nu are ființă, nu există și a căror lipsă este sancționată cu nulitatea absolută a acestuia.
Menționăm că Codul Civil nu face o distincție între condițiile esențiale pentru formarea contractului și condițiile pentru validitatea acestuia, ci le reglementează unitar în cadrul aceluiași text, care prevede: „condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:
– capacitatea de a contracta;
– consimțământul valabil al părții ce se obligă;
– un obiect determinat;
– o cauză licită. ”
Prin urmare subiectele contractului de antrepriză sunt antreprenorul și beneficiarul. Reglementarea juridică (nu conține) cu privire la noțiunea subiectelor contractului de antrepriză, nu conține anumite reguli speciale. Cu toate acestea există condiții ce urmează a fi respectate, pentru a deveni subiect a contractului de antrepriză. Una din acestea, este obținerea licenței, în baza căreia se desfășoară o anumită activitate. La executarea lucrărilor în bază de licență iau parte atât persoanele juridice cât și cele fizice. Referitor la persoanele fizice pentru a deveni subiect a contractului de antrepriză, adică prestator, trebuie să întrunească anumite condiții obligatorii, una din cele mai importante fiind înregistrarea în calitate de întreprinzător individual. Așadar legea prevede licențierea unor anumitor tipuri de lucrări.
Unii doctrinari ruși, relatează că executarea lucrării nu poate fi garantată întru-totul de către antreprenor. Atât cât în obligația de executare a lucrărilor de către antreprenor, rezultatul este inseparabil de acțiunea acestuia, la momentul prestării importanță are și interesele prestatorului, datele lui individuale, profesionalismul acestuia cât și gradul său de activitate. În același timp beneficiarul poate fi interesat anume de rezultatul obținut și nu într-atât de mult de persoana care îi prestează acest serviciu. Important, mai poate fi la încheierea contractului, că beneficiarul este interesat nu de o lucrare oarecare, ci anume de lucrarea prestată de un specialist concret. De exemplu, bolnavul se adresează pentru consultație unui profesor renumit, dar acesta a însărcinat pentru consultație asistenta sa. Independent de calitatea datelor consultației, beneficiarul a fost interesat anume de părerea profesorului, și nu a asistentei medicale.
În general, în contractul de antrepriză cu titlu oneros prestatorul se obligă personal în realizarea lucrării. Dar există și servicii care nu țin direct de persoana prestatorului. De exemplu, lucrările prestate în muzeu nu pot fi încheiate direct de interesele prestatorului, deoarece acestea prezintă activitatea instituției într-un anumit scop, și nu interesul muncitorului aparte. Beneficiarul încheie contract cu persoana juridică, în vederea realizării lucrării de către un anumit specialist, care este ales de directorul instituției. De exemplu, atunci când ne adresăm la o firmă de construcții, putem să încheiem contractul în vederea reputației de care aceasta beneficiază pe piața dată [17, p. 74].
Prin urmare, termenul „realizarea personală” este caracteristic nu numai persoanelor fizice, dar se răsfrânge și asupra persoanelor juridice. La solicitarea unei lucrări persoanei juridice, beneficiarul va ține cont de popularitatea, solidaritatea și autoritatea firmei. În așa condiții beneficiarul este interesat ca serviciul să fie prestat anume de acea firmă juridică. Aceasta înseamnă că persoana juridică este în drept să recurgă spre realizarea lucrării către un oarecare specialist.
Capacitatea părților contractante
Conform Codul Civil al Republicii Moldova, prevede că „poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege”.
Prin urmare regula este capacitatea persoanelor de a încheia contracte, cu alte cuvinte libertatea contractuală. Incapacitatea de a contracta este excepția. Ea trebuie să fie anume prevăzută de lege și este de strictă interpretare. Incapacitățile de folosință, implică o scurtă definire a acestei noțiuni.
Pentru a putea încheia acte juridice, deci și pentru a putea încheia contracte de antrepriză, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile, săvârșind personal și singură contractul.
Cu alte cuvinte, atât beneficiarul cât și prestatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu. Capacitatea de exercițiu este capacitatea beneficiarului și a prestatorului de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații [17, p.43]. Nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligației civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere, „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale [31, p. 445]. Actele juridice încheiate de organele persoanei juridice, în calitate de prestator, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele sale proprii. Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși prestatorul, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor”. În cazul persoanelor juridice, conținutul capacității de exercițiu este subsumat conținutului capacității de folosință, principiul specialității capacității de folosință, principiul specialității capacității de exercițiu. Trebuie precizat că aptitudinea de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații a persoanei juridice este mai largă decât capacitatea de exercițiu a acesteia, pentru că capacitatea de folosință are în conținutul său nu numai aptitudinea de a avea drepturi și de a-și asuma obligații prin acte juridice, inclusiv contracte, ci și prin fapte juridice.
Acordul de voințe (consimțământul) părților.
Încheierea contractului înseamnă realizarea acordului de voințe al părților asupra tuturor clauzelor, adică clauzele contractului de prestări servicii, întâlnirea, pe deplin concordantă, a ofertei de a contracta cu acceptarea ofertei.
Consimțământul este hotărârea unei persoane (de exemplu a prestatorului) de a încheia contractul de prestare servicii, de a se obliga juridic și exprimarea în exterior a acestei hotărâri. Dimpotrivă, voința internă, neexprimată în exterior, nu produce efecte juridice, pentru că nu este cunoscută de eventualul contractant. (Voluntos in mente retenta intu efficit).
Consimțământul, al cărui prim sens este cel al unei declarații de voință juridică a unei persoane, are însă și un al doilea sens, cel de „acord al părților” a beneficiarului și a prestatorului. Totodată poate fi relatat și „consimțământul mutual” al părților. Consimțământul este în acest sens acordul a două sau mai multor persoane asupra unui element al contractului. El este altfel zis, rezultatul a două sau mai multe voințe cunoscute, care se întâlnesc într-un acord asupra unei clauze contractuale. În acest al doilea sens consimțământul este întotdeauna un act bilateral, pe când voința este un act unilateral.
Consimțământul este format din două elemente: oferta și acceptarea. Pentru a produce efecte juridice, consimțământul (oferta de a contracta și respectiv acceptarea ofertei) trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
să existe;
să emane de la o persoană capabilă, care are discernământ;
să fie făcut cu intenția de angajament juridic, și nu în glumă sau cu rezervă mentală cunoscută de cealaltă parte sau sub condiție postestativă pură (angajamentul urmând să fie executat la liberul arbitru al părții care îl exprimă);
să fie precis și clar exprimat în exterior, încât să poată ajunge la cunoștința persoanei (părții) căreia îi este adresat (Voluntas in mente retenta intu efficit);
să nu fie afectat de vicii de consimțământ (eroare, dol, violență) [17, p. 74].
Oferta de a contracta și acceptarea ofertei reprezintă cele două manifestări ale voinței de a contracta care prin reunirea lor realizează acordul de voință, consensul, ce constituie însăși contractul civil.
Existența unor cerințe legale suplimentare de manifestare a ofertei de a contracta și a acceptării ofertei, cum ar fi formale, ori necesitatea ca pe lângă acordul de voință să fie remis material și lucrul care formează obiectul contractului, nu schimbă cu nimic concluzia necesității sine qua non a acordului de voință, nu numai în cazul contractelor consensuale, ci și în cazul contractelor solemne și al contractelor reale. Menționăm în aceeași ordine de idei că unele contracte nu se pot încheia în mod valabil decât prin licitație publică sau prin concurs. Încheierea contractului pe cale de licitație începe printr-o ofertă publică de vânzare care poate consta dintr-o publicație etc., care cuprinde toate elementele contractului, cu excepția prețului care se stabilește potrivit procedurii reglementate de lege în cadrul licitației, și care deosebește procedura licitației de alte contracte, ca cel de adeziune, unde nici măcar prețul nu este negociat.
În sfârșit, contractul judiciar (tranzacția judiciară) prin care „beneficiarul și antreprenorul termină un proces început ș care reprezintă o soluție convențională a litigiului existent, trebuie prezentată în acest scop instanței de judecată care o consfințește într-o hotărâre de expedient”.
Existența acordului de voințe între ofertant și acceptant este prima condiție, indispensabilă pentru nașterea oricărui contract civil. De aceea Codul Civil definește contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”.
Prin urmare mecanismul de încheiere a contractului de prestări servicii înseamnă în toate cazurile stabilirea modului în care cele două voințe de a contracta, oferta și acceptarea ofertei trebuie formulate, a condițiilor de validitate, pe care trebuie să le îndeplinească și mai ales cum să se întâlnească și să reunească pentru a se transforma din două manifestări de voință unilaterale într-un acord de voințe.
Întrucât prin încheierea contractului de antrepriză se înțelege realizarea acordului de voință al beneficiarului și a antreprenorului asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea și reunirea pe deplin concordantă a ofertei de a contracta cu acceptarea ofertei într-un consens, încheierea contractului presupune analiza mecanismului formării acestui acord de voințe, precum și condițiile legale necesare pentru formarea valabilă a acestui acord de voințe.
Mecanismul formării acordului de voințe al prestatorului și beneficiarului, adică al încheierii contractului.
Pentru a fi cunoscută și pentru a avea efecte juridice, voința internă a unei persoane trebuie să se exteriorizeze. Aceasta înseamnă că acordul de voințe al părților trebuie să se manifeste în exterior, să fie exprimat în exterior.
Acordul de voințe al părților se descompune în două acte juridice unilaterale succesive: oferta de a contracta sau policitațiunea ofertantului și acceptarea celeilalte părți, a destinatarului.
Oferta de a contracta
A. Definiție.
Oferta de a contracta, denumită și policitațiune, este manifestarea unilaterală de voință a unei persoane care dorește să încheie un contract, propunerea de a încheia un contract determinat.
Policitațiunea este deci o propunere de a încheia un contract care nu a fost încă acceptată. În multe cazuri oferta este precedată de reclamă, publicitate, discuții, negocieri, concretizate în cele din urmă într-o ofertă valabilă din punct de vedere juridic.
Oferta poate fi făcută în scris sau verbal. Ea este deci de regulă, expresă, dar poate fi și tocită, adică indirectă, rezultând dintr-un simplu fapt. Astfel faptul staționării unui taxi într-o stație de taxiuri echivalează cu o ofertă de a încheia un contract de transport făcută trecătorilor, în condițiile tarifului, menționat vizibil, de regulă pe parbrizul taxiului.
De exemplu, un alt caz de ofertă tocită este cel al locatarului care rămâne, după expirarea termenului stipulat în contractul de locațiune, în folosința lucrului, la care locatarul poate consimți tot tocit, prin tăcerea lui, lăsându-l în posesie pe locatar. În acest caz locațiunea este considerată ca reînoită prin tacită relocațiune (recondicțiune).
În principiu nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiție specială de formă în care ea să fie exprimată. Forma ofertei este liberă, ca și ceea a acordului de voință al părților. În acest sens, doctrina juridică prezintă toate contractele în sens consensual. Dar, există anumite contracte pentru a căror formare valabilă, legiuitorul cere exprimarea ofertei, ca și a acceptării, într-o formă solemnă, de regulă cea a înscrisului autentic.
Dacă e să facem o paralelă a contractului de prestări servicii cu alte contracte, apoi în acest sens, putem atribui contractele formale sau solemne, pentru formarea cărora, sub sancțiunea nulității absolute a însăși operațiunii juridice, adică a acordului de voințe al părților, fiecare dintre cele două voințe trebuie exprimate în forma prescrisă de lege.
Oferta de a contra poate fi adresată unei sau unor persoane determinate sau unor persoane nedeterminate, cum ar fi expunerea mărfurilor în vitrina unui magazin, cu indicarea obiectelor pe ele.
Condițiile de valabilitate ale ofertei de a contracta.
Oferta de a contracta, ca element al acordului de voință, a consimțământului părților, trebuie să îndeplinească condițiile legale generale de valabilitate ale acestuia.
Aceasta înseamnă că oferta trebuie să fie exprimată voinței unei persoane fizice sau juridice, capabile, atât sub aspectul capacității de folosință, cât și sub aspectul capacității de exercițiu, adică al capacității persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice sau dacă e să menționăm direct, contracte. În al II rând, oferta de a contracta urmează să fie analizată din punctul de vedere al îndeplinirii condițiilor legale sub aspectul celor două laturi esențiale ale ei, și anume: consimțământul (ca hotărâre și ca angajament juridic a ofertantului de a se obliga juridic prin oferta pe care o face), pe de o parte, și cauza sau scopul ofertei, al angajamentului juridic al ofertantului.
Sub primul aspect oferta de a contracta, ca declarație de voință a ofertantului, trebuie să fie în concordanță cu voința internă, reală, a acestuia, adică cu rezultatul psihologic și volitiv al unui proces de analiză și decizie al ofertantului. Doctrina juridică acordă, în caz de neconcordanță între voința internă și voința declarată a părții, preeminență voinței, dar prezumă până la dovada contrară că voința exprimată, declarația de voință, reflectă întocmai voința internă, reală a părții.
În aceeași ordine de idei, voința exprimată (consimțământul), ofertantului, ca și al deceptantului, trebuie să fie negociată pentru a exprima voința reală a ofertantului.
În consecință, oferta trebuie să fie:
a) o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de angajament juridic.
Oferta făcută în glumă sau din simplă curtoazie nu poate duce la încheierea contractului de prestări servicii;
b) formă, fără rezerve adică să exprime o propunere neîndoielnică, care prin acceptare să poată duce la încheierea contractului de prestări servicii;
c) neechivocă, adică să nu creeze dubiul destinatarului cu privire la natura ofertei. Oferta trebuie să fie astfel făcută încât destinatarului să aibă convingerea că este o ofertă de încheiere a unui contract, și nu un simplu element publicitatea, spre exemplu;
d) precisă și completă, adică să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea contractului, astfel ca aceasta să poată fi încheiat doar prin simpla acceptare a ofertei.
Prin urmare, conform art. 681, Cod Civil al Republicii Moldova „oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conține toate elementele esențiale al viitorului contract și care reflectă voința ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei”.
Al. 2 al aceluiași articol prevede că oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.
Efectele ofertei. Forța obligatorie a ofertei de a contracta.
Efectele ofertei de a contracta privesc momentele anterioare realizării acordului de voințe a beneficiarului și a prestatorului, pentru că din momentul realizării acestuia problema efectelor se transferă de pe teren extracontractual pe teren contractual, contractul de prestări servicii fiind născut tocmai prin realizarea acordului de voințe.
Principalul efect al ofertei de a contracta este că, fiind făcută cu titlu de angajament juridic, ea obligă pe ofertant să o mențină până la expirarea termenului de valabilitate al propunerii de a contracta sau un termen „rezonabil” necesar acceptării, atunci când nu s-a prevăzut un termen de valabilitate al ofertei.
Problema care se pune în legătură cu efectele ofertei de a contracta este cea a forței ei obligatorii, adică cât timp este obligat să și respecte oferta de a contracta cel care a făcut-o.
Cu alte cuvinte se pune problema dacă oferta dă naștere înainte de acceptarea ei vreunei obligații în sarcina ofertantului și dacă da, care este natura și durata acestei obligații.
Codul civil nu conține o soluție a acestei probleme. În schimb, Codul civil prevede că „până ce contractul, nu este perfect (adică încheiat – n.n) propunerea și acceptarea sunt revocabile. Cu toate acestea, deși revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea ajunge la cunoștința celuilalte părți după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel care revocă contractul răspunde de daune interese”.
După principiul redat, mai sus, de materia comercială, ar părea că ar fi acela că atât timp cât oferta nu a fost acceptată, ea poate fi revocată în mod unilateral de către ofertant.
Practica judiciară a nuanțat acest principiu care aplicat necircumstanțiat ar produce consecințe inechitabile pentru destinatar, distingând două situații , și anume:
oferta nu a ajuns încă la destinatar, adică în intervalul de timp cuprins între lansarea ofertei și momentul în care ea a ajuns la destinatar, și
oferta a ajuns la destinatar.
Dacă oferta nu a ajuns încă la destinatar, ofertantul își poate revoca oferta în mod liber și fără consecințe pe planul responsabilității civile, în intervalul de timp dintre lansarea ei și momentul în care ea a ajuns la destinatar.
Este însă necesar ca revocarea ofertei să ajungă la destinatar, cel mai târziu în același moment cu oferta.
Dacă înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil sau decelează oferta devine caducă și deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Dacă oferta a ajuns la destinatar va trebui distins între cazul în care oferta este făcută cu termen pentru acceptare și cazul în care a fost făcută fără termen pentru acceptare.
Dacă plata care a ajuns la destinatar a fost făcută cu termen, în care poate fi acceptată, ofertantul este obligat să o mențină până la expirarea termenului. După expirarea termenului oferta neacceptată devine caducă, nu mai are forță obligatorie pentru ofertant.
Oferta de a contracta este considerată ca fiind un act juridic unilateral, care îl obligă în mod irevocabil, pe cel care a făcut-o să o mențină în tot intervalul de timp la care s-a angajat și că deci o revocare înainte de termen va însemna încălcarea acestei obligații și va angaja răspunderea ofertantului.
Dacă oferta de a contracta a fost făcută fără specificarea unui termen pentru acceptare, ofertantul este obligat să o mențină un timp rezonabil, apreciat în funcție de circumstanțele concrete ale speței, necesar destinatarului pentru examinarea ei, pentru luarea deciziei privind acceptarea ofertei și comunicarea ei ofertantului.
Oferta de a contracta și promisiunea de a contracta (antecontractul).
În timp ce oferta este un act juridic de formație unilaterală, rezultat al unui singure voințe, cea a ofertantului, promisiunea de a contracta este un contract, adică un act juridic de formație bilaterală, întemeiat pe un acord de voință.
În timp ce în cazul ofertei de a contracta ne aflăm în prezența unei singure voințe juridice, care formează un act juridic unilateral, în cazul promisiunii de a încheia un contract (a antecontractului) suntem în prezența a două voințe juridice, a doi subiecți care se obligă reciproc și concordant să încheie în viitor un contract (în cazul dat un contract de prestări servicii).
Acceptarea ofertei
Definiție
Acceptarea ofertei este materializarea voinței destinatarului, prin care acesta își exprimă acordul cu oferta primită.
Acceptarea este, de regulă, expresă și poate fi exprimată în scris sau verbal. Ea poate fi și tocită, dacă rezultă în mod neîndoielnic, din anumite împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Acceptările exprese sunt mai frecvente decât ofertele tocite. Cea mai concludentă acceptare tocită este executarea de către acceptant a obiectului ofertei.
Acceptarea tocită nu trebuie însă confundată cu simpla tăcere. Acceptarea tocită este o acceptare indirectă care rezultă din anumite fapte ale acceptantului.
În regula generală, simpla tăcere nu poate echivala cu o acceptare, și lipsa oricărui răspuns împiedică formarea contractului.
Tăcerea destinatarului este considerată acceptare tocită a ofertei numai în cazurile în care legea sau practica judecătorească o asimilează cu aceasta. Prin urmare regula „cine tace este considerat că a consimțit” se aplică restrictiv, doar în cazurile în care legea sau practica judiciară îi atribuie valoarea unei acceptări tocite, cum ar fi cazurile în care:
legea admite tocita relocuțiune.
Părțile au convenit anterior ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare;
Oferta este făcută exclusiv în interesul celeilalte părți. Ea poate fi considerată potrivit practicii judiciare ca fiind acceptată, dacă destinatarul tace.
B. Condițiile de validitate de acceptării ofertei.
Acceptarea ofertei, ca parte componentă a acordului de voință a părților trebuie să îndeplinească condițiile generale ale consimțământului. În plus acceptarea trebuie să îndeplinească și unele cerințe specifice acestui act de voință, și anume:
să fie conformă cu oferta, adică să concorde cu aceasta.
Dacă dimpotrivă, acceptarea nu concordă cu oferta, al cărei conținut îl depășește, limitează sau condiționează, legea consideră că oferta a fost refuzată; iar acceptarea are valoarea unei contraoferte.
să fie neîndoielnică, adică să exprime în mod cert, indubitobil, voința destinatarului de a accepta ofertă de a contracta.
Acceptarea trebuie să provină de la destinatarul ofertei dacă a fost adresată unei persoane determinate.
Ea poate proveni însă de la orice persoană care dorește să încheie contractul, dacă a fost adresată publicului.
acceptarea trebuie să intervină în timp util pentru a produce efectul juridic al încheierii contractului deci înainte ca oferta să fi devenit ori să fi fost revocată.
Viciile consimțământului
Consimțământul fiecăreia dintre părțile contractante sub înfățișarea ofertei de a contracta și respectiv a acceptării ofertei trebuie nu numai să existe, pentru formarea (încheierea) contractului, ci trebuie să fie valabil exprimat, adică lipsit de vicii, pentru validitatea contractului, adică pentru ca aceasta să producă efectele în vederea cărora a fost încheiat. „Consimțământul – nu este valabil – când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol”.
Lipsa consimțământului nu trebuie confundată cu vicierea lui. Lipsa consimțământului atrage nulitatea absolută a contractului, am putea spune chiar inexistența contractului în acest caz, întrucât lipsește unul dintre elementele esențiale, fără de care nu poate exista ca și contract.
Există însă și situații în care unele vicii de consimțământ, sunt atât de grave, încât ele distrug voința juridică, făcând-o inexistentă și împiedicând astfel formarea acordului de voință.
Viciile de consimțământ sunt eroarea, violența și dolul.
Eroarea este o reflectare mentală greșită, falsă, a realității. Eroarea ca reprezentare falsă a realității nu trebuie confundată cu neștiința, ignoranța, care înseamnă, absența totală a oricărei cunoștințe despre un lucru. Totuși, atât eroarea, cât și ignoranța produc efecte identice.
În funcție de elementul asupra căruia poartă, eroarea poate conduce la nulitatea absolută a contractului, la nulitatea relativă a contractului sau poate să nu afecteze validitatea contractului.
Violența este constrângerea fizică sau morală, exercitată asupra unei persoane cu scopul de a o determina să dea un consimțământ pe care altfel acea persoană nu l-ar fi dat.
Dolul sau vicleșugul este viciu de consimțământ care constă în orice manooperă frauduloasă, orice mijloc viclean, întrebuințat pentru a înșela cealaltă parte contractantă cu prilejul încheierii unui contract. Dolul poate fi dovedit prin price mijloc de probă. Dolul constituie un viciu de consimțământ și poate conduce la anularea contractului, dacă a avut o anumită gravitație și a constituit cauza determinată a contractului, adică partea contractantă a consimțit la încheierea contractului, datorită erorii provocate de dol. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat dolul, partea indusă în eroare prin dol nu ar fi contractat.
2.2. Obiectul contractul de antrepriză
Obiectul contractul de antrepriză constă în conduita părților (a antreprenorului și clientului) stabilă prin acel act juridic civil, respectiv acțiunea sau inacțiunea la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute [24, p.424].
Altfel spus, normele generale cu privire la obiectul contractului, consideră a fi însuși obiectul raportului juridic civil căruia i-a dat naștere, obiectul actului juridic civil constă în obiectul obligației generale de el, adică în prestația sau prestațiile care privesc transmiterea unui drept și un fapt pozitiv sau negativ al debitorului, cum și în obiectul acestor prestații.
Definiția are în vedere prestațiile la care părțile se obligă, dar și lucrările la care se referă conduita părților, acestea din urmă privite ca obiect derivat al contractului.
Într-o părere [16, p. 33], obiectul contractului constă în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic.
Într-o altă opinie [9, p. 213], obiectul contractului constă în interesele reglementate de părți prin contractul încheiat, în baza și în limitele legii.
În sfârșit, o a treia opinie [27, p. 112] consideră că obiectul contractului este însuși obiectul raportului juridic civil.
Prin contract părțile urmăresc nu numai să dobândească drepturi, ci să-și asume și obligații. Obiectul contractului (id guod debetur) constă în prestațiile la care părțile contractante se obligă, prestații care pot fi pozitive (obligația de a da și a face), sau negative (obligația de a nu face).
Obiectul obligațiunii de „a da” este de a transfera proprietatea unui lucru sau de a constitui un drept real, obiectul obligațiunii de „a face” sau de „a nu face” este tot un fapt sau o obținere de la un fapt pe care partea ar fi avut dreptul să îl facă dacă nu se obliga.
Deși obligația de „a da” este în realitate tot o prestație de „a face”, și anume transferarea proprietății sau constituirea dreptului real la care se obligă debitorul, ea are particularitatea că operează de regulă în însăși momentul nașterii eu transferul, încât a devenit un mod de dobândire a proprietății.
Obiectul este o condiție esențială (de validitate) a contractantului Reglementarea se află în dispozițiile Codului Civil, care se referă deopotrivă la obiectul contractului, la obiectul obligației contractuale și la obiectul prestației.
Ceea ce se transmite prin contract este dreptul asupra unui lucru, dreptul asupra lucrului la care se referă contractul.
Rezultă că obiectul contractului este complex: el se referă deopotrivă la prestația la care se angajează una dintre părți, cât și la contraprestația avută în vedere de această parte, contraprestație pe care o obține de la cealaltă parte, bineînțeles în măsura în care este vorba de contracte bilaterale, contracte care au caracter oneros, cum și la bunurile la care acestea se referă.
Cele patru noțiuni ca obiectul contractului, obiectul raportului juridic civil și obiectul prestației se află într-o strânsă legătură, legătură al cărei conținut este dat de următoarele corelații:
obiectul contractului este însuși obiectul raportului juridic civil, relație motivată de împrejurarea că principalul izvor al obligației civile este contractul.
Obligația ca îndatorire juridică nu trebuie confundată cu obiectul obligației (prestația pozitivă sau negativă;)
în cazul obligației de a da, obligație constă în îndatorirea de a constitui sau transmite dreptul real, pe când, obiectul constă chiar în însăși transmiterea sau constituirea dreptului real;
în cazul obligației de a face, obligația constă în îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori a întreprinde orice altă acțiune, pe când obiectul constă în executarea însăși, prestarea însăși, întreprinderea acțiunii;
în cazul obligației negative de a nu face, obligația constă în îndatorirea de abstențiune a debitorului de la ceea ce, altfel, ar fi putut face, în timp ce obiectul obligației constă în însăși obținerea efectivă, și
dacă acțiunea se referă la un lucru, lucrul, însuși este considerat obiectul prestației, și,
a distinge între obiectul contractului, obiectul obligației și obiectul prestației nu numai importanță teoretică, cât mai ales una practică. În context, distincția ne conduce la concluzia:
obiectul actului juridic civil este însuși obiectul raportului juridic civil;
obiectul obligației constă în prestația pozitivă sau negativă la care se obligă părțile, și,
obiectul prestației constă în: a) constituirea sau transmiterea de drepturi reale (a da); b) executarea de lucrări, prestarea de servicii ori întreprinderea unor alte acțiuni (a face); și, c) obținerea de la ceea ce subiectul ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens (a nu face) [17, p. 74].
Dacă e să ne referim concret la obiectul contractului de antrepriză, atunci ca obiect apar lucrările. Urmează a se delimita rezultatul personal al activității prestatorului și acel rezultat pe care dorește al abține beneficiarul în urma executării lucrării. De exemplu, părinții doresc ca copilul său să fie înmatriculat la o instituție superioară de prestigiu, și pentru aceasta solicită pentru pregătirea copilului, de a susține examenul un repetitor. În cazul dat rezultatul, pe care îl dorește să-l obțină beneficiarul (părinții), apare înmatricularea în instituția respectivă. Dar, totodată acest rezultat nu ține întru-totul numai de activitatea prestatorului. Repetitorul poate să-i acorde toate posibilitățile de pregătire (învățare, dar nu garantează însuși materialul de muncă), deoarece acest rezultat depinde nu numai de prestator dar și de alți factori, ca de exemplu posibilitățile și dorința copilului de a însuși materialul, de numărul de abiturienți și altele. Din acest exemplu reiese că în unele cazuri prestarea serviciului, apare ca imposibilitatea de garantare a obținerii efectului pozitiv în urma activității prestatorului.
Urmează de a face o delimitare în prestarea serviciilor de unde activitatea prestatorului primește ca rezultat, așa-numitele exprimări materiale. De exemplu, consultația unei întreprinderi financiare, se face în formă verbală, ceea ce va fi prezentat ca prestarea unui serviciu, pe când încheierea în scris tot cu aceeași întreprindere va fi reglementată de normele contractului de antrepriză [23, p. 417].
Prețul în contractul de antrepriză nu este reglementat sau stabilit de anumite acte juridice. Există un șir de documente sub forma cataloagelor de prețuri, tarife și altele, care de regulă, provin nemijlocit de la prestator.
Conform art. 932 Codul civil al Republicii Moldova, retribuția se consideră convenită în mod tocit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea prestații se fac numai în schimbul unor retribuții.
Aliniatul 2, același articol prevede că dacă nu este stabilit cuantumul retribuției, se consideră că s-a convenit în cazul existenței unor tarife, asupra retribuției obișnuite.
Articolul 933 Cod Civil al R.M, prevede că în cazul în care la încheierea contractului, prețul prestațiilor a făcut obiectul unei evaluări, prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuției.
Al. 2 beneficiarul nu este obligat să plătească majorarea de la al. (1) decât în măsura în care ea rezultă din prestațiile sau cheltuielile pe care prestatorul nu le-a putut prevedea la momentul încheierii contractului.
Art. 935 al. (1) în cazul în care prestația a fost contractată la un preț forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuția convenită și nu poate pretinde o reducere a retribuției pe motiv că prestația a solicitat mai puține cheltuieli, decât se preconizau.
Al (2) Similar alin. (1) prestatorul nu poate cere majorarea retribuției pentru motive contrare.
Alin (3) prevede că prețul forfetar rămâne același chiar dacă au fost aduse modificări termenilor sau condițiilor inițiale de executare dacă părțile nu au convenit altfel.
Conform art. 936 prestatorul este obligat să efectueze prestația personal doar atunci când această obligație reiese din contract din împrejurări sau din natura prestației.
Alin. (2) același articol prevede că prestatorul conservă supravegherea și răspunderea în orice caz.
Termenul de plată. Plata pentru executarea lucrărilor se efectuează după îndeplinirea acestora. Dacă plata pentru lucrări se efectuează se calculează după anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte.
În cazul în care beneficiarul întârzie să preia lucrările, antreprenorul este îndreptățit să solicite plata sumei convenite pentru lucrările care nu au putut fi efectuate din cauza întârzierii și nu este obligat să presteze lucrări pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea lucrărilor sau pentru veniturile obținute prin prestarea de lucrări față de alții în aceeași perioadă, sau pentru lucrările pe care nu le prestează cu rea-credință.
2.3. Forma contractului de antrepriză
Conform articolului 680 Cod Civil al Republicii Moldova dacă pentru valabilitatea contractului stabilește o anumită formă sau dacă părțile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă.
Încheierea contractului în condițiile legii, va ține cont și de tipul concret al contractului. De regulă contractele se pot încheia în formă verbală, forma scrisă și tot odată unele cazuri se aplică autentificarea notarială.
Contractul de antrepriză, care se încheie între persoanele juridice pe de parte și fizice pe de altă parte – va încheia în formă scrisă, însă în unele cazuri unde este prevăzut de lege sau la înțelegerea părților ce vor încheia contractul, va avea loc autentificarea notarială.
De obicei forma contractului se poate determina la înțelegerea părților. Contractul de antrepriză se va considera încheiat, din momentul când a încheiat prestarea lucrării. Regulile cu privire la încheiere contractului determină că contractul poate fi încheiat în formă scrisă simplă, dar și cazul forma scrisă, solicită, pentru încheierea contractului prezentarea anumitor documente, în cazul care părțile ce încheie contractul se află în teritorii diferite, transmiterea documentelor se realizează cu ajutorul serviciului poștal, telegrafic, electronic etc. Independent de faptul în loc au schimbarea de documente principale este ca ele să provină de la partea ce încheie contractul.
Înțelesul „forma contractului”, câte odată se înțelege ca fixarea și transmiterea informației contractuale, pe când însuși termenul de „forma contractului” caracterizează sau prevede realizează acțiunii, a obligațiilor pe care și le-au asumat ambele părți.
Părțile la încheierea contractului, delimitează formule ca oferta, forma acceptării ofertei și forma acțiunii săvârșită în scopul realizării conținutului contractului.
În practica comercial civilă au prelevat mai multe păreri în ceea ce privește forma contractului. Așadar, în principiu (contractele civile) s-a ajuns la concluzia că contractele civile trebuie încheiate în formă scrisă, cu excepția unora. Convenția de la Viena cu privire la „Contractul civil de cumpărare – vânzare a mărfii” nu stabilește în mod obligatoriu forma scrisă a acestui contract, adică poate fi încheiat la vedere. În practica judiciară condițiile formei contractului de antrepriză au găsit oglindire în următoare cauză.
În Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 30 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2ra-1665/2005 [22, p. 158] .
H.D. A depus cerere de chemare în judecată împotriva SA „P” cu privire la plata retribuției. În motivare a indicat că în baza contractului de antrepriză încheiat al 22 aprilie 2004 s-a abligat să confecționeza construcții metalice pentru pârât, iar ultimul urma să-i achite suma de 25 000 lei. După finisarea lucrărilor, SA „P” a recepționat obiectul contractului, însă nu și-a onorat obligația, invocând atât lipsa formei scrise a contractului, cât și lipsa resurselor bănești.
Din materialele dosarului urmeză că, la 22 aprilie 2004, părțile au convenit la încheierea contractului nominalizat de antrepriză, conform căriuia intimatul s-a obligat de a confecționa pentru recurent obiecte metalice determinate de ei, pentru care rcurentul s-a obligat să-i plătească intimatului suma de 25 000 lei. Faptul mentționat a fost cvonfirmat în ședințele de judecată de ambele părți. Mai mult, recurentul a primit lucrul efectuat de intimat și nu a înaintat careva pretenții.
În astfel de circumstanțe, consideră instanța de recurs, deoarece contractul a fost încheiat între părți, a fost realizat, conform art.art. 946 și 966 CC, recurentrul este obligat să plătească retribuția convenită în mărime de 25 000 lei.
Având în vedere faptul că, pentru încheierea contractului de antrepriză, legea nu cere respectarea formei scrise sau atuentice, Colegiul consideră că nu pot fi reținute argumentele invocat în acest stns de recurent în vederea respingerii acțiunii.
Or, confrom art. 209 alin (1) CC, actul juridic pentru care legea sau acordul părților nu stabileșt forma scrisă sau autentică ppate fiai încheiat verbal.
Contractul de antrepriză este valabil încheiat și în forma verbală, neexistând condiție de formă (art.art. 209, 946, 966 CC).
Accepțiunile autorilor români, redau noțiunea de formă în sens restrâns și în sens larg.
Sensul restrâns (stricto senso) prin forma contractului se înțelege modalitatea de exteriorizare a voinței interne (reale) incorporată de contract. Astfel spus, forma stricto sensu se înfățișează a fi inerent contractului, ca, de astfel, oricărui act juridic.
Sensul larg al noțiunii de formă (lato sensu), forma contractului desemnează ceea ce se cheamă „condițiile de formă” al acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepțiuni: a) forma cerută ad validitem; b) forma cerută ad probationem; și, c) forma cerută pentru o prozabilitate contractului față de terți.
Principiul dominant în materie.
Formularea. Pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este suficient să se fie exprimat voința autorilor, fără a fi fost nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Mai sintetic spus, simplă manifestare de voință este necesară și suficientă pentru a încheia un contract valabil.
Din formularea principiului rezultă. Din modul în care este format principiul se desprind următoarele idei: a) voința de a încheia un contract, în principiu, poate fi exprimată sub orice formă aptă a o face cunoscută fie celeilalte părți fie părților; b) manifestarea de voință poate fi expresie sau tocită; c) voința producătoarea de efecte juridice indiferent de forma în care este exprimată.
Alte precizări. În legătură cu principiul consensualismului contractelor se mai impun următoarele precizări:
principiul consensualismului contractelor este o creație a doctrinei,
principiul consensualismului actului juridic își găsește principala aplicație în materia contractelor, materiei în care se consideră că simplul acord de voință este suficient pentru formarea lor valabilă (solo consensus obligat). Cum contractele bilaterale intervin între părți, se poate spune că și acestea se încheie solo consensus (prin acordul de voință al părților.)
forma nu este un element esențial al acestuia, în concluzie, lipsa formei constituie regulă;
pe cale de excepție însă, ori de câte ori legea condiționează valabilitatea formării contractului de încheiere a lui într-o anumită formă, suntem în prezența formei condiției esențială a acestui act; și,
legislația noastră civilă nu consacră un text anume definirii acestui ei principiu, totuși cu titlu de excepție, în cazul câtorva contracte, acest principiu este consacrat , pe de o parte, iar pe de altă parte, legea civilă consacră expres excepțiile de la el1, ceea ce doctrina a reținut sub formularea: „(…) consimțământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic”.
4. Justificarea principiului. Consacrarea principiului consensualismului este motivată de nevoile circuitului civil, cum și de împrejurarea ca acest principiu se constituie într-o aplicație importantă a principiului mai larg al libertății actelor juridice.
Condițiile de formă a contractului
enunț și clasificare –
În raport de consecințele juridice ale nerespectării lor, aceste condiții de formă ale contractului se pot formula (clasifica) astfel:
forma cerută ad. Validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea contractului);
forma cerută ad probationem (pentru probarea contractului); și,
forma cerută pentru o pozabilitate față de terți.
În raport de sursă (izvorul) în care se formulează cerința de forma a contractului, forma este de două feluri:
forma legală, adică forma impusă de legi; și,
forma voluntară ori convențională, adică cea stabilită de părți.
IV Derogări de la principiul consensualismului contractelor.
Enumerarea. Derogările de la principiul dominant în materie sunt următoarele:
forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem);
forma cerută ad probationem; și,
forma cerută pentru o opozabilitate (pentru a face contractul opozabil terților).
Fiind derogări, se înțelege că toate aceste abateri sunt prevăzute expres de legea civilă.
Prezentarea derogărilor.
Forma cerută ad validitatem
1. Noțiune. Forma cerută ad validitatem este condiția de formă a contractului care constă în respectarea cerințelor de forma impusă de lege sunt sancțiunea nulității ‚absolute a operației juridice.
2. Motivație. Motivația acestei condiții de formă constă într-o serie de rațiuni puternice care impun actului juridic o formă specială, prin derogare de la principiul consensualismului.
Asemenea rațiuni sunt:
la unele contracte forma solemnă are menirea de a avertiza părțile deopotrivă asupra gravidității și importanței actului încheiat, ceea ce este de natură ale face să reflecteze adânc asupra efectelor unui asemenea act;
pentru unele contracte forma solemnă reprezintă o posibilitate de cunoaștere din partea statului a unor operații de o importanță deosebită atât pentru părți, cât și pentru societate;
solemnitatea asigurării deplină libertate și certitudine consimțământului privind ca o condiție esențială, de validitate a contractului; și,
prin solemnitatea se asigură ocrotirea intereselor creditorului, cum și ocrotirea intereselor terților.
Aplicații. Contractele pentru care forma este cerută ad validitatem se numesc contracte solemne. Forma cerută ad validitatem are aplicații, în principiul în dreptul civil.
Caractere. Forma cerută ad validitatem se poate astfel caracteriza:
este unul din elementele constituitive ale contractului atunci când este cerută expresia, lipsa lui atrage sancțiunea nulității absolute;
forma solemnă este incopatibilă cu posibilitatea exprimării voinței prin tăcere (qui tacet consetire videtur);
forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfățișează a fi în principiu abstractă și invariabilă, pentru același fel de contract solemn; și,
forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părțile sunt obligate să adopte numai forma prevăzută de lege pentru contractul respectiv, nerecunoscându – le posibilitatea să aleagă între mai multe variante.
Condiții. Forma cerută ad validitatem reclamă îndeplinirea următoarele condiții:
forma solemnă cerută de lege se impune pentru întreg conținutul contractului ca o aplicație a regulei ubi cadem est legis ratio, ibi cadem est legis dispositio;
trimiterea la o sursă exterioară contractului pentru determinarea conținutului lui nu este admisă;
contractele aflate în raport de interdependență cu un contract solemn chiar dacă, privite separat, nu sunt contracte solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma solemnă; și,
în majoritatea cazurilor forma corectă ad validitatem se asigură prin acte autentice.
Din aceasta din urmă condiție rezultă că forma autentică este forma solemnă. Mai rezultă, însă, că forma solemnă nu se reduce la forma autentică, ci are o sferă mai largă, aflându-se în relația (forma solemnă), parte (forma autentică) [17, p. 74].
forma cerută ad probationem
Noțiune. Forma cerută ad probationem constă în cerința impusă de lege sau de părți ca actul juridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să sa atragă nevalabilitatea operației juridice, ci numai imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem nu este incompatibilă cu manifestarea tacită a conssimțământului care poate fi dovedit și cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În principiu, însă, simpla tăcere nu valorează consimțământul exteriorizat dacă nu valorează consimțământul exteriorizat dacă nu rezultă din împrejurări sau fapte concludente ori dacă legea sau părțile nu dau tăcerii valoarea de consimțământ.
Deci, tăcerea nu poate fi calificată ca achiesare, de vreme ce nu a fost materializată într-un fel sau altul.
Nu trebuie confundată modalitatea de încheiere valabilă a unui act juridic, inclusiv prin manifestarea tacită a consimțământului uneia sau ambelor părți, cu modalitatea de probare a respectivului act juridic, în condițiile restrângerii admisibilității mijloacelor de probă, a dovedirii lui pe cale convențională.
Justificarea. Forma cerută ad probationem se justifică din următoarele puncte de vedere:
a) importanța deosebită a unor contract impune o asemenea formă spre a se putea face dovada existenței acestora, a drepturilor și obligațiilor ce se nasc din ele, și, bineînțeles, a întinderii acestora;
b) forma ad probationem, prin natura ei este în măsură să înlăture anumite dubii în legătură cu conținutul contractului respectiv, cu drepturile și obligațiile născute din el și cu întinderea acestora; și,
c) existența formei cerute ad probationem oferă securitate juridică circuitului civil și garantează executarea prestațiilor la care părțile se obligă și respectiv, realizarea drepturilor subiective civile corelative, grație aderenței mai mari la forța coercitivă a statului, pe calea acțiunii în justiție.
3. Semnificație. Forma cerută ad probationem se constituie într-o limitare a principiului consensualismului contractelor pentru că:
a) lipsa formei scrise în cazurile în care legea o pretinde înseamnă nedovedirea contractului în sens de negotium iuris, deci, în planul dovezii, echivalează cu lipsa acestuia;
b) pe fondul raporturilor existente între părți, se consideră că actul juridic în sens de negotium iuris (contractul), există dar nu poate fi doevdit;
c) în lipsa unui act scris (instrumentul probations), executarea obligațiilor rezultând din operția juridică nu poate valora o plată nedatorată ci, dimpotrivă, executarea unor obligații valabile, și,
d) forma scrisă este o limitare adusă principiului consensualismului contractelor pentru că practica, nedovedirea raportului juridic născut au drept consecință ineficacitatea acestui raport.
4. Aplicații. Forma cerută ad probationem are aplicație într-o serie de materii anumite.
c) Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți
1. Noțiune. Prin forma cerută pentru opozabilitate față de terți se înțeleg acele formalități pe care legea le cere a fi îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât cele ale părților din contract.
2. Justificare. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți este motivată din următoarele puncte de vedere:
a) potrivit principiului relativității efectelor contractelor, acestea produc efecte numai între părți și fața de ovânzii lor cauză.
Rezultă, deci, ca părțile nu pot opune actul lor altor persoane, că în ultima instanță, contractul nu este opozoibil terților.
Din acest motiv legea pretinde îndeplinirea unor forme prin care actele juridice care constituie sau transmit drepturi reale să fie aduse la cunoștință terților; și,
b)drepturile reale sunt drepturi absolute și, prin consecință sunt opozabile erga omnes.
3.Aplicație. În mod concret, forma cerută pentru opozobilitate față de terți își găsește aplicație în materia publicității personale și reale a drepturilor reale.
3. EFECTELE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ ÎN CAZUL PRELUARII DATORIEI CLIENTULUI DE CĂTRE O PERSOANĂ TERȚĂ
3.1. Problema suportării riscurilor
Conform articolului 940 riscul pieririi sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare executării contractului îl suportă cel care le-a furnizat dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Noțiunea de risc al contractului este că dacă, dintr-o împrejurare independentă de voința părților, una dintre ele se află în imposibilitatea de a-și executa obligația, se ridică chestiunea de a ști dacă cealaltă parte este ținută să-și execute obligația sau este eliberată de obligație. Astfel spus, se pune problema de a ști cine suportă riscul consecințelor ce decurg din imposibilitatea executării obligației de către una dintre părți.
De regulă, cel care suportă riscul (cel care pierde) este debitorul obligației imposibil de executat: res perit debitori. Creditorul, datorită imposibilității executării ei, rămâne obligat să-și execute obligația sa atunci când, potrivit legii, el va suporta riscul: res perit creditori. Această din urmă situație se întâlnește în cazuri foarte rare, deci, o excepție de la regula: res perit debitori.
Proprie contractelor sinalagmatice, regula riscului contractului nu caracterizează si pe cele unilaterale, deoarece imposibilitatea de executare eliberează pe debitor, iar creditorul nu poate ridica pretenții împotriva lui.
Contractul de antrepriză, tocmai datorită faptului că are caracter și sinalagmatic, se desființează obligația corelativă celui imposibil de executat, ceea ce echivalează cu eliberarea de datorie a părții care ar putea să-și execute obligația. Prin urmare dacă una dintre părți nu-și poate îndeplini obligația datorită unui caz fortuit sau de forță majoră, cealaltă parte va fi eliberată de obligația sa corelativă, riscul suportându-l partea care se află în imposibilitatea de a-și executa obligația.
Totodată se pune problema ce se întâmplă dacă prestarea serviciului de către prestator nu mai este posibilă. În această privință trebuie distins în funcție de cauza care a generat imposibilitatea.
Riscul executării lucrării – dacă materialele necesare executării lucrării au fost procurate de către prestator și serviciul nu poate fi executat înainte de a fi prestat, prestatorul este obligat să suporte dauna, indiferent de cauza imposibilității de prestare.
dacă solicitarea de a executa lucrarea a fost făcută mai întâi de către beneficiar, iar lucrarea este imposibil de prestat, potrivit aceleiași reguli, beneficiarul va suporta riscul.
Riscul contractului.
În cazul neexecutării neculpabile a obligației de prestare a lucrării se pune întrebarea: cine trebuie să suporte riscul contractului ? Răspunsul poate fi acela, că antreprenorul este cel care suportă riscul, ca debitor al obligației imposibil de executat. În plus, astfel cum arătăm încă la început, antreprenorul pe riscul său se obligă. Suportarea riscului contractului înseamnă că antreprenorul nu are dreptul la plata prețului, întrucât nu a executat lucrarea beneficiarului, rezultatul muncii sale deși a efectuat-o. Desigur că, dacă lucrarea se poate reface, suportarea riscului de către antreprenor semnifică faptul că, deși a lucrat de două ori , el nu poate pretinde clientului de cât o singură plată.
De la regula suportării riscului contractului de către antreprenor există însă două excepții . În primul rând, dacă în privința verificării și primirii serviciului clientul a fost pus în întârziere, riscul nu mai este, din acel moment, suportat de antreprenor. O a doua excepție vizează ipoteza în care neexecutarea s-a datorat unor vicii ale materialelor propuse de către beneficiar. Deși o asemenea împrejurare exonerează pe antreprenor, credem că trebuie să cunoască (sa recunoască ) viciile materialelor ce-i sunt încredințate de către beneficiar, pentru a preveni imposibilitatea executării lucrării.
Din cele menționate reiese că noțiunea de risc al contractului este prejudiciul sau rezultă din pierderea fortuită sau neexecutarea fortuită a unei lucrări prevăzute de contract .
Riscul contractului îl suportă prestatorul acestuia. Din literatura juridică reiese că riscul contractelor în cazul contractelor sinalagmatice, precum este și contractul de antrepriză, riscul contractelor înseamnă prejudiciul cauzat de neexecutarea obligației de către o parte contractantă împiedicată de un caz fortuit sau de o forță majoră .
Riscul contractului este determinat de imposibilitatea fortuită de executare a obligației unuia dintre părți și exclude deci vreo formă de vinovăției acestuia ( dol sau culpă ) în neexecutarea obligației .
Întrucât imposibilitatea de executare fortuită este dependentă de voința părților , este inadmisibilă o acțiune în despăgubiri împotriva părții care nu și-a putut executa obligația . Oude sine culpa accidunt a nullo praestantur ( Cele întâmplate fără culpă nu sunt datorate de nimeni ) . Partea care suportă riscul contractului .
Riscul contractului , adică al obligației imposibile de executat , este suportat de debitorul acestei obligații ( res piret debitori ) și nu de creditorii ei . „Obligația se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare , ce nu se poate imputa debitorului , se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații”.
Prin urmare, în cazul contractului de prestări servicii , dacă una dintre părți este împiedicată de un caz de forță majoră sau de un caz fortuit să își îndeplinească obligația , riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat în sensul că , deși nu este vinovată pentru neexecutarea obligației , partea nu va putea cere contractantului său să își execute obligația corelativă .
Obligația datorată de una dintre părți este stinsă datorită forței majore sau cazului fortuit , iar obligația corelativă la care această parte avea dreptul , și pe care cealaltă o datora devine lipsită de cauză juridică .
Astfel spus , când un caz fortuit sau de forță majoră împiedică o parte să își îndeplinească obligația , cealaltă parte este liberată de obligația sa și nu mai datorează nimic .
În cazul în care obligația a devenit , din cauza forței majore sau a cazului fortuit, dar parțial imposibil de executat , creditorul obligației are opțiune între :
a accepta prestația și a reduce în mod echivalent contrapestația la care este obligat , la rândul său , față de cealaltă parte , caz în care debitorul obligației parțial imposibil de executat va suporta riscul contractului în măsura părții .
a solicita desființarea în întregime a contractului , dacă apreciază ca partea din obligație ce ar putea fi executată nu asigură realizarea scopului pentru a contractat , situație în care riscul contractului va fi suportat integral de debitorul obligației , parțial imposibil de executat [17, p. 74].
3.2. Obligațiile părților contractului de antrepriză
Conform art . 937 Cod Civil al Republicii Moldova , prestatorul este ținut, înainte de încheierea contractului , să furnizeze beneficiarului , în măsura în care circumstanțele o permit , toate informațiile referitoare la natura prestației la bunurile și termenul necesar prestației .
Art. 938 alin 1. prevede că prestatorul este obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării contractului dacă nu a fost stipulat altfel.
Conform art. 939, în cazul în care bunurile sânt furnizate de beneficiar, prestatorul este obligat să le folosească cu grijă și să țină evidența lor. În cazul în care bunurile sânt evident improprii folosirii la destinație sau sânt afectate de un viciu evident care devine cunoscut, prestatorul este ținut să-l informeze imediat pe beneficiar, în caz contrar făcându-se răspunzător pentru prejudiciarul care poate surveni din folosirea bunului. Prestatorul este obligat să prezinte beneficiarului o dare de seamă despre modul de folosire a bunurilor furnizate de aceasta și să-i restituie partea rămasă.
Art. 941 prevede că prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare fără a fi obligat la o prestație oferită. Beneficiarul este obligat la despăgubiri și atunci când nu îndeplinește acțiunile necesare prestației. Cuantumul despăgubirii se determină în funcție de durata întârzierii și de cuantumul retribuției, cu deducerea a ceea ce prestatorul economisește în urma întârzierii ori ceea ce a putut dobândi prin utilizarea în alt mod a forței sale de muncă.
Obligația de bază a prestatorului este de a presta servicii. Spre deosebire de antreprenor, prestatorul prestează servicii nu pe riscul său. Aceasta se explică prin faptul că rezultatul activității prestatorului nu are expresie materială.
Bunurile furnizate de prestator beneficiarului trebuie să fie de o calitate bună pentru prestarea serviciilor.
Prestatorul este obligat să presteze servicii personal doar atunci când această obligație reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestației.
Beneficiarul este obligat să preia lucrările prestate. În cazul în care beneficiarul întârzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptățit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întârzierii și nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. El trebuie să accepte ca din suma de plată să scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obținute prin prestarea de servicii față de alții în aceeași perioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează cu rea credință.
Pe lângă cele relatate mai sus, potrivit legii prestatorului îi revin două obligații principale: acea de a presta la termen lucrarea și obligația de a garanta împotriva viciilor materiale ale lucrării.
Executarea la termen a lucrării promise este principala obligație a antreprenorului, cauza pentru care clientul s-a obligat să plătească prețul potrivit Dreptului comun 2, sancțiunea depășirii termenului convenit poate fi obligarea la daune cominatorii (dacă mai este posibilă executarea în natură), obligarea la daune moratorii.
Obligația antreprenorului de a răspunde pentru viciile lucrării.
3.3. Încetarea contractului de antrepriză
Conform art. 974 Cod civil al Republicii Moldova, raporturile din contractul de antrepriză încetează la expirarea perioadei pentru care au fost stabilite. Alin. 2, același articol prevede că în cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul.
Art. 978 Cod civil al Republicii Moldova, prevede că rezilierea contractului de antrepriză are loc din motive întemeiate ca spre exemplu, în cazul în care, după începerea relațiilor contractuale, contractul de antrepriză se realizează din motive întemeiate conform art. 748, prestatorul este îndreptățit să solicite o parte din retribuție pentru lucrările executate până în momentul rezilierii.
Conform art. 748 rezilierea contractului din motive întemeiate are loc dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligații contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a uni termen de remediere (termen de grație) sau după o somație rămasă fără efect.
Conform art. 709 Cod civil, dacă una din părți nu execută în mod necorespunzător o prestație scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil contractul dacă debitorul trebuia să-și dea seama, în baza termenului de grație, de eminența rezoluțiunii. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil. Dacă în raport cu felul nexecutării obligației nu se poate stabili un termen, se face o somație. Dacă neexecutarea obligației se limitează la o parte din prestație, creditorul poate rezolva contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executărea parțială a prestației. Creditorul este îndreptățit să rezoluționeze contractul chiar și înainte de scadență este evident că premisele dreptuluide rezoluțiune se va realiza.
Prin derogare de la art. 709 Cod Civil al RM, nu este necesară stabilirea unui termen de grație sau somare dacă:
debitorul a respins în mod cert și definitiv executarea;
încălcarea obligației constă în faptul că prestația nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract și creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestație de executarea ei în termen;
datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părți, rezilierea indicată este justificată;
Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat.
Rezoluțiunea contractului este exclusă dacă:
încălcarea obligației este neînsemnată;
nu este executată o obligație în sensul art. 512 Cod civil, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condițiile încălcării, menținerea contractului;
creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligației, ori neexecutarea obligației pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în nterzicere de primire.
Pretenției i se pune o excepție pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluțiune.
Alineatul (2) art. 748 prevede că contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de grație sau de somație. Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare toate împrejurările cazului și interesele ambelor părți, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de grație sau de somație. Cel îndreptățit poate rezilia contratul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii. Dacă, după reziliere, prestațiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptățit să rezilieze, el poate extinde rezilierea și asupra acestor prestații.
Art. 978 aliniat 2 prevede că dacă prestantul reziliază contractul din cauză că prestatorul nu respectă prevederile contractului, prestatorul nu are dreptul la retribuție în măsura în care serviciile sale de până atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Dacă s-a efectuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obligat să restituie sumele conform art. 738, adică în cazul exercitării dreptului de rezoluțiune, contractul încetează și părțile sânt eliberate de obligația de a presta, trebuind să restituie prestațiile executate și veniturile realizate, sau în cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului, conform regulilor privind îmbogățirea fără justă cauză.
Dacă rezilierea are loc din cauza încălcării condițiilor contractului de către cealaltă parte, aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului.
Conform art. 942 Cod Civil, beneficiarul poate rezilia contractul oricând până la realizarea completă a lucrării sau a prestației, fiind obligat să plătească prestatorului retribuția pentru prestațiile efectuate și să repare prejudiciul cauzat prin reziliere.
Art. 943, prevede că în cazul în care nu există un motiv temeinic pentru reziliere, antreprenorul poate rezilia contractul doar în așa mod încât beneficiarul să obțină pe o altă cale prestația. Dacă există un motiv temeinic, obligația de despăgubire este exclusă.
În cazul rezilierii contractului, antreprenorul este ținut să restituie avansul primit. Dacă reziliază contractul, prestatorul poate cere pentru prestațiile efectuate o parte proporțională a restribuției, în măsura în care beneficiarul are un interes în aceste prestații.
Art. 944, prevede că decesul beneficiarului nu atrage încetarea contractului decât în cazul în care executarea lui devine imposibilă sau inutilă. Decesul sau incapacitatea prestatorului nu atrage încetarea contractului, doar dacă a fost încheiat datorită calității personale ale acestuia sau nu poate fi continuat într-o măsură adecvată de către succesarul în activitatea, caz în care beneficiarul are dreptul de a rezilia contractul.
Rezoluționarea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului care constă în desființarea netroactivă și repunerea părților în situația anterioară a contratului.
Rezoluționarea, ca sancțiune civilă se aseamănă foarte mult cu nulitatea, întrucât are ca efect lipsirea actului juridic de efecte. Spre deosebire de nulitate, rezoluțiunea se produce numai când una din părților contractante nu-și execută obligația în mod culpabil se produce doar pentru cauze excaustive de lege [28, p. 112].
Nulitatea contractului se apreciază în raport cu momentul încheierii acestuia, pe când rezoluțiunea este întotdeauna posterioară încheierii contractului. Cu alte cuvinte presupune un contract încheiat pe deplin valabil, dar care nu este executat din culpa uneia din părți.
ÎNCHEIERE
În țările cu economie dezvoltată contractul de antrepriză ocupă un loc important în structura economiei acestora și determină o mare parte din venituri la Bugetul de Stat. Ca stat în curs de dezvoltare Republica Moldova tinde să se ralieze la standardele economice europene și mondiale. Din punct de vedere juridic, reglementarea fenomenelor economice are loc prin crearea de norme juridice. Din această perspectivă, noul Cod Civil conține un șir de contracte moderne printre care un loc important îl are contractul de antrepriză. Iată de ce studiul contractului nominalizat sub diverse aspecte este binevenită
În concluzie aș menționa importanța pe care o are contractul antrepriză în cadrul relațiilor civile. Astfel după cum am menționat, antrepriza este un contract prin care o persoană, numită antreprenor, se obligă să presteze unei alte persoane numită client, un serviciu total sau parțial, în schimbul unei sume de bani numită plată sau remunerație.
Ca izvor principal a reglementării juridice a contractului de antrepriză în țara noastră este Codul civil din 2002.
Părțile în cazul contractului de prestări servicii sunt prestatorul și beneficiarul.
Obiectul contractului de prestarea serviciilor este executarea lucrărilor care se pot referi la crearea unor bunuri noi sau îmbunătățirea calităților unor bunuri deja existente.
Deoarece se întâlnesc dificultăți din cauze de diferit ordin, ca de exemplu problema financiară, care poate să pună în dificultate ambele părți, este necesar să fie create mecanisme viabile care ar asigura realizarea efectelor contractului de antrepriză.
Recomandări. Metodele tradiționale, când statul își asumă integral grija pentru asigurarea normală de executare a lucrărilor tuturor categoriilor de cetățeni, acordându-le metode gratuite, în condițiile economiei de piață nu mai pot fi folosite. Este necesar o altă concepție, care corespunde economiei de piață.
Este necesar perfecționarea și crearea noilor sisteme – financiar – creditare și fiscale în sfera antreprizei, ca de exemplu acordarea creditelor de gaj și ipotecare a împrumuturilor, crearea unei noi rețele ramificante de bănci investiționale.
Este necesar, de asemenea, crearea cadrului legislativ și normativ necesar „susceptibil să asigure bazele de drept și garanțiilor subiectelor în raporturile ce țin de executarea lucrărilor, precum și metodele economiei corespunzătoare economice corespunzătoare pentru reglementarea acestor raporturi”.
Conform art. 709 Cod civil, dacă una din părți nu execută în mod necorespunzător o prestație scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil contractul dacă debitorul trebuia să-și dea seama, în baza termenului de grație, de eminența rezoluțiunii. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil. Dacă în raport cu felul nexecutării obligației nu se poate stabili un termen, se face o somație. Dacă neexecutarea obligației se limitează la o parte din prestație, creditorul poate rezolva contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executărea parțială a prestației. Creditorul este îndreptățit să rezoluționeze contractul chiar și înainte de scadență este evident că premisele dreptuluide rezoluțiune se va realiza.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06. 2002, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002, http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură fiscală a Romîniei În: Monitorul Oficial al României nr. 375 din 3 iunie 2009. http://www.legestart.ro/Procedura-2009-valorificarea-prin-vanzare-licitatie-bunurilor-sechestrate-potrivit-dispozitiilor-Codului-procedura-fiscala-(MzMyODI3).htm
Codul funciar al Republicii Moldova , aprobat prin Legea nr.828-XIII din 25.12.1991, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 107 din 04.09.2001 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313324
Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 44-46 din1998 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr.91 din 05.04.2007 privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 70-73 din 25.05.2007 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325735
Legea nr.121 din 04.05.2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 90-93 din 29.06.2007 http://www.app.gov.md/file/hotariri/Legea%20121.pdf
Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 032 art. Nr.116 din 09.03.2007. http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/law-local-public-administration-ro.pdf
Legea nr.523-XIV din 16.07.1999 cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.124 din 11.11.1999. http://lex.justice.md/md/311681/
Legea nr. 627-XII din 04.07.1991 cu privire la privatizare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.61-63 din16.04.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313297
Legea nr. 764-XV din 27.12. 2001 privind organizarea administrativ-teritorială. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16. din 2002 http://ro.wikisource.org/wiki/Legea_nr._764-XV/2001_(cu_modificări
Legea nr. 1217-XIII din 25.06.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 59-60 din 11.09.1997 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr. 1247-XII din 22.12.1992 privind reglementarea de stat a regimului proprietății funciare, cadastru funciar de stat și monitoringul funciar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 12.din 30.12.1992, http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea nr. 1308-XIII din 25.07.1997 privind prețul normativ și modul de vânzare -cumpărare a pământului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.147-149 din 06.12.2001 http://www.law-moldova.com/laws/rom/normativnoi-tsene-ro.txt
Legea Republicii Moldova privind administrația publică locală nr. 123 din 18.03.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 49 din 19.03.2003. p. 38-49 . http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea Republicii Moldova cu privire la ajutoarele umanitare acordate Republicii Moldova nr. 1491-XV din 28.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 23-24 din 18.02.2003. p. 15-35. http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Hotărîrea Guvernului RM nr.379 din 03.07.1996 cu privire la organizarea evidenței proprietății publice a Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://www.app.gov.md/file/hotariri/HG379.pdf
Hotărîrea Guvernului RM Nr.932 din 14.08.2007 cu privire la privatizarea terenurilor proprietatea publică a statului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.127-130 art Nr : 966.din17.08.2007. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=324977&lang=1
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.972 din 11 septembrie 2001;Regulamentul cu privire la modul de evidență, evaluare și vînzare a bunurilor confiscate, fără stăpîn, sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune și a comorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=BED7ACF5:14504302
Hotărîrea Guvernului RM nr. 1016 din 01.10.1998 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la Registrul patrimoniului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.94-95 din15.10.1998
http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Hotărârea Guvernului RM nr. 1056 din 12.11.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2-4 din 1997.
Convenția ONU pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953, ratificatî prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24.07.1997, în vigoare din 12.09.1997, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1998, 341 p.
Convenția asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, întocmită la 29.05.1993 la Haga, aderat prin hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1468-XIII din 29.01.1998, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1999, 81 p.
Monografii, articole de specialitate
24. Adam I. Regimul juridic al dobândirii și înstrăinărilor imobilelor – terenuri și construcții. București: Europa Nova, 1996. 461 p.
25. Adam I. Teoria generală a drepturilor reale: București: Europa Nova, 1998.479 p.
26. Adam I. Drept civil. Drepturile reale. București: ALL BECK, 2002. 805 p.
27. Alexandru E. Drept administrativ. Chișinău: Ed. Economică, 2002. 490 p.
28. Baieș S. și Roșca, N. Drept civil. Drepturile reale principale. Chișinău: Elina-VI, 2005. 302 p.
29. Baieș S. Modurile de apariție și de stingere a dreptului de proprietate. În: Analele științifice ale USM. Științe juridice, Facultatea de drept. Chișinău: Editura USM, 1998. p.320 -328
30. Baieș, Sergiu și Roșca, Nicolae. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău: ARC, 2000. 346 p.
31. Beleiu Gh. Drept civil roman. București :Universul juridic, 2005. 621 p
32. Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: ALL BECK, 2001. 372 p.
33. Bîrsan C. Regimul juridic al bunurilor imobile. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. 245 p.
34. Bîrsan C. Gaiță M. și Pivniceru M. Drept civil. Drepturile reale principale. Iași: Institutul European, 1997. 292 p.
35. Bloșenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău: Cartdidact, 2003. 280 p.
36. Chelaru E. Circulația juridică a terenurilor. București: ALL.BECK, 1996. 634 p.
37. Climov A. Formarea bunurilor – un nou aspect al exercitării dreptului de proprietate. Chișinău: USM, 2000, 168 p.
38. Climov A. Domeniul public și domeniul privat al proprietății: probleme și reglementări juridice. Chișinău: USM, 2000, 318 p.
39.Cojocari E. și Cojocari V. Drept civil. Drepturi reale. Patrimoniul și răspunderea juridică civilă. Partea II. Note de curs. Chișinău: Editura Cartier juridic, 2003. 150 p.
40. Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație. București: ALLBECK,1998. 646p.
41.Cotorobai M.,Zamfir P.Ursu V. Dreptul funciar, Chișinău: Editura Cartier juridic, 2001. 248 p.
42. Florescu D. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale. București: Editura Titu Maiorescu, 2002. 705p.
43. Filipescu I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Actami, 1996. 383 p.
44. Filipescu I. și Filipescu A. Dreptul civil: drepturi reale. Ediție revăzută și completată. București: Actami, 2000. 410 p.
45. Hamangiu C., I. Rosetti – Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, București: ALL.BECK 1996.634 p.
46.Iorgovan A.Tratat de drept administrativ. vol.II, București: Ed. Nemira, 1996. 378 p
49.Stătescu C. și Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. București: Universitatea, 1989. 549 p.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 18.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06. 2002, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 82-86 din 22.06.2002, http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură fiscală a Romîniei În: Monitorul Oficial al României nr. 375 din 3 iunie 2009. http://www.legestart.ro/Procedura-2009-valorificarea-prin-vanzare-licitatie-bunurilor-sechestrate-potrivit-dispozitiilor-Codului-procedura-fiscala-(MzMyODI3).htm
Codul funciar al Republicii Moldova , aprobat prin Legea nr.828-XIII din 25.12.1991, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 107 din 04.09.2001 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313324
Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 44-46 din1998 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr.91 din 05.04.2007 privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 70-73 din 25.05.2007 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325735
Legea nr.121 din 04.05.2007 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 90-93 din 29.06.2007 http://www.app.gov.md/file/hotariri/Legea%20121.pdf
Legea nr.436 din 28.12.2006 privind administrația publică locală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 032 art. Nr.116 din 09.03.2007. http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/law-local-public-administration-ro.pdf
Legea nr.523-XIV din 16.07.1999 cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.124 din 11.11.1999. http://lex.justice.md/md/311681/
Legea nr. 627-XII din 04.07.1991 cu privire la privatizare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.61-63 din16.04.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313297
Legea nr. 764-XV din 27.12. 2001 privind organizarea administrativ-teritorială. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16. din 2002 http://ro.wikisource.org/wiki/Legea_nr._764-XV/2001_(cu_modificări
Legea nr. 1217-XIII din 25.06.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 59-60 din 11.09.1997 http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Legea nr. 1247-XII din 22.12.1992 privind reglementarea de stat a regimului proprietății funciare, cadastru funciar de stat și monitoringul funciar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 12.din 30.12.1992, http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea nr. 1308-XIII din 25.07.1997 privind prețul normativ și modul de vânzare -cumpărare a pământului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.147-149 din 06.12.2001 http://www.law-moldova.com/laws/rom/normativnoi-tsene-ro.txt
Legea Republicii Moldova privind administrația publică locală nr. 123 din 18.03.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 49 din 19.03.2003. p. 38-49 . http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Legea Republicii Moldova cu privire la ajutoarele umanitare acordate Republicii Moldova nr. 1491-XV din 28.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 23-24 din 18.02.2003. p. 15-35. http://www.arfc.gov.md/?lang=ro&menu_id=236
Hotărîrea Guvernului RM nr.379 din 03.07.1996 cu privire la organizarea evidenței proprietății publice a Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://www.app.gov.md/file/hotariri/HG379.pdf
Hotărîrea Guvernului RM Nr.932 din 14.08.2007 cu privire la privatizarea terenurilor proprietatea publică a statului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.127-130 art Nr : 966.din17.08.2007. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=324977&lang=1
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.972 din 11 septembrie 2001;Regulamentul cu privire la modul de evidență, evaluare și vînzare a bunurilor confiscate, fără stăpîn, sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune și a comorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 46-47/391din 11.07.1996. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=BED7ACF5:14504302
Hotărîrea Guvernului RM nr. 1016 din 01.10.1998 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la Registrul patrimoniului public. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.94-95 din15.10.1998
http://www.cadastre.md/upfiles/kfm_catalog//cadastru.pdf
Hotărârea Guvernului RM nr. 1056 din 12.11.1997 cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2-4 din 1997.
Convenția ONU pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 04.11.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953, ratificatî prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24.07.1997, în vigoare din 12.09.1997, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1998, 341 p.
Convenția asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale, întocmită la 29.05.1993 la Haga, aderat prin hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1468-XIII din 29.01.1998, Tratate internaționale. Chișinău: Lumina, 1999, 81 p.
Monografii, articole de specialitate
24. Adam I. Regimul juridic al dobândirii și înstrăinărilor imobilelor – terenuri și construcții. București: Europa Nova, 1996. 461 p.
25. Adam I. Teoria generală a drepturilor reale: București: Europa Nova, 1998.479 p.
26. Adam I. Drept civil. Drepturile reale. București: ALL BECK, 2002. 805 p.
27. Alexandru E. Drept administrativ. Chișinău: Ed. Economică, 2002. 490 p.
28. Baieș S. și Roșca, N. Drept civil. Drepturile reale principale. Chișinău: Elina-VI, 2005. 302 p.
29. Baieș S. Modurile de apariție și de stingere a dreptului de proprietate. În: Analele științifice ale USM. Științe juridice, Facultatea de drept. Chișinău: Editura USM, 1998. p.320 -328
30. Baieș, Sergiu și Roșca, Nicolae. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chișinău: ARC, 2000. 346 p.
31. Beleiu Gh. Drept civil roman. București :Universul juridic, 2005. 621 p
32. Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: ALL BECK, 2001. 372 p.
33. Bîrsan C. Regimul juridic al bunurilor imobile. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. 245 p.
34. Bîrsan C. Gaiță M. și Pivniceru M. Drept civil. Drepturile reale principale. Iași: Institutul European, 1997. 292 p.
35. Bloșenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chișinău: Cartdidact, 2003. 280 p.
36. Chelaru E. Circulația juridică a terenurilor. București: ALL.BECK, 1996. 634 p.
37. Climov A. Formarea bunurilor – un nou aspect al exercitării dreptului de proprietate. Chișinău: USM, 2000, 168 p.
38. Climov A. Domeniul public și domeniul privat al proprietății: probleme și reglementări juridice. Chișinău: USM, 2000, 318 p.
39.Cojocari E. și Cojocari V. Drept civil. Drepturi reale. Patrimoniul și răspunderea juridică civilă. Partea II. Note de curs. Chișinău: Editura Cartier juridic, 2003. 150 p.
40. Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație. București: ALLBECK,1998. 646p.
41.Cotorobai M.,Zamfir P.Ursu V. Dreptul funciar, Chișinău: Editura Cartier juridic, 2001. 248 p.
42. Florescu D. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale principale. București: Editura Titu Maiorescu, 2002. 705p.
43. Filipescu I. Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Actami, 1996. 383 p.
44. Filipescu I. și Filipescu A. Dreptul civil: drepturi reale. Ediție revăzută și completată. București: Actami, 2000. 410 p.
45. Hamangiu C., I. Rosetti – Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, București: ALL.BECK 1996.634 p.
46.Iorgovan A.Tratat de drept administrativ. vol.II, București: Ed. Nemira, 1996. 378 p
49.Stătescu C. și Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale. București: Universitatea, 1989. 549 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Preluarea Datoriei Clientului (ID: 129013)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.