Prejudiciul Si Repararea Acestuia In Reglementarea Actualului Cod Civil

LUCRARE DE DISERTAȚIE

PREJUDICIUL ȘI REPARAREA ACESTUIA ÎN REGLEMENTAREA ACTUALULUI COD CIVIL

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

NOȚIUNEA DE PREJUDICIU ȘI CLASIFICAREA SA

1. 1. NOȚIUNEA DE PREJUDICIU

Prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane.

Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (2) și art. 1357 Cod civil, răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust, cauzat unei persoane, și care, potrivit legii, trebuie să fie reparat. Răspunderea civilă reparatorie are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului injust ce i-a fost cauzat.

Ca atare, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate, potrivit textelor actualului Cod civil, repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, putem afirma că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în situația și în limita prejudiciului injust cauzat.

Literatura de specialitate a susținut și susține fără rezerve că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile, fiind o condiție esențială și necesară și de sine stătătoare a acesteia. Afirmația este valabilă, așa cum se afirmă în doctrina de specialitate, doar în spațiul răspunderii civile reparatorii, singura reglementată în normele noului Cod civil. Acest lucru face ca simpla dovadă a existenței prejudiciului să nu fie suficientă pentru angajarea răspunderii. Aceasta înseamnă că doar pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare și examinarea atentă a raportului de cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului și, de aici, la autorul faptei sau la persoana obligată la reparație.

1. 2. CLASIFICAREA PREJUDICIILOR

1. 2. 1. Criterii de clasificare

Începând cu cea de a doua jumătate a secolului trecut și până astăzi, asistăm la o adevărată inflație a diferitelor categorii de prejudicii reparabile.

Cu toate că prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări în funcție de varii criterii, două dintre acestea sunt considerate mai importante. Prima dintre acestea este considerată clasică și tradițională iar cealaltă modernă și actuală.

Potrivit clasificării tradiționale, prejudiciile sunt de două feluri: patrimoniale și nepatrimoniale sau daune morale, iar cea modernă și actuală împarte prejudiciile în patrimoniale, corporale și nepatrimoniale sau daune morale.

1. 2. 2. Clasificarea clasică și tradițională a prejudiciilor

1. 2. 2. 1. Prejudiciile patrimoniale

Prejudiciile patrimoniale sunt consecințe dăunătoare care au valoare economică, putând fi evaluate pecuniar. Ele sunt, în primul rând, urmarea încălcării drepturilor și intereselor economice ale victimei, cum ar fi: sustragerea, distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea unui animal, pierderea dreptului la întreținere, pierderea clientelei, pierderea unui profit, ruperea abuzivă a negocierilor libere pentru încheierea unui contract etc.

Prejudiciile patrimoniale pot rezulta și din încălcarea unui drept personal nepatrimonial, cum sunt: diminuarea sau pierderea câștigului din muncă, urmare a vătămării sănătății sau integrității corporale, valoarea cheltuielilor făcute cu tratamentul și îngrijirea medicală a victimei unei agresiuni, pierderea câștigului din muncă, urmare a concedierii unei persoane care este victima unei calomnii grave sau a unei campanii de presă injustă etc.

1. 2. 2. 2. Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale

Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințele dăunătoare suferite de către o persoană, consecințe care nu au valoare economică și, prin urmare, nu pot fi evaluate pecuniar. Ele constau întotdeauna în dureri fizice și dureri psihice ale victimei și sunt urmarea, în principiu, a încălcării drepturilor personal-nepatrimoniale care definesc personalitatea umană, în tripla sa dimensiune de personalitate fizică, personalitate morală și personalitate socială. Durerile fizice și durerile psihice pot fi urmarea: vătămării sănătății și integrității corporale; restrângerii posibilităților de viață familială și socială normală (prejudiciu de agrement); atingerilor provocate armoniei fizice și înfățișării unei persoane (prejudiciu estetic); decesului unei persoane față de care există o puternică afecțiune (prejudiciu afectiv); atingerilor aduse demnității, cinstei și onoarei unei persoane; încălcării dreptului la propria imagine; atingerilor aduse vieții private etc. Chiar și încălcarea unui drept patrimonial al unei persoane poate avea ca urmare producerea de prejudicii sau daune morale, constând în dureri sau suferințe psihice, cum ar fi: moartea unui animal de companie față de care proprietarul este foarte atașat, distingerea unui bun care reprezintă o amintire de familie (prejudiciu afectiv).

Prejudiciile nepatrimoniale sunt și ele susceptibile de subclasificări. Dintre acestea, apreciem ca fiind deosebit de utilă clasificarea lor în: prejudicii morale rezultate din leziuni sau vătămări ale personalității fizice a victimei (componente ale prejudiciilor corporale) și prejudicii morale independente de orice leziune fizică sau corporală (prejudiciile afective).

1. 3. CLASIFICAREA MODERNĂ ȘI ACTUALĂ A PREJUDICIILOR

1. 3. 1. Enumerare

Noua clasificare a prejudiciilor le împarte în trei categorii și anume în prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale și prejudicii sau daune morale.

1. 3. 2. Prejudiciile patrimoniale

Sunt prejudiciile care au valoare economică, putând fi evaluate și exprimate pecuniar. De regulă, rezultă din încălcarea drepturilor și intereselor economice ale victimei. Ele pot însă rezulta, ce-i drept mai rar, și din încălcări ale unor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, la cinste, la demnitate.

1. 3. 3. Prejudicii corporale

Sunt prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală. Sub aspectul structurii, prejudiciile corporale, după natura lor, de regulă, sunt prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică (patrimonială) și o alta morală ori nepatrimonială. Ambele componente sunt reparabile. Prejudiciul corporal, sub componenta sa economică sau patrimonială, se repară prin despăgubiri bănești iar sub componenta sa morală sau nepatrimonială, se repară prin mijloace nepatrimoniale și, deopotrivă, prin plata de sume de bani, cu titlu de compensații bănești.

1. 3. 4. Prejudicii morale sau daune morale pure

Acestea constau în dureri psihice cauzate prin atingerile aduse personalității afective ori personalității sociale a unei persoane, cum sunt: moartea unei rude apropiate, atentatele la onoarea, demnitatea, cinstea victimei, atingerile aduse vieții private sau dreptului la propria imagine etc. Aceste prejudicii se pot repara prin mijloace nepatrimoniale. În același timp, instanțele de judecată pot acorda victimei și o indemnizație cu funcție de pedeapsă privată sau cu titlu de compensație bănească.

Această clasificare se pare că a fost consacrată și în textele noului Cod civil (art. 1381-1395) care reglementează repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.

1. 4. ALTE CLASIFICĂRI ALE PREJUDICIILOR ÎNTÂLNITE

ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

În doctrina juridică există și alte importante clasificări ale prejudiciilor, dintre care amintim:

1. 4. 1. Prejudicii previzibile și prejudicii imprevizibile

Prejudiciile previzibile sunt acele consecințe dăunătoare care au fost sau au putut fi prevăzute la momentul săvârșirii faptei ilicite sau al producerii împrejurării care le-a cauzat. Dimpotrivă, acelea care nu puteau fi prevăzute alcătuiesc categoria prejudiciilor imprevizibile.

1. 4. 2. Prejudicii individuale, prejudicii colective și prejudicii în masă

Prejudiciile individuale sunt acele prejudicii care rezultă din atingerile sau încălcările unui drept ori interes legitim individual al unei persoane.

Prejudiciile colective presupun lezarea dreptului sau interesului unei colectivități privit în sine însuși, independent de interesele individuale ale fiecărui membru al acelei colectivități, cum ar fi: un sindicat, o asociație a consumatorilor etc.

Prejudiciile în masă sunt prejudiciile cauzate unui număr mare de victime, care rezultă dintr-o faptă ilicită sau împrejurare unică, cum sunt: un act de terorism, o catastrofă naturală, o catastrofă aeronautică, accidente tehnologice, accidente nucleare etc.

1. 4. 3. Prejudicii instantanee și prejudicii succesive

Prejudiciile instantanee sunt acele consecințe dăunătoare care se produc dintr-o dată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, cum sunt: spargerea unui obiect de ceramică sau de sticlă, mistuirea în flăcări a unui lucru confecționat dintr-un material care arde repede, moartea unui animal prin împușcare etc.

Prejudiciile succesive constau în acele consecințe dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp, cum sunt: o boală cronică, o infirmitate permanentă etc.

CAPITOLUL 2

CARACTERELE PREJUDICIULUI

2. 1. ENUNȚAREA CARACTERELOR

Așa cum deja am precizat, existența unui prejudiciu este o condiție necesară, dar insuficientă pentru nașterea obligației de reparare. Pentru aceasta este nevoie ca prejudiciul, la rândul său, să întrunească anumite condiții cu valoare de caractere proprii. Numărul și denumirea acestor caractere diferă de la autor la autor. De pildă, unii doctrinari consideră că prejudiciul trebuie să fie cert, personal, direct și să rezulte din atingerea unui drept sau cel puțin a unui interes legitim. Alți autori apreciază că pentru a putea obține repararea lui, prejudiciul este necesar să fie cert și să nu fi fost încă reparat.

În literatura juridică franceză, în general, se susține că pentru angajarea răspunderii civile delictuale caracterele prejudiciului patrimonial sunt: să fie direct, actual și cert ori cert, direct și legitim.

În ceea ce ne privește, achiesăm la opinia potrivit căreia orice prejudiciu pentru a fi reparabil, trebuie să îndeplinească următoarele condiții minime: să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

2. 2. CARACTERUL CERT AL PREJUDICIULUI

Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Sunt certe toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare și sigure.

Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui.

Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea lor. De pildă, atunci când victima unui accident sau a unei agresiuni a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși în bună parte el se va produce în viitor.

Cu alte cuvinte, rezultă că certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existența, cât și la întinderea sa.

Dacă nu se poate cunoaște întreaga întindere a acestuia, instanța de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat și evaluat cu certitudine. Ea poate apoi reveni ulterior, la cerere, pentru a acorda reparația cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunțarea hotărârii și provenite din aceeași faptă sau împrejurare.

Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert. Ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.

Distincția dintre un prejudiciu viitor reparabil și un prejudiciu eventual, care nu este reparabil, se poate sesiza în cazul prejudiciilor care sunt rezultatul pierderii unei șanse. Fac parte din această categorie prejudiciile care sunt urmarea pierderii de către o persoană a posibilității de a realiza un câștig sau de a evita o pagubă.

Problema reparării unor asemenea prejudicii a fost o preocupare constantă, de pildă în Franța, generând o bogată jurisprudență și discuții doctrinale deosebit de aprinse și interesante. Deși tema este încă destul de controversată în doctrină, jurisprudența franceză a statuat constant că „pierderea unei șanse poate prezenta prin ea însăși caracter direct și cert în toate cazurile în care se constată dispariția posibilității reale ca un eveniment favorabil, prin definiție, să ducă la realizarea acelei șanse”. Exemplele clasice în acest sens sunt: accidentul suferit de o persoană care o pune în imposibilitate de a se prezenta la un concurs sau examen pentru ocuparea unui anumit post; neglijența avocatului de a îndeplini în termen un anumit act de procedură care a compromis șansa clientului său de a câștiga procesul; pierderea șansei proprietarului unui cal de a câștiga un concurs hipic pentru faptul că, datorită întârzierii transportatorului sau a unui accident, animalul nu a putut fi prezent la start etc. Așadar, jurisprudența franceză admite că repararea prejudiciilor de acest fel, în principiu, este justificată și admisibilă, ele fiind prejudicii reale și certe în anumite condiții.

Repararea prejudiciilor rezultate din pierderea unei șanse în dreptul nostru civil, până de curând, nu a fost pusă în discuție sau, în cel mai fericit caz, a fost amintită doar în treacăt și de aceea a rămas neobservată. În schimb, Cod civil, în contextul reglementării întinderii reparației, în art. 1385 alin. (4) prevede expres posibilitatea de a se acorda o reparație și pentru un prejudiciu rezultat din pierderea unei șanse de a obține un avantaj ori, după caz, de a evita o pagubă, dacă pierderea în cauză a fost determinată de o faptă ilicită. După adoptarea noului Cod civil, această problemă a intrat în atenția și preocupările unor doctrinari ai dreptului nostru civil.

Pentru ca un prejudiciu rezultat din pierderea unei șanse să aibă caracter cert și reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiții: șansa să fie reală și serioasă; pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea delictuală; la stabilirea reparației să se țină cont în mod obligatoriu de marja de incertitudine sau de faptul „alea” care afectează posibilitatea realizării șansei de câștig sau evitării riscului de pierdere.

În ceea ce privește prima condiție, nu orice șansă pierdută, indiferent de gradul său de probabilitate, duce la angajarea răspunderii civile. Pentru aceasta ea trebuie să fie reală și serioasă, ceea ce se apreciază în mod diferit, după cum victima era sau nu era în curs de a încerca șansa la momentul în care a intervenit faptul ce a compromis posibilitatea ei de a se realiza.

Șansa este reală și serioasă dacă faptul care compromite realizarea ei intervine în chiar cursul încercării sau exercitării realizării sale. De pildă, neglijența unui avocat intervenită în cursul procesului care duce la pierderea acestuia compromite șansa clientului său de a câștiga acel proces. În acest caz, șansa există incontestabil și în măsura în care este și serioasă (obiectiv era posibil câștigarea procesului) poate să dea naștere obligației de reparare în sarcina avocatului.

Se poate însă întâmpla ca victima să nu fi încercat încă realizarea șansei în momentul la care a intervenit faptul ce a dus la pierderea ei. În această ipoteză, șansa este reală și serioasă numai dacă se face dovada realizării sale iminente, în sensul că trebuie să existe o apropiere cât mai mare în timp între momentul în care șansa a dispărut și momentul la care s-ar fi putut realiza. Asemenea situații se întâlnesc mai ales în cazul cererilor prin care se solicită indemnizarea pentru pierderea șansei de a găsi un loc de muncă sau de a accede la o anumită carieră, cazuri în care pentru admiterea lor se va face dovada îndeplinirii condițiilor de studii, precum și a altor condiții pretinse. La fel se întâmplă în ipoteza pierderii șansei de a obține promovarea în funcție la locul de muncă, făcându-se dovada iminenței acelui eveniment.

În concluzie, pentru a putea solicita cu succes repararea prejudiciului constând în pierderea unei șanse se cere dovada că, la momentul intervenirii faptului cauzal invocat, victima a fost în cursul exercitării sau realizării șansei sale ori în măsură să profite de acea șansă sau, după caz, pe punctul de a putea profita de ea.

Cea de a doua condiție se obiectivează în existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în sensul că, prin intervenția faptei ilicite, a fost împiedicată producerea unui eveniment viitor de natură a-i crea victimei un avantaj sau de a-i ocaziona evitarea unei pierderi.

Mai trebuie reținut că de regulă reparația este, într-un asemenea caz, inferioară avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea șansei în cauză.

Stabilirea reparației se face ținând cont de calculul probabilităților, adică de procentul în care acea șansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce depinde totuși de un anumit „alea”. În acest sens, art. 1385 alin. (4), parte finală, Cod civil dispune: „reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând seama de împrejurări și de situația concretă a victimei”.

2. 3. CARACTERUL DIRECT AL PREJUDICIULUI

Pentru a fi direct, prejudiciul presupune necesitatea existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită și acel prejudiciu injust cauzat victimei; așadar, el privește un element obiectiv, raportul de cauzalitate, iar nu unul subiectiv. De aceea, caracterul direct al prejudiciului există atât în cazul prejudiciilor cauzate în mod direct (prejudiciul suferit de victima imediată), cât și în cazul prejudiciilor directe cauzate indirect (prejudiciilor cauzate altor persoane, victime indirecte, datorită prejudiciului inițial cauzat în mod direct și nemijlocit victimei imediate).

Noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă și nici nu se suprapune cu noțiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noțiunii de prejudiciu direct este mai largă, înțelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât și prin una indirectă. În schimb, prejudiciul este indirect în situația în care între fapta ilicită și acel prejudiciu nu există niciun raport de cauzalitate.

Textele noului Cod civil din materia răspunderii civile delictuale nu se referă expres la caracterul direct al prejudiciului pentru a fi reparabil.

Acest fapt este considerat în literatura de specialitate o omisiune regretabilă. Totuși, art. 1533 fraza finală dispune: „(…) daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației”. Deși, formal, această dispoziție privește răspunderea contractuală, în realitate, ea are valoarea unei norme generale, aplicabilă întregii răspunderi civile reparatorii, deoarece dă expresie exigenței unei legături de cauzalitate care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei răspunderi, care nu este și nu poate fi fără hotar. De altfel, dispoziția a fost preluată fără modificări din art. 1086 din vechiul Cod civil român, având același conținut și aceeași aplicabilitate generală.

Ca atare, prejudiciul direct desemnează atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă și nemijlocită, cât și prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală indirectă, mediată. În primul caz, persoana prejudiciată se numește victimă directă și imediată, iar în cel de al doilea caz, se numește victimă indirectă sau prin ricoșeu ori reflectare.

Repararea prejudiciilor cauzate victimelor directe, imediate, nemijlocite nu necesită abordări speciale. În schimb, repararea prejudiciilor cauzate terțelor persoane, adică victimelor indirecte sau prin ricoșeu este o problemă care a fost și este amplu analizată. Aceste din urmă prejudicii apar, mai ales, în strânsă legătură cu prejudiciile corporale cauzate victimelor imediate. Exemplul clasic este cel al prejudiciilor patrimoniale sau morale injust cauzate soțului și copiilor victimei imediate care a încetat din viață ca urmare a vătămării integrității sale corporale.

În definirea prejudiciilor prin ricoșeu este important de reținut că ele sunt cauzate victimelor indirecte.

Lato sensu, este victimă indirectă orice persoană care este legată printr-o relație de rudenie sau de interes cu victima imediată și care, datorită prejudiciului suferit de victima imediată, pierde o valoare patrimonială sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de aceasta. Așadar, de regulă, prejudiciul suferit de victima imediată este prin el însăși cauza altor prejudicii cauzate unor terțe persoane.

Repararea prejudiciilor prin ricoșeu este admisă de multă vreme în dreptul țărilor europene. Soluția a fost agreată în linii generale și în dreptul nostru, mai ales în spațiul răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce privește prejudiciile economice prin ricoșeu, cât și cele morale, constând în prejudicii afective. Această orientare este consacrată și în textele art. 1390-1392 Cod civil.

Prejudiciul prin ricoșeu este în principiu autonom față de prejudiciul cauzat victimei imediate. De aceea, reparația acordată victimei indirecte se stabilește numai în funcție de întinderea și gravitatea prejudiciului prin ricoșeu. Dreptul victimei indirecte la reparație este un drept propriu, născut direct în patrimoniul său, nefiindu-i transmis pe cale succesorală.

2. 4. CARACTERUL PERSONAL AL PREJUDICIULUI

Caracterul personal al prejudiciului presupune că doar persoana care a suferit un prejudiciu injust cauzat are dreptul de a pretinde repararea lui. Această afirmație care ne arată că răspunderea civilă este orientată spre protecția persoanei umane nu trebuie însă înțeleasă că dreptul de a cere reparație s-ar limita numai la prejudiciul cauzat unui singur individ, adică unei persoane privită individual. Dimpotrivă, astăzi sunt tot mai numeroase situațiile în care răspunderea civilă este destinată să prevină și să combată vătămările cauzatoare de prejudicii care afectează întregi categorii sau grupuri de persoane. De asemenea, reglementarea răspunderii civile își propune ca, pe lângă repararea prejudiciilor cauzate victimei imediate sau inițiale, să ia în considerare acordarea de reparații și persoanelor care au fost prejudiciate prin ricoșeu, persoane care se numesc victime indirecte.

Caracterul personal al prejudiciului nu împiedică repararea prejudiciilor colective care rezultă din încălcarea unor interese care aparțin unor întregi categorii de persoane și nici a prejudiciilor prin ricoșeu.

Problema apărării unui grup de persoane împotriva încălcării intereselor colective este una care preocupă opinia publică în zilele noastre. Este vorba, de pildă, de interesele unei colectivități de angajați, unui grup format din coproprietarii unui imobil, din membrii unei anumite profesiuni, unei categorii de cetățeni, unui grup de consumatori ori, dimpotrivă, de producători, unui grup etnic sau confesional etc.

Atunci când intervine o astfel de încălcare a unor drepturi sau interese aparținând persoanelor dintr-o asemenea grupare sau colectivitate prejudiciile cauzate acestora poartă denumirea de prejudicii colective. Așadar, prejudiciile colective sunt acele prejudicii care sunt cauzate mai multor persoane de către unul și același eveniment. Prejudiciile colective care, prin numărul mare de victime, sunt de o amploare excepțională se numesc prejudicii în masă. Ele pot fi rezultatul unui accident tehnologic major, unui accident nuclear, unui act de terorism, unei boli contagioase etc.

În mod obișnuit, în cazul prejudiciilor colective, fiecare membru al acelei colectivități sau al grupului respectiv poate să ceară repararea prejudiciului pe care l-a suferit. În schimb, el nu are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului cauzat întregii colectivități. Această regulă se pare că s-ar impune cu forța evidenței. Numai că lucrurile nu sunt atât de simple. Atunci când interesul colectiv lezat privește un număr mare de persoane pot exista îndoieli asupra certitudinii și caracterului personal al prejudiciului suferit de fiecare în parte. Or, aplicând regula enunțată fără excepții, ar exista riscul multiplicării acțiunilor în justiție cu consecințe uneori imprevizibile. Mai mult, în situația în care colectivitatea afectată este foarte numeroasă, în plan individual, prejudiciul își pierde din gravitate și substanță, devenind difuz și greu sesizabil în ce privește certitudinea sa. Altfel exprimat el poate deveni contestabil.

Acestea sunt motivele, printre altele, pentru care în cazul prejudiciilor colective repararea lor se poate asigura și prin recunoașterea așa-numitelor acțiuni colective.

Prin acțiunea colectivă se înțelege acțiunea introdusă de către un reclamant-reprezentant prin care se solicită apărarea unui drept aparținând unui grup de persoane, încât soluția ce se va pronunța va fi opozabilă întregului grup. Astfel, acțiunea colectivă poate fi introdusă de o asociație a profesioniștilor (scriitori, avocați, notari publici, artiști plastici etc.), a consumatorilor, un sindicat, asociație de proprietari, organizație de cult etc.

Doctrina juridică română s-a pronunțat încă de multă vreme în favoarea recunoașterii dreptului unor organizații cu caracter profesional de a pretinde despăgubiri pentru atingerile aduse profesiunii ca atare. De asemenea, unele reglementări legale recente conferă dreptul unor organizații neguvernamentale de a introduce acțiuni colective. Astfel, cu titlu de exemplu, art. 32 al Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului prevede că organizațiile consumatorilor au, printre altele, și dreptul „de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor”. Unele acțiuni colective pot fi promovate și de către anumite autorități ale statului atunci când legea le conferă această competență în mod expres.

2. 5. PREJUDICIUL SĂ REZULTE DIN ÎNCĂLCAREA SAU ATINGEREA

UNUI DREPT ORI A UNUI INTERES LEGITIM

Pentru ca existența lui să dea naștere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să fie urmarea încălcării sau atingerii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al victimei. Această condiție generală trebuie să fie prezentă indiferent că prejudiciul este patrimonial sau moral.

Sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod civil, doctrina de specialitate a susținut și jurisprudența a statuat în unanimitate că răspunderea civilă se angajează, fără îndoială, în toate situațiile în care prejudiciul este cauzat victimei prin încălcarea drepturilor subiective patrimoniale sau extrapatrimoniale, cum sunt: dreptul de proprietate, alt drept real, dreptul la întreținere, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la onoare, dreptul la demnitate, dreptul la viață privată etc.

Prejudiciile pot fi adeseori și urmarea încălcării unui simplu interes rezultat dintr-o situație de fapt, interes căruia nu-i corespunde un drept subiectiv. Raportat la aceste prejudicii, în urmă cu 5-6 decenii, s-a pus problema dacă ele pot sau nu justifica angajarea răspunderii civile. Altfel spus, victima are sau nu are dreptul de a cere și obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptului că i-a fost încălcat un simplu interes.

Practica judiciară confruntată cu asemenea cereri a statuat în mod constant că în principiu există obligația de reparare a prejudiciului și în acele ipoteze în care a fost cauzat unei persoane prin încălcarea unui simplu interes, ce nu corespunde unui drept subiectiv. Astfel, a fost admisă acțiunea în despăgubiri introdusă de o concubină pentru repararea prejudiciului constând în pierderea întreținerii prestată de concubinul său care a fost victima unui omor, cu motivarea că „în infracțiunile contra vieții, faptul că partea civilă nu era soția victimei, ci concubina sa, este irelevant din moment ce a dovedit că se afla în întreținerea victimei”. De asemenea, s-a decis obligarea la despăgubiri pentru pierderea întreținerii pe care victima unui accident o presta în fapt, fără a avea o obligație legală, copiilor soțului său, copiii care erau dintr-o căsătorie anterioară și deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreținere de la victima accidentului. Într-o altă soluție, s-a recunoscut dreptul unui minor, aflat în întreținerea de fapt a unei rude, de a obține despăgubiri în cazul în care întreținătorul a fost victima unui accident. Tot astfel, în mai multe cazuri de speță, s-a apreciat că atunci când în urma faptei ilicite victima a decedat „concubina sa, mamă a unor copii minori, are dreptul la despăgubiri pentru întreținerea lor, dacă face dovada că prin moartea concubinului copiii au suferit un prejudiciu”. Împrejurarea că „minorii nu se află în raporturi de filiație legitimă cu victima nu duce la o soluție contrară, cât timp ei au fost prejudiciați de sumele ce le asigura victima în a cărui întreținere se aflau în permanență”.

În toate aceste cazuri, nefiind în prezența unei obligații legale și corelativ a unui drept subiectiv la întreținere, este vorba doar de lezarea unui simplu interes, rezultat dintr-o situație de fapt.

Literatura de specialitate a fost favorabilă acestei orientări. Astfel, majoritatea autorilor au apreciat că atingerea unui simplu interes rezultat dintr-o situație de fapt dă dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite două condiții: situația de fapt să fi avut caracter de stabilitate, încât să se poată deduce că ar fi continuat și în viitor; să fie vorba de vătămarea unui interes licit și moral.

Această orientare a jurisprudenței și doctrinei juridice și-a găsit consacrarea în textele actualului Cod civil. În primul rând, art. 1349 alin. (1) prevede obligația generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Apoi, ca o consecință a nerespectării acestei obligații, art. 1359 Cod civil dispune: „Autorul faptei ilicite este obligat să reapare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv”. Desigur că pentru a fi legitim și prin modul său de manifestare să creeze aparența unui drept subiectiv, interesul trebuie să aibă caracter de stabilitate, adică să aibă o permanență îndestulătoare și, în același timp, să nu fie contrar legii imperative, ordinii publice și bunelor moravuri.

Existența interesului legitim și serios care a fost vătămat și caracterul său licit și moral sunt împrejurări de fapt și deci pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Acordarea reparației și întinderea acesteia se stabilesc de către instanța de judecată cu aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

CAPITOLUL 3

REPARAREA PREJUDICIULUI

3. 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REPARAREA PREJUDICIULUI,

NAȘTEREA RAPORTULUI DE OBLIGAȚII CIVILE DELICTUALE ȘI

CREANȚA REPARATORIE

În ipoteza în care sunt îndeplinite toate condițiile de existență a răspunderii civile delictuale reparatorii, așa cum ele rezultă din textele noului Cod civil și ale legislației speciale, efectul său principal constă în nașterea unui raport juridic de obligații între autorul prejudiciului sau, după caz, persoana chemată de lege să răspundă și victima injust prejudiciată.

Conținutul juridic al acestui raport de obligații este alcătuit din dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-l repare.

Victima este creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare este debitorul acelei obligații.

Realizarea creanței creditorului și executarea obligației personale a debitorului înseamnă, în ultimă instanță, repararea prejudiciului și repunerea victimei în situația anterioară.

Dispozițiile noului Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale își au sediul într-o secțiune specială (art. 1381-1395, secțiunea a VI-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a).

În cuprinsul acestor reglementări sunt obiectivate, în bună parte, soluțiile care au fost statuate în jurisprudența noastră și în doctrina de specialitate în cursul timpului, sub imperiul vechiului Cod civil, cu privire la principiile și criteriile care trebuie avute în vedere în diferitele cazuri și ipoteze de reparare a prejudiciilor injust cauzate prin fapte și împrejurări extracontractuale. Aceste principii, criterii, reguli și soluții ale jurisprudenței au fost amplu analizate în doctrina de specialitate. Menționăm că vechiul Cod civil nu conținea dispoziții exprese speciale aplicabile efectelor răspunderii civile delictuale. Așa se explică faptul că problemele privind repararea prejudiciului cauzat unei persoane, în afara unui raport contractual, au fost rezolvate de jurisprudența pe cale pretoriană, precum și de doctrina juridică care a recurs la interpretarea și aplicarea unor dispoziții referitoare la materia efectelor obligațiilor în general.

3. 2. MOMENTUL ÎN CARE SE NAȘTE DREPTUL DE CREANȚĂ

AL VICTIMEI

Potrivit art. 1381 alin. (1) Cod civil, „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație”. Dreptul la reparație se naște din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar dacă acest drept poate fi valorificat numai la o dată ulterioară [art. 1381 alin. (2)].

Într-o exprimare mai concisă, raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, și îndatorirea corelativă la reparație, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în momentul cauzării prejudiciului, când sunt îndeplinite și condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

Firesc că această regulă este valabilă și se aplică numai în cazul prejudiciilor actuale.

În ceea ce privește prejudiciile viitoare, momentul nașterii dreptului și respectiv obligației la repararea lor coincide cu acela în care prejudiciul este cert, adică atunci când este sigur că se va produce și poate fi determinată în prezent, cel puțin provizoriu, întinderea sa.

Stabilirea prin lege a momentului nașterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanță practică deosebită deoarece, din acel moment, sunt aplicabile, de regulă, toate dispozițiile privind operațiile și mecanismele juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor, cum sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului prin plata datoriei, novația, preluarea de datorie, compensația, darea în plată, remiterea de datorie, executarea silită și mai ales plata datoriei – mijlocul cel mai important și firesc de stingere a oricărei obligații. Urmează că din momentul nașterii raportului obligațional dintre victimă și persoana răspunzătoare se pot produce și explica, de exemplu, următoarele consecințe juridice importante:

– dacă persoana răspunzătoare sau o terță persoană acordă de bunăvoie creditorului reparația care i se datorează, aceasta este o plată valabilă și, prin urmare, cel care a făcut-o nu poate cere restituirea pe motiv că este nedatorată sau invocând îmbogățirea fără justă cauză;

– dreptul de creanță al celui prejudiciat și datoria de reparare a prejudiciului se pot transmite universal sau cu titlu universal; dreptul de creanță se poate transmite și cu titlu particular prin acte între vii și pentru cauză de moarte; de asemenea și datoria se poate transmite tot cu titlu particular, în mod direct, prin preluarea de datorie de către un terț, ori indirect prin alte operații juridice, cum este novația sau stipulația pentru altul;

– creditorii victimei pot recurge la toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general, cum este acțiunea oblică, și promova chiar acțiunea pauliană sau în inopozabilitatea actelor de înstrăinare a creanței încheiate în frauda drepturilor și intereselor creditorului care o exercită;

– debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere cu toate consecințele pe care aceasta le antrenează [art. 1523 alin. (2) lit. e) Cod civil];

– creditorul are la dispoziție acțiunea în justiție pentru condamnarea persoanei răspunzătoare la repararea integrală a prejudiciului, adică la plata creanței sale, atunci când cel obligat refuză să o facă în mod voluntar;

– în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare la momentul nașterii dreptului și respectiv îndatoririi de reparare a prejudiciului conform principiului constituțional al neretroactivității legilor.

3. 3. RĂSPUNDEREA SOLIDARĂ

În situația în care pentru repararea unui prejudiciu răspund în același timp două sau mai multe persoane, indiferent că sunt chemate să răspundă pentru fapta proprie, în calitate de autori, sau pentru fapta altuia – persoane care au obligația de a supraveghea pe autorul prejudiciului care este un minor sau interzis judecătoresc, comitenți – art. 1382 Cod civil dispune că răspunderea lor este solidară față de victimă. În acest sens, textul prevede expres și explicit: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar la reparație față de cel prejudiciat”.

Formularea este superioară și diferită în raport cu reglementarea similară din art. 1003 al vechiului Cod civil, care dispunea că sunt ținute în solidar pentru despăgubire persoanele cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, text care a dat naștere la discuții și controverse referitoare la domeniul său de aplicare. Această împrejurare i-a determinat pe unii autori de prestigiu să admită existența și în dreptul nostru, după exemplul dreptului francez, a categoriei obligațiilor in soliditum, în toate cele trei cazuri speciale de răspundere pentru fapta altuia care erau reglementate în art. 1000 alin. (2)-(4) din vechiul Cod civil.

Față de cele arătate este de reținut că art. 1382 Cod civil consacră expres un caz de solidaritate pasivă legală. Formularea textului, în opinia noastră, este insuficient de clară și precisă, în sensul că sunt obligații în solidar să repare prejudiciul injust cauzat victimei „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”. Numai că răspunderea solidară, în mod evident, nu se limitează și nu poate fi limitată doar la persoanele care răspund pentru o faptă prejudiciabilă.

Un prejudiciu poate fi cauzat și de două sau mai multe fapte care se săvârșesc succesiv sau simultan, cum este cazul instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor etc. De aceea, în literatura de specialitate se apreciază că dispoziția în cauză trebuia să fie formulată în sensul că sunt ținuți în solidar „cei care răspund pentru unul și același prejudiciu” în loc de „cei care răspund pentru aceeași faptă prejudiciabilă”.

3. 4. RAPORTURILE DINTRE CODEBITORII SOLIDARI.

DREPTUL DE REGRES

În textele art. 1383 și 1384 din actualul Cod civil sunt reglementate raporturile dintre cei care răspund în solidar față de victimă, precum și condițiile și limitele în care este recunoscut și poate fi exercitat dreptul de regres al unuia dintre codebitori care a suportat reparația datorată împotriva celuilalt sau celorlalți.

Art. 1383 dispune că între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional cu contribuția fiecăruia la cauzarea prejudiciului iar, atunci când aceasta nu este posibilă, proporțional cu vinovăția, adică cu intenția sau gravitatea culpei. Atunci când aceste două criterii nu pot fi aplicate, sarcina reparării va fi repartizată în mod egal, prezumându-se că fiecare a contribuit în aceeași măsură la producerea prejudiciului cauzat victimei.

În ipoteza în care unul dintre cei obligați în solidar a suportat voluntar sau silit reparația datorată victimei, el are dreptul de a exercita regresul împotriva celuilalt codebitor sau celorlalți codebitori, după împrejurări, pentru a recupera respectiva reparație de la aceștia, mai puțin partea care cade în sarcina sa, stabilită potrivit criteriilor arătate mai sus. Așadar, între codebitorii solidari nu există solidaritate. Ea este prezentă exclusiv în raporturile dintre codebitori și victima prejudiciată.

Repartizarea suportării în final a reparației între codebitorii solidari, este modificată în cazul în care unul sau unii dintre ei sunt insolvabili. Art. 1457 alin. (1) Cod civil, aplicabil solidarității pasive în general, dispune: „Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalți codebitori în proporție cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei”. Așadar, partea codebitorului insolvabil, în raporturile dintre codebitori, se împarte între ceilalți proporțional cu partea fiecăruia din datorie. Explicația este simplă, în sensul că, într-o atare ipoteză, ar fi nedrept ca debitorul-care a reparat prejudiciul pentru toți să suporte singur pierderea ce rezultă din insolvabilitatea unuia sau unora dintre codebitori.

Dreptul de regres al codebitorului solidar, atunci când el este o persoană chemată de lege să răspundă pentru fapta altuia și a suportat sarcina reparației la care victima prejudiciată era îndreptățită, de această dată, spre deosebire de vechiul Cod civil, beneficiază de o reglementare expresă în textul art. 1384 alin. (l)-(3) Cod civil. Astfel, conform alin. (1) din acest articol, ori de câte ori se dovedește că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale proprii a autorului faptei ilicite și prejudiciabile – un minor, persoană pusă sub interdicție, prepus – cel care a răspuns pentru prejudiciul cauzat prin acea faptă – persoană care avea obligația de a-l supraveghea pe autorul acelui prejudiciu sau, după caz, comitentul – are posibilitatea să se întoarcă în regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Mai mult decât atât, exercitarea dreptului de regres este imperativ obligatorie în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în ipoteza în care cel care a reparat prejudiciul, în calitate de persoană răspunzătoare, este Statul.

Firesc, acțiunea în regres, în acest caz, se va promova împotriva autorului faptei ilicite și prejudiciabile (de pildă, autorul erorii judiciare) și va putea fi admisă numai dacă acesta este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu [art. 1384 alin. (2) Cod civil].

Art. 1384 alin. (3) Cod civil rezolvă o problemă care, din lipsă de reglementări, sub imperiul vechiului Cod civil, a dat naștere la soluții doctrinare și jurisprudențiale diferite și neunitare. Astfel, sunt situațiile în care un prejudiciu este cauzat prin faptele a două sau mai multe persoane pentru care sunt chemate să răspundă civilmente persoane diferite, adică pentru acel prejudiciu nu există una și aceeași persoană răspunzătoare, cum este de pildă, ipoteza în care un prejudiciu este cauzat de doi sau mai mulți prepuși care au comitenți diferiți. Din economia acestui text, coroborat cu prevederea art. 1382 Cod civil, rezultă că oricare dintre acele persoane răspunzătoare poate fi obligată să repare prejudiciul suferit de victimă, toate fiind ținute să răspundă civilmente în solidar pentru reparație. Așa se face că dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă este cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea [art. 1384 alin. (3) Cod civil].

Astfel, față de victimă, persoanele care răspund pentru un prejudiciu cauzat prin faptele altora, împreună cu alții, sunt obligate la reparație în solidar, fie cu celelalte persoane care au contribuit la producerea prejudiciului, fie, dacă este cazul, cu cei care răspund pentru faptele acelor persoane. În schimb, în raporturile dintre cei obligați la reparație, indiferent că este vorba de persoanele care răspund pentru fapta proprie ori pentru fapta altuia, nu există solidaritate pasivă. Astfel că art. 1384 alin. (3) Cod civil, prevede că regresul celui care a suportat reparația este limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și fără a depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

CAPITOLUL 4

PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ DREPTUL ȘI ÎNDATORIREA CORELATIVĂ DE REPARARE A PREJUDICIULUI

4. 1. ENUMERARE

Principiile care generează repararea prejudiciului, sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod civil, au fost cunoscute și analizate ca fiind principii ale întregii răspunderi civile, cu deosebire ale răspunderii civile delictuale. În legătură cu numărul acestor principii și formularea lor nu a existat o unanimitate de păreri. În ceea ce ne privește, ne raliem opiniei potrivit căreia sunt două principii incontestabile care guvernează dreptul și îndatorirea corelativă de reparare a prejudiciului și anume: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a acestuia.

Existența principiului reparării integrale a prejudiciului a fost dedusă din interpretarea
unor texte ale vechiului Cod civil, dar rolul hotărâtor în consacrarea, formularea lui și determinarea conținutului său l-a avut jurisprudența. în schimb, în vechiul Cod civil nu a existat nicio prevedere care să consacre expres celălalt principiu, constând în repararea în natură a prejudiciului. De aceea, el a fost o creație a practicii judiciare care a statuat că rezultă din însăși esența răspunderii civile reparatorii, care înseamnă, în realitate, repararea în întregime a prejudiciului injust cauzat altuia, iar pentru a fi integrală, reparația este necesar să se acorde pe cât posibil în natură, cum este de exemplu restituirea bunului sustras, înlocuirea bunului distrus ori reparațiile tehnice ale unui bun etc..

Noul Cod civil consacră expres existența acestor două principii cunoscute, recunoscute și necontestate de doctrina de specialitate și de jurisprudența.

4. 2. PRINCIPIUL REPARĂRII INTEGRALE A PREJUDICIULUI

Se referă la stabilirea întinderii reparației datorate de persoana răspunzătoare și se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale. El este consacrat expres în art. 1385 Cod civil, care în alineatul 1 dispune: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Pentru ca reparația să fie integrală este necesar să fie înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat, în scopul repunerii victimei în situația anterioară (restitutio in integrum). Sub imperiul vechiului Cod civil, existența acestui principiu, admisă în unanimitate de doctrină și jurisprudența, era implicită, fiind dedusă din textele art. 998-999 și art. 1084. În acest din urmă articol se prevedea că daunele-interese care erau datorate creditorului „cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit …”, considerându-se că se aplică deopotrivă răspunderii contractuale și celei delictuale.

Repararea integrală presupune cu necesitate ca, în primul rând, să fie stabilită întinderea prejudiciului cert.

Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate să fie evaluat în prezent.

Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul în care se solicită repararea lor. De asemenea, sunt certe și prejudiciile viitoare care, deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate. Așa de pildă, atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși o bună parte din el se va produce în viitor. Așadar, certitudinea unui prejudiciu viitor se definește atât prin existența sa, cât și prin posibilitatea de a-i fi determinată întinderea, măcar provizoriu. In acest sens, art. 1385 alin. (2) Cod civil dispune: „Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”.

Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere nu este sigură sunt lipsite de caracter cert. Obligația de a le repara se naște și există numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.

În al doilea rând, în vederea evaluării prejudiciului și aplicării principiului reparării lui integrale, art. 1385 alin. (3) Cod civil prevede că: „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. În stabilirea întinderii prejudiciului care trebuie reparat, este necesar să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui și anume: pierderea efectiv suferită (damnum emergens) cât și câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima l-ar fi putut obține în condiții obișnuite, dar nu 1-a obținut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil (fapta ilicită, defectul unui produs, accident nuclear, accident ecologic, ruina edificiului ori așa-zisul „comportament” al lucrului sau animalului aflat sub paza juridică a persoanei răspunzătoare etc.). Literatura de specialitate recomandă determinarea separată a celor două elemente structurale ale prejudiciului, adică a pierderii efectiv suferite și a câștigului nerealizat, pentru a face posibilă o cât mai atentă și corectă evaluare a întinderii prejudiciului și stabilire a valori reparației, mai ales atunci când aceasta se solicită și este acordată prin echivalent bănesc.

Textul legal citat cuprinde și o noutate legislativă în sensul că la stabilirea valorii reparației trebuie luate în calcul și cheltuielile pe care victima le-a făcut în îndeplinirea obligației legale de a evita sau, după caz, limita prejudiciul care este pe cale sau în curs să se producă. Soluția este împrumutată din dreptul englez, preluată apoi și în dreptul altor state europene, inclusiv în cel francez. Asemenea cheltuieli pot consta, de pildă, în valoarea reparațiilor pe care victima le face cu privire la bunul său avariat și fără de care degradarea acestuia s-ar fi agravat, până la distrugerea substanței sale, ceea ce ar avea drept consecință un prejudiciu și mai mare decât cel suferit inițial.

Tot în legătură cu întinderea prejudiciului și principiul reparării sale integrale, art. 1385 alin. (4) Cod civil, cu caracter de noutate absolută în dreptul nostru privat, prevede că este supus reparației și prejudiciul constând în „pierderea unei șanse”. Prin aceasta se înțelege pierderea de către o persoană a posibilității de a realiza un câștig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru persoana respectivă.

Atunci când pierderea unei asemenea șanse se datorează conduitei ilicite a altei persoane, în dreptul francez, în urmă cu câteva decenii, s-a pus problema dacă un atare prejudiciu este sau nu reparabil. Jurisprudența franceză a dat un răspuns afirmativ, statuând că „pierderea unei șanse poate prezenta ea însăși caracter direct și cert în toate cazurile în care se constată dispariția posibilității reale ca un eveniment favorabil, prin definiție, să ducă la realizarea acelei șanse”. Numai că pentru a avea dreptul de a cere și obține reparația trebuie să fie întrunite cumulativ două condiții: șansa pierdută să fi fost reală și, în același timp, serioasă. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, prejudiciul este și rămâne cu totul eventual sau ipotetic și bineînțeles incert și nereparabil. De asemenea, s-a mai reținut că reparația este, de regulă, în aceste cazuri, inferioară avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea șansei respective. De aceea, stabilirea valorii reparației se face apelând la calculul probabilităților, adică ținând cont de procentul în care acea șansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce depinde totuși de un anumit „alea”.

Redactorii noului Cod civil și-au însușit această orientare din dreptul francez, dând art. 1385 alin. (4) următoarea formulare finală: „Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei”. Reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

4. 3. PRINCIPIUL REPARĂRII ÎN NATURĂ A PREJUDICIULUI

Acest principiu impune exigența ca prejudiciul să fie reparat, de regulă și cu prioritate, ori de câte ori este posibil, în natura sa specifică. Art. 1386 alin. (1) Cod civil, dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare (…)”.

Prin repararea în natură se înțelege activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin modalități sau procedee practice, cum sunt: restituirea bunurilor și valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de același fel și având aceleași performanțe; efectuarea unor reparații sau operații tehnice, de specialitate etc. Aceste procedee sau operații practice trebuie să fie apte să ducă în cea mai mare măsură posibilă, în funcție de specificul și gravitatea prejudiciului, la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului și la restabilirea situației anterioare a persoanei păgubite.

Așadar, pentru stabilirea sferei de aplicare și a procedeelor de realizare a exigențelor principiului reparării în natură a prejudiciului trebuie să avem în vedere, înainte de toate, natura și specificul fiecărui prejudiciu a cărui reparare este reclamată. Astfel, este evident că repararea în natură este posibilă și, în același timp, recomandabilă, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său. De asemenea, mai este posibilă, cel puțin în parte, și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale și constă într-un anumit act sau fapt, conduită sau atitudine de natură a restabili situația anterioară a drepturilor nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocrotește personalitatea fizică, morală și socială a victimei.

Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale și chiar patrimoniale este reglementată în Cartea I „Despre persoane”, titlul V, art. 252-257 Cod civil. Astfel, art. 252 Cod civil dispune: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”. În aceeași ordine de idei, art. 257 Cod civil prevede că dispozițiile acestui titlu „se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.

Art. 253 Cod civil prevede mijloacele juridice nepatrimoniale prin care se asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor morale rezultate din încălcarea drepturilor la care face trimitere textul art. 252 Cod civil, reprodus mai sus. Conform alineatului (1), persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței competente:

– interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă. Acest mijloc juridic se înscrie în sfera răspunderii civile preventive, care are ca fundament principiul precauției;

– încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs și există indicii că încălcarea ar continua;

– constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

În alineatul (2) al aceluiași articol se prevede cu titlu de excepție că în cazul în care încălcarea drepturilor nepatrimoniale are loc prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).

În continuare, art. 253 Cod civil dispune că pe lângă măsurile arătate mai sus, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate să ceară instanței să-l oblige pe autorul faptei ilicite să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat, cum sunt:

– obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătorești de condamnare;

– orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Unele dintre aceste mijloace și măsuri de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale (daune morale) cauzate prin încălcarea drepturilor prin care se ocrotește personalitatea umană, sunt identice cu acelea prevăzute de art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanelor juridice, abrogat expres prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.

Mai este necesar să reținem art. 255 Cod civil prevede și măsurile provizorii și condițiile în care pot fi dispuse de instanțele de judecată atunci când reclamantul face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente, dar numai dacă există riscul să i se cauzeze un prejudiciu greu de reparat. Astfel, cu acest titlu, instanța de judecată poate să dispună în special:

a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;

b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

O astfel de cerere se soluționează de instanța competentă potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială. Prin hotărârea prin care dispune măsura provizorie, instanța respectivă va fixa și termenul în care reclamantul va trebui să introducă acțiunea de fond, dacă nu a fost promovată anterior, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii pe care a dispus-o. De asemenea, instanța îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune, sub aceeași sancțiune, atunci când măsura provizorie solicitată este de natură să producă un prejudiciu părții adverse [art. 255 alin. (4)-(5) Cod civil].

Dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată, la cererea pârtii interesate, reclamantul este ținut să repare prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii dispuse la solicitarea sa, dacă i se dovedește intenția sau o culpă gravă. Atunci când, într-o atare ipoteză, partea adversă nu solicită despăgubiri, instanța va dispune eliberarea cauțiunii, la cererea reclamantului, printr-o hotărâre dată cu citarea părților [art. 255 alin. (7) și (8) Cod civil].

Conform art. 256 Cod civil, acțiunea pentru restabilirea prin mijloace nepatrimoniale a dreptului nepatrimonial încălcat poate fi introdusă sau continuată după decesul persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare rudă în linie dreaptă a acesteia, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul IV inclusiv. Aceleași persoane pot promova și acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate.

Uneori însă repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeași natură este insuficientă pentru ca victima să fie repusă în situația anterioară, în sensul de a-i fi atenuate sau anihilate durerile fizice și, mai ales, cele psihice provocate de fapta ilicită. De aceea, art. 253 alin. (4) Cod civil prevede că victima poate cere despăgubiri sau, după caz, altă reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Fiind vorba de o creanță, dreptul la acțiune în realizarea ei este supus prescripției extinctive. Este evident că reparația patrimonială are ca finalitate compensarea, atenuarea sau alinarea durerilor fizice și suferințelor psihice ale victimelor.

Putem lesne constata că art. 253 alin. (4) Cod civil califică sumele de bani care se pot acorda victimei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial ca fiind despăgubiri.

În legătură cu aceasta este necesar să reținem că problema calificării respectivelor sume de bani a fost și este discutată și discutabilă, deoarece, după cum bine se cunoaște, daunele sau prejudiciile morale nu au valoare patrimonială intrinsecă. Ele nu pot fi evaluate în bani. De aceea, aceste sume de bani ce se acordă de instanțele de judecată în vederea reparării daunelor morale sunt numite impropriu „despăgubiri”. Ele nu sunt și nici nu pot fi destinate să înlocuiască o valoare economică pierdută cu o altă valoare economică. Dimpotrivă, au cu totul o altă destinație și finalitate, aceea de a atenua sau alina suferințele fizice și psihice ale victimelor. Acesta este motivul pentru care literatura de specialitate apreciază că redactorii textului legal trebuia să recurgă la utilizarea sintagmei „compensații bănești” și nicidecum să utilizeze expresia improprie acestei situații, aceea de „despăgubiri bănești”. Existau, de asemenea, și alte variante, cum ar fi formula generică „remedii patrimoniale adecvate situației injuste a victimei”. Acordarea de compensații bănești pentru daunele morale este un mijloc patrimonial de reparare în natură a unor asemenea prejudicii.

În condițiile în care se admite repararea daunelor morale și pe această cale se ridică problema modului și criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale și de stabilire a compensațiilor bănești sau indemnizației destinate reparării lor. Fără îndoială că valoarea compensației bănești se va stabili în funcție de gravitatea daunei morale sau prejudiciului nepatrimonial. Gravitatea unui atare prejudiciu se va aprecia în funcție de suferințele fizice și psihice, precum și de consecințele negative și implicațiile acestora pe toate planurile vieții personale, familiale și sociale a victimei.

Pornind de la acest important reper, doctrina de specialitate și practica judiciară au statuat că aprecierea gravității prejudiciului moral trebuie făcută in concreto, de la caz la caz, după următoarele criterii:

a) importanța valorii morale lezate pentru persoana vătămată;

b) durata menținerii consecințelor vătămării pe plan fizic și psihic, adică durata prejudiciului;

c) intensitatea durerilor fizice și psihice;

d) repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional și personal al victimei.

Stabilirea compensației bănești se va face de către judecător în funcție de gravitatea prejudiciului moral. La acest criteriu însă mai trebuie alăturat și criteriul echității, cu valoare orientativă, astfel încât asemenea sume să nu se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare și nici în venituri nejustificate pentru victime.

CAPITOLUL 5

REPARAREA PREJUDICIULUI PRIN ECHIVALENT BĂNESC

5. 1. SITUAȚIA ÎN CARE REPARAREA PREJUDICIULUI

SE FACE PRIN ECHIVALENT BĂNESC

În ipoteza în care repararea în natură a prejudiciului nu este posibilă ori dacă victima nu este interesată de un astfel de mod de reparare, atunci prejudiciul se va recupera prin echivalent bănesc, respectiv prin plata unei despăgubiri, destinată să înlocuiască valoarea economică pierdută sau neobținută. Stabilirea despăgubirilor se face și este recomandabil să se facă, în primul rând, prin acordul părților. Atunci când acest lucru nu este posibil, despăgubirile se stabilesc în justiție, prin hotărâre judecătorească, la cererea victimei. Soluția este prevăzută în art. 1386 alin. (1), partea finală Cod civil, care prevede că: „Repararea prejudiciului se face în natură (…), iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.

Conform art. 1386 alin. (2) Cod civil, cuantumul reparației prin echivalent bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport cu valoarea prejudiciului la data producerii acestuia. Această reglementare are menirea de a pune capăt controverselor din doctrina de specialitate și din practica judiciară referitoare la determinarea momentului în funcție de care se stabilesc despăgubirile. Nici această soluție legislativă nu este împărtășită de întreaga doctrină. Astfel, în opinia prof. Liviu Pop, soluția legală trebuia să prevadă ca despăgubirile să se stabilească în raport de valoarea prejudiciului la data pronunțării hotărârii judecătorești. Rațiunea acestei opinii rezidă în aceea că numai procedând în acest mod se respectă exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului, dându-i posibilitatea victimei de a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe care o avea înainte de a fi fost prejudiciată.

Din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive, persoana răspunzătoare datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală. Pentru perioada anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunțării hotărârii instanței creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă. Autorul menționat consideră că cel puțin atunci când prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, dobânzile ar trebui acordate, cu titlu de „lucrum cessans”, de la data în care prejudiciul a devenit cert, întrucât actualul Cod civil nu conține nicio dispoziție în legătură cu această problemă.

5. 2. MODALITATEA DE PLATĂ DESPĂGUBIRILOR

Potrivit art. 1386 alin. (1) Cod civil, dacă părțile nu cad de acord cu privire la valoarea despăgubirii și a modalităților ei de plată, stabilirea acestora este în competența instanței de judecată. În funcție de împrejurări, persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei, fie global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare care, de regulă, se achită integral și de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, cel mai adesea lunar.

Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. Caracterul global al despăgubirii se păstrează, în acest caz, chiar și atunci când instanța de judecată acordă pârâtului, două sau mai multe termene de grație, eșalonând plata.

În schimb, în situația în care se pune problema reparării unor prejudicii viitoare cu caracter de continuitate, cum ar fi în cazul vătămării sănătății sau integrității corporale cu consecința diminuării sau pierderii capacității de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestații periodice, mai ales, pentru simplul motiv că întinderea totală a unui prejudiciu continuu viager sau pe o lungă durată de timp este imposibil de stabilit cu anticipație. Este ceea ce prevede și art. 1386 alin. (3) Cod civil: „Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice”. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, uneori, la cererea victimei, instanța sesizată și competentă va putea acorda despăgubirea, chiar și în asemenea cazuri, sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2) Cod civil].

Sub imperiul vechilor reglementări, având ca temei unele soluții cu valoare de îndrumare ale jurisprudenței, în doctrina de specialitate s-a afirmat că întinderea despăgubirilor acordate global, în principiu, nu poate fi modificată. Continuând silogismul, de aici rezultă că numai despăgubirile acordate sub formă de prestații periodice – lunare sau la alte intervale de timp – puteau fi modificate de către judecători, după ce au fost acordate, deoarece ele pot fi și trebuie considerate ca având caracter provizoriu, sub condiția subînțeleasă a menținerii prejudiciului și în viitor în limitele existente la data pronunțării hotărârii prin care s-au stabilit de instanța de judecată competentă.

Actualmente, art. 1386 alin. (4) Cod civil, dispune cu claritate că „În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat”. De aici rezultă că în concepția noului Cod civil numai despăgubirile stabilite global pentru prejudiciile actuale, care s-au produs în întregime, nu pot fi modificate printr-o nouă hotărâre judecătorească. În schimb, despăgubirile pentru prejudiciile viitoare, indiferent că sunt stabilite în sumă globală sau sub forma prestațiilor periodice, pot fi modificate în cuantumul lor printr-o nouă hotărâre judecătorească, la cerere, pentru a se păstra echilibrul ce trebuie să existe între prejudiciul cauzat și despăgubirea destinată să-l repare integral, în acele situații în care se dovedește că prejudiciul, între timp, s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat să se producă.

Firesc, modificarea ulterioară a sumelor de bani acordate cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor viitoare, mai ales când sunt stabilite sub formă de prestații periodice, este admisă și în cazul devalorizării monedei în care au fost stabilite, adică în ipoteza scăderii evidente a puterii de cumpărare a banilor. Și aceasta pentru faptul că obligațiile delictuale fac parte din categoria „datoriilor de valoare”. Prin datoria de valoare se înțelege acel raport obligațional care are ca obiect o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani datorată de către un debitor, sumă care este supusă oricând modificării sau recalculării, în situațiile în care, la momentul plății, nu mai exprimă valoarea în cauză, ca urmare a fluctuațiilor puterii de cumpărare a banilor, determinate de conjunctura economică. Or, în cazul de față, creanța victimei prejudiciate are ca obiect valoarea prejudiciului care i-a fost cauzat, prejudiciu care trebuie acoperit pecuniar în întregime. Suma de bani stabilită inițial reprezintă doar o anumită valoare a prejudiciului; cuantumul primar al acestei obligații este dat așadar de valoare, iar suma de bani acordată este doar instrumentul prin care se face plata, pentru a o stinge. Din acest motiv, cuantumul monetar al obligației de reparare poate fi oricând recalculat, astfel încât suma de bani nu face altceva decât să-l actualizeze în strânsă relație cu valoarea ce trebuie să o reprezinte în momentul în care debitorul face plata datoriei. Așadar, dreptul de creanță al victimei nu are ca obiect o sumă de bani, ci valoarea reparației integrale a prejudiciului care injust i-a fost cauzat.

CAPITOLUL 6

REPARAREA PREJUDICIILOR CORPORALE

6. 1. PRELIMINARII

Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care constituie urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală și dreptul la viață.

Sub aspectul structurii lor, prejudiciile corporale sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică și o altă componentă morală.

Ambele componente sunt reparabile.

Componenta economică se repară întotdeauna prin despăgubiri bănești; componenta morală sau nepatrimonială se repară, în primul rând, prin mijloace juridice nepatrimoniale și, deopotrivă, prin plata unor sume de bani care, ar trebui calificate „compensații bănești” sau „indemnizații” și nicidecum despăgubiri, după cum se afirmă în literatura de specialitate.

Pentru o mai bună înțelegere a specificului reparării acestor prejudicii credem că trebuie să distingem între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătății și integrității corporale a unei persoane și prejudiciile corporale în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei.

De asemenea, în caz de deces al victimei, este util să distingem între prejudiciul corporal cauzat victimei imediate și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale provocate prin ricoșeu sau reflectarea altor persoane, victime indirecte.

6. 2. REPARAREA PREJUDICIILOR CORPORALE CAUZATE

PRIN ATINGERILE ADUSE SĂNĂTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII

CORPORALE A VICTIMEI

6. 2. 1. Preliminarii

Datorită alcătuirii duale a acestor prejudicii, analiza reparării lor este bine să fie realizată, pe de o parte, în ce privește componenta lor economică și, pe de altă parte, componenta lor morală sau nepatrimonială.

6. 2. 2. Repararea componentei economice

Repararea componentei economice a acestor prejudicii corporale are loc, așadar, prin despăgubiri bănești.

Stabilirea despăgubirilor se face cu respectarea și prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1387-1389 Cod civil.

Astfel, potrivit art. 1387 alin. (1) Cod civil, în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel prejudiciat a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, ca urmare a pierderii sau diminuării capacității sale de muncă.

Pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă despăgubirea se stabilește pe baza venitului lunar net din muncă al celui prejudiciat din ultimul an înainte de pierderea sau diminuarea capacității sale de muncă.

Dacă victima nu obținea un asemenea venit, baza de calcul constă în venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza, având în vedere calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii ce era în curs să o primească [art. 1388 alin. (1) Cod civil]. Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada că avea posibilitatea obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, care însă nu a fost pus în executare, de venitul respectiv se va ține seama în stabilirea cuantumului despăgubirii [art. 1388 alin. (2) Cod civil]. Și în sfârșit, dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească la data cauzării prejudiciului, despăgubirea se stabilește pe baza salariului minim net pe economie [art. 1388 alin. (3) Cod civil].

În situația în care victima este un minor, despăgubirea stabilită conform regulilor de mai sus [art. 1388 alin. (1) Cod civil] va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul și-ar fi încheiat pregătirea profesională pe care o primea. Până la acea dată, dacă totuși minorul avea un câștig la momentul vătămării, despăgubirea se stabilește pe baza câștigului de care a fost lipsit. Dimpotrivă, dacă nu avea un câștig, despăgubirea se va calcula pe baza venitului net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii ce era în curs să o primească.

Dacă minorul prejudiciat nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

În ultimele două ipoteze, despăgubirea astfel stabilită va fi datorată numai de la data când minorul împlinește vârsta prevăzută de lege pentru a fi parte într-un raport juridic de muncă în calitate de salariat [art. 1389 Cod civil coroborat cu art. 1388 alin. (1)-(3) Cod civil].

Din analiza acestor reglementări se poate constata că unele variante de calcul al despăgubirilor care se acordă pentru repararea componentei economice a prejudiciilor corporale cauzate prin vătămări ale sănătății sau integrității corporale a victimei, având drept consecință pierderea sau diminuarea capacității de muncă a acesteia, sunt în realitate aplicații practice ale reparării prejudiciilor constând în pierderea unei șanse.

Victima care a suferit un prejudiciu corporal are dreptul, de asemenea, să i se acorde și o despăgubire care să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă este cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață (costul unei proteze speciale, costul unui cărucior, plata unui însoțitor etc.), precum și orice alte prejudicii materiale [art. 1387 alin. (1) Cod civil].

Modalitatea de plată a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținând cont și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice, de regulă lunare. La cererea victimei, pentru motive temeinice, instanța poate acorda despăgubirile sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2) Cod civil]. În toate cazurile, până la stabilirea definitivă a despăgubirii, instanța sesizată cu soluționarea cauzei are competența să acorde victimei, la cererea ei expresă, o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente [art. 1387 alin. (3) Cod civil].

6. 2. 3. Repararea prin compensații bănești a componentei

morale a unui prejudiciu corporal

Uneori mijloacele nepatrimoniale la care se poate recurge pentru repararea în natură a prejudiciilor morale, se dovedesc insuficiente pentru ca victima să fie repusă în situația fizică și psihică anterioară. De aceea, în cazurile de acest fel, instanțele de judecată pot acorda victimelor și sume de bani, la cererea acestora, pe care literatura de specialitate le denumește „compensații bănești”, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor fizice și suferințelor fizice care le-au fost cauzate.

În ipoteza componentei morale a prejudiciilor corporale pe lângă posibilitatea de acordare de compensații bănești în general, art. 1391 alin. (1) Cod civil prevede expres că în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății poate fi acordată și o despăgubire suplimentară pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Așadar, având în vedere că asemenea prejudicii morale se întâlnesc adeseori în cazul în care prin fapte ilicite se aduce atingere integrității corporale sau sănătății victimei, redactorii noului Cod civil au considerat, pe drept cuvânt, că pentru repararea lor cât mai completă este necesară o prevedere specială care să confere instanțelor de judecată competența de a acorda cu titlu de reparație o compensație bănească suplimentară, în raport cu regula generală.

Restrângerea posibilităților de viață familială și socială, consecință a vătămărilor integrității corporale sau sănătății victimei, în literatura de specialitate poartă denumirea de „prejudiciu de agrement”, prin care se înțelege privarea victimei de plăcerile unei vieți familiale și sociale normale, cum ar fi: pierderea posibilității de a desfășura activități sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relații intime, de a procrea etc. Orice pierdere a funcțiilor firești ale corpului omenesc se obiectivează în mod necesar într-o privare de plăcerile vieții normale. Evident că în situații de acest fel, la cererea victimei, este necesar să i se acorde o compensație bănească, care să-i ofere posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte satisfacții de substituire, care adesea necesită cheltuieli importante.

6. 3. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR ÎN CAZUL DECESULUI

VICTIMEI IMEDIATE

6. 3. 1. Preliminarii

În vederea stabilirii despăgubirilor în situația în care consecința faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată de lege să răspundă este decesul victimei, din capul locului, este necesar să deosebim între două categorii de prejudicii care se pot produce: prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu ori reflectare victimei sau victimelor indirecte.

Regulile aplicabile pentru repararea lor sunt prevăzute în art. 1390-1392 Cod civil.

6. 3. 2. Repararea prejudiciilor cauzate victimei directe care a decedat

Prejudiciile cauzate victimei imediate care a încetat din viață ca urmare a faptei ilicite sau altui eveniment sunt prejudicii corporale care au aceeași structură duală, patrimonială și nepatrimonială. Astfel, în ce privește componenta patrimonială, la fel ca în cazul oricărui prejudiciu corporal, victima are dreptul de a solicita, personal sau prin reprezentant, reparația sub formă de despăgubiri pentru câștigul din muncă de care a fost lipsită ca urmare a pierderii eventuale a capacității de muncă, atât timp cât mai este în viață, conform regulilor din textele art. 1387-1389 Cod civil. De asemenea, are posibilitatea de a cere persoanei răspunzătoare plata valorii cheltuielilor efectuate pentru îngrijirea sănătății, în măsura în care au fost suportate personal de victima imediată. Ele vor trebui plătite acesteia, în principiu, până la decesul său. Din momentul în care victima imediată a decedat și despăgubirile nu au fost plătite, ele se vor datora moștenitorilor după regulile devoluțiunii succesorale legale sau, după caz, testamentare.

Reparația bănească pentru componenta morală sau nepatrimonială a prejudiciului corporal cauzat care a dus la moartea victimei imediate poate fi acordată la cererea acesteia. Acordarea compensației bănești moștenitorilor victimei imediate este posibilă numai dacă a fost anterior stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, dacă victima imediată a introdus acțiunea în reparație, dar a decedat înainte de finalizarea procesului pe care l-a început, procesul va putea continua cu moștenitorii care, în acest caz, pot exercita dreptul la despăgubire.

În schimb, dacă acțiunea în justiție nu a fost introdusă înainte de decesul victimei imediate, dreptul la repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial se stinge și nu trece la moștenitorii săi [art. 1391, alin. (4) Cod civil].

6. 3. 3. Repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale

cauzate prin ricoșeu sau reflectare victimelor indirecte

Prejudiciile prin ricoșeu sau reflectare sunt acele prejudicii care sunt suferite de către terțe persoane, victime indirecte, cauzate acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoșeu se află cel mai frecvent în sfera prejudiciilor corporale, nefiind însă exclusă prezența lor și în cazul prejudiciilor materiale.

Din definiția acestor prejudicii este important să se rețină că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Lato sensu, este victimă indirectă orice persoană care este legată printr-o relație de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată și care, datorită prejudiciului corporal cauzat acesteia, suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de respectiva victimă imediată. Așadar, prejudiciul pe care îl suferă victima imediată este prin el însuși la originea directă a altor prejudicii cauzate unor terțe persoane.

În principiu, repararea prejudiciilor cauzate prin ricoșeu sau reflectare este admisă de multă vreme în dreptul unor state europene, inclusiv în cel francez.

De asemenea, sub imperiul vechiului Cod civil, în dreptul nostru civil, în linii generale, soluția a fost agreată, mai ales în sfera răspunderii civile delictuale, atât în ce privește prejudiciile patrimoniale prin ricoșeu, cât și cele nepatrimoniale sau morale, constând în prejudicii afective, suferite de părinții, soțul supraviețuitor, copiii, frații și surorile victimei imediate în cazul decesului acesteia.

Dreptul victimelor indirecte la reparație pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoșeu, limitele sale și condițiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensațiilor bănești sunt atent și cuprinzător reglementate în art. 1390-1392 Cod civil. Asemenea dispoziții au lipsit cu desăvârșire din vechea legislație civilă, inclusiv din Codul civil român de la 1865.

În ce privește repararea prejudiciilor patrimoniale prin ricoșeu, art. 1392 Cod civil prevede: „Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit acele cheltuieli”. Terța persoană care a suportat cheltuielile respective sau o parte a acestora poate fi o rudă a victimei imediate, o societate de asigurări, instituția de asigurări de sănătate publică sau privată sau, pur și simplu, oricare altă persoană.

Tot un prejudiciu patrimonial prin ricoșeu îl constituie pierderea de către o terță persoană a întreținerii pe care i-o presta victima imediată care a decedat. Un asemenea prejudiciu dă dreptul victimei prin ricoșeu să ceară repararea lui. În acest sens, art. 1390 Cod civil dispune: „Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat”. Așadar, au dreptul la reparație, în temeiul acestui text și cu acest titlu, în primul rând, acele victime prin ricoșeu care primeau sau ar fi primit întreținere de la victima imediată, având un drept subiectiv la întreținere, prevăzut expres de lege.

Persoanele între care există obligația legală de întreținere și ordinea în care aceasta se datorează sunt prevăzute în art. 516-523, capitolul II, titlul V, Cartea a II-a din actualul Cod civil.

Astfel, obligația de întreținere și dreptul corelativ există între soț și soție, rudele în linie dreaptă la infinit, între frați și surori [art. 516 alin. (1) Cod civil]; soțul divorțat are dreptul la întreținere, din partea fostului său soț, dacă se află în nevoie din pricina incapacității de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, precum și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă acea incapacitate este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (2) Cod civil coroborat cu art. 516 alin. (3) Cod civil].

Este de reținut că art. 517 Cod civil reglementează și dreptul la întreținere al copilului de către soțul părintelui său și invers în următoarele condiții: „(1) Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținerea copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie. (2) La rândul său copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care 1-a întreținut astfel timp de 10 ani”. Și mai mult decât atât, art. 518 alin. (1) Cod civil dispune că moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care îi presta întreținere în fapt, fără a avea o obligație legală, sunt ținuți, în solidar, în limita valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt disparați sau sunt în nevoie, dar numai atât timp cât întreținutul este minor.

Dreptul la repararea prejudiciului constând în pierderea întreținerii este recunoscut chiar și în favoarea victimelor prin ricoșeu care se aflau doar în întreținerea de fapt a victimei imediate, fără să fi avut un drept subiectiv la întreținere. Astfel, art. 1390 alin. (2) C. civ., cu valoare de regulă generală, prevede că instanța de judecată, în funcție de împrejurări „poate acorda despăgubire și celui care victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent". Evident că într-o atare situație este vorba de lezarea unui simplu interes și nicidecum de încălcarea unui drept subiectiv la întreținere. Numai că situația de fapt este necesar să fi avut caracter de permanență și stabilitate, adică, așa cum se exprimă legiuitorul, întreținerea să se fi prestat „în mod curent", pentru a exista convingerea că ar fi continuat și în viitor, dacă întreținătorul în fapt nu ar fi decedat ca urmare a faptei sau împrejurării pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.

La acestea am mai adăuga că este necesar ca interesul vătămat să fie licit și moral; în cazul în care prejudiciul este urmarea încălcării unui interes ilicit sau vădit contrar bunelor moravuri, credem că cel prejudiciat nu trebuie să aibă dreptul de a cere și obține nicio reparație. Existența interesului vătămat, caracterul său continuu, licit și moral sunt împrejurări de fapt care se pot dovedi de cel în cauză prin orice mijloc de probă.

Subliniem că art. . civ. limitează expres dreptul victimelor prin ricoșeu de a cere repararea prejudiciul cauzat prin pierderea întreținerii numai la situația când aceasta se datorează încetării din viață a victimei imediate. Așadar, în cazul un care victima imediată a suferit doar o diminuare sau chiar pierderea totală a capacității de muncă, fiind astfel în imposibilitate obiectivă de a presta întreținerea datorată, victima indirectă nu are recunoscut un drept propriu la despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin ricoșeu, distinct de dreptul la reparație care aparține victimei imediate.

în ce privește criteriile de stabilire a despăgubirii la care are dreptul victima prin ricoșeu pentru repararea prejudiciului patrimonial suferit ca urmare a pierderii întreținerii pe care victima imediată avea obligația de a o presta ori i-o acorda în fapt, art. 1390 alin. (3) prevede că se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care se acordă despăgubirea. De asemenea, același text în propoziția finală precizează că dispozițiile art. 1387-1389 referitoare la stabilirea despăgubirii la care ar fi avut dreptul victima imediată, dacă ar fi fost în viață, se aplică în mod corespunzător.

Așa cum am arătat, prejudiciile prin ricoșeu pot fi și nepatrimoniale sau morale. Asemenea prejudicii constau în suferința psihică pe care o încearcă victimele indirecte (de pildă, soțul sau soția, descendenții, părinții, frații și surorile etc. victimei imediate) din cauza pierderii unei ființe dragi, față de care au o afecțiune deosebită, sau conștientizării suferințelor și degradării stării fizice și de sănătate a victimei imediate care, de pildă, este afectată de un grav handicap. Prejudiciile morale de acest fel cauzate victimelor prin ricoșeu se numesc evocator prejudicii afective sau de afecțiune1. Deși în vechea reglementare nu existau prevederi exprese referitoare la repararea eventuală a acestor prejudicii, jurisprudența noastră a recunoscut, în numeroase soluții de speță, dreptul părinților, soțului supraviețuitor, copiilor, fraților și surorilor celui decedat de a cere și obține compensații bănești, dacă au putut face dovada legăturii afective dintre ei și victimă2. în schimb, noul Cod civil reglementează expres posibilitatea instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri (compensații bănești – s.n. L.P.) victimelor prin ricoșeu pentru durerea sufletească ce le-a fost provocată de moartea victimei. Astfel, art. 1391 alin. (2) dispune: „Instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu". Din analiza acestui text rezultă două constatări importante: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară; b) sfera victimelor prin ricoșeu care au dreptul la reparația pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei imediate este foarte largă, fiind alcătuită din: ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul supraviețuitor, precum și oricare altă persoană care, al rândul ei, poate dovedi existența reală a unui asemenea prejudiciu, cum sunt alte rude ale victimei imediate, logodnica sau logodnicul, concubina sau concubinul etc. Prin exprimarea textului legal, în sensul că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care „ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu", credem că este necesar să se înțeleagă faptul că trebuie, în fiecare caz în parte, să se verifice pentru a se stabili pe bază de probe convingătoare existența în realitate a unei legături strânse de afecțiune între victima prin ricoșeu și victima imediată la momentul decesului acesteia din urmă1. Mai mult decât atât, apreciem că această condiție este generală, deoarece sunt nu puține situații în care între rudele, chiar cele mai apropiate, și victima imediată, la momentul decesului acesteia, nu există o astfel de legătură afectivă, din varii motive, încât să justifice acordarea de compensații bănești în scopul reparării unui prejudiciu afectiv. în orice caz, apreciem că rudele apropiate ale victimei imediate, cum sunt părinții și copiii săi, precum și soțul supraviețuitor trebuie să beneficieze totuși de o prezumție simplă că între ele și cel decedat din cauza faptului generator de răspundere civilă, exista o legătură strânsă de afecțiune. în schimb, rudele mai îndepărtate, cum sunt de pildă nepoții de frați și surori, unchii și mătușile, verii primari, precum și celelalte persoane care afirmă că au suferit un prejudiciu afectiv este firesc să fie ținute să dovedească existența în realitate a respectivei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care o aveau cu victima imediată la momentul decesului acesteia. De altfel, soluția se pare că se înscrie în linia recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale formulate cu prilejul Colocviului de din 21-25 iulie 19692.

Secțiunea a 6-a

Raportul sau corelația dintre despăgubire și drepturile de asigurări sociale sau născute din contractele de asigurări de bunuri și de răspundere civilă

410. Raportul dintre despăgubire și ajutorul social și pensia de asigurări sociale'. Problema descifrării acestui raport se pune numai în situația în care este vorba de repararea componentei patrimoniale a unui prejudiciu corporal cauzat victimei imediate sau a unui prejudiciu patrimonial suferit de victima prin ricoșeu, constând în lipsirea acesteia de întreținerea pe care victima imediată i-o presta sau i-ar fi prestat-o, dacă nu intervenea faptul juridic care i-a cauzat decesul și pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.

Dintru început este de reținut că ajutorul social și pensia de asigurări sociale au caracter de despăgubire, adică au valoare de reparație [art. 1393 alin. (1) C. civ.]. Astfel, în ipoteza în care victima imediată căreia i s-a cauzat un prejudiciu corporal economic, care constă în lipsirea de câștigul din muncă pe care îl obținea sau l-ar fi putut obține, dacă nu și-ar fi pierdut total sau parțial capacitatea de muncă, beneficiază de pensie de invaliditate sau de ajutor social în cadrul sistemului de asigurări sociale, are dreptul să pretindă de la persoana răspunzătoare plata unei despăgubiri numai în limita unei eventuale diferențe dintre suma pe care o primește efectiv cu titlu de pensie sau ajutor social și valoarea integrală a prejudiciul cauzat; subliniem că prejudiciul constă în diminuarea sau pierderea câștigului realizat din muncă . Aceeași soluție se aplică și în cazul victimei prin ricoșeu care suferă un prejudiciu economic datorat prejudiciului cauzat victimei imediate, atunci când victima prin ricoșeu are dreptul și primește pensie de urmaș după victima imediată care a decedat din cauza faptului prejudiciabil; la fel ca pensia de invaliditate, pensia de urmaș sau, după caz, ajutorul social are funcție de despăgubire; de aceea, victima prin ricoșeu va putea pretinde persoanei răspunzătoare numai diferența între pensia de urmaș sau ajutorul social și valoarea integrală a întreținerii de care beneficia sau putea beneficia în raport cu trebuințele sale și de veniturile pe care întreținătorul decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea [art. 1390 alin. (3) C. civ.].

Soluția de principiu formulată mai sus este consacrată expres în art. 1393 alin. (1) C. civ., unde se prevede: „Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor social sau la pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia". Așadar, se confirmă faptul că sumele care se primesc de către victima prejudiciată cu titlu de pensie sau ajutor social au caracter de despăgubiri, cu efectul imputării acelor sume asupra valorii prejudiciului economic. Numai că pentru aceasta este necesar ca ajutorai social sau pensia să fie efectiv acordată. Așa se face că art. 1393 alin. (2) dispune că atât timp cât „ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit", instanța îl va obliga pe cel chemat să răspundă numai la o despăgubire provizorie „pentru acoperirea nevoilor urgente", în condițiile art. 1387 alin. (3) C. civ.

411. Raportul dintre despăgubire și drepturile născute din contractele de asigurări de bunuri și de răspundere civilă. Asigurările de bunuri, de răspundere civilă și de persoane se realizează prin contracte de asigurare contra unor riscuri asigurate; asigurările pot fi, printre altele, facultative și obligatorii; asigurările facultative se realizează prin contracte de asigurare care, de regulă, sunt contracte de adeziune; asigurările obligatorii operează în temeiul unor contracte forțate. Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă să plătească, în cazul producerii riscului asigurat, o indemnizație, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit. Asigurătorul este întotdeauna o societate de asigurări, iar asiguratul poate fi o persoană fizică sau persoană juridică.

Reglementarea asigurărilor pentru riscuri își are sediul în art. 2199-. civ., Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările în România1, cu completările și modificările ulterioare și Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor", precum și în alte acte normative dezvoltătoare.

Problema corelației în discuție se pune în situația în care victima prejudiciată, persoană asigurată sau, după caz, terț păgubit, primește o sumă de bani de la o societate de asigurări în baza unor raporturi de asigurare contractuale. într-o atare situație, trebuie să deosebim între următoarele ipoteze3:

a) autorul prejudiciului cauzat unei terțe persoane ori persoana răspunzătoare are contractată o asigurare de răspundere civilă delictuală. Asigurătorul este obligat să plătească o sumă de bani victimei, adică terțului păgubit, care are funcție și valoare de despăgubire (art. . civ.). Despăgubirea se stabilește prin convenție între asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească (art. . civ.). Despăgubirea astfel stabilită se plătește de către societatea de asigurări, în calitate de asigurător, direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care nu a fost despăgubită de către asiguratul de răspundere civilă. După ce a primit acea sumă de bani, victima nu poate cere despăgubiri de la autorul faptei prejudiciabile sau de la persoana răspunzătoare. Cu toate acestea, dacă suma plătită de asigurător nu acoperă întregul prejudiciu, victima are dreptul să pretindă diferența de despăgubire de la autorul prejudiciului sau de la persoana răspunzătoare, potrivit dreptului comun în materie. Mai mult decât atât, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede expres că, în cazul asigurării auto obligatorii, persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, urmând ca autorul accidentului să fie citat în proces, în calitate de intervenient forțat1;

întrucât autorul prejudiciului sau cel răspunzător pentru acel prejudiciu este el însuși asigurat de răspundere civilă delictuală și a plătit primele de asigurare, societatea de asigurări, după ce a despăgubit-o pe victimă, nu are, de regulă, drept de regres împotriva acestuia; unele excepții există totuși în cazul asigurării obligatorii de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin accidente auto";

b) victima prejudiciată are calitatea de asigurat; în această situație, soluția este diferită, după cum este vorba de o asigurare de bunuri sau de persoane.

în cazul asigurării de bunuri, dacă prejudiciul este cauzat victimei printr-o faptă sau împrejurare cu valoare de risc asigurat, aceasta primește de la asigurător o despăgubire; acea despăgubire se stabilește în funcție de starea bunului asigurat din momentul producerii riscului asigurat; ea nu poate însă depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată. Așadar, victima nu are dreptul să cumuleze despăgubirea primită de la asigurător cu reparația datorată de autorul prejudiciului material sau de persoana răspunzătoare. Totuși, dacă prejudiciul este mai mare decât suma asigurată, persoana prejudiciată are dreptul să pretindă plata respectivei diferențe de la autorul prejudiciului. în limitele indemnizației plătite asiguratului, asigurătorul este îndreptățit ca, pe calea acțiunii în regres, în calitate de subrogat în drepturile beneficiarului asigurării, să se îndrepte în contra celui sau celor răspunzători de cauzarea prejudiciului3.

Atunci când victima a suferit un prejudiciu corporal și are contractată o asigurare de persoane ea are dreptul să cumuleze suma asigurată, pe care o primește de la societatea de asigurări, cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului de către persoana răspunzătoare4. Și aceasta pentru faptul că asigurarea de persoane (art. 2.227-2.238) este o măsură de prevedere și de economisire. Ea nu are ca scop despăgubirea persoanei asigurate. Plata indemnizației de asigurare se face la realizarea riscului asigurat, indiferent dacă asiguratului i s-a cauzat sau nu un prejudiciu cert; existența obligației societății de asigurare este independentă de producerea unui prejudiciu și de întinderea lui. Așadar, plata indemnizației de asigurare nu are caracter de despăgubire. Rezultă că primirea ei de către victimă este lipsită de semnificație și consecințe asupra existenței și întinderii dreptului său de a pretinde întreaga reparație de la cel răspunzător pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. De asemenea, indemnizația de asigurare poate fi cumulată cu pensia de invaliditate ori cu ajutorul social de care beneficiază victima. Mai este de reținut și împrejurarea că asigurătorul nu are drept de regres împotriva celui răspunzător, deoarece nu se subrogă în drepturile asiguratului, de care ■ acesta continuă să beneficieze, ca și cum asigurarea de persoane nu ar fi existat1; dacă riscul asigurat s-a produs, asigurătorul nu are nici un drept împotriva nimănui, ci doar obligația de a plăti indemnizația de asigurare celui îndreptățit.

Secțiunea a 7-a

Prescripția acțiunii în răspundere civilă delictuală. Problema opțiunii între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile

412. Prescripția dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală2. In

situația în care persoana răspunzătoare nu repară voluntar prejudiciul suferit de victimă, aceasta are posibilitatea să se adreseze instanței de judecată competentă printr-o acțiune. Dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru a obține obligarea persoanei răspunzătoare la reparare se prescrie în termenul general de prescripție extinctivă de trei ani prevăzut de art. . civ. De la această regulă există două excepții. Astfel, art. 2518 alin. (2) și (3) C. civ. prevede că termenul de prescripție este de zece ani atunci când prin acțiunea în răspundere delictuală se solicită:

repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, repararea prejudiciului cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori a-și exprima voința;

repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător.

Art. . civ. prevede un caz de prorogare a termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală. Astfel, în toate cazurile în care prejudiciul pentru care se datorează reparația a fost cauzat printr-o faptă supusă de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Momentul în care începe să curgă prescripția dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de el [art. 2528 alin. (1) C. civ.]; în toate celelalte ipoteze de răspundere civilă delictuală, se aplică regula generală potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2523).

Celelalte reguli generale privind prescripția extinctivă se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, cum sunt acelea privitoare la suspendarea, întreruperea prescripției extinctive și la repunerea în termenul de prescripție (art. 2522, art. 2532-. civ.) . Totuși art. . civ. prevede în această materie un caz special de suspendare a cursului prescripției extinctive; astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau ajutoarelor ce i s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație; aceasta indiferent că titularul acțiunii este victima imediată sau, după caz, victima prin ricoșeu, care a suferit un prejudiciu patrimonial, în cadrul unui raport de cauzalitate direct sau indirect.

413. Problema opțiunii între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile. Toți doctrinarii care recunosc existența celor două regimuri juridice diferite ale răspunderii civile, unul delictual și altul contractual, precum și jurisprudența, fără excepție, afirmă că regimul juridic al răspunderii delictuale alcătuiește dreptul comun, pe câtă vreme regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogator. Consecința este aceea că ori de câte ori, în dreptul nostru privat, nu suntem în prezența unei răspunderi contractuale, adică a cauzării unui prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale, se vor aplica normele care alcătuiesc regimul juridic al răspunderii civile delictuale.

Pornind de la constatarea de mai sus, una din problemele mult discutate în literatura de specialitate este aceea a posibilității celui prejudiciat de a opta între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile atunci când solicită instanței de judecată obligarea autorului faptei prejudiciabile la reparație; evident că ea se pune numai în acele situații în care între autorul prejudiciului și persoana prejudiciată există un contract valabil încheiat și prejudiciul este cauzat creditorului prin neexecutarea obligației sau obligațiilor asumate de debitor prin angajamentul său contractual". In asemenea cazuri, s-a formulat întrebarea dacă victima, creditorul contractual, poate sau nu să ceară și să obțină obligarea debitorului din contract la repararea prejudiciul cauzat, optând între acțiunea contractuală sau acțiunea delictuală, preferând angajarea răspunderii delictuale a pârâtului pe care, în cazul dat, o consideră mai avantajoasă?

Deși în vechiul Cod civil nu exista o dispoziție expresă care să dea răspuns legal la această întrebare, doctrina și jurisprudența au susținut că, în principiu, creditorul prejudiciat nu are dreptul de a opta între cele două acțiuni, fiind ținut să invoce în cererea sa numai temeiul contractual al răspunderii civile3.

în argumentarea acestei soluții de principiu, s-a statuat că a recunoaște creditorului contractual, în cazul neexecutării obligațiilor corelative ale debitorului, posibilitatea de a recurge la acțiunea în răspundere civilă delictuală, prin ignorarea regulilor răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, derogatorie, înseamnă a nesocoti legea și, deopotrivă, a contraveni voinței comune a părților contractante. Astfel, pe de o parte, legea reglementează diferit regimul juridic al celor două forme ale răspunderii, așa încât răspunderea delictuală este mai severă iar răspunderea contractuală este mai blândă. Admiterea unui drept de opțiune al creditorului contractual ar însemna să i se ofere posibilitatea să introducă acțiunea în reparație pe temei delictual, chiar atunci când, în anumite cazuri, dreptul la acțiune pe temei contractual s-a stins prin prescripție, ori de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, deși debitorul răspunde, de regulă, doar în limitele prejudiciilor previzibile; în acest fel, ar însemna să i se pennită creditorului contractual să ocolească sau să încalce legea. Pe de altă parte, debitorul contractual, atunci când și-a dat consimțământul la încheierea contractului, obligându-se la executarea unei obligații pe care altfel nu ar fi avut datoria să o execute, este absolut sigur că a înțeles ca eventuala lui răspundere față de creditor să se angajeze numai în condițiile și limitele răspunderii contractuale; așadar, este inadmisibil ca, în principiu, să i se aplice rigorile unei răspunderi prevăzută pentru ipoteza încălcării unei obligații generale impuse de lege tuturor și care, de regulă, este sancționată cu o mai mare asprime. Regulile privitoare la răspunderea care își are originea în încălcarea unei obligații generale de a nu prejudicia pe nimeni neminem laedere, nu pot fi substituite unor reglementări legale speciale aplicabile cazului în care prejudiciul rezultă din neexecutarea „lato sensu" a obligațiilor izvorâte dintr-un contract; or, obligațiile contractuale sunt particulare și relative, fiind născute prin voința contractanților și numai în măsura stabilită de ei'.

Redactorii noului Cod civil și-au însușit fără rezerve această soluție cu argumentele care o însoțesc. Astfel, problema este rezolvată legislativ în sensul că printr-o normă imperativă și cu valoare de principiu s-a interzis opțiunea între acțiunea pe temei contractual și cea pe temei delictual. în acest sens, art. 1350 alin. (3) C. civ., în contextul dispozițiilor generale care se aplică răspunderii contractuale, prevede cu deosebită forță: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile". Prin urmare, excepțiile de la acest principiu pot exista numai atunci când sunt prevăzute expres prin norme juridice speciale și sunt de strictă interpretare. O astfel de excepție este prevăzută expres de textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 240/2004; potrivit acestei prevederi, consumatorul care a fost prejudiciat de defectul unui produs are posibilitatea de a pretinde reparația întemeindu-și acțiunea în justiție pe dispozițiile acestei legi sau optând între reglementările răspunderii contractuale ori ale răspunderii delictuale, în regim de drept comun.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

1. Constituția României revizuită prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, adoptată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2. Codul civil român – Decretul-lege nr. 1655 din 1864 publicat în Buletinul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864 (editat cu toate modificările intervenite până la anul 1981 de Ministerul Justiției).

3. Codul civil – Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie intrat în vigoare potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Textul Codului civil în vigoare este cel conținut în Legea nr. 287/2009 rectificat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

4. Codul de procedură civilă publicat în Monitorul Oficial nr. 200 din 11 septembrie 1865, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948 cu modificările aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001 privind modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003.

5. Codul de procedură civilă – Legea nr. 134 din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

6. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII,

STUDII, ARTICOLE

1. Ioan Albu, Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

2. Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.

3. Smaranda Angheni, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Oscar Print, București, 1990.

4. Al. Băicoianu, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Tratat de drept civil român, Editura Națională, București, 1929.

5. Moise Bojincă, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Studii Europene, Târgu Jiu, 2002.

6. Moise Bojincă, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Helios, Craiova, 1999.

7. S. Buzoianu, B. Papadopol, Discuții în legătură cu existența în dreptul comun actual a daunelor cominatorii, în Revista Dreptul nr. 7/2004.

8. D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, Editura C. H. Beck, București, 2008.

9. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturile reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 1994.

10. Paul Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.

11. Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Bazele dreptului civil, vol. III. Teoria generală a obligațiilor, Editura C. H. Beck, București, 2009.

12. B. Dumitrache, Probleme privind executarea în natură a obligației de a face, Analele Universității București – Seria Drept nr. 1/2003.

13. Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972.

14. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Actami, București, 2000.

15. I. Lulă, Discuții în legătură cu problematica daunelor cominatorii, în Revista Dreptul nr. 9/1994.

. Oprișan, Este admisibilă practica daunelor cominatorii în dreptul nostru civil?, în L.P. nr. 7/1958.

17. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I. Regimul juridic general, Editura C. H. Beck, București, 2006.

18. Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.

19. T. Pop, Dimensiunea juridică a daunelor cominatorii, în Revista Dreptul nr. 12/1995.

20. I. Fl. Popa, Conformitatea lucrului vândut, Editura Universul Juridic, București, 2010.

21. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968;

22. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a VIII-a revizuită și adăugită, Editura All Beck, București, 2002.

23. I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Editura Academiei, București, 1966.

. Ungur, Considerații asupra instituției amenzii cominatorii, în Revista Dreptul nr. 4/2001.

25. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

III. PRACTICA JUDICIARĂ

1. Florin Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Culegere de spete, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Oscar Print, București, 1999.

2. Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu, Repertoriu de doctrină și jurisprudență, vol. I, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1995.

3. Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu, Repertoriu de jurisprudență și doctrină, vol. II, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1995.

4. Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu, Repertoriu de practică și literatură juridică, vol. III, 1994-1997, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1998.

5. Dumitru Marcel Gavriș, Marius Eftimie, Monna-Lisa Belu Magdo, Mădălina Afrăsinie, Carolina Maria Niță, Ana-Maria Mateescu, Dana Gârbovan, Corina Pușchin, Mirela Alexandra Stoian, Emilia Mădulărescu, Gabriela Răducan, Veronica Dănilă, Evelina Oprina, Alexandru Bleoancă, Florina Morozan, Nicolae Horia Țiț, Diana-Alina Rohnean, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, art. 1650-2664. Contracte speciale. Privilegii și garanții. Prescripția extinctivă. Drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2012.

6. Aurelian Ionașcu, ș.a., Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I și II, Editura Academiei, București, 1978.

7. Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești, pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

8. Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești, pe anii 1975-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

9. Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești, pe anii 1980-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

10. Radu Motica, Florin Motiu, Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară, Editura Lumina-Lex, București, 1998.

11. Tudor R. Popescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Spețe și soluții din practica judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

12. Gabriela Răducan, Gelu Titus Maravela, Drept civil. Culegere de spețe, Editura All, București, 1998.

13. Carmen Simona Rîcu, Gabriela Cristina Frențiu, Dorina Zeca, Dana Margareta Cigan, Tudor Vlad Rădulescu, Gheorghe Durac, Dragoș Călin, Ionica Ninu, Alexandru Bleoancă, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II, art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

14. E. Stancu, D. Aldea, D. Bojan, S. G. Bomboș, P. Cojocaru, C. Enescu, M. Negruș, L. Uscoiu, Cartea societății comerciale. Raporturi de muncă. Funcționarea societăților. Sumar legislativ economic. Instrumente de credit. Culegere de practică arbitrală și judecătorească, vol. V-VI, Supliment , București, 1992.

15. Viorel Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2011.

16. Corneliu Turianu, Cristiana Turianu, Contracte speciale. Practică judiciară adnotată, Editura Continent XXI, București, 1998.

17. Carmen Tamara Ungureanu, Mădălina Afrăsinie, Dana Margareta Cigan, Marius Eftimie, Lucia Irinescu, Mihaela Păpureanu, Eugenia Florescu, Andreea Corina Târșia, Corina Voicu, Gabriela Cristina Frențiu, Florina Morozan, Mirela Steluța Croitoru, Ioan Popa, Loreley Mirea, Ovidiu Podaru, Daniel Marius Cosma, Eugen Roșioru, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. I, art. 1-952. Despre legea civilă. Persoanele. Familia. Bunurile, Editura Hamangiu, București, 2012.

18. Savelly Zilberstein, ș.a., Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

=== bibiliografie ===

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

1. Constituția României revizuită prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, adoptată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2. Codul civil român – Decretul-lege nr. 1655 din 1864 publicat în Buletinul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864 (editat cu toate modificările intervenite până la anul 1981 de Ministerul Justiției).

3. Codul civil – Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie intrat în vigoare potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Textul Codului civil în vigoare este cel conținut în Legea nr. 287/2009 rectificat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

4. Codul de procedură civilă publicat în Monitorul Oficial nr. 200 din 11 septembrie 1865, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948 cu modificările aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 59 din 25 aprilie 2001 privind modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003.

5. Codul de procedură civilă – Legea nr. 134 din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

6. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII,

STUDII, ARTICOLE

1. Ioan Albu, Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

2. Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.

3. Smaranda Angheni, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Oscar Print, București, 1990.

4. Al. Băicoianu, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Tratat de drept civil român, Editura Națională, București, 1929.

5. Moise Bojincă, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Studii Europene, Târgu Jiu, 2002.

6. Moise Bojincă, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Helios, Craiova, 1999.

7. S. Buzoianu, B. Papadopol, Discuții în legătură cu existența în dreptul comun actual a daunelor cominatorii, în Revista Dreptul nr. 7/2004.

8. D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, Editura C. H. Beck, București, 2008.

9. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturile reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 1994.

10. Paul Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.

11. Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Bazele dreptului civil, vol. III. Teoria generală a obligațiilor, Editura C. H. Beck, București, 2009.

12. B. Dumitrache, Probleme privind executarea în natură a obligației de a face, Analele Universității București – Seria Drept nr. 1/2003.

13. Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972.

14. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Actami, București, 2000.

15. I. Lulă, Discuții în legătură cu problematica daunelor cominatorii, în Revista Dreptul nr. 9/1994.

. Oprișan, Este admisibilă practica daunelor cominatorii în dreptul nostru civil?, în L.P. nr. 7/1958.

17. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I. Regimul juridic general, Editura C. H. Beck, București, 2006.

18. Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.

19. T. Pop, Dimensiunea juridică a daunelor cominatorii, în Revista Dreptul nr. 12/1995.

20. I. Fl. Popa, Conformitatea lucrului vândut, Editura Universul Juridic, București, 2010.

21. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968;

22. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a VIII-a revizuită și adăugită, Editura All Beck, București, 2002.

23. I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Editura Academiei, București, 1966.

. Ungur, Considerații asupra instituției amenzii cominatorii, în Revista Dreptul nr. 4/2001.

25. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

III. PRACTICA JUDICIARĂ

1. Florin Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Culegere de spete, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Oscar Print, București, 1999.

2. Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu, Repertoriu de doctrină și jurisprudență, vol. I, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1995.

3. Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu, Repertoriu de jurisprudență și doctrină, vol. II, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1995.

4. Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu, Repertoriu de practică și literatură juridică, vol. III, 1994-1997, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1998.

5. Dumitru Marcel Gavriș, Marius Eftimie, Monna-Lisa Belu Magdo, Mădălina Afrăsinie, Carolina Maria Niță, Ana-Maria Mateescu, Dana Gârbovan, Corina Pușchin, Mirela Alexandra Stoian, Emilia Mădulărescu, Gabriela Răducan, Veronica Dănilă, Evelina Oprina, Alexandru Bleoancă, Florina Morozan, Nicolae Horia Țiț, Diana-Alina Rohnean, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, art. 1650-2664. Contracte speciale. Privilegii și garanții. Prescripția extinctivă. Drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2012.

6. Aurelian Ionașcu, ș.a., Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I și II, Editura Academiei, București, 1978.

7. Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești, pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

8. Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești, pe anii 1975-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

9. Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești, pe anii 1980-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

10. Radu Motica, Florin Motiu, Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară, Editura Lumina-Lex, București, 1998.

11. Tudor R. Popescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Spețe și soluții din practica judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

12. Gabriela Răducan, Gelu Titus Maravela, Drept civil. Culegere de spețe, Editura All, București, 1998.

13. Carmen Simona Rîcu, Gabriela Cristina Frențiu, Dorina Zeca, Dana Margareta Cigan, Tudor Vlad Rădulescu, Gheorghe Durac, Dragoș Călin, Ionica Ninu, Alexandru Bleoancă, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II, art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

14. E. Stancu, D. Aldea, D. Bojan, S. G. Bomboș, P. Cojocaru, C. Enescu, M. Negruș, L. Uscoiu, Cartea societății comerciale. Raporturi de muncă. Funcționarea societăților. Sumar legislativ economic. Instrumente de credit. Culegere de practică arbitrală și judecătorească, vol. V-VI, Supliment , București, 1992.

15. Viorel Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2011.

16. Corneliu Turianu, Cristiana Turianu, Contracte speciale. Practică judiciară adnotată, Editura Continent XXI, București, 1998.

17. Carmen Tamara Ungureanu, Mădălina Afrăsinie, Dana Margareta Cigan, Marius Eftimie, Lucia Irinescu, Mihaela Păpureanu, Eugenia Florescu, Andreea Corina Târșia, Corina Voicu, Gabriela Cristina Frențiu, Florina Morozan, Mirela Steluța Croitoru, Ioan Popa, Loreley Mirea, Ovidiu Podaru, Daniel Marius Cosma, Eugen Roșioru, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. I, art. 1-952. Despre legea civilă. Persoanele. Familia. Bunurile, Editura Hamangiu, București, 2012.

18. Savelly Zilberstein, ș.a., Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.