Pregatirea Detinutilor Pentru Liberare Prin Intermediul Programelor DE Reintegrare Sociala

CUPRINS

INTRODUCERE

I. PROBAȚIUNEA

Noțiuni generale privind instituția probatiunii

Probațiunea – instituție juridică distinctă în sistemul de drept al statutlui

Consilierul de probațiune și activitatea acestuia în penitenciar

Probațiunea în Romania. Bază legislativă a activității în penitenciar

Categorii de beneficiari ai Serviciilor de Probațiune

II. TEORII ASUPRA DELICVENȚEI ȘI TEORII ASUPRA SCHIMBĂRII COMPORTAMENTALE

1. Teorii ce conturează tipologii ale delicventului

2 . Interpretări psihiatrice ale delicvenței

Modelul psihiatric al delicvenței

Interpretări psihologice ale delicvenței

3. Interpretarea sociologică a delicvenței

Repere generale privind teoriile sociologice

Principalele teorii sociologice privind geneza delicvenței

4. Interpretări juridice ale delicvenței

DEZVOLTAREA ȘI EVALUAREA PROGRAMELOR ÎN PENITENCIAR

Programe desfășurate în penitenciare și utilitatea lor

Metode socioterapeutice de tratament pentru deținuți

Planificarea executării pedepselor cu închisoarea

Educația

Activități în timpul liber

Programe de muncă și ocupare profesională

Programe de asistență medicală pentru deținuți

Programe împotriva consumul de droguri

Programe împotriva consumului de alcool

Programe psihologice

Programe de ajutor psihiatric

Programe pentru exercitarea dreptului la libertate religioasa

Pregătirea pentru liberare și asistență socială

Consiliere voluntară

Programe pentru îmbunătățirea cunoștințelor și aptitudinilor de încadrare în muncă

Cooperarea cu organizații și servicii externe

3. Evaluarea programelor corecționale

PREGĂTIREA CONDAMNAȚILOR PENTRU LIBERTATE

Retrospectiva tradiției penitenciare

Probleme și perspective

Pregătirea personalului penitenciar pentru realizarea programelor de resocializare

Etapele programului de pregătire pentru eliberare

INTERVIUL MOTIVAȚIONAL

Principiile interviului motivațional

Metodele interviului motivațional

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

Bibliografie

=== REINTEGRARE SOCIALĂ ===

CUPRINS

INTRODUCERE

I. PROBAȚIUNEA

Noțiuni generale privind instituția probatiunii

Probațiunea – instituție juridică distinctă în sistemul de drept al statutlui

Consilierul de probațiune și activitatea acestuia în penitenciar

Probațiunea în Romania. Bază legislativă a activității în penitenciar

Categorii de beneficiari ai Serviciilor de Probațiune

II. TEORII ASUPRA DELICVENȚEI ȘI TEORII ASUPRA SCHIMBĂRII COMPORTAMENTALE

1. Teorii ce conturează tipologii ale delicventului

2 . Interpretări psihiatrice ale delicvenței

Modelul psihiatric al delicvenței

Interpretări psihologice ale delicvenței

3. Interpretarea sociologică a delicvenței

Repere generale privind teoriile sociologice

Principalele teorii sociologice privind geneza delicvenței

4. Interpretări juridice ale delicvenței

DEZVOLTAREA ȘI EVALUAREA PROGRAMELOR ÎN PENITENCIAR

Programe desfășurate în penitenciare și utilitatea lor

Metode socioterapeutice de tratament pentru deținuți

Planificarea executării pedepselor cu închisoarea

Educația

Activități în timpul liber

Programe de muncă și ocupare profesională

Programe de asistență medicală pentru deținuți

Programe împotriva consumul de droguri

Programe împotriva consumului de alcool

Programe psihologice

Programe de ajutor psihiatric

Programe pentru exercitarea dreptului la libertate religioasa

Pregătirea pentru liberare și asistență socială

Consiliere voluntară

Programe pentru îmbunătățirea cunoștințelor și aptitudinilor de încadrare în muncă

Cooperarea cu organizații și servicii externe

3. Evaluarea programelor corecționale

PREGĂTIREA CONDAMNAȚILOR PENTRU LIBERTATE

Retrospectiva tradiției penitenciare

Probleme și perspective

Pregătirea personalului penitenciar pentru realizarea programelor de resocializare

Etapele programului de pregătire pentru eliberare

INTERVIUL MOTIVAȚIONAL

Principiile interviului motivațional

Metodele interviului motivațional

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

INTRODUCERE

Lucrarea de față este destinată cercetării modului în care se intervine în cadrul serviciilor de probațiune pentru evaluarea condamnaților care se pregătesc pentru eliberarea din penitenciare, dar mai ales evaluarea motivației acestora pentru schimbare, a modului cum aceasta se realizează și prezentarea principalelor metode, tehnici și procedee utilizate în acest scop.

Unul din scopurile serviciilor de probațiune este corectarea comportamentului infractorilor și reintegrarea acestora în societate și se realizează prin implicarea directă a deținuților, dar și a familiei și comunității.

O schimbare a comportamentului persoanei care se confruntă cu probleme de comportament, care au condus la săvârșirea de infracțiuni, ajută nu numai persoana asistată să se reintegreze în societate, dar ajută și la creșterea gradului de siguranță socială. Schimbarea comportamentului persoanei condamnate ajută la o creștere a stimei de sine, la o mai bună relaționare cu ceilalți membri ai comunității, la conștientizarea și dezvoltarea anumitor aptitudini și calități pe care persoana asistată nu a reușit să le descopere singură și care reprezentau obstacole în calea dezvoltării sale cognitiv-comportamentale, senzorial-emoționale, socio-profesionale e.t.c.

Motivarea schimbări comportamentale a persoanei se face prin conștientizarea persoanei asistate a comportamentelor negative care au condus la actul infracțional și dezvoltarea aptitudinilor de rezolvare a lor.

Motivația schimbării comportamentale trebuie să fie dorită de către persoana asistă și nu impusă de către consilierul de probațiune, numai așa pot fi îndeplinite măsurile și obligațiile impuse de către instanță și poate fi prevenită recidiva.

Procesul de motivare a schimbării comportamentale își pune amprenta asupra calității exercitării profesiei de consilier de probațiune, asupra managmentului cazului, asupra responsabilității față de persoana asistată și asupra comunității. El se realizează pe baza unei metodologii care îmbină tehnici calitative și cantitative.

Pentru realizarea acestui proces este necesară munca în cadrul serviciului de probațiune a unei echipe interdisciplinare formată din asistenți sociali, psihologi, sociologi, licențiați în drept.

Unul dintre cele mai utilizate instrumente folosite în vederea motivației schimbării comportamentale o reprezintă interviul motivațional care se folosește pe tot parcursul procesului de supraveghere, în care consilierul de probațiune utilizează tehnici specifice utilizate în probațiune.

Lucrarea de față este compusă din șase capitole al căror cuprins se referă la modul în care se realizează reintegrarea socială a deținuților aflați pe punctul de a- și recăpăta libertatea, prin intermediul serviciilor de reabilitarea socială, cu ajutorul consilierului de probațiune și a întregii echipe din penitenciar, dar și al familiei și comunității.

Primul capitol este dedicat definirii conceptului de probațiune, prezentării tipurilor de probațiune, principiile acesteia, precum și activitățile desfășurate în cadrul Serviciilor de Probațiune. Cele mai importante atribuții ale Serviciilor de Probațiune sunt cele de supraveghere, asistență și consiliere.

Un rol important în cadrul penitenciarului îl are consilierul de probațiune care trebuie să aibă o multitudine de calități pentru a putea oferi deținutului ceea ce are nevoie în timpul detenției, cât și după eliberare.

În Legea 129/2002 sunt prevăzute categoriile de beneficiari ale Serviciului de Probațiune.

Cel de-al doilea capitol tratează despre teoriile asupra delicvenței și teoriile asupra schimbării comportamentale și conturează tipologiile delicvenților.

Diferite studii au încercat să afle care este cauza delicvenței, începând cercetările în domeniul personalităților de tip patologic. Freud postulează existența a trei instanțe în structură persoanei: Sinele, Eul și Supraeul.

Abordările psihologice au ca sistem de referință omul, acțiunea lui socială, luând în considerare modul cum se percepe și se evaluează pe sine când se raportează la imaginea celorlalți despre sine la nivelul interioritatii sale.

Principalele teorii ale delicvenței sunt interpretate din punct de vedere psihiatric, psihologic, sociologic și juridic.

În capitolele trei și patru am evidențiat principalele programe care se desfășoară în cadrul penitenciarelor și utilitatea acestora pentru deținuți, în virtutea pregătirii acestora pentru libertate.

Cât de utile sunt programele corecționale reprezintă o problemă la care nu este ușor de răspuns. Pentru evaluatori devine o mare răspundere să considere că prin munca lor măsoară activitatea unor profesioniști care lucrează într-o instituție care experimentează permanent în folosul comunității.

Programele corecționale sunt în continuă ameliorare pentru a-și atinge scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la trebuințele clientului, pentru a înțelege eșecurile sau succesele practice. Ceea ce contează la sfârșitul unui program este calitatea vieții fiecărui participant, progresul pe care acesta simte că l-a făcut și gradul în care este satisfăcut de sine însuși.

Asupra calității și eficacitătii pregătirii către eliberare au influențat negativ o multitudine de factori.

Personalul penitenciarului este pregătit pentru realizarea programelor de resocializare.

Ieșirea condamnatului din instituțiile penitenciare implică anumite dificultăți și crize cu care se confruntă acesta, ceea ce determină necesitatea efectuării unei pregătiri a deținuților care își redobândesc libertatea.

Capitolul cinci se referă la motivația schimbării comportamentale prin intermediul interviului motivațional, principiilor și metodelor acestuia, iar lucrarea se încheie printr-un studiu de caz în care am incercat să evidențiez aspecte precum: intervenția consilierului în motivația schimbării comportamentale a persoanei asistate, implicarea clientului în procesul de schimbare, climatul familial, relațiile persoanei cu familia, rudele, prietenii, situația economică a familiei, pregătirea școlară și profesională – studii/cursuri/experiență, locuința, astfel încât să fie identificate nevoile acestor persoane și dorința lor de schimbare a comportamentului deviant.

CAPITOLUL I : PROBAȚIUNEA

Noțiuni generale privind instituția probațiunii

Delimitări conceptuale

Probațiunea este o nouă orientare a reacției sociale față de infracționalitate și abordează problematica prevenirii și combaterii criminalității, într-o manieră structurală, sistematică.

Din punct de vedere etimologic, termenul probațiune provine din latinescul “probatio” – perioadă de încercare.

Una din definițiile probațiunii, dată de C. Cartlege, restrânge aria de aplicare a activităților sale considerând-o ca o modalitate de intervenție prin activități cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-o combinație între supraveghere și asistență. Ea este aplicată delicvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viața în societate și de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorință și fără riscul de a încălca din nou norma penală.

Probațiunea este o instituție de justiție penală care dispune de strategii de intervenție în toate etapele procesului de justiție penală.

Există trei feluri de probațiune, în funcție de etapa la care se află procesul de justiție:

Presentențială;

Sentențială;

Postsentențială.

2. Apariția și evoluția conceptului probațiune

Probațiunea a luat naștere în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, în Legea Justiției de Pace în anul 1361.

Prin probațiune s-a făcut trecerea la un stadiu superior în domeniul sancționării prin constituirea unui sistem bazat pe principiul menținerii și sancționării infractorului în comunitate, consilierea acestuia în vederea adaptării și bunei integrări în societate.

De asemenea, probațiunea a reprezentat elementul de legatură dintre pedepsele neprivative de libertate (amenda) și cele privative (închisoarea).

3. Principiile probațiunii

Principiul intervenției oportune. Pentru a avea succes în intervenția cu infractorul, consilierul de probațiune trebuie să aibă acces la infractori în toate fazele procesului penal.

Principiul normalizării. Condițiile asigurate infractorilor trebuie să corespundă condițiilor asigurate persoanelor aflate în afara sistemului de justiție penală.

Principiul ajutorului imediat. Ofițerul de probațiune trebuie să ia în primire cazul cât mai repede posibil, de regulă până la 5 zile de la momentul primirii sentinței de condamnare pentru punerea în executare.

Principiul apropierii. Se urmărește ca distanța dintre client și consilierul de probațiune să fie cât mai mică, atât geografic cât și psihologic. Acest principiu se aplică și în legatura dintre delicvent și familia acestuia.

Principiul continuității are ca scop minimizarea întreruperii contactului cu comunitatea și birouri atât la nivel național, cât și local.

Principiul minimei intervenții. Nu trebuie utilizată mai multă forță și constrângere decât este necesar.

Probațiunea – instituție juridică distinctă în sistemul de drept al statului

Activitățile de probațiune

Activitățile de probațiune fac parte din sfera juridicii, dar sunt utilizate și metode din activitatea de asistență socială care au caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că personalul de probațiune poate utiliza metode de asistență socială, dar valorile de baza ale activității lor sunt diferite de cele ale asistenței sociale.

Există și activități de probațiune care pun accentul în mare masură pe caracterul de asistență socială a probațiunii și o separă definitiv de sistemul justiției penale și de cel al asistenței sociale.

Există și o cale de mijloc, unde probațiunea este menținută în sistemul justiției penale, îndeplinind totodată și unele funcții ale asistenței sociale pe baza unei delimitari clare a sarcinilor și rolurilor.

Atribuții ale serviciilor de probațiune :

supravegherea respectării de către infractor a măsurilor și obligațiilor stabilite de instanță în sarcina acestuia;

asistența și consilierea infractorului în vederea reabilitării și reintegrării sociale;

consilierea familiilor persoanelor aflate sub supraveghere sau care sunt în penitenciare;

asigurarea asistenței sociale în interiorul unor instituții;

administrarea propriilor case de reinserție socială;

oferirea de consultanță și programe specializate pentru organizațiile care au în administrare asemenea asezăminte;

protecția și asistența victimelor infracțiunilor;

supravegherea intereselor minorilor în cauzele civile;

întocmirea rapoartelor de evaluare la toate fazele procesului de justiție penală;

întocmirea dosarului de reintegrare socială și supraveghere.

Probațiunea presentențială

Evaluarea presentențială este realizată prin întocmirea rapoartelor care oferă instanțelor de judecată informații pentru a putea aprecia mai bine nu numai gradul de pericol social al infractorului în raport cu fapta savarșită, ci și pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru societate în general.

Informațiile oferite de aceste rapoarte ajută instanțele de judecată în luarea unor decizii corecte, atât în vederea stabilirii vinovației și nevinovăției infractorulului, dar și în ceea ce privește procesul de individualizare a pedepsei. De asemenea, acestea ajută instanțele de judecată în impunerea de sarcini infractorului pentru sancționarea și modificarea comportamentului acestuia.

Aceste rapoarte de evaluare presentențială conțin informații referitoare la delicvent și modul său de viață, familie, societate, date privind fapta comisă și o evaluare a gravității acesteia, precum și a atitudinii infractorului față de infracțiune și circumstanțele ei, date referitoare la riscul de recidivă. Sunt indicate și sursele de informații utilizate.

Consilierul de probațiune întocmeste rapoarte de evaluare a infractorului, iar pentru aceasta trebuie să identifice toate sursele de informații, să efectueze o serie de cercetări în cadrul autorităților, școlii, familiei, instituției medicale etc., să le evalueze și să le prezinte instanței.

Alte obiective ale rapoartelor de evaluare conțin propuneri referitoare la sentința potrivită, atât în comunitate, cât și custodială pentru infractorul respectiv. Prin acestea, consilierul de probațiune are un rol neutru, deoarece nici nu apară, nici nu acuză în cadrul procesului penal, ci doar oferă o altă perspectivă, care îl ajută pe judecator să pronunțe o sentință adecvată.

Raportul de evaluare

Raportul de evaluare este consultativ și de orientare, oferind instanței de judecată date privind persoana inculpatului , nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în societate.

Raportul de evaluare trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar și să cuprindă următoarele :

introducere;

sursele de informații utilizate;

date privind persoana pentru care a fost solicitat raportul;

factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat raportul;

perspectivele de reintegrare în societate.

Probațiunea sentențială

După ce a fost pronunțată sentința de către instanța de judecată, condamnatului i se stabilește planul individual de lucru cu acesta, pe timpul executării pedepsei.

În comunitate:

Supravegherea

Activitatea de supraveghere se impune în următoarele sentințe cu supunere la probațiune: condamndarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei; liberarea condiționată de pedeapsa înainte de termen; liberarea de răspunderea penală și pedeapsa penală a minorilor; munca neremunerată în folosul comunității etc.

Condițiile obligatorii impuse infractorului prin sentința de supunere la probațiune pot varia de la maxima generalitate până la condiții speciale, în funcție de specificul psiho-social al delicventului, identificat prin raportul de evaluare.

Activitatea de luare în sarcină a infractorului supus la probațiune precedă supravegherea și presupune realizarea într-un termen cât mai scurt a unei prime întrevederi între infractor și lucrătorul de probațiune desemnat cu supravegherea sa, pentru a-l informa și a-i explica infractorului condițiile impuse de instanță de judecată în sarcina lui, consecințele unui comportament inacceptabil, inclusiv posibilitatea revocării libertății supravegheate și executarea pedepsei în penitenciar. Sunt aduse la cunoștință drepturile infractorului și posibilitatea încheierii probațiunii înainte de termenul stabilit de instanța de judecată dacă se consideră că au fost făcute progrese serioase, atât în respectarea condițiilor impuse, cât și în direcția reintegrării sociale a acestuia.

Înainte de supravegherea propriu-zisă este intocmit un plan individual de supraveghere în care se stabilesc atât elementele generale referitoare la condițiile impuse, durata supravegherii etc., cât si elemente speciale, precum: nevoile sau problemele reale ale infractorului, natura și frecvența întalnirilor, colaborarea cu alte persoane sau instituții etc. De preferat ar fi ca planul de supraveghere să fie întocmit de comun acord cu infractorul și trebuie să aibă un caracter flexibil, care să permită actualizarea acestuia la diferite intervale de timp pentru a-l adapta atât la progresele sau insuccesele înregistrate de infractor, cât și la evoluția nevoilor sau problemelor acestuia.

Supravegherea se poate realiza prin observare sau contactul direct cu infractorul, prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probațiune sau în alte locuri stabilite, cât și prin efectuarea de controale inopinate la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile și mediile frecventate anterior de către infractor, în care prezența a fost interzisă prin condițiile stabilite de instanță. Activitatea de supraveghere se poate realiza și printr-o stransă colaborare cu organele de poliție, organizații neguvernamentale sau cu voluntari.

Obiectivele supravegherii infractorilor eliberați condiționat, în cadrul comunității și a celor aflați sub un ordin de probațiune sunt:

protejarea publicului;

prevenirea recidivei;

reintegrarea cu succes în comunitate.

În cadrul acestei activități de supraveghere, infractorul trebuie să fie sfătuit, ajutat și sprijinit pentru:

asigurarea cooperării și conformării lui la aceste condiții;

asumarea de către el a responsabilității pentru delictul comis și determinarea lui de a coopera în vederea evitării comiterii de delicte în viitor;

susținerea lui în rezolvarea dificultăților personale legate de delict și de a caștiga noi abilități;

motivarea și ajutarea infractorului să se schimbe în bine și să devină un membru responsabil și pașnic al comunitătii;

evaluarea riscului său de a recidiva și/sau să prezinte un pericol pentru public și a reacționa în mod adecvat la acest risc.

Asistență și consiliere

Cea de-a doua funcție a pedepsei se referă la asistență și consiliere care se realizează în mediul liber, prin reeducare, în vederea reintegrării sociale a infractorilor, astfel fiind garantat gradul de siguranță socială și prevenirea săvarșirii de noi infracțiuni.

Activitatea de asistență și consiliere îi poate pune față în față pe infractori și victimele acestora.

Supravegherea în comunitate a persoanelor liberate condiționat înainte de termen

Înainte de eliberarea deținutului, încă din perioada executării sentinței, ofițerul de probațiune trebuie să cunoască următoarele documente:

dosarul disciplinar din închisoare;

evaluarea instituției asupra atitudinii infractorului față de delict, victimă și societate;

folosirea de către infractor în închisoare a facilităților închisorii pentru educație, instuire, muncă, programe de rezolvare a problemelor personale înainte de liberare.

După eliberare, ofițerul de probațiune trebuie să stabilească un anumit număr de întrevederi cu infractorul, iar prima trebuie să fie chiar în ziua în care are loc liberarea.

După cea de-a doua întrevedere și vizită la domiciliu, se stabilesc obiectivele întrevederii:

programul de supraveghere structurat în jurul obiectivelor individuale;

condițiile necesare pentru a călatori în afara zonei de trai;

serviciul și alte oportunități accesibile în afara zonei de trai;

situația financiară;

frecvența întâlnirilor.

După ultima întrevedere, ofițerul de probațiune trebuie să comunice Serviciului de probațiune următoarele:

confirmarea eliberării și adresa;

confirmarea duratei autorizației cu date, pentru a include data expirării sentinței.

Probațiunea penitenciară

Activitățile consilierului de probațiune în cadrul penitenciarului sunt:

întocmirea programului individual de lucru cu condamndatul;

supravegherea respectării ordinii de executare cuprinse în acest program;

evaluarea rezultatelor lucrului cu condamndatul;

întocmirea rapoartelor pentru eliberarea condiționată, care combină evaluarea riscurilor și a gradului de periculozitate cu propuneri pentru planul de supraveghere în comunitate.

În cazul în care un infractor este liberat condiționat, consilierul de probațiune trebuie să facă referire la fiecare dintre următoarele puncte, acolo unde acestea sunt semnificative pentru infractor:

adresa de la domiciuliu, dacă a fost vizitat, cine trăiește acolo și relația dintre aceștia și infractor, situația materială și istoria membrilor familiei;

atitudinea familiei față de întoarcerea infractorului dupa o absență îndelungată;

opțiuni alternative dacă infractorul nu se poate întoarce acasă sau nu are locuință;

carnetul de muncă și posibilități de serviciu după eliberare;

atitudinea infractorului față de delict și victimă;

dacă se cunoaște atitudinea comunității locale față de infractor și atitudinea victimei;

în cazul în care poate exista un risc pentru copii, să se arate că serviciile sociale au fost consultate asupra supravegherii postliberare în vederea protejării potențialelor victime;

reacția la perioadele anterioare de supraveghere;

reacția la eliberări temporare pe durata sentinței curente;

reacția infractorului la discuțiile despre obiectivele supravegherii atunci când este posibil;

un program de supraveghere conținând o evaluare a reacției posibile la supraveghere și propuneri privind organizarea supravegherii, incluzând frecvența contactelor;

recomandări pentru eliberarea condiționată a infractorilor;

păreri despre necesitatea unui specialist pentru supravegherea infractorului în comunitate, programelor de lucru, precum și crearea condițiilor adecvate de autorizare;

o evaluare a riscului de recidivă;

recomandări privind o condiție specială pentru autorizație.

4. Probațiunea postsentențială

În această fază, Servicul de Probațiune desfășoară ultimele activități de probațiune aplicate față de persoanele care și-au ispășit pedeapsa.

La această fază se va evalua:

dacă atitudinea familiei este una pozitivă față de fostul condamnat, este sau nu acceptat;

cercurile de persoane în care s-a integrat;

dacă face sau nu abuz de alcool sau substanțe stupefiante;

cum reacționează cu cei din jurul lui;

petrecerea timpului liber;

motivarea schimbării comportamentale;

dacă s-a încadrat sau nu în campul muncii;

dacă venitul familiei fostului condamndat satisface necesitățile acesteia;

necesitățile.

Activitățile finale de acordare a asistenței și consilierii față de fostul condamnat sunt trecute și ele la dosarul de reintegrare socială.

Dosarul de reintegrare socială și supraveghere cuprinde toată informația activităților desfășurate de consilierul de probațiune:

cererea de asistență și consiliere;

planul de reintegrare socială și supraveghere;

raportul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea sentinței judecătoresti;

raportul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii;

referatele periodice de reintegrare socială și supraveghere, care conțin scurt informații cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată și consiliată, acestea fiind întocmite pe o perioadă de cel puțin o dată la șase luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluție pozitivă sau negativă în procesul de reintegrare a persoanei respective;

concluziile ofițerului de probațiune, care fac obiectul unui raport final de reintegrare socială și supraveghere, întocmit la expirarea perioadei de asistență și consiliere, în care va preciza în ce masură pesoana respectivă are perspective de a se reintegra în societate.

Dosarul de reintegrare socială și supraveghere se păstrează în arhiva Serviciului de Probațiune, ofițerul de probațiune responsabil de caz fiind obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor cuprinse în dosar.

III. Consilierul de probațiune și activitatea acestuia în penitenciar

Conform Legii 123 din 4 mai 2006 art. 20 alin. 1, pentru ca o persoană să fie numită în funcția de consilier de probațiune trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

are cetațenia romană și domiciliul in Romania;

să aibă capacitate deplină de exercițiu;

să nu aibă antecedente penale, să nu aibă cazier fiscal;

să cunoască limba romană, scris și vorbit;

să fie aptă din punct de vedere medical și psihologic pentru execitarea funcției, fapt dovedit pe baza testării medicale și psihologice de specialitate organizate în acest scop;

să se bucure de o bună reputație;

să fie licențiate în asistență socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept;

să promoveze concursul organizat pentru ocuparea funcției pentru care candidează.

Cel care care dorește să devină un bun consilier trebuie să învațe cum să comunice, cum să se raporteze la cei aflați în supravegherea sa, în funcție de situație, cum să-i înțeleagă. Consilierii de probațiune își însușesc unele atribute (capacitate empatică, autenticitate, o conceptie pozitivă și liberală despre om) și calități esențiale unui consilier de probațiune (maturitate emoționlă și înțelegere de sine) fară de care această profesie nu ar fi eficientă.

Unele din aceste atribute și calități sunt dobândite în urma acumulării de cunoștiințe teoretice și practice din timpul facultății, altele sunt dobândite în timpul exercitării profesiei de consilier de probațiune.

Principalele abilități, tehnici și calități pe care trebuie să le întrunească un consilier de probațiune sunt:

a) Capacitate empatică

Termenul de empatie provine din cuvantul grecesc empatheia – “a se simți în” și a fost folosit inițial de către teoreticienii esteticieni pentru a denumi capacitatea de a percepe experiența subiectivă a unei alte persoane.

Empatia se construiește pe conștientizarea de sine. Cu cât suntem mai deschiși față de propriile noastre sentimente, trăiri, emoții, cu atât suntem mai capabili să înțelegem sentimentele altora.

Emoțiile oamenilor sunt de foarte puține ori transpuse prin vorbe, iar pentru a le putea interpreta, consilierul de probațiune apelează la canalele nonverbale: tonul vocii, gestică, expresia feței și altele asemenea.

Când cuvintele cuiva sunt în dezacord cu ceea ce transmite de fapt, adevărul emoțional constă în felul în care spune ceva și nu în ceea ce spune.

Consilierul trebuie să aibă abilitatea de a putea capta și reflecta semnificația pesonală a trăirilor, comportamentelor, gesturilor și cuvintelor persoanei asistate. În cazul acestui proces, consilierul va trebui să facă abstracție de propriile sale valori, sentimente și nevoi și să se abțină să aplice criteriile realiste, obiective și raționale care în mod normal fac parte din viața sa personală.

Printr-un răspuns empatic, consilierul comunică persoanei asistate faptul că a înteles și acceptă sentimentele acestuia și totodată motivele care stau la baza acestor sentimente. Pentru a putea comunica empatic cu clientul său, consilierul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe ( A. Turock, 1993):

de receptare – evitarea elementelor personale de distragere a atenției; ascultarea atât a ceea ce spune persoana asistată, cât și a modului în care se spune; receptarea de către consilier a ceea ce clientul a spus, parafrazarea reprezentând o tehnică foarte importantă în activitatea de consiliere;

de procesare – identificarea sentimentelor dominante; luarea în considerare a motivelor care stau la baza sentimentelor persoanei asistate și a motivelor pentru care un eveniment este foarte important pentru persoana asistată;

de răspuns – răspunsul va utiliza termeni puternic legați de descrierea sentimentelor, termeni preciși și conciși; spre exemplu: Te simți așa (se exprimă sentimentul) pentru că…(conținutul).

Concepția pozitivă și liberală despre om și relațiile interumane

Concepțiile liberale și umaniste se asimilează în timp, iar ele fac referire la modul de a gândi și reacționa înrădăcinat în personalitatea fiecăruia. Este foarte greu, dar nu imposibilă schimbarea unui sistem de valori care s-a format de-a lungul anilor, iar o schimbare a acestiu sistem de valori presupune un efort susținut de introspecție și reflecție precum și numeroase încercări și erori. Cei care reușesc în procesul de asistență și consiliere sunt de cele mai multe ori cei care au reușit să-și însușească aceste atitudini pozitive despre om și relațiile umane și care au reușit totodată să le întipărească și în conștiința celor cu care lucrează.

c) Maturitate emoțională

Maturitatea emoțională este o calitate foarte importantă în exercitarea profesiei de consilier de probațiune. Capacitatea de a participa la procesul de schimbare al altei persoane fără a fi tentat de a modela această schimbare după propria imagine este în strânsă legătură cu această maturitate emoțională. Această calitate reprezintă acea capacitate de a servi întotdeauna ca resonator și amplificator la eforturile de redresare ale persoanei asistate, ca ghid sau model și niciodată ca judecător.

Această maturitate emoțională permite consilierului să-și păstreze seninătatea în fața clientului său mai ales în fața oscilațiilor inevitabile ale atitudinii acestuia. Astfel consilierul nu se va simți derutat și tulburat de anumite detalii descrise de către persoana asiatată. De asemenea, consilierul trebuie să facă față perioadelor sterile, când acțiunile sale nu produc niciun efect în atitudinea și comportamentul clientului său, dar și situațiilor în care poate deveni ținta adulațiilor clientului său. Fără un grad de maturitate interioară, consilierul nu poate trece peste aceste momente încărcate de emoții, menținându-și totodată integritatea afectivă.

În același timp, consilierul nu trebuie să rămană indiferent la sentimentele pozitive pe care clientul i le dovedește, ci trebuie să incerce să-l facă pe acesta să diminueze această apreciere și să se simtă din ce în ce mai autonom.

d) Autenticitate și acord intern

Autenticitatea se referă la înțelegerea de sine și la perceperea experienței într-o manieră normală. Cu cât consilierul este mai puțin subiectul anxietății, cu atât el este mai capabil să înțeleagă mai bine. Cu cât este mai capabil să se înțeleagă pe sine, cu atât este mai în măsură să atingă acordul intern. Consilierul de probațiune nu se poate manifesta ca și cum ar simți sentimente călduroase față de persoana asistată, el trebuie să se abțină să judece persoana asistată.

Autenticitatea înseamnă congruiența dintre gândurile, trăirile și manifestările exterioare ale consilierului, congruiență relevată în maniera constantă de abordare a relației cu persoana asistată. Dacă consilierul nu va fi autentic, îi va fi greu sau chiar imposibil, să mențină aceeași atitudine pe tot parcursul procesul de consiliere. Atitudinea autentică este percepută la nivel subconștient de către persoana asistată și alterează procesul în sine, aducând mari deservicii persoanei asistate și discomfort consilierului de probațiune.

e) Înțelegerea de sine

Consilierul de probațiune trebuie să cunoască foarte bine principalul instrument cu care lucrează, adică propria sa persoană. Înțelegerea de sine reprezintă un atribut esențial al consilierului de probațiune. Această înțelegere de sine nu presupune o simplă imagine intelectuală a propriului eu, ci mai degrabă o cunoaștere a eului așa cum acționează în fiecare moment, “o deschidere constantă la experiență”. Consilierul trebuie să fie deschis la propria experiență și total eliberat de manevre defensive.

Totodată consilierul de probațiune mai apelează și la alte tehnici precum:

Ascultarea activă

tehnica parafrazării reprezintă o tehnică pe care consilierul de probațiune o utilizează în vederea încurajării discuției, în încurajarea persoanei asistate să-și exprime ideile, în verificarea informațiilor relatate și pentru a-i arăta interlocutorului că a inteles cele relatate;

reflectarea – ca răspuns la trăirile afective ale persoanei asistate și încurajarea acestuia în relatarea trăirilor sale în legătură cu subiectul discuției;

rezumarea – această tehnică îl ajută pe consilier să evidențieze pentru client aspectele esențiale ale mesajului, fără a lăsa loc de interpretări.

analiza comportamentului verbal.

Limbajul paraverbal

analiza inălțimii vocii – vocea coborâtă exprimă siguranță de sine, iar vocea aspră denotă oboseală sau dorința de intimidare;

analiza volumului vocii:

– analiza dicției – reprezintă abilitatea consilierului de a analiza pronunțarea clară și corectă a cuvintelor persoanei asistate;

– analiza ritmului vorbirii – viteza cu care persoana asistată pronunță cuvintele în concordanță cu importanța mesajului.

Mesajele trupului

După cum reiese din foarte multe cercetari, mesajele nonverbale transmit mult mai usor informația decat mesajele verbale. Consilierul de probațiune poate analiza în timpul activității de consiliere unul sau mai multe dintre următoarele forme de comunicare nonverbală:

fizionomia si expresia feței – ele îi pot relata consilierului de probațiune informații despre trăirile persoanei aflate în fața sa;

privirea – este foarte important modul în care privești persoana cu care stai de vorbă. Acest aspect al comunicării nonverbale este foarte important atât în analiza persoanei asistate, cât și în modul în care consilierul de probațiune îl execută.

postura – analiza liniei trupului, a coloanei, a poziției umerilor îi poate transmite consilierului de probațiune mesaje de genul: umilință, părere de rau, mandrie, dominanță;

orientarea – persoanele care doresc să coopereze au tendința involuntară de a veni mai aproape, de a se așeza alături. De asemenea, persoana asistată poate avea tendințe de a se uita către ceas, spre ușă, ceea ce denotă plictiseală, lipsă de interes, dorința de a pleca;

mișcările corpului – poziția corpului interlocutorului îi poate relata consilierului de probațiune dacă acesta îl ascultă, dacă este interesat de discuție sau dacă este indiferent sau neinteresat.

Toate aceste mesaje îl pot ajuta pe consilierul de probațiune în modul de abordare al procesului de consiliere și îl va ajuta în acelasi timp să treacă peste eventualele obstacole apărute în timpul acestuia. Consilierul de probațiune trebuie să conștientizeze foarte bine propriul comportament nonverbal pentru a-i putea transmite interlocutorului său exact mesajul dorit și a-i arăta ca este capabil să lucreze cu el și este un bun profesionist.

IV. Probațiunea în Romania. Baza legislativă

Pentru prima dată în legislația română au fost introduse în Codul Penal de la 1936 idei referitoare la suspendarea executării pedepsei, liberarea condiționată sau asistența postpenală. La art. 50 al menționatului Cod Penal este precizat că fiecare tribunal va coordona activitatea de reintegrare socială a foștilor infractori. La art. 65 al aceluiasi cod se face pentru prima dată referire la instituția suspendării executării pedepsei.

Legiutorul român a optat pentru suspendarea executării pedepsei după pronunțare și nu înainte de pronunțare, preferând modalitatea franceză de suspendare și nu cea din sistemul anglo-saxon.

Idea suspendării executării pedepsei după pronunțare a rămas și în Codul Penal adoptat in 1969.

Pană la apariția Ordonanței nr 92/2000, în legislația romană actuală, nu existau reglementări exprese cu privire la probațiune. În Codul de Procedură Penală, în Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor și Legea nr. 82/1999 privind înlocuirea închisorii convenționale cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității, se făceau referiri la probațiune, fără a avea însă caracterul unitar al acesteia.

În afara reglementărilor prevăzute în Codul Penal și Codul de Procedură Penală, actele normative care stau la baza probațiunii sunt:

Ordonanța de Guvern nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune (numite Servicii de Reintegrare Socială și Supraveghere);

Hotarărea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr. 92/2000;

Legea nr. 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 92/2000;

Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele masuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor;

Ordinul Ministrului Justiției nr. 510/C/04.04.2005 privind Codul Deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere;

Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din Serviciile de Probațiune;

Regulamentul de Ordine Interioară al Serviciului de Probațiune;

Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

V. Categorii de beneficiari ai Serviciilor de Probațiune

Potrivit prevederilor Ordonanței Guvernamentale 92/2000 și Legii 129/2002, pot beneficia de asistență și consiliere în cadrul serviciilor de probațiune, persoanele pentru care s-a emis o hotărare judecătorească ce cuprinde măsuri și/sau obligații prevăzute de lege și spuse de instanța de judecată în temeiul articolului 86 alin. 1 C.P., art 86 alin. 3 C.P., precum și minorii pentru care instanța a dispus masura educativă a libertații supravegheate cu respectarea uneia sau mai multor obligații prevazute de art. 103 alin. 3 C.P.

În Legea 129/2002 sunt prevăzute următoarele categorii de beneficiari:

Persoanele față de care s-au dispus măsurile prevăzute în art. 86 alin. 1 lit. a)-d) din C.P.:

să se prezinte la datele fixate de către instanță, la Serviciul de Probațiune;

să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depăseste 8 zile, precum și intoarcerea;

să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

Persoanele față de care s-au dispus una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la art. 86 alin. 3 lit a)-f):

să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățămant sau de calificare;

să nu schimbe domiciliul sau reședința ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;

să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

să nu intre în legătură cu anumite persoane;

să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule (dacă este cazul);

să se supună măsurilor de control, tratament sau ingrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Minorii față de care s-au dispus una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute în art. 103 alin. 3 lit. a)-c) C.P.:

să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

să nu intre în legatură cu anumite persoane;

să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță cu o durată între 50 – 200 ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de scoală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.

O categorie mai specială de beneficiari ai serviciilor de probațiune o reprezintă persoanele care nu se află în supravegherea serviciilor de probațiune în baza unei hotărâri judecătorești, însă pot fi luate în evidența serviciilor de probațiune în baza altor texte de lege sau cu documente cu valoare strategică elaborate de către Ministerul de justiție-Directia de Probațiune.

În această categorie se pot încadra următoarele categorii de persoane:

Persoanele aflate în custodia penitenciarelor din raza de competență teritorială a Serviciului de Probațiune;

Persoanele a căror pedeapsă sau măsură educativă a internării într-un centru de reeducare a fost gratiață;

Persoanele aflate în custodia penitenciarului sau persoanele liberate din penitenciar, fie că sunt liberate condiționat, fie la termen, care întrunesc criterii de selecție a grupului țintă enumerate în Protocolul de colaborare încheiat între Direcția Generală a Penitenciarelor (nr.2134/ 19.02.2003) și Direcția de Probațiune din Ministerul de Justiție (nr.4543/ 14.02.2003), cu incidență asupra activității unităților/serviciilor din subordinea celor două direcții, în funcție de resursele umane și naturale ale acestora;

Numărul beneficiarilor și conținutul activităților desfășurate în cadrul serviciilor de probațiune variază în funcție de resursele umane și materiale ale fiecărui serviciu.

CAPITOLUL II. TEORII ASUPRA DELICVENȚEI ȘI TEORII ASUPRA SCHIMBĂRII COMPORTAMENTALE

1. Teorii ce conturează tipologii ale delicventului

În evoluția cognitivă, teoriile ce conturează tipologiile delicvenței reprezintă un studiu superior în cercetarea pentru identificarea genezei actului delicvent. Cercetările utilizează metode empirice, dar au un plus de consistență, deoarece caută influențe ale eredității pe două planuri:

constituția corporală și temperament;

constituția corporală și caracter.

Teoriile sunt un mix între biologie și psihologie fără să ia în calcul variabile ale mediului bio-fizic și social.

Având în vedere reperele utilizate în cercetarea genezei delicvenței, autorii teoriilor au realizat clasificări pornind de la trăsături ale omului prin raportare la reacția acestuia față de stimuli exteriori. Factorii morfologici ai omului determină la acesta un sentiment de sperioritate sau inferioritate fizică, și de acest sentiment va depinde temporal reacția într-o situație dată. De asemenea, constituția corporală, definind “aspectul” persoanei va condiționa “stilul” comportamentului său. Pornind de la aceste corelații, se identifică mai multe tipuri de comportamente delicvente.

Dupa criteriul constituției, E. Kretschmer stabilește următoarele tipuri :

leptoson sau astenic, caracterizat prin trăsături longitudinale, umeri înguști și musculatură nedezvoltată. Sub aspectul temperamentului este un individ rece, nesociabil, rezervat;

atleticul, bine dezvoltat, cu musculatură puternică, robust. Este caracterizat prin stabilitate psihologică, dar care în anumite ocazii poate deveni exploziv;

picnicul, scund și rotund, cu diametrele trunchiului și capului mari, sistem osteomuscular plăpand, tendinte spre îngrăsare, sociabil și prietenos;

displazici care se caracterizează prin absența relațiilor sau armoniei între diferite diametre corporale, aceștia apar cel mai putin în mediul social.

W. Sheldon a efectuat studii tipologice pornind de la studiul a 4000 de fotografii ale studenților, stabilind 17 variante principale (înălțime, greutate, dezvoltarea toracelui și a corpului etc.). se bazează pe dezvoltarea diferită a embrionului uman, stabilind o corelație între dezvoltarea corporală și proprietațile energo-dinamice ale personalității. Aceste tipuri sunt:

– endomorful – viscerotonic: dezvoltarea corpului este preponderent internă, iar sub aspectul temperamentului este un tip relaxat și constant din punct de vedere emoțtional;

– mezomorf – somatotonic: cu o dezvoltare puternică a musculaturii, iar sub aspectul temperamentului este dominator, nemilos, competitiv.

– ectomorf – cerebrotonic: prezintă o mai pronunțată dezvoltare a scoarței cerebrale și a inteligenței, retras și imprevizibil în acțiuni. Aceste tipuri corespund cu tipurile picnic, atletic și stenic definite de Kretschmer, precum și cu tipul brevilian, normal și longin al lui Pende.

Interpretări psihiatrice și psihologice ale delicvenței

Modelul psihiatric al delicvenței

Diferite studii au încercat să afle care este cauza delicvenței, începând cercetările în domeniul personalităților de tip patologic. În trecut, cât și în contemporanitate au apărut teorii care susțin că actele criminale sunt comise cu prioritate de indivizi deficienți psihic, cu tulburări de comportament și de personalitate. Teoria lui Sigmund Freud este cea mai importantă contribuție în domeniu și răspândește “Modelul psihiatric al devianței”. El consideră că faptele pulsionale, fundamentale ale individului sunt: erosul ca sistem pulsional edonic și vital, iar Thanatosul ca sistem distructiv sau Erosul este considerat instinct al vieții și dragostei, iar Thanatosul ca instinct al urii și al morții. În viziunea sa, pulsiunile inconștiente reprezintă factorul determinant al vieții psihice.

În concepția lui Freud există trei instanțe în structura persoanei: Sinele, Eul și Supraeul:

Sinele (ID) este locul unde se nasc pulsiunile instinctuale și este rezervorul de energie al psihicului. Reprezintă un complex de instincte și tendințe refulate care au un caracter impersonal și nu sunt trăite în mod constient. El constituie polul pulsional al personalității, depozitar al tendințelor instinctive, predominant sexuale și agresive care pune organismul în tensiune.

Eul (EGO) este sistemul conștient de conducere și control al comportamentului. Reprezintă conștiința de sine, nucleul persoanlității în alcătuirea căruia intră cunoștințele și imaginea despre sine precum și atitudinea conștientă sau inconștientă despre cele mai importante interese și valori.

Supraeul (super EGO) este instanța psihică cu rol prohibitiv, este delimitare a eului de lumea externă. Reprezintă conștiința morală și este expresia existenței individului în mediul social, fiind o achiziție recentă a individului, dezvoltată sub influența normelor și nivelului socio-cultural al comunității în care este poziționat.

Raportându-se la această concepție, devianța este apreciată ca rezultat al unui supraeu slab, motiv pentru care deviantul nu își poate controla pulsiunile inconștiente. O altă explicație ar fi legată de absența sublimării la devianți. Cauza unei absențe ar fi deficitul de socializare al deviantului în copilărie (lipsa de afecțiune și control parental). Unii autori apreciază că numeroase forme de devianță precum fumatul, alcoolismul, sinuciderea sau alte comportamente autoagresive sunt rezultatul predominării Thanatos-ului în inconștientul individului.

Atât reprezentanții școlii freudiene, cât și neofreudienii consideră criminalitatea ca fiind fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare și inferioritate.

Psihanaliza, în general, oferă o explicație doar pentru comportamentul criminal al psihoticului, nevroticului și sociopatului, înlăturând explicației actele criminale produse de devianții “normali”.

Interpretări psihologice ale delicvenței

Se consideră că interpretările psihologice realizează nevoia de completare a interpretărilor juridice ale delicvenței și dimensiunii sociale a delictului.

Abordările psihologice au ca sistem de referință omul și acțiunea lui în social, luând în considerare modul cum se percepe și se evaluează pe sine cand se raportează la imaginea celorlalți despre sine la nivelul interiorității sale.

Orice proces psihic este determinat de acțiunea externă mediată de condițiile interne ale omului. Personalitatea omului și mediul formează o totalitate funcțională, care o dată cu modificarea unui determinant se realizează modificări la nivelul totalității funcționale.

Interpretarea delicvenței fundamentată de teoriile despre personalitate

În unele analize teoretice, definirea delicvenței se realizează pe conceptul de imaturitate socială care generează comportamentul delicvent și se relevă în dificultățile de integrare socială, în starea de conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ.

De pe aceste poziții de abordare a delicvenței se evidențiază:

insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor sociale. În această situație, omul se află într-un deficit de socializare;

insuficiența proceselor de acomodare la mediul social, relevată de comportamentul delicvent.

Se înregistrează decalaje de dezvoltare pe următoarele planuri:

între nivelul maturizării intelectuale pe de o parte, și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale pe de altă parte;

între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților sentimentale și morale.

Trăsăturile personalității relevate de comportamentul delicvent se identifică prin:

instabilitatea emotiv-acțională;

inadaptarea socială;

căutarea satisfacției materiale sau morale prin delict;

duplicitatea comportamentului delicvent.

Tipologizarea infractorilor de pe poziții psihologice

În funcție de modalitățile în care personalitatea infractorului generează comportamentul delicvent, L. Yablonski (1990) clasifică delicvenții în:

criminali socializați;

criminali nevrotici;

criminali psihotici;

criminali sociopați.

Criminalii socializați prezintă tulburări emoționale, mai mult decat persoanele care au comis infracțiuni. În urma impactului cu medii delicvente, are loc o socializare negativă, el învață regulile și valorile grupului delicvent. Acești delicvenți transgresează mai mult normele care apără proprietatea.

Criminalii nevrotici sunt cei care comit acte delicvente datorită pulsiunilor nevrotice. Acestia conștientizează că există ceva rău în gandirea și comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea, care poate fi exprimată și în forma unor acțiuni compulsive de comitere a unor infracțiuni de tipul cleptomaniei și piromaniei.

Criminalii psihotici au o personalitate puternic destructurată, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, în special acte violente cu mobil bizar, fără sens.

Criminalii sociopați sunt cei care se caracterizează printr-o personalitate egocentristă. Compasiunea lor față de alții este limitată sau inexistentă.

Frecvența ridicată a sociopaților în randul delicvenților a atras atenția specialiștilor care au analizat personalitatea acestora, concluzionând cu un set de caracteristici care individualizează.

Pe lângă personalitatea matură, normală, V. Dragomirescu distinge următoarele tipuri de personalități care conturează comportamente delicvente:

personalitatea nevrotică care prezintă particularități de inadaptare prin instabilitate, intoleranță sau contracție. Prezintă conduite agresive, fiindu-i teamă de propria violență și dorință;

personalitatea dizarmonică sau psihopatică prezintă urmatoarele particularităti:

comportament delicvent prin inadaptări sociale;

mare potențial de asocialitate;

comportament delictual polivalent;

spontaneitate în acțiunile delictuale care decurg nu din incapacitatea de deliberare, ci din cea de satisfacere imediată a pulsiunilor instinctiv-emoționale și imaturitate afectivă.

Acest tip de personalitate are o agresivitate exacerbată, un rol de inductor negativ, activ, sociopatic, tendință de bravare și de simulare.

personalitatea psihotică dezvoltă o degradare a mecanismelor ce susțin funcțional viața psihică. Motivarea comportamentului este în esență patologică, generând un mare grad de periculozitate socială.

În rândul psihoticilor, cea mai gravă formă de manifestare este comportamentul melancolicilor. Ei au o formă ambivalentă de agresivitate care merge de la pruncucideri la omucideri și de la mutilări pană la suicid.

Un mare grad de periculozitate îl prezintă și schizofrenicii paranoizi, prin frecvența conduitelor deviante patologice și actele agresive săvârșite cu ferocitate precum și provocarea de leziuni multiple prin mijloace de atacare din cele mai diverse.

personalitatea demențială, când are loc o regresiune a eficienței proceselor psihice globale obiectivată în conduite predominant agresive, impulsive, reactive sau instabile.

Interpretarea sociologică a delicvenței

Repere generale privind teoriile sociologice

Clasificarea teoriilor sociologice cu privire la devianță a fost facută de Allen E:

Teoriile normative consideră devianța o abatere de la normele societății sau ale grupului social, o violare a regulilor colectivității. Se disting două categorii de teorii normative:

Teoriile structurale, consideră că devianța este efectul unor factori structurali sau a unor mecanisme structurale ce acționează la nivelul intregii societăți. Teoriile mai cunoscute sunt:

Teoria anomiei – E. Durkheim;

Teoria anomiei – R.K. Merton.

Teoria anomiei emisă de Durkheim, prezintă devianța ca rezultat al anomiei sociale, prin anomie înțelegându-se o stare de dezordine sau de perturbare normativă ce împiedică indivizii să acționeze sau să dezvolte conduite în funcție de repere normative clare și precise. Trecerile de la o orânduire socială la alta sunt însoțite frecvent de asemenea stări și ca urmare sunt generatoare de forme de devianță socială.

Teoria anomiei emisă de Merton, prezintă devianța ca produs direct al discrepanței între scopurile culturale și mijloacele instituționale de a transpune în realitate scopurile. Apare, ca urmare, o formă de adaptare la această ruptură numită devianță și care implică respingerea, violarea sau eludarea normelor existente, ori inovarea unor norme noi.

Teoriile procesuale, consideră devianța ca o violare normativă rezultată dintr-un proces desfășurat în mai multe etape. La finalul procesului, deviantul asimilează toate atributele identității de deviant.

Un exemplu de teorie procesuală este “Teoria procesuală a fumătorilor de marijuana” elaborată de Howard Bercker în 1963. În această teorie, procesul delicvenței prezintă două etape:

învățarea socială (învață să utilizeze drogul, să identifice efectele, să definească senzațiile);

dobândirea identității de delicvent, etapa finală a procesului.

b) Teoriile relativiste, definesc anumite conduite ca fiind deviante, le etichetează, proces care va determina viitoarea “carieră deviantă” a individului care va fi deosebită sau va avea atribute distincte față de ceilalți.

Teoriile relativiste pot fi de două tipuri:

Teoriile structurale explică devianța în raport cu normele existente. O astfel de teorie este “Teoria conflictului” elaborată de Richard Quinnez, în 1974, care apreciază că la baza devianței stă inegalitatea economică existentă în societate. Astfel, cei care dețin puterea și resursele economice pot defini orice conduită care le încalcă privilegiile de clasa dominantă, drept act deviant.

Teoriile procesuale, definesc divianța ca fiind un proces care pleacă inițial de la un act sau de la o conduită relativ inofensivă și care, ulterior, prin anumite mecanisme de interacțiune socială ajunge sa fie etichetată ca deviantă. O astfel de teorie este teoria despre paranoia a lui Edwin Lemert. Această teorie arată că determinantul principal în definirea persoanelor paranoice deviante, nu este comportamentul lor deviant primar, ci mecanismele sociale care sunt antrenate.

c) Teoriile ideologice, sunt teoriile care consideră devianța un act care atentează la ordinea socială și la stabilitatea sistemului social. O astfel de teorie este “ Teoria structural-funcțională” a lui Talcott Parsons (1951), în conformitate cu care devianța este o ieșire din rolurile sociale atribuite individului, o stare de alienare, activă sau pasivă, pe care societatea are capacitatea de a o evita și înlătura prin intermediul mecanismelor de control social. Teoria este ideologică pentru că definește actul de devianță ca fiind un act care subminează bazele consensuale ale sistemului social. O altă teorie este “paradigma conflictului social” care consideră devianța drept produs al luptei de clasă între clasele privilegiate și clasele defavorizate.

Paradigmele teoretice în sociologia devianței pot fi clasificate în :

paradigme tradiționale;

paradigme moderne.

Paradigmele tradiționale cuprind teorii care fac parte integrantă din ansamblul teoretic al sociologiei problemelor sociale. Astfel, modelele teoretice tradiționale ale devianței sunt:

modelul anomiei sociale;

modelul transmisiei culturale;

modelul controlului social.

Modelul anomiei sociale arată că devianța este o caracteristică patologică determinată de ruptura dintre scopurile sociale și mijloacele instituționale. Același model a fost explicat de Talcott Parsons, care a înlocuit cele două variabile principale, descrise de Merton, cu alte trei variabile: motivațiile acțiunii actorilor sociali, orientarea motivațiilor, raporturile indivizilor cu obiectivele și modelele normative propuse de societate. Comportamentul deviant apare ca rezultat al doi factori:

corespondența dintre așteptările individului și situația de interacțiune. Scopurile la care aspiră sunt realizate prin conformism sau hiperconformism rezultând forme de devianță ca inovația sau ritualismul.

nerealizarea așteptărilor individului în situația de interacțiune determină pasivitate și renunțare la scopuri, ceea ce duce la apariția a două moduri de devianță: răzvratirea și evaziunea.

Modelul transmisiei culturale. O altă interpretare a concepției lui Merton despre anomie și devianță a fost elaborată de Albert Cohen, care critică teoria lui Merton, apreciind că este atomistă și individualistă pentru că presupune faptul că individul își poate selecta voluntar forma de adaptare dorită, indiferent de indivizii cu care interacționează. Ca urmare, Cohen apreciază că un comportament deviant trebuie explicat nu numai pe baza rupturii dintre scopuri și mijloace, trebuie să țină seama de rolurile sociale și interacțiunile sociale ale actorilor sociali. Această teorie elaborată de Cohen este cunoscută ca model teoretic de transmitere culturală, care presupune că devianța este un comportament invățat, determinat de socializarea valorilor subculturilor. Există două paradigme ale modelului teoretic al transmisiei culturale:

paradigma consensului (structural-funcționalistă) – T. Parsons, prin care se prezintă existența la nivelul oricărei societăți a unui set dominant de norme, valori și definiții care caracterizează societatea “legitimă” și un alt set de norme și valori “marginale”, cu caracter “subcultural” care definesc modelele culturale alte diferitelor grupuri sociale deviante, “alienate” în raport cu societatea legitimă.

paradigma conflictului – A. Cohen, exclude prezența unei singure culturi dominante, cuprinzând o serie de subculturi care au dreptul la identitate proprie. Conform acestei paradigme, dacă intr-o societate există o cultură dominantă, ea se identifică cu modelele culturale ale claselor deținătoare de putere care impun celorlalte clase normele și valorile lor. Cea mai cunoscută teorie în domeniul “socializării în devianță”, este “Teoria asocierii diferențiale” a lui Edwin H. Sutherland. Ideea de la care s-a plecat este că orice conduită deviantă este învațată, la fel ca și conduita convențională, conformistă, fiind un produs al “asocierii diferențiale”, cu normele, valorile și tehnicile deviante. Asocierea diferențială implică un proces de selecție realizată de deviant între norme opuse.

Modelul controlului social prezintă devianța ca fiind normală, rezultat al absenței legăturilor cu ceilalți și cu societatea. Un astfel de exemplu este reprezentat de indivizi slab integrați, tineri din familii dezorganizate.

Paradigmele teoretice moderne ale devianței cuprind următoarele modele teoretice:

modelul funcționalist;

modelul conflictului social;

teoria etichetării.

Funcționalismul presupune că devianța este o stare potențială, nu o realitate efectivă și este determinată de refuzul conformității. Funcționalismul a avut ca reprezentanți principali pe T. Parsons, R. Merton, K. Davis.

Paradigmele conflictului social pleacă de la idea că nu consensul social reprezintă principala condiție a ordinii sociale, ci conflictul care pune in competiție grupurile lipsite de resurse economice cu cele care beneficiază din plin de acestea. Teoreticienii conflictului social (R. Dahrendorf, J. Rex, L. Coser, R. Quinney) au preluat idea conflictului social de la Marx si Wright Mills.

Teoria lui Ralf Dahrendorf precizează că emanația puterii este ordinea socială și nu consensul social cum susținea Parsons. Ordinea socială susține conservarea puterii care își impune autoritatea, își promovează interesele prin instituțiile de control social.

Teoria lui John Rex prezintă sistemul social ca rezultat al situațiilor conflictuale existente.

Teoria lui Lewis Coser prezintă conflictul social ca modalitate pozitivă în creșterea ajustării grupurilor sociale.

Paradigma conflictului a fost dezvoltată de sociologia americană a anilor 1970, prin reprezentanții săi Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt si Austin Turk, care au definit devianța ca reflectare a contradicțiilor specifice societăților capitaliste care pune în conflict grupuri sociale cu interese economice și politice divergente.

Teoria etichetării sau paradigma interacționismului simbolic a apărut în ultimele decenii ale respingerii teoriei funcționaliste și reîntoarcerea la tradițiile sociologiei europene. Interacționismul simbolic este un termen introdus de Herbert Blumer într-un articol apărut în 1937. Reprezentanții de seama ai acestui curent sunt: George Simmel, Robert Park, William Isaac Thomas, Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead.

Principalele teorii sociologice privind geneza delicvenței

Teoria anomiei în concepția lui Emile Durkheim

Din perspectivă sociologică, termenul de anomie aparține sociologului francez Emile Durkheim, utilizat în lucrările “La division du travail social” (1893) și “ Le Suicide” (1897) care îi acordă cel mai frecvent semnificația de “criză”, “dereglare” sau “absență de reguli, norme”.

Semnificația conceptului de anomie poate fi înțeleasă doar în contextul cocepției sale sociologice generale, în cadrul căreia determinismul social prevalează.

În lucrarea “Diviziunea muncii sociale”, Emile Durkheim afirmă că o societate funcționează normal când îndeplinește trei condiții:

între elementele care constituie ansamblul social este necesar să existe un ansamblu de relații solidare;

conștientizarea acestei solidarități de către elementele în cauză;

o formă de reglementare a funcționării ansamblului social care “predetermină” modul în care elementele întregului trebuie să conveargă între ele.

Emile Durkheim distinge două tipuri de solidaritate socială:

solidaritate socială mecanică la care corespund sancțiunile represive (dreptul represiv);

solidaritate socială organică la care corespund sancțiunile restitutive (dreptul restitutiv).

Solidaritatea mecanică este caracteristică societăților tradiționale, bazându-se pe asemănarea membrilor, pe împărtășirea acelorași sentimente și valori. Ea este difuză și spontantă. Studiul solidarității mecanice presupune studiul sancțiunilor aplicate pentru a pedepsi corect încălcarea regulilor.

Solidaritatea organică este acel tip de solidaritate în care relațiile sociale sunt reglementate indirect, mediat de societate prin intermediul dreptului restitutiv, iar intervenția acesteia nu se realizează mecanic, ci prin solicitarea celor interesați. Solidaritatea socială se conturează în două forme: solidaritate socială negativă și solidaritate socială pozitivă.

Teoria “rezistenței la frustrare”

Teoria a fost elaborată de W.C. Reckless care, raportându-se critic la conceptul de “cauză” a delicvenței a propus construcția unui sistem de ipoteze explicative, capabil să suplinească deficitul teoriei “cauzale” în explicarea delicvenței. Acest model de abordare a delicvenței are ca fundament conceptual “structura interioară” a omului. Pe un alt plan se consideră că există o structură de rezistență externă care este alcatuită din grupurile sociale în care omul este poziționat.

Grupul social în care omul interacționează îi asigură posibilitatea dobândirii unui status, a unor mijloace legitime de atingere a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul de apartenență.

Relația frustrare – agresivitate

Starea de frustrare este generată de un obstacol sau o barieră socială care “blochează” omul în acțiunea sa de satisfacere a nevoilor, intereselor și aspirațiilor.

Frustrarea se manifestă pe plan afectiv prin tensiuni interioare sporite care îi orientează comportamentul pentru satisfacerea necesităților prin mijloace indezirabile, nocive social.

Capacitatea omului de a transcende o situație de frustrare fără a reacționa inadecvat, a fost definită “toleranță la frustrare”.

Toleranța la frustrare poate acționa ca element benefic, stimulator, mobilizator, fie distructiv, ca blocaj în realizarea evaluărilor, proiectelor, scopurilor dezirabile social. Strâns legat de conceptul frustrare se consideră a fi cel de agresivitate.

“Agresivitatea este considerată de mulți autori ca un răspuns sau ca un contra răspuns la o excitație sau frustrare”.

Agresivitatea apare ca o necesitate, ca un instinct pentru satisfacerea anumitor nevoi ale omului: foame, apărare, sexualitate.

Teoria “asocierilor diferențiale”

Aceasta teorie a fost elaborată de sociologul și criminologul american E.R. Sutherland. Este o teorie “genetică” a delicvenței, denumită a “asocierilor diferențiale”, ale cărei principii și ipoteze sunt expuse în celebra lucrare “Principless of Criminology”. Autorul teoriei pleacă de la premisa că în societate, comportamentul delicvent este alcătuit atât din “elementele care intră în joc în momentul comiterii faptei”, cât și de “elementele care au influențat anterior viața delicventului”.

Teoria “asocierii diferențiale” aparține teoriilor “transmisiei culturale”. Teoria a fost completată de D. Cressey, care consideră că socializarea explică fundamental geneza delicvenței. În consecință, comportamentul delicvent se învață ca orice comportament prin intermediul socializării, omul preluând modele și norme care îi induc opinii, atitudini, credințe, prejudecăți, convingeri negative, prin urmare, un comportament delicvent. Receptarea și percepția modelelor de comportare se conștientizează prin procesele de învățare sub presiunea grupului în care omul este poziționat, dar și sub presiunea necesităților interioare ale omului.

În teorie se susține că oamenii, în conlucrarea dintre ei, prin relaționare, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile, în funcție de raportări favorabile sau nefavorabile și dispozițiile legale. În funcție de poziția față de normele sociale se diferențiază grupuri de oameni cu interpretări incompatibile care le orientează comportamentul în două direcții: de conformare și nonconformare la normele sociale.

Teoria “asocierilor diferențiale” se integrează în strategiile psihologice de explicare a comportamentului delicvent, face parte din grupul de “teorii ale invațarii sociale” care elaborează strategii explicative într-o concepție comportamentistă.

Teoria “dezorganizării sociale”

Această teorie aparține școlii de la Chicago care s-a construit sub presiunea “exploziei” criminalității în societatea americană. Teoria încearcă să explice impactul negativ asupra relațiilor interumane a preoceselor de schimbare și dezvoltare socio-economice și culturale în unele zone din societatea americană.

Cei mai de seamă reprezentanți ai teoriei sunt C.R. Shaw și H.D. Mckei care, utilizand metode statistice și de cartografiere a delictelor soluționate de tribunale au constatat că rata delicvenței condamnată este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate. În mod particular, ei au constatat frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății și moravurilor.

Teoria “dezorganizării sociale” relevă sursa delicvenței chiar în interiorul comunității în care funcțiile de socializare și control social sunt foarte reduse.

Delicvența este un produs al “dezorganizării sociale”, iar pentru evaluarea a ceea ce este nociv sau benefic, raportarea se face la condițiile de viață oferite de spațio-temporalități sociale. Astfel, unii autori relevă faptul că oamenii crescuți și educați în zonele defavorizate social și care comit delicte prezintă situații și condiții sociale diferite de cele ale oamenilor care trăiesc în zone rezidențiale selecte. Prin urmare, trebuie reconstituit mediul social în care trăieste omul pentru a preveni și descuraja manifestările delicvente.

Teoria “subculturilor delicvente”

A.C. Cohen identifică următoarele surse care generează “subculturile” într-o societate:

– dezvoltarea economică mai redusă, adică lipsa sau insuficiența resurselor materiale și financiare pentru satisfacerea necesităților;

– existența unor bariere și interdicții sociale care le blochează posibilitățile de acces spre resurse, spre bunuri și valori sociale.

În opinia lui Cohen, subculturile delicvente s-au născut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința asimilării frustrărilor generate de statusul marginal și periferic.

Prin analiza modalităților de constituire și evoluția subculturilor delicvente, Cohen a identificat caracteristicile proprii membrilor grupurilor și anume:

non-utilitarismul care constă în orientarea acțiunilor delicvente, nu din dorința de a procura bunuri și valori din rațiuni utilitare, ci, mai degreabă, ca un “mod de exprimare a solidarității” de grup;

malițiozitatea, în sensul că actul delicvent este comis, nu pentru satisfacerea unei necesități materiale, ci ca formă de “răutate”, ca o sfidare la adresa celorlalți;

negativismul este generat de “setul de reguli” care orientează comportamentul grupului aflat în conflict cu cele ale culturii unei comunități;

versalitatea se manifestă printr-o multitudine de modalități în comiterea actelor delicvente, fără ca membrii “subculturii delicvente” să se specializeze în comiterea unui singur tip de delicte;

autonomia grupului care presupune solidaritate de grup față de presiunile exercitate de alte subculturi. Relațiile cu alte grupuri sunt ostile, rebele.

Această teorie este importantă datorită explicațiilor pe care le oferă referitor la socializarea negativă a omului în grup prin procese de “învățare”, dar neglijează mecanismele motivației individuale în comiterea actului infracțional.

Teoria “etichetării sociale”

Această teorie face parte din grupul de teorii ale “reacției sociale” față de delicvență. Aceste teorii studiază personalitatea delicventului și fenomenul “reacției sociale” la actul delicvent.

Teoriile “reacției sociale” au un caracter fenomenologic și s-au constituit în trei curente mai importante: teoria schimbului, etnometodologia și interacționismul simbolic.

Reprezentanții teoriei “etichetării sociale” consideră că delicvența implică întotdeauna un proces de interacțiune între cel puțin două categorii de indivizi: cei care comit actul delicvent și restul societății, care poate fi și ea împărțită in mai multe grupuri. Se consideră că societatea este cea care erichetează faptele sociale ca fiind delicvente. Delicvența reprezintă o “etichetă” asociată cu reacțiile unor oameni sau instituții sociale față de comportamentele altor oameni.

Dintre reprezentanții teoriei “reacției sociale”, cei mai de seamă sunt: H. Becker, K. Erikson, F. Tannenbaum. Ei consideră că în definirea delicvenței, în stabilirea și aplicarea sancțiunilor există un grad de subiectivitate, iar intensitatea și natura reacțiilor societății față de oamenii delicvenți se diferențiază în timp și spatiu.

Paradigma interacționistă atribuie reacției sociale funcția de a stabili caracterul normal sau anormal, legal sau ilegal al unor componente individuale și colective.

Din perspectiva acestei paradigme, delicvența este un proces dinamic de interacțiune cu alte procese complexe de acțiune și reacțiune, de răspunsuri și contra răspunsuri, în care intervin trei nivele de acțiune socială:

elaborarea legilor;

reacțiile interpersonale;

procesul instituțional al reacției sociale.

4. Interpretări juridice ale delicvenței

Din punct de vedere juridic, investigațiile privind delicvența au ca sistem de referință normativul penal, considerându-se că un comportament delicvent este definit printr-o serie de trăsături specifice:

caracterul illicit – reprezintă o acțiune cu caracter imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;

caracterul de vinovăție – acțiunea este comisă de o anumită presoană, manifestandu-se deliberat, conștient si responsabil;

fapta comisă este incriminată și sancționată de legea penală.

În opinia lui E.H. Sutherland, comportamentul delicvent se caracterizează prin următoarele:

prezintă consecințe antisociale prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăți;

face obiectul unei interdicții sau constrângeri formulate de legea penală;

conține o intenție antisocială, urmărind un scop distructiv;

cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă;

fapta este probată juridic și sancționată ca atare.

În funcție de aceste trăsături, gradul de “pericol social” al delicvenței este evaluat după anumite criterii normative și sociale, dar și după anumite elemente intrinseci și extrinseci ce caracterizează formele de manifestare a delicvenței, valoarea socială lezată prin delict, valoarea obiectului delictului, mărimea prejudiciului produs, modalitățile de comitere, mobilurile delictului, gradul de vinovăție al făptuitorului, apartenența proprietății obiectului material al delictului.

Ca fapt “antisocial”, delictul presupune acțiunea sau inacțiunea unei anumite persoane care, cu discernământ și vinovăție, atentează la anumite valori și relații sociale ce sunt preotejate de normele penale.

Reprezentanții acestei teorii consideră existența a patru elemente pentru orice delict: obiectul, subiectul, latura obiectivă și cea subiectivă a delictului.

Obiectul delictului se referă la valorile și relațiile sociale care sunt violate sau lezate printr-o acțiune ilegală sau ilicită.

Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ și care comite acțiunea ilicită și subiectul pasiv, fiind identificat cu persoana care suferă consecințele negative ale acțiunii.

Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ, trebuie să îndeplinească trei condiții:

să aibă o anumită vârstă;

să fie responsabilă;

să dispună de libertatea de gândire și acțiune.

Latura obiectivă privește acțiunea delicventă, consecințele “antisociale” produse, “raportul cauzal” dintre acțiunea ilicită și consecințele negative.

Latura subiectivă se stabilește din perspectiva psihologică, având ca sistem de referință persoană care comite acțiunea ilicită, cu repere de factură intelectivă, afectivă, volitivă, care fundamentează responsabilitatea și răspunderea persoanei.

În funcție de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalitățile și mijloacele folosite, delictele se clasifică în:

delicte simple, fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat, calomnia, insulta, cersetoria);

delicte calificate, cu urmări negative, mai pronunțate, săvârșite cu anumite mijloace și anumite modalități (furt calificat);

delicte grave care pun în pericol viața și sănătatea persoanelor, securitatea indivizilor și a statului (asasinatele, genocidul, traficul de droguri etc).

În funcție de reperele oferite de investigația juridică și criminologică, delicvența se clasifică în:

delicvența reală, denumită și “cifra neagră”, care însumează totalitatea manifestărilor care cad sub incidența normativului penal;

delicvența descoperită, care cuprinde numai o parte a faptelor care cad sub incidența normativului penal și au fost identificate de către organele specializate;

delicvența judecată sau legală, care reprezintă acea secvență din delicvența descoperită care ajunge să fie judecată și care a fost sancționată de către instanțele de judecată.

CAPITOLUL III. DEZVOLTAREA ȘI EVALUAREA PROGRAMELOR IN PENITENCIAR

Programe desfășurate în penitenciare și utilitatea lor

Legea Execuțională Penală a fost adoptată de Parlament în februarie 2000 și a intrat în vigoare la 9 aprilie 2000, iar alte reglementări execuționale importante, cum ar fi Regulile de aplicare a pedepselor cu închisoarea, derivă din Lege și sunt emise de Ministerul Justitiei. Legea definește tratamentul ca fiind orice formă de acțiune profesionistă adresată deținuților, menită să-i ajute în ameliorarea și eliminarea dificultăților fizice și psihice.

Tratamentul deținuților se desfășoară în cadrul unor programe individuale, de grup sau comunitare. În urma acordului dat de către deținut și a exprimării motivației, deținutul este inclus în program.

În penitenciarele din țara noastră se desfășoară mai multe tipuri de programe destinate resocializării deținuților.

Metode socioterapeutice de tratament pentru deținuți

Această metodă de resocializare a deținuților a început să fie introdusă în anii ’70 în închisorile din Slovenia. Forma organizatorică primară este grupul mic care se întrunește săptămânal, condus de un grup de consilieri care în marea majoritate sunt pedagogi. A doua formă organizatorică este comunitatea terapeutică, ce reunește personalul închisorii și deținuții, fiind condusă de obicei de către comandant, iar frecvența este de o dată pe saptămană, de două ori pe lună sau o dată pe lună. Această formă organizatorică permite comunicarea directă, deschisă și personală între personal și deținuți, care face mai ușoară rezolvarea oricărei probleme și permite formularea de regimuri instituționale care satisfac nevoile deținuților la cel mai înalt nivel posibil.

Planificarea executării pedepselor cu închisoarea

La începutul detenției fiecărui deținut, se încearcă prima dată aflarea datelor sale personale, starea sănătății, posibilitățile de muncă și alte caracteristici importante în planificarea programului împreună cu deținutul care își oferă consimțământul, prin semnătură. Lucrul în echipă este foarte important în toate penitenciarele în procesul de planificare și implementare a programelor. Programele sunt implementate în forme individuale sau de grup.

Planurile individuale conțin:

Numele pedagogului care este consilierul individual sau de grup;

Clasificarea securității și regimului (deschis, semi-deschis, securizat);

Starea sănătății;

Definirea principalei probleme și metodele de rezolvare a problemelor sociale (locuință, angajare in muncă);

Vizite și corespondență;

Nivelul privilegiilor, în special plecările acasă la sfarșit de saptămană.

Educația

Activitățile educative sunt organizate în cooperare cu instituții de educație din exterior, care fie aduc profesori pentru a preda in penitenciare, fie deținuții participă la cursuri în afara instituției de detenție. Educația școlară internă se desfășoară în Centrul de reeducare pentru minori, unde sunt angajați profesori, și la Penitenciarul central Dob.

Costurile de educație sunt acoperite de către deținuți sau de familiile acestora, în mare parte, iar uneori, de către centre de asistență socială și ocupare profesională, sau de către penitenciar. Problemele principale sunt motivarea deținuților pentru educație și resursele financiare.

Activități în timpul liber

Majoritatea penitenciarelor organizează activități în timpul liber în cadrul instituției, la care aproximativ două treimi din deținuți iau parte la acestea.

Activitățile de sport și cele recreative au o importanță deosebită pentru sănătatea și bunăstarea deținuților și se desfășoară în curtea penitenciarelor. În unele inchisori există săli de gimnastică separate, dar nu sunt dotate corespunzator.

Principalele sporturi practicate de deținuți sunt: fotbal, volei, baschet, tenis de masă, șah, table. În unele penitenciare se desfașoară compeții de fotbal între personal și deținuți.

Majoritatea închisorilor au biblioteci, dar fondurile pentru cumpărarea de tituluri noi sunt insuficiente. În unele se aduc biblioteci publice mobile, iar în altele, deținuții redactează buletine informative.

Alte tipuri de activități desfășurate în cadrul penitenciarelor includ: cercuri artistice, cercuri de croșetat, de goblen, tapiserie, cusut și confecționarea de decorațiuni pentru pereți, fețe de masă, articole din lemn și clei, etc. În unele penitenciare se organizează expoziții cu propriile lucrări realizate.

În închisori se organizează concerte și spectacole, trupe de teatru și uneori performeri de renume merg în penitenciare pentru a susține spectacole și concerte.

Programe de muncă și ocupare profesională

Deținuții

lucrează în unități comerciale care sunt parte a penitenciarelor;

fac muncă de întreținere – menaj;

participă la activități de ocupare profesională și ateliere terapeutice;

muncesc în afara inchisorii.

Toti deținuții care doresc să muncească au această posibilitate și sunt remunerați corespunzător. 20% din veniturile astfel obținute sunt transferate în conturile de depozit ale deținutului, iar 80% le sunt puse la dispoziție pentru a fi cheltuite după cum doresc. Deținuții angajați cu normă întreagă și care au obținut rezultate medii în munca lor beneficiază și de asigurare pentru pensie. Contribuția lor este plătită de la bugetul de stat. Deținuții sunt asigurați și în caz de accidente de muncă și de invaliditate.

Programe de asistență medicala pentru deținuți

Deținuții au același tip de asigurare de sănătate ca și restul cetățenilor. Închisorile angajează asistente medicale full-time și medici, pe bază de contract care vin în penitenciare de două ori pe saptamană sau mai des dacă este necesar.

Asistentele medicale derulează programe ocazionale cu deținuții, cum ar fi:

educație de igienă personală;

cum să aibă grijă de propria sănătate și de sănătatea celorlalți;

reguli sanitare și de igienă.

Penitenciarele participă activ la programele naționale anti-SIDA și împotriva bolilor transmisibile.

Au fost introduse programe educative de prevenție pentru deținuți și pentru personal:

pentru comportament prudent și folosirea prezervativului;

pentru prevenirea sinuciderilor și auto-mutilărilor;

despre boli transmisibile;

altele.

Programele sunt conduse de experți de prim rang din țară, care au legături strânse cu închisorile.

Programe împotriva consumului de droguri

Serviciile penitenciarelor colaborează cu servicii comunitare, mai ales în centrele pentru Prevenirea și Tratarea Dependenței de Droguri la nivel de regiuni, care se ocupă de supravegherea în cadrul închisorilor. Împreună cu Ministerul Sănătății și alti experți, s-au redactat principii directoare pentru tratamentul consumatorilor de droguri, în penitenciare, care au fost acceptate și confirmate la nivel național.

În penitenciare se organizează programe educative în strânsă colaborare cu centrele axate pe dezvoltarea motivației pentru adoptarea de programe mai sofisticate, fiind similare cu cele desfășurate în comunitatea liberă. Sunt fie individuale, fie o combinare între programe individale și de grup, fie programe de grup.

Un singur penitenciar dispune de o secție unde nu se consumă droguri.

Programele educative includ testarea anti-drog.

În două închisori sunt implicate activ două ONG-uri.

Programe împotriva consumului de alcool

În penitenciare se desfășoară aceleași programe ca și în comunitatea liberă, cu supravegherea personalului și asigurate de experți din exterior.

Programele sunt de natură educativă, cu excepția unei închisori, și sunt construite pentru a fi incluse în programe comunitare la sfarșitul pedepsei și după liberare. Scopurile sunt: motivarea, acumularea de informație în domeniul problemelor legate de alcool și ajutorul în obținerea abstinenței totale.

Programe psihologice

În penitenciare, psihologii fac diagnosticări psihologice care sunt o introducere la consiliere și terapie care se fac mai ales individual.

Intervenția psihoterapeutică are mai mult un caracter de atenuare, de sprijin, de consiliere și este orientată către reorganizarea internă mai aprofundată a forțelor problemelor psihice mai mult sau mai puțin conștiente, încurajând modele de viață pozitive și dezactivarea celor negative.

Programe de ajutor psihiatric

Psihiatrii desfășoară programe individuale de terapie și consiliere în unele penitenciare, în cazul în care există motivație din partea deținuților.

Programe pentru exercitarea dreptului de libertate religioasă

Penitenciarele cooperează cu comunitățile religioase care se află în apropiere. Preoții vin în penitenciare în funcție de nevoile și dorințele deținuților.

Pregătirea pentru liberare și asistență socială

Pregătirea pentru libertate începe cu pedeapsa și se face în parteneriat cu insituții de asistență socială din comunitate.

În unele penitenciare, asistenții sociali desfășoară programe pentru liberare care îi pregătesc pe deținuți pentru liberare, ajutandu-i să rezolve probleme legate de găsirea unei locuințe, angajare și de natură financiară.

Consiliere voluntară

Un program de consiliere bine pus la punct este operațional din 1994, desfășurat de consilieri voluntari pentru deținuți, pus la dispoziția deținuților de către Centrul pentru Asistență Socială, potrivit Legii asistenței sociale. La propunerea penitenciarului și la cererea deținutului, Centrul pentru Asistență Socială deleagă un consilier pentru a lucra în închisoare cu deținutul în timpul ispășirii pedepsei. Fiecare deținut poate beneficia de un consilier voluntar.

Consilierii sunt asistenți sociali voluntari, în majoritatea cazurilor studenți la facultătile Pedagogice, de Asistență Socială, Filozofie și Drept. Consilierea se face sub supraveghere, cu scopul de a oferi sprijin în sensul unui factor uman pozitiv, să ofere posibilitatea unei comunicări relaxate, pentru stabilirea de legături cu lumea din exterior, pentru a veni în contact cu noile modele de valori și comportamente și posibile modalități de a rezolva probleme în situații de stres, să crească încrederea deținuților în sine, respectul de sine, încrederea în semeni, capacitatea să recunoască și să exprime emoții și să se familiarizeze cu anumite roluri sociale.

Programe de șlefuire a cunoștințelor și aptitudinilor de încadrare în muncă

La sfârșitul lui 1995, Administrația Națională a Penitenciarelor, în colaborare cu un Institut de stat pentru Ocupare Profesională au inițiat implementarea proiectului: „PREGĂTIREA DEȚINUTILOR PENTRU ANGAJARE ȘI ANGAJARE MAI EFICIENTĂ DUPĂ EXECUTAREA UNEI PEDEPSE". Este unul dintre modelele inter-instituționale în cadrul politicilor active de ocupare profesională pentru persoane dificil de angajat. Institutul pentru Ocupare Profesională pune la dispoziție un program de reabilitare psiho-socială în acest timp, țintind la reabilitarea ocupațională și finanțează costurile suportate de agenția care-l implementează. În 1996, a început implementarea „PROGRAMULUI PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA CUNOȘTINȚELOR", ca parte a pregătirii pentru liberare, și a fost derulat timp de trei ani de o companie particulară, numit B&Z, în colaborare cu Administrația Națională a Penitenciarelor. Acest program este parte a programului de ocupare profesională postpenală și penală al Institutului. Se lucrează în grupuri mici, și se axează pe angajare post-penală și are ca scop să pună la dispoziția deținuților cunoștințe și aptitudini suplimentare în procesul găsirii unui loc de muncă, ce-i poate ajuta să se integreze mai ușor în viața liberă. În cadrul grupului, programul este împărțit în două module: partea psihologică și proiectul propriu-zis, care sunt în legatură una cu cealaltă și se completează reciproc. Participarea la program se face pe bază de voluntariat. Acei deținuți a căror pedeapsă expiră la mijlocul derulării programului obțin, la liberare, instrucțiuni și li se indică o persoană de contact pentru a participa mai departe la program, în zona în care locuiesc.

Cooperarea cu organizații și servicii externe

Penitenciarele lucrează cu instituții de ocupare, centre sociale, cu Crucea Rosie și alte Ministere, organizații neguvernamentale, private și voluntare. De asemenea, penitenciarele au relații foarte bune cu mai multe universități, cu studenți practicanți și care își fac stagiul de pregătire în domeniul penitenciarelor.

Evaluarea programelor corecționale

Cât de utile sunt programele corecționale reprezintă o problemă la care nu este ușor de răspuns. Pentru evaluatori devine o mare răspundere să considere că prin munca lor măsoară activitatea unor profesioniști care lucrează într-o instituție care experimentează permanent în folosul comunității.

Cel mai frecvent sunt solicitate informații cantitative despre programe și despre participanți: câte programe se desfășoară într-un penitenciar, câți deținuți participă, câți au trebuit să fie convinși că programul este în binele lor. Dar evaluarea trebuie fondată întotdeauna pe o teorie care să indice cum intervenția va schimba comportamentul uman. Mai mult, furnizorii de programe vor trebui să facă obiectul unei evaluări calitative.. Astfel, devin importante întrebări precum: ce sentimente trăiesc participanții, care sunt punctele forte și cele slabe ale programului, cum evoluează participanții de când sunt în program, care este natura relațiilor dintre personal și deținuți?

Programele corecționale sunt în continuă ameliorare pentru a-și atinge scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la trebuințele clientului, pentru a înțelege eșecurile sau succesele practice. Ceea ce contează la sfârșitul unui program este calitatea vieții fiecărui participant, progresul pe care acesta simte că l-a făcut și gradul în care este satisfăcut de sine însuși.

Shelley L. Brown a abordat, într-un articol , problema costurilor unui tratament corecțional eficace, considerând că lupta pentru resurse limitate se intensifică și evaluarea raportului cost-avantaje trebuie să joace un rol de prim plan în elaborarea politicilor corecționale.

Este de preferat să cheltuim pentru un program de învățare a competențelor familiale și parentale pentru a diminua agresivitatea copiilor, decât să luptăm cu efectele violenței crescânde a acestora în lipsa unui asemenea program.

Raționamentele delicvenților reflectă deseori subcultura grupului sau a închisorii și mai puțin vederile personale. Judecățile preconvenționale sunt mai frecvente în mediile sărace din care provin cei mai mulți condamnați, dar și în familiile din care lipsește tatăl. În ce privește lumea închisorilor, s-a constatat că deseori noii deținuți își modifică atitudinile și opiniile pentru a le face compatibile cu ale celor în mijlocul cărora trăiesc sau pentru a-și justifica retrospectiv infracțiunea comisă.

Toate acestea au o influență apreciabilă asupra programelor de tratament care se desfășoară în penitenciare și care urmăresc dezvoltarea lor morală.

CAPITOLUL IV : PREGĂTIREA CONDAMNAȚILOR PENTRU LIBERTATE

Ieșirea condamnatului din instituțiile penitenciare implică o schimbare radicală a statutului și modului lui de viață. El manifestă crize psihice de existență, stres și reacții de inadaptare. De foarte multe ori, în primele luni de după eliberare sunt săvarsite noi infracțiuni, acest lucru fiind legat de faptul că fostul deținut nu poate să răspundă adecvat cerințelor care apar în fața lui o dată cu eliberarea din locurile de ispășire a pedepsei, iar societatea și instituțiile sale nu sunt gata să-l întampine în mod cuvenit pe cel care și-a recăpatat din nou libertatea.

Toate aceste dificultăți determină necesitatea efectuării unei pregătiri a condamnaților care își redob â ndesc libertatea.

Retrospectiva tradiției penitenciare

Acest tip de pregătire a condamnaților a apărut in anul 1980 și se rezumă la cateva discuții preventive, înștiințarea organelor de poliție, găsirea de spațiu locativ și a unui loc de muncă.

Metoda de lucru s-a schimbat după anul 1986, cand la activitatea de pregatire pentru eliberare au fost antrenați și psihologii instituțiilor penitenciare. Împreună cu inspectorii pentru pregătirea către eliberare ei au organizat consultații individuale și au petrecut training-uri in grup. Aceste activități erau organizate pe percursul a trei luni, iar pentru condamnații cu termene mai mari de 10 ani, ele erau realizate timp de 6 luni sau pe parcursul unui an. În interiorul sistemului penitenciar, frecvent aveau loc seminarii dedicate problematicii în cauză, in cadrul cărora avea loc un schimb de opinii, de experiență și treptat se perfecționau tacticile, utilizate în procesul de consultare individuală și a celor în grup.

În această perioadă s-au afirmat două tradiții pozitive, care s-au menținut pană în prezent. Prima din ele ține de întalnirile regulate cu deținuții, rudele lor, administrația penitenciară, care aveau loc cu participarea unei comisii de supraveghere, ce funcționa la nivel de centru regional. În cadrul acestor întalniri erau discutate aspecte legate de muncă și menaj, unele probleme de studii, recalificare, chestiuni de asigurare financiară și documentară. De multe ori aceste întalniri erau mediatizate de mass-media din regiune.

A doua tradiție este legată de crearea așa-numitelor sectoare de resocializare, în care la o saptămană de pană la eliberare erau conduși condamnații. În aceste așezăminte cu o atmosferă mai confortabilă și cu supraveghere mai puțin severă, condamnații erau introduși într-o atmosferă apropiată de cea de libertate, li se sensibiliza realitatea schimbării care urma, se descătușau de influența mediului penitenciar, se întalneau cu rudele și familia.

Toate aceste activități se desfășurau încă din anul 1986 și permanent erau supuse analizei, perfecționării și aveau aplicabilitate în toate instituțiile penitenciare.

În condiții noi s-a realizat pregătirea către eliberare a deținuților după anul 1990.

Pregătirea condamnatului pentru libertate începe o dată cu prima zi în instituția penitenciară.

Regulile europene minime de tratament a condamnaților presupun următoarele sarcini a pregătirii către eliberare:

Petrecerea lucrului individual-consultativ și de corecție în scopul conștientizării dificultăților și slăbiciunilor personale, care au dus la săvarșirea infracțiunilor.

Soluționarea problemelor de interes personal și social, pentru care e necesară uneori intervenția sau ajutorul comunității sau al administrației instituției penitenciare.

Încadrarea condamnaților în programe de corectare individuală și în grup atat pe termen scurt, cat și pe termen lung.

Atragerea condamnaților la cursuri de ridicare a pregătirii profesionale.

Drept metode de realizarea a pregătirii către eliberare erau considerate discuțiile în parte și consultațiile, autotrening, jocuri cu repartizarea de roluri, discuții in grup, forme de patronaj social.

Din anul 1990 pană în 2000, in contextul pregătirii către eliberare, s-au dezvoltat intens programe de invățămant, calificare și corectare psihologică. Cu ajutorul Consiliului britanic au fost create așa-numitele “job-cluburi”, care au desfășurat mari activități cu participarea oamenilor de afaceri din regiunile respective în scopul căutarii locurilor de muncă. Pe parcurs, aceste job-cluburi s-au afirmat în penitenciare drept locuri în care sunt concentrate activități legate de pregătirea către eliberare. Existența tradițiilor penitenciare pozitive și colaborarea intensă cu statele din Europa au contribuit la reformarea în ultimii zece ani a procesului de pregătire către eliberare. Pregătirea se desfășoară în conformitate cu Regulile europene minime de tratament a deținuților, în baza unor programe de succes de psihologie aplicată și a diferitelor activități sociale.

Probleme și perspective

Asupra calității și eficacității pregătirii către eliberare au influențat negativ o serie de factori, care au existat pe o perioadă lungă de timp, cum ar fi:

suprapopularea coloniilor și a căminelor mari, de tip inchis;

lipsa resurselor financiare și dificultăți de menaj;

indici de șomaj înalți în societate și în special în instituțiile penitenciare;

lipsa unor organe și a unui sistem de asistență postpentenciară;

primitivismul contingentului penitenciar, creșterea numărului de persoane marginalizate social, a outsider-ilor cu reacții de inadaptare și a persoanelor cu maladii psihice;

concentrarea eforturilor personalului spre neutralizarea tensiunii interioare, a conflictelor și a consecințelor nefaste, generate de suprapopulare și lipsa de resurse materiale și financiare;

asimilarea anevoioasă a standardelor europene minime de tratament a deținuților, a tehnologiilor de sociopsihologie aplicată, care au legatură indisolubilă cu pregătirea către eliberare;

În scopul neutralizării impactului acestor factori negativi au fost întreprinse următoarele măsuri:

Au fost deschise cămine de tip deschis și semideschis, care treptat a descărcat plasamentele pușcăriilor. Astfel s-au creat condiții mai bune pentru activitatea personalului, s-a redus suprapopularea, a apărut posibilitatea antrenării condamnaților în procesul de muncă. Odată cu realizarea acestor schimbări a fost posibilă reorientarea personlului penitenciar către realizarea unui complex de activități de resocializare și în speță către o executare mai eficientă a pregătirii către eliberare;

Au fost pregătite premizele normative și organizațional-financiare pentru startul serviciului de probațiune odată cu anul 2004. Pe parcursul acestul an, prin intermediul organizațiilor non-guvernamentale, au fost create 6 centre experimentale de probațiune, care activează eficient. Introducerea probațiunii compensează absența asistenței postpenitenciare și va contribui pozitiv la realizarea programelor de pregătire către eliberare;

În cadrul modificărilor și completărilor Legii cu privire la executarea sentințelor sunt reglementate un șir de cerințe și activități ce au legătură directă sau indirectă cu procesul de pregătire către viața de la libertate. În lege sunt fixate standardele și activitățile care determină petrecerea pregătirii pentru eliberare;

În ultimii doi ani au fost asimilate și aprobate două programe noi care au legatură directă cu realizarea pregătirii către eliberare.

Sistemul de evaluare a riscului constă din interviu și un formular tip care trebuie completat, dar și din analiza riscului potențialului prejudiciu, cand are loc o infracțiune, autoaprecierea condamnatului, planul inițial și secundar al sentinței și un raport în care se constată rezultatele de bază.

Programul de evaluare a riscului este un instrument forte al practicii penitenciare, care permite să se efectueze o diagnosticare, planificare a activității și înregistrarea eficienței realizării. Programul de evaluare a riscului ajută la afirmarea lucrului în echipă a personalului insituției penitenciare și impune acestuia să dezvolte aptitudini de diagnosticare, de consultantă, de terapie și aptitudini organizaționale.

În penitenciare mai este realizat și un program de educare civică, ce răspunde necesității actuale de socializare a outsider-ilor ce își ispășesc pedeapsa, deosebindu-se printr-o informare proastă, printr-un deficit de abilități sociale și o realizare dificilă a funcțiilor sociale.

În scopul depășirii situației în care se află foștii condamnați după eliberare și ținand cont de rata șomajului în țară, a fost semnată o înțelegere între Ministerul Muncii și Practicii Sociale și Ministerul Justiției pentru soluționarea chestiunilor ce țin de calificarea profesională, desfășurarea activității informaționale și a celei de consultanță vizavi de plasarea în campul muncii, ajutor metodic în funcționarea cluburilor de lucru în instituțiile penitenciare și pregătirea programelor de resocializare a condamnaților.

Pregătirea personalului penitenciar către realizarea programelor de resocializare

Toți inspectorii responsabili direct de petrecerea pregătirii către libertate au studii superioare și sunt bacalaureați sau magistrii în domeniul social. Dacă un inspector este angajat cu titlul de bacalaureat, atunci pe parcursul următorilor doi ani el obține și titlul de magistru. Algerea colaboratorilor pentru funcția dată ține cont de aceste prevederi. În cadrul cursului de pregătire penitenciară primară toți noii angajați iau cunoștință de scopurile, sarcinile și formele metodei de resocializare, care sunt aplicate condamnaților. Pentru cei care se vor ocupa direct de condamnați sunt prevăzute cursuri individuale și seminare despre metode de resocializare, aplicabile în locurile de pedeapsă. După finisarea cursurilor ei se întorc în subdiviziuni, unde activitatea lor este dirijată și condusă personal de șeful sectorului „Activitate socială și de reeducare” din cadrul coloniei. Astfel ei asimilează conținutul noului serviciu, specificul metodic, aptitudinile de consultanță și de terapie a condamnaților în diverse situații. Dacă programele de resocializare suportă modificări prin intermediul ONG-urilor sunt organizate seminare, în cadrul cărora sunt cultivate noi cunoștințe. Instruirea controlorilor privind realizarea programelor de resocializare decurge în fiecare an în subdiviziunile penitenciare și este efectuată direct de asistenții sociali și psihologi, responsabili de implementarea lor practică. Conducerea Direcției principale de executare a pedepselor o dată pe an examinează într-o ședință specializată problemele ce țin de pregătirea către eliberare și elaborează o serie de indicații concrete pentru noile programe și pentru instruirea colaboratorilor.

Etapele programului de pregătire pentru eliberare

Etapele programului de pregătire pentru eliberare sunt următoarele:

Educatorul va întocmi un referat de evaluare psiho-comportamentală ce va fi prezentat în cadrul comisiei de propuneri pentru liberare condiționată;

Consilierul de reintegrare socială va întocmi un referat de evaluare socio-familială;

Serviciul de evidență deținuți al penitenciarului va întocmi un proces verbal încheiat în urma sedinței comisiei de propuneri pentru liberare condiționată;

Toate aceste documente, împreuna cu dosarul deținutului vor fi înaintate instanței ce va judeca cererea de liberare condiționată.

CAPITOLUL V. INTERVIUL MOTIVATIONAL

Interviul motivațional este instrumentul prin care consilierul de probațiune ajută persoanele supravegheate să recunoască/conștientizeze problemele și să facă noi progrese înspre schimbare. Acest tip de interviu este utilizat în etapa de evaluare din timpul procesului penal și a supravegherii executării pedepsei sub supraveghere. Foarte multe dintre informațiile culese de către consilierul de probațiune cu ajutorul interviului motivațional vor fi utilizate la întocmirea referatului de evaluare psihosocială pentru individualizarea pedepsei și poate fi utilizat pe tot parcursul procesului de supraveghere.

Interviul motivațional este un stil de intervievare/consiliere directiv, centrat pe client, care poate fi folosit pentru a ajuta clientul să își exploreze și rezolve ambivalența legată de problemele de comportament, să devină motivat și să ia decizia de a se schimba.

Interviul motivațional presupune co-participarea client – consilier de probațiune, acest parteneriat reflectându-se atât în respectul arătat față de individualitatea, unicitatea și dreptul la auto-determinare al persoanei asistate, cât și în implicarea acestuia în planul de supraveghere, aderarea sa la direcțiile de acțiune sugerate de către consilier și stimulate în client, dar și în măsurile și obligatiile impuse de către instanța de judecată.

Tehnica interviului motivațional nu este nouă, dar filosofia sa sugerează o schimbare radicală în întelegerea clienților, care își neagă problemele și au rezistențe la schimbare. De-a lungul timpului, abordarea clienților de acest fel s-a făcut după modelul medical și, ca rezultat, acest model a fost descris ca fiind ineficient, rigid și autoritar. Acest model presupunea prezentarea argumentelor pentru schimbare și folosirea tehnicilor de blamare (de exemplu, esti un alcoolic!). Aceste abordări s-au dovedit însă neproductive, efectul lor fiind chiar creșterea rezistențelor la schimbare. Prezentarea argumentelor în fața clientului îl aduc pe acesta în faza defensivă și îl lasă definitiv nemotivat.

Interviul motivațional ține cont de procesul de schimbare. Țelul propus este pentru client, nu pentru consilier. Clientul trebuie să își exprime îngrijorările față de comportamentul său și să exprime argumentele sale pentru schimbare. Interviul motivațional înseamnă:

– a înțelege și a lucra cu voința și nevoia de schimbare;

– a evita argumentele și difuzarea rezistenței;

– încurajarea clientului – nu a consilierului – să își exprime atât ambivalența cât și argumentele pentru schimbare;

– a promova o atmosferă deschisă în care clientul să se simtă în siguranță.

A fost demonstrat că acest tip de abordare ajută la construirea motivațională și promovează schimbarea comportamentală.

Pentru a înțelege mai bine modul în care interviul motivațional contribuie la întărirea motivației pentru schimbare a comportamentului deviant al persoanei trebuie să înțelegem tehnicile folosite în cadrul interviului motivațional:

Direcționarea discuției cu clientul în vederea identificării problemei, de a explica importanța schimbării și de a urmări o schimbare specifică în funcție de scopul urmărit ;

Identificarea și îndepărtarea barierelor ce pot obstrucționa procesul de schimbare. În această situație consilierul de probațune va utiliza strategii cognitive și informaționale ;

Oferirea de strategii și metode alternative de intervenție. Consilierul de probațiune va căuta împreună cu clientul mai multe alternative considerate benefice pentru o mai bună intervenție a procesului de schimbare și pentru diminuarea rezistenței la schimbare a persoanei asistate ;

Consilierul de probațiune va utiliza mai multe tehnici pentru a facilita la persoana asistată constientizarea consecințelor negative ale comportamentului infracțional, pentru a putea produce la aceasta o diminuare a comportamentului deviant. Consilierul de probațiune îi poate pune în balanță persoanei asistate avantajele și mai ales dezavantajele comportamentului său deviant și să accentueze centrul de greutate al balanței spre talerul schimbării ;

Exprimarea empatiei reprezintă o tehnică foarte utilizată în domeniul probațiunii și în interviul motivațional care dă posibilitatea consilierului de probațiune ca prin metoda ascultării reflective să înțeleagă semnificația mesajelor verbale și non-verbale transmise de către client ;

Oferirea de feed-back între client și consilier are drept scop relatarea de către client a comportamentelor și motivelor care au condus la comiterea actului infracțional, dar și la oferirea de sprijin activ din partea consilierului de probațiune prin arătarea interesului față de cele relatate de către persoana asistată și de a-l sprijini în găsirea de soluții pentru rezolvarea situației problematice.

Pentru a înțelege tehnica interviului motivațional trebuie înțeles procesul schimbării.

Prochaska și Di Clemente (1991) identifică mai multe faze/stadii motivaționale: precontemplare, contemplare, determinare/decizia, acțiune – cărora le corespunde un ciclu al schimbării format din următorii pași : contemplare, determinare, acțiune, menținerea acțiunii, căderea (revenirea la comportamentul deviant-infracțional/antisocial).

Procesul schimbării

Modelul trans-teoretic “Ciclul schimbării” al lui Prochaska și Di Clemente oferă structura cea mai potrivită pentru a înțelege modul în care indivizii trec printr-un număr de cicluri repetitive înainte de a ajunge la o schimbare.

În acest model sunt descriși cinci pași prin care oamenii trec în procesul schimbării:

Precontemplarea – cand persoana nu dorește să se schimbe, nici macăr nu este conștientă de problema sa ori o ignoră și consideră că nu este nevoie de o schimbare. În această fază consilierul de probațiune are sarcina de a pune persoana asistată pe gânduri și de a stimula percepția asupra riscului și problemelor generate de comportamentul infracțional.

Contemplarea – când se gândește la schimbare, când simte că ceva este în neregulă cu comportamentul său, dar este încă ambivalent, nu a luat încă decizia de a se schimba. Contemplarea este un proces lung și necesită ca beneficiarul să treacă de la faza de acceptare a existenței problemei la faze de acceptare a unor responsabilități și să simtă un anumit disconfort legat de problemă, să vadă că e nevoie de schimbare, să realizeze necesitatea de a se implica personal în găsirea unei soluții și să facă primii pași către schimbare. În această fază consilierul de probațiune îl ajută pe client să cântărească costurile și beneficiile comportamentului său.

Decizia – este hotărât să se schimbe, ia decizia de a se schimba dar nu a luat încă măsuri în practică. Consilierul de probațiune ajută clientul în găsirea celei mai bune modalități de stocare a comportamentului infracțional și a celei mai bune strategii de rezolvare a problemelor.

Acțiunea – face schimbarea, încearcă să se schimbe. În această fază clientul este sprijinit în demersul său de schimbare.

Menținerea – menținerea noului comportament și a noului stil de viață fără a face uz de vechiul comportament. Sarcina consilierului de probațiune este de a oferi sprijin persoanei asistate în vederea identificării și folosirii strategiilor de prevenire a căderii.

Ieșirea sau recăderea pot interveni atât în faza de acțiune cât și în cea de menținere. Ieșirea nu este irevocabilă și poate conduce la realizarea pericolului de recădere și la reapariția îndoielilor, ceea ce presupune reîntoarcerea în faza de contemplare. Oricum, ieșirea poate prevala o recădere – și întoarcerea la vechiul comportament – ceea ce va situa clientul din nou la începutul ciclului. Rolul consilierului în faza căderii este de a ajuta persoana asistată să reparcurgă ciclul schimbării, fără a se bloca sau demotiva.

Așadar, scopul interviului motivațional este de a ajuta clientul să iasă din stadiul în care se află și să facă urmatorul pas, sau să reviziteze faza anterioară, dacă a făcut mutarea prematur.

Un aspect foarte important este identificarea fazei în care clientul se poziționează pe ciclul schimbării. Numai atunci poți folosi strategii motivaționale adecvate, deoarece pentru faze diferite sunt necesare abordări diferite.

Un client aflat în faza de decizie sau acțiune este pregătit de schimbare și nu are nevoie de motivare, ci mai degraba de asistatare pentru înlătutatrea barierelor care pot interveni în procesul de schimbare.

Un client în contemplare are ceva motivație să se schimbe, dar cum nu a luat încă o decizie, este clar că este încă ambivalent în a face schimbări. Cu un astfel de client, sarcina consilierului este să ajute clientul să își exploreze ambivalența în așa fel încât să se simtă capabil să facă o opțiune pentru schimbare.

Un client aflat în precontemplare este clar cel mai dificil de motivat. El poate fi prea puțin ambivalent, crezând foarte puternic că nu are nevoie de schimbare. Pentru un astfel de client, sarcina consilierului este să creeze ambivalență, și numai după ce aceasta s-a manifestat pot fi aplicate strategii de depășire a ambivalenței.

Principiile interviului motivațional

Există cinci principii de bază ale interviului motivațional :

Exprimă empatie. Consilierul trebuie să dezvolte și să comunice o empatie clară față de ambivalența clientului. Empatia poate fi generată atunci cand consilierul dezvoltă și înțelege cum decurge procesul schimbării și că ambivalența este normală. Empatia poate fi comunicată prin ascultarea reflectivă.

Evită argumentele. Argumentarea – chiar în forma ei de persuasiune – în cazul unui client ambivalent produce invariabil în client defensivă, care nu este un succes motivațional. Consilierul trebuie să evite argumentarea tot timpul și să fie în stare să recunoască pericolul de a fi atras într-o discuție de tip confruntare-negare.

Răsucirea rezistenței. Adesea, rezistența și negarea la clienți sunt văzute ca trăsături de caracter oarecum caracteristice celor care săvarsesc infracțiuni. De fapt, rezistența este pur și simplu o expresie a ambivalenței, iar ambivalența este normală. În interviul motivațional, momentul rezistenței este văzut ca ceva care poate fi folosit ca un avantaj, ca aplicare a variatelor strategii de motivare.

Evidențierea discrepanțelor. Discrepanța poate fi definită ca acea senzație neconfortantă pe care o ai atunci cand nu te afli acolo unde ți-ar plăcea sa fii. În mod particular, pentru clienții aflați în faza de precontemplare, ambivalența este caracterizată ca lipsa discrepanței între ceea ce individul face și ceea ce individul vrea sa facă. Un alt principiu al interviului motivațional este acela că motivația se dezvoltă ca sens al discrepanței între comportamentul prezent și scopurile importante propuse sau create. De aceea, consilierul ar trebui să încurajeze examinarea discrepanțelor. Este esențial că afirmațiile legate de discrepanțe să fie făcute de client, nu de consilier.

Întărirea încrederii în eficacitatea proprie. În mod particular, pentru clienții aflați în faza de contemplare, ceea ce readuce persoana în faza anterioară este frica de a nu avea suficientă tărie sau sufuciente abilități să treacă prin asta. De aceea, consilierul trebuie să demonstreze și să întărească credința în puterea proprie de a se schimba și să asiste clientul în identificarea acelor puncte puternice care l-ar putea susține în rezolvarea problemelor. Consilierul trebuie să dea clientului încdredere și speranță prin oferirea de strategii alternative de schimbare. Afirmațiile legate de încrederea în eficacitatea proprie trebuie făcute de către client și trebuie întotdeauna întărite și încurajate de către consilier.

Metodele interviului motivațional

Întrebările deschise

Prin folosirea întrebărilor deschise clientul este încurajat să elaboreze răspunsuri, nu să dea răspunsuri simple, scurte; el este pus intr-un rol activ, nu pasiv și asigură consilierul că discuția se centrează pe problema clientului. În contrast, întrebările închise direcționează clientul într-un rol pasiv de tip întrebare-răspuns.

Ascultarea reflectivă

Această tehnică se referă la abilitatea cu care consilierul de probațiune răspunde la afirmațiile clientului.

Ascultarea reflectivă presupune din partea consilierului de probațiune abilitatea de a emite ipoteze valide cu privire la cele spuse de client, adică o decodificare a informațiilor transmise de către client, și totodată abilitatea de a exprima adecvat semnificațiile, mai degrabă prin formularea unei afirmații decât a unei interogații care ar distanța clientul de experiența acelei realități.

Un element crucial în ascultarea reflectivă este modul în care consilierul răspunde la ceea ce îi spune clientul. Ascultarea reflectivă este un mod de a verifica, mai degrabă decât de a asuma și presupune că înțelegi ce vrea să spună clientul. Afirmațiile ascultării reflective pot fi simple sau sofisticate, depinde de ceea ce își propune consilierul. În orice caz, aceste afirmații includ „ipoteze despre ceea ce vorbitorul vrea să spună, dar aceasta este facută sub formă de afirmație, nu de intrebare”.

De exemplu:

„Suna ca și cand tu … “

„Tu te simți … “

„Ti se pare că … “

„Deci…”

„Vrei sa spui că …”

“ Ascultarea reflectivă reprezintă una dintre abilitățile esențiale și una dintre cele mai importante pentru această abordare. Un consilier care nu poate oferi o ascultare reflectivă pur și simplu nu poate utiliza interviul motivațional.”

Reflecțiile pot fi folosite foarte bine după ce se folosesc întrebările deschise. Răspunsul după o întrebare deschisă poate fi urmat de o ascultare reflectivă. Reflecțiile nu sunt un proces pasiv. Consilierul poate decide ce să reflecteze și ce să ignore, ce să sublinieze și ce nu, ce cuvinte să folosească pentru a capta înțelesul. Reflecțiile pot fi folosite pentru a întări anumite aspecte rostite de persoana în cauză, ori pentru a le clarifica.

Sprijinirea clientului – consilierul de probațiune apelează la complimente, aprecieri, înțelegere, acceptarea clientului ca persoană (nu și a comportamentului său deviant), e.t.c.

Sumarizarea – reprezintă tehnica prin care consilierul de probațiune pune laolaltă informațiile, aspectele discutate cu scopul de a le întări semnifacația și de a le pune în balanță pentru a putea “cântări” aspectele pozitive și pe cele negative. Această tehnică se folosește cu precădere la sfârșitul intrevederii dintre consilier și persoana asistată dar și la începutul următoarei întrevederi.

Stimularea clientului – consilierul îl motivează pe client în vederea schimbării prin conștietizarea consecințelor negative pe care le are comportamentul său, prin sprijinirea acestuia în vederea schimbării.

Există patru nivele ale ascultării afective :

Repetarea cuvintelor clientului ;

Refrazarea cuvintelor clientului, dar păstrand înțelesul lor original ;

Parafrazarea – cand cuvintele sunt schimbate într-un mod ce alterează înțelesul lor inițial.

Reflectarea sentimentelor – cuvintele clientului sunt refrazate cu sublinierea dimensiunilor emoționale ale afirmațiilor.

Declarații si Rezumate

Aceste două abilități întăresc motivația clientului de a se schimba. Declarațiile furnizează recompense pentru motivare și dezvoltă încrederea în eficiența proprie – credința clientului în sine și în abilitatea sa de a se schimba.

Rezumatele permit clientului să audă repetată cu voce tare, rostită ambivalența sa; acest fapt poate evidenția discrepanțele, mai ales dacă rezumatul este făcut cu iscusință.

Rezumatul este de asemenea folositor pentru a verifica dacă consilierul a înțeles ceea ce clientul său a spus sau simțit și subliniază empatia.

Solicitarea afirmațiilor motivaționale

Așa cum am menționat anterior, scopul interviului motivațional este de a-l face pe client să-și dorească schimbarea și de a se implica în procesul de schimbare. Aceasta se referă la asumarea responsabilității de către client asupra luării deciziilor. În interviul motivațional clientul este cel care prezintă argumentele sale pentru schimbare. Sarcina consilierului este să faciliteze clientului exprimarea acestor afirmații motivaționale.

Afirmațiile motivaționale se referă la patru categorii principale care urmează un curs natural:

Recunoașterea problemelor;

Exprimarea ingrijorărilor legate de acestea;

Intenția de schimbare;

Optimism legat de schimbare.

Fiecare afirmație motivațională pe care clientul o face îl va ajuta să țină balanța și să întreprindă schimbări pozitive.

Afirmațiile motivaționale pot fi provocate prin întrebări simple sau prin strategii mai sofisticate.

În cadrul interviului motivațional consilierul de probațiune poate întâmpina anumite bariere. Pentru a reuși să depășească aceste bariere, consilierul de probațiune poate utiliza mai multe strategii de depășire a lor.

Strategii de depășire a rezistențelor

Modul în care cineva încearcă să spargă rezistențele este crucial. Un scop important în interviul motivațional este să eviți să grăbești procesul. Cu cât un client devine mai rezistent, cu atât procesul schimbării va fi afectat.

“Interviul motivațional folosit pe durata supravegherii, ca metodă și instrument de evaluare și intervenție, crează premise, resurse și șanse sporite în privința respectării măsurilor și obligațiilor impuse de către instanța de judecată și în privința reabilitării și reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Întrucât prin intermediul acestuia, persoanele supravegheate sunt ajutate să conștientizeze problemele și să facă noi progrese înspre schimbare” , și totodată ajută la prevenirea comiterii de noi acte infracționale.

CAPITOLUL VI. STUDIUL DE CAZ

Am ales pentru lucrarea de licență o metodă prin excelență calitativă. Asa cum a fost definit de sociologi si psihosociologi, studiul de caz se instituie într-o procedură de abordare a unei entități sociale, de la indivizi pană la comunități sau organizații, cu scopul de a ajunge la o imagine cat mai completă posibil despre acea entitate.

Prin acest studiu de caz propun abordarea unei realități din perspectiva biografiei sociale a unui deținut.

O sistematizare în studierea cazurilor le clasifică în cazuri profesionale pe domenii: cazuri juridice, cazuri de asistență socială și medicală, din diferite sectoare ale vieții sociale. În studiile de caz, preocuparea spre cunoaștere este maximă, din perspectiva subordonării unui scop practic, aplicativ ce duce la soluționarea cazului.

Generalizabilitatea în experimentele pe cazuri singulare se asigură fie la nivel intrasubiect (compararea pe o durată de timp a performantelor aceluiași individ), fie între subiecți.

Cazurile ce vizează comparații între subiecți presupun includerea în cercetare a mai multor subiecți, fiecare subiect fiind supus, separat, aceluiași experiment. În contrast cu designul grupal, datele sunt prezentate independent pentru fiecare subiect, și nu sub forma unor medii ale mai multor subiecți. Este vorba deci de o confruntare intercazuri a rezultatelor aceluiași experiment. “Prin studiul de caz intrinsec se urmărește investigarea cat mai minuțioasă a unui caz particular ca interes în sine, fără scopul de a desprinde trăsături generale sau de a testa o ipoteza ori o idee”. Pentru a fi încadrată în categoria metodelor de cercetare științifică, cercetătorii au delimitat cateva etape în sudiile de caz:

Selecția și delimitarea cazurilor. Atunci cand se studiază cazul intrinsec, nu putem vorbi despre o alegere, deoarece cercetarea este solicitată de un beneficiar nou.

Studiul de caz instrumental sau colectiv (cazuri multiple) pretinde o cumpănire foarte atentă a avantajelor și dezavantajelor teoretice și practice ale abordării unor cazuri și nu ale altora.

Selectarea (eșantionarea) în interiorul cazului ales privește faptul că, inevitabil, dintr-un caz ales spre studiu, ne oprim asupra unor persoane, locuri, evenimente pe care le observăm intensiv. Chiar atunci cand este vorba de un singur individ, intervine eșantionarea în actele lui de comportament, fiindcă nu-l putem observa zi și noapte. Din nou nu funcționează selecția probabilistică și recurgem la evaluarea relevanței teoretice a unităților concrete supuse investigației profunde.

Principiul focalizării pe caz cu metode și din perspective diferite și ale triangulației este esențial și posibil de aplicat în studiul de caz. Mai puțin cel al interobservatorilor, al studierii unui caz de către mai mulți specialisti, din motive de cost al cercetării. Metoda experților poate fi însă utilizată în comentarea și înterpretarea cazului.

În interpretarea cazului, cercetătorul are datoria de a face comparații cu alte cazuri asemănătoare concrete și, bineințeles, cand studiul este multicazuistic, să examineze cazurile comparativ.

În structura studiului de caz am încercat să evidențiez aspecte precum: intervenția consilierului în motivația schimbării comportamentale a persoanei asistate, implicarea clientului în procesul de schimbare, climatul familial, relațiile persoanei cu familia, rudele, prietenii, situația economică a familiei, pregătirea școlară și profesională – studii/cursuri/experiență, locuință, astfel încât să fie identificate nevoile acestor persoane și dorința lor de schimbare a comportamentului deviant.

În documentarea acestei cercetări s-a apelat atât la cercetarea dosarelor persoanelor supravegheate, care fac obiectul cercetării prezentului studiu, cât și la participarea și asistarea la intrevederile dintre consilierii de probațiune responsabili de caz și detinuti.

Studiu de caz

Prezentarea cazului

Persoana supravegheată, O.M., în varstă de 43 de ani, domiciliat in Bucuresti, se află în evidențele Serviciului de Probațiune ca urmare a faptului că a săvarșit infracțiunea de vătămare corporală gravă și căruia i s-a aplicat, potrivit Codului Penal în vigoare, pedeapsa cu 5 ani de inchisoare.

O.M. a comis infracțiunea de vătămare corporală gravă asupra soției acestuia care a fost internată de urgență la spital, necesitând spitalizarea pentru mai mult de 30 de zile. Nu este prima dată cand O.M. are un astfel de comportament față de soția sa.

În urma consumului excesiv de alcool, O.M. și-a pierdut locul de munca și are probleme în familie, își bate soția și chiar copiii, cheltuie toate veniturile casei pe alcool și a început să vândă bunuri din casă.

A fost condamnat la 5 ani de inchisoare, din care a efectuat 3 ani. Deoarece a avut un comportament bun, a participat la mai multe activități ale penitenciarului, a fost propus pentru eliberare. În prezent participă la cursurile de reintegrare socială organizate de penitenciar pentru pregătirea eliberării.

O.M. declară că s-a schimbat mult de când este închis și îi e foarte dor de climatul familial, regretă comportamentul său anterior și vrea să se revanșeze față de familie după ce iese din închisoare.

Climatul familial

O.M. este căsătorit cu V.M. de 20 de ani și au împreună doi copii, o fată și un baiat, de 18, respectiv16 ani.

O.M. a lucrat la o firmă ca șofer timp de 20 de ani, dar a început să bea alcool, astfel pierzându-și locul de muncă.

După ce și-a pierdut locul de muncă a inceput să aibă neințelegeri cu soția, deoarece acesta cheltuia toate veniturile familiei, rămânând fără bani de mâncare sau haine pentru copii.

V.M., soția lui O.M., lucrează ca și croitoreasă la o firmă de confecții. Fiica lor, I.M., este clasa a 12-a și mai lucrează din când în când la o firmă de publicitate, împărțind fluturași pe stradă sau la metrou. Fratele său, N.M, este clasa a 9-a și are probleme la scoală, absentând destul de des și riscând să fie exmatriculat din liceu pentru comportamentul său agresiv și influența negativă asupra celorlalți elevi. De asemenea, are un comportament agresiv față de mama și sora acestuia, iar de tatăl său nici nu vrea să audă, nu l-a vizitat niciodată la inchisoare.

Starea de sănătate

O.M. relatează că în momentul de față starea sa de sănătate este foare bună, singurele probleme de sănătate mai grave avându-le în perioada în care consumă frecvent alcool. I-a fost foarte greu la inceputul detenției, în perioada de abstinență, dar cu ajutorul persoanelor specializate din penitenciar a reusit să rămană abstinent până acum și nu mai simte dorința de a consuma alcool.

Relațiile cu prietenii/vecinii

Acesta precizează că nu mai are prieteni, deoarece s-a imprumutat de bani la foarte mulți, pentru a-și cumpăra băuturi alcoolice, dar nu le-a inapoiat banii.

Nici cu vecinii nu prea mai avea contact, mai ales că aceștia făceau plangere la poliție de fiecare dată când O.M. venea beat acasă și își bătea soția și copiii. De asemenea, rudele apropiate nu mai doresc să aibă legatură cu acesta, drept urmare, niciuna dintre acestea nu l-a vizitat la inchisoare.

Relațiile familiei cu comunitatea

Doar soția acestuia și fiica se inteleg bine cu vecinii și cu rudele apropiate. Doamna V.M. este apreciată pentru munca sa, însă și compătimită pentru tratamentul pe care i-l aplică soțul său. Fiica sa, I.M., are foarte mulți prieteni, atât printre vecini, cât și la școală. Invață foarte bine, ia premii și își ajută colegii.

O.M. nu mai este agreiat de vecinii și rudele acestuia, deoarece de când a început să bea alcool, nu mai respecta pe nimeni și avea un comportament obscen și agresiv asupra tuturor. Fiul său, N.M. are doar câțiva prieteni de cartier, pe care îi consideră mai importanți decât familia lui. Cu vecinii și rudele este indiferent, uneori nici nu îi salută.

Situația economică a familiei

Venitul familiei se constituie, în prezent, din salariul doamnei V.M., care este croitoreasă și castigă 800 RON pe lună, dar își rotunjeste veniturile prin munca în afara programului și alocația celor doi copii.

Familia are foarte multe datorii, atât la întreținere, cât și la bănci și la cunoscuți, pe care doamna V.M. încearcă să le acopere.

Locuința

Familia locuiește într-un apartament cu două camere, semidecomandat, însă riscă să-l piardă din cauza datoriilor prea mari la întreținere.

Locuința este curată, îngrijită de doamna V.M. și de fiica acesteia. Fiecare cameră are pat, una din ele are televizor, iar cealaltă, camera copiilor, are o măsuță amenajată pentru studii. Apartamentul nu este dotat cu aparatură elecrocasnică, în afara unui aragaz mic și foarte vechi. Nu au mașină de spălat, doamna V.M. și fiica fiind nevoite să spele hainele manual.

Planul de intervenție

Având în vedere că domnul V.M. urmează cursuri de reabilitare socială, a efectuat mai mult de jumătate din pedeapsă și a participat intens la munca în cadrul penitenciarului, planul de intervenție constă în:

Sprijinirea deținutului în a rămâne abstinent;

Sprijinirea acestuia în a-și găsi un loc de muncă în momentul în care devine liber;

Consilierea familiei

Monitorizarea și supravegherea deținutului, prin intermediul familiei , dupa eliberare, cu privire la comportamentul său.

Concluzii studiu de caz

Deținutul V.M. spune că deja s-a schimbat foarte mult în acești trei ani de detenție, că programele de reabilitare l-au ajutat foarte mult. Încearcă să își găsească un loc de muncă prin intermediul ofițerului de probațiune, pentru a-și ajuta familia să scape de datorii și pentru a-și salva apartamentul.

V.M. promite că nu va mai consuma alcool, că nu își va mai maltrata soția și copiii și va incerca să își refacă relația cu aceștia, mai ales că fiul său are un comportament total nepotrivit cu cei din jurul său.

CONCLUZII

În vederea motivării clientului în sensul shimbării comportamentale s-au întocmit planuri de intervenție ce vizau acoperirea nevoilor criminogene ale persoanei, dorința de implicare a persoanei în procesul de schimbare și reducerea riscului de recidivă.

S-a constat că interviul motivațional este foarte utilizat în consilierea tinerilor infractori asistați și consiliați în cadrul serviciilor de probațiune și reprezintă o metodă foarte eficientă și eficace în lucrul cu deținuții care urmează sa iși recapete libertatea.

Lucrul cu această categorie de persoane este foarte dificil, din cauza rezistenței sporite a acestora la schimbare și a riscului crescut ca persoana asistată/consiliată/aflată în supraveghere să recidiveze și să comită noi acte infracționale.

Teama de procesul de intervenție, de noutatea acestuia în viața persoanei, de lipsa de încredere în instituția justiției, de lipsa de încredere în consilierul de probațiune și în suportul acordat de către acesta, neîncredera în profesionalismul consilierului de probațiune și în posibilitatea ca acesta să îl poată ajuta în procesul de schimbare comportamentală, situația de criză în care acesta se poate afla, relațiile tensionate ale persoanei cu familia, rudele, prietenii, rușinea clientului ( de anumite aspecte care au condus la situația problematică), frica de schimbare reprezintă unele din motivele care pot îngreuna procesul de motivație a schimbării comportamentale a persoanei.

Pentru a evita toate aceste obstacole, și multe altele care pot apărea pe parcursul procesului de asistare/consiliere/supraveghere este necesar ca, consilierul de probațiune să cunoască foarte bine metodele și tehnicile utilizate în lucrul cu acesti infractori, dar și teoriile care au condus la apariția comportamentul deviant. Deasemenea, este bine ca toată această încercare de reintegrare socială să fie efectuată nu numai de consilierul de probațiune, ci de întreaga echipa de profesioniști – asistenți sociali, psihologi, psihoterapeuți – care pot adopta o serie de strategii care vizează creșterea motivației, orientării, îndrumarii în momentul întâmpinării problemelor.

O bună cunoaștere a utilizării interviului motivațional poate reprezenta un mare atu al consilierului de probațiune în finalizarea cu succes a procesului de asistare/consiliere/supraveghere.

Un alt aspect care ar putea contribui la mai buna desfășurare a procesului de motivație a schimbării comportamentale o reprezintă lăsarea la latitudinea consilerului să facă propuneri asupra tipului de obligații și măsuri pe care instanța să le impună persoanei asistate, deoarece pot apărea anumite sarcini care fie nu sunt necesare în anumite cazuri și îngreunează procesul, fie unele măsuri care pot fi necesare nu sunt impuse.

Totodată se constată nevoia suplimentării numărului de specialiști în cadrul Serviciului de Probațiune, pentru o mai bună desfășurare a procesului de motivație a schimbării comportamentului condamnaților, nevoie rezultată din discrepanța dintre numărul mare de cazuri și numărul redus de personal; timpul foarte scurt necesar pentru întocmirea referatului de evaluare ( 14 zile în care trebuie întocmit referatul) care nu este îndeajuns pentru o bună evaluare a motivației pentru schimbare a comportamentului clientului din cauza faptului că sunt necesare mult mai multe informații decât cele cuprinse în cadrul referatului de evaluare.

Informațiile culese de la persoana asistată, de la membrii familie, prieteni, studiul dosarului penal nu sunt îndeajuns pentru o corectă evaluare a motivației pentru schimbare a comportamentului condamnatului, deoarece multe dintre informații pot fi subiective, eronate sau incorect prezentate (furnizate).

Este necesară de asemenea o bună familiarizare a consilierilor de probațiune (în special a celor noi angajați),cu metodele și tehnicile utilizate pentru o bună motivare a clietului în vederea schimbării comportamentului și mai ales cu buna lor utilizare în practică, dar și familiarizarea consilierilor cu experiență a noilor metode utilizate în alte țări, și care au dat randament, prin oferirea de training-uri periodice.

S-a constat de asemenea, o îmbunătățire a motivației schimbării comportamentale a clienților serviciilor de probațiune datorită noilor reglementări în domeniu apărute și a colaborării serviciului cu instituții non-guvernamentale interne și internaționale, a schimbului de experiență, dar si datorită “racolării” de tineri absolvenți de de asistență socială, sociologie, psihologie și drept care pot contribui la buna desfăsurare a procesului de asistare/consiliere/supraveghere prin buna lor pregătire și noile informații acumulate în timpul pregătirii universitare.

Bibliografie

Allan E.,Liska, Perspectives on deviance, 1987

Doina Balahur, Kevin Haines, Aurelia Willie, Vasile Miftode, Maurice Vanstone, Cristian Lazar, Sorina Poledna, T.M. Alexiu, I. Durnescu, Ruth Goatly, Manualul consilierului de reintegrare sociala si supraveghere, Ed. Themis

Dr. Xenofon Ulianovschi, Ion Golubtov, Victor Zaharia, Vladimir Cojocaru, Ghidul consilierului de probatiune, Editura Europres, Chisinau, 2004

E. Kretschmer, Physique and Character

Emile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, 2001

Gerry Gaes, “Evaluation d’un programme…” in Forum nr.2/2000

Kevin Haines. Manualul consilierului de reintegrare sociala si supraveghere. Editura “Themis”

P. Ilut, 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași

Prochaska, J.U. & Di Clemente, The Transtheoretical Approach: Crossing Traditional Boundaries of Therapy, Homewood, Illinois.Schofield, 1991

Shelley L. Brown, “Traitement correctionnel efficace par raport au cout” in Forum nr.2/2000

Sorina Poledna, Modalitati de interventie psihosociala in activitatea de probatiune, Presa Univesitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2002

Conferinta Internatonala “Pregatirea pentru eliberare din locurile de detentie” , Emil Madzharov, Chisinau, 2003

Managementul serviciilor de reintegrare sociala si supraveghere, Anul I, nr. 4/2002, Bucuresti, 2002, Ministerul Justitiei, Romania

Ministerul Justiției – Direcția de reintegrare socială și supraveghere, Manualul de practică în domeniul reintegrării sociale și supraveghere , Anul III Nr.9/2004, Editura Oscar Print, București, 2004

Raportul Misiunii de Evaluare “Implementarea probatiunii in Republica Moldova: realitati si perspective (16-19 iulie 2003)”

Supravegherea si asistenta persoanelor condamnate, Anul I, nr. 6/2002, Bucuresti, 2002, Ministerul Justitiei, Romania

Codul Penal al Romaniei

Codul de procedura penala al Republicii Moldova, Editura “Cartier”, Chisinau, 2003

Codul penal al Republicii Moldova, Editura “Cartier”, Chisinau, 2002

Legea nr. 123, 4 mai 2006 privind statutul personalului din Serviciile de Probatiune

Legea nr 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 92/2000, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20 martie 2002

Ordonanta de Guvern nr 92/2000, privind organizarea si functionarea serviciilor de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate, publicata in Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000