Pregatirea Pentru Liberare Si Asisenta Postpenala.rolul Asistentului Social

=== bda9247ee5cd2c1b3247d38bdc9ec6b9a1697ae5_136670_1 ===

CAPITOLUL 1

PENITENCIARUL

Voi începe acest subcapitol în al cita pe Dr.Gheorghe Florian , ca menționa în cartea sa Psihologia Penitenciară următoarele;Privind în urmă cu 25 de ani de când sunt psiholog în sistemul penitenciar românesc,constat că înțelegerea acestei instituții și a oamenilor care o populează a implicat abordări venind dinspre psihologie,drept,criminologie,psihiatrie,

sociologie,pedagogie și nu în ultimul rând,dinspre etică și filozofie,,.

Fenomenologia penitenciară se prezintă specialistului în probleme umane ca un întreg ce solicită rezolvări globale și într-o perspectivă lungă de durată:tot ce se întâmplă aici este un spectacol permanent în care toți-personal și deținuți-sunt în același timp și actori și spectatori,marcați profund de faptul că sunt într-un univers al așteptării închise,în care marele supliciu este timpul.

Loc al perspectivei sociale,penitenciarul invită la meditație asupra condiției umane,psihologul comparând idealurile cu realitatea ,așa cum o constată el în teritoriul său de muncă-și nu poate să nu întrebe societatea dacă acceptă gradul de discrepanță,rol care ,desigur,nu este prea satisfăcător.

Trimiterea în închisoare a infractorilor afectează în fiecare an sute de mii de oameni din fiecare țară – familie, rude, prieteni, victime, instituții în care aceștia lucrau sau au produs daune.

Cu toate acestea, penitenciarul rămâne o instituție utilă și deci, prezentă în societate și un mijloc privilegiat de reacție împotriva infracțiunilor, prin cele două funcții ale sale: custodială și educativă. Funcția de custodie este componentă a sistemului de protecție al societății și servește obiectivului major al neutralizării infractorilor și al controlului comportamentului acestora1.

La baza acesteia sunt preocupările pentru aplicarea principiilor Regulilor europene pentru penitenciare privind regimul deținerii, concomitent cu respectarea legislației naționale în vigoare.Aplicarea regimului urmărește principiile de imparțialitate, umanism și respectarea demnității umane, fără discriminare referitoare la naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, situație economică și socială, opinii politice și convingeri religioase.

1.Gheorghe Florian,143,2012

Obiectivele generale ale sectorului operativ sunt următoarele:

●prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței locului de deținere și a misiunilor specifice;

●asigurarea legalității deținerii;

●activități de pază, escortare, supraveghere și aplicarea corectă a normelor regimului penitenciar.

Sectorul operativ realizează ținerea în custodie a persoanelor pentru care s-a pronunțat o măsură privativă de libertate, în condiții de siguranță, legalitate, asigurând respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, referitoare la executarea pedepselor privative de libertate.

Funcția educativă se realizează prin totalitatea activităților de asistență educativă și psihosocială destinate să genereze modificări pozitive în mentalitatea și comportamentul persoanelor private de libertate.

Principiile fundamentale sunt cele potrivit cărora persoanele condamnate sunt responsabile pentru infracțiunile săvârșite și, în aceeași măsură, au disponibilități extrem de diferite pentru reintegrarea socială și profesională, care trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate .Principalele direcții ale activităților educative vizează:

●viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;

●viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

●viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie

responsabil;

●viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și

din punct de vedere cultural.

Punând în evidență realități socio-culturale și politice,psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:

●Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice,care a sfidat măsurile luate contra ei;

●Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului,ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;

●Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori,încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;

●Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;

●Înainte,delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative,acum acestea sunt pozitive-consecințe ale procesului de creștere.

Univers fascinant și revoltător în egală,măsură penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:coordonatele de existență sau crima,eșecul,patologicul,stresul, disperarea,neputința.De aceea,fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită,prezentată panoramic,cu toate umbrele și luminile care,greu de crezut,există!

Penitenciarul oferă totuși puține motive de optimism,pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane,în care-cel puțin pentru unii deținuți-lumea valorilor este repusă în ordinea firească.În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția indivizilor, în comun are un impact negativ asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți.

1.1.Sistemul penitenciar românesc

În prezent, executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este reglementată de Legea 275/2006 iar Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția în subordinea căreia se află toate penitenciarele.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.

Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților.

Fiecare persoană condamnată este inclusă inițial într-un regim de executare, ținându-se seama de:vârstă, durata pedepsei private de libertate, conduita persoanei condamnate, inclusiv în perioadele de detenție anterioare, riscul pe care îl prezintă pentru siguranța locului de deținere sau pentru celelalte persoane private de libertate și pentru personal,abilitățile necesare includerii în diferite programe de educație și intervenție psihosocială,disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare și de școlarizare.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt: regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul semideschis și regimul deschis, iar în funcție de comportamentul său pe parcursul executării pedepsei, fiecare condamnat poate trece dintr-un regim în altul.

Condamnații se mai împart în diferite categorii, în funcție de anumite criterii: natura infracțiunii săvârșite, situația juridică, durata pedepsei, starea de recidivă, sexul, vârsta, trăsăturile psihice ale sale.

Condamnații primari reprezintă acea categorie de persoane private de libertate care se află la prima infracțiune săvârșită, pentru care au fost judecați și condamnați.

Condamnații recidiviști reprezintă acele persoane care au mai fost condamnate, prezintă un grad de pericol social mai mare și care pun mai multe probleme în procesul de executare a pedepsei privative de libertate.

Condamnații majori reprezintă categoria cea mai numeroasă, cu vârstă cuprinsă între 18 până la 60 de ani și peste această vârstă(condamnații vârstnici). De asemenea, o subgrupă importantă este cea a tinerilor(18-21 ani).

Condamnații minori – a căror vârstă nu depășește 18 ani și care execută pedeapsa în locuri speciale de deținere.

Condamnații cu grad sporit de risc se caracterizează prin potențialul acestora de a periclita siguranța misiunilor desfășurate de administrația penitenciarului, de a pune în pericol viața, integritatea corporală ori sănătatea personalului sau a altor persoane . Mulți dintre acești deținuți sunt agresivi, violenți, periculoși, nu au o atitudine pozitivă față de activitatea de reeducare.

Categoria de condamnați femei ocupă un loc special în mediul penitenciar, statistica din majoritatea țărilor indică o criminalitate a femeilor mai redusă în comparație cu cel a bărbaților. În luna aprilie a anului 2013, în țara noastră erau încarcerate un număr de 33 044 de persoane private de libertate, 15 117 fiind recidiviste. Din numărul total existent, bărbați erau 31 554, iar femei – 490. În ceea ce-i privește pe minori, aceștia erau 485 (467 de băieți și 18 fete).

1.2.Mediul penitenciar și efectele sale

Pentru a înțelege dramatismul acestui capitol – care abordează psihologia deținutului – este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare, este în mod absolut, o viață în grup:este anulată orice intimitate;totul este la vedere pentru ceilalți;relația interpersonală este o golire;risipire de sine;nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult.

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională: morfologică, fiziologcă și psihosocială sau, în alți termini, în unitatea sa, ce-i dă coerență și organizare unitară, în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori (endogeni) și de stimuli exteriori (exogeni), în conștiința de sine, adică a reprezentării mintale, a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social, patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități, dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice.Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin, se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers. Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,structura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.Factorul care se impune cu brutalitate, având consecințe ample asupra deținuților nou depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii2.

Din punctul de vedere al deținutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:cresc sentimentele negative (mânie, depresie);se pierde controlul situațiilor; scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră;se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit.Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales, prin intimitatea conversației).

2.Durnescu Ioan, pg. 189, 2011

La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:ierarhiile de dominanță sunt bulversate;agresivitatea crește;stările conflictuale și violente,de asemenea cresc;serviabilitatea scade.În lucrarea sa, Denis Szabo, propune următoarea clasificare pentru deținuți:

●periculoși – înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat;

●marginali – cu deficiențe psihologice ușor de remediat;

●imaturi – care s-au identificat cu scheme de comportament deviant, violent și criminal;

●cu structură nevrotică – nu acceptă rolurile sociale, sunt inegali în timp, explozivi;

●deținutul înveterat – comportament repetitiv obișnuit, agresivitate persistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor, infracțiuni deosebit de grave, frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal

●deținutul primejdios – criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior, starea mintală, posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:

-caracter primejdios: manie fără delir, atavism, deficiență endocrină ,psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

-criminalul primejdios: impulsiv, agresiv, violent, incapabil de a simți culpabilitatea, rușinea, anxietate, fără ideal în viață, brutal.

●deținutul dificil:produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare;refuze să se conformeze regulamentelor;are proaste relații;nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate;

●deținutul pe termen lung: problematica este determinată de privarea de responsabilitate, de izolare și alienare;

●inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale, alcoolism, se droghează); din punct de vedere social, el inspiră frică;

●deținuții cu studii sunt:mai socializați;compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii;depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație, vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog3.

3.Gheorghe Florian, pg. 156, 2012

1.2.1.Sănătatea morală a deținuților

Urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțelege de obicei printr-o investigație de teren;transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios,în care secvențe disparate,observate în diverse împrejurări și cu diverși protagoniști,se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închiosoare.

Un sondaj de opinie , un interviu , un chestionar , o biografie nu pot fi obținute oricând și în orice condiții;relaționarea cu deținuții are aspectul unei trantzacții într-un câmp de forțe deseori nebănuite.

Orice contact între psiholog și deținut are o derulare rituală, în care neâncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămâni și chiar luni de zile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală ,în multe cazuri dramatic și o bogăție în detalii care frizează autoflagelarea.

În final , fiecare partener rămâne totuși cu impresia că ar fi mai multe de spus pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă și mai ales să-l creadă.Deseori se spune că deținutul este ,, specia care se plânge,, folosind orice prilej pentru aceasta; și cum să rateze ocazia unei convorbiri catrctice cu psihologul închisorii?Și totuși , amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru că are acută nevoie să reflecte într-o personalitate comprehnsivă , cum este aceea a specialistului în probleme umane , iar acesta , pentru că își cunoaște limitele în a-l ajuta pe celălalt.

Un comportament poate fi considerat ca delicvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului , dar va apare imediat o dificultate majoră…..Ceea ce va caracteriza deținutul este faptul că el nu a cedat niciunei norme,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice.

Acesta este problema centrală , vina sa ! Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specific acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.

Deținuții periculoși.Pare ușor de înțeles că unii deținuți sunt mai de temut decât alții,capacitatea lor de a face rău,de a nu repecta nici o normă și nici o autoritate atrăgând proceduri d siguranță și prudență exagerată,din partea personalului.

Evoluția lor infracțională,lipsa provocărilor și a regretelor pentru faptele comise,rvendicările lor absurde,furia permanentă,agresivitatea și violența (de multe ori nejustificată) lipsa de rezonanță în fața oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deținuți,denumiți,în toate sistmele penitenciare,deținuți periculoși.

Deși dorința specialiștilor este de a-i trata ca o catgorie de sine stătătoare, studiul singularităților pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înțelege în profunzime personalitatea acestor deținuți și devenirea lor pe parcursul vieții.

Sub aspectul infracțiunilor vom găsi :●criminali în serie ●teroriști ●tâlhari●traficanți de droguri ●traficanți de armament ●traficanți de carne vie ,etc.

Foarte frecvent se bănuiește la acești infractori tulburări mentale,iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul și încadrarea nosologică.Pentru penitenciar,existența unui număr mare de deținuți periculoși crează dificultăți,deoarece ei recurg deseori la acte de violență soldate de multe ori cu victime ,neținând cont de faptul că aceste violențe vor fi urmate de prelungirea anilor de detnție.

Acești deținuți infirmă anumite cauze care-i fac să recurgă la violențe:●ei au de executat pedepse lungi;●libertatea lor condiționată este restricționată și ca urmare numărul deținuților cazați crește peste posibilitățile normale ale unității.

Deținuții cu pedpse lungi.O recentă și amplă analiză destinată relației dintre pedepsele de lungă durată și delidcvenții violenți ne oferă Sonya Snaken,profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles ,Belgia.În ceea ce privește deținuții violenți aceștia sunt asimilați cu delicvenții periculoși.

Periculozitatea este o construcție socială în care definiția diferă după ideologie,mergând de la tinerii delicvenți vagabonzi,până la cei cu tulburări psihice sau recidiviști.deși ei sunt considerați periculoși de societate sau de tribunale,în penitenciar ei sunt considerați astfel deoarece nu aduc atingere funcțiilor principale ale instituției:împiedicarea evadărilor;asigurarea ordinii și disciplinei;raționalitatea și coerența regimurilor.Din contră,ce cu pedepse lungi sau condamnați pe viață sunt un factor de stabilitate în comunitățile carcerale.

Din acest motiv,specialiștii sunt reținuți în a folosi noțiunea de personalitate periculoasă și preferă să inventarieze situațiile sau interacțiunile periculoase; nu trebuie confundate incidentele periculoase cu indivizii periculoși.

Unii cercetători consideră că putem evalua riscul prezentat de anumiți deținuți combinând datele privind comportamentul persoanei,cele privind caracteristicile personalității,particularitățile situației care a fost la originea infracțiunii și concluziile privind conduita în mediul carceral4.

În continuare,autoarea tratează problema pedepselor de lungă durată și a delicvenților violenți prin prisma obiectivelor pe care le urmărește executarea pedepselor:

●să împiedice evadările printr-o supraveghere eficace;

●să împiedice violențele între deținuții și abuzul de putere al personalului;

●să pregătească deținuții în vederea liberării lor.

Plecând de la aceste obiective,vor putea fi înțelese mai bine mecanismele care explică normalitatea și tehnicile vieții carcerale.Este vorba de :privațiunile multiple care fac referire la libertate;la bunurile materiale și la servicii;la raporturile heterosexuale;la autonomie și la securitatea personală,care devin adevărate pedepse ale încarcerării.

Deținuții depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât și de solidaritate determinată de situația lor comună.Pentru gardieni,cooperarea deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților.Dacă se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni și crize care generează în violențe determinând personalul să-și impună din nou puterea.

Toate acestea sunt o consecință a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detenție și a faptului că deținuții sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor ,recompenselor și pedepselor pe care personalul le acordă mai mult sau mai puțin motivat.

Fiind o instituție totalitară,penitenciarul-conform lui Goffman-se caracterizează prin ierarhie,rutină,ritualuri de degradare și de inițiere,clasificări birocratice și separarea de populațiile lor5.

4. Gheorghe Florian,pg.183,2012

5.Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, pg.222,2000

Deținuții sunt privați de atribuții iar programul zilnic este organizat și condus într-o manieră care să garanteze autoritatea personalului.Deținuții reflectează asupra situației în care se arflă și reacționează într-o perspectivă strategică,chiar dacă opoziția și rezistența lor față de putere este dispersată.Deținuții violenți creează probleme de control și au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți deținuți.Faptul că lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datorează trăsăturilor lor de personalitate dar și preocupării excesive privind securitatea lor.În acest caz,prestigiul acestor deținuți va crește și ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbările.De câte ori aceștia au fost ținuți în secții cu securitate întărită,ele au avut o istorie agitată comparativ cu secțiile cu regim și pază obișnuită.

Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.

De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.

Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați. Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.

Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate. În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite. În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.Un alt exemplu este oferit de Rusia, a cărei legislație prevede că femeile condamnate la o pedeapsă mai mică de cinci ani, au posibilitatea amânării executării pedepsei până când cel mai mic copil împlinește vârsta de opt ani; urmând ca apoi să se stabilească dacă mai este necesar sau nu să execute pedeapsa aplicată6.

6.Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 225,2000

CAPITOLUL 2

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE PREGĂTIRE PENTRU LIBERARE

2.1.Delimitări conceptual privind activitatea de pregătire pentru liberare a deținuților

Din punct de vedere etimologic, termenul de probațiune provine din latinescul ,,probatio”, care are în vedere perioada de încercare sau de probă . ,,Scopul pedepsei este de a reinstaura, a restabili și a regla armonia ce s-a pierdut ca urmare a unei încălcări a ordinii sociale, pe care societatea și statul se străduiesc din greu să o mențină, dar închisoarea nu realizează nici unul din aceste lucruri”.

Putem aprecia viabilitatea unei societăți după modul de administrare a justiției, după capacitatea pedepsei de a-și atinge scopul. Se poate constata că, actualmente, în societate s-au demarat diverse acțiuni de susținere a ideii de probațiune care, fiind un concept destul de amplu, solicită implicarea întregii societăți.

Supremația dreptului trebuie să constituie o calitate esențială a unei țări care tinde spre democrație, supremația dreptului fiind o totalitate de idei, proceduri, tradiții direcționate spre confirmarea faptului că dreptul se plasează deasupra puterii. Justiția trebuie să fie echitabilă pentru toți7.

Este necesar să stabilim unde ia naștere carența în lupta cu criminalitatea și faptele nelegale. Deși se operează preponderent cu pedeapsa prin privațiune de libertate, există în societate victime neâmpăcate, lipsă de apărare a comunității în fața infracțiunilor și cheltuieli majore în domeniul judiciar și infractori de carieră.

Rezultatele investigațiilor științifice dovedesc că pedeapsa și măsurile penale aplicate infractorilor au ca scop principal reeducarea persoanei și reintegrarea socială a acesteia, astfel că, în funcție de gradul de realizare a acestor obiective, se urmărește stabilirea siguranței sociale.

Societatea trebuie să fie conștientă că cea mai mare responsabilitate pentru fapta unui minor o poartă ea însăși.Este necesară o atenție deosebită în cazul copilului, care, formându-se ca personalitate, manifestă o anumită atitudine față de societate.

7.C.Gavriuliuc,pg.213,2011

Atunci cînd copilul a fost tratat incorect, chiar dacă a încălcat legea, o asemenea eroare va fi greu, dacă nu imposibil de reparat.Noile generații nu respectă cu strictețe constantă normele și valorile societății, scoțînd în evidență evoluția generațiilor.

Diferențele dintre generații, apariția noilor politici sociale și pachete legislative a condiționat și apariția formelor alternative de pedeapsă a delincvenților, una din ele fiind probațiunea postsentențială.

Dacă facem o mică comparație a tinerilor de astăzi cu cei din trecut, observăm că viața socială a generațiilor precedente era temperată de un sistem de valori centrat pe autoritatea celor vârstnici.În unele state, probațiunea este ca o sancțiune, ceea ce face ca aria și sfera de aplicare a activităților sale să fie limitate, astfel încît, în noua abordare a penalizării infractorilor, probațiunea este definită ca o modalitate de intervenție prin activități cu fundament socio-pedagogic, caracterizate printr-o combinație între asistență și consiliere psiho-socială și supraveghere8.

Persoanele condamnate care au demonstrat de-a lungul perioadei stabilite dorința de a se schimba, prin îndeplinirea condițiilor impuse, sunt iertați și eliberați.Cercetătorii P. Abraham, E. Zamfir, M. Preda, V. Nicolaescu, X. Ulianovchi susțin că probațiunea este una din instituțiile de justiție penală care dispune de strategii de intervenție în toate etapele procesului de justiție penală.Implementarea proiectelor în domeniu, pilotarea programelor de probațiune, studiile realizate de această instituție au contribuit la stocarea unor resurse informaționale relevante, la nivel național.Probațiunea, ca formă de administrare a justiției comunitare, constituie o noutate pentru teoria și practica justiției din țara noastră. Una din instituțiile terță care au contribuit la administrarea probațiunii la noi o constituie Institutul de Reforme Penale.

Robert M. Bohm și Keith N. Haley, definesc probațiunea ca fiind o sentință impusă de către instanțe asupra infractorilor care fie au pledat vinovați, fie au fost găsiți vinovați. În loc să fie încarcerat, un infractor plasat sub probațiune este reținut în comunitate sub supravegherea agenției de probațiune. Infractorului i se asigură supraveghere și servicii.În planul serviciilor, probațiunea însumează anumite activități menite să :

●valorifice importanța conceptului de individualizare a pedepsei și să promoveze comportamentul adecvat al specialiștilor față de persoanele care comit acțiuni ce contravin normelor penale.

8.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.218-219,2015

●sporească eficiența sistemului de justiție penală, în măsura în care acesta promovează drepturile omului;

●O problemă frecvent discutată în literatura de specialitate este cea de căutare a răspunsului la întrebarea dacă probațiunea reprezintă o pedeapsă sau un control asistențial.

Cercetătorii din domeniu au abordat diferit problema respectivă, geneând mai multe viziuni:

●probațiunea va fi menținută în sistemul justiției penale, îndeplinind totodată și unele funcții ale asistenței sociale, pe baza unor delimitări clare a sarcinilor și soluțiilor.

●se consideră că activitățile de probațiune fac parte din sfera juridicului, deși, sunt utilizate și unele metode de asistență socială;

●se consideră că probațiunea are caracter asistențial și este necesar să fie retrasă din sistemul justiției penale.

Astfel, probațiunea va putea deveni un serviciu social, specializat pentru delincvenți în timp ce alte aspecte ale muncii de probațiune vor putea fi îndeplinite de alte agenții.În societățile occidentale, comunitatea semnifică o legătură psihologică intrinsecă între membrii săi, o solidaritate ce implică mecanisme de intervenție și de susținere.

În țara noastră, noțiunea de comunitate are o conotație mai mult geografică sau etnică, apropiindu-se oarecum de caracteristicile comunităților vestice doar în zonele rurale. Totodată, trebuie subliniat că ideea de justiție comunitară presupune transferul de responsabilitate pe seama comunității, în ceea ce privește reintegrarea socială a infractorilor și controlul asupra membrilor săi9.

Avocații justiției comunitare sunt de părerea că, pentru sporirea siguranței publice și optimizarea prevenirii infracțiunii, locuitorii trebuie să activeze pe baze egale cu reprezentanții agențiilor guvernamentale și oficialitățile la putere. Un reprezentant al Departamentului Justiției Comunitare din SUA a descris conexiunea între cetățeanul implicat și prevenirea criminalității în felul următor: „În cadrul justiției comunitare, scopul constă în implicarea a cât mai mulți cetățeni în construirea unei comunități mai bune,,.

Oamenii care au un sentiment puternic de comunitate puțin probabil că vor încălca încrederea altora. Legătura lor cu comunitatea este cea mai puternică forță de prevenire a delincventei și de prosperare”.

9.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.219,2015

Studiul ne-a permis să constatăm că cele mai frecvente opinii ce țin de justiția comunitară se referă la soluționarea problemelor, parteneriat și împuternicirea comunității.

Justiția comunitară redefinește scopul și rolul instituțiilor de justiție penală, pentru a include o misiune mai largă – de prevenire a criminalității, de soluționare a problemelor sociale și a conflictelor locale și de implicare a membrilor comunității în activități de planificare și luare a deciziilor.

Astfel, inițiativele justiției comunitare au scopul de a construi și consolida conexiunea dintre sistemul de justiție și membrii comunității, care urmează a fi implicați în procesul de identificare a problemelor, stabilirea priorităților și adoptarea soluțiilor.În acest context, am identificat că soluționarea problemelor are un înțeles larg.

Mai întâi, ca un efort de a stabili relațiile de parteneriat între justiția penală și alte agenții guvernamentale și între agențiile guvernamentale și comunitate și, în al doilea rând, ca o încercare de a face față unor probleme sociale complexe ce țin de infracțiune.

Apărătorii justiției comunitare sugerează agențiilor de justiție penală să modifice modul de interacțiune cu populația, să asculte cetățenii și să conlucreze cu membrii comunității la prevenirea infracțiunii și soluționarea problemelor ce țin de infracțiune10.

2.2. Activităti de pregătire pentru liberare

Procesul de reintegrare socială a deținutului începe din prima zi de detenție și are o intensitate mai mare în ultimele luni pe care acesta și le va petrece în instituție. Aceste două etape, perioada de acomodare a deținutului la condițiile de detenție și pregătirea pentru liberare, necesită implicarea cît mai activă a consilierului de probațiune.

Odată ajuns în instituția deținutului trece prin procesul de investigare generală la care ia parte și consilierul de probațiune. Determinarea problemelor sociale specifice a fiecărui deținut în parte este realizată în carantină atunci când asistentul face cunoștință cu persoana și petrece o convorbire inițială cu acesta.

De obicei în cadrul acestei întâlniri, fie ea individuală sau de grup consilierul informează deținuții de care răspunde despre serviciile pe care le poate acorda și specificul problemelor pe care le poate soluționa împreună cu aceștia.

10.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.220,2015

În general, lucrul cu deținutul poate fi realizat doar în cazul ce se cunosc factorii care l-au determinat să comită infracțiunea, pentru influiențarea comportamentului său, realizarea procesului de reeducare și soluționarea problemelor sociale.

Toate acestea necesită studierea fiecărui caz în parte, pentru elaborarea unui plan individual de lucru care va fi realizat pe parcursul pedepsei. La această etapă, care presupune comunicarea cu deținutul, consilierul va transmite informații utile, îl va evalua stabilind modul de comunicare cu acesta.

Vor fi luate în calcul câteva criterii de realizare a unei comunicări eficiente:

●va fi transmisă doar informația care se bazează pe date reale și verificabile;

●modul de comunicare va fi stabilit în dependență de caracteristicile psihosociale ale acestuia;

●deținutul poate fi evaluat pe baza abilităților de comunicare, în cazul când aceasta este realizată într-un mediu benefic, netensionat;

O categorie de activități ce ține de esența probațiunii o constituie activitățile de asistență și consiliere a deținuților aflați în detenție. Serviciul de probațiune (SP) cooperează cu administrația penitenciarului pentru organizarea în comun a procesului de resocializare a deținuților. Serviciul de probațiune în comun cu serviciile din penitenciare efectuază evaluarea deținuților, acordă asitență și consiliere, realizează programul de pregătire către liberare.

2.3.Activitatea consilierului de probațiune

2.3.1.Faza de carantină

Activitatea de asistență și consiliere se realizează prin elaborarea și aplicarea unor programe de instruire profesională, educație civică, etică și morală, de educație igienico-sanitară, precum și programe de corecție a comportamentului. Făcând o estimare a activităților consilierului de probațiune în cadrul penitenciarului, putem vorbi despre:

●realizarea programelor psiho-sociale centrate pe reabilitarea deținutului în momentul în care este eliberat;

●evaluarea rezultatelor lucrului cu deținutul;

●realizarea programului de pregătire către liberare – întocmirea rapoartelor pentru eliberarea condiționată, care combină evaluarea riscurilor și a gradului de pericol cu propuneri pentru planul individual de lucru în comunitate;

●prezentarea informației referitor la relațiile cu societatea, ceea ce este important deținutul;

●întocmirea programului individual de lucru cu deținutul;

supravegherea respectării ordinii de executare a activităților cuprinse în acest program;

●la eliberarea din penitenciar se va nota:

-atitudinea comunității locale față de deținutul și atitudinea victimei (în cazul în care aceasta a decedat iar deținutul a petrecut mai mult de 10 ani în detenție);

-opțiuni alternative în cazul lipsei relațiilor și locului de trai;

– existența studiilor și locului de muncă după eliberare; -adresa de domiciliu;

-un program de supraveghere și propuneri privind organizarea supravegherii;

-existența documentelor;

– atitudinea deținutului față de infracțiune și victim

-reacția deținutului despre obiectivele supravegherii atunci când este posibil;

-recomandări pentru eliberarea condiționată;

-evaluare a necesităților și riscului de recidivă (se v-a insista pe acest aspect ,pentru ca pe viitor deținutul să nu recidiveze).

Reintegrarea în societate a deținuților este astăzi nu doar o problemă a serviciului penitenciar sau a probațiunii, ci a întregii societăți, iar realizarea eficientă a procesului dat poate contribui dezvoltarea morală a societății, la micșorarea numărului de recidivă și la adaptarea fostului deținut cerințelor pe care le impune societatea la momentul actual.Pentru ca efectul reintegrării să fie mai efeicient, acest proces trebuie să fie organizat în comun cu alte organe și în special cu sistemul penitenciar11. Organul de probațiune, în colaborare cu administrația penitenciarului, poate contribui:

●la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă în vederea oferirii de informații veridice condamnaților despre locurile de muncă vacante și despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la oficiul forței de muncă;

11.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.213-2014,2015

●la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituții specializate în vederea creării unor posibilități de pregătire profesională, de reciclare și de perfecționare profesională în conformitate cu cerințele pieței forței de muncă,ținând cont de faptul că în penitenciar deținutul are ocazia să se reprofileze din punct de vedere professional sau să învețe o meserie ,în cazul în care în momentul arestării avea 18-19 ieșind tocmai de pe băncile școlii.

Etapa de pregătire pentru liberare începe din ultimele 6 luni de detenție și continuă până în prima zi a eliberării, iar în unele cazuri urmează și după liberare, în centrele de reintegrare socială.

Acest program urmărește nu doar o evaluare a procesului corecțional petrecut în penitenciar, ci mai degrabă consolidarea (întărirea )legăturilor sociale în vederea adaptării și acomodării lui la normele și viața socială în afara penitenciarului.

De obicei în termenul stabilit, de către consilier în colaborare cu serviciile penitenciare se organizează un program specializat pentru pregătirea către liberare, care constituie un șir de acțiuni (subprogram), ce au ca scop dezvoltarea deprinderilor sociale, informarea și instruirea de a face față problemelor cu care se va confrunta la libertate, instruirea profesională.

Deci, programele date pot avea activități ce cuprind atât instruire teoritică cît și dezvoltare de abilități și deprinderi.Este foarte bine dacă deprinderile și abilitățile sociale au fost dezvoltate pe parcursul întregii perioade de detenție, iar acest program să vină doar în scopul întăririi, consolidării cunoștințelor primite.

Evaluarea socială individuală a deținutului se realizează plecând de la nevoile acestuia . Pentru a cunoaște necesitățile deținutului este necesară evaluarea integră al acestuia și a premiselor psiho-sociale ce au stat la baza formării personalității12.

De aceea, consilierul de probațiune acumulează informație:

1.Istoria familiei : istoria consumului de drog sau alcool în familie; antecedente de comportament delincvent; antecedente de abuz în familie; date despre situația maritală; modul în care locuiește; relații de familie; rețeaua de suport a familiei , prin această se evaluază dinamica relațională din familie, atitudinea familiei față de consumul de droguri și față de comportamentul delincvent; se urmărește, în același timp îngrijorările beneficiarului față de problemele familiale și modul în care acesta consideră că are nevoie de consiliere pentru rezolvarea acestora;

12.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.215,2015

2.Date medicale : spitalizări anterioare; boli cronice care pot influența viața; dacă ia medicamente în mod constant; informații despre fumat; importanța tratamentului medical etc – ceea ce dă posibilitatea de a identifica problemele medicale care necesită atenție și trebuie abordate în cadrul intervenției;

3.Date generale și demografice : nume și prenume; ziua și locul nașterii; cartea de identitate; date de naștere ale părinților; număr de telefon; adresa; date despre prieteni; religia; dacă a fost în ultima perioadă internat în spital sau reținut de către închisoare; date despre cheltuielile financiare – ceea ce dă posibilitate consilierului de a identifica resurse care pot sprijini beneficiarul;

4.Informații despre consumul de drog și alcool :tipuri de substanțe folosite; frecvența consumului; momentul debutului; modalitatea de consum; care consideră că este cel mai problematic – aceste sunt necesare pentru modul în care percepe necesitatea tratamentului;

5.Istoria comportamentului delincvent :tipuri de acte delincvente săvârșite în cursul vieții; frecvența lor; istoria detențiilor (dacă au fost); date despre ultima infracțiune; percepțiile despre faptele săvârșite – este necesar pentru urmărirea atitudinii beneficiarului față de actele săvârșite și motivația acestuia pentru 10 schimbare și se evaluează riscul de recidivă;

6.Informații despre educație și loc de muncă : istoricul educației; istoricul locurilor de muncă; locul actual de muncă (de când, dacă îi place, salariul); persoană de suport la locul de muncă; probleme avute la locul de muncă – ceea ce ajută să identificăm problemele cu care se confruntă și posibilele resurse ale intervenției (este necesar de indicat atitudinea beneficiarului față de problemele lui și gradul motivațional de schimbare);

7.Probleme personale de natură psihică : dacă a avut(și de câte ori) probleme de natură psihică sau emoțională pentru care a trebuit să ia tratament (depresie, anxietate, psihoze, dificultăți de relaționare, tentative de suicid etc.); dacă a fost spitalizat pentru astfel de probleme; dacă a luat sau mai ia medicamente; dacă a avut perioade în care să fi avut probleme psihologice sau emoționale; cât de important este tratamentul pentru aceste probleme – se identifică severitatea problemelor psihiatrice (dacă există tulburări psihiatrice) și necesitatea unui tratament specific acestora, totodată se urmărește atitudinea deținutului față de acestea.

Informația acumulată se documentează într-o anchetă socială individuală, care ne va permite să avem o imagine generală a particularităților deținutului și să identificăm posibilele probleme sociale, care vor fi incluse în planul individual de lucru după eliberarea minorului.

La completarea anchetei sunt necesare abilitățile comunicative și cunoașterea procesului de intervievare. Poate prima întrevedere să eșueze deoarece deținutul nu dorește comunicare. În acest caz intervievarea se amână13. În funcție de rezultatele evaluării inițiale are loc stabilirea diagnozei sociale, ce reprezintă faza în care se sistematizează și se analizează informațiile obținute în urma investigației sociale.

Astfel, consilierul de probațiune își formează o concluzie despre modul de abordare a cazului și elaborarea planului individual de lucru pentru reintergrarea socială cu stabilirea priorităților aât sub aspect al problemelor cât și al nevoilor.Acesta are la bază informațiile culese și trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

●care sunt obiectivile ce trebuie atinse ?;

●care dintre factorii determinați ai comportamentului deviant trebuie eliminați ?;

● care sunt pașii de urmat pentru atingerea obiectivilor ?;

●care sunt limitele de timp;

●care sunt actorii și ce roluri au aceștia ?;

●care sunt modurile de evaluare intermediară ?;

●care sunt instituțiile, ce vor colabora în atingerea obiectivilor ?

Reieșind din evaluarea efectuată programul pregătirii de liberare include unele acțiuni care vor acorda posibilitate deținutului de a se reintegra în societate cu mai puține riscuri. În această perioada deținutul cu ajutorul asistentului social, consilierului de probațiune și al psihologului, trebuie sa învețe:

1.abilități cognitive;

2.cum va putea beneficia de suportul social, și totodată să dezvolte abilități ;

3.abilități sociale;nevoi umane (a fi iubit, a întreține relații sociale, a controla propriul comportament, a fi responsabil);

3.de a rezolva propriile probleme.Asupra acestor momente se va atrage atenție la planificarea procesului de reintegrare.

13. Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.217,2015

14.Idem ,pg.21

Ele pot fi diferite de la un deținut la altul însă sunt câteva momente comune pentru toți:

●în funcție de problemele lui , consilierul, asistentul social și psihologul vor recomanda implicarea și în alte programe, cum ar fi:

-program de management al timpului și resurselor financiare;

– programul de corecție pentru diferite infracțiuni ( spre exemplu furt sau jaf, infracțiuni sexuale, etc.);

– programe de reabilitare psihologică (dacă există problem specifice).

-program de dezvoltare / stimulare a abilităților sociale;

-se va discuta cu deținutul despre planurile lui după liberare și în primul rând despre faptul instruirii profesionale într-un anumit domeniu;

●se va decide împreună cu deținutul căror organizații de stat este necesar să se adreseze,în momentul eliberării.

Având datele generale despre deținut, se poate face programarea procesului de reintegrare socială care necesită parcurs pe întreaga etapă a detenției. După o evaluare a necesităților și stabilirea unor acțiuni concrete se desfășoară procesul de intervenție.

Tipuri de activități care pot fi utilizate de organele de probațiune în programul de pregătire către liberare a deținuților.Menținerea relațiilor cu familia, iar acolo unde este cazul îmbunătățirea relațiilor cu familia este un obiectiv prioritar pentru reinserția socială a deținuților.

În ceea ce privește munca, pentru ca aceasta să fie eficientă în reintegrarea socială a deținuților, trebuie ca și acestea să fie interesate în munca respectivă și nu doar în a câștiga o reducere a pedepsei cu închisoarea sau executarea unei sentințe în comunitate prin muncă în folosul comunității.Integrarea socială trebuie raportată la specificul infracțiunii și la fiecare persoană în parte.

Varietatea de infracțiuni presupune o varietate de forme de reintegrare. Poate mai mult decât intervenția instituțiilor statului (ex.programe de reintegrare desfășurate pe timpul executării pedepsei și resursele materiale alocate acestor programe) contează sprijinul familiei și mediul social.Reintegrarea socială presupune și reprimirea de către familie și depinde de disponibilitatea familiei de a susține material și moral deținutul .

Pentru angajatori este important și felul în care deținutul se poate integra în echipa de lucru (poate există stigmatizare din partea colegilor). Integrarea prin muncă este o parte importantă a procesului, dar nu este singura.

Angajatorii cer seriozitate din partea angajatului și de multe ori foștii deținuți nu sunt motivați să muncească. În multe cazuri, foștii deținuți preferă să lucreze pe piața neagră a muncii și să fie beneficiari ai venitului minim garantat care le asigură și acces la alte drepturi de asigurări sociale și la hrana oferită prin cantinele sociale.

Astfel, în reintegrarea socială a deținuților pot fi eficiente: descoperirea și încurajarea intereselor prosociale (ex. muncă, alfabetizare, educație, etc.) ; menținerea legăturii cu familia ;cultivarea încrederii în sine;influența pozitivă a colegilor de muncă și a prietenilor.

În programul de pregătire către liberare, organele de probațiune implică deținuții în cursuri de instruire profesională. Deținuții care urmează astfel de cursuri primesc și recompensă financiară. După aceasta sunt organizate unele munci la care deținuții pot fi implicate.

Faptul că deținuții lucrează pe timpul detenției poate fi o recomandare pozitivă pentru aceștia după eliberare și ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra încrederii angajatorilor și a societății în general în aceștia. În ultima perioadă se găsesc cu mai mare ușurință locuri de muncă, inclusiv pentru muncitorii necalificați.

Intervențiile puse în aplicare ca bune practici de reintegrare socială și în muncă adeținuților, sunt împărțite în principal în trei tipuri de acțiuni:

● serviciu de orientare profesională și asistență tehnică pentru includerea foștilor deținuți pe piața muncii sau în alte domenii conexe (orientare);

●identificarea oportunităților de muncă, a companiament și suport pentru încadrarea în muncă, birou de consultanță, asistență pentru dezvoltarea planurilor de afaceri, îndrumare, evaluarea competențelor (servicii pentru persoane);

●oportunități de formare și calificare profesională în penitenciar și după liberare (formare);

Tipurile de parcursuri de formare recunoscute caformare profesională, includ intervenții de precalificare, calificare, recalificare, specializare și actualizare realizate cu sisteme care utilizează metodologii de formare în clasă și/ sau în contextul de lucru (stagii de lucru).

Orientarea profesională oferă de multe ori suport pentru alegerea eventualelor parcursuri de formare sau de muncă, pornind de la oportunitățile de muncă oferite chiar în penitenciare.

Prin formare se urmărește să se dezvolte autonomia deținuților, capacitatea de planificare și de auto- învățare continuă, care să-i permită dezvoltarea întregului său potențial și să încurajeze dobândirea obiceiului mental de deschidere la schimbare. Formarea este înțeleasă ca un element strategic aici, ținându-se cont și de faptul că mulți deținuți au o rată foarte scăzută de școlarizare, astfel încât poate interveni în sprijinul utilizatorilor pentru a le permite să dobândească sau să-și adapteze cunoștințele și competențele personale la cele mai ample și variabile cerute pe piața forței de muncă15.

Serviciile pentru persoane sunt servicii de acompaniament pentru integrarea în societate a deținuților și reprezintă un răspuns bun dacă este prevăzut în mod continuu și nu pe termen scurt. Printre cele mai importante efecte ale încarcerării se evidențiază pierderea rolului social și familial, izolarea de propriul context de referință, pierderea locului de muncă (în cazul în care exista înainte de ncarcerare),dificultăți mai mari în implementarea unui parcurs de reintegrare în muncă.

Pentru a îmbunătăți condițiile de viață în penitenciar și pentru a facilita reintegrarea socială a deținuților, este oportun să existe facilități fiscale pentru întreprinderile care angajează foști deținuți sau care efectuează activități de formare pentru ei .

Serviciile pentru persoane reprezintă un răspuns continuu pentru a asigura compatibilitatea și continuitatea procesului care face posibilă identificarea nevoilor, citirea și înțelegerea cererii, disponibilitatea resurselor economiceIn special, ar fi util ca să fie stabilite prin lege obligarea de angajare a foștilor deținuți,beneficiind de facilități fiscale.

Inițiativele care pot fi întreprinse sunt:

●servicii de îngrijire (bilanț de competențe, documentația necesară, etc.);

●servicii de lucru în rețea (relații cu angajatorii, cu birouri, sucursale, instituțiipublice și private, etc.);

●servicii de tutorat (asistență, mediere, consiliere, evaluare periodică, etc.);

●servicii de birou (primire, informare, etc.);

●servicii de cercetare a resurselor economice, locuințelor, etc

15.Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.219,2015

Înainte de parcursurile de integrare, se efectuează analiza competențelor profesionale ale deținuților, din care să rezulte posibilitatea de a beneficia de parcursuri alternative de reintegrare socială și profesională. Cu deținuții, se vor realiza interviuri individuale de orientare profesională și pentru realizarea bilanțului de competențe, se pregătesc stagii de formare adaptate nevoilor ambelor părți. Stagiile de formare prin care s-a realizat integrarea in munca a deținuților au fost proiectate în comun de către operatorii din diferitele structuri ale rețelei sociale teritoriale.

Consilierul de probațiune face o evaluare a de formare și de plasare în muncă, cu scopul de a detalia și evalua caracteristicile calitative și cantitative ale acțiunilor pozitive deja implementate pe teritoriu.

Toate bunele practici sunt clasificate și sistematizate într-o bază de date privind ,,cazurile de excelență,,, care documentează toate aspectele legate de proiectare și realizare utile pentru difuzarea lor. Se trece la faza de raționalizare și sistematizare a rețelei stabile teritoriale publico-private care favorizează dezvoltarea unor parcursuri de reintegrare socială și profesională, preluând rezultatele cercetării pe teren a experiențelor pozitive.

Promovarea șanselor de angajare a deținuților acționând asupra sistemului de actori publici și privați care sunt implicați, sub diferite forme, în reintegrarea lor socială și profesională. În comun cu APL se crează ,,Grup de lucru penitenciarAPL,,, care reunește actori-cheie de la nivel local și este implicat în planificarea de activități de reintegrare socială. ,,Grupurile de lucru,, sunt concepute ca un instrument de politică activă a autorităților locale partenere și este ,,locul,, de consultare cu privire la politicile și intervențiile pentru angajarea deținuților16. Alături de dezvoltarea unor instrumente pentru munca în rețea (Grupuri de lucru), se elaborează și se aplică instrumente operative pentru pregătirea, furnizarea și monitorizarea principalelor tipuri de servicii în următoarele domenii: sprijin pentru integrare în muncă;informare și orientare; formare profesională.

Activitatea „Sunt o persoană specială,, Se vor distribui fișe de hârtie fiecărui participant. Timp de 5 minute ei vor scrie trei enunțuri în care sunt rugați să specific cu propriile lor cuvinte de ce se consideră persoane speciale („Sunt o persoană specială deoarece …”). Se v-a împarți grupul în 3 echipe fiind repartizați în mod egal fiecărei echipe fișele completate.

16.Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.221,2015

Participanții vor fi rugați să vorbească despre utilizarea lor atât în viața socială, cât și în cea persoană folosind următoarele întrebări:

●pentru ce puteți utiliza aceste comportamente, trăsături speciale ?;

●când puteți utiliza aceste comportamente, trăsături speciale ?;

●unde puteți utiliza aceste comportamente, trăsături speciale ?.

Rezultatul final al reântegrării sociale mult depinde de măsurile care sunt întreprinse.

Procesul de reintegrare socială cuprinde un șir de activității, implicării în diverse programe. Pentru o intervenție eficientă de asistență, cum a fost susmenționat, se efectuază evaluarea necesităților deținutului. Evaluarea beneficiarului trebuie să fie efectuată printr-o intervenție individualizată, iar planificarea este dependentă de calitatea evaluării. De aceea putem menționa că planificarea este trecerea de la stabilirea problemei la rezolvarea acesteia17.

2.3.2.Faza executării pedepsei

În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția are implicații negative asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți, penitenciarul constituind, după unii autori școala de pregătire a crimei prin perfecționarea calităților criminale ale deținuților deoarece, în regimul de detenție, se făceau planuri pentru săvârșirea de noi infracțiuni, se pregăteau evadări, deținuții primari erau corupți de recidiviști, etc.Pentru prevenirea unor astfel de efecte nedorite și pentru creșterea eficienței muncii de reeducare în penitenciare, s-au luat unele măsuri, din care se pot menționa:

●separarea deținuților în raport de vârstă;

●în funcție de sex;

●în funcție de categoria penală;

●natura infracțiunii;

●starea de recidivă;

●desfășurarea tuturor activităților în mod organizat;

●paza și supravegherea permanentă a acestora.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.

17.Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.222,2015

Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților18.

Fiecare persoană condamnată este inclusă inițial într-un regim de executare, ținându-se seama de:●vârstă; ●durata pedepsei private de libertate; conduita persoanei condamnate; inclusiv în perioadele de detenție anterioare; ●riscul pe care îl prezintă pentru siguranța locului de deținere sau pentru celelalte persoane private de libertate și pentru personal;

●abilitățile necesare includerii în diferite programe de educație și intervenție psihosocială;

●disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare și de școlarizare.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt:

●regimul de maximă siguranță;regimul închis;●regimul semideschis și regimul deschis;

●iar în funcție de comportamentul său pe parcursul executării pedepsei, fiecare condamnat poate trece dintr-un regim în altul.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților.Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administrația locurilor de detenție,la cei cu pedepse mari și,mai ales,la recidiviști asistăm deseori la reorganizări negative ale valorilor personale,lucru ce le diminuează receptivitatea față de procesul reeducativ desfășurat la locul de deținere19.În general,ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsură la deținuți sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane,aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene,ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare,o raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale și,în ansamblu,un nivel scăzut de mortalitate.

18.Raymond Boudon,pg. 243, 2011

19.Idem,243

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate20.

Atât timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care la fel ca și el,, au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mar sunt localizate în relațiile cu cei din jur.În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise fabricate în penitenciar la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni decupalbilizante.

Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și, nu rareori, asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciează ca fiind prea aspră.Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ, în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează.În planul conduitei, de la morala conformistă-fundată pe vinovăție se trece la morala frustrării, întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, soarta omului în lume, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor implicit modul de viață în penitenciar.Totuși nu trebuie acceptată ideea – care circulă atât printre cei aflați în detenție,cât și din afară – că într-o situație anormală omul se comportă anormal:omul trebuie să folosească la maximum orice împrejurare care i-ar putea oferi o șansă în plus de a se arăta moral deci uman.

Prezența dificultăților nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deținuții,ci se extinde și la universul lor cultural.Fiind reduse ca amploare și profunzime, relațiile interindividuale coboară la nivele inferioare, iar comunicarea între deținuți rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute și dispoziției de moment. Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor și a normelor de conviețuire social presupune din partea personalului și a asistenților sociali cunoștințe aprofundate de psihologie.Prin toată activitatea lor, educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a deținutului ,să stabilească relația dintre infracțiune și constantele personalității acestuia,să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei21.

20.Raymond Boudon, 245, 2011

21.Raymond Boudon, 248, 201

CAPITOLUL 3

FAZA PREGĂTIRII PENTRU LIBERTATE

3.1.Organizarea activităților de pregătire pentru liberare

Aceste activități au drept scop stimularea motivației persoanelor private de libertate din penitenciare și centrele de reeducare și sistemul de probațiune, de a pune bazele unei schimbări atitudinale și comportamentale în vederea maximizării șanselor lor de reinserție socială dupa liberare.

Este bine cunoscut faptul ca la liberare detinuții întâmpină dificultăți în ceea ce privește reintegrarea în familie, pe piața muncii și în societate în ansamblul ei. Timpul petrecut în detenție schimbă modul de viață și persoana pierde toate rolurile sociale.

Astfel majoritatea activităților care îi dădeau sens vieții se devalorizează, fiind lipsit de autonomie și a contactului susținut și de durata cu exteriorul, persoana este obligată să se adapteze la o noua viață guvernată de autorități și legi care sunt de necontestat.

Viața petrecută în penitenciar favorizează mediul descurajant pentru relații sociale, se accentuează sentimentul de marginalizare, stigmatizare, propriile valori își pierd conținutul și calitatea.

În ceea ce privește piața muncii, societatea într-o continuă schimbare, conduce la creșterea competitivității și la schimbarea standardelor și criteriilor de admitere ale angajaților.

Calificarea/recalificarea profesională, urmarea unor cursuri de formare și specializare, training-urile și reconversiile profesionale se constituie ca avantaje pentru găsirea și ocuparea unui loc de muncă. Deținuții au nevoie să fie aduși la standardele cerute de această nouă realitate socială, impusă de societatea modernă.

3.2.Consilierea deținutilor pentru liberare

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane pentru a depăși o serie de obstacole sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor ,etc.

Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între deținut și consilier/asistent social (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care deținutul respectiv le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru l sprijini în adoptarea celei mai potrivite decizii.

Consilierea, în înțelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică,pedagogică ,socială asupra activităților cu valențe etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la soluționarea optimă a propriilor probleme.

Consilierea deținuținutului urmărește :

●Conștientizarea calităților și a defectelor personale;

●Adecvarea imaginii de sine și creșterea stimei de sine;

●Perceperea propriei identități prin raportare la ceilalți și valorificarea resurselor personale;

●Adoptarea unei atitudini pozitive față de propria persoană și față de ceilalți;

●Stimularea interrelaționării și fixarea granițelor „Eu – Ceilalți”;

●Responsabilizarea în raport cu propria persoană și cu grupul de apartenență (de suport, de egali etc.);

●Punerea în evidență a motivației intrinseci de schimbare a comportamentului problematic, delictual;

●Stimularea motivației intrinseci de inițiere a unui proces de dezvoltare vocațională (profesională) și de implicare în găsirea unui loc de muncă;

●Primirea și oferirea feedback-ului;

●Îmbunătățirea relațiilor și a comunicării interpersonale

●Experimentarea de noi comportamente interpersonale

●Exprimarea onestă și directă a propriilor sentimente

●Dobândirea înțelegerii propriilor gânduri, sentimente, comportamente prin exprimarea tiparelor relaționale, atât din interiorul, cât și din exteriorul grupului

●Dobândirea înțelegerii gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni

●Creșterea încrederii în propria persoană, îmbunătățirea imaginii de sine și a stimei de sine

●Traversarea unor schimbări personale în interiorul grupului, cu așteptarea de transferare a acelei învățări în viața din exteriorul grupului.

●Să probeze înțelegerea relației între calitățile și aptitudinile personale și diferite domenii ale muncii .

3.2.1.Observarea

Observarea începe devreme ,în etapa de stabilire a relației,când consilierul observă relația deținutului cu cei din jur ,ușurința cu care acesta se desparte de ei și comportamentul său general.Informațiile obținute prin observare sunt utile,ajutându-l pe consilier să ia o decizie în privința modului în care va proceda.

O modalitate de efectuare a unei observări eficiente constă în obținerea de la interacțiunile active ale deținutului,menținerea unei atitudini rezervate ,observând fără a avea o atitudine intruzivă .

Ca metodă științifică ,observarea constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat .

Observarea nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexiv de clasificare și sistematizare.În opinia consilierului,unele dintre cele mai importante lucruri care trebuie observate sunt următoarele la un deținut sunt:

●aspectul general;

●comportamentul;

●dispoziția sau afectul;

●funcționarea intelectuală și procesele de gândire;

●vorbirea și limbajul;

●relația cu consilierul.

Observarea comportamentului.Când observă tipurile de comportament pe care le manifestă deținutul,consilierul poate viza oricare dintre următoarele întrebări:

●Are un comportament liniștit și atent sau gălăgios ,zgomotos,agresiv sau distructiv ?;

● Deținutul este distras sau are un nivel bun al atenției ?;

●Deținutul încearcă să inițieze comportamente periculoase

/antisociale/violente/agresive?;

●Este deținutul dispus să își asume riscuri ?;

●Care este reacția deținutul ui la contactul fizic ?;

● Deținutul are o atitudine defensivă,agresivă,reacționează sau caută contactul ?;

●Are deținutul un comportament agresiv sau limite adecvate ?

Pe parcursul observării comportamentului consilierul poate remarca prezența unor mecanisme de evitare precum reprimarea,evitarea,negarea și indicii ale disocierii.

Observarea dispoziției sau afectului deținutului. Observarea dispoziției sau afectului deținutului oferă indicii cu privire la starea emoțională latentă a acestuia.În general,se poate observa că un deținut este vesel , trist,mânios/agresiv,deprimat,incitat,etc.

Alții sunt egocentrici.Uneori,comportamentele agresive deja observate dezvăluie informații și despre dispoziția interioară sau starea emoțională a deținutului ( de exemplu comportamentul agresiv poate indica enervarea deținutului).

Dacă am încerca să folosim aceeași strategie cu deținuții,mulți dintre ei nu ar spune nimic,vizavi de situația lor sau familială ,cu excepția răspunsurilor la întrebările directe.

Deținuții capabili să discute cu consilierul probabil nu ar spune nimic important.În plus s-ar plictisi de conversație după scurt timp ori s-ar cufunda în tăcere .

Chiar dacă ar vorbi cu consilierul, probabil ar evita aspectele importante . Dacă , în calitate de consilieri,ne propunem să îi implicăm pe deținuți, astfel încât să vorbească liber despre problemele dureroase vizavi de situația lor , trebuie să luăm în considerare și alte strategii,pe lângă abilitățile de consiliere verbală.

Combinând utilizarea abilităților de consiliere verbală cu utilizarea diverselor mijloace sau a altor strategii , îi putem oferi șansa de a ni se alătura într-un proces de consiliere util din punct de vedere terapeutic

Înainte de a deveni consilier specializat în problemele deținuților ,este important să se înțeleagă specificul și scopul consilierii acestuia.

Aceasta presupune să ne cunoaștem bine scopurile și să avem o idee clară despre modul în care pot fi atinse scopurile respective.Este responsabilitatea consilierului să mențină anumite limite adecvate în relația deținut-consilier-organele de ordine.

Încă de la începutul procesului de consiliere este important ca deținutul să înțeleagă specificul și limitele relației dintre acesta și consilierul.

Stabilirea unor limite în privința rolului de consilier presupune։

-timpul (de exemplu,durata ședințelor și disponibilitatea în afara ședințelor);

-locul (unde are loc ședința);

-autodezvăluirea (ce grad de dezvăluire este adecvat);

-comportamentul pe parcursul ședințelor;

-și atingerile adecvate22 .

Menținerea unor limite clare definește relația dintre deținut și consilier drept una profesională.Deși este important ca acel deținut să se simtă în siguranță și sprijinit,relația rămâne diferită de o relație personală între adulți.După cum vom vedea , atingerea scopurilor nu depinde de mijloacele utilizate și de stilul de lucru,ci depinde foarte mult de relația dinte deținut și consilierul școlar .Obiectivele specifice unei ședințe individuale sau ale unei serii de ședințe ar trebui să fie stabilite de consilier.Credem că unele răspunsuri sunt destul de complexe și am identificat patru niveluri de stabilire a obiectivelor :

Obiective de nivelul 1-obiective fundamentale .Aceste obiective se aplică tuturor deținușilor implicați în ședințele de consiliere .Printre ele se numără :

● deținutul să devină capabil să gestioneze aspecte emoționale dureroase;

● deținutul să-și controleze pornirile agresive;

● deținutul să devină capabil să atingă un anumit nivel de armonie în privința gândurilor,emoțiilor și comportamentelor;

● deținutul să aibă o părere bună despre sine.

Obiective de nivelul 2-obiectivele aparținătorilor. Acestea sunt stabilite de deținut.

Obiective de nivelul 3-obiective formulate de consilier.Aceste obiective sunt formulate de consilier drept consecință a ipotezelor pe care el le poate avea cu privire la motivele unui anumit comportament al deținutului.Evident ,în formularea ipotezelor cu privire la posibilele cauze ale comportamentului manifestat de deținut ,consilierii se bazează pe informații din propria experiență cu diverse cazuri ,pe înțelegrea teoretică a psihologiei și pe ceeea cunosc din studiile actuale și din literatură relevantă.

Obiective de nivelul 4-obiectivele deținutului.Aceste obiective apar pe parcursul ședințelor de terapiei și sunt într-adevăr obiectivele deținutului,deși de obicei el nu este capabil să le verbalizeze ca atare.

22.Gutheil și Gabbard, 2003

Toate aceste obiective sunt importante și trebuie avute în vedere pe parcursul procesului terapeutic .Totuși ,în diverse momente ale procesului unele obiective trebuie să aibă prioritate.

Modul în care se realizează acest lucru constituie responsabilitatea consilierului.Uneori aceste obiective corespund obiectivelor consilierului , alteori nu .De exemplu , consilierul poate începe o ședință având ca obiectiv de nivelul 3: în fața problemelor cu care deținutul se confruntă, trebuie să devină mai puternic.

Pe parcursul ședinței se poate dovedi că acesta vrea să vorbească despre o pierdere dureroasă și că nu este pregătit să devină mai puternic vizavi de problema cu care se confruntă.În această situație consilierul poate răspunde nevoilor deținutului,vizând atingerea obiectivului de nivelul 4 și facilitând instaurarea procesului de manifestare a empatiei.

Dacă un consilier începe o anumită ședință cu o agendă specifică,respectarea acestei agende poate fi uneori eficientă și adecvată .

Totuși ,în general este periculos să respecți în mod rigid o agendă prestabilită , deoarece nevoile școlarului ar putea fi atunci neglijate,în loc să fie luate în considerare .Alternativa ar fi ca, consilierii să structureze ședințe care să satisfacă nevoile deținuților pentru a fi ajutați.

Evaluarea psihologică și consilierea deținutului este o metodă de suport ,recomandată în majoritatea cazurilor.Este necesară o metodologie riguroasă și specifică pentru calificarea în practica unei consilieri benefice față de deținut.Elaborarea unei consilieri vizează:

Elaborarea diagnosticului educativ deținutului, care presupune:

●cunoașterea acestuia;

●cunoașterea mediului în care acesta trăiește;

● cunoașterea resurselor sale,a posibilelor dificultăți;

● cunoașterea reprezentărilor sale asupra diagnosticului,tratamentului și stării generale de sănătate;

●cunoașterea așteptărilor și nevoile lui .

Fixarea obiectivelor:Cooperarea este un concept important în consilierea deținutului, deoarece implică atât profesionistul în consiliere cât și deținutul.Obiectivele sunt stabilite în funcție de așteptările și nevoile deținutului,identificate anterior cu ajutorul diagnosticului educativ.

Obiectivele trebuie să fie perfect adaptate pentru el.Această etapă este esențială pentru succesul metodei ,deoarece acum se stabilesc mijloacele de acțiune,iar obiectivele declarate trebuie să fie realizabile și în conformitate cu așteptările .

Programarea și punerea în aplicare a consilierii din punct de vedere educațional:în această etapă ,este important să-i propunem deținutului, în funcție de disponibilitatea acestuia ,sesiuni educative adaptate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.

In aceste condiții,cercetarea raporturilor dintre creier și psihic se plasează în centrul unei rețele din ce în ce mai dense de relații interdisciplinare implicând strategii multiple și având ca rezultat o importantă creștere a stocului de informații.

Eficiența unei consilieri în privința evaluării psihologice și consiliere a deținutului se poate dovedi mai mare dacă acolo unde factorii cauzali sunt prezenți de o manieră evidentă și sunt greu de depășit de acesta prin resursele proprii.

Alte caracteristici ale consilierii în ceea ce privește evaluarea psihologică și consilierea deținutului este consilierea proactivă în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale acestuia, pe îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicare efcientă, imaginea de sine, , modalități de a face față stresului provocat de învățat ,etc.;se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului .

Proiectul pentru abordarea comportamentală și abordarea psiho-dinamică este :

-electivă din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru că integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema deținutului, pregătirea și stilul consilierului;

-este formativă, vizând mai ales prevenția unor comportamente neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea efcientă la situațiile de viață;

-este informativă, deoarece furnizează deținutului datele necesare pentru a lua decizii;

-este suportivă, oferind deținutului, cadrul adecvat pentru a-și exprima emoțiile, confictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor;

-este un proces ce facilitează identifcarea resurselor proprii deținutului pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor acestuia în lumea reală;

-implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere, vor accesa multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față confictelor etc.;

-abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică dezvoltarea și adaptarea optimă a  deținutului la cerințele cu care se confruntă.

Consilierul va evalua situația fiecărui deținut și va cuprinde în demersul său serviciile destinate asigurării de integrare a acestuia aflat în dificultate, inclusiv cele referitoare la desemnarea unui reprezentant legal.În cadrul demersurilor sale, consilierul ,trebuie să țină cont de o serie de teorii psihologice care clarifică anumite contexte sau care explică anumite reacții ale deținutului23.

3.2.2. Ascultarea activă

Abilitățile implicate în ascultarea activă provin din metoda consilierii axate pe client și sunt deosebit de importante.În calitate de consilieri,trebuie să se obțină informații despre deținuți prin intermediul observării și ascultării.

Efectuând aceste funcții specific, consilierul ,trebuie să fie capabil să îl ajute pe deținut să își spună povestea și să identifice aspectele deranjante.Procedând astfel, este important ca ,consilierul să îi aducă la cunoștință deținutului faptul că i se acordă atenție și că informațiile furnizate de el sunt apreciate și receptate.

Din păcate,unii deținuți sunt obișnuiți să stea singuri,să fie tratați fără respect ,să fie agresivi cu cei din jur sau cu colegii sau să fie ignorați.Ascultarea activă are patru component principale։

Un limbaj al trupului.O modalitate de consolidare a relației deținut și consilier este ca acesta din urmă să aibă o atitudine adecvată comportamentului nonverbal al acestuia.Această adecvare îl ajută pe consilier să îi transmită deținutului mesajul că îl ascultă în mod activ.

De asemenea,adecvarea vorbirii și a tonalității vocii în raport cu cele ale deținutului este utilă pentru consolidarea relației dintre acesta și consilier.

Când deținutul vorbește repede,poate fi util ca și consilierul șsă apeleze la același stil de relaționare și să răspundă în mod asemănător.Apoi,când deținutul vorbește mai lent ,consilierul își poate modifica și el ritmul,vorbind mai lent.

23.N.Neamțu,2006,pg.169-174

Un avantaj suplimentar poate fi obținut dacă consilierul reușește să mimeze comportamentul nonverbal și postura deținutului,când este adecvat.

Deținutul nu va avea doar impresia că , consilierul este alături de el și că îl ascultă în mod activ;totodată ,după un timp ,situația poate fi inversă։după ce consilierul și-a adecvat comportamentul la cel al deținutului, acesta va avea tendința de a-l imita pe consilier atunci când acesta introduce o schimbare semnificativă.

Adecvarea comportamentului la comportamentul deținutului include și nivelurile de contact vizual.Contactul vizual este important în stabilirea raportului deținutul,dar fiecare deținut se simte confortabil cu un anumit contact vizual.

Prin urmare este important ca, consilierul să observe comportamentul deținutului din acest punct de vedere și să reacționeze adecvat.Unii deținuți se simt mai confortabil și pot discuta liber dacă evită contactul vizual și se implică în schimb într-o activitate în timp ce vorbesc.

Utilizarea unor răspunsuri minime.Folosirea unor răspunsuri minime survine automat în conversație.Răspunsurile minime îi arată consilierului că deținutul este atent.Aceste răspunsuri sunt uneori nonverbal și include doar o încuviințare din cap.

Prin răspunsurile minime verbale se numără expresii precum։,,Aaaa,, , ,,Îhâm,, , ,,Da,, , și ,,Așa,, .Și unele răspunsuri mai lungi pot avea o funcție asemănătoare.De exemplu consilierul poate spune։,,Îmi dau seama ,, sau ,, Înțeleg,,.

Atât răspunsurile minime,cât și acest tip de răspunsuri mai lungi sunt foarte utile pentru a-l încuraja pe deținut să continue și să își spună povestea.Când sunt folosite răspunsuri minime verbale ,cât și nonverbale,este important ca acestea să nu fie interpretate drept judecăți nici pozitive,nici negative.

Pentru ca un deținut,ce tocmai a trecut printr-un episod agresiv,să își spună povestea în mod corect,este important ca relatarea să nu fie influențată în mod semnificativ de percepția lui că ar primi aprobarea sau dezaprobarea consilierului.

De exemplu,exclamații intense precum ,, Uau !,, îl pot determina pe deținut să tragă concluzii cu privire la convingerile și atitudinile consilierului.

Aceste concluzii pot să îl inhibe pe deținut sau să îl facă să își distorsioneze povestea pentru a obține aprobarea consilierului sau a evita dezaprobarea acestuia.

La fel,unele răspunsuri minime nonverbal pot fi percepute drept expresii ale unor judecăți despre conținutul spuselor deținutului.

Utilizarea reflectării.Adecvarea comportamentului consilierului la cel al deținutului și răspunsurile minime contribuie la crearea unei atmosfere în care acesta are sentimentul că consilierul s-a apropiat de el și se ocupă de el.

De asemenea , pentru îndreptarea comportamentului deținutul ,trebuie să fie sigur că și consilierul este atent la conținutul și detaliile poveștii care se derulează.În general,cea mai eficientă modalitate de a-i oferi deținutului această asigurare este utilizarea abilității numite ,, reflectare,, .Există două tipuri de reflectare։reflectarea conținutului ( numită uneori parafrazare) și reflectarea sentimentelor.

a.Reflectarea conținutului ( numită uneori parafrazare).La fel cum,reflectă conținuturi,consilierul poate reflecta și sentimente.Acest lucru implică reflectarea către deținut a informațiilor despre sentimentele pe care le are acesta.Folosind reflectarea conținutului, consilierul îl ajută pe deținut să conștientizeze mai bine ceea ce tocmai a spus,intensificând astfel această conștientizare.

Prin urmare, deținutul este capabil să sesizeze mai bine importanța lucrurilor despre care vorbește și să clarifice orice confuzie.Astfel,reflectarea conținutului este utilă,ajutând-ul pe deținutul să avanseze în procesul de explorare.

b. Reflectarea sentimentelor.La fel cum reflectă conținuturi,consilierul poate reflecta și sentimente.Acest lucru implică reflectarea de către deținut a informațiilor despre sentimentele pe care acesta le are.

Reflectarea sentimentelor este una dintre principalele abilități de consiliere deoarece stimulează conștientizarea sentimentelor de către deținut.Îl încurajează pe deținut să își gestioneze anumite sentimente semnificative,mai degrabă decât să le evite.

Pentru consilier este important să cunoască clar diferența dintre gânduri și sentimente și să nu le confunde.În general gândurile trebuie exprimate într-o propoziție,în timp ce sentimentele au nevoie uneori de un singur cuvânt.

Denumirile unor sentimente (bucuros,confuz,disperat,îngrijorat,respins,

responsabil/iresponsabil,trist,dezamăgit,copleșit,satisfăcut,trădat,puternic,furios,agresiv,surprins,speriat,nesigur,neajutorat) descriu o stare emoțională.De menționat că majoritatea sentimentelor au stări opuse.

Consilierul îi poate ajuta pe deținuți să își gestioneze sentimentele negative și neplăcute în moduri adaptative.Cu toate acestea este important ca ,consilierul să fie realist și să recunoască că nu va fi posibil să ,, elimine ,, sentimentele negative ale unui deținut.Totuși,îl poate ajuta pe deținut să le facă față,astfel încât el să le modifice ori să le poată gestiona în mod adecvat.

Reflectarea sentimentelor implică formularea unor afirmații care să includă cuvinte ce desemnează ,,sentimente ,, -de exemplu :,, Ești trist ,, , ,,Pari nervos ,, sau ,, Pari dezamăgit ,, .

Adesea , deținutul va încerca să evite să își analizeze sentimentele,pentru că vrea să evite durerea asociată cu sentimentele intense precum tristețea,disperarea, furia sau anxietatea.

Cu toate acestea , accesarea sentimentelor înseamnă de obicei a merge mai departe ,în vederea unui confort emoțional sporit ,pentru ca apoi să devină capabil să ia decizii.Uneori deținutul spun direct ceea ce simte.

Cu toate acestea,de deținuții școlarii nu spun direct cum se simt din punct de vedere emoțional,ci ne oferă semnale nonverbal și vorbesc indirect despre situația lor.Reflectarea mâniei către deținut poate avea uneori un rezultat dramatic.

În cazul în care consilierul reflectă mania spunând։,,Ești furios,, sau ,, … ,,Pari foarte furios,, , deținutul poate reacționa răspunzând imediat ,, Nu sunt furios ,, ,replică urmată de o perioadă de nazuri.

Dacă se întâmplă astfel , consilierul se poate alarma;totuși,reacția deținutului reflectă capacitatea lui de a-și exprima furia,pe care nu a vrut să și-o assume în mod deschis.

Consilierul școlar îl poate încuraja apoi pe deținut să își direcționeze furia într-un mod mai adecvat prin folosirea diferitelor mijloace.Pe scurt,reflectarea sentimentelor îi permite deținutului să își trăiască pe deplin emoțiile și să se simtă mai bine după ce își exteriorizează sentimentele.După exteriorizarea sentimentelor sau reprimarea furiei deținutului este capabil să gândească mai clar și să ia în calcul opțiuni constructive și alegeri cu privire la viitor.

Încheierea relației de consiliere.După ce deținutul ajunge să ia o hotărâre și reușește să funcționeze în mod adaptat ,este timpul să înceapă procesul de încheiere a relației deținut-consilier.

Aceasta include deținutul pentru încheierea relației și sprijinul acordat acestuia pentru ca el să aibă sentimentul că s-a ajuns la o rezolvare.De asemenea, poate fi util să i se ofere deținutului ocazia de a-și exprima părerea despre experiența consilierii.

Totodată,aceste ocazii îi permit să evalueze rezultatele relației deținut–consilier.În eventualitatea în care trebuie să se pună capăt relației din alte considerente (relația deținut -consilier școlar nu este benefică sau depășește competența profesională a consilierului),consilierului îi revine și responsabilitatea de a-i recomanda deținutului serviciile altui specialist.

Când caută un astfel de specialist,consilierul va avea grijă ca recopmandarea să fie adecvată necesităților deținutului și să fie benefică,interesându-se dacă specialistul recomandat poate accepta deținutul24.

3.3.Programe psiho-sociale

Din punctul de vedere al asistenților sociali , programele psiho-sociale vizează:

●Includerea deținuților în unele servicii alternative de protecție după eliberare în vederea integrării ( APP, CCTF)

●Pregătirea pentru viața de familie a tinerilor ce urmează a fi eliberați în special pentru cei vulnerabili;

●Parteneriat cu alți actori sociali: medici, polițiști, pedagogi, comunitatea;

●Adaptarea pedepselor în funcție de gravitatea faptei comise și coroborarea pedepselor privative de libertate cu sancțiunile în regim alternativ, deoarece lipsirea deținutului de familie poate avea consecințe negative asupra dezvoltării psihosociale a acestuia;

●Crearea unui sistem de monitorizare a deținuților și a situației acestora, indiferent de tipul de pedeapsă pe care îl execută/l-a executat;

GRUPUL ȚINTĂ

Beneficiarii programului sunt:

●Persoanele private de libertate (minori și tineri), fără niciun fel de discriminare (sex,vârstă, situație juridică, etnie, apartenența religioasă și sexuală)

●Pe parcursul derulării programului, grupurile pot fi extinse, completate cu noi membri (sosiți din transfer, mutati din alte secții, alte situații).

24.Adina Băran Pescaru ,2016,pg.255

DURATA PROGRAMULUI ȘI FRECVENTA ȘEDINȚELOR

Structura și funcționarea grupului

Numarul persoanelor. Grupul poate fi constituit și se lucrează cu minim 6 persoane și maxim 12 persoane.Se poate crește pentru persoane timide, introvertite și se poate scade în cazul celor expansivi. Importantă este menținerea constantă a acestui număr pe tot parcursul procesului desfășurat din cadrul grupului.

Este necesar pentru eficiența travaliului și dezvoltării ca unii beneficiari din componența grupului să fie selectați în funcție de criteriile stabilite conform planului de lucru și de capacitatea de dezvoltare psihologică.

Astfel se evită lentoarea și stagnarea progresului grupului și se produce o dinamică și un ritm crescut și constant de elaborare și creștere psihică, impactul psihologic asupra întregului grup.

Vârsta și sexul membrilor grupului. Sunt asistenții sociali care aleg constituirea unor grupuri omogene din punct de vedere al acestor două criterii, mai ales după vârstă.

Frecvența ședințelor este configurată pentru întâlniri de 2 /săptămână. Este edificatoare deoarece arată cât de mult înseamnă, cât de important și atractiv este grupul pentru fiecare membru, care este coeziunea și chiar maturitatea grupului (peste 90 % prezența indică un grup eficient și coeziv).

Este de preferat ca ședința grupului să fie în aceeași zi a săptămânii, la aceeași oră și în același loc. Durata ședințelor de grup este variabilă, fiind cuprinsă între 60 și 120 minute (din când în cand este necesară o ședință individuală pentru a preveni renunțarea prematură la grup, sau pentru monitorizarea persoanei care se află într-o situație dificilă a vieții sale).

O ședință mai scurtă de 60 de minute nu ar permite dezvoltarea interacțiunilor emoționale, iar una mai mare de 120 de minute ar duce la tensiuni emoționale mai puternice.

DESFASURAREA PROGRAMULUI

I.Fazele conșilierii și orientărarii vocaționale:

Prima faza are o durată limitată; ea începe cu prima ședință și progresează până când au fost îndeplinite sarcinile primei etape. În această perioadă se creează împreună cu participanții un limbaj comun. În primul rând se articulează așteptările fiecăruia și ajustarea la ele. Deținutul se poate simți vulnerabil în prezența cuiva mai puternic.

Este necesar de gestionat situația până la a face posibilă disponibilitatea emoțională a deținutului care va facilita începutul explorării lumii sale interne. Important este să nu se simtă amenințat pentru dezvăluirea adevărului din teama de a fi judecat sau manipulat. Se încheie această fază în jurul celei de a 3, 4, 5 ședință în momentul în care se realizează o alianță dintre animatorii ședintelor și participanți și se urmărește fortificare ei.

Există o fază de mijloc în care deținutul începe să se dezvăluie ca fiind inadecvat social și știe că v-a fi înțeles ca o reflectare a sa. În această fază se desfășoară cea mai mare parte a lucrului în cadrul grupului și poate dura până la a-15-a ședința. În acest timp deținutul se va schimba și va dezvolta o dată cu raportarile sale față de grup și va deveni tot mai conștient de natura dificultăților sale și de transformările pe care trebuie să le facă.

Împreună se va parcurge un proces de creștere și evoluție în care se vor depași vicisitudinile întâlnite în relațiile interpersonale precum și suișurile și coborâșurile travaliului la grup.

În această etapă dificultățile vor consta în menținerea atitudinii de neutralitate în față relațiilor constituite, a experiențelor parcurse implicând conținerea anxietăților stârnite din fiecare, a suporta frustrările din relație și a face față lentoarei dureroase la toate nivelurile funcționării ființei umane o dată cu apariția progresului.

Altă sarcină fundamentală este observarea și orientarea deficitului sau conflictelor în funcțiile de nevoile de moment ale fiecăruia. În faza finală este important de a urmări încheierea ședințelor de consiliere și nu oprirea acestora.

Este esențial de lăsat o punte de legătura în care deținutul să poată continua oricând dorește să se întoarca în consiliere. La încheirea procesului care este transmis încă de la începutul ședințelor că va exista o încheiere a procesului, dar nu și oprirea lui.

Se observă la deținutul care a internalizat un nou mod de existență ce este propulsată spre explorare și creștere psihologică.

METODOLOGIE

Având în vedere faptul că programul se adresează deținuților ce urmează a fi eliberați, este importantă alegerea unei cariere care să excludă comportamentul delictual, astfel incât în toate fazele de intervenție, atât în lucrul în grup cât și individual vor fi utilizate principiile metodologice ale consilierii vocaționale corelate cu principiile interviului motivațional ținându-se în permanență seama de fazele modificării comportamentale menționate de Proceaska si DiClemente.

IDENTITATE

Răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?“, luând în considerare ce poate oferi și ce urmărește și să realizeze o corelație realistă între aceste două aspecte. Implică ajutorul oferit deținutulului pentru a se cunoaște și înțelege în termeni specifici carierei: să fie capabil să vorbească despre ceea ce a făcut și ce poate face, despre ceea ce poate oferi în termeni de performanță, să cunoască ceea ce urmărește la un loc de muncă în termeni de motivație.

ȘANSE – Conștientizarea oportunităților

Răspunsul la întrebarea „Unde mă găsesc?“, luând în considerare, starea sa actuală, posibilitățile de lucru accesibile implică ajutorul oferit individului pentru a cunoaște și a înțelege ce oferte de muncă ar putea avea indicând direcțiile spre ele: să cunoască informații despre tipurile de activități posibile – în termeni de interese și satisfacții, recompense și stimulente, să cunoască cerințele locului de muncă în termeni de obligație-angajament și motivație, abilități și calificări

DECIZIE

Răspunsul la întrebarea „Ce voi face ?“, identificând și rezolvând dilemele personale.Implică ajutorul oferit individului în a lua o decizie și a-și asuma responsabilitatea pentru aceasta: să știe ceea ce urmează să facă și motivul pentru care va face acel lucru și care vor fi consecințele deciziilor sale.

TRANZIȚIE

Răspunsul la întrebarea „Cum voi face față ?“, anticipând consecințele și găsind soluții implică ajutorul oferit individului pentru a fi pregătit să rezolve constructiv problemele atașate deciziei, să fie capabil să anticipeze de ce are nevoie pentru a implementa o decizie și să facă față consecințelor deciziilor altor persoane, să exerseze abilitățile transferabile:

●punerea întrebărilor,

●autoprezentarea, comunicarea,

●rezolvarea conflictelor etc.s

●au întrevederea motivațională a fost inițiat în urma unui experiement de William Miller psiholog și profesor la universitatea Noua din Mexic (1983).

Obiectivul principal al interviului motivațional constă în face să iasă la suprafață motivația intrinsică de schimbare a unui comportament problemetic. Din acest punct de vedere acest tip de intervenție se opune strategiilor care încearcă să impună o schimbare prin intermediul unor mijloace exterioare și care întaresc motivația extrinsecă.

O schimbare a comportamentului poate să apară atunci când persoana atașează această schimbare la propriile valori la ceva important pentru ea. Invervenanții specialistii sunt departe de a fi spectatori ai procesului de schimbare al beneficiarului, dimpotrivă aceștia pot influnența motivatia acestuia. Phillippe Carre et Fabien Fenouillet consideră că în permanență persoanele sunt motivate pentru ceva anume.

Întrebarea pe care trebuie să și-o pună specialiștii nu este – De ce această persoană nu este motivată ? ci De ce anume ar putea să fie această persoană motivată? Este important de a explora situația personală precum Și importanța pe care o atribuie diferiților factori implicați în schimbarea sa, pentru că fiecare persoană are valori și așteptări diferite25.

Un alt aspect important în cadrul interviului motivațional este reprezentat de ambivalența în care se găsește persoana-astfel ea este împărțită între dorința de schimbare în virtutea consecințelor negative pe care le are comportamentul său și dorința de a menține acest comportament în virtutea avantajelor pe care acesta le oferă.

Ambivalența este explorată în timpul interviului de catre intervievator care ii permite clientului sa se exprime liber, fără a fi judecat. Aceasta poate ajuta persoanele să dvină conștiente de starea lor și să faciliteze astfel schimbarea26.

Autorii au identificat 4 principii generale de intervenție ce constau în;

Exprimarea empatiei – au luat în considerare definiția oferită de C. Rogers. ”Empatia constă în a percepe cadrul de referință internă al unei persoane cu aceiași precizie, cu competențele și semnificațiile ei emoționale într-o astfel de manieră ca și cum am fi aceea persoana” (Carl R. Rogers1968,).Acest stil de comunicare empatic cu o ascultare plină de respect pentru persoană și cu dorința de a o înțelege este definitorie pentru procesul intrevederii motivaționale.

Dezvoltarea divergențelor – Intrevederea motivațională este concepută pentru a sprijini deținutul să iasă din imobilitate pentru a o ajuta să adopte un nou pozitiv.

25.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 293

26.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 294

Acest principiu al întrevederii încearcă să creeze inițial și apoi să amplifice o divergență între comportamentul actual al deținutului și comportamentul dorit, intre ceea ce este si ceea ce si-ar dori să fie. Aceasta divergență este dezvoltată și amplificată până în punctul în care aceasta incită deținutul să-și schimbe statutul actual. Acest lucru implică inițial a identifica și a clarifica scopul și valorile deținutului cu care comportamentul său este în conflict.

Evitarea rezistențelor – în interviul motivațional este recomandat de a evita intrarea într-o dezbatere contradictorie cu deținutul consiliat. Consilierul va căuta să evite punctele de rezistență sau va încerca să le reâncadreze pentru a crea un impuls în direcția schimbării.

Il invită astfel pe deținut să ia în considerare noi informații și îi oferă posibilitatea să aleagă între mai multe opțiuni, susținând astfel autonomia și libertatea de alegere a subiectului.

Lucrul cu aspectele de rezistență poate conduce deținutul la a se implica activ în procesul de schimbare a comportamentului și problematicii sale.

Rezistența este în același timp și un semnal pentru consilierului în sensul că el trebuie să-și modifice atitudinea sau strategia utilizată, care nu este în concordanță cu cerințele deținutului.

Intărirea sentimentului de eficacitate personală – Phillippe Carre et Fabien Fenouillet subliniază faptul că cel de-al patrulea principiu se bazează pe conceptul de eficacitate personală a lui Bandura, care este un element cheie în cadrul intervenției.

Chiar dacă deținutul percepe importanța schimbării comportamentului său, dacă ea nu se consideră capabilă să facă această schimbare riscă să nu poată să pună în practică schimbarea comportamentului.

Un obiectiv important al interviului motivațional constă în a crește încrederea deținutulului în capacitatea sa de a depași obstacolele și de reuși în procesul schimbării.

Sunt multiple modalități de a pune în practică acest sentiment de eficacitate personală, el poate explora reușitele anterioare ale deținutului și a sonda împreună cu el motivele acestui succes precum și resursele și competențele puse în practică. Eșecurile anterioare pot fi reâncadrate în termen de încercări și de experiențe acumulate.

Tehnica de brainstorming de asemenea poate fi utilizată pentru a putea gasi împreuna cu deținutul noi modalități de schimbare a situației actuale27.

27.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 294-296

Ca modalități practice de intervenție se evidențiază 2 faze.

I.Prima fază constă în construirea motivației și în acest sens sunt utilizate 5 tehnici specifice. Intrebări deschise, valorizare, ascultarea reflexivă și rezumatul.

Intrebările deschise – sunt utilizate pentru a crea o atmosferă de încredere și acceptare.La început persoana consiliată este cea care trebuie să vorbească mai mult, astfel încât se recomandă utilizarea întrebărilor deschise.

Ascultarea reflexivă. Răspunsul reflecție (răspuns în oglindă) este una din competențele cele mai importante ale asistentului social. Răspunsul în oglindă este un proces directiv și selectiv. În general este ales preferențial discursul de schimbare al comportamentului neadecvat.

Asistentul social decide însă ceea ce va reflecta, pe ce va pune accentul și ce va ignora. Esența ascultării reflective constă în faptul că deținutul primeste un feed-back, și în acelalși timp și el se asigură că a ințeles bine mesajul transmis și îl încurajează să continue și să exploreze mai mult subiectul.

Valorizarea- este importantă valorizarea deținutului, aceasta se poate face sub forma complimentelor, a întelegerii a mulțumirii. Este important să fie valorizat și remarcat efortul pe care acesta l-a făcut precum și resursele utilizate.

Sinteza – sau rezumatul – este o altă formă de intervenție utilizată chiar de la începutul întrevederii motivaționale și este extinsă apoi pe toată durata intervenției. Acestă sinteză frecventă leagă diverse părți ale discursului deținutului consiliat și le întărește, îi arată că asistentul social a ascultat activ până la acest moment al intrevederii și îl prepară pe acesta pentru a-și pregăti argumentele și comentariile sale. Aceasta îi permite deținutului consiliat să asculte pentru a treia oara discursul său de schimbare.

Sunt 3 forme de sinteze :

Prima formă are drept scop de a apropia discursul de schimbare de client pentru a-l determina să meargă mai departe mai în profunzime.

A doua formă este sinteza de legatură asociată cu ceea ce deținutul a spus într-o ședintă anterioară, pentru a vedea unitatea și corelația între două sau mai multe subiecte abordate.

A treia formă de sinteză de tranziție este utilizată la finalul întâlnirilor sau pentru a trece de la prima fază la cea de a doua a intrevederii motivaționale.

Succitarea discursului de schimbare reprezintă deținutului care converg în direcția tipului de schimbare dorit și care reflectă intenția sa de schimbare.

II .A doua fază – consolidarea angajamentului în schimbarea comportamentului.

●Negocierea unui plan de schimbare Motivele cele mai importante ale schimbării

●Principalele obiective

●Etapele schimbării

● Relația de ajutor – și alte persoane poate să-l ajute să introducă o schimbare

●Posibile obstacole întalnite în schimbare și modul de a face față acestora

●Reultatele care pot să confirme ca planul funcționează

Obținerea unui angajament – în acest moment asistentul social caută aprobarea planului de către deținut precum și acordul său pentru a-l pune în practică. Finalitatea constă in aprobarea planului de către deținut și obtinerea unei decizii verbale de urmare a planului și de a reintări această decizie.

Ambivalența – centrul procesului de schimbare .Abordarea motivațională seamănă cu un ansamblu de metode de comunicare centrate pe persoană și pe stilul său relațional28.

Aceasta se bazează pe explorarea ambivalenței. Ambivalența este fenomen uman constituit din tendințe opuse care blochează perspectivele de schimbare, pentru misiunea noastră: renunțarea și nu „comiterea unui delict”.

Motivarea unui individ de a se schimba se construiește începând cu propriile sale contradicții. Motivarea pentru schimbare nu este o trăsătură de caracter a persoanei, ci o stare care variază în funcție de calitatea unei interacțiuni. Ambivalența acționează ca și un cântar influențat de poziția asistentului social ; dacă acesta se situează de partea schimbării, deținutul se va apăra și își va argumenta statu-quo-ul cu scopul de a-și conserva autonomia de decizie.

Un model de colaborare, un parteneriat .Cercetarea a arătat că în fața unui asistent social care argumentează, deținutul rezistă la sfaturile care i se dau și adoptă un punct de vedere opus pentru a-și regăsi spațiul de autonomie. La polul opus scopului urmărit, confruntarea directă provoacă o argumentație a rezistenței. Persuasiunea nu este deci o metodă eficace. Motivarea schimbării vine de la persoană, aceasta nu poate să fie impusă din exterior. Toți deținuții sunt, în general, mai convinși de argumentele pe care le descoperă ei înșiși decât de cele aduse de alții.

28.Carl Rogers, 1991, pag.336

Metoda presupune susținerea unui deținut de a identifica el însăși motivele necesității sau a i le impune cineva din afară. Capcitatea metacognitivă de a reflecta la sine însuși cât și la valabilitatea gândirii și acțiunii personale constituie o trăsătură fundamentală a laturii umane29.

Responsabilizarea.Asistentul social solicită participarea activă a deținutului, acesta nu trebuie sa se situeze pe poziția de expert pe care acesta îl urmează pasiv. Deținutul este expertul propriei persoane, căreia asistentul social îi respectă libertatea de alegere.

Argumentele defensive prezentate de către deținuți în fața schimbării nu trebuie respinse; Asistentul social încurajează verbalizarea aprofundată a ceea ce se opune schimbării.

Argumentarea rațională nu este utilă, deținutul poate, de altfel, să fie perfect conștient de anumite aspecte iraționale ale alegerilor sale. Trebuie să i se recunoască deținutului dreptul de a nu se simți încă pregătit pentru schimbarea respectivă.

Asistentul social este un ghid în explorarea ambivalenței .Deținutului ajutat și nu celui care ajută îi revine sarcina de a identifica și de a-și rezolva ambivalența. Asistentul social va „lucra” la balanța decizională și va vizualiza beneficiile pe termen lung în raport cu beneficiile pe termen scurt ale comportamentului.

Statutul unui deținutul în cadrul grupului este hotărât de grup nu de el. Ceea ce nu trebuie sa transmitem este o siguranță rigidă, în tehnica noastră și în postulatele ce asigură transformarea. Este necesară o atitudine deschisă, autocritică, investigare față de dovezile situației fiecărui beneficiar reieșite din anamneză și datele din documentele reale și față de concluzii.

Pentru eficiența psihologilor și a asistenților sociali la grup, este utilă capacitatea de a improviza în funcție de context bazându-se pe noile cunoștințe și înțelepciunea achiziționată. Trebuie ca specialiștii să mențină o suficientă flexibilitate tehnică și atitudinală pentru a putea răspunde propriilor observații. Pentru o dezvoltare coerentă a lucrului în cadrul grupului trebuie abordate cunoașteri responsabile, bine executate, relevante și credibile. Repetarea instrucțiunilor și amintirea regulilor modului de lucru sunt absolut necesare pentru efectuarea bunului lucru împeună dar și pentru a fi integrate/incorporate în comportamentul și gândirea deținutului. Sunt necesare din punct de vedere asertiv întririle subiective și negative succesive pentru ajustarea comportamentului dezirabil.

29.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 2

3.4.Program pentru dezvoltarea abilităților sociale

Principalele direcții ale activităților educative vizează:

●viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;

●viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

●viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie

responsabil;

●viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și

din punct de vedere cultural.

Punând în evidență realități socio-culturale și politice,psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:

●Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice,care a sfidat măsurile luate contra ei;

●Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului,ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;

●Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori,încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;

●Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;

●Înainte,delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative,acum acestea sunt pozitive-consecințe ale procesului de creștere.

3.5.Programul Reducerea Riscului de recidivă

Riscul de recidivă poate fi considerat ca aplicație a cercetărilor asupra carierei infracționale, în special datorită faptului că aceste cercetări stabilesc corelații semnificative între debutul (onset), durata, încetarea (desistance) comportamentului infracțional, factori sociali, culturali sau personali, pe de o parte, și recidivă, pe de altă parte.

O carieră infracțională este definită ca „o secvență longitudinală a infracțiunilor comise de către un infractor”.O sarcină majoră a oricărei agenții corecționale este de a proteja publicul de fapte infracționale.

Mult timp acest deziderat a fost realizat prin intermediul izolării grupurilor de infractori de restul populației. Această practică s-a dovedit a fi contraproductivă însă atât din punct de vedere al recidivei pe care o producea, cât și din punctul de vedere al costurilor.

Alternativa la această abordare penală o reprezintă sentințele comunitare. Pentru ca aceste sentințe să fie eficiente sunt necesare două mari premise: să existe instrumente de estimare a riscului public și să existe programe eficace de supervizare în comunitate30.

Prezentarea celor mai eficace programe de supervizare a infractorilor în comunitate va face obiectul unui alt articol; de aceea acum mă voi referi în special la estimarea riscului de recidivă.

În anul 1996 James Bonta a structurat instrumentele de predicție a riscului de recidivă în trei mari generații. Principalele criterii utilizate de Bonta în diferențiereaacestor trei generații sunt:

●gradul de obiectivitate;

●structurarea acestora;

●indicatorii cuprinși în analiză;

●relevanța în activitatea de reabilitare.

Prima generație de instrumente de estimare a riscului de recidivă este reprezentată de analize subiective și nestructurate. Acest tip de analize s-a realizat încă din momentul comiterii primei infracțiuni și depindea foarte mult de persoana care realiza evaluarea.

Persoane diferite puteau aprecia diferit probabilitatea ca un deținut să recidiveze. În această etapă se află sistemul penal român: nu se vorbește explicit despre riscul de recidivă, sunt utilizați indicatori nerelevanți sau într-o manieră neordonată .

A doua generație de instrumente de evaluare a riscului de recidivă a debutat cu studiul lui Burgess în anul 1928 care cuprindea un număr de 3 000 de liberați condiționat.

În urma acestui studiu, Burgess a identificat un număr de 21 de factori care diferențiau pe cei care aveau să devină recidiviști de cei care nu recidivau. Acești factori au fost apoi incluși într-o scală de evaluare a riscului.

30.Farrington, 2000,pg. 361

În baza acestui studiu, Comisia de liberări condiționate din SUA a elaborat un instrument – Salient Factor Score – (Gottfredson, 1975) care includea 9 itemi în funcție de care se stabileau condițiile liberării condiționate.

Astfel, se considera că eligibili pentru liberare condiționată erau cei care răspundeau la măcar unele din aceste condiții: erau nerecidiviști; nu au mai fost arestați; nu au fost arestați în timpul minoratului; nu au comis infracțiuni auto; nu au mai fost arestați pe timpul supravegherii în libertate; nu sunt dependenți de alcool sau drog; au douăsprezece clase; au lucrat cel puțin 6 luni în ultimii doi ani înainte de a fi deținut;are copii sau soție.

În Marea Britanie, Copas (1994) a construit, în baza informațiilor culese de la un număr de 1 250 de deținuți, un instrument de predicție a riscului de recidivă cu 6 itemi:

● vârsta la condamnare;

●numărul de sentințe custodiale înainte de vârsta de 21 ani;

●numărul de sentințe custodiale după vârsta de 21 ani;

● numărul de antecedente penale;

●tipul de infracțiune – cu violență, împotriva vieții sexuale, drog, tâlhărie și altele;

● sex.

Fiecărui item îi corespunde un scor, potrivit rezultatelor follow-up-ului, astfel încât vârsta la data condamnării se înmulțește cu – 1, numărul de sentințe custodiale cu +2 etc.

În final, scorul obținut poate fi regăsit într-un tabel care prezintă probabilitatea de recidivă. Spre exemplu, unui scor de 110 îi corespunde o probabilitate de recidivă de 48%. În 1996, Home Office (Ministerul de Interne) din Marea Britanie propune un nou instrument de evaluare a riscului de recidivă în special pentru momentul întocmirii referatului de evaluare psihosocială – OGRS – Offender Group Reconviction Scale.

La baza acestui nou instrument se află studiul lui Copas, iar indicatorii incluși sunt: 1. vârsta infractorului; sexul; vârsta la prima condamnare; numărul sentințelor custodiale; numărul de condamnări; tipul de infracțiune.

Criticile care pot fi aduse acestor instrumente sunt:

● au fost construite pe baza unor populații de deținuți, ceea ce nu implică o relevanță mare pentru infractorii care nu au ajuns în penitenciar;

● multe din studiile care stau la baza elaborării acestor instrumente nu au lucrat cu loturi de validare a instrumentului;

● nu includ factori protectivi (Haines, 1998);

● sunt fundamentate pe studii empirice;

● nu specifică cu ce tip de infracțiuni vor recidiva, în ce circumstanțe etc. (Hare, 1991; Abel, 1994);

● aceste instrumente sunt construite pe baza studiilor grupurilor de infractori și pot fi aplicate cu rezultate foarte precise – acuratețe de 90 % − pentru a estima gradul de recidivă într-un grup și nu la nivel individual (Walker, 1991).

De aici decurg implicații etice: putem încarcera pe cineva pentru ceea ce ar putea face și nu pentru ceea ce a făcut, pot apărea fenomene de tip fals pozitiv sau fals negativ. O predicție fals negativă se produce atunci când s-a estimat că un deținut va recidiva într-o perioadă definită dar predicția nu s-a confirmat;

●utilizarea acestor instrumente, fără o analiză clinică a riscului de recidivă, conduce la distorsiuni și interpretări prea puțin nuanțate. Evaluarea clinică este o analiză care pornește de la premisa că „cel mai bun predictor al comportamentului este …comportamentul trecut”; de aceea, estimarea riscului se realizează individualizat și cuprinde elemente ca: analiza comportamentului trecut, frecvența unui anumit comportament, factorii asociați acelui comportament, factorii declanșatori etc.

Cea mai serioasă critică constă în faptul că aceste instrumente cuprind indicatori statici care țin de istoria infracțională a deținutului , ceea ce nu oferă direcții de acțiune în procesul de reabilitare31 .

Analiza riscului de recidivă este una statistică – actuarială, asemănătoare cu practica din domeniul asigurărilor.

A treia generație de instrumente de evaluare a riscului de recidivă are ca scop dimensionarea libertății individuale în funcție de pericolul pe care deținutul îl prezintă pentru public, având ca finalitate reabilitarea acestuia.

Acest tip de instrumente sunt de tipul evaluării risc/nevoie deoarece, dincolo de evaluarea riscului pe care deținutul îl prezintă pentru societate, acestea identifică și o serie de nevoi care vor constitui obiectivele intervenției de reabilitare.

31.Bonta, 1996,pg.338

Prezumția din spatele acestei analize este că, odată acoperite aceste nevoi, va scădea și riscul de recidivă. În afara indicatorilor statici, cuprinși și în instrumentele de generația a doua, evaluarea risc/nevoie include și indicatori dinamici care pot fi afectați în cadrul intervenției de reabilitare (situație financiară, nivelul educațional etc.).

Un astfel de instrument este The Level of Service Inventatory (LSI-R) construit de către Andrews și Bonta în anul 1995. Potrivit meta-analizei lui Gendreau în anul 1995, acest instrument oferă cea mai mare acuratețe și precizie în determinarea riscului de recidivă în .La baza acestui instrument se află trei mari teorii:

1.Teoria asociațiilor diferențiale;

2.Teoria controlului social ;

3.Teoria învățării sociale.

Din punctul de vedere al managementului riscului, sarcina serviciilor corecționale este de a se asigura ca deținuții cu risc scăzut de recidivă să rămână cu risc scăzut, iar cei cu risc înalt de a recidiva să ajungă la un risc din ce în ce mai scăzut.

Demersul instituțiilor de reabilitare din actualul curent criminologic (al lui „Something Works”) este definit ca administrare a sentințelor penale într-o manieră legală, umană și eficientă, astfel încât cazurile cu risc scăzut de recidivă să rămână așa, iar cele cu risc înalt să fie incluse în programe de reabilitare pentru a li se diminua acest risc.

Pentru a mai diminua din anxietatea neștiinței, voi prezenta în cele ce urmează câteva din etapele procesului de evaluare a riscului de recidivă (Moore, 1996):

1.Definirea comportamentului a cărei producere va fi estimată. Analiza se realizează asupra comportamentelor periculoase, nu asupra deținuților periculoși. Acest comportament poate fi: furt, viol etc. Fiecare comportament poate fi estimat în funcție de factorii săi de risc. Spre exemplu, factorii stimulativi în producerea furtului de petrol sunt diferiți de cei ai comiterii unui viol.

2.Cel care realizează analiza riscului de recidivă trebuie să fie conștient de posibilele surse de eroare. Cele mai multe erori țin de calitatea și tipul de informații de care dispunem. Erorile pot fi provocate de: client (ex. inabilitatea de a relaționa), de cel care face analiza (ex. nu își suspendă valorile proprii) sau de context (ex. politica agenției).

3.Fiecare comportament estimat trebuie analizat în context. Comportamentul uman se formează ca urmare a interacțiunii omului cu mediul – cerințe, exigențe, factori stresanți etc.

4.Identificarea situațiilor în care este nevoie de expertiza unui specialist – psiholog, psihiatru etc.

5.Identificarea factorilor care pot influența pozitiv sau negativ producerea comportamentului estimat.

6.Realizarea unui plan de prevenire a comportamentului indezirabil. Definirea comportamentului implică și precizări legate de: influențele predispozante, alegerea victimei, factori dezinhibitori, factori precipitatori, recompensele comportamentului etc.

Principiul după care se poate conduce o analiză comprehensivă a comportamentului este cel potrivit căruia comportamentul trecut este un bun predictor al celui viitor. Astfel, estimarea trebuie să țină seama și de:

1.Cât de des s-a produs acel comportament în trecut? (prezumția este că, cu cât un comportament s-a produs mai des în trecut, cu atât probabilitatea de a se repeta este mai mare); există pattern-uri ale acelui comportament ? Există un repertoriu comportamental mai larg ?

2.Cât de regulat s-a produs acel comportament în trecut? (dacă s-a produs regulat există o probabilitate mare de recidivă);

3.În ce circumstanțe? ce tip de circumstanțe?

4.Cum a fost comportamentul afectat de activitățile de reabilitare sau de sancțiunile anterioare ?

5.Care este rata actuarială de recidivă a deținuților din această categorie?

De asemenea, în analiza comportamentului trecut trebuie să ținem seama de:

1.Factorii precipitatori (interni – gânduri, emoții; externi – situații speciale, grupul de prieteni etc.).

2.Factorii care pot consolida acel comportament (ex. recompense).

3.Factorii care pot să descurajeze acel comportament.

4.Anumite discontinuități cognitive (ex. „o iubeam prea mult” ca justificare a violului).

5.Anumite trăsături de personalitate (ex. impulsivitate).

6.Consum de alcool sau drog.

7.Atitudinea față de victimă sau infracțiune. Aici se impune ca acel care realizează estimarea să aibă în vedere că de multe ori infractorul în momentul analizei poate să se situeze în următoarele ipostaze: că este o persoană rezonabilă; că împărtășește valorile și atitudinile celui care realizează evaluarea; că a fost copleșit de mediu; nu mai vrea să fie vreodată pedepsit (sindromul „prea mult de pierdut”).

3.6.Program de consiliere si orientare profesională

Programul de consiliere și orientare vocaționala vine în întâmpinarea nevoilor de reintegrare socio-profesionala a ex-deținutilor, contribuind atât la schimbarea opiniilor negative pe care aceștia le au față de muncă, lege, responsabilitate, societate cât și la facilitarea eforturilor depuse de ei în vederea reluării locului în comunitate pierdut la intrarea în penitenciar.

Prin bune practici se înțelege ,,o construcție empirică a modalităților de a dezvolta experiențe care, prin rezultate eficiente, calitate internă și contribuția la soluționare a problemelor speciale satisface sistemul complex al așteptărilor formării profesionale,,.

Impactul, în ceea ce privește politicile în acest context de referință, este determinat de faptul că proiectele intervin asupra a trei zone principale: sistemul de politici de formare profesională; sistemul de politici sociale; politici de integrare între sisteme.

Ele sunt adesea proiecte complexe, gestionate printr-un parteneriat mare și eterogen (parteneri sociali, întreprinderi, autorități locale, organisme profesionale, etc.), inițiative deosebit de importante, deoarece sunt caracterizate prin prezența unui număr de factori: relevanță, eficiență,

eficacitate, impact, durabilitate și transferabilitate.

Relevanță (obiectivele identificate răspund problemelor identificate și nevoilor reale ale deținuților; rezultatele atinse răspund problemelor identificate și nevoilor reale ale deținuților).

Eficiență (acțiunile au fost realizate în mod corespunzător în ceea ce privește resursele, mijloacele și timpii utilizați).

Eficacitate (acțiunile desfășurate au fost adecvate pentru a răspunde nevoilor deținuților).

Durabilitate (beneficiile reale ale intervenției pot să persiste și pe termen lung).

Transferabilitate (recunoașterea și replicarea în contexte diferite).

Un moment foarte important este ”Cultivarea încrederii în sine”. Pentru aceasta se poate utilizat programul „Autocunoașterea”

Se depun eforturi mari în domeniul reabilitării deținuților eliberați, dezintoxicării de droguri, terapiei emoționale, terapiei de familie, dar fără reușită în sfera angajăriila muncă, reabilitarea nu va da rezultat.

Lipsa unui loc de muncă, sau eșecul la locul de muncă reprezintă cauza principală pentru întoarcerea lor în închisoare. Unii din foștii deținuți au reușit în dezintoxicarea de droguri, dar dificultățile și presiunile la locul de muncă, sau lipsa acestuia și în acest caz sărăcia, aduc cu sine disperarea și contribuie la reîntoarcerea lor la droguri.

Anume reabilitarea prin angajare în câmpul muncii este momentul crucial în reabiltarea foștilor deținuți……….. Unele sondaje au demonstrat, că cu cât mai mult un fost deținut asimilează deprinderi de lucru, fiind ajutat de un specialist în perioada imediat după eliberarea sa, cu atât mai mari sunt șansele de a fi reintegrați în societate.

De aceea programul pergătirii către liberare include și multe activități (subprograme) de instruire și pregătire către angajeze în muncă după eliberare. Așadar, IRD a implementat un program de asistență în domeniul angajării.

Programul ajută foștii deținuți în căutarea și menținerea unui loc de muncă. În cadrul programului deținuții au posibilitate să frecventeze traininguri de instruire profesională pentru a-și mări șansele de a găsi un loc de muncă convenabil.

Coordonatorul în domeniul angajării caută “angajatori prietenoși”, care sunt dispuși să angajeze foști deținuți. El ține legătură între angajator și angajați (foști deținuți). El organizează un grup de suport în angajare pentru foștii deținuți.

Pentru ai stimula pe foștii deținuți să se integreze la locul lor de muncă din punct de vedere social și cultural, IRD gestionează cluburi de petrecere a timpului liber pentru foștii deținuți care lucrează. În cadrul acestor cluburi, participanții se îmbogățesc cultural, iau parte la diferite discuții pe teme actuale politice și sociale, vizionează piese de teatru, cinema, și iau parte la alte activități sociale, etc.

Mulți din minori nu au nici educație primară, dar au experiența consumului de stupefiante, nu sunt stabili pe piața muncii și au un comportament de nesupunere față de autorități.

Ei înțeleg atitudinea superiorilor și a colegilor de muncă, și simt că sunt percepuți ca o persoană marcată. De aceea, vin la lucru tensionați și sunt gata să explodeze pentru orice fleac.

Tot asta face mai dificil pentru ei să se obișnuiască cu un loc de lucru stabil.

Proiectele identificate, caracteristici semnificative. Aspectul problematic luat în considerare pentru selecția bunelor practici este incluziunea socială, prin reintegrarea socială și profesională a foștilor deținuți, deținuților, condamnaților care urmează măsuri alternative la detenție sau aflați la sfârșitul executării pedepsei, care sunt beneficiarii direcți ai intervenției realizate.

În selectarea inițiativelor am încercat să introducem proiecte care, în planul de activități, s-au ocupat de construirea de parcursuri de integrare profesională a deținuților, pornind de la competențele beneficiarilor: bilanț de competențe, validarea și certificarea competențelor dobândite prin formare profesională, cu scopul de a evalua și recunoaște potențialul indivizilor în definirea și dezvoltarea lor profesională în calitate de lucrători.

Proiectele selectate, enumerate în tabel, s-au ocupat de angajare pentru detinuti, dar mai ales de creșterea șanselor lor de angajare, creând condițiile potrivite și încercând să asigure, pe cât posibil, o relație cu mediul extern, cu structura organizatorică și cu regulile de muncă și deviață socială.

În lista proiectelor propuse, se observă că, alături de canalul traditional de plasare în muncă a (foștilor).Pentru a proteja dreptul deținuților la muncă este nevoie, prin urmare, de participarea și asistența mai multor profesionisti, care trebuie să fie capabili să lucreze împreună, pentru a nu abandona parcursul la jumătate.

De fapt, deținutul singur, dacă nu are mari resurse (sociale, familiale, economice), reușește cu greu să încheie un parcurs de reintegrare. Prin urmare,în primul rând trebuie date răspunsuri integrate și coordonate între toți operatorii din sectorul privat și public, atât din Ministerul Justiției cât și din partea autorităților locale.

Aceasta este una din provocările care, atunci când are succes, se datorează în principal dorinței, motivației și relațiilor bune dintre operatori. Nu ne putem gândi la practici standard, fiecare parcurs trebuie să fie creat ad hoc pentru fiecare persoană, cu implicarea necesară armonioasă a tuturor actorilor implicați, în conformitate cu procedurile birocratice și cu normele fiecărui serviciu.

Înainte de a proiecta un parcurs de reintegrare profesională a unui deținut sau fost deținut trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

1.de exemplu, înregistrarea pe listele de ocupare a forței de muncă. Legea 56/87 menționată mai sus prevede că toți deținuții se pot înscrie în închisoare pe lista de plasarea forței de muncă. Multe instituții s-au organizat: unele au asigurat operatori specializați, altele birouri de înregistrare.

2.Următorul pas este deseminarea și informarea cu privire la înregistrarea pe listele de plasare, în caz contrar doar câtiva deținuți, cei cu mai multe resurse sociale și personale, sunt conștienți de acest drept și oportunitate. Acumularea a doi ani de vechime pe listele de înregistrare pentru plasare este utilă pentru că o firmă care vrea sa angajeze un deținut are acces la scutirea de impozite prevăzută pentru șomerii petermen lung (L. 407/90).

3.Odată satisfăcute aceste condiții preliminarii, începe traseul de proiectare a unui parcurs de ocupare. Munca, mijloc de resocializare și sursă ,,legală,, de sprijin, reprezintă un punct forte de plecare pentru un deținut sau fost deținut. În caz de eșec, riscul de recidivă este foarte ridicat.

Cultura muncii este o pârghie fundamentală pentru reabilitarea deținuților și trebuie sprijinită prin initiative la diferite niveluri: în primul rând prin furnizarea de informații și implicarea beneficiarilor în reproiectarea lor înșiși și a vieții lor într-o perspectivă de legalitate, introducând progresiv în proces toți operatorii care îi pot însoți în diversele etape.

Aceste etape pot fi puține sau mai multe, în funcție de nevoile subiectului: pe lângă muncă, o locuință, sprijin pentru persoană și/ sau familie, locuri de socializare și întâlnire.

Un proiect de plasare în muncă implică activarea mai multor persoane:

în primul rând deținutul, apoi operatorii din sistemul social public și privat care intervin în funcție de probleme sau necesități, în paralel sau succesiv. Important este să existe un punct de conducere sau coordonare a intervențiilor.

Același proiect poate avea diferite puncte de plecare, important este să fie clar obiectivul. Un bun punct de plecare poate fi proiectarea unui parcurs de formare (în interiorul sau în afara închisorii) sau terminarea școlarizării, ajustate în funcție de nevoile și de momentele din viața unei persoane.

Din păcate, trebuie să se proiecteze ținând cont și de nevoile urgente (în primul rând mijloacele de subzistență economice obținute în mod legal). Prin urmare, parcursul trebuie să țină seama de aceste limitări și poate avea riscul de eșec parțial sau un caracter “temporar sau tampon,,.

Pe lângă operatorii publici și privați care se ocupă de reintegrare, plasarea în muncă a unei personae reținute sau private de libertate implică, de asemenea,contactul și cu alte niveluri instituționale, variind de la operatorii din penitenciare, organele judiciare de supraveghere, organele responsabile de control și supraveghere, organele Ministerului Muncii (sau delegate de acestea). În cele din urmă, membrii familiei și avocații subiectului.

Pornind de la premiza ca sunt persoane ,,greu de ocupat,,, pentru deținuți procedura poate deveni aproape o cursă cu obstacole, procedurile birocratice și întârzierile administrative de multe ori zădărnicesc numeroasele eforturi inițiate pentru o integrare profesională de succes. Timpii pieței muncii nu sunt adaptați timpilor de verificare ai sistemului judiciar pentru a accepta sau refuza accesul la o măsură alternativă la detenție.

Aceasta înseamnă că, în multe cazuri, reproiectarea continuă a parcursurilor și soluțiilor devine de multe ori o călătorie într-adevăr foarte complexă. C.O.S. – Oportunități concrete și Servicii pentru deținuți și foști deținuți.

3.7.Studiu de caz 

Implicarea sufleteacă în cele povestite de deținuți este o altă caracteristică a acestora,care îi diferențiează de deținuții cu pedepse mai mici.

Cu ocazia interviurilor a rezultat că pentru deținuți este mai important să comunice pentru s-și umple timpul,pentru a evita stările conflictuale pe care de multe ori nici ei nu le doresc dar sunt forțați de împrejurări ,deși recunosc că viața în penitenciar i-a făcut să se transforme în oamenii care nu erau înainte de detenție.

Recunosc că pentru ei viața și gândurile lor suferă grade de comparație:înainte de detenție și după detenție,pentru că acum totul este diferit,trebuie mereu să fie atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor , de multe ori sunt nevoiți la violență să răspundă cu violență,sau din lipsuri să recurgă la furturi,ceea ce pot duce alte stări conflictualwe violente.

Plăcerea de a transmite mesaje, conduit ca și când ar participa la un joc relevă faptul că funcția limbajului de evaziune (cel puțin simbolică) din mediul frustrant,este mai accentuat în cazul deținuților foarte violenți.De altfel frecvența reveriilor nu își loc în rândul deținuților violenți.

Deținutul nr.1.-S.Z-50 de ani,muncitor,4 clase,nerecidivist,de 11 ani în penitenciar,condamnat la 20 de ani pentru omor.

Caracterizare psihologică:realism îngust,labilitate afectivă diminuată, mare nevoie de sprijin,prezintă neâncredere excesivă,,se adaptează greu,crede că toți deținuții din jur îi vor răul,interpretativitate,nevroză accentuată,nu are teamă de nimeni , și crewed că numai el singur își poate face dreptate atunci când este neândreptățit.

Relatare :Ne aflăm într-o cameră,10 bărbați.Aicea e un complot.E și un șef al lor.E o hartă pe perete.Pe masă există băuturi și diferite fotografii care arată scopul lor pe care vor ei să îl aplice sau să-l execute mai bines pus.

Unul dintredeținuți,e dezorientat probabil de hotărârea și de planul acela pe care îl explică șeful bandei.Ceilalți sunt toți atenți,privesc planul și ordinul șefului.

Părerea de rău pentru tot ceea ce fac ,nu se vede așa de bine reușită,deoarece întotdeauna există cineva care trebuie să arate,să zicem organelor în drept,legii,ce vor să facă acești oameni care nu se încadrează în programul de detenție și părerea mea este că nu vor reuși și nu vor putea să execute spre exemplu să se impună în fața altor deținuți cu pedepse mult mai mari și mult mai violenți decât ei.

Repet nu cred că le va reuși planul,dar sunt convins că ei vor fi mereu cu garda sus și pregătiți mereu să se apere în cazul în care cineva atentează la viața lor.Recunosc că și eu aș face la fel.

Dacă cineva va vrea să îmi facă rău , niciodată nu voi ezita să nu ripostez.Ce dacă sunt condamnat pentru omor , o mai fac odată , nu mai am nimic de pierdut . Tot ce am avut ,am pierdut în momentul când am fost arestat,în momentul când toți ai mei m-au renegat , în momentul când fiica mea mi-a spus că niciodată nu mă va mai recunoaște de tată,iar părinții mei au murit de durere.

Cu alte cuvinte,eu consider că până mor , penitenciarul este casa mea ,așa că nu contează dacă atunci când e cazul devin violent. Vreau să trăiesc ,și dacă va fi necesar , da voi fi violent cu acela care ămi va vrea răul.

Deținutul nr.2-K.A-27 de ani,fără meserie,11 clase,nerecidivist,de 5 ani în penitenciar,condamnat la 15 ani pentru omor (soția).

Caracterizare psihologică:vede totul în roz,infantilism,se lasă influențat de detalii,labilitate psihică,frecvente reverie (este convins că la tot pasul îl așteaptă primejdii) se lasă în voia sorții,fire ambițioasă și violent,simte nevoia să-și impună mereu punctual de vedere.

Relatare :Nu îmi pare rău că mi-am ucis soția ,merita să moară pentru că m-a părăsit pentru cel mai bun prieten al meu,singurul lucru de care îmi pare rău este băiatul meu pe care îl crește statul.

Știu că dacă mă comport bine ,voi ieși mai devreme ,ca să îmi pot lua băiatul de la stat,dar de multe ori situațiile devin inevitabile iar momentele când mă enervez devin inevitabile.

Deținutul 3.-B.C.- 40 de ani,fără meserie,10 clase,nerecidivist,de 17 ani în penitenciar,condamnat la 25 de ani pentru omor .(Recunoaște cu nonșalanță că și-a ucis părinții pentru că nu au împărți averea și bunurile în mod corespunzător între el și fratele lui.Spune râzând că meritau să moară).

Caracterizare psihologică:Tip extravertit,se supraapreciează, se teme de boli,prezintă neîncredere,anxietate, nevroză excesivă, tendințe interpretative accentuate ,este convins că toată lumea vrea să-l omoare .

Relatare :Fapta pe care am comis-o s-a petrecut iarna de sărbători,într-o căsuță mică unde ne aflam un grup de mai multe personae .La un moment dat , tata , după ce a băut mult , mi-a spus că degeaba muncesc cu el pământurile și degeaba vreau să rămân cu el în casă că tot nu îmi va da niciodată mai mult decât mi-a dat . Adică doar 1 hectar de vie .

Și tot el mi-a spus că toată averea și munca și pământurile lui le va da fratelui meu avut cu o altă femeie,pentru că pe el îl iubește mai mult , iar pe mine din cauza mamei mele care la acea dată se afla și ea în casă , mă urăște mult .

Ș-așa eram supărat pe amândoi penâtru că ,cu o toamnă înainte vroiam să mă însor cu o fată de la noi din sat care îmi purta pruncul , dar ei atât de răi au fost că nu au vrut-o ,au bătut-o și au gonit-o ,până când ea mai slabă de înger a pierdut copilul și a și plecat din sat și nu i-am mai dat de urmă.

Dar recunosc că îmi era tare dragă , iar pe ei din momentul ăla , recunosc că i-am urât . Și cu toate astea tot am tăcut și am îndurat toate ocărele lui. Și ea mă maio ocăra din când în când mai ales c=nd era băută. Dar el era și mai rău.

Și cum vă spun ,în seara când sâa petrecut fapta ,recunosc că eram băut , dar mi s-au adunat atunci în minte trot răul și chinul pe care l-am îndurat lângă ei o viață întreagă,nu am mai putut suporta ,am luat toporul și i-am lovit pe amândoi în același timp.

A doua zi la poliție când m-am trezit am aflat ce am făcu și recunosc și acum după 17 ani că nu îmi pare rău decât că mi-am petrecut tinerețea aici .Dar de ei nu îmi pare rău.Aici nu mi-a fost ușor .Trebuie să fii mereu mai tare și mai bun la bătaie decât alții dacă vrei să supraviețuiești.Dacă nu ești un om terminat.

Deținutul.4.-P.M.26 ani , muncitor,8 clase ,recivist,de 9 luni în penitenciar,condamnat la 10 ani pentru omor din culpă.

Caracterizare psihologică:tendință de a nu se sacrifica ,nu este obișnuit să piardă,nu este obișnuit să renunțe,exploatează imediatul,tip impulsive,agresiv ,violent față de cei din jurul lui,are moment de depresie,psihastenie,sintome isterice (plânge),pronunțat sentiment al limitelor,se adaptează greu,tendințe interpretative ridicate.

Relatare: Fapta pe care am comis-o ,vă spun fără regret că nu îmi pare rău . L-am omorât pe un amic de-al meu de la mine din sat pentru că m-a mințit .

Mi-a spus că mă duce la muncă în Germania în agricultură,dar acolo nu am știut că era în cârdășie cu patronul,mi-a luat actele ,pașaportul și puținii bani rămași , și m-a lăsat pe mâna neamțului care mi-a făcut viața un calvar .

Munceam 12-14 ore pe zi doar cu apă fără mâncare și păzit de câini și paznici ca să nu fug.Așa mn-am amârât 6 luni ,până când am reușit să fug.Am fdăcut 2 săptămâni pe drum cu autostopul , nemâncat și fără un adăpost.

Aveam în suflet doar ura și dorința de răybunare pentru ce am îndurat eu din cauza lui .Când am ajuns la mine în sat era noaptea .Mamei i-am spus să nu spună la nimeni până nu îmi revin .

Când mi-am revenit am auzit că amicul meu mai făcuse așa și cu alți vecini de-ai mei după urma cărora începuse să își ridice o casă frumușică.El care până aci nu avea nici după ce bea apă și lucre cu ziua prin sat .

În momentul când am comis fapta recunosc că eram beat ,și supărat pentru că l-am urmărit 2 săptămâni și în momentul când l-am văzut mi-am adus aminte de tot chinul prin care am trecut și am intrat cu mașina în el pe trecere de pietoni.

De când sunt aici am constatat că toată lumea ester ea și hoață ,și caută să îți facă rău. Nu mi-e frică de nimeni, iar dacă cineva înceracă să imi facă rău nu voi iezita să-l omor .În fond ce mai am de pierdut ?

Deținutul nr.5.S.E -33 de ani,mechanic fochist,12 clase,de 2,3 ani ]n penitenciar,condamnat la 4 ani pentru lovituri cauzatoare de moarte.

Caracterizare psihologică:se crede înconjurat de dușmani,este mereu în alertă și gata să își apere viața , este suspicios cu cei din jur și extreme de agresiv,orizont îngust,spirit infantile, tendință interpretativă, lipsa idependenței în judecată (imită),capacitate slabă de expresie.

Relatare: În urma divorțului suferit ,am cunoscut pe net o domnișoară care mi –a atras imediat atenția pentru că era la fel ca mine . Divorțată și singură.M-am mutat la ea după o săptămână .Prima dată ne-a mers bine .

Cred că 6 luni ne-a mers bine , dar la un moment dat ea s-a plictisit de mine ,pentru că eu lucram iar ea sta numai acasă ,nu făcea nimic , dar era pe net toată ziua .

După un timp relațiile noastre s-au răcit iar ea a început să mă gonească din casă , după ce eu făcusem împrumut la bancă să-I achit întreținerea care în momentul când m-am mutat la ea era de 4000 ron.

Nu am zis nimic am făcut un credit și am achitat.Dar tot nu era mulțumită și mereu ne certam.La un moment dat mi-am dat seama că ceva s-a schimbat la ea. Am început să o urmăresc timp de mai multe luni , fapt ce am aflat că de fapt ea avea pe altu.

Când am prins-o în fapt , pe el l-am bătut iar pe ea nu am apucat de cât să o împing dar a fost suficxient ca să se împiedice și să dea cu capul de o piatră.Îmi pare rău că m-a mințit și m-a luat de fraier ,în rest nu regret nimic .

Deținutul nr.6.-M.N.-36 de ani,buldozerist,7 clase,nerecivist,de 2 ani în penitenciar ,condamnat 5 ani pentru omor.

Caracterizare psihologică:ușoară întârziere,fire violent ,neâncredere excesivă,stări conflictuale cu ceilalți deținuți.

Relatare.În dimineața zilei de 1 iulie 2000,deținutul l-a ucis pe deținutul M.C în clubul secției condamnaților pe viață din Penitenciarul Rahova , ca urmare a unei agresiuni din partea deținutului M.C (acesta la atacat în mod direct cu un corp contondent).

Analiza realizată oferă o perspectivă largă privind fundalul pe care a avut loc evenimentul,elementele premergătoare,personalitatea deținutului M.N.,rezonanța acestui caz în masa condamnaților pe viață,aspectele posibil de îmbunătățit în viitorul imediat .

3.8.Rolul asistentului social

Rolul asistentului social în reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea .Din punct de vedere al rolurilor, personalul care își desfășoară activitatea într-un penitenciar, se împarte în două categorii: personal de pază și personal de tratament.

Personalul de tratament este responsabil de organizarea și desfășurarea activităților ce au ca finalitate reabilitarea comportamentului și reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Conform setului de Reguli Penitenciare Europene, rolul specialiștilor în domeniul reabilitării și reintegrării sociale este esențial. La Regula nr. 57 din 1987 se menționează: „pe cât mai mult posibil personalul trebuie să includă un număr suficient de specialiști cum ar fi: psihologi, asistenți sociali, psihiatri, instructori de educație fizică și sport, profesori.

Activitatea acestor specialiști trebuie să fie coordonată și integrată într-un model de management transparent orientat spre cele două obiective principale ale închisorii: deținerea în siguranță și pregătirea deținuților în vederea liberării .

Separat de mediul social în care trăiește, omul este pus în fața alternativei tragice: ori să moară, ori să se dezumnanizeze .

Un rol important în prevenirea dezumanizării persoanei condamnate îl are asistentul social, care prin identificarea corectă a nevoilor, dezvoltarea capacităților, abilităților și oportunităților, facilitează reintegrarea socială a persoanelor condamnate.

Demersurile pentru reintegrarea socio-profesională a persoanelor condamnate, trebuie să se demareze chiar din prima zi de detenție, când asistentul social întocmește un raport care cuprinde situația personală, planificarea executării pedepsei și strategia de pregătire în vederea liberării.

Pe durata detenției asistentul social are ca scop diminuarea efectelor negative ale custodiei asupra beneficiarilor și dezvoltarea resurselor prosociale personale și familiale ale acestora. El asistă persoana condamnată ca imediat după primirea în penitenciar să-și rezolve problemele urgente.

În partea practică cea mai frecventă situație este atunci când în urma condamnării la închisoare a persoanei, au rămas fără sprijin copii sau persoane dependente de ea. În acest caz asistentul social trebuie să sesizeze instituțiile și organizațiile responsabile pentru a interveni în astfel de situații.

În cazul nașterilor pe durata detenției, asistentul social trebuie să se asigure ca viitoarea mamă este pregătită și că are informații necesare în acest sens. Un alt rol al asistentului social este acela de a consolida relațiile persoanei condamnate cu familia acestuia și cu persoane sau instituții relevante.

Astfel, asistentul social sprijină beneficiarul în rezolvarea unor conflicte familiale, obținerea dreptului de vizite la domiciliu și a concediilor penitenciare.

Opinia acestuia cu privire la riscul de evadare sau la comiterea de noi infracțiuni pe durata concediului penitenciar este esențială în acordarea sau respingerea cererii. Cele mai multe persoane condamnate au o multitudine de probleme sociale la a căror rezolvare poate contribui asistentul social.

Cele mai multe probleme sociale menționate în penitenciarele din Româmnia sunt:

●întocmirea dosarului de pensie pentru limită de vârstă sau boală;

●recunoașterea paternității sau obținerea unor informații despre copiii persoanelor condamante aflați în sistemul de protecție.

Un rol corelat cu cel menționat mai sus îi revine asistentului social în cazul decesului, al îmbolnăvirilor sau al transferurilor.

Același rol de consolidare a relației persoanei condamnate cu lumea exterioară este subliniat și în cazul persoanelor condamnate care au cetățenie străină.

Aceștia trebuie sprijiniți de către asistenții sociali să țină legătura cu ambasadele, cu consulatele țărilor din care provin sau cu membrii familiilor.

Spre sfârșitul detenței asistentul social trebuie să intensifice demersurile în vederea pregătirii pentru reîntoarcerea în societate și preluarea clientului de către agenții din sfera serviciilor sociale.

3.9.Asistența postpenală

Analiza rezultatelor investigațiilor ne permit reflectarea dinamicii delincventei. În lumea contemporană infracțiunile constituie aproximativ 75 % din numărul total al infracțiunilor înregistrate.În ultimii ani, însă persoanele comit tot mai multe delicte în grup, deseori fiind atrase la aceste acțiuni de către maturi.

Asistența socială centrată pe persoanelor aflate în conflict cu legea, dezvoltarea de politici și practici de justiție ajustată la standardele europene continuă a fi o exigență stringentă.

Remarcăm că în prezent au evoluat concepțiile privind justiția, acesteia acordându-i-se o importanță din ce în ce mai mare odată cu macro-evoluțiile din societatea modernă.Elementul-cheie din cadrul acestor concepții, care stă la baza sistemelor de justiție, îl reprezintă echilibrul dintre asistența psihologică, socială și justiție.

Principalele norme internaționale, care în prezent reglementează acest domeniu, sunt expuse în:

●Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului din 1989 (CRC), care a fost ratificată aproximativ de toate țările.

●Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite pentru administrarea justiției din 1985 (Regulile de la Beijing);

●Regulile Națiunilor Unite privind protecția persoanelor private de libertate din 1990 (JDLS);

●Directivele Națiunilor Unite pentru prevenirea delincventei din 1990 (Directivele din Riyadh).

În ceea ce privește sistemul de justiție, acesta a cunoscut o evoluție ascendentă în timp, în prezent apropiindu-se semnificativ de sistemele moderne. În continuare voi încerca să punctăm câteva momente esențiale în dezvoltarea sistemului nominalizat:

●La nivel național, au fost adoptate mai multe legi și au fost operate modificări în Codul penal, Codul de procedură penală, Codul cu privire la contravențiile administrative, Codul cu privire la executarea pedepselor și în alte legi care reglementează și situația din domeniul justiției juvenile;

●În 2005, Consiliul Superior al Magistraturii și Procurorul General au desemnat judecători și procurori specializați în urmărirea și judecarea cauzelor cu minori;

●Reglementarea specială a tratamentului deținuților sau foștilor odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.

●Fixarea limitei de vârstă a răspunderii penale a deținuților , respectiv răspunderea penală limitată a minorilor până la 18 ani.

●Stabilirea cadrului răspunderii penale a deținuților (odată cu adoptarea noului Cod penal și implementarea reformelor injustiție) ce instituie un regim sancționator special pentru deținuți caracterizat prin:

-prioritatea măsurilor educative față de pedepse;

-excluderea deținuților de la detenția pe viață;

-reducerea termenului de încercare în cazul când pedeapsa este suspendată condiționat sau sub supraveghere;

-reducerea duratei pedepsei executate în cazul liberării condiționate: excluderea aplicării pedepselor complementare;

●Schimbarea concepției în politica penală cu accent pe măsurile educative în cadrul sistemului de sancționare a deținuților.

●Implementarea formelor non-privative de libertate, alternative detenției.

●Constituirea instanței pentru deținuți în jurisdicția penală și instituirea unor proceduri speciale pentru aceștia la nivelul tuturor instituțiilor din cadrul sistemului de justiție penală – poliție, parchet, instanțe, serviciul de reintegrare socială și supraveghere, centre de reeducare și penitenciare.

●Specializarea în cauzele cu deținuți:

-judecător ; procuror;

-polițist;

-asistent social specializat în lucrul cu minorii delincvenți; consilier de probațiune;

-mediator.

Este remarcabil faptul că la moment atât psihologii, cât și asistenții sociali sunt parteneri-cheie în administrarea justiției, elaborarea politicilor centrate și pe minori, prestarea serviciilor de prevenire, combatere a delincventei, în activitățile de reinserție socială și reabilitare post-penală a delincvenților.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare , trebuie menționat faptul că deținuții sunt priviți ca fiind inapți în a se comporta normal în societate după liberarea din închisoare.Reprezentând ansamblul încărcărilor și abaterilor deținuților de la normele de conviețuire socială, comportamentul după liberare se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și comune,ceea ce implică pentru cercetători identificarea factorilor sau cauzelor și a condițiilor care generează acte antisociale în rândul acestora și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare a acestora .Însă ca orice ființă umană și deținuții au dreptul la oportunități de integrare socială ,care să le ofere șansa de a atinge un grad optim de independență.Dar pentru a fi integrați , deținuții trebuie să capete deprinderi de comportament normal pentru a se putea face înțeleși de cei din jur.Marile probleme globale depistate de experți privind deținuții după eliberare sunt:prejudecățile ,izolarea socială și discriminarea.

Existența deținuților în libertate va fi mai bogată dacă societatea le va permite să își dezvolte viața la potențial maxim.Necesitățile lor vor fi privite atât timp cât nu vor fi văzute ca un beneficiu.

Preveniri –principii de bază

●Promovarea unei atmosfere destinse pe toate secțiile de deținere:o vorbă bună spusă la timp,o glumă de calitate,o bătaie pe umăr,un compliment sincer,a te face că nu vezi o abatere fără consecințe și alte modalități asemănătoare;

●Eliminarea conduitelor și deciziilor arbitrare (injuste și ilegale în același timp):nimic nu poate înfuria mai mult și subimima spiritul de dreptate și echitate decât ordinele absurde și excesele nemotivate ale celor de care depind deținuții;

●Eliminarea surselor de frustrare și violență relativă din tratamentul aplicat deținuților;

●Eliminarea ambiguităților în probleme semnificative pentru deținuți;

●Sondaje de opinie realizate periodic pe problemele esențiale deținuților;

●Pregătirea din timp a oricăror schimbări care privesc viața deținuților;

●Stabilirea clară a obiectivelor comune pentru foștii deținuți și personal, care necesită o cooperare cu avantaje pentru ambele părți;

●Nu este lipsit de interes ,în contextul problematic pe care îl analizăm luarea în considerare a unui sistem de reprezentare a foștilor deținuți în relațiile cu cei din jur;

●O altă modalitate de pregătire a deținuților pentru punerea în libertate o constituie (din punctul de vedere al asistentului social) organizarea timpului și încercarea de a-l înacdra în muncă;

●Privarea de libertate trebuie privită ca o sancțiune sau măsură extremă și, așadar, trebuie să se recurgă la aceasta numai în cazurile în care gravitatea infracțiunii ar face ca orice altă măsură să fie evident neadecvată;

●Trebuie create și implementate programe eficiente pentru tratament pe timpul detenției și pentru supraveghere și tratament după eliberare pentru a facilita reinserția socială a infractorilor,pentru a reduce recidivismul,pentru asigurarea siguranței publice și pentru a da judecătorilor și procurorilor încrederea că măsurile destinate reducerii lungimii actuale a sentinței executate sunt suficiente și că sancțiunile și măsurile comunitare sunt opțiuni consecutive și responsabile;

●Deținuților trebuie să le fie oferite posibilități în cea mai mare măsură posibilă;

●Deținuții vor fi solicitați,în cea mai mare măsură posibilă ,să-și asume responsabilitatea activităților și îndeletnicirilor zilnice;

●Sprijinul în rezolvarea propriilor probleme va fi oferit infractorilor înainte ca aceste probleme să necesite rezolvări rapide .Acestora trebuie să li se permită a alege între diferite oferte relevante de ajutor;

●Infractorilor le va fi oferită posibilitatea de a-și exercita influența asupra planificării măsurilor de ajutor și a îndeplinirii părților particulare ale unor asemenea planuri;

●Deținuților le vor fi oferite posibilități flexibile de a-și exercita influența și a-și alege responsabilitatea pentru condițiile în penitenciar;

●Sarcinile de control și siguranță se vor îndeplini prin folosirea unei combinații între personal și deținuți;

●Se vor face toate eforturile pentru a încerca să se prevină evadările și evitarea de către deținuți a supravegherii de-a lungul întregii perioade de detenție;

●Se vor face eforturi pentru reducerea riscului de recidivism prin asistarea în pregătirea pentru libertate astfel încât să fie ajutați să-și conducă propriile vieți în conformitate cu legea;

●Vor fi făcute eforturi pentru a împiedica folosirea de către foștii deținuți a drogurilor, abuzul de alcool sau medicamente care duc la recidivă.

BIBLIOGRAFIE

GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013

GHEORGHE FLORIAN – „Dinamică Penitenciară – Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, București, 1998

RAYMOND BOUDON –Tratat de sociologie,Editura Elli,București, 2011

DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010

PAULA CONSTANTINESCU ,TAMARA DOBRIN,L.GAVRILIU Evaluarea deținutului în regimul de detenție ,Editura Polirom, București 2000

C.GAVRILIUC- Program Consiliere și Orientare Vocațională pentru minorii și tinerii din centre de reeducare, penitenciare și serviciile de probațiune ,Editura All , Bucuresti, 2011

VLADIMIR POPA ,S.CIUBOTARIU-Programul de pregătire pentru libertate a deținutului și minorului, , Editura Polirom, București, 2010

N.NEAMȚU- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București,2006

ADINA BĂRAN PESCARU- Sistemul românesc privativ de libertate – Perspectiva asistenței sociale asupra sănătății mentale în penitenciar și asupra minorilor din centrele de reeducare ” editura Lumen, Iași,2016

PHILIPPE CARRE ET FABIEN FENOUILLET- A supraveghea și a pedepsi- Nașterea închisorii” Editura Humanis, București,2009,

CARL ROGERS- Revista de știință penitenciară, nr. 1, 1991

FARINGTON- Revista de știință penitenciară, nr. 20,2000

ANA BALAN, EMILIAN STANISOR,ROXANA ELA „Administrațiile penitenciare”, Editura Oscar Print, București, 2002

B. BETTELHEIM-Mecanismele de apărare,Editura Polirom,Iași,2002

E.FROMM-Frica de libertate , Editura Teora , București,2008

Revista de știință penitenciară, nr. 23, 1999

=== bda9247ee5cd2c1b3247d38bdc9ec6b9a1697ae5_137194_1 ===

CAPITOLUL 1

PENITENCIARUL

Voi începe acest subcapitol în al cita pe Dr.Gheorghe Florian , ca menționa în cartea sa Psihologia Penitenciară următoarele;Privind în urmă cu 25 de ani de când sunt psiholog în sistemul penitenciar românesc,constat că înțelegerea acestei instituții și a oamenilor care o populează a implicat abordări venind dinspre psihologie,drept,criminologie,psihiatrie,

sociologie,pedagogie și nu în ultimul rând,dinspre etică și filozofie,,.

Fenomenologia penitenciară se prezintă specialistului în probleme umane ca un întreg ce solicită rezolvări globale și într-o perspectivă lungă de durată:tot ce se întâmplă aici este un spectacol permanent în care toți-personal și deținuți-sunt în același timp și actori și spectatori,marcați profund de faptul că sunt într-un univers al așteptării închise,în care marele supliciu este timpul.

Loc al perspectivei sociale,penitenciarul invită la meditație asupra condiției umane,psihologul comparând idealurile cu realitatea ,așa cum o constată el în teritoriul său de muncă-și nu poate să nu întrebe societatea dacă acceptă gradul de discrepanță,rol care ,desigur,nu este prea satisfăcător.

Trimiterea în închisoare a infractorilor afectează în fiecare an sute de mii de oameni din fiecare țară – familie, rude, prieteni, victime, instituții în care aceștia lucrau sau au produs daune.

Cu toate acestea, penitenciarul rămâne o instituție utilă și deci, prezentă în societate și un mijloc privilegiat de reacție împotriva infracțiunilor, prin cele două funcții ale sale: custodială și educativă. Funcția de custodie este componentă a sistemului de protecție al societății și servește obiectivului major al neutralizării infractorilor și al controlului comportamentului acestora1.

La baza acesteia sunt preocupările pentru aplicarea principiilor Regulilor europene pentru penitenciare privind regimul deținerii, concomitent cu respectarea legislației naționale în vigoare.Aplicarea regimului urmărește principiile de imparțialitate, umanism și respectarea demnității umane, fără discriminare referitoare la naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, situație economică și socială, opinii politice și convingeri religioase.

1.Gheorghe Florian,143,2012

Obiectivele generale ale sectorului operativ sunt următoarele:

●prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței locului de deținere și a misiunilor specifice;

●asigurarea legalității deținerii;

●activități de pază, escortare, supraveghere și aplicarea corectă a normelor regimului penitenciar.

Sectorul operativ realizează ținerea în custodie a persoanelor pentru care s-a pronunțat o măsură privativă de libertate, în condiții de siguranță, legalitate, asigurând respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, referitoare la executarea pedepselor privative de libertate.

Funcția educativă se realizează prin totalitatea activităților de asistență educativă și psihosocială destinate să genereze modificări pozitive în mentalitatea și comportamentul persoanelor private de libertate.

Principiile fundamentale sunt cele potrivit cărora persoanele condamnate sunt responsabile pentru infracțiunile săvârșite și, în aceeași măsură, au disponibilități extrem de diferite pentru reintegrarea socială și profesională, care trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate .Principalele direcții ale activităților educative vizează:

●viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;

●viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

●viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie

responsabil;

●viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și

din punct de vedere cultural.

Punând în evidență realități socio-culturale și politice,psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:

●Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice,care a sfidat măsurile luate contra ei;

●Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului,ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;

●Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori,încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;

●Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;

●Înainte,delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative,acum acestea sunt pozitive-consecințe ale procesului de creștere.

Univers fascinant și revoltător în egală,măsură penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:coordonatele de existență sau crima,eșecul,patologicul,stresul, disperarea,neputința.De aceea,fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită,prezentată panoramic,cu toate umbrele și luminile care,greu de crezut,există!

Penitenciarul oferă totuși puține motive de optimism,pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane,în care-cel puțin pentru unii deținuți-lumea valorilor este repusă în ordinea firească.În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția indivizilor, în comun are un impact negativ asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți.

1.1.Sistemul penitenciar românesc

În prezent, executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este reglementată de Legea 275/2006 iar Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția în subordinea căreia se află toate penitenciarele.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.

Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților.

Fiecare persoană condamnată este inclusă inițial într-un regim de executare, ținându-se seama de:vârstă, durata pedepsei private de libertate, conduita persoanei condamnate, inclusiv în perioadele de detenție anterioare, riscul pe care îl prezintă pentru siguranța locului de deținere sau pentru celelalte persoane private de libertate și pentru personal,abilitățile necesare includerii în diferite programe de educație și intervenție psihosocială,disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare și de școlarizare.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt: regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul semideschis și regimul deschis, iar în funcție de comportamentul său pe parcursul executării pedepsei, fiecare condamnat poate trece dintr-un regim în altul.

Condamnații se mai împart în diferite categorii, în funcție de anumite criterii: natura infracțiunii săvârșite, situația juridică, durata pedepsei, starea de recidivă, sexul, vârsta, trăsăturile psihice ale sale.

Condamnații primari reprezintă acea categorie de persoane private de libertate care se află la prima infracțiune săvârșită, pentru care au fost judecați și condamnați.

Condamnații recidiviști reprezintă acele persoane care au mai fost condamnate, prezintă un grad de pericol social mai mare și care pun mai multe probleme în procesul de executare a pedepsei privative de libertate.

Condamnații majori reprezintă categoria cea mai numeroasă, cu vârstă cuprinsă între 18 până la 60 de ani și peste această vârstă(condamnații vârstnici). De asemenea, o subgrupă importantă este cea a tinerilor(18-21 ani).

Condamnații minori – a căror vârstă nu depășește 18 ani și care execută pedeapsa în locuri speciale de deținere.

Condamnații cu grad sporit de risc se caracterizează prin potențialul acestora de a periclita siguranța misiunilor desfășurate de administrația penitenciarului, de a pune în pericol viața, integritatea corporală ori sănătatea personalului sau a altor persoane . Mulți dintre acești deținuți sunt agresivi, violenți, periculoși, nu au o atitudine pozitivă față de activitatea de reeducare.

Categoria de condamnați femei ocupă un loc special în mediul penitenciar, statistica din majoritatea țărilor indică o criminalitate a femeilor mai redusă în comparație cu cel a bărbaților. În luna aprilie a anului 2013, în țara noastră erau încarcerate un număr de 33 044 de persoane private de libertate, 15 117 fiind recidiviste. Din numărul total existent, bărbați erau 31 554, iar femei – 490. În ceea ce-i privește pe minori, aceștia erau 485 (467 de băieți și 18 fete).

1.2.Mediul penitenciar și efectele sale

Pentru a înțelege dramatismul acestui capitol – care abordează psihologia deținutului – este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare, este în mod absolut, o viață în grup:este anulată orice intimitate;totul este la vedere pentru ceilalți;relația interpersonală este o golire;risipire de sine;nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult.

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională: morfologică, fiziologcă și psihosocială sau, în alți termini, în unitatea sa, ce-i dă coerență și organizare unitară, în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori (endogeni) și de stimuli exteriori (exogeni), în conștiința de sine, adică a reprezentării mintale, a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social, patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități, dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice.Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin, se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers. Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,structura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.Factorul care se impune cu brutalitate, având consecințe ample asupra deținuților nou depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii2.

Din punctul de vedere al deținutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:cresc sentimentele negative (mânie, depresie);se pierde controlul situațiilor; scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră;se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit.Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales, prin intimitatea conversației).

2.Durnescu Ioan, pg. 189, 2011

La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:ierarhiile de dominanță sunt bulversate;agresivitatea crește;stările conflictuale și violente,de asemenea cresc;serviabilitatea scade.În lucrarea sa, Denis Szabo, propune următoarea clasificare pentru deținuți:

●periculoși – înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat;

●marginali – cu deficiențe psihologice ușor de remediat;

●imaturi – care s-au identificat cu scheme de comportament deviant, violent și criminal;

●cu structură nevrotică – nu acceptă rolurile sociale, sunt inegali în timp, explozivi;

●deținutul înveterat – comportament repetitiv obișnuit, agresivitate persistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor, infracțiuni deosebit de grave, frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal

●deținutul primejdios – criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior, starea mintală, posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:

-caracter primejdios: manie fără delir, atavism, deficiență endocrină ,psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

-criminalul primejdios: impulsiv, agresiv, violent, incapabil de a simți culpabilitatea, rușinea, anxietate, fără ideal în viață, brutal.

●deținutul dificil:produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare;refuze să se conformeze regulamentelor;are proaste relații;nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate;

●deținutul pe termen lung: problematica este determinată de privarea de responsabilitate, de izolare și alienare;

●inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale, alcoolism, se droghează); din punct de vedere social, el inspiră frică;

●deținuții cu studii sunt:mai socializați;compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii;depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație, vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog3.

3.Gheorghe Florian, pg. 156, 2012

1.2.1.Sănătatea morală a deținuților

Urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțelege de obicei printr-o investigație de teren;transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios,în care secvențe disparate,observate în diverse împrejurări și cu diverși protagoniști,se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închiosoare.

Un sondaj de opinie , un interviu , un chestionar , o biografie nu pot fi obținute oricând și în orice condiții;relaționarea cu deținuții are aspectul unei trantzacții într-un câmp de forțe deseori nebănuite.

Orice contact între psiholog și deținut are o derulare rituală, în care neâncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămâni și chiar luni de zile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală ,în multe cazuri dramatic și o bogăție în detalii care frizează autoflagelarea.

În final , fiecare partener rămâne totuși cu impresia că ar fi mai multe de spus pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă și mai ales să-l creadă.Deseori se spune că deținutul este ,, specia care se plânge,, folosind orice prilej pentru aceasta; și cum să rateze ocazia unei convorbiri catrctice cu psihologul închisorii?Și totuși , amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru că are acută nevoie să reflecte într-o personalitate comprehnsivă , cum este aceea a specialistului în probleme umane , iar acesta , pentru că își cunoaște limitele în a-l ajuta pe celălalt.

Un comportament poate fi considerat ca delicvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului , dar va apare imediat o dificultate majoră…..Ceea ce va caracteriza deținutul este faptul că el nu a cedat niciunei norme,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice.

Acesta este problema centrală , vina sa ! Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specific acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.

Deținuții periculoși.Pare ușor de înțeles că unii deținuți sunt mai de temut decât alții,capacitatea lor de a face rău,de a nu repecta nici o normă și nici o autoritate atrăgând proceduri d siguranță și prudență exagerată,din partea personalului.

Evoluția lor infracțională,lipsa provocărilor și a regretelor pentru faptele comise,rvendicările lor absurde,furia permanentă,agresivitatea și violența (de multe ori nejustificată) lipsa de rezonanță în fața oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deținuți,denumiți,în toate sistmele penitenciare,deținuți periculoși.

Deși dorința specialiștilor este de a-i trata ca o catgorie de sine stătătoare, studiul singularităților pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înțelege în profunzime personalitatea acestor deținuți și devenirea lor pe parcursul vieții.

Sub aspectul infracțiunilor vom găsi :●criminali în serie ●teroriști ●tâlhari●traficanți de droguri ●traficanți de armament ●traficanți de carne vie ,etc.

Foarte frecvent se bănuiește la acești infractori tulburări mentale,iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul și încadrarea nosologică.Pentru penitenciar,existența unui număr mare de deținuți periculoși crează dificultăți,deoarece ei recurg deseori la acte de violență soldate de multe ori cu victime ,neținând cont de faptul că aceste violențe vor fi urmate de prelungirea anilor de detnție.

Acești deținuți infirmă anumite cauze care-i fac să recurgă la violențe:●ei au de executat pedepse lungi;●libertatea lor condiționată este restricționată și ca urmare numărul deținuților cazați crește peste posibilitățile normale ale unității.

Deținuții cu pedpse lungi.O recentă și amplă analiză destinată relației dintre pedepsele de lungă durată și delidcvenții violenți ne oferă Sonya Snaken,profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles ,Belgia.În ceea ce privește deținuții violenți aceștia sunt asimilați cu delicvenții periculoși.

Periculozitatea este o construcție socială în care definiția diferă după ideologie,mergând de la tinerii delicvenți vagabonzi,până la cei cu tulburări psihice sau recidiviști.deși ei sunt considerați periculoși de societate sau de tribunale,în penitenciar ei sunt considerați astfel deoarece nu aduc atingere funcțiilor principale ale instituției:împiedicarea evadărilor;asigurarea ordinii și disciplinei;raționalitatea și coerența regimurilor.Din contră,ce cu pedepse lungi sau condamnați pe viață sunt un factor de stabilitate în comunitățile carcerale.

Din acest motiv,specialiștii sunt reținuți în a folosi noțiunea de personalitate periculoasă și preferă să inventarieze situațiile sau interacțiunile periculoase; nu trebuie confundate incidentele periculoase cu indivizii periculoși.

Unii cercetători consideră că putem evalua riscul prezentat de anumiți deținuți combinând datele privind comportamentul persoanei,cele privind caracteristicile personalității,particularitățile situației care a fost la originea infracțiunii și concluziile privind conduita în mediul carceral4.

În continuare,autoarea tratează problema pedepselor de lungă durată și a delicvenților violenți prin prisma obiectivelor pe care le urmărește executarea pedepselor:

●să împiedice evadările printr-o supraveghere eficace;

●să împiedice violențele între deținuții și abuzul de putere al personalului;

●să pregătească deținuții în vederea liberării lor.

Plecând de la aceste obiective,vor putea fi înțelese mai bine mecanismele care explică normalitatea și tehnicile vieții carcerale.Este vorba de :privațiunile multiple care fac referire la libertate;la bunurile materiale și la servicii;la raporturile heterosexuale;la autonomie și la securitatea personală,care devin adevărate pedepse ale încarcerării.

Deținuții depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât și de solidaritate determinată de situația lor comună.Pentru gardieni,cooperarea deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților.Dacă se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni și crize care generează în violențe determinând personalul să-și impună din nou puterea.

Toate acestea sunt o consecință a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detenție și a faptului că deținuții sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor ,recompenselor și pedepselor pe care personalul le acordă mai mult sau mai puțin motivat.

Fiind o instituție totalitară,penitenciarul-conform lui Goffman-se caracterizează prin ierarhie,rutină,ritualuri de degradare și de inițiere,clasificări birocratice și separarea de populațiile lor5.

4. Gheorghe Florian,pg.183,2012

5.Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, pg.222,2000

Deținuții sunt privați de atribuții iar programul zilnic este organizat și condus într-o manieră care să garanteze autoritatea personalului.Deținuții reflectează asupra situației în care se arflă și reacționează într-o perspectivă strategică,chiar dacă opoziția și rezistența lor față de putere este dispersată.Deținuții violenți creează probleme de control și au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți deținuți.Faptul că lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datorează trăsăturilor lor de personalitate dar și preocupării excesive privind securitatea lor.În acest caz,prestigiul acestor deținuți va crește și ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbările.De câte ori aceștia au fost ținuți în secții cu securitate întărită,ele au avut o istorie agitată comparativ cu secțiile cu regim și pază obișnuită.

Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.

De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.

Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați. Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.

Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate. În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite. În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.Un alt exemplu este oferit de Rusia, a cărei legislație prevede că femeile condamnate la o pedeapsă mai mică de cinci ani, au posibilitatea amânării executării pedepsei până când cel mai mic copil împlinește vârsta de opt ani; urmând ca apoi să se stabilească dacă mai este necesar sau nu să execute pedeapsa aplicată6.

6.Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 225,2000

CAPITOLUL 2

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE PREGĂTIRE PENTRU LIBERARE

2.1.Delimitări conceptual privind activitatea de pregătire pentru liberare a deținuților

Din punct de vedere etimologic, termenul de probațiune provine din latinescul ,,probatio”, care are în vedere perioada de încercare sau de probă . ,,Scopul pedepsei este de a reinstaura, a restabili și a regla armonia ce s-a pierdut ca urmare a unei încălcări a ordinii sociale, pe care societatea și statul se străduiesc din greu să o mențină, dar închisoarea nu realizează nici unul din aceste lucruri”.

Putem aprecia viabilitatea unei societăți după modul de administrare a justiției, după capacitatea pedepsei de a-și atinge scopul. Se poate constata că, actualmente, în societate s-au demarat diverse acțiuni de susținere a ideii de probațiune care, fiind un concept destul de amplu, solicită implicarea întregii societăți.

Supremația dreptului trebuie să constituie o calitate esențială a unei țări care tinde spre democrație, supremația dreptului fiind o totalitate de idei, proceduri, tradiții direcționate spre confirmarea faptului că dreptul se plasează deasupra puterii. Justiția trebuie să fie echitabilă pentru toți7.

Este necesar să stabilim unde ia naștere carența în lupta cu criminalitatea și faptele nelegale. Deși se operează preponderent cu pedeapsa prin privațiune de libertate, există în societate victime neâmpăcate, lipsă de apărare a comunității în fața infracțiunilor și cheltuieli majore în domeniul judiciar și infractori de carieră.

Rezultatele investigațiilor științifice dovedesc că pedeapsa și măsurile penale aplicate infractorilor au ca scop principal reeducarea persoanei și reintegrarea socială a acesteia, astfel că, în funcție de gradul de realizare a acestor obiective, se urmărește stabilirea siguranței sociale.

Societatea trebuie să fie conștientă că cea mai mare responsabilitate pentru fapta unui minor o poartă ea însăși.Este necesară o atenție deosebită în cazul copilului, care, formându-se ca personalitate, manifestă o anumită atitudine față de societate.

7.C.Gavriuliuc,pg.213,2011

Atunci cînd copilul a fost tratat incorect, chiar dacă a încălcat legea, o asemenea eroare va fi greu, dacă nu imposibil de reparat.Noile generații nu respectă cu strictețe constantă normele și valorile societății, scoțînd în evidență evoluția generațiilor.

Diferențele dintre generații, apariția noilor politici sociale și pachete legislative a condiționat și apariția formelor alternative de pedeapsă a delincvenților, una din ele fiind probațiunea postsentențială.

Dacă facem o mică comparație a tinerilor de astăzi cu cei din trecut, observăm că viața socială a generațiilor precedente era temperată de un sistem de valori centrat pe autoritatea celor vârstnici.În unele state, probațiunea este ca o sancțiune, ceea ce face ca aria și sfera de aplicare a activităților sale să fie limitate, astfel încît, în noua abordare a penalizării infractorilor, probațiunea este definită ca o modalitate de intervenție prin activități cu fundament socio-pedagogic, caracterizate printr-o combinație între asistență și consiliere psiho-socială și supraveghere8.

Persoanele condamnate care au demonstrat de-a lungul perioadei stabilite dorința de a se schimba, prin îndeplinirea condițiilor impuse, sunt iertați și eliberați.Cercetătorii P. Abraham, E. Zamfir, M. Preda, V. Nicolaescu, X. Ulianovchi susțin că probațiunea este una din instituțiile de justiție penală care dispune de strategii de intervenție în toate etapele procesului de justiție penală.Implementarea proiectelor în domeniu, pilotarea programelor de probațiune, studiile realizate de această instituție au contribuit la stocarea unor resurse informaționale relevante, la nivel național.Probațiunea, ca formă de administrare a justiției comunitare, constituie o noutate pentru teoria și practica justiției din țara noastră. Una din instituțiile terță care au contribuit la administrarea probațiunii la noi o constituie Institutul de Reforme Penale.

Robert M. Bohm și Keith N. Haley, definesc probațiunea ca fiind o sentință impusă de către instanțe asupra infractorilor care fie au pledat vinovați, fie au fost găsiți vinovați. În loc să fie încarcerat, un infractor plasat sub probațiune este reținut în comunitate sub supravegherea agenției de probațiune. Infractorului i se asigură supraveghere și servicii.În planul serviciilor, probațiunea însumează anumite activități menite să :

●valorifice importanța conceptului de individualizare a pedepsei și să promoveze comportamentul adecvat al specialiștilor față de persoanele care comit acțiuni ce contravin normelor penale.

8.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.218-219,2015

●sporească eficiența sistemului de justiție penală, în măsura în care acesta promovează drepturile omului;

●O problemă frecvent discutată în literatura de specialitate este cea de căutare a răspunsului la întrebarea dacă probațiunea reprezintă o pedeapsă sau un control asistențial.

Cercetătorii din domeniu au abordat diferit problema respectivă, geneând mai multe viziuni:

●probațiunea va fi menținută în sistemul justiției penale, îndeplinind totodată și unele funcții ale asistenței sociale, pe baza unor delimitări clare a sarcinilor și soluțiilor.

●se consideră că activitățile de probațiune fac parte din sfera juridicului, deși, sunt utilizate și unele metode de asistență socială;

●se consideră că probațiunea are caracter asistențial și este necesar să fie retrasă din sistemul justiției penale.

Astfel, probațiunea va putea deveni un serviciu social, specializat pentru delincvenți în timp ce alte aspecte ale muncii de probațiune vor putea fi îndeplinite de alte agenții.În societățile occidentale, comunitatea semnifică o legătură psihologică intrinsecă între membrii săi, o solidaritate ce implică mecanisme de intervenție și de susținere.

În țara noastră, noțiunea de comunitate are o conotație mai mult geografică sau etnică, apropiindu-se oarecum de caracteristicile comunităților vestice doar în zonele rurale. Totodată, trebuie subliniat că ideea de justiție comunitară presupune transferul de responsabilitate pe seama comunității, în ceea ce privește reintegrarea socială a infractorilor și controlul asupra membrilor săi9.

Avocații justiției comunitare sunt de părerea că, pentru sporirea siguranței publice și optimizarea prevenirii infracțiunii, locuitorii trebuie să activeze pe baze egale cu reprezentanții agențiilor guvernamentale și oficialitățile la putere. Un reprezentant al Departamentului Justiției Comunitare din SUA a descris conexiunea între cetățeanul implicat și prevenirea criminalității în felul următor: „În cadrul justiției comunitare, scopul constă în implicarea a cât mai mulți cetățeni în construirea unei comunități mai bune,,.

Oamenii care au un sentiment puternic de comunitate puțin probabil că vor încălca încrederea altora. Legătura lor cu comunitatea este cea mai puternică forță de prevenire a delincventei și de prosperare”.

9.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.219,2015

Studiul ne-a permis să constatăm că cele mai frecvente opinii ce țin de justiția comunitară se referă la soluționarea problemelor, parteneriat și împuternicirea comunității.

Justiția comunitară redefinește scopul și rolul instituțiilor de justiție penală, pentru a include o misiune mai largă – de prevenire a criminalității, de soluționare a problemelor sociale și a conflictelor locale și de implicare a membrilor comunității în activități de planificare și luare a deciziilor.

Astfel, inițiativele justiției comunitare au scopul de a construi și consolida conexiunea dintre sistemul de justiție și membrii comunității, care urmează a fi implicați în procesul de identificare a problemelor, stabilirea priorităților și adoptarea soluțiilor.În acest context, am identificat că soluționarea problemelor are un înțeles larg.

Mai întâi, ca un efort de a stabili relațiile de parteneriat între justiția penală și alte agenții guvernamentale și între agențiile guvernamentale și comunitate și, în al doilea rând, ca o încercare de a face față unor probleme sociale complexe ce țin de infracțiune.

Apărătorii justiției comunitare sugerează agențiilor de justiție penală să modifice modul de interacțiune cu populația, să asculte cetățenii și să conlucreze cu membrii comunității la prevenirea infracțiunii și soluționarea problemelor ce țin de infracțiune10.

2.2. Activităti de pregătire pentru liberare

Procesul de reintegrare socială a deținutului începe din prima zi de detenție și are o intensitate mai mare în ultimele luni pe care acesta și le va petrece în instituție. Aceste două etape, perioada de acomodare a deținutului la condițiile de detenție și pregătirea pentru liberare, necesită implicarea cît mai activă a consilierului de probațiune.

Odată ajuns în instituția deținutului trece prin procesul de investigare generală la care ia parte și consilierul de probațiune. Determinarea problemelor sociale specifice a fiecărui deținut în parte este realizată în carantină atunci când asistentul face cunoștință cu persoana și petrece o convorbire inițială cu acesta.

De obicei în cadrul acestei întâlniri, fie ea individuală sau de grup consilierul informează deținuții de care răspunde despre serviciile pe care le poate acorda și specificul problemelor pe care le poate soluționa împreună cu aceștia.

10.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.220,2015

În general, lucrul cu deținutul poate fi realizat doar în cazul ce se cunosc factorii care l-au determinat să comită infracțiunea, pentru influiențarea comportamentului său, realizarea procesului de reeducare și soluționarea problemelor sociale.

Toate acestea necesită studierea fiecărui caz în parte, pentru elaborarea unui plan individual de lucru care va fi realizat pe parcursul pedepsei. La această etapă, care presupune comunicarea cu deținutul, consilierul va transmite informații utile, îl va evalua stabilind modul de comunicare cu acesta.

Vor fi luate în calcul câteva criterii de realizare a unei comunicări eficiente:

●va fi transmisă doar informația care se bazează pe date reale și verificabile;

●modul de comunicare va fi stabilit în dependență de caracteristicile psihosociale ale acestuia;

●deținutul poate fi evaluat pe baza abilităților de comunicare, în cazul când aceasta este realizată într-un mediu benefic, netensionat;

O categorie de activități ce ține de esența probațiunii o constituie activitățile de asistență și consiliere a deținuților aflați în detenție. Serviciul de probațiune (SP) cooperează cu administrația penitenciarului pentru organizarea în comun a procesului de resocializare a deținuților. Serviciul de probațiune în comun cu serviciile din penitenciare efectuază evaluarea deținuților, acordă asitență și consiliere, realizează programul de pregătire către liberare.

2.3.Activitatea consilierului de probațiune

2.3.1.Faza de carantină

Activitatea de asistență și consiliere se realizează prin elaborarea și aplicarea unor programe de instruire profesională, educație civică, etică și morală, de educație igienico-sanitară, precum și programe de corecție a comportamentului. Făcând o estimare a activităților consilierului de probațiune în cadrul penitenciarului, putem vorbi despre:

●realizarea programelor psiho-sociale centrate pe reabilitarea deținutului în momentul în care este eliberat;

●evaluarea rezultatelor lucrului cu deținutul;

●realizarea programului de pregătire către liberare – întocmirea rapoartelor pentru eliberarea condiționată, care combină evaluarea riscurilor și a gradului de pericol cu propuneri pentru planul individual de lucru în comunitate;

●prezentarea informației referitor la relațiile cu societatea, ceea ce este important deținutul;

●întocmirea programului individual de lucru cu deținutul;

supravegherea respectării ordinii de executare a activităților cuprinse în acest program;

●la eliberarea din penitenciar se va nota:

-atitudinea comunității locale față de deținutul și atitudinea victimei (în cazul în care aceasta a decedat iar deținutul a petrecut mai mult de 10 ani în detenție);

-opțiuni alternative în cazul lipsei relațiilor și locului de trai;

– existența studiilor și locului de muncă după eliberare; -adresa de domiciliu;

-un program de supraveghere și propuneri privind organizarea supravegherii;

-existența documentelor;

– atitudinea deținutului față de infracțiune și victim

-reacția deținutului despre obiectivele supravegherii atunci când este posibil;

-recomandări pentru eliberarea condiționată;

-evaluare a necesităților și riscului de recidivă (se v-a insista pe acest aspect ,pentru ca pe viitor deținutul să nu recidiveze).

Reintegrarea în societate a deținuților este astăzi nu doar o problemă a serviciului penitenciar sau a probațiunii, ci a întregii societăți, iar realizarea eficientă a procesului dat poate contribui dezvoltarea morală a societății, la micșorarea numărului de recidivă și la adaptarea fostului deținut cerințelor pe care le impune societatea la momentul actual.Pentru ca efectul reintegrării să fie mai efeicient, acest proces trebuie să fie organizat în comun cu alte organe și în special cu sistemul penitenciar11. Organul de probațiune, în colaborare cu administrația penitenciarului, poate contribui:

●la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă în vederea oferirii de informații veridice condamnaților despre locurile de muncă vacante și despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la oficiul forței de muncă;

11.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.213-2014,2015

●la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituții specializate în vederea creării unor posibilități de pregătire profesională, de reciclare și de perfecționare profesională în conformitate cu cerințele pieței forței de muncă,ținând cont de faptul că în penitenciar deținutul are ocazia să se reprofileze din punct de vedere professional sau să învețe o meserie ,în cazul în care în momentul arestării avea 18-19 ieșind tocmai de pe băncile școlii.

Etapa de pregătire pentru liberare începe din ultimele 6 luni de detenție și continuă până în prima zi a eliberării, iar în unele cazuri urmează și după liberare, în centrele de reintegrare socială.

Acest program urmărește nu doar o evaluare a procesului corecțional petrecut în penitenciar, ci mai degrabă consolidarea (întărirea )legăturilor sociale în vederea adaptării și acomodării lui la normele și viața socială în afara penitenciarului.

De obicei în termenul stabilit, de către consilier în colaborare cu serviciile penitenciare se organizează un program specializat pentru pregătirea către liberare, care constituie un șir de acțiuni (subprogram), ce au ca scop dezvoltarea deprinderilor sociale, informarea și instruirea de a face față problemelor cu care se va confrunta la libertate, instruirea profesională.

Deci, programele date pot avea activități ce cuprind atât instruire teoritică cît și dezvoltare de abilități și deprinderi.Este foarte bine dacă deprinderile și abilitățile sociale au fost dezvoltate pe parcursul întregii perioade de detenție, iar acest program să vină doar în scopul întăririi, consolidării cunoștințelor primite.

Evaluarea socială individuală a deținutului se realizează plecând de la nevoile acestuia . Pentru a cunoaște necesitățile deținutului este necesară evaluarea integră al acestuia și a premiselor psiho-sociale ce au stat la baza formării personalității12.

De aceea, consilierul de probațiune acumulează informație:

1.Istoria familiei : istoria consumului de drog sau alcool în familie; antecedente de comportament delincvent; antecedente de abuz în familie; date despre situația maritală; modul în care locuiește; relații de familie; rețeaua de suport a familiei , prin această se evaluază dinamica relațională din familie, atitudinea familiei față de consumul de droguri și față de comportamentul delincvent; se urmărește, în același timp îngrijorările beneficiarului față de problemele familiale și modul în care acesta consideră că are nevoie de consiliere pentru rezolvarea acestora;

12.Vladimir Popa,S.Ciubotariu,pg.215,2015

2.Date medicale : spitalizări anterioare; boli cronice care pot influența viața; dacă ia medicamente în mod constant; informații despre fumat; importanța tratamentului medical etc – ceea ce dă posibilitatea de a identifica problemele medicale care necesită atenție și trebuie abordate în cadrul intervenției;

3.Date generale și demografice : nume și prenume; ziua și locul nașterii; cartea de identitate; date de naștere ale părinților; număr de telefon; adresa; date despre prieteni; religia; dacă a fost în ultima perioadă internat în spital sau reținut de către închisoare; date despre cheltuielile financiare – ceea ce dă posibilitate consilierului de a identifica resurse care pot sprijini beneficiarul;

4.Informații despre consumul de drog și alcool :tipuri de substanțe folosite; frecvența consumului; momentul debutului; modalitatea de consum; care consideră că este cel mai problematic – aceste sunt necesare pentru modul în care percepe necesitatea tratamentului;

5.Istoria comportamentului delincvent :tipuri de acte delincvente săvârșite în cursul vieții; frecvența lor; istoria detențiilor (dacă au fost); date despre ultima infracțiune; percepțiile despre faptele săvârșite – este necesar pentru urmărirea atitudinii beneficiarului față de actele săvârșite și motivația acestuia pentru 10 schimbare și se evaluează riscul de recidivă;

6.Informații despre educație și loc de muncă : istoricul educației; istoricul locurilor de muncă; locul actual de muncă (de când, dacă îi place, salariul); persoană de suport la locul de muncă; probleme avute la locul de muncă – ceea ce ajută să identificăm problemele cu care se confruntă și posibilele resurse ale intervenției (este necesar de indicat atitudinea beneficiarului față de problemele lui și gradul motivațional de schimbare);

7.Probleme personale de natură psihică : dacă a avut(și de câte ori) probleme de natură psihică sau emoțională pentru care a trebuit să ia tratament (depresie, anxietate, psihoze, dificultăți de relaționare, tentative de suicid etc.); dacă a fost spitalizat pentru astfel de probleme; dacă a luat sau mai ia medicamente; dacă a avut perioade în care să fi avut probleme psihologice sau emoționale; cât de important este tratamentul pentru aceste probleme – se identifică severitatea problemelor psihiatrice (dacă există tulburări psihiatrice) și necesitatea unui tratament specific acestora, totodată se urmărește atitudinea deținutului față de acestea.

Informația acumulată se documentează într-o anchetă socială individuală, care ne va permite să avem o imagine generală a particularităților deținutului și să identificăm posibilele probleme sociale, care vor fi incluse în planul individual de lucru după eliberarea minorului.

La completarea anchetei sunt necesare abilitățile comunicative și cunoașterea procesului de intervievare. Poate prima întrevedere să eșueze deoarece deținutul nu dorește comunicare. În acest caz intervievarea se amână13. În funcție de rezultatele evaluării inițiale are loc stabilirea diagnozei sociale, ce reprezintă faza în care se sistematizează și se analizează informațiile obținute în urma investigației sociale.

Astfel, consilierul de probațiune își formează o concluzie despre modul de abordare a cazului și elaborarea planului individual de lucru pentru reintergrarea socială cu stabilirea priorităților aât sub aspect al problemelor cât și al nevoilor.Acesta are la bază informațiile culese și trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

●care sunt obiectivile ce trebuie atinse ?;

●care dintre factorii determinați ai comportamentului deviant trebuie eliminați ?;

● care sunt pașii de urmat pentru atingerea obiectivilor ?;

●care sunt limitele de timp;

●care sunt actorii și ce roluri au aceștia ?;

●care sunt modurile de evaluare intermediară ?;

●care sunt instituțiile, ce vor colabora în atingerea obiectivilor ?

Reieșind din evaluarea efectuată programul pregătirii de liberare include unele acțiuni care vor acorda posibilitate deținutului de a se reintegra în societate cu mai puține riscuri. În această perioada deținutul cu ajutorul asistentului social, consilierului de probațiune și al psihologului, trebuie sa învețe:

1.abilități cognitive;

2.cum va putea beneficia de suportul social, și totodată să dezvolte abilități ;

3.abilități sociale;nevoi umane (a fi iubit, a întreține relații sociale, a controla propriul comportament, a fi responsabil);

3.de a rezolva propriile probleme.Asupra acestor momente se va atrage atenție la planificarea procesului de reintegrare.

13. Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.217,2015

14.Idem ,pg.21

Ele pot fi diferite de la un deținut la altul însă sunt câteva momente comune pentru toți:

●în funcție de problemele lui , consilierul, asistentul social și psihologul vor recomanda implicarea și în alte programe, cum ar fi:

-program de management al timpului și resurselor financiare;

– programul de corecție pentru diferite infracțiuni ( spre exemplu furt sau jaf, infracțiuni sexuale, etc.);

– programe de reabilitare psihologică (dacă există problem specifice).

-program de dezvoltare / stimulare a abilităților sociale;

-se va discuta cu deținutul despre planurile lui după liberare și în primul rând despre faptul instruirii profesionale într-un anumit domeniu;

●se va decide împreună cu deținutul căror organizații de stat este necesar să se adreseze,în momentul eliberării.

Având datele generale despre deținut, se poate face programarea procesului de reintegrare socială care necesită parcurs pe întreaga etapă a detenției. După o evaluare a necesităților și stabilirea unor acțiuni concrete se desfășoară procesul de intervenție.

Tipuri de activități care pot fi utilizate de organele de probațiune în programul de pregătire către liberare a deținuților.Menținerea relațiilor cu familia, iar acolo unde este cazul îmbunătățirea relațiilor cu familia este un obiectiv prioritar pentru reinserția socială a deținuților.

În ceea ce privește munca, pentru ca aceasta să fie eficientă în reintegrarea socială a deținuților, trebuie ca și acestea să fie interesate în munca respectivă și nu doar în a câștiga o reducere a pedepsei cu închisoarea sau executarea unei sentințe în comunitate prin muncă în folosul comunității.Integrarea socială trebuie raportată la specificul infracțiunii și la fiecare persoană în parte.

Varietatea de infracțiuni presupune o varietate de forme de reintegrare. Poate mai mult decât intervenția instituțiilor statului (ex.programe de reintegrare desfășurate pe timpul executării pedepsei și resursele materiale alocate acestor programe) contează sprijinul familiei și mediul social.Reintegrarea socială presupune și reprimirea de către familie și depinde de disponibilitatea familiei de a susține material și moral deținutul .

Pentru angajatori este important și felul în care deținutul se poate integra în echipa de lucru (poate există stigmatizare din partea colegilor). Integrarea prin muncă este o parte importantă a procesului, dar nu este singura.

Angajatorii cer seriozitate din partea angajatului și de multe ori foștii deținuți nu sunt motivați să muncească. În multe cazuri, foștii deținuți preferă să lucreze pe piața neagră a muncii și să fie beneficiari ai venitului minim garantat care le asigură și acces la alte drepturi de asigurări sociale și la hrana oferită prin cantinele sociale.

Astfel, în reintegrarea socială a deținuților pot fi eficiente: descoperirea și încurajarea intereselor prosociale (ex. muncă, alfabetizare, educație, etc.) ; menținerea legăturii cu familia ;cultivarea încrederii în sine;influența pozitivă a colegilor de muncă și a prietenilor.

În programul de pregătire către liberare, organele de probațiune implică deținuții în cursuri de instruire profesională. Deținuții care urmează astfel de cursuri primesc și recompensă financiară. După aceasta sunt organizate unele munci la care deținuții pot fi implicate.

Faptul că deținuții lucrează pe timpul detenției poate fi o recomandare pozitivă pentru aceștia după eliberare și ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra încrederii angajatorilor și a societății în general în aceștia. În ultima perioadă se găsesc cu mai mare ușurință locuri de muncă, inclusiv pentru muncitorii necalificați.

Intervențiile puse în aplicare ca bune practici de reintegrare socială și în muncă adeținuților, sunt împărțite în principal în trei tipuri de acțiuni:

● serviciu de orientare profesională și asistență tehnică pentru includerea foștilor deținuți pe piața muncii sau în alte domenii conexe (orientare);

●identificarea oportunităților de muncă, a companiament și suport pentru încadrarea în muncă, birou de consultanță, asistență pentru dezvoltarea planurilor de afaceri, îndrumare, evaluarea competențelor (servicii pentru persoane);

●oportunități de formare și calificare profesională în penitenciar și după liberare (formare);

Tipurile de parcursuri de formare recunoscute caformare profesională, includ intervenții de precalificare, calificare, recalificare, specializare și actualizare realizate cu sisteme care utilizează metodologii de formare în clasă și/ sau în contextul de lucru (stagii de lucru).

Orientarea profesională oferă de multe ori suport pentru alegerea eventualelor parcursuri de formare sau de muncă, pornind de la oportunitățile de muncă oferite chiar în penitenciare.

Prin formare se urmărește să se dezvolte autonomia deținuților, capacitatea de planificare și de auto- învățare continuă, care să-i permită dezvoltarea întregului său potențial și să încurajeze dobândirea obiceiului mental de deschidere la schimbare. Formarea este înțeleasă ca un element strategic aici, ținându-se cont și de faptul că mulți deținuți au o rată foarte scăzută de școlarizare, astfel încât poate interveni în sprijinul utilizatorilor pentru a le permite să dobândească sau să-și adapteze cunoștințele și competențele personale la cele mai ample și variabile cerute pe piața forței de muncă15.

Serviciile pentru persoane sunt servicii de acompaniament pentru integrarea în societate a deținuților și reprezintă un răspuns bun dacă este prevăzut în mod continuu și nu pe termen scurt. Printre cele mai importante efecte ale încarcerării se evidențiază pierderea rolului social și familial, izolarea de propriul context de referință, pierderea locului de muncă (în cazul în care exista înainte de ncarcerare),dificultăți mai mari în implementarea unui parcurs de reintegrare în muncă.

Pentru a îmbunătăți condițiile de viață în penitenciar și pentru a facilita reintegrarea socială a deținuților, este oportun să existe facilități fiscale pentru întreprinderile care angajează foști deținuți sau care efectuează activități de formare pentru ei .

Serviciile pentru persoane reprezintă un răspuns continuu pentru a asigura compatibilitatea și continuitatea procesului care face posibilă identificarea nevoilor, citirea și înțelegerea cererii, disponibilitatea resurselor economiceIn special, ar fi util ca să fie stabilite prin lege obligarea de angajare a foștilor deținuți,beneficiind de facilități fiscale.

Inițiativele care pot fi întreprinse sunt:

●servicii de îngrijire (bilanț de competențe, documentația necesară, etc.);

●servicii de lucru în rețea (relații cu angajatorii, cu birouri, sucursale, instituțiipublice și private, etc.);

●servicii de tutorat (asistență, mediere, consiliere, evaluare periodică, etc.);

●servicii de birou (primire, informare, etc.);

●servicii de cercetare a resurselor economice, locuințelor, etc

15.Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.219,2015

Înainte de parcursurile de integrare, se efectuează analiza competențelor profesionale ale deținuților, din care să rezulte posibilitatea de a beneficia de parcursuri alternative de reintegrare socială și profesională. Cu deținuții, se vor realiza interviuri individuale de orientare profesională și pentru realizarea bilanțului de competențe, se pregătesc stagii de formare adaptate nevoilor ambelor părți. Stagiile de formare prin care s-a realizat integrarea in munca a deținuților au fost proiectate în comun de către operatorii din diferitele structuri ale rețelei sociale teritoriale.

Consilierul de probațiune face o evaluare a de formare și de plasare în muncă, cu scopul de a detalia și evalua caracteristicile calitative și cantitative ale acțiunilor pozitive deja implementate pe teritoriu.

Toate bunele practici sunt clasificate și sistematizate într-o bază de date privind ,,cazurile de excelență,,, care documentează toate aspectele legate de proiectare și realizare utile pentru difuzarea lor. Se trece la faza de raționalizare și sistematizare a rețelei stabile teritoriale publico-private care favorizează dezvoltarea unor parcursuri de reintegrare socială și profesională, preluând rezultatele cercetării pe teren a experiențelor pozitive.

Promovarea șanselor de angajare a deținuților acționând asupra sistemului de actori publici și privați care sunt implicați, sub diferite forme, în reintegrarea lor socială și profesională. În comun cu APL se crează ,,Grup de lucru penitenciarAPL,,, care reunește actori-cheie de la nivel local și este implicat în planificarea de activități de reintegrare socială. ,,Grupurile de lucru,, sunt concepute ca un instrument de politică activă a autorităților locale partenere și este ,,locul,, de consultare cu privire la politicile și intervențiile pentru angajarea deținuților16. Alături de dezvoltarea unor instrumente pentru munca în rețea (Grupuri de lucru), se elaborează și se aplică instrumente operative pentru pregătirea, furnizarea și monitorizarea principalelor tipuri de servicii în următoarele domenii: sprijin pentru integrare în muncă;informare și orientare; formare profesională.

Activitatea „Sunt o persoană specială,, Se vor distribui fișe de hârtie fiecărui participant. Timp de 5 minute ei vor scrie trei enunțuri în care sunt rugați să specific cu propriile lor cuvinte de ce se consideră persoane speciale („Sunt o persoană specială deoarece …”). Se v-a împarți grupul în 3 echipe fiind repartizați în mod egal fiecărei echipe fișele completate.

16.Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.221,2015

Participanții vor fi rugați să vorbească despre utilizarea lor atât în viața socială, cât și în cea persoană folosind următoarele întrebări:

●pentru ce puteți utiliza aceste comportamente, trăsături speciale ?;

●când puteți utiliza aceste comportamente, trăsături speciale ?;

●unde puteți utiliza aceste comportamente, trăsături speciale ?.

Rezultatul final al reântegrării sociale mult depinde de măsurile care sunt întreprinse.

Procesul de reintegrare socială cuprinde un șir de activității, implicării în diverse programe. Pentru o intervenție eficientă de asistență, cum a fost susmenționat, se efectuază evaluarea necesităților deținutului. Evaluarea beneficiarului trebuie să fie efectuată printr-o intervenție individualizată, iar planificarea este dependentă de calitatea evaluării. De aceea putem menționa că planificarea este trecerea de la stabilirea problemei la rezolvarea acesteia17.

2.3.2.Faza executării pedepsei

În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția are implicații negative asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți, penitenciarul constituind, după unii autori școala de pregătire a crimei prin perfecționarea calităților criminale ale deținuților deoarece, în regimul de detenție, se făceau planuri pentru săvârșirea de noi infracțiuni, se pregăteau evadări, deținuții primari erau corupți de recidiviști, etc.Pentru prevenirea unor astfel de efecte nedorite și pentru creșterea eficienței muncii de reeducare în penitenciare, s-au luat unele măsuri, din care se pot menționa:

●separarea deținuților în raport de vârstă;

●în funcție de sex;

●în funcție de categoria penală;

●natura infracțiunii;

●starea de recidivă;

●desfășurarea tuturor activităților în mod organizat;

●paza și supravegherea permanentă a acestora.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.

17.Vladimir popa,S.Ciubotariu,pg.222,2015

Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților18.

Fiecare persoană condamnată este inclusă inițial într-un regim de executare, ținându-se seama de:●vârstă; ●durata pedepsei private de libertate; conduita persoanei condamnate; inclusiv în perioadele de detenție anterioare; ●riscul pe care îl prezintă pentru siguranța locului de deținere sau pentru celelalte persoane private de libertate și pentru personal;

●abilitățile necesare includerii în diferite programe de educație și intervenție psihosocială;

●disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare și de școlarizare.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt:

●regimul de maximă siguranță;regimul închis;●regimul semideschis și regimul deschis;

●iar în funcție de comportamentul său pe parcursul executării pedepsei, fiecare condamnat poate trece dintr-un regim în altul.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților.Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administrația locurilor de detenție,la cei cu pedepse mari și,mai ales,la recidiviști asistăm deseori la reorganizări negative ale valorilor personale,lucru ce le diminuează receptivitatea față de procesul reeducativ desfășurat la locul de deținere19.În general,ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsură la deținuți sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane,aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene,ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare,o raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale și,în ansamblu,un nivel scăzut de mortalitate.

18.Raymond Boudon,pg. 243, 2011

19.Idem,243

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate20.

Atât timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care la fel ca și el,, au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mar sunt localizate în relațiile cu cei din jur.În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise fabricate în penitenciar la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni decupalbilizante.

Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și, nu rareori, asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciează ca fiind prea aspră.Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ, în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează.În planul conduitei, de la morala conformistă-fundată pe vinovăție se trece la morala frustrării, întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, soarta omului în lume, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor implicit modul de viață în penitenciar.Totuși nu trebuie acceptată ideea – care circulă atât printre cei aflați în detenție,cât și din afară – că într-o situație anormală omul se comportă anormal:omul trebuie să folosească la maximum orice împrejurare care i-ar putea oferi o șansă în plus de a se arăta moral deci uman.

Prezența dificultăților nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deținuții,ci se extinde și la universul lor cultural.Fiind reduse ca amploare și profunzime, relațiile interindividuale coboară la nivele inferioare, iar comunicarea între deținuți rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute și dispoziției de moment. Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor și a normelor de conviețuire social presupune din partea personalului și a asistenților sociali cunoștințe aprofundate de psihologie.Prin toată activitatea lor, educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a deținutului ,să stabilească relația dintre infracțiune și constantele personalității acestuia,să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei21.

20.Raymond Boudon, 245, 2011

21.Raymond Boudon, 248, 201

CAPITOLUL 3

FAZA PREGĂTIRII PENTRU LIBERTATE

3.1.Organizarea activităților de pregătire pentru liberare

Aceste activități au drept scop stimularea motivației persoanelor private de libertate din penitenciare și centrele de reeducare și sistemul de probațiune, de a pune bazele unei schimbări atitudinale și comportamentale în vederea maximizării șanselor lor de reinserție socială dupa liberare.

Este bine cunoscut faptul ca la liberare detinuții întâmpină dificultăți în ceea ce privește reintegrarea în familie, pe piața muncii și în societate în ansamblul ei. Timpul petrecut în detenție schimbă modul de viață și persoana pierde toate rolurile sociale.

Astfel majoritatea activităților care îi dădeau sens vieții se devalorizează, fiind lipsit de autonomie și a contactului susținut și de durata cu exteriorul, persoana este obligată să se adapteze la o noua viață guvernată de autorități și legi care sunt de necontestat.

Viața petrecută în penitenciar favorizează mediul descurajant pentru relații sociale, se accentuează sentimentul de marginalizare, stigmatizare, propriile valori își pierd conținutul și calitatea.

În ceea ce privește piața muncii, societatea într-o continuă schimbare, conduce la creșterea competitivității și la schimbarea standardelor și criteriilor de admitere ale angajaților.

Calificarea/recalificarea profesională, urmarea unor cursuri de formare și specializare, training-urile și reconversiile profesionale se constituie ca avantaje pentru găsirea și ocuparea unui loc de muncă. Deținuții au nevoie să fie aduși la standardele cerute de această nouă realitate socială, impusă de societatea modernă.

3.2.Consilierea deținutilor pentru liberare

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane pentru a depăși o serie de obstacole sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor ,etc.

Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între deținut și consilier/asistent social (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care deținutul respectiv le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru l sprijini în adoptarea celei mai potrivite decizii.

Consilierea, în înțelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică,pedagogică ,socială asupra activităților cu valențe etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la soluționarea optimă a propriilor probleme.

Consilierea deținuținutului urmărește :

●Conștientizarea calităților și a defectelor personale;

●Adecvarea imaginii de sine și creșterea stimei de sine;

●Perceperea propriei identități prin raportare la ceilalți și valorificarea resurselor personale;

●Adoptarea unei atitudini pozitive față de propria persoană și față de ceilalți;

●Stimularea interrelaționării și fixarea granițelor „Eu – Ceilalți”;

●Responsabilizarea în raport cu propria persoană și cu grupul de apartenență (de suport, de egali etc.);

●Punerea în evidență a motivației intrinseci de schimbare a comportamentului problematic, delictual;

●Stimularea motivației intrinseci de inițiere a unui proces de dezvoltare vocațională (profesională) și de implicare în găsirea unui loc de muncă;

●Primirea și oferirea feedback-ului;

●Îmbunătățirea relațiilor și a comunicării interpersonale

●Experimentarea de noi comportamente interpersonale

●Exprimarea onestă și directă a propriilor sentimente

●Dobândirea înțelegerii propriilor gânduri, sentimente, comportamente prin exprimarea tiparelor relaționale, atât din interiorul, cât și din exteriorul grupului

●Dobândirea înțelegerii gândurilor, sentimentelor și comportamentelor altor oameni

●Creșterea încrederii în propria persoană, îmbunătățirea imaginii de sine și a stimei de sine

●Traversarea unor schimbări personale în interiorul grupului, cu așteptarea de transferare a acelei învățări în viața din exteriorul grupului.

●Să probeze înțelegerea relației între calitățile și aptitudinile personale și diferite domenii ale muncii .

3.2.1.Observarea

Observarea începe devreme ,în etapa de stabilire a relației,când consilierul observă relația deținutului cu cei din jur ,ușurința cu care acesta se desparte de ei și comportamentul său general.Informațiile obținute prin observare sunt utile,ajutându-l pe consilier să ia o decizie în privința modului în care va proceda.

O modalitate de efectuare a unei observări eficiente constă în obținerea de la interacțiunile active ale deținutului,menținerea unei atitudini rezervate ,observând fără a avea o atitudine intruzivă .

Ca metodă științifică ,observarea constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat .

Observarea nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexiv de clasificare și sistematizare.În opinia consilierului,unele dintre cele mai importante lucruri care trebuie observate sunt următoarele la un deținut sunt:

●aspectul general;

●comportamentul;

●dispoziția sau afectul;

●funcționarea intelectuală și procesele de gândire;

●vorbirea și limbajul;

●relația cu consilierul.

Observarea comportamentului.Când observă tipurile de comportament pe care le manifestă deținutul,consilierul poate viza oricare dintre următoarele întrebări:

●Are un comportament liniștit și atent sau gălăgios ,zgomotos,agresiv sau distructiv ?;

● Deținutul este distras sau are un nivel bun al atenției ?;

●Deținutul încearcă să inițieze comportamente periculoase

/antisociale/violente/agresive?;

●Este deținutul dispus să își asume riscuri ?;

●Care este reacția deținutul ui la contactul fizic ?;

● Deținutul are o atitudine defensivă,agresivă,reacționează sau caută contactul ?;

●Are deținutul un comportament agresiv sau limite adecvate ?

Pe parcursul observării comportamentului consilierul poate remarca prezența unor mecanisme de evitare precum reprimarea,evitarea,negarea și indicii ale disocierii.

Observarea dispoziției sau afectului deținutului. Observarea dispoziției sau afectului deținutului oferă indicii cu privire la starea emoțională latentă a acestuia.În general,se poate observa că un deținut este vesel , trist,mânios/agresiv,deprimat,incitat,etc.

Alții sunt egocentrici.Uneori,comportamentele agresive deja observate dezvăluie informații și despre dispoziția interioară sau starea emoțională a deținutului ( de exemplu comportamentul agresiv poate indica enervarea deținutului).

Dacă am încerca să folosim aceeași strategie cu deținuții,mulți dintre ei nu ar spune nimic,vizavi de situația lor sau familială ,cu excepția răspunsurilor la întrebările directe.

Deținuții capabili să discute cu consilierul probabil nu ar spune nimic important.În plus s-ar plictisi de conversație după scurt timp ori s-ar cufunda în tăcere .

Chiar dacă ar vorbi cu consilierul, probabil ar evita aspectele importante . Dacă , în calitate de consilieri,ne propunem să îi implicăm pe deținuți, astfel încât să vorbească liber despre problemele dureroase vizavi de situația lor , trebuie să luăm în considerare și alte strategii,pe lângă abilitățile de consiliere verbală.

Combinând utilizarea abilităților de consiliere verbală cu utilizarea diverselor mijloace sau a altor strategii , îi putem oferi șansa de a ni se alătura într-un proces de consiliere util din punct de vedere terapeutic

Înainte de a deveni consilier specializat în problemele deținuților ,este important să se înțeleagă specificul și scopul consilierii acestuia.

Aceasta presupune să ne cunoaștem bine scopurile și să avem o idee clară despre modul în care pot fi atinse scopurile respective.Este responsabilitatea consilierului să mențină anumite limite adecvate în relația deținut-consilier-organele de ordine.

Încă de la începutul procesului de consiliere este important ca deținutul să înțeleagă specificul și limitele relației dintre acesta și consilierul.

Stabilirea unor limite în privința rolului de consilier presupune։

-timpul (de exemplu,durata ședințelor și disponibilitatea în afara ședințelor);

-locul (unde are loc ședința);

-autodezvăluirea (ce grad de dezvăluire este adecvat);

-comportamentul pe parcursul ședințelor;

-și atingerile adecvate22 .

Menținerea unor limite clare definește relația dintre deținut și consilier drept una profesională.Deși este important ca acel deținut să se simtă în siguranță și sprijinit,relația rămâne diferită de o relație personală între adulți.După cum vom vedea , atingerea scopurilor nu depinde de mijloacele utilizate și de stilul de lucru,ci depinde foarte mult de relația dinte deținut și consilierul școlar .Obiectivele specifice unei ședințe individuale sau ale unei serii de ședințe ar trebui să fie stabilite de consilier.Credem că unele răspunsuri sunt destul de complexe și am identificat patru niveluri de stabilire a obiectivelor :

Obiective de nivelul 1-obiective fundamentale .Aceste obiective se aplică tuturor deținușilor implicați în ședințele de consiliere .Printre ele se numără :

● deținutul să devină capabil să gestioneze aspecte emoționale dureroase;

● deținutul să-și controleze pornirile agresive;

● deținutul să devină capabil să atingă un anumit nivel de armonie în privința gândurilor,emoțiilor și comportamentelor;

● deținutul să aibă o părere bună despre sine.

Obiective de nivelul 2-obiectivele aparținătorilor. Acestea sunt stabilite de deținut.

Obiective de nivelul 3-obiective formulate de consilier.Aceste obiective sunt formulate de consilier drept consecință a ipotezelor pe care el le poate avea cu privire la motivele unui anumit comportament al deținutului.Evident ,în formularea ipotezelor cu privire la posibilele cauze ale comportamentului manifestat de deținut ,consilierii se bazează pe informații din propria experiență cu diverse cazuri ,pe înțelegrea teoretică a psihologiei și pe ceeea cunosc din studiile actuale și din literatură relevantă.

Obiective de nivelul 4-obiectivele deținutului.Aceste obiective apar pe parcursul ședințelor de terapiei și sunt într-adevăr obiectivele deținutului,deși de obicei el nu este capabil să le verbalizeze ca atare.

22.Gutheil și Gabbard, 2003

Toate aceste obiective sunt importante și trebuie avute în vedere pe parcursul procesului terapeutic .Totuși ,în diverse momente ale procesului unele obiective trebuie să aibă prioritate.

Modul în care se realizează acest lucru constituie responsabilitatea consilierului.Uneori aceste obiective corespund obiectivelor consilierului , alteori nu .De exemplu , consilierul poate începe o ședință având ca obiectiv de nivelul 3: în fața problemelor cu care deținutul se confruntă, trebuie să devină mai puternic.

Pe parcursul ședinței se poate dovedi că acesta vrea să vorbească despre o pierdere dureroasă și că nu este pregătit să devină mai puternic vizavi de problema cu care se confruntă.În această situație consilierul poate răspunde nevoilor deținutului,vizând atingerea obiectivului de nivelul 4 și facilitând instaurarea procesului de manifestare a empatiei.

Dacă un consilier începe o anumită ședință cu o agendă specifică,respectarea acestei agende poate fi uneori eficientă și adecvată .

Totuși ,în general este periculos să respecți în mod rigid o agendă prestabilită , deoarece nevoile școlarului ar putea fi atunci neglijate,în loc să fie luate în considerare .Alternativa ar fi ca, consilierii să structureze ședințe care să satisfacă nevoile deținuților pentru a fi ajutați.

Evaluarea psihologică și consilierea deținutului este o metodă de suport ,recomandată în majoritatea cazurilor.Este necesară o metodologie riguroasă și specifică pentru calificarea în practica unei consilieri benefice față de deținut.Elaborarea unei consilieri vizează:

Elaborarea diagnosticului educativ deținutului, care presupune:

●cunoașterea acestuia;

●cunoașterea mediului în care acesta trăiește;

● cunoașterea resurselor sale,a posibilelor dificultăți;

● cunoașterea reprezentărilor sale asupra diagnosticului,tratamentului și stării generale de sănătate;

●cunoașterea așteptărilor și nevoile lui .

Fixarea obiectivelor:Cooperarea este un concept important în consilierea deținutului, deoarece implică atât profesionistul în consiliere cât și deținutul.Obiectivele sunt stabilite în funcție de așteptările și nevoile deținutului,identificate anterior cu ajutorul diagnosticului educativ.

Obiectivele trebuie să fie perfect adaptate pentru el.Această etapă este esențială pentru succesul metodei ,deoarece acum se stabilesc mijloacele de acțiune,iar obiectivele declarate trebuie să fie realizabile și în conformitate cu așteptările .

Programarea și punerea în aplicare a consilierii din punct de vedere educațional:în această etapă ,este important să-i propunem deținutului, în funcție de disponibilitatea acestuia ,sesiuni educative adaptate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.

In aceste condiții,cercetarea raporturilor dintre creier și psihic se plasează în centrul unei rețele din ce în ce mai dense de relații interdisciplinare implicând strategii multiple și având ca rezultat o importantă creștere a stocului de informații.

Eficiența unei consilieri în privința evaluării psihologice și consiliere a deținutului se poate dovedi mai mare dacă acolo unde factorii cauzali sunt prezenți de o manieră evidentă și sunt greu de depășit de acesta prin resursele proprii.

Alte caracteristici ale consilierii în ceea ce privește evaluarea psihologică și consilierea deținutului este consilierea proactivă în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale acestuia, pe îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicare efcientă, imaginea de sine, , modalități de a face față stresului provocat de învățat ,etc.;se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului .

Proiectul pentru abordarea comportamentală și abordarea psiho-dinamică este :

-electivă din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru că integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema deținutului, pregătirea și stilul consilierului;

-este formativă, vizând mai ales prevenția unor comportamente neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea efcientă la situațiile de viață;

-este informativă, deoarece furnizează deținutului datele necesare pentru a lua decizii;

-este suportivă, oferind deținutului, cadrul adecvat pentru a-și exprima emoțiile, confictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor;

-este un proces ce facilitează identifcarea resurselor proprii deținutului pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor acestuia în lumea reală;

-implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere, vor accesa multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față confictelor etc.;

-abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică dezvoltarea și adaptarea optimă a  deținutului la cerințele cu care se confruntă.

Consilierul va evalua situația fiecărui deținut și va cuprinde în demersul său serviciile destinate asigurării de integrare a acestuia aflat în dificultate, inclusiv cele referitoare la desemnarea unui reprezentant legal.În cadrul demersurilor sale, consilierul ,trebuie să țină cont de o serie de teorii psihologice care clarifică anumite contexte sau care explică anumite reacții ale deținutului23.

3.2.2. Ascultarea activă

Abilitățile implicate în ascultarea activă provin din metoda consilierii axate pe client și sunt deosebit de importante.În calitate de consilieri,trebuie să se obțină informații despre deținuți prin intermediul observării și ascultării.

Efectuând aceste funcții specific, consilierul ,trebuie să fie capabil să îl ajute pe deținut să își spună povestea și să identifice aspectele deranjante.Procedând astfel, este important ca ,consilierul să îi aducă la cunoștință deținutului faptul că i se acordă atenție și că informațiile furnizate de el sunt apreciate și receptate.

Din păcate,unii deținuți sunt obișnuiți să stea singuri,să fie tratați fără respect ,să fie agresivi cu cei din jur sau cu colegii sau să fie ignorați.Ascultarea activă are patru component principale։

Un limbaj al trupului.O modalitate de consolidare a relației deținut și consilier este ca acesta din urmă să aibă o atitudine adecvată comportamentului nonverbal al acestuia.Această adecvare îl ajută pe consilier să îi transmită deținutului mesajul că îl ascultă în mod activ.

De asemenea,adecvarea vorbirii și a tonalității vocii în raport cu cele ale deținutului este utilă pentru consolidarea relației dintre acesta și consilier.

Când deținutul vorbește repede,poate fi util ca și consilierul șsă apeleze la același stil de relaționare și să răspundă în mod asemănător.Apoi,când deținutul vorbește mai lent ,consilierul își poate modifica și el ritmul,vorbind mai lent.

23.N.Neamțu,2006,pg.169-174

Un avantaj suplimentar poate fi obținut dacă consilierul reușește să mimeze comportamentul nonverbal și postura deținutului,când este adecvat.

Deținutul nu va avea doar impresia că , consilierul este alături de el și că îl ascultă în mod activ;totodată ,după un timp ,situația poate fi inversă։după ce consilierul și-a adecvat comportamentul la cel al deținutului, acesta va avea tendința de a-l imita pe consilier atunci când acesta introduce o schimbare semnificativă.

Adecvarea comportamentului la comportamentul deținutului include și nivelurile de contact vizual.Contactul vizual este important în stabilirea raportului deținutul,dar fiecare deținut se simte confortabil cu un anumit contact vizual.

Prin urmare este important ca, consilierul să observe comportamentul deținutului din acest punct de vedere și să reacționeze adecvat.Unii deținuți se simt mai confortabil și pot discuta liber dacă evită contactul vizual și se implică în schimb într-o activitate în timp ce vorbesc.

Utilizarea unor răspunsuri minime.Folosirea unor răspunsuri minime survine automat în conversație.Răspunsurile minime îi arată consilierului că deținutul este atent.Aceste răspunsuri sunt uneori nonverbal și include doar o încuviințare din cap.

Prin răspunsurile minime verbale se numără expresii precum։,,Aaaa,, , ,,Îhâm,, , ,,Da,, , și ,,Așa,, .Și unele răspunsuri mai lungi pot avea o funcție asemănătoare.De exemplu consilierul poate spune։,,Îmi dau seama ,, sau ,, Înțeleg,,.

Atât răspunsurile minime,cât și acest tip de răspunsuri mai lungi sunt foarte utile pentru a-l încuraja pe deținut să continue și să își spună povestea.Când sunt folosite răspunsuri minime verbale ,cât și nonverbale,este important ca acestea să nu fie interpretate drept judecăți nici pozitive,nici negative.

Pentru ca un deținut,ce tocmai a trecut printr-un episod agresiv,să își spună povestea în mod corect,este important ca relatarea să nu fie influențată în mod semnificativ de percepția lui că ar primi aprobarea sau dezaprobarea consilierului.

De exemplu,exclamații intense precum ,, Uau !,, îl pot determina pe deținut să tragă concluzii cu privire la convingerile și atitudinile consilierului.

Aceste concluzii pot să îl inhibe pe deținut sau să îl facă să își distorsioneze povestea pentru a obține aprobarea consilierului sau a evita dezaprobarea acestuia.

La fel,unele răspunsuri minime nonverbal pot fi percepute drept expresii ale unor judecăți despre conținutul spuselor deținutului.

Utilizarea reflectării.Adecvarea comportamentului consilierului la cel al deținutului și răspunsurile minime contribuie la crearea unei atmosfere în care acesta are sentimentul că consilierul s-a apropiat de el și se ocupă de el.

De asemenea , pentru îndreptarea comportamentului deținutul ,trebuie să fie sigur că și consilierul este atent la conținutul și detaliile poveștii care se derulează.În general,cea mai eficientă modalitate de a-i oferi deținutului această asigurare este utilizarea abilității numite ,, reflectare,, .Există două tipuri de reflectare։reflectarea conținutului ( numită uneori parafrazare) și reflectarea sentimentelor.

a.Reflectarea conținutului ( numită uneori parafrazare).La fel cum,reflectă conținuturi,consilierul poate reflecta și sentimente.Acest lucru implică reflectarea către deținut a informațiilor despre sentimentele pe care le are acesta.Folosind reflectarea conținutului, consilierul îl ajută pe deținut să conștientizeze mai bine ceea ce tocmai a spus,intensificând astfel această conștientizare.

Prin urmare, deținutul este capabil să sesizeze mai bine importanța lucrurilor despre care vorbește și să clarifice orice confuzie.Astfel,reflectarea conținutului este utilă,ajutând-ul pe deținutul să avanseze în procesul de explorare.

b. Reflectarea sentimentelor.La fel cum reflectă conținuturi,consilierul poate reflecta și sentimente.Acest lucru implică reflectarea de către deținut a informațiilor despre sentimentele pe care acesta le are.

Reflectarea sentimentelor este una dintre principalele abilități de consiliere deoarece stimulează conștientizarea sentimentelor de către deținut.Îl încurajează pe deținut să își gestioneze anumite sentimente semnificative,mai degrabă decât să le evite.

Pentru consilier este important să cunoască clar diferența dintre gânduri și sentimente și să nu le confunde.În general gândurile trebuie exprimate într-o propoziție,în timp ce sentimentele au nevoie uneori de un singur cuvânt.

Denumirile unor sentimente (bucuros,confuz,disperat,îngrijorat,respins,

responsabil/iresponsabil,trist,dezamăgit,copleșit,satisfăcut,trădat,puternic,furios,agresiv,surprins,speriat,nesigur,neajutorat) descriu o stare emoțională.De menționat că majoritatea sentimentelor au stări opuse.

Consilierul îi poate ajuta pe deținuți să își gestioneze sentimentele negative și neplăcute în moduri adaptative.Cu toate acestea este important ca ,consilierul să fie realist și să recunoască că nu va fi posibil să ,, elimine ,, sentimentele negative ale unui deținut.Totuși,îl poate ajuta pe deținut să le facă față,astfel încât el să le modifice ori să le poată gestiona în mod adecvat.

Reflectarea sentimentelor implică formularea unor afirmații care să includă cuvinte ce desemnează ,,sentimente ,, -de exemplu :,, Ești trist ,, , ,,Pari nervos ,, sau ,, Pari dezamăgit ,, .

Adesea , deținutul va încerca să evite să își analizeze sentimentele,pentru că vrea să evite durerea asociată cu sentimentele intense precum tristețea,disperarea, furia sau anxietatea.

Cu toate acestea , accesarea sentimentelor înseamnă de obicei a merge mai departe ,în vederea unui confort emoțional sporit ,pentru ca apoi să devină capabil să ia decizii.Uneori deținutul spun direct ceea ce simte.

Cu toate acestea,de deținuții școlarii nu spun direct cum se simt din punct de vedere emoțional,ci ne oferă semnale nonverbal și vorbesc indirect despre situația lor.Reflectarea mâniei către deținut poate avea uneori un rezultat dramatic.

În cazul în care consilierul reflectă mania spunând։,,Ești furios,, sau ,, … ,,Pari foarte furios,, , deținutul poate reacționa răspunzând imediat ,, Nu sunt furios ,, ,replică urmată de o perioadă de nazuri.

Dacă se întâmplă astfel , consilierul se poate alarma;totuși,reacția deținutului reflectă capacitatea lui de a-și exprima furia,pe care nu a vrut să și-o assume în mod deschis.

Consilierul școlar îl poate încuraja apoi pe deținut să își direcționeze furia într-un mod mai adecvat prin folosirea diferitelor mijloace.Pe scurt,reflectarea sentimentelor îi permite deținutului să își trăiască pe deplin emoțiile și să se simtă mai bine după ce își exteriorizează sentimentele.După exteriorizarea sentimentelor sau reprimarea furiei deținutului este capabil să gândească mai clar și să ia în calcul opțiuni constructive și alegeri cu privire la viitor.

Încheierea relației de consiliere.După ce deținutul ajunge să ia o hotărâre și reușește să funcționeze în mod adaptat ,este timpul să înceapă procesul de încheiere a relației deținut-consilier.

Aceasta include deținutul pentru încheierea relației și sprijinul acordat acestuia pentru ca el să aibă sentimentul că s-a ajuns la o rezolvare.De asemenea, poate fi util să i se ofere deținutului ocazia de a-și exprima părerea despre experiența consilierii.

Totodată,aceste ocazii îi permit să evalueze rezultatele relației deținut–consilier.În eventualitatea în care trebuie să se pună capăt relației din alte considerente (relația deținut -consilier școlar nu este benefică sau depășește competența profesională a consilierului),consilierului îi revine și responsabilitatea de a-i recomanda deținutului serviciile altui specialist.

Când caută un astfel de specialist,consilierul va avea grijă ca recopmandarea să fie adecvată necesităților deținutului și să fie benefică,interesându-se dacă specialistul recomandat poate accepta deținutul24.

3.3.Programe psiho-sociale

Din punctul de vedere al asistenților sociali , programele psiho-sociale vizează:

●Includerea deținuților în unele servicii alternative de protecție după eliberare în vederea integrării ( APP, CCTF)

●Pregătirea pentru viața de familie a tinerilor ce urmează a fi eliberați în special pentru cei vulnerabili;

●Parteneriat cu alți actori sociali: medici, polițiști, pedagogi, comunitatea;

●Adaptarea pedepselor în funcție de gravitatea faptei comise și coroborarea pedepselor privative de libertate cu sancțiunile în regim alternativ, deoarece lipsirea deținutului de familie poate avea consecințe negative asupra dezvoltării psihosociale a acestuia;

●Crearea unui sistem de monitorizare a deținuților și a situației acestora, indiferent de tipul de pedeapsă pe care îl execută/l-a executat;

GRUPUL ȚINTĂ

Beneficiarii programului sunt:

●Persoanele private de libertate (minori și tineri), fără niciun fel de discriminare (sex,vârstă, situație juridică, etnie, apartenența religioasă și sexuală)

●Pe parcursul derulării programului, grupurile pot fi extinse, completate cu noi membri (sosiți din transfer, mutati din alte secții, alte situații).

24.Adina Băran Pescaru ,2016,pg.255

DURATA PROGRAMULUI ȘI FRECVENTA ȘEDINȚELOR

Structura și funcționarea grupului

Numarul persoanelor. Grupul poate fi constituit și se lucrează cu minim 6 persoane și maxim 12 persoane.Se poate crește pentru persoane timide, introvertite și se poate scade în cazul celor expansivi. Importantă este menținerea constantă a acestui număr pe tot parcursul procesului desfășurat din cadrul grupului.

Este necesar pentru eficiența travaliului și dezvoltării ca unii beneficiari din componența grupului să fie selectați în funcție de criteriile stabilite conform planului de lucru și de capacitatea de dezvoltare psihologică.

Astfel se evită lentoarea și stagnarea progresului grupului și se produce o dinamică și un ritm crescut și constant de elaborare și creștere psihică, impactul psihologic asupra întregului grup.

Vârsta și sexul membrilor grupului. Sunt asistenții sociali care aleg constituirea unor grupuri omogene din punct de vedere al acestor două criterii, mai ales după vârstă.

Frecvența ședințelor este configurată pentru întâlniri de 2 /săptămână. Este edificatoare deoarece arată cât de mult înseamnă, cât de important și atractiv este grupul pentru fiecare membru, care este coeziunea și chiar maturitatea grupului (peste 90 % prezența indică un grup eficient și coeziv).

Este de preferat ca ședința grupului să fie în aceeași zi a săptămânii, la aceeași oră și în același loc. Durata ședințelor de grup este variabilă, fiind cuprinsă între 60 și 120 minute (din când în cand este necesară o ședință individuală pentru a preveni renunțarea prematură la grup, sau pentru monitorizarea persoanei care se află într-o situație dificilă a vieții sale).

O ședință mai scurtă de 60 de minute nu ar permite dezvoltarea interacțiunilor emoționale, iar una mai mare de 120 de minute ar duce la tensiuni emoționale mai puternice.

DESFASURAREA PROGRAMULUI

I.Fazele conșilierii și orientărarii vocaționale:

Prima faza are o durată limitată; ea începe cu prima ședință și progresează până când au fost îndeplinite sarcinile primei etape. În această perioadă se creează împreună cu participanții un limbaj comun. În primul rând se articulează așteptările fiecăruia și ajustarea la ele. Deținutul se poate simți vulnerabil în prezența cuiva mai puternic.

Este necesar de gestionat situația până la a face posibilă disponibilitatea emoțională a deținutului care va facilita începutul explorării lumii sale interne. Important este să nu se simtă amenințat pentru dezvăluirea adevărului din teama de a fi judecat sau manipulat. Se încheie această fază în jurul celei de a 3, 4, 5 ședință în momentul în care se realizează o alianță dintre animatorii ședintelor și participanți și se urmărește fortificare ei.

Există o fază de mijloc în care deținutul începe să se dezvăluie ca fiind inadecvat social și știe că v-a fi înțeles ca o reflectare a sa. În această fază se desfășoară cea mai mare parte a lucrului în cadrul grupului și poate dura până la a-15-a ședința. În acest timp deținutul se va schimba și va dezvolta o dată cu raportarile sale față de grup și va deveni tot mai conștient de natura dificultăților sale și de transformările pe care trebuie să le facă.

Împreună se va parcurge un proces de creștere și evoluție în care se vor depași vicisitudinile întâlnite în relațiile interpersonale precum și suișurile și coborâșurile travaliului la grup.

În această etapă dificultățile vor consta în menținerea atitudinii de neutralitate în față relațiilor constituite, a experiențelor parcurse implicând conținerea anxietăților stârnite din fiecare, a suporta frustrările din relație și a face față lentoarei dureroase la toate nivelurile funcționării ființei umane o dată cu apariția progresului.

Altă sarcină fundamentală este observarea și orientarea deficitului sau conflictelor în funcțiile de nevoile de moment ale fiecăruia. În faza finală este important de a urmări încheierea ședințelor de consiliere și nu oprirea acestora.

Este esențial de lăsat o punte de legătura în care deținutul să poată continua oricând dorește să se întoarca în consiliere. La încheirea procesului care este transmis încă de la începutul ședințelor că va exista o încheiere a procesului, dar nu și oprirea lui.

Se observă la deținutul care a internalizat un nou mod de existență ce este propulsată spre explorare și creștere psihologică.

METODOLOGIE

Având în vedere faptul că programul se adresează deținuților ce urmează a fi eliberați, este importantă alegerea unei cariere care să excludă comportamentul delictual, astfel incât în toate fazele de intervenție, atât în lucrul în grup cât și individual vor fi utilizate principiile metodologice ale consilierii vocaționale corelate cu principiile interviului motivațional ținându-se în permanență seama de fazele modificării comportamentale menționate de Proceaska si DiClemente.

IDENTITATE

Răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?“, luând în considerare ce poate oferi și ce urmărește și să realizeze o corelație realistă între aceste două aspecte. Implică ajutorul oferit deținutulului pentru a se cunoaște și înțelege în termeni specifici carierei: să fie capabil să vorbească despre ceea ce a făcut și ce poate face, despre ceea ce poate oferi în termeni de performanță, să cunoască ceea ce urmărește la un loc de muncă în termeni de motivație.

ȘANSE – Conștientizarea oportunităților

Răspunsul la întrebarea „Unde mă găsesc?“, luând în considerare, starea sa actuală, posibilitățile de lucru accesibile implică ajutorul oferit individului pentru a cunoaște și a înțelege ce oferte de muncă ar putea avea indicând direcțiile spre ele: să cunoască informații despre tipurile de activități posibile – în termeni de interese și satisfacții, recompense și stimulente, să cunoască cerințele locului de muncă în termeni de obligație-angajament și motivație, abilități și calificări

DECIZIE

Răspunsul la întrebarea „Ce voi face ?“, identificând și rezolvând dilemele personale.Implică ajutorul oferit individului în a lua o decizie și a-și asuma responsabilitatea pentru aceasta: să știe ceea ce urmează să facă și motivul pentru care va face acel lucru și care vor fi consecințele deciziilor sale.

TRANZIȚIE

Răspunsul la întrebarea „Cum voi face față ?“, anticipând consecințele și găsind soluții implică ajutorul oferit individului pentru a fi pregătit să rezolve constructiv problemele atașate deciziei, să fie capabil să anticipeze de ce are nevoie pentru a implementa o decizie și să facă față consecințelor deciziilor altor persoane, să exerseze abilitățile transferabile:

●punerea întrebărilor,

●autoprezentarea, comunicarea,

●rezolvarea conflictelor etc.s

●au întrevederea motivațională a fost inițiat în urma unui experiement de William Miller psiholog și profesor la universitatea Noua din Mexic (1983).

Obiectivul principal al interviului motivațional constă în face să iasă la suprafață motivația intrinsică de schimbare a unui comportament problemetic. Din acest punct de vedere acest tip de intervenție se opune strategiilor care încearcă să impună o schimbare prin intermediul unor mijloace exterioare și care întaresc motivația extrinsecă.

O schimbare a comportamentului poate să apară atunci când persoana atașează această schimbare la propriile valori la ceva important pentru ea. Invervenanții specialistii sunt departe de a fi spectatori ai procesului de schimbare al beneficiarului, dimpotrivă aceștia pot influnența motivatia acestuia. Phillippe Carre et Fabien Fenouillet consideră că în permanență persoanele sunt motivate pentru ceva anume.

Întrebarea pe care trebuie să și-o pună specialiștii nu este – De ce această persoană nu este motivată ? ci De ce anume ar putea să fie această persoană motivată? Este important de a explora situația personală precum Și importanța pe care o atribuie diferiților factori implicați în schimbarea sa, pentru că fiecare persoană are valori și așteptări diferite25.

Un alt aspect important în cadrul interviului motivațional este reprezentat de ambivalența în care se găsește persoana-astfel ea este împărțită între dorința de schimbare în virtutea consecințelor negative pe care le are comportamentul său și dorința de a menține acest comportament în virtutea avantajelor pe care acesta le oferă.

Ambivalența este explorată în timpul interviului de catre intervievator care ii permite clientului sa se exprime liber, fără a fi judecat. Aceasta poate ajuta persoanele să dvină conștiente de starea lor și să faciliteze astfel schimbarea26.

Autorii au identificat 4 principii generale de intervenție ce constau în;

Exprimarea empatiei – au luat în considerare definiția oferită de C. Rogers. ”Empatia constă în a percepe cadrul de referință internă al unei persoane cu aceiași precizie, cu competențele și semnificațiile ei emoționale într-o astfel de manieră ca și cum am fi aceea persoana” (Carl R. Rogers1968,).Acest stil de comunicare empatic cu o ascultare plină de respect pentru persoană și cu dorința de a o înțelege este definitorie pentru procesul intrevederii motivaționale.

Dezvoltarea divergențelor – Intrevederea motivațională este concepută pentru a sprijini deținutul să iasă din imobilitate pentru a o ajuta să adopte un nou pozitiv.

25.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 293

26.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 294

Acest principiu al întrevederii încearcă să creeze inițial și apoi să amplifice o divergență între comportamentul actual al deținutului și comportamentul dorit, intre ceea ce este si ceea ce si-ar dori să fie. Aceasta divergență este dezvoltată și amplificată până în punctul în care aceasta incită deținutul să-și schimbe statutul actual. Acest lucru implică inițial a identifica și a clarifica scopul și valorile deținutului cu care comportamentul său este în conflict.

Evitarea rezistențelor – în interviul motivațional este recomandat de a evita intrarea într-o dezbatere contradictorie cu deținutul consiliat. Consilierul va căuta să evite punctele de rezistență sau va încerca să le reâncadreze pentru a crea un impuls în direcția schimbării.

Il invită astfel pe deținut să ia în considerare noi informații și îi oferă posibilitatea să aleagă între mai multe opțiuni, susținând astfel autonomia și libertatea de alegere a subiectului.

Lucrul cu aspectele de rezistență poate conduce deținutul la a se implica activ în procesul de schimbare a comportamentului și problematicii sale.

Rezistența este în același timp și un semnal pentru consilierului în sensul că el trebuie să-și modifice atitudinea sau strategia utilizată, care nu este în concordanță cu cerințele deținutului.

Intărirea sentimentului de eficacitate personală – Phillippe Carre et Fabien Fenouillet subliniază faptul că cel de-al patrulea principiu se bazează pe conceptul de eficacitate personală a lui Bandura, care este un element cheie în cadrul intervenției.

Chiar dacă deținutul percepe importanța schimbării comportamentului său, dacă ea nu se consideră capabilă să facă această schimbare riscă să nu poată să pună în practică schimbarea comportamentului.

Un obiectiv important al interviului motivațional constă în a crește încrederea deținutulului în capacitatea sa de a depași obstacolele și de reuși în procesul schimbării.

Sunt multiple modalități de a pune în practică acest sentiment de eficacitate personală, el poate explora reușitele anterioare ale deținutului și a sonda împreună cu el motivele acestui succes precum și resursele și competențele puse în practică. Eșecurile anterioare pot fi reâncadrate în termen de încercări și de experiențe acumulate.

Tehnica de brainstorming de asemenea poate fi utilizată pentru a putea gasi împreuna cu deținutul noi modalități de schimbare a situației actuale27.

27.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 294-296

Ca modalități practice de intervenție se evidențiază 2 faze.

I.Prima fază constă în construirea motivației și în acest sens sunt utilizate 5 tehnici specifice. Intrebări deschise, valorizare, ascultarea reflexivă și rezumatul.

Intrebările deschise – sunt utilizate pentru a crea o atmosferă de încredere și acceptare.La început persoana consiliată este cea care trebuie să vorbească mai mult, astfel încât se recomandă utilizarea întrebărilor deschise.

Ascultarea reflexivă. Răspunsul reflecție (răspuns în oglindă) este una din competențele cele mai importante ale asistentului social. Răspunsul în oglindă este un proces directiv și selectiv. În general este ales preferențial discursul de schimbare al comportamentului neadecvat.

Asistentul social decide însă ceea ce va reflecta, pe ce va pune accentul și ce va ignora. Esența ascultării reflective constă în faptul că deținutul primeste un feed-back, și în acelalși timp și el se asigură că a ințeles bine mesajul transmis și îl încurajează să continue și să exploreze mai mult subiectul.

Valorizarea- este importantă valorizarea deținutului, aceasta se poate face sub forma complimentelor, a întelegerii a mulțumirii. Este important să fie valorizat și remarcat efortul pe care acesta l-a făcut precum și resursele utilizate.

Sinteza – sau rezumatul – este o altă formă de intervenție utilizată chiar de la începutul întrevederii motivaționale și este extinsă apoi pe toată durata intervenției. Acestă sinteză frecventă leagă diverse părți ale discursului deținutului consiliat și le întărește, îi arată că asistentul social a ascultat activ până la acest moment al intrevederii și îl prepară pe acesta pentru a-și pregăti argumentele și comentariile sale. Aceasta îi permite deținutului consiliat să asculte pentru a treia oara discursul său de schimbare.

Sunt 3 forme de sinteze :

Prima formă are drept scop de a apropia discursul de schimbare de client pentru a-l determina să meargă mai departe mai în profunzime.

A doua formă este sinteza de legatură asociată cu ceea ce deținutul a spus într-o ședintă anterioară, pentru a vedea unitatea și corelația între două sau mai multe subiecte abordate.

A treia formă de sinteză de tranziție este utilizată la finalul întâlnirilor sau pentru a trece de la prima fază la cea de a doua a intrevederii motivaționale.

Succitarea discursului de schimbare reprezintă deținutului care converg în direcția tipului de schimbare dorit și care reflectă intenția sa de schimbare.

II .A doua fază – consolidarea angajamentului în schimbarea comportamentului.

●Negocierea unui plan de schimbare Motivele cele mai importante ale schimbării

●Principalele obiective

●Etapele schimbării

● Relația de ajutor – și alte persoane poate să-l ajute să introducă o schimbare

●Posibile obstacole întalnite în schimbare și modul de a face față acestora

●Reultatele care pot să confirme ca planul funcționează

Obținerea unui angajament – în acest moment asistentul social caută aprobarea planului de către deținut precum și acordul său pentru a-l pune în practică. Finalitatea constă in aprobarea planului de către deținut și obtinerea unei decizii verbale de urmare a planului și de a reintări această decizie.

Ambivalența – centrul procesului de schimbare .Abordarea motivațională seamănă cu un ansamblu de metode de comunicare centrate pe persoană și pe stilul său relațional28.

Aceasta se bazează pe explorarea ambivalenței. Ambivalența este fenomen uman constituit din tendințe opuse care blochează perspectivele de schimbare, pentru misiunea noastră: renunțarea și nu „comiterea unui delict”.

Motivarea unui individ de a se schimba se construiește începând cu propriile sale contradicții. Motivarea pentru schimbare nu este o trăsătură de caracter a persoanei, ci o stare care variază în funcție de calitatea unei interacțiuni. Ambivalența acționează ca și un cântar influențat de poziția asistentului social ; dacă acesta se situează de partea schimbării, deținutul se va apăra și își va argumenta statu-quo-ul cu scopul de a-și conserva autonomia de decizie.

Un model de colaborare, un parteneriat .Cercetarea a arătat că în fața unui asistent social care argumentează, deținutul rezistă la sfaturile care i se dau și adoptă un punct de vedere opus pentru a-și regăsi spațiul de autonomie. La polul opus scopului urmărit, confruntarea directă provoacă o argumentație a rezistenței. Persuasiunea nu este deci o metodă eficace. Motivarea schimbării vine de la persoană, aceasta nu poate să fie impusă din exterior. Toți deținuții sunt, în general, mai convinși de argumentele pe care le descoperă ei înșiși decât de cele aduse de alții.

28.Carl Rogers, 1991, pag.336

Metoda presupune susținerea unui deținut de a identifica el însăși motivele necesității sau a i le impune cineva din afară. Capcitatea metacognitivă de a reflecta la sine însuși cât și la valabilitatea gândirii și acțiunii personale constituie o trăsătură fundamentală a laturii umane29.

Responsabilizarea.Asistentul social solicită participarea activă a deținutului, acesta nu trebuie sa se situeze pe poziția de expert pe care acesta îl urmează pasiv. Deținutul este expertul propriei persoane, căreia asistentul social îi respectă libertatea de alegere.

Argumentele defensive prezentate de către deținuți în fața schimbării nu trebuie respinse; Asistentul social încurajează verbalizarea aprofundată a ceea ce se opune schimbării.

Argumentarea rațională nu este utilă, deținutul poate, de altfel, să fie perfect conștient de anumite aspecte iraționale ale alegerilor sale. Trebuie să i se recunoască deținutului dreptul de a nu se simți încă pregătit pentru schimbarea respectivă.

Asistentul social este un ghid în explorarea ambivalenței .Deținutului ajutat și nu celui care ajută îi revine sarcina de a identifica și de a-și rezolva ambivalența. Asistentul social va „lucra” la balanța decizională și va vizualiza beneficiile pe termen lung în raport cu beneficiile pe termen scurt ale comportamentului.

Statutul unui deținutul în cadrul grupului este hotărât de grup nu de el. Ceea ce nu trebuie sa transmitem este o siguranță rigidă, în tehnica noastră și în postulatele ce asigură transformarea. Este necesară o atitudine deschisă, autocritică, investigare față de dovezile situației fiecărui beneficiar reieșite din anamneză și datele din documentele reale și față de concluzii.

Pentru eficiența psihologilor și a asistenților sociali la grup, este utilă capacitatea de a improviza în funcție de context bazându-se pe noile cunoștințe și înțelepciunea achiziționată. Trebuie ca specialiștii să mențină o suficientă flexibilitate tehnică și atitudinală pentru a putea răspunde propriilor observații. Pentru o dezvoltare coerentă a lucrului în cadrul grupului trebuie abordate cunoașteri responsabile, bine executate, relevante și credibile. Repetarea instrucțiunilor și amintirea regulilor modului de lucru sunt absolut necesare pentru efectuarea bunului lucru împeună dar și pentru a fi integrate/incorporate în comportamentul și gândirea deținutului. Sunt necesare din punct de vedere asertiv întririle subiective și negative succesive pentru ajustarea comportamentului dezirabil.

29.Phillippe Carre et Fabien Fenouillet 2009, pg. 2

3.4.Program pentru dezvoltarea abilităților sociale

Principalele direcții ale activităților educative vizează:

●viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;

●viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

●viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie

responsabil;

●viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și

din punct de vedere cultural.

Punând în evidență realități socio-culturale și politice,psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:

●Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice,care a sfidat măsurile luate contra ei;

●Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului,ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;

●Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori,încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;

●Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;

●Înainte,delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative,acum acestea sunt pozitive-consecințe ale procesului de creștere.

3.5.Programul Reducerea Riscului de recidivă

Riscul de recidivă poate fi considerat ca aplicație a cercetărilor asupra carierei infracționale, în special datorită faptului că aceste cercetări stabilesc corelații semnificative între debutul (onset), durata, încetarea (desistance) comportamentului infracțional, factori sociali, culturali sau personali, pe de o parte, și recidivă, pe de altă parte.

O carieră infracțională este definită ca „o secvență longitudinală a infracțiunilor comise de către un infractor”.O sarcină majoră a oricărei agenții corecționale este de a proteja publicul de fapte infracționale.

Mult timp acest deziderat a fost realizat prin intermediul izolării grupurilor de infractori de restul populației. Această practică s-a dovedit a fi contraproductivă însă atât din punct de vedere al recidivei pe care o producea, cât și din punctul de vedere al costurilor.

Alternativa la această abordare penală o reprezintă sentințele comunitare. Pentru ca aceste sentințe să fie eficiente sunt necesare două mari premise: să existe instrumente de estimare a riscului public și să existe programe eficace de supervizare în comunitate30.

Prezentarea celor mai eficace programe de supervizare a infractorilor în comunitate va face obiectul unui alt articol; de aceea acum mă voi referi în special la estimarea riscului de recidivă.

În anul 1996 James Bonta a structurat instrumentele de predicție a riscului de recidivă în trei mari generații. Principalele criterii utilizate de Bonta în diferențiereaacestor trei generații sunt:

●gradul de obiectivitate;

●structurarea acestora;

●indicatorii cuprinși în analiză;

●relevanța în activitatea de reabilitare.

Prima generație de instrumente de estimare a riscului de recidivă este reprezentată de analize subiective și nestructurate. Acest tip de analize s-a realizat încă din momentul comiterii primei infracțiuni și depindea foarte mult de persoana care realiza evaluarea.

Persoane diferite puteau aprecia diferit probabilitatea ca un deținut să recidiveze. În această etapă se află sistemul penal român: nu se vorbește explicit despre riscul de recidivă, sunt utilizați indicatori nerelevanți sau într-o manieră neordonată .

A doua generație de instrumente de evaluare a riscului de recidivă a debutat cu studiul lui Burgess în anul 1928 care cuprindea un număr de 3 000 de liberați condiționat.

În urma acestui studiu, Burgess a identificat un număr de 21 de factori care diferențiau pe cei care aveau să devină recidiviști de cei care nu recidivau. Acești factori au fost apoi incluși într-o scală de evaluare a riscului.

30.Farrington, 2000,pg. 361

În baza acestui studiu, Comisia de liberări condiționate din SUA a elaborat un instrument – Salient Factor Score – (Gottfredson, 1975) care includea 9 itemi în funcție de care se stabileau condițiile liberării condiționate.

Astfel, se considera că eligibili pentru liberare condiționată erau cei care răspundeau la măcar unele din aceste condiții: erau nerecidiviști; nu au mai fost arestați; nu au fost arestați în timpul minoratului; nu au comis infracțiuni auto; nu au mai fost arestați pe timpul supravegherii în libertate; nu sunt dependenți de alcool sau drog; au douăsprezece clase; au lucrat cel puțin 6 luni în ultimii doi ani înainte de a fi deținut;are copii sau soție.

În Marea Britanie, Copas (1994) a construit, în baza informațiilor culese de la un număr de 1 250 de deținuți, un instrument de predicție a riscului de recidivă cu 6 itemi:

● vârsta la condamnare;

●numărul de sentințe custodiale înainte de vârsta de 21 ani;

●numărul de sentințe custodiale după vârsta de 21 ani;

● numărul de antecedente penale;

●tipul de infracțiune – cu violență, împotriva vieții sexuale, drog, tâlhărie și altele;

● sex.

Fiecărui item îi corespunde un scor, potrivit rezultatelor follow-up-ului, astfel încât vârsta la data condamnării se înmulțește cu – 1, numărul de sentințe custodiale cu +2 etc.

În final, scorul obținut poate fi regăsit într-un tabel care prezintă probabilitatea de recidivă. Spre exemplu, unui scor de 110 îi corespunde o probabilitate de recidivă de 48%. În 1996, Home Office (Ministerul de Interne) din Marea Britanie propune un nou instrument de evaluare a riscului de recidivă în special pentru momentul întocmirii referatului de evaluare psihosocială – OGRS – Offender Group Reconviction Scale.

La baza acestui nou instrument se află studiul lui Copas, iar indicatorii incluși sunt: 1. vârsta infractorului; sexul; vârsta la prima condamnare; numărul sentințelor custodiale; numărul de condamnări; tipul de infracțiune.

Criticile care pot fi aduse acestor instrumente sunt:

● au fost construite pe baza unor populații de deținuți, ceea ce nu implică o relevanță mare pentru infractorii care nu au ajuns în penitenciar;

● multe din studiile care stau la baza elaborării acestor instrumente nu au lucrat cu loturi de validare a instrumentului;

● nu includ factori protectivi (Haines, 1998);

● sunt fundamentate pe studii empirice;

● nu specifică cu ce tip de infracțiuni vor recidiva, în ce circumstanțe etc. (Hare, 1991; Abel, 1994);

● aceste instrumente sunt construite pe baza studiilor grupurilor de infractori și pot fi aplicate cu rezultate foarte precise – acuratețe de 90 % − pentru a estima gradul de recidivă într-un grup și nu la nivel individual (Walker, 1991).

De aici decurg implicații etice: putem încarcera pe cineva pentru ceea ce ar putea face și nu pentru ceea ce a făcut, pot apărea fenomene de tip fals pozitiv sau fals negativ. O predicție fals negativă se produce atunci când s-a estimat că un deținut va recidiva într-o perioadă definită dar predicția nu s-a confirmat;

●utilizarea acestor instrumente, fără o analiză clinică a riscului de recidivă, conduce la distorsiuni și interpretări prea puțin nuanțate. Evaluarea clinică este o analiză care pornește de la premisa că „cel mai bun predictor al comportamentului este …comportamentul trecut”; de aceea, estimarea riscului se realizează individualizat și cuprinde elemente ca: analiza comportamentului trecut, frecvența unui anumit comportament, factorii asociați acelui comportament, factorii declanșatori etc.

Cea mai serioasă critică constă în faptul că aceste instrumente cuprind indicatori statici care țin de istoria infracțională a deținutului , ceea ce nu oferă direcții de acțiune în procesul de reabilitare31 .

Analiza riscului de recidivă este una statistică – actuarială, asemănătoare cu practica din domeniul asigurărilor.

A treia generație de instrumente de evaluare a riscului de recidivă are ca scop dimensionarea libertății individuale în funcție de pericolul pe care deținutul îl prezintă pentru public, având ca finalitate reabilitarea acestuia.

Acest tip de instrumente sunt de tipul evaluării risc/nevoie deoarece, dincolo de evaluarea riscului pe care deținutul îl prezintă pentru societate, acestea identifică și o serie de nevoi care vor constitui obiectivele intervenției de reabilitare.

31.Bonta, 1996,pg.338

Prezumția din spatele acestei analize este că, odată acoperite aceste nevoi, va scădea și riscul de recidivă. În afara indicatorilor statici, cuprinși și în instrumentele de generația a doua, evaluarea risc/nevoie include și indicatori dinamici care pot fi afectați în cadrul intervenției de reabilitare (situație financiară, nivelul educațional etc.).

Un astfel de instrument este The Level of Service Inventatory (LSI-R) construit de către Andrews și Bonta în anul 1995. Potrivit meta-analizei lui Gendreau în anul 1995, acest instrument oferă cea mai mare acuratețe și precizie în determinarea riscului de recidivă în .La baza acestui instrument se află trei mari teorii:

1.Teoria asociațiilor diferențiale;

2.Teoria controlului social ;

3.Teoria învățării sociale.

Din punctul de vedere al managementului riscului, sarcina serviciilor corecționale este de a se asigura ca deținuții cu risc scăzut de recidivă să rămână cu risc scăzut, iar cei cu risc înalt de a recidiva să ajungă la un risc din ce în ce mai scăzut.

Demersul instituțiilor de reabilitare din actualul curent criminologic (al lui „Something Works”) este definit ca administrare a sentințelor penale într-o manieră legală, umană și eficientă, astfel încât cazurile cu risc scăzut de recidivă să rămână așa, iar cele cu risc înalt să fie incluse în programe de reabilitare pentru a li se diminua acest risc.

Pentru a mai diminua din anxietatea neștiinței, voi prezenta în cele ce urmează câteva din etapele procesului de evaluare a riscului de recidivă (Moore, 1996):

1.Definirea comportamentului a cărei producere va fi estimată. Analiza se realizează asupra comportamentelor periculoase, nu asupra deținuților periculoși. Acest comportament poate fi: furt, viol etc. Fiecare comportament poate fi estimat în funcție de factorii săi de risc. Spre exemplu, factorii stimulativi în producerea furtului de petrol sunt diferiți de cei ai comiterii unui viol.

2.Cel care realizează analiza riscului de recidivă trebuie să fie conștient de posibilele surse de eroare. Cele mai multe erori țin de calitatea și tipul de informații de care dispunem. Erorile pot fi provocate de: client (ex. inabilitatea de a relaționa), de cel care face analiza (ex. nu își suspendă valorile proprii) sau de context (ex. politica agenției).

3.Fiecare comportament estimat trebuie analizat în context. Comportamentul uman se formează ca urmare a interacțiunii omului cu mediul – cerințe, exigențe, factori stresanți etc.

4.Identificarea situațiilor în care este nevoie de expertiza unui specialist – psiholog, psihiatru etc.

5.Identificarea factorilor care pot influența pozitiv sau negativ producerea comportamentului estimat.

6.Realizarea unui plan de prevenire a comportamentului indezirabil. Definirea comportamentului implică și precizări legate de: influențele predispozante, alegerea victimei, factori dezinhibitori, factori precipitatori, recompensele comportamentului etc.

Principiul după care se poate conduce o analiză comprehensivă a comportamentului este cel potrivit căruia comportamentul trecut este un bun predictor al celui viitor. Astfel, estimarea trebuie să țină seama și de:

1.Cât de des s-a produs acel comportament în trecut? (prezumția este că, cu cât un comportament s-a produs mai des în trecut, cu atât probabilitatea de a se repeta este mai mare); există pattern-uri ale acelui comportament ? Există un repertoriu comportamental mai larg ?

2.Cât de regulat s-a produs acel comportament în trecut? (dacă s-a produs regulat există o probabilitate mare de recidivă);

3.În ce circumstanțe? ce tip de circumstanțe?

4.Cum a fost comportamentul afectat de activitățile de reabilitare sau de sancțiunile anterioare ?

5.Care este rata actuarială de recidivă a deținuților din această categorie?

De asemenea, în analiza comportamentului trecut trebuie să ținem seama de:

1.Factorii precipitatori (interni – gânduri, emoții; externi – situații speciale, grupul de prieteni etc.).

2.Factorii care pot consolida acel comportament (ex. recompense).

3.Factorii care pot să descurajeze acel comportament.

4.Anumite discontinuități cognitive (ex. „o iubeam prea mult” ca justificare a violului).

5.Anumite trăsături de personalitate (ex. impulsivitate).

6.Consum de alcool sau drog.

7.Atitudinea față de victimă sau infracțiune. Aici se impune ca acel care realizează estimarea să aibă în vedere că de multe ori infractorul în momentul analizei poate să se situeze în următoarele ipostaze: că este o persoană rezonabilă; că împărtășește valorile și atitudinile celui care realizează evaluarea; că a fost copleșit de mediu; nu mai vrea să fie vreodată pedepsit (sindromul „prea mult de pierdut”).

3.6.Program de consiliere si orientare profesională

Programul de consiliere și orientare vocaționala vine în întâmpinarea nevoilor de reintegrare socio-profesionala a ex-deținutilor, contribuind atât la schimbarea opiniilor negative pe care aceștia le au față de muncă, lege, responsabilitate, societate cât și la facilitarea eforturilor depuse de ei în vederea reluării locului în comunitate pierdut la intrarea în penitenciar.

Prin bune practici se înțelege ,,o construcție empirică a modalităților de a dezvolta experiențe care, prin rezultate eficiente, calitate internă și contribuția la soluționare a problemelor speciale satisface sistemul complex al așteptărilor formării profesionale,,.

Impactul, în ceea ce privește politicile în acest context de referință, este determinat de faptul că proiectele intervin asupra a trei zone principale: sistemul de politici de formare profesională; sistemul de politici sociale; politici de integrare între sisteme.

Ele sunt adesea proiecte complexe, gestionate printr-un parteneriat mare și eterogen (parteneri sociali, întreprinderi, autorități locale, organisme profesionale, etc.), inițiative deosebit de importante, deoarece sunt caracterizate prin prezența unui număr de factori: relevanță, eficiență,

eficacitate, impact, durabilitate și transferabilitate.

Relevanță (obiectivele identificate răspund problemelor identificate și nevoilor reale ale deținuților; rezultatele atinse răspund problemelor identificate și nevoilor reale ale deținuților).

Eficiență (acțiunile au fost realizate în mod corespunzător în ceea ce privește resursele, mijloacele și timpii utilizați).

Eficacitate (acțiunile desfășurate au fost adecvate pentru a răspunde nevoilor deținuților).

Durabilitate (beneficiile reale ale intervenției pot să persiste și pe termen lung).

Transferabilitate (recunoașterea și replicarea în contexte diferite).

Un moment foarte important este ”Cultivarea încrederii în sine”. Pentru aceasta se poate utilizat programul „Autocunoașterea”

Se depun eforturi mari în domeniul reabilitării deținuților eliberați, dezintoxicării de droguri, terapiei emoționale, terapiei de familie, dar fără reușită în sfera angajăriila muncă, reabilitarea nu va da rezultat.

Lipsa unui loc de muncă, sau eșecul la locul de muncă reprezintă cauza principală pentru întoarcerea lor în închisoare. Unii din foștii deținuți au reușit în dezintoxicarea de droguri, dar dificultățile și presiunile la locul de muncă, sau lipsa acestuia și în acest caz sărăcia, aduc cu sine disperarea și contribuie la reîntoarcerea lor la droguri.

Anume reabilitarea prin angajare în câmpul muncii este momentul crucial în reabiltarea foștilor deținuți……….. Unele sondaje au demonstrat, că cu cât mai mult un fost deținut asimilează deprinderi de lucru, fiind ajutat de un specialist în perioada imediat după eliberarea sa, cu atât mai mari sunt șansele de a fi reintegrați în societate.

De aceea programul pergătirii către liberare include și multe activități (subprograme) de instruire și pregătire către angajeze în muncă după eliberare. Așadar, IRD a implementat un program de asistență în domeniul angajării.

Programul ajută foștii deținuți în căutarea și menținerea unui loc de muncă. În cadrul programului deținuții au posibilitate să frecventeze traininguri de instruire profesională pentru a-și mări șansele de a găsi un loc de muncă convenabil.

Coordonatorul în domeniul angajării caută “angajatori prietenoși”, care sunt dispuși să angajeze foști deținuți. El ține legătură între angajator și angajați (foști deținuți). El organizează un grup de suport în angajare pentru foștii deținuți.

Pentru ai stimula pe foștii deținuți să se integreze la locul lor de muncă din punct de vedere social și cultural, IRD gestionează cluburi de petrecere a timpului liber pentru foștii deținuți care lucrează. În cadrul acestor cluburi, participanții se îmbogățesc cultural, iau parte la diferite discuții pe teme actuale politice și sociale, vizionează piese de teatru, cinema, și iau parte la alte activități sociale, etc.

Mulți din minori nu au nici educație primară, dar au experiența consumului de stupefiante, nu sunt stabili pe piața muncii și au un comportament de nesupunere față de autorități.

Ei înțeleg atitudinea superiorilor și a colegilor de muncă, și simt că sunt percepuți ca o persoană marcată. De aceea, vin la lucru tensionați și sunt gata să explodeze pentru orice fleac.

Tot asta face mai dificil pentru ei să se obișnuiască cu un loc de lucru stabil.

Proiectele identificate, caracteristici semnificative. Aspectul problematic luat în considerare pentru selecția bunelor practici este incluziunea socială, prin reintegrarea socială și profesională a foștilor deținuți, deținuților, condamnaților care urmează măsuri alternative la detenție sau aflați la sfârșitul executării pedepsei, care sunt beneficiarii direcți ai intervenției realizate.

În selectarea inițiativelor am încercat să introducem proiecte care, în planul de activități, s-au ocupat de construirea de parcursuri de integrare profesională a deținuților, pornind de la competențele beneficiarilor: bilanț de competențe, validarea și certificarea competențelor dobândite prin formare profesională, cu scopul de a evalua și recunoaște potențialul indivizilor în definirea și dezvoltarea lor profesională în calitate de lucrători.

Proiectele selectate, enumerate în tabel, s-au ocupat de angajare pentru detinuti, dar mai ales de creșterea șanselor lor de angajare, creând condițiile potrivite și încercând să asigure, pe cât posibil, o relație cu mediul extern, cu structura organizatorică și cu regulile de muncă și deviață socială.

În lista proiectelor propuse, se observă că, alături de canalul traditional de plasare în muncă a (foștilor).Pentru a proteja dreptul deținuților la muncă este nevoie, prin urmare, de participarea și asistența mai multor profesionisti, care trebuie să fie capabili să lucreze împreună, pentru a nu abandona parcursul la jumătate.

De fapt, deținutul singur, dacă nu are mari resurse (sociale, familiale, economice), reușește cu greu să încheie un parcurs de reintegrare. Prin urmare,în primul rând trebuie date răspunsuri integrate și coordonate între toți operatorii din sectorul privat și public, atât din Ministerul Justiției cât și din partea autorităților locale.

Aceasta este una din provocările care, atunci când are succes, se datorează în principal dorinței, motivației și relațiilor bune dintre operatori. Nu ne putem gândi la practici standard, fiecare parcurs trebuie să fie creat ad hoc pentru fiecare persoană, cu implicarea necesară armonioasă a tuturor actorilor implicați, în conformitate cu procedurile birocratice și cu normele fiecărui serviciu.

Înainte de a proiecta un parcurs de reintegrare profesională a unui deținut sau fost deținut trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

1.de exemplu, înregistrarea pe listele de ocupare a forței de muncă. Legea 56/87 menționată mai sus prevede că toți deținuții se pot înscrie în închisoare pe lista de plasarea forței de muncă. Multe instituții s-au organizat: unele au asigurat operatori specializați, altele birouri de înregistrare.

2.Următorul pas este deseminarea și informarea cu privire la înregistrarea pe listele de plasare, în caz contrar doar câtiva deținuți, cei cu mai multe resurse sociale și personale, sunt conștienți de acest drept și oportunitate. Acumularea a doi ani de vechime pe listele de înregistrare pentru plasare este utilă pentru că o firmă care vrea sa angajeze un deținut are acces la scutirea de impozite prevăzută pentru șomerii petermen lung (L. 407/90).

3.Odată satisfăcute aceste condiții preliminarii, începe traseul de proiectare a unui parcurs de ocupare. Munca, mijloc de resocializare și sursă ,,legală,, de sprijin, reprezintă un punct forte de plecare pentru un deținut sau fost deținut. În caz de eșec, riscul de recidivă este foarte ridicat.

Cultura muncii este o pârghie fundamentală pentru reabilitarea deținuților și trebuie sprijinită prin initiative la diferite niveluri: în primul rând prin furnizarea de informații și implicarea beneficiarilor în reproiectarea lor înșiși și a vieții lor într-o perspectivă de legalitate, introducând progresiv în proces toți operatorii care îi pot însoți în diversele etape.

Aceste etape pot fi puține sau mai multe, în funcție de nevoile subiectului: pe lângă muncă, o locuință, sprijin pentru persoană și/ sau familie, locuri de socializare și întâlnire.

Un proiect de plasare în muncă implică activarea mai multor persoane:

în primul rând deținutul, apoi operatorii din sistemul social public și privat care intervin în funcție de probleme sau necesități, în paralel sau succesiv. Important este să existe un punct de conducere sau coordonare a intervențiilor.

Același proiect poate avea diferite puncte de plecare, important este să fie clar obiectivul. Un bun punct de plecare poate fi proiectarea unui parcurs de formare (în interiorul sau în afara închisorii) sau terminarea școlarizării, ajustate în funcție de nevoile și de momentele din viața unei persoane.

Din păcate, trebuie să se proiecteze ținând cont și de nevoile urgente (în primul rând mijloacele de subzistență economice obținute în mod legal). Prin urmare, parcursul trebuie să țină seama de aceste limitări și poate avea riscul de eșec parțial sau un caracter “temporar sau tampon,,.

Pe lângă operatorii publici și privați care se ocupă de reintegrare, plasarea în muncă a unei personae reținute sau private de libertate implică, de asemenea,contactul și cu alte niveluri instituționale, variind de la operatorii din penitenciare, organele judiciare de supraveghere, organele responsabile de control și supraveghere, organele Ministerului Muncii (sau delegate de acestea). În cele din urmă, membrii familiei și avocații subiectului.

Pornind de la premiza ca sunt persoane ,,greu de ocupat,,, pentru deținuți procedura poate deveni aproape o cursă cu obstacole, procedurile birocratice și întârzierile administrative de multe ori zădărnicesc numeroasele eforturi inițiate pentru o integrare profesională de succes. Timpii pieței muncii nu sunt adaptați timpilor de verificare ai sistemului judiciar pentru a accepta sau refuza accesul la o măsură alternativă la detenție.

Aceasta înseamnă că, în multe cazuri, reproiectarea continuă a parcursurilor și soluțiilor devine de multe ori o călătorie într-adevăr foarte complexă. C.O.S. – Oportunități concrete și Servicii pentru deținuți și foști deținuți.

3.7.Studiu de caz 

Implicarea sufleteacă în cele povestite de deținuți este o altă caracteristică a acestora,care îi diferențiează de deținuții cu pedepse mai mici.

Cu ocazia interviurilor a rezultat că pentru deținuți este mai important să comunice pentru s-și umple timpul,pentru a evita stările conflictuale pe care de multe ori nici ei nu le doresc dar sunt forțați de împrejurări ,deși recunosc că viața în penitenciar i-a făcut să se transforme în oamenii care nu erau înainte de detenție.

Recunosc că pentru ei viața și gândurile lor suferă grade de comparație:înainte de detenție și după detenție,pentru că acum totul este diferit,trebuie mereu să fie atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor , de multe ori sunt nevoiți la violență să răspundă cu violență,sau din lipsuri să recurgă la furturi,ceea ce pot duce alte stări conflictualwe violente.

Plăcerea de a transmite mesaje, conduit ca și când ar participa la un joc relevă faptul că funcția limbajului de evaziune (cel puțin simbolică) din mediul frustrant,este mai accentuat în cazul deținuților foarte violenți.De altfel frecvența reveriilor nu își loc în rândul deținuților violenți.

Deținutul nr.1.-S.Z-50 de ani,muncitor,4 clase,nerecidivist,de 11 ani în penitenciar,condamnat la 20 de ani pentru omor.

Caracterizare psihologică:realism îngust,labilitate afectivă diminuată, mare nevoie de sprijin,prezintă neâncredere excesivă,,se adaptează greu,crede că toți deținuții din jur îi vor răul,interpretativitate,nevroză accentuată,nu are teamă de nimeni , și crewed că numai el singur își poate face dreptate atunci când este neândreptățit.

Relatare :Ne aflăm într-o cameră,10 bărbați.Aicea e un complot.E și un șef al lor.E o hartă pe perete.Pe masă există băuturi și diferite fotografii care arată scopul lor pe care vor ei să îl aplice sau să-l execute mai bines pus.

Unul dintredeținuți,e dezorientat probabil de hotărârea și de planul acela pe care îl explică șeful bandei.Ceilalți sunt toți atenți,privesc planul și ordinul șefului.

Părerea de rău pentru tot ceea ce fac ,nu se vede așa de bine reușită,deoarece întotdeauna există cineva care trebuie să arate,să zicem organelor în drept,legii,ce vor să facă acești oameni care nu se încadrează în programul de detenție și părerea mea este că nu vor reuși și nu vor putea să execute spre exemplu să se impună în fața altor deținuți cu pedepse mult mai mari și mult mai violenți decât ei.

Repet nu cred că le va reuși planul,dar sunt convins că ei vor fi mereu cu garda sus și pregătiți mereu să se apere în cazul în care cineva atentează la viața lor.Recunosc că și eu aș face la fel.

Dacă cineva va vrea să îmi facă rău , niciodată nu voi ezita să nu ripostez.Ce dacă sunt condamnat pentru omor , o mai fac odată , nu mai am nimic de pierdut . Tot ce am avut ,am pierdut în momentul când am fost arestat,în momentul când toți ai mei m-au renegat , în momentul când fiica mea mi-a spus că niciodată nu mă va mai recunoaște de tată,iar părinții mei au murit de durere.

Cu alte cuvinte,eu consider că până mor , penitenciarul este casa mea ,așa că nu contează dacă atunci când e cazul devin violent. Vreau să trăiesc ,și dacă va fi necesar , da voi fi violent cu acela care ămi va vrea răul.

Deținutul nr.2-K.A-27 de ani,fără meserie,11 clase,nerecidivist,de 5 ani în penitenciar,condamnat la 15 ani pentru omor (soția).

Caracterizare psihologică:vede totul în roz,infantilism,se lasă influențat de detalii,labilitate psihică,frecvente reverie (este convins că la tot pasul îl așteaptă primejdii) se lasă în voia sorții,fire ambițioasă și violent,simte nevoia să-și impună mereu punctual de vedere.

Relatare :Nu îmi pare rău că mi-am ucis soția ,merita să moară pentru că m-a părăsit pentru cel mai bun prieten al meu,singurul lucru de care îmi pare rău este băiatul meu pe care îl crește statul.

Știu că dacă mă comport bine ,voi ieși mai devreme ,ca să îmi pot lua băiatul de la stat,dar de multe ori situațiile devin inevitabile iar momentele când mă enervez devin inevitabile.

Deținutul 3.-B.C.- 40 de ani,fără meserie,10 clase,nerecidivist,de 17 ani în penitenciar,condamnat la 25 de ani pentru omor .(Recunoaște cu nonșalanță că și-a ucis părinții pentru că nu au împărți averea și bunurile în mod corespunzător între el și fratele lui.Spune râzând că meritau să moară).

Caracterizare psihologică:Tip extravertit,se supraapreciează, se teme de boli,prezintă neîncredere,anxietate, nevroză excesivă, tendințe interpretative accentuate ,este convins că toată lumea vrea să-l omoare .

Relatare :Fapta pe care am comis-o s-a petrecut iarna de sărbători,într-o căsuță mică unde ne aflam un grup de mai multe personae .La un moment dat , tata , după ce a băut mult , mi-a spus că degeaba muncesc cu el pământurile și degeaba vreau să rămân cu el în casă că tot nu îmi va da niciodată mai mult decât mi-a dat . Adică doar 1 hectar de vie .

Și tot el mi-a spus că toată averea și munca și pământurile lui le va da fratelui meu avut cu o altă femeie,pentru că pe el îl iubește mai mult , iar pe mine din cauza mamei mele care la acea dată se afla și ea în casă , mă urăște mult .

Ș-așa eram supărat pe amândoi penâtru că ,cu o toamnă înainte vroiam să mă însor cu o fată de la noi din sat care îmi purta pruncul , dar ei atât de răi au fost că nu au vrut-o ,au bătut-o și au gonit-o ,până când ea mai slabă de înger a pierdut copilul și a și plecat din sat și nu i-am mai dat de urmă.

Dar recunosc că îmi era tare dragă , iar pe ei din momentul ăla , recunosc că i-am urât . Și cu toate astea tot am tăcut și am îndurat toate ocărele lui. Și ea mă maio ocăra din când în când mai ales c=nd era băută. Dar el era și mai rău.

Și cum vă spun ,în seara când sâa petrecut fapta ,recunosc că eram băut , dar mi s-au adunat atunci în minte trot răul și chinul pe care l-am îndurat lângă ei o viață întreagă,nu am mai putut suporta ,am luat toporul și i-am lovit pe amândoi în același timp.

A doua zi la poliție când m-am trezit am aflat ce am făcu și recunosc și acum după 17 ani că nu îmi pare rău decât că mi-am petrecut tinerețea aici .Dar de ei nu îmi pare rău.Aici nu mi-a fost ușor .Trebuie să fii mereu mai tare și mai bun la bătaie decât alții dacă vrei să supraviețuiești.Dacă nu ești un om terminat.

Deținutul.4.-P.M.26 ani , muncitor,8 clase ,recivist,de 9 luni în penitenciar,condamnat la 10 ani pentru omor din culpă.

Caracterizare psihologică:tendință de a nu se sacrifica ,nu este obișnuit să piardă,nu este obișnuit să renunțe,exploatează imediatul,tip impulsive,agresiv ,violent față de cei din jurul lui,are moment de depresie,psihastenie,sintome isterice (plânge),pronunțat sentiment al limitelor,se adaptează greu,tendințe interpretative ridicate.

Relatare: Fapta pe care am comis-o ,vă spun fără regret că nu îmi pare rău . L-am omorât pe un amic de-al meu de la mine din sat pentru că m-a mințit .

Mi-a spus că mă duce la muncă în Germania în agricultură,dar acolo nu am știut că era în cârdășie cu patronul,mi-a luat actele ,pașaportul și puținii bani rămași , și m-a lăsat pe mâna neamțului care mi-a făcut viața un calvar .

Munceam 12-14 ore pe zi doar cu apă fără mâncare și păzit de câini și paznici ca să nu fug.Așa mn-am amârât 6 luni ,până când am reușit să fug.Am fdăcut 2 săptămâni pe drum cu autostopul , nemâncat și fără un adăpost.

Aveam în suflet doar ura și dorința de răybunare pentru ce am îndurat eu din cauza lui .Când am ajuns la mine în sat era noaptea .Mamei i-am spus să nu spună la nimeni până nu îmi revin .

Când mi-am revenit am auzit că amicul meu mai făcuse așa și cu alți vecini de-ai mei după urma cărora începuse să își ridice o casă frumușică.El care până aci nu avea nici după ce bea apă și lucre cu ziua prin sat .

În momentul când am comis fapta recunosc că eram beat ,și supărat pentru că l-am urmărit 2 săptămâni și în momentul când l-am văzut mi-am adus aminte de tot chinul prin care am trecut și am intrat cu mașina în el pe trecere de pietoni.

De când sunt aici am constatat că toată lumea ester ea și hoață ,și caută să îți facă rău. Nu mi-e frică de nimeni, iar dacă cineva înceracă să imi facă rău nu voi iezita să-l omor .În fond ce mai am de pierdut ?

Deținutul nr.5.S.E -33 de ani,mechanic fochist,12 clase,de 2,3 ani ]n penitenciar,condamnat la 4 ani pentru lovituri cauzatoare de moarte.

Caracterizare psihologică:se crede înconjurat de dușmani,este mereu în alertă și gata să își apere viața , este suspicios cu cei din jur și extreme de agresiv,orizont îngust,spirit infantile, tendință interpretativă, lipsa idependenței în judecată (imită),capacitate slabă de expresie.

Relatare: În urma divorțului suferit ,am cunoscut pe net o domnișoară care mi –a atras imediat atenția pentru că era la fel ca mine . Divorțată și singură.M-am mutat la ea după o săptămână .Prima dată ne-a mers bine .

Cred că 6 luni ne-a mers bine , dar la un moment dat ea s-a plictisit de mine ,pentru că eu lucram iar ea sta numai acasă ,nu făcea nimic , dar era pe net toată ziua .

După un timp relațiile noastre s-au răcit iar ea a început să mă gonească din casă , după ce eu făcusem împrumut la bancă să-I achit întreținerea care în momentul când m-am mutat la ea era de 4000 ron.

Nu am zis nimic am făcut un credit și am achitat.Dar tot nu era mulțumită și mereu ne certam.La un moment dat mi-am dat seama că ceva s-a schimbat la ea. Am început să o urmăresc timp de mai multe luni , fapt ce am aflat că de fapt ea avea pe altu.

Când am prins-o în fapt , pe el l-am bătut iar pe ea nu am apucat de cât să o împing dar a fost suficxient ca să se împiedice și să dea cu capul de o piatră.Îmi pare rău că m-a mințit și m-a luat de fraier ,în rest nu regret nimic .

Deținutul nr.6.-M.N.-36 de ani,buldozerist,7 clase,nerecivist,de 2 ani în penitenciar ,condamnat 5 ani pentru omor.

Caracterizare psihologică:ușoară întârziere,fire violent ,neâncredere excesivă,stări conflictuale cu ceilalți deținuți.

Relatare.În dimineața zilei de 1 iulie 2000,deținutul l-a ucis pe deținutul M.C în clubul secției condamnaților pe viață din Penitenciarul Rahova , ca urmare a unei agresiuni din partea deținutului M.C (acesta la atacat în mod direct cu un corp contondent).

Analiza realizată oferă o perspectivă largă privind fundalul pe care a avut loc evenimentul,elementele premergătoare,personalitatea deținutului M.N.,rezonanța acestui caz în masa condamnaților pe viață,aspectele posibil de îmbunătățit în viitorul imediat .

3.8.Rolul asistentului social

Rolul asistentului social în reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea .Din punct de vedere al rolurilor, personalul care își desfășoară activitatea într-un penitenciar, se împarte în două categorii: personal de pază și personal de tratament.

Personalul de tratament este responsabil de organizarea și desfășurarea activităților ce au ca finalitate reabilitarea comportamentului și reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Conform setului de Reguli Penitenciare Europene, rolul specialiștilor în domeniul reabilitării și reintegrării sociale este esențial. La Regula nr. 57 din 1987 se menționează: „pe cât mai mult posibil personalul trebuie să includă un număr suficient de specialiști cum ar fi: psihologi, asistenți sociali, psihiatri, instructori de educație fizică și sport, profesori.

Activitatea acestor specialiști trebuie să fie coordonată și integrată într-un model de management transparent orientat spre cele două obiective principale ale închisorii: deținerea în siguranță și pregătirea deținuților în vederea liberării .

Separat de mediul social în care trăiește, omul este pus în fața alternativei tragice: ori să moară, ori să se dezumnanizeze .

Un rol important în prevenirea dezumanizării persoanei condamnate îl are asistentul social, care prin identificarea corectă a nevoilor, dezvoltarea capacităților, abilităților și oportunităților, facilitează reintegrarea socială a persoanelor condamnate.

Demersurile pentru reintegrarea socio-profesională a persoanelor condamnate, trebuie să se demareze chiar din prima zi de detenție, când asistentul social întocmește un raport care cuprinde situația personală, planificarea executării pedepsei și strategia de pregătire în vederea liberării.

Pe durata detenției asistentul social are ca scop diminuarea efectelor negative ale custodiei asupra beneficiarilor și dezvoltarea resurselor prosociale personale și familiale ale acestora. El asistă persoana condamnată ca imediat după primirea în penitenciar să-și rezolve problemele urgente.

În partea practică cea mai frecventă situație este atunci când în urma condamnării la închisoare a persoanei, au rămas fără sprijin copii sau persoane dependente de ea. În acest caz asistentul social trebuie să sesizeze instituțiile și organizațiile responsabile pentru a interveni în astfel de situații.

În cazul nașterilor pe durata detenției, asistentul social trebuie să se asigure ca viitoarea mamă este pregătită și că are informații necesare în acest sens. Un alt rol al asistentului social este acela de a consolida relațiile persoanei condamnate cu familia acestuia și cu persoane sau instituții relevante.

Astfel, asistentul social sprijină beneficiarul în rezolvarea unor conflicte familiale, obținerea dreptului de vizite la domiciliu și a concediilor penitenciare.

Opinia acestuia cu privire la riscul de evadare sau la comiterea de noi infracțiuni pe durata concediului penitenciar este esențială în acordarea sau respingerea cererii. Cele mai multe persoane condamnate au o multitudine de probleme sociale la a căror rezolvare poate contribui asistentul social.

Cele mai multe probleme sociale menționate în penitenciarele din Româmnia sunt:

●întocmirea dosarului de pensie pentru limită de vârstă sau boală;

●recunoașterea paternității sau obținerea unor informații despre copiii persoanelor condamante aflați în sistemul de protecție.

Un rol corelat cu cel menționat mai sus îi revine asistentului social în cazul decesului, al îmbolnăvirilor sau al transferurilor.

Același rol de consolidare a relației persoanei condamnate cu lumea exterioară este subliniat și în cazul persoanelor condamnate care au cetățenie străină.

Aceștia trebuie sprijiniți de către asistenții sociali să țină legătura cu ambasadele, cu consulatele țărilor din care provin sau cu membrii familiilor.

Spre sfârșitul detenței asistentul social trebuie să intensifice demersurile în vederea pregătirii pentru reîntoarcerea în societate și preluarea clientului de către agenții din sfera serviciilor sociale.

3.9.Asistența postpenală

Analiza rezultatelor investigațiilor ne permit reflectarea dinamicii delincventei. În lumea contemporană infracțiunile constituie aproximativ 75 % din numărul total al infracțiunilor înregistrate.În ultimii ani, însă persoanele comit tot mai multe delicte în grup, deseori fiind atrase la aceste acțiuni de către maturi.

Asistența socială centrată pe persoanelor aflate în conflict cu legea, dezvoltarea de politici și practici de justiție ajustată la standardele europene continuă a fi o exigență stringentă.

Remarcăm că în prezent au evoluat concepțiile privind justiția, acesteia acordându-i-se o importanță din ce în ce mai mare odată cu macro-evoluțiile din societatea modernă.Elementul-cheie din cadrul acestor concepții, care stă la baza sistemelor de justiție, îl reprezintă echilibrul dintre asistența psihologică, socială și justiție.

Principalele norme internaționale, care în prezent reglementează acest domeniu, sunt expuse în:

●Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului din 1989 (CRC), care a fost ratificată aproximativ de toate țările.

●Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite pentru administrarea justiției din 1985 (Regulile de la Beijing);

●Regulile Națiunilor Unite privind protecția persoanelor private de libertate din 1990 (JDLS);

●Directivele Națiunilor Unite pentru prevenirea delincventei din 1990 (Directivele din Riyadh).

În ceea ce privește sistemul de justiție, acesta a cunoscut o evoluție ascendentă în timp, în prezent apropiindu-se semnificativ de sistemele moderne. În continuare voi încerca să punctăm câteva momente esențiale în dezvoltarea sistemului nominalizat:

●La nivel național, au fost adoptate mai multe legi și au fost operate modificări în Codul penal, Codul de procedură penală, Codul cu privire la contravențiile administrative, Codul cu privire la executarea pedepselor și în alte legi care reglementează și situația din domeniul justiției juvenile;

●În 2005, Consiliul Superior al Magistraturii și Procurorul General au desemnat judecători și procurori specializați în urmărirea și judecarea cauzelor cu minori;

●Reglementarea specială a tratamentului deținuților sau foștilor odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.

●Fixarea limitei de vârstă a răspunderii penale a deținuților , respectiv răspunderea penală limitată a minorilor până la 18 ani.

●Stabilirea cadrului răspunderii penale a deținuților (odată cu adoptarea noului Cod penal și implementarea reformelor injustiție) ce instituie un regim sancționator special pentru deținuți caracterizat prin:

-prioritatea măsurilor educative față de pedepse;

-excluderea deținuților de la detenția pe viață;

-reducerea termenului de încercare în cazul când pedeapsa este suspendată condiționat sau sub supraveghere;

-reducerea duratei pedepsei executate în cazul liberării condiționate: excluderea aplicării pedepselor complementare;

●Schimbarea concepției în politica penală cu accent pe măsurile educative în cadrul sistemului de sancționare a deținuților.

●Implementarea formelor non-privative de libertate, alternative detenției.

●Constituirea instanței pentru deținuți în jurisdicția penală și instituirea unor proceduri speciale pentru aceștia la nivelul tuturor instituțiilor din cadrul sistemului de justiție penală – poliție, parchet, instanțe, serviciul de reintegrare socială și supraveghere, centre de reeducare și penitenciare.

●Specializarea în cauzele cu deținuți:

-judecător ; procuror;

-polițist;

-asistent social specializat în lucrul cu minorii delincvenți; consilier de probațiune;

-mediator.

Este remarcabil faptul că la moment atât psihologii, cât și asistenții sociali sunt parteneri-cheie în administrarea justiției, elaborarea politicilor centrate și pe minori, prestarea serviciilor de prevenire, combatere a delincventei, în activitățile de reinserție socială și reabilitare post-penală a delincvenților.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare , trebuie menționat faptul că deținuții sunt priviți ca fiind inapți în a se comporta normal în societate după liberarea din închisoare.Reprezentând ansamblul încărcărilor și abaterilor deținuților de la normele de conviețuire socială, comportamentul după liberare se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și comune,ceea ce implică pentru cercetători identificarea factorilor sau cauzelor și a condițiilor care generează acte antisociale în rândul acestora și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare a acestora .Însă ca orice ființă umană și deținuții au dreptul la oportunități de integrare socială ,care să le ofere șansa de a atinge un grad optim de independență.Dar pentru a fi integrați , deținuții trebuie să capete deprinderi de comportament normal pentru a se putea face înțeleși de cei din jur.Marile probleme globale depistate de experți privind deținuții după eliberare sunt:prejudecățile ,izolarea socială și discriminarea.

Existența deținuților în libertate va fi mai bogată dacă societatea le va permite să își dezvolte viața la potențial maxim.Necesitățile lor vor fi privite atât timp cât nu vor fi văzute ca un beneficiu.

Preveniri –principii de bază

●Promovarea unei atmosfere destinse pe toate secțiile de deținere:o vorbă bună spusă la timp,o glumă de calitate,o bătaie pe umăr,un compliment sincer,a te face că nu vezi o abatere fără consecințe și alte modalități asemănătoare;

●Eliminarea conduitelor și deciziilor arbitrare (injuste și ilegale în același timp):nimic nu poate înfuria mai mult și subimima spiritul de dreptate și echitate decât ordinele absurde și excesele nemotivate ale celor de care depind deținuții;

●Eliminarea surselor de frustrare și violență relativă din tratamentul aplicat deținuților;

●Eliminarea ambiguităților în probleme semnificative pentru deținuți;

●Sondaje de opinie realizate periodic pe problemele esențiale deținuților;

●Pregătirea din timp a oricăror schimbări care privesc viața deținuților;

●Stabilirea clară a obiectivelor comune pentru foștii deținuți și personal, care necesită o cooperare cu avantaje pentru ambele părți;

●Nu este lipsit de interes ,în contextul problematic pe care îl analizăm luarea în considerare a unui sistem de reprezentare a foștilor deținuți în relațiile cu cei din jur;

●O altă modalitate de pregătire a deținuților pentru punerea în libertate o constituie (din punctul de vedere al asistentului social) organizarea timpului și încercarea de a-l înacdra în muncă;

●Privarea de libertate trebuie privită ca o sancțiune sau măsură extremă și, așadar, trebuie să se recurgă la aceasta numai în cazurile în care gravitatea infracțiunii ar face ca orice altă măsură să fie evident neadecvată;

●Trebuie create și implementate programe eficiente pentru tratament pe timpul detenției și pentru supraveghere și tratament după eliberare pentru a facilita reinserția socială a infractorilor,pentru a reduce recidivismul,pentru asigurarea siguranței publice și pentru a da judecătorilor și procurorilor încrederea că măsurile destinate reducerii lungimii actuale a sentinței executate sunt suficiente și că sancțiunile și măsurile comunitare sunt opțiuni consecutive și responsabile;

●Deținuților trebuie să le fie oferite posibilități în cea mai mare măsură posibilă;

●Deținuții vor fi solicitați,în cea mai mare măsură posibilă ,să-și asume responsabilitatea activităților și îndeletnicirilor zilnice;

●Sprijinul în rezolvarea propriilor probleme va fi oferit infractorilor înainte ca aceste probleme să necesite rezolvări rapide .Acestora trebuie să li se permită a alege între diferite oferte relevante de ajutor;

●Infractorilor le va fi oferită posibilitatea de a-și exercita influența asupra planificării măsurilor de ajutor și a îndeplinirii părților particulare ale unor asemenea planuri;

●Deținuților le vor fi oferite posibilități flexibile de a-și exercita influența și a-și alege responsabilitatea pentru condițiile în penitenciar;

●Sarcinile de control și siguranță se vor îndeplini prin folosirea unei combinații între personal și deținuți;

●Se vor face toate eforturile pentru a încerca să se prevină evadările și evitarea de către deținuți a supravegherii de-a lungul întregii perioade de detenție;

●Se vor face eforturi pentru reducerea riscului de recidivism prin asistarea în pregătirea pentru libertate astfel încât să fie ajutați să-și conducă propriile vieți în conformitate cu legea;

●Vor fi făcute eforturi pentru a împiedica folosirea de către foștii deținuți a drogurilor, abuzul de alcool sau medicamente care duc la recidivă.

BIBLIOGRAFIE

GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013

GHEORGHE FLORIAN – „Dinamică Penitenciară – Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, București, 1998

RAYMOND BOUDON –Tratat de sociologie,Editura Elli,București, 2011

DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010

PAULA CONSTANTINESCU ,TAMARA DOBRIN,L.GAVRILIU Evaluarea deținutului în regimul de detenție ,Editura Polirom, București 2000

C.GAVRILIUC- Program Consiliere și Orientare Vocațională pentru minorii și tinerii din centre de reeducare, penitenciare și serviciile de probațiune ,Editura All , Bucuresti, 2011

VLADIMIR POPA ,S.CIUBOTARIU-Programul de pregătire pentru libertate a deținutului și minorului, , Editura Polirom, București, 2010

N.NEAMȚU- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București,2006

ADINA BĂRAN PESCARU- Sistemul românesc privativ de libertate – Perspectiva asistenței sociale asupra sănătății mentale în penitenciar și asupra minorilor din centrele de reeducare ” editura Lumen, Iași,2016

PHILIPPE CARRE ET FABIEN FENOUILLET- A supraveghea și a pedepsi- Nașterea închisorii” Editura Humanis, București,2009,

CARL ROGERS- Revista de știință penitenciară, nr. 1, 1991

FARINGTON- Revista de știință penitenciară, nr. 20,2000

ANA BALAN, EMILIAN STANISOR,ROXANA ELA „Administrațiile penitenciare”, Editura Oscar Print, București, 2002

B. BETTELHEIM-Mecanismele de apărare,Editura Polirom,Iași,2002

E.FROMM-Frica de libertate , Editura Teora , București,2008

Revista de știință penitenciară, nr. 23, 1999

ANEXA 1

ITEMI REFERITORI LA CONSECINȚELE RECIDIVEI

Notă.Se citește atent fiecare anunț și se marchează cu X pe cel care exprimă cel mai bine sentimentele.

Explicație:Acordul răspunsurilor este considerat,socialmente mai puțin acceptabil

ANEXA 2

PLANUL MEU DE ACTIVITĂȚI

Gândește-te ce este important pentru tine. Alege aceea cu ce ai dori să te ocupi în primul rând. Nu pune scopuri nerealizabile-concentrează-te la aceea ce conideri că se va realiza. Nu uita să sărbătorești succesul său!

Ce ai dori să faci atunci când te vei elibera ?

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Ce fel de asistență ai dori să primești ,pentru a-ți realize obiectivele?………………………………………………………………………………………………………………….

În cazul în care ai înțeles ceea ce ți-a comunicat asistentul social,crezi că îți va folosi ?……………………………………………………………………………………………………………………………

Cunoștințele însușite /dobândite în penitenciar crezi că vei reuși să le pui în aplicare ?……………………………………………………………………………………………………………………………….

Meseria învățată în penitenciar te v-a ajuta să te integrezi din punct de vedere professional?………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Crezi că în viitor ajutorul asistentului social va fi un obstacol sau un ajutor ?……………………………………………………………………………………………………………………………..

Cum vei sărbătri liberarea si totodată reușita ta de integrare socio profesională?…………………………………………………………………………………………………………………..

Numele meu………………