Pregatirea Culturala a Pastorului Sufletesc

I.1 Lectura cărtilor bune cu conținut religios și laic

Pentru a putea atrage la credința cea adevarată pe cei mai mulți, preotul trebuie să cunoască cultura celor majoritari, de multe ori o cultură necreștină, chiar incultură, modul lor de a raționa într-un cuvânt, în afara legilor lui Dumnezeu. În fața acestor oameni, pentru a face o misiune rodnică, preotul nu se poate prezenta doar cu un discurs pur teologic, rigid, ci trebuie să cunoască cultura celui cu care vorbește. Putem astfel vorbi despre preotul poet, preotul artist, preotul care cunoaște cultura bună a acestei lumi, iar pentru a dobândi cunoștințe în multiple domenii trebuie să citească și cărți laice, care de multe ori sunt cel puțin la fel de valoroase ca și cele scrise de clerici. Dan Puric, Dan Ciachir, Virgiliu Gheorghe sunt câțiva autori de carte, care merită atenție, formând preotul în misiunea sa. De asemenea, merită o atenție deosebită cărțile scrise de teologi mari, de marcă, ce ar trebui citite pentru a înțelege învățătura bisericii noastre. Mă refer în primul rând la lucrările scrise de părintele Dumitru Staniloae, cel care fotografiază teologia ortodoxa în mod clar, logic, rațional. De fapt, asta lipsește la mulți păstori sufletești, cultura suficientă pentru a explica omului raționalist, adevărurile dumnezeiești, atât cât pot fi ele cuprinse cu mintea.

I.1.1 Lecturi bune și lecturi “bune”

De cealaltă parte a cărților bune scrise de catre clerici, există și o teologie foarte rigidă, care nu deplin așterne adevărul hristic, carti scrise de sfinti sau de catre preoti venerati de catre credinciosi, cu un mare impact asupra maselor. De exemplu, citind Cărarea Împărăției scrisă de părintele Arsenie Boca, omul ajunge la finalul ei îngenunchiat, ideea predestinației fiind predominantă în această carte, ceea ce este în opoziție cu adevărurile biblice.

Pe de alta parte rigiditatea în exprimare, adevărul parțial, clericalismul sau misticismul exagerat pe care îl găsim în unele cărți îl formează greșit pe preot și în același timp sunt și un mijloc de a-i îndepărta și mai tare pe necredincioși de biserică. Cultura preotului dobândită poate lumina omul, insa dacă cărțile citite de preoți nu sunt atestate la nivel academic, de catre Biserică, acestea pot întuneca mintea omului, ducându-l la înțelegerea greșită a legilor dumnezeiești, la superstiții.

Preotul trebuie să citească teologie în primul rând pentru că este teolog, dar trebuie să citească și cărți laice, de cultură, sau cărți ale laicilor care îl formeză până la urmă ca păstor sufletesc. Fără o informare permanență, preotul ajunge un necunoscător al realităților, ajunge în situația extremă de a-și pierde chiar credincioșii dornici de cunoaștere, în sensul că devin nepracticanți, sau mai rău, atei sau sectari.

Ca și argument pentru cunoașterea culturii laice îl avem în primul rând pe Iisus Hristos care și-a asumat realitățile culturale ale mediului și epocii Sale. La fel au procedat și Sfinții Apostoli care au continuat să intre în contact cu lumea și culturile timpului lor. Desigur, fără a fi scutiți de unele neplăceri. Exemplul cel mai important îl reprezintă Apostolul Pavel, evanghelizatorul culturilor păgâne, obligat să se confrunte cu ideile, concepțiile și legile după care se conduceau sau erau conduse comunitățile în mijlocul cărora el aducea mărturia crestină. În Epistola I către Corinteni, apostolul subliniază marea dificultate pe care o întâmpină în activitatea lui misionară, aceasta constând în divergența culturală dintre mediul elenistic și cel biblic, asigurat de cultura iudeo-palestiniană. Gândirea greacă nu voia să retină din Evanghelie decât ceea ce era fondat pe rațiune, iar restul era respins, dar în principal miezul credinței creștine, adică Învierea lui Hristos și tot ceea ce este legat de răstignirea pe cruce. În această situație fiind, Sfântul Pavel s-a confruntat aici cu un mare risc, și anume acela de a evangheliza doar superficial.

I.1.2 Adaptabilitatea la cultura omului

Observăm că Mântuitorul Iisus Hristos sau Sfântul Apostol Pavel au stiut sa se adapteze mediului in care isi desfasurau activitatea. În primul caz, cunoașterea era totală, absoluta pentru că era și este Dumnezeu, iar în al doilea caz cunoașterea era avansată, insa cuvântul lor era aplicat la cultură celor ce ascultau. Mântuitorul vorbea practic pe limbă ascultătorului, vorbea simplu, trăia simplu, era simplu, iar Sf. Ap. Pavel, înainte de a merge în Aeropag, s-a interesat de cultura acelor oameni pentru a putea vorbi pe limba lor, se adapta astfel locului și oamenilor.

Pornind de la acest adevăr constatăm că și preotul ajuns la o stare intelectuală remarcabilă, trebuie și este obligat, să se adapteze stării cultural-intelectuale a credincioșilor. Altfel ajungem să existe o ruptură între preot și credincios, preotul să fie înălțat în sfere înalte, iar creștinul să rămână lipit de pământ. Degeaba le vorbim oamenilor teorii dogmatice, dacă omul nu cunoaște nici măcar micul catehism.

Cultura preotului trebuie dublată de finețe în exprimarea adevărurilor divine, ceea ce înseamnă cunoașterea credinciosului, a capacității lui de receptare, preotul trebuie să fie deci și un bun psiholog și pedagog.

I.2 Actualizarea cunoștințelor din domeniul psihologiei și pedagogiei

I.2.1 Psihoterapia pastorală: o responsabilitate contemporană ignorată

Lucrarea de „îngrijire a sufletului” reclamă astăzi, din ce în ce mai mult, competențe în psihologie. Se pare chiar că în lumea contemporană psihologia își asumă o sarcină care revenea în trecut exclusiv teologiei și pastoralei Bisericii. Acest fapt trădează o anumită incapacitate a Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor real, consistent, într-un mod inteligibil, conform exigențelor sale.

Biserica contemporană și-a pierdut multe din competențele din domeniul pastorației pe care le deținea în trecut, când era o instituție fără concurent în tratarea suferințelor oamenilor. Ea s-a îngrijit tot mai puțin de sufletul individual, deoarece n-a mai reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat, în consonanță cu evoluția realităților istorice. Biserica ar trebui să învețe din nou înțelepciunea Părinților deșertului care, pe vremea lor, erau adevărați terapeuți și călăuze etalon pentru semeni.

În Occident, pentru mulți oameni, psihologul l-a înlocuit total pe preotul mărturisitor. Aceasta este direcția de mers și în societatea noastră, care cunoaște un proces galopant de occidentalizare. Dintr-o neglijență a Bisericii, mulți credincioși au ajuns să reducă Taina Spovedaniei la o simplă prescripție religioasă, fără relevanță psihoterapeutică și fără potențial consiliator.

Spovedania s-a degradat până a ajuns – în cazuri nefericite – un ritual vid. Pentru o mărturisire autentică dialogul este indispensabil. Dar atunci când se efectuează spovedanii „la minut”, sau „în masă”, lipsește timpul pentru o discuție „realmente descătușantă”..

Ar trebui nu doar tolerate, ci explicit promovate forme noi, flexibile, chiar nonconformiste, de spovedanie (de exemplu, o confesiune făcută în cursul unei discuții, poate fi urmată de o rugăciune de dezlegare), și ar mai trebui insistat pe formarea psihologică a duhovnicilor, deoarece penitenții caută oameni apți să-i înțeleagă și să-i călăuzească în rezolvarea frământărilor lor interioare.

I.2.2 Orizontul comun al credinței și al psihologiei

Este imperios necesar ca adeseori să asociem perspectivele teologiei cu cele ale psihologiei. Există în zilele noastre posibilități de rezolvare a dramei unor oameni, prin asistență pastoral-spirituală, susținută de cunoștințe de psihologie. A oferi asistență pastoral-spirituală cuiva implică o cunoaștere profundă a sufletului omenesc.

Tradiția spirituală a dobândit un capital de înțelepciune plecând de la relația sa specială cu psihicul omului, dar astăzi cunoașterea spirituală trebuie asociată cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul așa cum este el. Consilierul spiritual care, în zilele noastre, oferă asistență pastoral-spirituală fără să aibă competențe psihologice – descoperind, de exemplu, prea târziu aspecte psihopatologice, nevroze, „leziuni” lăuntrice sau false reprezentări la interlocutorul său – poate chiar să se angajeze pe căi fără ieșire sau să aibă la final un covârșitor sentiment de eșec.

Psihologia poate oferi o contribuție specială în rezolvarea problemelor religioase. Ea nu ia în vizor ordonat problemele religioase, dar ne incită să ne întrebăm asupra credinței noastre, asupra concepțiilor imature, asupra fugii din fața realității a ființei noastre. Psihologia are deci o funcție critică în raport cu religia; mărturisește Anselm Grün: „psihologia lui Jung și psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere în evoluția mea spirituală”. Unul din avantajele psihologiei rezidă în faptul că ne invită să percepem sufletul omenesc ca pe un tot, să luăm cunoștință de globalitatea existenței noastre. Relația cuiva cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă respectivul este capabil să-I prezinte Acestuia tot ceea ce se află ascuns în sine.

Psihologia ne ajută deci să ne identificăm propriile răni, fără a putea, totuși, „ea prin ea însăși”, să dea un sens vieții fiecăruia dintre noi, ceea ce poate face doar credința. Iar dupa ce vom identifica propriile răni vom fi capabili să-l ajutăm pe cel de lângă noi.

În privința pericolului „psihologizării credinței” afirmăm: psihologia nu va putea niciodată să înlocuiască credința, și nu trebuie să fie norma ultimă a credinței. Credința depășește psihologia. Teologia trebuie însă să se confrunte cu psihologia, să dialogheze, să se consilieze reciproc. Nu trebuie uitat că scopul credinței nu este în primul rând sănătatea psihică ci deschiderea spre Dumnezeu și mântuirea.

Se cuvine să nu uităm că ființa umană, de la căderea în păcat, perpetuează în istorie o anumită culpabilitate nemărturisită, disimulată. Fiecare dintre noi, în parte, avem un trecut unic din care face parte integrantă și o „vină” proprie. Omul are o rană interioară pe care o ascunde. Această culpabilitate reală, pe care o recunoaște și psihologia, o putem dizolva doar venind spre Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea aceasta, dar nu este aptă să o elimine, nici să o ierte.

I.3 Urmarea cursurilor pentru obținerea gradelor profesionale în preoție

Cursurile sunt stabilite de Sfântul Sinod și ele aduc în actualitate și în interesul preoților probleme de teologie actuală, dar și probleme de pastorație și misiune. În cadrul cursurilor este și un modul care privește dialogul dintre teologie și știință. Ele pot fi înțelese prin analogie cu gradele didactice care se obțin tot după trecerea unui anumit număr de ani și conferă anumite drepturi, inclusiv drepturi salariale, celor care le parcurg

I.3.1 Rolul pastoral al cursurilor preoțești

1. Împreună slujirea într-un mediu eclesial eparhial, aduce după sine o slujire mai curată, mai clară, mai corectă;

2. Având în vedere că se desfășoară pe parcursul a două săptămâni, îi angrenează pe participanți în discuții care îi ajută în găsirea anumitor răspunsuri la problemele pe care le întâmpină în misiune;

3. Au un rol important pentru a ajunge la uniformitatea liturgică ca suport al activității misionare a preotului.

4. Eliminarea inovațiilor din cult, acestea fiind un pericol pentru păstrarea unității de credință.

I.3.2 Clasificarea cursurilor preoțești

Cursurile pastoral misionare au fost prevăzute atât în vechiul Statut al BOR, cât și în cel nou, fiind obligatorii pentru preoți. După 1990 s-a trecut la un sistem similar cu obținerea gradelor didactice din învățământul de stat. S-au modificat termenele la care se dădeau aceste examene. Dacă, înainte, examinarea pentru definitivat se făcea la cinci ani după intrarea în preoție, azi se poate da la doi, trei sau patru ani de la titularizare. În cazul în care acest termen de cinci ani a fost depășit, preotul respectiv poate fi sancționat.

Al doilea fel de cursuri este cel echivalent cu cele pentru obținerea gradului II în învățământ. Metologia pentru gradul I nu are cursuri organizate periodic la centrele universitare teologice, ci presupune alegerea unui profesor îndrumător cu care se pregătesc anumite subiecte. Ele se susțin la patru ani după obținerea gradului II.

Sistemul acesta de cursuri este prevăzut într-o hotărâre a Sfântului Sinod din 2003, modificată pe 1 aprilie 2008 și intitulată Metodologia pentru obținerea gradelor profesionale în preoție de către personalul clerical. Aici sunt prevăzute regulamente pentru organizarea acestor cursuri, titularizarea pe post, susținerea examenului de capacitate preoțească, numirea în parohie. În metodologie au fost prevăzute și centrele de perfecționare care există în țara. Ele sunt grupate pe mitropolii: București, Iași, Sibiu, Cluj, Craiova, Timișoara.

I.4 Implicarea în activitățile din cadrul cercurilor pastorale.

I.4.1 Originea Cercurilor pastoral-misionare

În țara noastră cercurile pastoral misionare au o vechime mai mare de un secol. Astfel, în 1901, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, recomandă tuturor preoților să organizeze, astfel de întâlniri, cu scopul de a cultiva masele populare. Întâlnirile membrilor Cercurilor aveau loc lunar, prin rotație, în fiecare parohie. Se oficia slujba de dimineață în sobor, cu participarea autorităților locale. După aceea se ținea un cuvânt de învățătură. După slujbă, la casa parohială, preoții invitați la agapa frățească oferită de gazde, discutau un subiect (stabilit anterior în programul Cercului), numit ședință intimă, cuprindea teme de îndrumări misionare, dogmatică, morală, etc. La ora 16.00 se oficia Vecernia în sobor, după care, în cadrul ședinței publice se prezenta o temă de larg interes, cu caracter moral-religios susținută de către unul dintre preoții invitați, cu care întâlnirea Cercului pastoral lua sfârșit, anunțându-se următoarea ședință (data și locul). Componența lor era diferită de la o zonă la alta.

I.4.2 Cercurile pastoral-misionare astăzi

Astăzi, preoții din Patriarhia Română participă la conferințe și cercuri pastorale organizate atât la nivel eparhial, cât și la nivelul protopopiatelor. La cercurile pastorale participă clericii din Circumscripția respectivă. Datele sunt stabilite de către protopopi care au obligația să ceară binecuvântarea chiriarhului pentru desfășurarea acestor conferințe administrative lunare în care se dezbat diferite teme de interes general pentru protopopiatele respective sau pentru eparhie, dar și pentru cercurile pastorale. Se contribuie la îmbunătățirea metodelor de pastorație în parohiile pe care ei le păstoresc. Cercurile pastorale și-au mărit frecvența în ultimii ani, având, printre altele, rolul de a cristaliza relațiile dintre preoți. În cadrul cercurilor pastorale, preoții susțin referate și discută probleme administrative specifice protopopiatului din care fac parte.

Pe lângă citirea cărtilor teologice sau laice, participarea la cursurile preotești sau cercurile pastoral misionare, preotul pentru a-și întregi cultura, trebuie să participe la conferințele preoțești unde se dezbat subiecte importante, de actualitate, de care se lovește fiecare preot în parohia pe care o păstorește. De asemenea, participarea la simpozioanele organizate de școlile teologice este binevenită. Amintim cateva simpozioane organizate de catre Arhiepiscopia Ortodoxa Alba Iulia in colaborare cu Facultatea de Teologie din Alba Iulia. Prima ediție a acestui simpozion internațional a avut loc în anul 2002, cu tema:„Violența în numele lui Dumnezeu – un răspuns creștin”, „Biserica în era globalizării”(2003), „Spiritualitate și consumism în Europa unită”(2004), „Omul de cultură în fața descreștinării”(2005), „Identitate creștină și dialog, în noul context european”(2006), „Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei”(2007), „Sensul vieții, al suferinței și al morții, în mileniul III”(2008), „Libertate și responsabilitate. Inițiative și limite în dialogul religios”(2009) și „Invazia non-valorilor într-o lume multimedia. Criza spirituală și discreditarea sacrului” (2010), „Familie, Filantropie și Etică socială – Parteneriatul Stat-Biserică în Asistența Socială” (2011), „Condiția umană între suferință și iubirea lui Dumnezeu. Terapia bolii și îngrijirile paliative”(2012), „Muzica Bizantină. Istorie, teorie, cercetare”(2013) și "Familie, filantropie și etică socială – parteneriatul Stat – Biserică în asistența socială" în anul 2014.

În concluzie, preotul în societatea actuală trebuie să fie un bun cunoscător al teologiei, dar în același timp, nu poate fi ignorant în privința culturii laice, aceasta fiind un instrument în apropierea credincioșilor mai puțin practicanți, de Biserica lui Hristos.