Pregatirea Copiilor Institutionalizati Pentru O Viata Independenta

Pregătirea copiilor instituționalizați pentru o viață independentă

CUPRINS

CAPITOLUL I – Introducere

1.1 Motivația temei alese

1.2 Preliminări teoretice

1.2.1 Problematica abordată și scopul lucrării

1.2.2 Importanța și actualitatea problemei

1.2.3 Teorii relevante temei alese

CAPITOLUL II – Instituționalizare

2.1 Cauzele instituționalizării

2. 2 Efectele instituționalizării

CAPITOLUL

Pregătirea adolescentilor pentru dezinstituționalizare

3.1 Legislație

3.2 Formarea deprinderilor pentru o viață independentă

3.2.1 Deprinderi pentru locuire și folosirea resrselor comunității

3.2.2 Deprinderi pentru viață în societate

3.2.3 Deprinderi pentru activitatea individuală și muncă

Date statistice cu privire la copiii instituționalizați

CAPITOLUL IV – Prezentarea cercetarii

4.1 Designul cercetării

4.1.1 Tipul cercetării

4.1.2 Scopul cercetării

4.1.3 Întrebările cercetării

4.1.4 Obiective specifice

4.1.5 Populația și lotul cercetării

4.1.6 Metode și instrumente de cercetare

4.2 Prezentarea rezultatelor

4.2.1 Descrierea instituției

4.2.2 Culegerea datelor

4.2.3 Analiza și inerpretarea datelor

4.2.3.1 Concluzii

CAPITOLUL V – Interventie sociala

5.1.1 Populația vizată

5.1.2 Scopul intervenției sociale

5.1.3 Obiectivele intervenției sociale

5.1.4 Exercițiul 1

(Cine sunt? Ce sunt?

5.1.4.1 Concluzii

5.1.4.2 Exercițiul 2

(Cum mă prezint?)

5.1.4.3 Concluzii

5.1.4.4 Exercițiul 3

(Ce fel de persoană mă consider?)

5.1.4.5 Concluzii

5.1.4.6 Concluzii cu privire la intervenția socială

CONCLUZII FINALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I. Introducere

1.1 Motivația temei alese

Am ales această temă, deoarece mulți copii, în special cei instituționalizați care provin ori din familii disfuncționale, ori sunt abandonați, ori supuși unor violențe domestice, se confruntă cu diferite probleme, atât sociale cât și personale. Tulburările comportamentale ce apar pe parcursul dezvoltării acestor copii, integrarea lor în societate și nu în ultimul rând, pregătirea pentru o viata independenta, este cu atât mai greu de realizat cu cât au fost supuși acestor probleme, suferințe, traume. De aceea, prin această lucrare, mi-am propus să identific cauzele și efectele instituționalizării, să prezint câteva statistici cu privire la numărul copiilor instituționalizați, programe și soluții avantajoase, cât și rezultatele cercetării proprii desfășurate prin intermediul ghidului de interviu și a intervenției sociale.

1.2 Preliminări teoretice

1.2.1 Problematica abordată și scopul lucrării

Problematica abordată în această lucrare, vizează pregătirea adolescenților instituționalizați pentru o viață independentă.

Scopul acestei lucrări, este explorarea și cercetarea cauzelor și efectelor pentru care se ajunge la instituționalizare și nu în ultimul rând, identificarea unor programe și soluții în vederea pregătirii adolescenților instituționalizați pentru o viață independentă.

1.2.2 Importanța și actualitatea cercetării

În ceea ce privește importanța și actualitatea cercetării, doresc să încep prin a-l cita pe dr. psihiatru Scott Peck (2001), care spune:,,Încercările prin care o persoană va trece îi vor aduce suferință, dar aceasta este prețul victoriei și a unei vieți împlinite.“. (Scott Peck, 2001). Pornind de la acest citat, din punctual meu de vedere, pregătirea adolescenților instituționalizați pentru o viață independentă, este un factor major în dezvoltarea lor personală, care îi va ajuta să pașească cu încredere spre viitor. Așadar, mi-am propus să fac cercetarea în cadrul Centrului de plasament nr 8 ,,Speranța„. din Huedin, județul Cluj, deoarece în urma practicii de semestru, am rămas plăcut surprinsă de personal și de iubirea și atașamentul copiilor față de mine.

1.2.3 Teorii relevante temei alese

În cadrul acestui subpunct, am optat pentru câteva teorii care mi s-au părut relevantepentru tema aleasa. De precizat faptul că toate informațiile scrise mai jos sunt preluate de pe internet, (sursă online, Petru Ștefănoi, Paradigme și abordări sociologice contextualiste în asistența socială. Elemente de specificitate locală în practica asistenței sociale, 2012, http://ro.scribd.com/doc/94278077/Paradigme-si-Abordari-Sociologice-Contextualiste-in-Asistenta-Sociala-Contextual-Sociological-Paradigms-and-Approaches-in-Social-Work-Petru-Stefaro accesat la data de 16 mai, 2014, ora 5 a.m.). Așadar, aceste teorii după cum urmează sunt:

Teoria atașamentului, care teoretizează importanța afectivității în relațiile interumane și conviețuirea socială, cu precădere în ceea ce privește rolul legăturii de atașament copil-părinte în formarea armonioasă, eficientă și adaptativă a personalității copilului (Bowlby, 1979). În cadrul aceluiași tip de gândire, constructivismul, sau construcționismul,  relevă  faptul  că  organizațiile  umane,  realitatea  socială, personalitatea, situația de risc sau dificultate sunt produse/creații umane (Ș. Cojo caru, 2005, p. 48), procese, construcții dinamice complexe, ontogenetice și nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau esențe. Acesta își dezvoltă deprinderi și conduite adaptative în mod activ prin interacțiunile dinamice cu mediul psihosocial, cu ceilalți membrii ai comunității. Învățarea socială și adaptarea, sunt văzute ca procese active de construire de noi comportamente, „negociate” cu mediul social, de devenire și asimilare  culturală  (A. Lock, T. Strong, 2010 p. 5).

Tot în cadrul aceleiași surse, literatura de specialitate subliniază aspectul legat de faptul că adaptarea socială a copilului, este și expresia unui lung proces de influență și învățare socială a regulilor și valorilor specifice mediului în care crește. Copilul care a fost crescut până la o anumită vârstă în familia naturală și a stabilit astfel de legături și procese de influență și va fi integrat ulterior într-o altă familie, va suferi cu siguranță profund de pe urma acestei măsuri. Copilul reîncepe procesul de învățare socială și este supus unui nou proces de influență și culturalizare. Din păcate, riscul de devianță este foarte mare. Ruptura dintre părinții naturali și copii, este redusă la șocul emoțional, însă  șocul poate fi surprins și în plan socio-cognitiv,  respectiv al reprezentărilor sociale, fenomenelor de atribuire și de percepție scocială. Tiparul, pattern-ul de familie construit în familia de origine, s-ar putea să nu mai corespundă celui din familia subiectivă. Dincolo de soluțiile practice și curente de adaptare ori integrare formală, în noul  grup  social  intervin  și  aspect, precum redefinirea identității sociale sau probleme, imaginea  și  stima  de sine, care după cum se știe au o mare legătură cu contextul social originar. Cu timpul vor apărea întrebări de genul: de fapt eu cărei familii aparțin? cine sunt eu? dar și mari angoase relative la condiția identitară existențială. (sursă online, Petru Ștefănoi, Paradigme și abordări sociologice contextualiste în asistența socială.Elemente de specificitate locală în practica asistenței sociale, 2012, http://ro.scribd.com/doc/94278077/Paradigme-si-Abordari-Sociologice-Contextualiste-in-Asistenta-Sociala-Contextual-Sociological-Paradigms-and-Approaches-in-Social-Work-Petru-Stefaro accesat la data de 16 mai, 2014, ora 5 a.m.)

Modelul contextualist, pune în prim plan copilul cu existența sa socială și psihosocială particulară și unică. În ceea ce privește creșterea copiilor în instituții, în care predomină încă practicile și concepțiile universaliste, efectele se văd prin apariția tulburărilor de adaptare socială, tulburărilor psihice sau a apariției așa-zisului sindrom de instituționalizare (P. Ștefăroi, 2008, p.76). Desconsiderarea rolului factorilor contextuali, spirituali, psihologici individuali, conduce cel mai adesea la situații grave de maltratare, de negljare emoțională în cadrul familiilor sau instituțiilor. Reprezintă situația în care nu sunt asigurate condițiile psihologice, sociale și culturale minimale ale formării personalității copilului, dezvoltarii normale, echilibrate și adaptabile, este limitat accesul său la integrare socială și educație autentică (Șerban Ionescu, 2001). Conform autorului G. Neamțu, ,,Minciuna, furtul, tâlhăria, vagabondajul, absenteismul, narcomania, tentativele de suicid, auto-marginalizarea socială, violența și alte conduite deviante sunt alternative la frustrare, la mediul depersonalizant, la alienare, sunt soluții adaptative extreme, deviante, dar și forme de răspuns, de protest la adresa unei societăți care le desonsideră nevoile specifice, la adresa autorităților”. (C. Bocancea, G. Neamțu,1996, p.102-105). O mare problemă pentru sociologia și asistența socială din România este reprezentată și de amploarea și consecințele abandonului și necesitatea identificării alternativelor de plasament a acestor copii. (sursă online, Petru Ștefănoi, Paradigme și abordări sociologice contextualiste în asistența socială.Elemente de specificitate locală în practica asistenței sociale, 2012, http://ro.scribd.com/doc/94278077/Paradigme-si-Abordari-Sociologice-Contextualiste-in-Asistenta-Sociala-Contextual-Sociological-Paradigms-and-Approaches-in-Social-Work-Petru-Stefaro accesat la data de 16 mai, 2014, ora 5 a.m.)

Capitolul II. Instituționalizare

2.1 Instituționalizare

,,Creșterea explozivă a numărului de copii orfani în urma conflictelor armate sau a marilor dezastre naturale găsește o soluție imediată în apariția a noi instituții de ocrotire și sporirea capacității celor existente. Ele nu adăpostesc doar orfani, ci și copii separați de părinți.” (George Neamțu,(coord.), 2003, p. 798).

2.2 Cauzele instituționalizării

Ionel Brătianu (2005), identifică principalele cauzele care conduc la situația de abandon al copiilor din concepția lui J. Bowlby (Bowllby, 1975, pp. 13-14) și anume:

Situații de urgență (mamă decedată, mamă în spital, mamă în detenție, imortalitate, cruzime, neglijență, sărăcie);

Condiția grupului familial natural,prezența și capacitatea tatălui prezent, dar inapt prin boală fizică sau psihică, instabilitate sau deficiență psiho-fizică, etc. și prezența și capacitatea mamei prezente, dar inaptă pentru creșterea copilului;

Ajutorul inexistent din partea celorlalți (rude, prieteni).

De asemenea tot în cartea sa, Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Ionel Brătianu(2005), identifică principalele cauze și implicații ale abandonului copiilor instituționalizați din concepția lui St. Cojocaru (Cojocaru în Miftode, coord.m 2002) și anume:

Lipsa condițiilor materiale datorate sărăciei.

,,Adesea, această cauză este invocată de către părinți, chiar dacă este asociată cu altele, cum ar fi, de pildă alcoolul, violența domestică, neglijarea etc. După decembrie 1989, sărăcia familiilor s-a epuizat extrem de mult. În opinia autorului, sondajele și datele stastistice oficiale relevă un proces continuu de pauperizare a populației. În condițiile lipsei resurselor financiare datorate șomajului, condițiilor economice ale comunității locale, abandonului și instituționalizarea copiilor, devine aproape un proces normal. În fiecare lună, tot mai mulți părinți solicită internarea copiilor în centrele de plasament.”

Lipsa locuinței

,,Acest factor este legat de abandonul și instituționalizarea copiilor. Astfel, în condițiile disponibilizărilor masive ce au avut loc dupa 1991, a creșterilor progresive privind cheltuielile de întreținere a locuințelor, a evacuărilor din locuințe, a vânzării locuințelor pentru a face față cheltuielilor, a condus inevitabil la creșterea numărului de persoane fără locuință sau care trăiesc tenporar pe la rude, prieteni, ceea ce a avut ca efect abandonarea și instituționalizarea copiilor în centre de plasament.”

Relațiile de concubinaj dintre părinții copiilor

,,În general,fizică, etc. și prezența și capacitatea mamei prezente, dar inaptă pentru creșterea copilului;

Ajutorul inexistent din partea celorlalți (rude, prieteni).

De asemenea tot în cartea sa, Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Ionel Brătianu(2005), identifică principalele cauze și implicații ale abandonului copiilor instituționalizați din concepția lui St. Cojocaru (Cojocaru în Miftode, coord.m 2002) și anume:

Lipsa condițiilor materiale datorate sărăciei.

,,Adesea, această cauză este invocată de către părinți, chiar dacă este asociată cu altele, cum ar fi, de pildă alcoolul, violența domestică, neglijarea etc. După decembrie 1989, sărăcia familiilor s-a epuizat extrem de mult. În opinia autorului, sondajele și datele stastistice oficiale relevă un proces continuu de pauperizare a populației. În condițiile lipsei resurselor financiare datorate șomajului, condițiilor economice ale comunității locale, abandonului și instituționalizarea copiilor, devine aproape un proces normal. În fiecare lună, tot mai mulți părinți solicită internarea copiilor în centrele de plasament.”

Lipsa locuinței

,,Acest factor este legat de abandonul și instituționalizarea copiilor. Astfel, în condițiile disponibilizărilor masive ce au avut loc dupa 1991, a creșterilor progresive privind cheltuielile de întreținere a locuințelor, a evacuărilor din locuințe, a vânzării locuințelor pentru a face față cheltuielilor, a condus inevitabil la creșterea numărului de persoane fără locuință sau care trăiesc tenporar pe la rude, prieteni, ceea ce a avut ca efect abandonarea și instituționalizarea copiilor în centre de plasament.”

Relațiile de concubinaj dintre părinții copiilor

,,În general, acest tip de relații sunt asociate cu sărăcia și lipsa de responsabilitate a partenerilor în creșterea și educarea copiilor. Adesea, mamele tinere sunt nevoite să-și crească singure copiii, pentru că apariția copilului duce, de regulă, la destrămarea relațiilor cu partenerul,de mai multe ori, tatăl nerecunoscându-și copilul.”

Mame tinere fără sprijin din partea familiei largite

,,Apariția unei sarcini nedorite este, de cele mai multe ori ascunsă, iar familia mamei, atunci când află despre existența copilului, refuză să-l primească pentru că ,,fiica iși strică viitorul”. Părinții condamnă faptul că fiica lor este însărcinată și o găsesc vinovată pentru acest lucru. Niciodată nu se gândesc că apariția unei asemenea situații este rezultatul, de cele mai multe ori, a lipsei de comunicare cu propriul copil. În cazul în care părinții nu știu, mama ajutată sau nu de partener (de cele mai multe ori singură) încearcă să găsească o soluție si aceasta este în general, abandonul copilului. Atunci când părinții află, deseori ,,sprijină” mama să renunțe la copil. Puține cazuri sunt în care părinții mamei doresc sa ia copilul acasă, chiar dacă nu știau de existența lui.’’

Accesul scăzut sau ineexistent la mijloacele de ,,planning familial"

,,De cele mai multe ori, avortul este văzut ca una dintre soluții, poate singura formă de ,,planning familial”. De aceea, timp de aproape 9 ani, România a ocupat primul loc din Europa în ce privește numărul de avorturi. Unele segmente ale populației au acces la mijloacele contraceptive atât datorită costurilor, cât și al accesului deficitar informațional și organizațional. Au existat puține programe care să ofere servicii de ,,planning familial” accesibile categoriilor sociale defavorizate”.

Menținerea plasamentului în centrul de plasament fără experimentarea unor forme alternative familiale la instituționalizare

,,Plasamentul copiilor în centrele de plasament mărește riscul de abandon al copiilor, care are loc progresiv. O asemenea soluție la problemele familiilor cu copii aflate în dificultate produce o pierdere progresivă a legăturii familie-copil, care duce finalmente la abandon. Părinții nu-și vizitează copiii, deoarece nu dispun de resursele necesare pentru accest lucru sau pentru că, consideră centrul de plasament ca o formă de protecție care asigură condiții mult mai bune decât ar putea ei oferi vreodată copilului.”

Inexistența sau insuficiența unor servicii pentru mamele cu copii

,,Pentru familiile sărace aflate în dificultate, adeseori, accesul la unele instituții, cum ar fi, de pildă: creșe, grădinițe, cămine cu program prelungit, este limitat sau inexistent datorită costurilor pe care nu și le pot permite aceste familii, pentru îngrijirea pe timp de o zi a propriilor copii. Din acest motiv, cele mai multe mame nu pot să lucreze, nu au venituri sigure și stabile, ceea ce are ca efect accentuarea sărăciei familiale și implicit, instituționalizarea definitivă a copiilor.” (Ionel Brătianu, 2005).

Din perspectiva lui George Neamțu (2003), ,,Consecințele menținerii și accentuării gradului de sărăcie se reflectă de asemenea și în autoizolarea categoriilor de persoane de restul membrilor comunității, în manifestarea unui dezinteres din ce in ce mai accentuat față de evenimentele sociale și implicit, în participarea diminuată la viața cotidiană a comunității. Efectele sunt resimțite prin relații instabile, rată mare a separării familiale, educație deficitară, autoritară, etc.” (George Neamțu, 2003, p.594).

Printre cauzele și implicațiile abandonului copiilor identificate de Ionel Brăianu instituționalizați din concepția lui St. Cojocaru (Cojocaru în Miftode, coord.m 2002), se mai regăsesc următoarele:

Insuficiența serviciilor de asistență socială care să acționeze în punctul cheie al procesului de abandon

,,Pentru această situație sunt necesare anumite servicii de asistență socială, precum servicii de prevenire a abandonului, servicii de reintegrare în familie a copiilor plasați în centrul de plasament. Servicii de adopție sau plasament familial pentru copiii abandonați, servicii de suport pentru ,,planning familial” etc., care să fie accesibile și eficiente pentru toate categoriile de familii defavorizate. Trebuie să recunoaștem că doar în ultimul timp s-au înființat astfel de servicii sociale, cu asistenți sociali pregătiți profesional, care să lucreze exact în locurile de focar social, cum ar fi de pildă, maternitățiile, secțiile de terapie nutrițională ale spitalelor de copii predispuse la abandon, în vederea menținerii copiilor în familia biologică, iar dacă acest lucru nu este posibil, a stabiliri alternaivelor care răspind cel mai bine intereselor majore ale copilului.”

Decesul unuia dintre părinți.

,,Frecvente sunt și cazurile de abandon după decesul mamei, mai mult decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copilului este fragedă. Mamele rămase văduve încredințează copiii centrelor de plasament numai în situații disperate, cum ar fi de pildă, șomaj, pierderea locuinței, îmbolnăviri etc., decât tații rămași văduvi, mai ales în care copiii sunt mici și necesită îngrijire permanentă.”

Legislația lacunară care facilitează sau încurajează fenomenul de abandon

,,Abandonul este o formă de maltratare a copilului și în același timp, el deschide calea unor serii de maltratări ulterioare.” (Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009, p. 247). Actuala legistație în domeniu, respectiv, Legea nr. 47/1993, încurajează în anumite privințe abandonul și scade responsabilitatea părinților pentru copii, ajutând doar parțial problematica copiilor abandonați. La specific perioada de ,,minimum 6 luni în care părinții s-au dezinteresat, în mod văsit, de copil”. Legislația existentă, nu pune accent pe responsabilitatea părințiilor de a-și crește și educa copiii ci pe sprijinul ce trebuie acordat acestora, fiind privită doar ca un drept fără a avea un caracter pronunțat, constrângător, pentru părinții copiilor. Totodată, în Manualul de formare a specialistului în copilăria timpurie de Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009, abandonul, ca frecvență și manifestare în societate, apare într-un triunghi de condiții:

,,Situația economică a societății; aceasta determină facilitățile care există pentru sprijinirea famililor și serviciile de prevenire și intervenție în cazul abandonului;

Legile și serviciile existente care determină modul de gâmdire comun, reprezentările sociale asipra abandonului;

Mentalitatea sau reprezentările sociale cu privire la abandon; aceasta influiențează atît producerea abandonului, cât și calitatea serviciilor și chiar a legilor existente.” (Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009)

Divorțul părinților

Ruxandra Cesereanu (2004) argumentează faptul că: ,,În România,, se încheie anual 170.000-190.000 de căsatorii, din care se dizolvă anual 30.000-40.000 de căsătorii” (Ruxandra Cesereanu, 2004, p 22). De asemenea Unicef (2006) explică divorțul ca fiind este precedat de neînțelegeri familiale, conflicte care se resfrâng asupra copilului in mod direct și negativ. ,,Primul efect al acestui climat tensionat în familie este neglijarea copiilor. În general, copiii sunt ,,împarțiți” între cei doi parteneri și unul dintre ei îi abandonează. Sunt nenumărate cazurile în care copiii ajung în centre de plasament în urma divorțului părinților, responsabilități părintelui care a primit custodia copilului, fiind dată centrului de plasament. Conform legislației, privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, direcția generală de asistență socială și protecție a copilului (DGASPC), are obligatia de a întocmi planul individualizat de protecție, imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție special sau imediat după ce directorul DGASPC, a dispus plesamentul în regim de urgență.” (Unicef, 2006, p. 68)

Prezența unui handicap la copil

Din perspectiva autorului amintit mai sus, Ion Brătianu (2005) cu privire la acest aspect relevă faptul că: ,,Dacă copilul prezintă anumite deficiențe, el are un risc crescut de abandon. Unii copii au ajuns să-și trăiască toată copilăria într-un centru de plasament, pentru că au avut probleme de sănătate după naștere, fiind internați pentru tratament in secții pentru prematuri sau distrofici. Prelungirea perioadei de instituționalizare, nu neaparat pentru tratament, a condus, datorită dezinteresului sau imposibilităților părinților de a-și lua copilul acasă, la abandon.” (Ion Brătianu, 2005)

Numărul nașterilor

Cu cât numărul nașterilor este mai crescut, cu atât riscul de abandon este mai ridicat. Venirea pe lume a unui nou născut într-o familie deja numeroasă este un efort pe care, de cele mai multe ori, unele familii nu și-l pot permite. Potrivit unui studiu realizat de prof. Vasile Ghețău, ,,Numărul și pondera copiilor născuți în afara căsătoriei, au crescut rapid în România după 1989, de la 5 % în prima parte a anilor `90 la aproape 30% în ultimii ani”. (Marian Preda (coord.), 2009, p. 277)

15. Prezența unui exemplu de abandon

Stepfanie Kolly (2009) argumentează faptul că, ,,Prezența unui exemplu de abandon in viața sau familia unuia dintre parteneri sau anturajul acestora, crește considerabil probabilitatea ca acea familie să-și abandoneze propriul copil, deoarece pentru anumite persoane, această dramă poate rămâne ca o rană deschisă o viață întreagă, în cazul altora, rana se va cicatriza. Sentimentul de abandon, lasă urme chiar și mai târziu, atunci când persoana se liniștește, căci ea este afectată în însăși maniera de a iubi.” (Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009, p. 67). ,,De altfel, în adolescență, principalele întrebări cu privire la ei înșiși sunt următoarele: ,,Cine sunt?“, ,,Cu cine semăn ?“, ,,De la cine am această trăsătură, fața mea, caracterul meu?”. Având deja vărsta, cel puțin cea fizică de a procrea el însuși, se va întreba ,, Ce determină un părinte să iși abandoneze copilul?” (Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009, p. 72)

Totodată Stepfanie Kolly (2009), argumentează faptul că, ,,maltratarea și violența asupra copilului duc la instituționalizarea acestuia. Violența împotriva copilului ia însă multiple forme, de o largă varietate, generând întotdeauna consecințe nefaste imediate și de durată. În limbajul de specialitate, violența suferită de victimă, se exprimă prin abuz, neglijare, maltratare, molestare. Abuzul și neglijarea copilului se reunesc în conceptual de maltratare.” (Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009, p. 231). Simona-Gabriela-Sînzeanu (2006) clasifică maltratarea în funcție de trei forme și anume: abuz emoțional, abuz fizic, abuz sexual și neglijare.

,,Abuzul emoțional poate fi folosit în manipularea și controlul partenerului, prin cuvinte agresive, devastatoare, adresate copilului care il pot speria, umili, revolta, fapt care nu duce la o dezvoltare sănătoasă a copilului.” (Simona-Gabriela-Sînzeanu, 2006, p. 15)

,,Abuzul fizic este cel mai ușor de recunoscut și variază de la urecheli nevinovate pană la torturarea copilului: legat cu lanțul, ars cu țigara, opărit cu apă clocotită etc”.

,,Abuzul sexual este foarte frecvent întâlnit și este de asemenea cea mai severă formă de abuz asupra copilului. Prin definiție, abuzul sexual sau exploatarea sexuală a copilului, provocate de violența sexuală a adultului, se petrec atunci când un adult (bărbat/femeie) sau un tânăr se folosește de încrederea, inocența, dependența sau imposibilitatea copilului (băiat/fată), de a se apăra, pentru a-și satisface trebuințele sexuale.” (Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, 2009, p. 240-241)

Conform violențelor sexuale asupra copiilor, Sadlier (1999) consideră că ,,Principala sursă de răspuns traumatic la copii este evenimentul în sine.” (Gerard Lopez, 2001, p.38). În completarea acestuia, Simona-Gabriela-Sînzeanu (2006), definește violența sexuală în familie, ca fiind o formă de violență domestică, iar contactul sexual fără consințământ este considerat atac sexual, care nu presupune neaparat folosirea forței fizice, ci poate fi realizat prin metode de intimidare, hărțuire, amenințare, constrângere (Simona-Gabriela-Sînzeanu, 2006, p. 13). De asemenea, divorțurile sunt urmarea violențelor domestice la care copiii asistă. (Ruxandra Cesereanu, 2004, p 21).

2.1.2 Efectele instituționalizării

Doru Buzducea (2010) arată că ,,separarea copiilor de mamă sau de persoana maternă substituitivă, cât și pe întreaga perioadă a instituționalizării copiilor, se pot observa, diferențiat de copilul provenit din familie, o serie de consecințe, efecte indezirabile, negative, ce afectează serios întreaga dezvoltare a copilului, pe termen scurt, mediu și mai ales, pe termen lung, în plan psiho-fizic, psiho-intelectual, cognitiv și școlar, psiho-emoțional, psiho-comportamental (trăsături de personalitate) și psiho-social (social-adaptativ). Copiii răspund diferit atunci cănd sunt separați de părinții lor sau abandonați, de exemplu, copiii foarte atașați de părinți și care sunt separați brusc, pot ajunge la o depresie cronică, iar copiii cu un atașsament mai slab care au fost neglijați emoțional nu au nici o reacție din punct de vedere emoțional. În cazul în care nu apare nici o persoană substitut pentru copil sau prea multe persoane care se ocupă de îngrijirea acestuia în instituții, atunci copilul reacționează în diferite moduri: încearcă să iși poarte singur de grijă, devine egoist, se auto-stimulează, are o iritabilitate ridicată. În ceea ce privește comunicarea, acești copii sunt foarte înceți, au un limbaj sărac, pentru că nu au cu cine să comunice. Ei devin foarte impulsivi, pretind mult de la cei din jur, își stăpânesc foarte greu accesele de agresivitate și sunt preocupați doar de propriile interese. Pe de altă parte, alți copii devin dependenți de persoanele din jur, se atașează de orice persoană adultă pe care o întâlnesc.’’ (Doru Buzducea, 2010, p.176)

Alte efecte nedorite ce apar unilateral sau concomitent pe întregul traseu de dezvoltare generală a copiilor instutuționalizați conform autorului Ion Brătianu (2005) după cum urmează sunt:

Deprivarea maternă sau sindromul de separare.

,,Deprivarea maternă sau sindromul de separate, conform autorului amintit mai sus, este resimțită de copil mai profund îndeosebi în perioada momentului instituționalizării, dar se poate prelungi și pe perioada acesteia, respectiv perioada copilăriei timpurii (0-3 ani). Acești copii, după același autor, aflați la o vârstă când ar fi trebuit să se ridice si să meargă, stau nemișcați și cu ochii inexpresivi, prezentând adesea comportamente autostimulative și comportamente erotice.

Alte efecte asupra copilului instituționalizat din perspectiva autorului Ion Brătianu (2005) sunt:

Sindrimul de hospitalism (instituționalizare).

,,Întârzierea în dezvoltarea fizică, psihologică și socială a copiilor abandonați și instituționalizați se acutizează pe fondul instalării și dezvoltării sindromului de hospitalism, în sensul că, datorită neglijării, reducerii semnificative a numărului de contacte dintre adulți și copii și a activităților de îngrijire și educare deficitare, astfel de copiii nu sunt tratați ca persoane autonome, cu trebuințe, nevoi, cerințe, așteptări, interese, dorințe și tendințe proprii sau cu o istorie personală.’’

De astfel, conform aceluiași autor, copilul hospitalizat trece treptat printr-o serie de etape: apatie, dezinteres de ceea ce se intâmplă în jurul lui. După o primă etapă, copilul instituționalizat plânge mult, este agitat nervos, exprimă dorința stabilirii de relații cu cei din jur, iar dacă nu i se răspunde prin satisfacerea dorințelor sale afectiv-emoționale, va renunța la eforturile sale de a intra in contact cu ceilalți, preferând să se închidă din nou în sine. În cea de a doua etapă neconsolarea copilului conduce la disperarea acestuia. Comportamentul copilului devine dezorganizat, prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunțarea la comportamentul de joc, diluarea sau pierderea interesului pentru relațiile sociale. În cea de a treia etapă, copilul pare detașat de relațiile din jur. Totuși, copiii cu o bună capacitate de adaptare sau care au primit sprijin din partea celor care au preluat procesul de îngrijire, vor începe din nou să dezvolte, chiar dacă vor prelua evoluția de la un nivel mai scăzut decât cei de la instituționalizare. Limbajul, jocul, interesele, vor începe din nou să se dezvolte. În ceea ce privește modalitățile de relaționare, s-a observat că cei care au fost abandonați stabilesc mai ușor relații, dar au mari dificultăți în adolescență și la vârstă adultă de a se atașa în mod stabil de cineva.

Carențe de îngrijire, stimulare, socializare și educare a copilului.

Spre deosebire de copiii proveniți din familie, în condițiile instituționalizării copiilor (mai ales în perioada copilăriei timpurii), a numărului insuficient de personal angajat, a neimplicării și a negljării acestuia în raport cu copiii, se creează o reducere semnificativă a contactelor dintre adulți și copii și din acest punct de vedere, ceea ce face să se instaleze o barieră între nielul de expectanță și dezideratul de îngrijire și socializare a copiilor și nivelul de răspuns al personalului angajat în această direcție. Acest lucru va conduce inevitabil la o insuficientă alimentație și la o calitate îndoielnică a ingrijirii fizice, au consecințe indezirabile în plan bio-somatic, medical și fizic, la imposibilitatea însușirii, formării și dezvoltării anumitor deprinderi și abilități de autoigienă, autoservire, de cunoaștere a microuniversului imediat sau înconjurător etc., cu impact negativ asupra dezvoltării psiho-intelectuale și cognitive ulterioare. În esență, se poate spune că personalul angajat este mai curând interesat să se ocupe doar de asigurarea unor condiții minime de viață a copiilor instituționalizați, decât asigurarea tuturor condițiilot optime.

Sindromul de dezorganizare structurală.

Acest sindrom este considerat ca fiind consecința insuficienței cronice de atașament, a lipsei relațiilor stabile și a unei structuri a mediului social neinteligibil pentru copil. Efectele acestui sindrom sunt vizibile îndeosebi la nivelul conduitelor alimentare, a tulburărilor de somn, a reacțiilor imunologice deficitare, a unor boli psihice cronicizate, precum și la nivelul întârzierii în dezvoltarea psihică. Pe fondul nedezvoltării psihice, apare incapacitatea de a stabili relații, rezistența la solicitare sau încercarea de apropiere de orice fel, incapacitatea de a comunica, apariția, atonia, contact vizual deficitar, retragerea din fața contactului fizic.

După Maria Roth, la copiii de peste un an se constată, de asemenea, tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, cum ar fi, retard parțial sau global în dezvoltarea psiho-motorie, apatie sau dimpotrivă, instabilitate psihomotorică, comportamente fără conținut desfășurate în gol, tulburări masive ale organizării spațio-temporare și ale schemei corporale, retardul sau absența conștiinței de sine, inclusiv a identității sexuale (Roth, 1992, p. 92)

Disfuncționalități ale stării de sănătate a copilului instituționalizat.

În acord cu literatura de specialitate, Ion Brătianu (2005) argumentează faptul că printre bolile care apar datorită despărțirii definitive de părinți și a instituționalizării pot fi amintite următoarele:

Malnutriția – cu excepția unor cauze organice, este întâlnită adesea la copilul instituționalizat pe fondul neglijării emoționale a copilului;

Tulburări somato-forme – se manifestă prin prezența unor suferințe somatice care nu sunt explicate prin boli organice, ci mai curând relevă ,,somatizarea” unor suferințe in plan psihic, ele apărând sau precipitându-se după un stres psiho-social extrem, cum ar fi, de pildă, separarea de părinți;

Tulburări digestive: anorexia sau scăderea poftei de mâncare- poate degenera în cazuri grave, până la refuzul complet al alimentației și poate fi determinat deopotrivă de boli organice și de cauze psihogene (deprivare emoțională). Cauzele cele mai frecvente sunt cele legate de un climat de insecuritate afectiv-emoțională, lipsa atenției și a interesului celor sin jur, lipsa de atașament, etc. ;

Tulburări de eliminare și consistență sfincteriană (enurezisul) – presupune o micțiune involuntară, apărută în timpul somnului în absența oricărei afecțiuni organice identificabile. S-a observat că băieții suferă mai frecvent de enurezis. Principalele cauze psihologice ale acestei boli sunt deprivarea afectiv-emoțională și separarea pe termen lung a copilului de părinți în perioada maximă de atașament.

În completarea efectelor instituționalizării copiilor, Ion Brătianu (2005) enumeră:

Deprivare afectivă și tulburări emoționale.

În cazul copilului instituționalizat, deprivarea afectivă este strâns legată de așa zisul fenomen piticism, care se caracetrizează printr-o statură foarte mică, întârziere în dezvoltarea scheletului, a organismului în general, a funcțiilor sale biologice reflectă într-o întârziere a maturității sexuale. S-a demonstrat că deprivarea afectivă duce la piticism chiar în condițiile în care alimentația este corespunzătoare. De aceea, dieta alimentară adecvată nu conduce automat la recuperarea întârzierii în dezvoltare, decât în momentul în care tulburările emoționale sunt corectate.

Pe fondul deprivării afective, în plan comportamental apar o serie de nevoi, cerințe precum și tulburări afectiv-emoționale reflectate prin: imaturizare afectiv-emoțională, labilitate a stărilor, manifestărilor și dispozițiilor emoționale, hiperactivitate, disconfort afectiv, ostilitate si respingere afectiv emoțională, nivel de comunicare, relaționare și atașament afectiv emoțional foarte scăzut, după caz inexistent (delicatețe, sensibilitate, tandrețe relațională), nevoia de protecție afectivă și dorința de a fi iubit și ocrotit, nivel foarte scazut de rezistență și toleranță la frustrări afectiv-emoționale, inhibiție, timiditate, anxietate de separare, depresie, frică, teamă, tensiune, agitație, alertă, îngrijorare, neliniște interioară și culpabilitate, insecuritate emoțională și prezența unor reacții emoționale negative față de mediul înconjurător etc. Toată această gamă variată de efecte generează, la rândul ei, alte efecte în planul acomodării, adaptării și integrării școlare, cum ar fi rezultatele și performanțele slabe obținute de foarte mulți copii instituționalizați în procesul instructiv-educativ.

Tulburări de personalitate

Literatura de specialitate ne relevă că în rândul copiilor instituționalizați se înregistrează numeroase tulburări de personalitate, cum ar fi, de pildă, incapacitatea de conceptualizare, tendința de a oferi răspunsuri arbitrare, fabularea, lipsa de control asupra răspunsurilor emoționale, motivație scăzută asupra conformării normelor, regulilor și cerințelor școlare și sociale, relații superficiale cu cei din jur, fără un sentiment real, incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni adevărați,o inaccesibilitate care exasperează pe cei care încearcă să-i ajute, inexistența unui răspuns emoțional în anumite situații când ar fi normal să apară (o supărare ciudată), prefăcătorie, minciună, încercare de evaziune, adesea fără rost, lipsă de comentare la școală, furt etc.

Tulburări de comportament

Adeseori, tulburările de comportament ale copiilor instituționalizați sunt indisolubil legate de tulburările afectiv-emoționale și de personalitate. În măsură ce acestea din urmă nu pot fi controlate, prevenite, diminuate sau evitate prin activități de consiliere și terapie, ele iau forma tulburărilor de comportament, cu consecințe serioase și grave în planul integrării sociale ulterioare a copiilor.

Tulburările de comportament constau într-o mare tendință a individului de a încălca legile și drepturile celorlalți, trecând la acțiuni agresive și antisociale. În tulburările de comportament, individul acționează imprevizibil dând impresia că este neadaptat. Alcătuite din deficit de atenție și intelect sau memorie, tulburările de comportament afectează finalmente activitatea relațională, dar nu atinge nivelul de afectare a persoanelor dizarmotice. (Ion Brătianu, 2005)

După Albert Ogien (2002) tulburările de comportament, circumscrise sferei antisociale, îmbracă forma, în cel mai ,,fericit” caz a comportamentului deviant, iar în cel mai rău caz, a comportamentului delincvențional. Devianța ar proveni din eșecurile integrării sociale (Albert Ogien, 2002, p. 58), iar delincvența se desfășoară într-o conjunctură marcată de jocul dintre multiplicarea tentațiilor și înmulțirea sistemelor de securitate (Albert Ogien, 2002, p. 61).

Deprivare socială și distorsiuni de relaționare socială

Ion Brătianu (2005), ,,Abandonul declanșează în copil pierderea identității, din pricina aceasta, el ajunge în starea de confuzie morală. Cea mai importantă pentru copil la nivel afectiv este pierderea figurii mamei, care poate declanșa, în anumite cazuri chiar stări de autism ori regresie comportamentală (suptul degetului, legănatul)”. La această stare de abandon (care induce anxietate, instabilitate, frustrare) Ruxandra Cesereanu (2004) adaugă pierderea contactului cu realitatea și diminuarea sau chiar dispariția posibilității de evaluare critică a propriilor fapte (Ruxandra Cesereanu, 2004, p. 32).

Ion Bratianu (2005) ,,Copiii abandonați și instituționalizați sunt, totuși capabili să se angajeze în relații semnificative de dependență cu alte persoane care să-i orienteze spre adaptarea socială. Așa cum s-au arătat până acum, instituționalizarea prin efectele sale secundare de deprivare socială și maternă, determină creșterea sentimentelor de insecuritate și de lipsă de valore, resimțite de copii, antrenând pe deasupra și respectul de sine scăzut.

Potrivit literaturii de specialitate, una din formele de atașament, ca trebuință socială de bază apărute de timpuriu față de semeni o constituie nevoia de dependență socio-afectivă. Scopurile derivate din această trebuință sunt legate de stailirea unor relații strânse de supunere cu părinții și mai târziu cu alte persoane, relații ce trebuie să fie urmate de suport, sprijin, orientare, ocrotire sau protecție. În cazul copiilor abandonați, acest lucru pare mai greu sau deloc realizabil, deoarece s-a constatat că copiii instituționalizați care nu au beneficiat niciodată de îngrijire familială au nevoie de dependență foarte scăzută, în vreme ce copiii instituționalizați care au avut o anumită experiență de îngrijire în sânul familiei, chiar și pentru o perioadăscurtă de timp, manifestă mult mai mult nevoia de dependență față de alte persoane.

Literatura de specialitate relevă și alte efecte ale instituționalizării de natură socială, care conduc la accentuarea deprivării sociale și a distorsiunilor de relaționare socială, cu impact negativ asupra comportamentului social ulterior a copilului instituționalizat. În esență. aceste efecte sunt cele referitoare la expunerea permanentă, control excesiv, relații insuficiente cu adulții semnificativi, distanțarea de mediile sociale naturale, cum ar fi familia biologică sau lărgită și comunitatea locală, precum și prezența permanentă a sarcinilor multiple și dificile ale personalului de îngrijire, expunerea fiecăruia, în orice moment, prezenței și opiniei celorlalți colegi, etc.,toate acestea afectând serios procesul de acomodare, adaptare și întegrare socială ulterioară a copilului instituționalizat. (Ionel Brătianu, 2005)

Un alt efect al instituționalizării, potrivit lui Doru Buzducea (2010), este vulnerabilitatea biologică și psihică, cauzată de carența afectivă maternă și care se accentuează atunci când copilul este deplasat dintr-o secție într-alta, atunci când personalul se schimbă, copilul fiind astfel frustrate de o relațtie afectivă constantă, ceea ce explică parțial nervozitatea și sensibilitatea la îmbolnăviri. De asemenea transferul copilului de la o instituție la alta poate provoca crize de adaptare care pun in pericol dezvoltarea și maturizarea copilului. Copiii care trăiesc în instituții pot prezenta tulburări motorii cu întârzieri în învățarea mersului sau a unui anumit stil de mers; de cele mai multe ori le lipsește finețea mișcărilor. De obicei, fetele au părul scurt si în majoritatea cazurilor configurația corporală seamănă cu cea a unui băiat. Dacă nevoia de afectivitate și stimulare nu este îndeplinită, aceasta se compensează în diferite feluri: unii mănâncă prea mult devenind bulimici, alții dezvoltă comportamente stereotipe: legănatul corpului, al capului, mișcări bizare ale mâinilor, pișcatul feței, suptul degetului, etc. Aceste comportamente stereotipe se manifestă la aproape toți copiii care au crescut în instituții exprimând lipsa afecțiunii și a unei relații puternice de atașament. (Doru Buzducea, 2010)

CAPITOLUL III. Pregătirea adolescenților pentru dezinstituționalizare

3.1 Legislație

Conform, Legii 272/2004, privind protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților, copilul beneficiază de protecția specială prevăzută de lege până la dobândirea capacității de exercițiu, iar dacă acesta iși continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecșia specială se acordă pe toată durata studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 25 de ani. În cazul în care nu iși continuă studiile și nu are posibilitatea de a reveni în propria familie, pentru a preveni riscul excluderii sociale, tânărul, beneficiază la cerere, de protecție specială pe o perioadă de 2 ani, în scopul facilitării integrării sociale. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-a oferit un loc de muncă și o locuință, iar acesta le-a refuzat, ori pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, aceste prevederi nu se aplică.

Măsurile de protecție specială (plasamentul, plasamentul în regim de urgență, supravegherea specializată) sunt aplicate în cazul în care:

copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-au aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi însinuită tutela;

copilul abuzat sau neglijat;

copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă ân unități sanitare;

copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal.

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar care poate fi dispusă în condițiile legii, după caz la:

o persoană sau familie

un asistent maternal

un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii

Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului, se află după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire. De menționat faptul că, plasamentul nu poate fi dispus într-un serviciu de tip rezidențial , copilul nu a împlinit vârsta de 2 ani, excepție de la regulă o fac cazurile care prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri de tip rezidențial specializate (art 60.)

Plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială cu character temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare. Pe toată durata plasamentului de urgență se suspendă drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privirea la menținerea sau înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. (Maria Banciu, 2008)

3.2 Formarea deprinderilor pentru o viață independentă

Conform Manualului pentru formatori UNICEF (2006), deprinderile pentru o viață independentă, după cum urmează sunt:

1. Pregătirea alimentelor pentru hrana zilnică:

Pentru aceste deprinderi, adolescenții nu dispun de informația necesară și nici de condițiile de a le exersa. Pentru binele lor de mai târziu, vor trebui depășite acele bariere administrative sau tehnice care în momentul de față îi împiedică să dispună de o minimă autonomie funcțională pe durata șederii în instituție: autogospodărirea, permisiunea de acces la bucătărie pentru anumite treburi, implicarea în preocuparea unor alimente.

2. Deprinderi de igienă personală:

În general, tinerii învață să în centrul de plasament să pastreze igiena personală: învață să se spele, să se îngrijească, dar nimeni nu știe cât de bine știu să facă acest lucru, deoarece fiecare îl face în intimitate. Așadar, este posibil ca acești tineri să aibă o serie de deprinderi greșite de igienă, de asemenea tinerii pot afirma că ei cunosc mijloace de protejare împotriva bolilor cu transmitere sexuală.

3. Purtarea și întreținerea hainelor:

În acest context, tinerii vor învăța cum să își păstreze hainele curate, cum să le spele, să le îngrijească și cum să se îmbrace în funcție de anotimp, siluetă și sex.

4. Gestionarea banilor:

Trăind în instituția de ocrotire, adolescenții au foarte rar ocazia să folosească banii, din două motive:

a) nu au nevoie să cheltuiască bani pentru că primesc aproape totul de la instituție: hrană, îmbrăcăminte etc

b) mulți dintre ei nu beneficiază de bani de buzunar, burse, pensii sau alocații pe care să le administreze singuri.

În consecință când au bani, asta se întâmplă mai degrabă accidental, îi cheltuiesc fără discernământ. Nu au gândul la ziua de mâine și nu li s-a format deprinderea economisirii. Mulți dintre ei nu sunt conștienți de nevoile lor și nici nu iși pot imagina cum și le-ar putea satisface atunci când vor ajunge să trăiască pe picioarele lor. Acești adolescenți reprezintă ținte facile ale comerțului ambulant, ale publicității exagerate, dovedind naivitate, față de sloganurile publicitare, fără acoperire și față de alte tehnici de manipulare a consumatorului.

Experiența lor în raport cu instituțiile financiare, sau monetare cum ar fi CEC sau băncile, este ca și nulă. Când vor fi puși într-o asemenea situație se vor simți stânjeniți.

3.2.2 Deprinderi pentru locuire și folosirea resurselor comunității

1. Cunoașterea localității și împrejurimilor:

Adolescenții din centrele de plasament dovedesc nesiguranță atunci când ies din incinta instituției. Problemele lor, apar atunci când trebuie să decidă cu ce mijloc de transport ar putea ajunge mai repede și mai ieftin într-un anumit loc. În plus, datorită faptului că adesea ei posedă documente (legitimații de centru), care le permit transportul gratuit, nu și-au format deprinderea de a-și planifica cât de mult îi va costa o călătorie în oraș sau în afara sa. Adolescenții cunosc orașul dintr-un punct de vedere distorsionat și nu ca niște locuitori obișnuiți.

2. A avea grijă de locuință:

Majoritatea adolescenților din centru nu au participat de prea multe ori la curățenia generală a unei locuințe și nu au fost implicați în suportarea cheltuielilor necesare. De aceea, activitățiile vin în sprijinul formării deprinderilor gospodărești a propriei locuințe.

3.2.3 Deprinderi pentru viața în societate

1. Asumarea propriei identități:

Adolescenții instituționalizați au numeroase limitări în autocunoaștere și relaționare socială, ceea ce necesită mai mult decât în cazul altor copii, ajutorul unor persoane competente care să îi pregătească pentru o viață independentă. Din cauza spațiului restrâns în care trăiesc și relațiile sociale limitate, reduc ocaziile de exercițiu în dezvoltarea imaginii de sine pozitive, de acceea asemenea ocazii trebuie căutate, construite sau simulate.

2. Controlul emoțiilor și gestionarea conflictelor:

Tinerii sunt interesați în cunoașterea în cunoașterea celorlalți și în cunoașterea de sine, mulți dintre ai au stimă de sine scăzută în propriile forțe, astfel încât frustrarea și rezistența scăzută față de aceasta nu îi încurajează. Pe de altă parte, stilul de viață al copiilor din plasament este caracterizat uneori prin violență, astfel încât consideră că trebuie să adopte permanent o conduită defensivă pentru a supraviețui.

3. Comunicarea:

Adolescenții instituționalizați, au în general, un acces limitat la anumite mijloace de comunicare (telefon, fax, calculator) și de aceea le este necesară o pregătire specială privind facilitățile pe care le oferă acesta și modul lor de utilizare. De asemenea, aceștia nu au posibilitatea să întâlnească situații variate care să le permită exersarea regulilor și normelor comunicării interpersonale, astfel încât aceste situații trebuie provocate, stimulate sau contate.

3.2.4 Deprinderi pentru activitatea individuală și muncă

1. Drepturi de gestionare a timpului:

Adolescenții din instituții, în mod special, sunt și mai puțin competenți în a-și organiza și gestiona timpul și cu deosebire timpul liber, știut fiind că timpul lor este organizat și planificat de ceilalți prin reglementări prestabilite de ordine interioară a instituției rezidențiale, în care adolescenții au de puține ori prilejul de a ”exersa” participând la organizarea timpului.

2. Deprinderi de învățare:

Adolescenții din centrele de plasament sunt percepuți ca fiind dificili, datorită unor tulburări emoționale și de comportament, grevate în general de o vulnerabilitate biologică și psihică, determinată în mare măsură de o tulburare primară de atașament prin disfuncționalități și rupturi timpurii în relația copil-mamă.

3. Deprinderi de muncă:

Copiii instituționalizați nu beneficiază tocmai de acest suport afectiv (familia), care contribuie la dobândirea încrederii de sine – uneori asociată cu o supraevaluare a posibilităților proprii-factor psihologic important în succesul personal.

3.2 Date statistice referitoare la copiii instituționalizați

Copiii instituționalizați, sunt numiți frecvent în documentele UNICEF ca o categorie de copii ,,în circumstanțe deosebit de dificile” . Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei, au de făcut față unui triplu dezavantaj:

experiența care au făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale (pierderea/decesul părinților, separare în contextul unui conflict armat, abandon, respingere, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți)

în majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional, care adesea nu numai că eșuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în fața unor experiențe în care li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive

copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, de privarea de experiențe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie, întunecă protagonistul evoluției lor. Lipsiți de părinți, lipsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel încât pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate, cum ar fi închisorile sau spitalele psihiatrice.(George Neamțu (coord.), 2003, p. 797)

În momentul părăsirii instituției, la vârsta de 18 ani, urmează un al doilea abandon pentru adolescenți, extrem de traumatizant: intrarea într-o viață pentru care sunt foarte puțin pregătiți. Astfel absența unor cunoștințe, deprinderi și experiențe indispensabile vieții independente ca adult, reprezintă o caracteristică a multor tineri care părăsesc centrele de plasament.

Există progrese remarcabile în țara noastră în ceea ce privește scăderea numărului de copii din îngrijirea de tip rezidențial și dezvoltarea alternativelor la instituționalizare. Vechile ,,leagăne”, și ,,case de copii” , care alături de celelalte instituții medico-sociale, pentru copii cu probleme de sănătate sau handicap, ocroteau în 1989 aproape 100.000 de copii abandonați și-au redus substanțial activitatea. În 2009, numărul total de copii aflați în sistem,ul de ocrotire rezidențială, se ridică la doar 19.856. Motivul principal este schimbarea de optică în privința sistemului de protecție din România, schimbare determinată de legea 272 din 2004, a cărei principală consecință a fost apariția familiilor de plasament profesioniste (asistenți maternali), care asigură o nouă calitate de ocrotire a copiilor aflați în situații de risc. (Marian Preda(coord.), 2009, p. 191)

De asemenea formele de ocrotire s-au dezvoltat și diversificat: au apărut numeroase inițiative privind casele de tip familial, locuințe protejate, locuirea individuală, toate integrate în comunitate, inițiative care aparțin atât administrației locale cât și bisericilor sau organizațiilor nonguvernamentale și care asigură o protecție de calitate mult mai bună (Doru Buzducea (coord.), 2010, p. 178), însă, specializarea instituțiilor nu este respectată adesea, în centrele de plasament fiind admiți copii pe care familia nu va accepta niciodată să fie adoptați sau incluși în sistemul foster, în școlile pentru care copii cu handicap, există copii sănătoși, spitalele se confruntă cu numeroși copii abandonați, închisorile „adăpostesc” minori a căror condamnare nu a fost (încă) decisă ș.a.m.d. (George Neamțu (coord.), 2003, p. 79)

CAPITOLUL IV. Prezentarea cercetării

4.1 Dsignul cercetării

4.1.1 Tipul cercetării

Tipul cercetării este calitativ.

4.1.2 Scopul cercetării

Cercetarea are ca scop, culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale, modul de viață și pregătirea adolescenților instituționalizați din Centrul de plasament nr.8 ,,Speranța’’din Huedin, pentru o viață independentă.

4.1.3 Întrebările cercetării:

1. Cum isi petrec copiii instituționalizați viața de zi cu zi și cum contribuie acest lucru la pregătirea lor pentru o viață independentă?

2. Care este perspectiva adolescenților instituționalizați cu privire la viitor?

4.1.4 Obiectivele cercetării:

1. Identificarea relațiilor inter-personale ale adolescenților instituționalizați;

2. Culegerea informațiilor cu privire la stilul de viață al copiilor și la activitățile lor cotidiene;

3. Culegerea informațiilor cu privire la viitor din perspectiva pregătirii lor pentru o viață independentă.

4.1.5 Populația și lotul cercetării

Populația vizată pentru realizarea acestei cercetări, face parte din centul de plasament nr 8 Speranța din Huedin. Participantele intervievate au vârsta cuprinsă între 17-23 de ani și sunt în număr de 5.

4.1.6 Metode și instrumente de cercetare

Metoda de culegere a datelor in perioada cercetarii a fost ghidul de interviu.

4.2 Prezentarea rezultatelor

4.2.1 Descrierea institutiei

Statutul juridic al centrului de plasament numarul 8 ,,Speranța’’ din Huedin, este de instituție guvernamentală, de tip rezidențial, care se află în raport de subordonare cu DGASPC Cluj.

Misiunea instituției, oferă asigurarea accesului copilului pe o perioadă determinată la găzduire, îngrijire, asistență medicală, posibilități de școlarizare, reabilitare educațională, pregătiri și consiliere psihosocială în vederea reintegrarii familiale și integrării socioprofesionale, pregătire pentru o viață independentă.

Scopurile și obiectivele centrului cu privire la beneficiari sunt: asigurarea unor condiții optime de locuit și hrană, formarea unor deprinderi de igienă personală și colectivă, formarea unor deprinderi de purtare și păstrare adecvată a vestimentației personale, formarea unor depinderi de gestionare a banilor proprii , deprinderi pentru prestarea unor activități individuale și de muncă, asigurarea accesului la școlarizare conform aptitudinilor, asigurarea accesului la consult medical de specialitate și a unei stări de sănătate bune, identificarea părinților și a familiei extinse, reintegrare familială ori plasament la familia extinsă sau alta familie, punerea în legalitate a copiilor, integrare socioprofesională , pregătire pentru o viață independentă, atragerea și implicarea în soluționarea problematicii copiilor.

Populația vizată din cadrul centrului este:

Copiii separați de părinți;

Copiii părăsiți in unități sanitare;

Tineri beneficiari ai unei măsuri de protecție;

Copiii care trebuie susținuți în exprimarea liberă a opiniei lor;

Copiii abuzați, neglijați sau supuși exploatării;

Copiii străzii;

Copiii delincvenți;

Copiii cu dizabilități;

Copiii cu tulburări de comportament;

Copiii aparținând minorității rrome.

Serviciile de tip rezidențial asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile legii a măsurii plasamentului. Aceste servicii asigură cazarea, hrana, echipamentul și condițiile igienico-sanitare necesare protecției speciale a copiilor, tinerilor care beneficiază de acest tip de serviciu, în funcție de nevoile și de caracteristicile fiecărei categorii de beneficiari; asigură, după caz, supravegherea stării de sănătate, asistență medicală, recuperare, îngrijire și supraveghere permanentă a beneficiarilor; asigură paza și securitatea beneficiarilor; asigură beneficiarilor protecție și asistență în cunoașterea și exercitarea drepturilor lor; asigură accesul beneficiarilor la educație, informare, cultură; asigură educația informală și nonformală a beneficiarilor, în vederea asimilării cunoștințelor și a deprinderilor necesare integrării sociale; asigură socializarea beneficiarilor, dezvoltarea relațiilor cu comunitatea; asigură climatul favorabil dezvoltării personalității copiilor; asigură participarea beneficiarilor la activități de grup și la programe individualizate, adaptate nevoilor și caracteristicilor lor; asigură intervenție de specialitate; contribuie la realizarea obiectivelor cuprinse în planul individualizat de protecție; urmăresc modalitățile concrete de punere în aplicare a măsurilor de protecție specială, integrarea și evoluția beneficiarilor în cadrul serviciului și formulează propuneri vizând completarea sau modificarea planului individualizat de protecție sau îmbunătățirea calității îngrijirii acordate; asigură posibilități de petrecere a timpului liber.

4.2.2 Culegerea datelor

Pentru culegerea datelor, am solicitat ajutorul DGASP, pentru a parcurge calea următoare și anume, aplicarea interviului adolescentelor din cadrul centrului de plasament nr.8 ,,Speranța’’din Huedin. Așadar, pentru prima întâlnire cu fetele, mi-am propus să le cunosc mai întâi, motiv pentru care am ales să vorbesc deschis, pentru a le oferi încredere, dar totodată am aplicat metoda observației, concentrându-mă pe fiecare gest, mișcare, expresie facială.

În prezenta cercetare, nu au fost incluși copiii cu vârsta sub 17 ani, deoarece participantele cercetării, care au fost intervievate, au deficiențe mintale, iar activitățile (deprinderi pentru o igienă personală, îngrijirea locuinței, pregătirea mesei și prepararea hranei, comportamentul în societate, etc) desfășurate în centrul de plasament nr. 8 ,,Speranța” din Huedin, sunt pe etape de vârste, ceea ce m-a determinat spre această alegere. (conform temei alese pentru lucrarea de licență, Pregătirea adolescenților individualizați pentru o viață independentă). Așadar, pe parcursul intervenției, fetele au fost foarte deschise, până în momentul în care erau întrebate de părinți. Se pare că acest subiect le-a afectat pe toate, exprimându-și supărarea, furia și reclamând lipsa de afecțiune din partea acestora. Cu toate că este un subiect sensibil, trei dintre fete nu au ezitat să i-mi dea detalii cu privire la viața lor, dinainte de a veni la centru; celelalte două au ezitat, apoi au început să i-și înjure părinții care i-au abandonat din diferite motive. (ceea ce exprimă supărarea/trauma cu care se confruntă). Singura problemă cu care m-am confruntat în derularea interviului, a fost grija cu care trebuia să adresez fiecăruia întrebarea la care căutam răspuns, în așa fel încât să o înțeleagă, să nu se enerveze/supere, să îmi răspundă și să nu se simtă în nesiguranță. De aceea, pentru rezolvarea problemei, le-am asigurat că pot avea încredere în mine și că toate informațiile date, vor fi prelucrate, iar numele lor vor fi confidențiale.

4.2.3 Analiza si interpretarea datelor

În cele ce urmează, voi vorbi prezenta analiza și interpretarea datelor primite în urma interviurilor aplicate unor adolescente cu deficiențe mintale care fac parte din Centrul de plasament nr. 8 ”Speranța” din Huedin și au vârsta cuprinsă între 17-23 de ani. Înainte de toate, țin să precizez faptul că printre participantele intervievate, una dintre ele, este mămică de 3 luni, iar o altă participantă, este însărcinată în luna a șasea.

Ghidul de interviu, cuprinde patru unități tematice(pagina 51, 52), fiecare în parte conținând o serie de întrebări care de astfel au fost alese cu grijă, în așa fel încât să fie ușor de înțeles. Pentru acestea, în prezentarea interviului, trebuia să le explic fetelor prezența mea la centru, care este scopul acestui interviu, ce am de gând să fac cu răspunsurile primite din partea lor și ce o să se întâmple cu detaliile referitoare la viața lor personală. De asemenea pe tot parcursul interviului, am încercat să fiu cât mai apropietă de ele, să mă perceapă ca pe un egal ci nu doar ca pe o simplă “persoană care vrea să le aplice un interviu”, întrucât le-am spus câteva lucruri despre mine ca adolescentă/studentă. Am ales aceasă terapie, observându-le, documentându-mă despre viața lor și nu în ultimul rând punându-mă în locul lor. Cu toate acestea, la prima vedere, 3 dintre adolescente, au fost speriate când au auzit că vreau să le pun câteva întrebări despre viața lor personală, una dintre ele spunându-mi faptul că: ..Au mai venit fete la noi să profite de pe noi punându-ne întrebări” sau ,,ce te interesează pe tine, la ce vrei să știi?/n-am chef, nu vreau să răspund ”, iar cea de a cincea participană, a fost calmă. puțin reținută la începutul întrebărilor, însă pe parcurs situația s-a diminuat.

Ca o privire generală asupra ghidului de interviu, am dedus faptul că fiecare dintre participantele intervievate, au avut câteva răspunsuri comune cum ar fi, la întrebarea cuprinsă în prima unitate tematică (relații interpersonale): , Îți place la centru?”. Acestea mi-au răspuns afirmativ, dar totuși spunându-mi că vor o casă a lor. De asemenea, în privința colegilor și a prietenilor, intervievatele au spus că nu se înțeleg cu bine colegii, pentru că au deficiențe mintale mult mai grave decât ele și nu au ce să vorbească cu aceștia. În ceea ce privesc prietenii (relațiile de prietenie) participantelor intervievate, cei mai mulți sunt construiți în afara centrului de plasament.

Mediul în care crești te poate face o persoană mai bună sau mai rea, iar anturajul și relațiile de prietenie pe care ți le construiești de-a lungul vieții, au o influență foarte mare asupra ta. Adolescenții instituționalizați simt nevoia să se atașeze de oricine, din lipsa acestei nevoi. De aceea, două dintre adolescentele intervievate, au rămas însărcinate sau au copii. Întrebarea care face referire la iubit (prieten), trei dintre adolescente (cea însărcinată(17 ani), cea care este deja mămică (22 ani) și cea care are iubit (23 ani), au dat un răspuns afirmativ și chiar vor să rămână într-o relație cu aceștia. De asemenea, au ținut să îmi spună că sunt fericite și că se simt ocrotite. (ambii iubiți lucrează, în acest mod simțindu-se și asigurate din punct de vedere financiar). În tabăra opusă, celelalte două adolescente au dat răspunsuri negative aducând argumente solide precum: ,,Nu mai am prieten, n-am despărțit pentru că nu mergea și gata, nu stau după un băiat care să mă aburească și să profite de pe mine. Când o să fiu pregatită o sa am, deocamdată îmi văd de școală.’’ sau ,,Nu îmi trebuie prieten acuma, am avut, dar nu l-am iubit.”. La întrebarea cu privire la familia lor și la întoarcerea lor acasă, răspunsurile au fost foarte diferite, una dintre participante enervându-se pe părinții săi că a abandonat-o, altă participantă înjurându-i și dorindu-le moartea. Cea de a treia adolescentă mi-a spus că nu își dorește să mai treacă prin ce a trecut, cea de a patra mi-a spus că și-ar dori, dar nu o caută nimeni, iar cea din urmă a fost abandonată la spital de mică și nu iși cunoaște părinți.

Familia este, in mod obisnuit , un suport emoțional și un sprijin enorm în dezvoltarea personală de care nu ar trebui să se lipsească niciun copil/adolescent. Adolescenții instituționalizați, din punctul meu de vedere, sunt niște persoane, care au nevoie de afecțiune și ocrotire la fel ca toți ceilalți, de aceea trebuie apreciate pentru simplul fapt că iși continuă viața indiferent de aceste lipsuri, condiții și alte beneficii pe care le primesc alții. Din propria mea experiență, pot spune că m-am regăsit într-o mică parte în poveștile lor tragice, crescând într-un mediu cu un tată alcoolic, până la o vărstă fragedă, după care am realizat ce se întâmplă de fapt și cum ar trebui să fie copilăria unui copil normal, lucru care m-a maturizat și m-a făcut să privesc altfel viața. Așa și în cazul de față, adolescentele intervievate au avut probleme/conflicte cu părinții. care ori le-au abandonat, ori nu le-au mai vrut după naștere. Răspunsurile lor și povestea lor dinainte de a veni la centru, este emoționantă și te face pe tine ca om să realizezi cât ești de norocos pentru viața pe care o ai și cât de mult ar trebui să apreciezi fiecare clipă și fiecare moment petrecut alături de familie și cei dragi. Câteva dintre aceste povești ar fi următoarele:

Persoana M,, 17 ani: ,,Când m-am născut, am fost dată la un centru de plasament, unde am stat cațiva ani, pe urmă mama m-a luat la ea acasă, dar condițiile erau proaste, (stătea în chirie, dar a dat-o afară pentru că nu și-a plătit chiria) așa că am stat în spatele blocului…(intervievata are lacrimi în ochi), după aceea, m-a dus iar la centru pentru că era greu. Din centru m-a dat spre adopție la o familie din Turda. Aceștia m-au dus la psiholog și la un psihiatru. În urma consultațiilor mi s-a aflat că am întârziere mintală gravă (la vârsta de 7 ani, gândeam ca un copil de 3 ani). Între timp, am luat ceva tratamente 2-3 ani. După câtva timp, mama naturală m-a căutat să mă ia acasă prostindu-mă cu o ciocolată și cu un telefon și cum eram cu gandirea aceea, am zis gata, mă duc la parinții mei naturali. Odată ajunsă acolo, am văzut unde stau..(condiții proaste, aveau un singur pat, eu dormeam pe jos ) totuși eram fericită că îi am lângă mine, dar după un timp mă bateau, mă puneau să cerșesc, să caut în gunoaie.(face pauză și rușinoasă continuă).. întrețineau relații sexuale în fața mea. Într-o seară le-am zis că vreau să stau mai mult afară, insă când au auzit, au început să mă bată, să îmi dea cu fierul de călcat în cap și de dulap, moment în care am strigat după ajutor. M-au salvat niște vecini, la care am stat 3 zile. Am avut un frate care se baga pentru mine, dar.. a murit de cancer acum 3 luni)..a venit mama la vecinii mei să mă cheme acasă, dar n-am vrut să merg și am sunat la politie, am dat declarație și le-am zis și acestora că nu vreau să mă întorc acasă, așa că m-au adus inapoi la centru.”

O altă poveste tragică, aparține unei tinere cu vârsta de 23 de ani:

,,Părinții mei, m-au dat la centru de mică, după câțiva ani au venit în vizită, dar nu m-au recunoscut. Cu toate acestea, m-au dus acasă, unde am stat un an, apoi, din cauza alcolului a murit mama și tot în aceeași zi tata s-a spanzurat de față cu mine. În momentul acela, m-am gândit că nu are rost să mai trăiesc și am decis să îmi iau viața, așa că m-am aruncat în fața mașinilor.. (intervievata face pauză) am fost în comă 6 luni, după care am ajuns din nou la centru. Am 17 frați, dar niciunul nu mă caută. Am trecut peste toate, sunt puternică.” (Important de precizat este faptul că, adolescenta a fost calmă pe tot parcursul interviului, inclusiv când a venit vorba de familie, în schimb se putea simți durerea cu care se confruntă, dar totodată curajul și optimismul de care a dat dovadă în toți acești ani).

Copilăria adolescentelor și viața dinainte ca de a merge la centrul de plasament, nu este un subiect ușor despre care se poate vorbi, aceasta rezultă din unele răspunsuri ale cuprins în aceste interviuri, mai precis: ,,Nu vreau să vorbesc despre familia mea, pentru mine nu există” sau ,,Eu n-am familie, pentru mine e moartă”.

În cea de a doua unitate tematică (activități cotidiene), din răspunsurile participantelor intervievate, rezultă faptul că timpul liber și-l petrec cu prieteni din afara centrului de plasament cu care merg la film, la înghețată, în parc sau afară la joacă.

La întrebarea referitoare la școală, Îți place la școală? Dacă nu, de ce nu? și a materiilor preferate, adolescentele intervievate, mi-au spus că le place la școală deoarece au posibilitatea să învețe lucruri noi și au activitate. Materiile lor preferate fiind: chimia, româna, muzica și matematica (important de știut, este faptul că materiile desfășurate la școala în care acestea învață, școală specială, sunt pentru clasele primare, unele fiind în clasa a XI-a, la vârsta de 23 de ani, altele în clasa a VI-a și a VII-a la vârsta de 17, respectiv 18 ani).

În ce constă întrebarea cu privire la locul de muncă: ,,Lucrezi undeva? Dacă da, la ce crezi că te ajută/Dacă nu, ai vrea să lucrezi?”, toate au dat un răspuns negativ, însă ar vrea să lucreze ca femeie de servici/la pițerii/în străinătate sau ca vânzătoare. Consideră că munca le poate rezolva problemele și le poate aduce multe beneficii. Analizând răspunsurile primite, se poate observa de cât de puțin au acestea nevoie pentru a fi fericite, în comparație cu alții. Starea financiară este importantă, odată cu aceasta, poți beneficia de unele lucruri materiale (haine, locuință, hrană, etc.) și de asemenea intervine sentimentul de siguranță (siguranța pe azi/mâine), așa cum s-a putut observa și din răspunsurile celor trei adolescente.

În cele ce urmează, aș dori să prezint răspunsurile primite de către adolescentele participante la acest interviu, cea de-a treia unitate (viitorul din perspectiva copiilor instituționalizați). Așadar, la întrebarea ,Ai vrea să îți întemeiezi o familie?” toate mi-au dat aceelași răspuns și anume, ,,da”. Totodată, când au fost întrebate despre viitor și ce iși doresc cel mai mult, majoritatea au răspuns că iși doresc o familie și un viitor strălucit, doar o singură fată, mi-a spus că iși dorește să ajute copiii cu probleme.

În încheierea acestei unități tematice, am ales să aflu câteva informații cu privire la dorințele și viitorul lor, iar pentru a face ca totul să fie mai simplu, am apelat la peștișorul de aur, care îndeplinește 3 dorințe. Întrebarea sună în felul următor: ,,Dacă cineva ți-ar îndeplini 3 dorințe, care ar fi acelea?”.Răspunsurile au fost pe cât se poate de realiste, simple și comune: ,Familie, carieră, copii,”. De astfel și în cazul viitorului, răspunsurile au fost asemănătoare cu cele din întrebarea anterioară, exceptând o singură adolescentă care mi-a spus că visează la o carieră în muzică. Un alt răspuns care mi-a atras atenția a fost primit din partea adolescentei insărcinate (17 ani), când am întrebat-o despre viitor. Răspunsul dat, a fost foarte negativist: ,,La ce îmi puneți întrebarea asta? Poate mâine mor, nu înțeleg la ce mă întrebați așa ceva!” .

În ce privesc întrebările legate de nevoi, din cadrul celei de a patra unități tematice, pregătirea adolescenților pentru o viață independentă, (Ai nevoie de ajutor pentru a-ți face mâncare?), majoritatea adolescentelor care au participat la acest interviu, mi-au spus că au avut nevoie de cineva (de doamna M de la centru) la început, dar acum nu au, deoarece știu să facă singure de mâncare, însă dacă e ceva “complicat”, cum ar fi cioarba, cer un sfat doamnelor de la centru sau bucătăresei. Această situație o reîntâlnim și în privința medicului (Ai nevoie de ajutor pentru a merge la medic?). Copiii instituționalizați sunt învățați de mici prin activități desfășurate în funcție de vârstă cum să se descurce în societate și nu numai. Desigur, această întrebare le-a pus pe gânduri pe unele intervievate (cea însărcinată și cea cu copil(3 luni) ) care până în momentul sarcinii nu au avut nevoie de doamnele de la centru sau de oricine altcineva din centru, să le ducă “de mână” la doctor. Răspunsurile celei din urmă întrebări cu provine la nevoile copiilor instituționalizați, (Ai nevoie de însoțitor pentru a merge în oraș?) sunt asemănătoare cu întrebarea referitoare la activități și prieteni.

4.3.2.1 Concluzii

În ceea ce privesc relațiile interumane, în urma răspunsurilor primite pe baza interviurilor, am ajuns la concluzia că, adolescenții instituționalizați au foarte mare nevoie de afecțiune și înțelegere, motiv pentru care își fac prieteni cu ușurință. Acest lucru l-am observat și pe parcursul practicii mele în Centrul de plasament nr. 8 ,,Speranța” din Huedin, când după aproximativ două întâlniri cu aceștia, mereu mă întrebau ,,Când mai vi? /Mai vi la noi? sau îmi spuneau ,,Așa de mult îmi place cu tine/ Hai să ne jucăm/ Hai să vezi unde este camera mea etc.” De asemenea am observat că tot din cauza acestor lipsuri (afecțiune, înțelegere) își contruiesc relații de iubire cu diferiți băieți care le pot satisface din punct de vedere emoțional și financiar. Pe de altă parte, în tabăra opusă, în momentul în care întrebam despre familie, ori ezitau să îmi răspundă trecând la alt subiect, ori nu vroiau, ori îmi spuneau că nu îi interesează familia din care provin, însă au fost și cazuri (descrise mai sus), în care participantele intervievate, mi-au detaliat relația pe care au avut-o cu familia, relație care s-a pierdut odată cu venirea la centru.

În altă ordine de idei, în ceea ce privesc activitățile cotidiene și pregătirea pentru o viață independentă, din răspunsurile adolescentelor intervievate, am dedus faptul că acestea se descurcă să meargă singure la medic, în oraș cu prietenii (la suc, înghețată, plimbare) sau chiar să facă de mâncare. De asemenea, tot din răspunsurile acestora, am dedus faptul iși doresc să-și întemeieze o familie (una dintre adolescentele intervievate având deja copil, o alta fiind însârcinată) și un loc de muncă.

Viitorul din perspectiva adolescentelor instituționalizate, este realist, normal, comun. Din răspunsurile acestora, am sesizat faptul că cel mai mult își doresc o familie și un loc de muncă. Acest lucru din punctul meu de vedere, demonstrează cât de importantă este pentru ei familia, de care ei nu au avut parte și situația financiară, care le poate satisface anumite nevoi, trebuințe.

CAPITOLUL V – Interventia sociala

Rezultatele obținute în cadrul cercetării de mai sus, m-au determinat să aplic o tehnică de intervenție socială, (care cuprinde 3 exerciții) în care mi-am propus să identific părerea copiilor personală despre ei înșiși.

În cele ce urmează, voi prezenta activitatea din cadrul intervenției sociale, care cuprinde trei exerciții preluate din, Formarea deprinderilor de viață independentă, manual pentru formatori, UNICEF ( Sorin Mitulescu, 2003) cu privire la deprinderi pentru o viață în societate.

5.1 Populația vizată

Populația vizată pentru participarea acestei tehnici de intervenție socială, face parte din Centrul de plasament nr. 8 ,,Speranța” din Huedin. au vârsta cuprinsă între 14-17 ani și sunt în număr de 10, (8 fete și 2 băieți).

5.1.2 Scopul intervenției sociale

Scopul acestei activitati de interventie socială, este de a identifica problemele cu care se confruntă copiii instituționalizați în ceea ce privește părerea lor personală despre ei înșiși. Consider că, pentru a-ți construi o viață independentă, o carieră și un viitor alături de cineva, e nevoie mai întâi să te descoperi pe tine insuți, să îți cunoști calitățile și defectele și să te autoeduci (dacă este necesar), deoarece așa cum am prezentat și în prima parte a lucrării de licență, copiii/adolescenții instituționalizați rămân cu traume și suferințe cauzate de „fenomenul instituționalizare”, a separării de părinți.

5.1.3 Obiectivele intervenției sociale

→ Conștientizarea de către copil/adolescent a faptului că oamenii sunt în elementele lor esențiale, toți la fel: se nasc, cresc și se dezvoltă psihosocial, îmbătrânesc și mor;

→ Fixarea elementelor caracteristice dezvoltării în adolescență, implicit a diferențelor determinate de identitatea de sex;

→ Abilitarea adolescenților cu informații și metode de autoevaluare;

→ Dezvoltarea interesului pentru cunoașterea de sine;

→ Stimularea relaționării sociale, cunoașterea limitelor individuale în relația EU-CEILALȚI;

→ Cunoașterea caracteristicilor creșterii și dezvoltării bio-psiho-sociale la pubertate și în adolescență.

Sorin Mitulescu (2003), consideră că: ,,Cunoașterea de către adolescenți a părților pozitive și negative ale personalității lor, joacă un rol important în găsirea unor modalități de depășire a aspectelor negative și a unor modalități de dezvoltare a ceea ce au mai bun”. De asemenea, tot același autor definește: ,,Autocunoașterea sau autoaprecierea, reprezintă cunoașterea calităților și defectelor proprii, aptitudinilor si atitudinilor, a trăsăturilor de personalitate precum și a gradului lor de dezvoltare . Ea se realizează prin comparați cu ceilalți oameni și evidențiază particularitățile individuale în cadrul unor grupuri.” (Sorin Mitulescu, 2003)

5.1.4 Exercițiul 1

Cine sunt? / Ce sunt?

Acest exercițiu are ca scop, identificarea rolului (rolurilor) pe care îl îndeplinește fiecare în parte. De exemplu: mamă/tată, creștin, fiu/fiică, elev, soră/frate, prieten, coleg, etc.

Timpul acordat copiilor instituționalizați care au luat parte la acest exercițiu, a fost de 5 minute. După care, i-am pus pe fiecare în parte să vorbească liber despre rolul/rolurile despre care crede el că le îndeplinește.

În urma răspunsurilor, am făucut o medie, din care cel mai comun rol, a fost cel de “coleg/prieten”, urmat de creștin, elev și soră/frate.

La finalul acestui exercițiu, copiii au fost întrebați ,,cum s-au simțit pe durata exercițiului și dacă le-a fost greu să răspundă”. Majoritatea au spus că a fost “interesant, simplu, frumos”, doar o singură persoană mi-a mărturisit că i-a fost dificil să înțeleagă ce rol îndeplinește.

5.1.4.1 Concluzii

Ca o concluzie asupra exercițiului de mai sus, din punctul meu de vedere, pot spune că mi-am indeplinit scopul și în același timp i-am făcut pe copii să înțeleagă mai exact ”ce este rolul?”, lucru ce mi-a dat satisfacție.

5.1.4.2 Exercițiul 2

Cum mă prezint?

Cel de-al doilea exercițiu, a avut ca scop facilitarea autocunoașterii de către participanți și dezvoltarea capacității de prezentare a propriei persoane.

Am ales acest exercițiu, pentru a dezvolta rolul/rolurile (exemplificate în primul exerciuțiu) pe care le îndeplinește fiecare participant, printr-o scurtă descriere despre ei înșiși. De asemenea, le-am dat și un exemplu care să îi ajute să înțeleagă mai bine acest lucru: ,,Mă numesc … sunt elev/ă … îmi place să … muzica mea preferată este … sunt înalt(ă)/scund(ă) … cea mai mare calitate a mea este … meseria pe care vreau să o practic mai târziu este … am prieteni … etc. “

Răspunsurile primite de către copiii participanți la acest exercițiu, au fost:

I (14 ani)

,,Numele meu este I, sunt elevă la Școala Specială din Huedin și îmi place de doamna că ne învață multe lucruri, dar eu sunt grea de cap și nu pricep. Muzica mea preferată sunt manelele, îmi place de Denisa. Cred că cea mai mare calitate a mea este vocea, îmi place să cant și vreau să mă fac cântăreață.”

A (14 ani)

,,Numele meu este A, sunt colegă cu I, am 14 ani. Cea mai mare calitate a mea este..nu știu..î,I place să cânt, să mă joc pe afară..Muzica mea preferată sunt manelele. Îmi place de Denisa, avem televizor aici la centru și în fiecare zi stau cu I (14 ani) în sală să o ascult.Nu știu ce meserie aș vrea să am..poate cântăreață ca I (14 ani) sau nu știu..nu m-am gândit..Mă ințeleg bine cu I (14 ani) și A (14 ani), restul colegilor nu îmi plac, că sunt mai “fiu-fiu” decât mine și nu am ce să vorbesc cu ei.”

A (14 ani)

Numele meu este A, sunt elevă la Școala Specială din Huedin și colegă cu A (14 ani) și I (14 ani). Cu ele mă înșeleg și cel mai bine..și cu restul colegilor din centru. Nu am o muzica mea preferată..îmi plac și manelele și de Andra și de Shakira. Nu știu ce calitate am..cred că dansul..îmi place să dansez ca Shakira. Cănd mă fac mare..vreau să am o familie și un loc de munca ..nu știu unde…poate femeie de servici sau nu știu“

O (15 ani)

,,Numele meu este, O. sunt fratele lui V (16 ani). calitatea mea principală ..nu stiu care este. Muzica mea preferată este hip hopul. Cântărețul meu preferat din străinătate este, Eminem și de la noi, Guess Who. Când o să fiu mare, vreau să mă fac cântăreț. Chiar am versuri scrise de mine.

,,Tu îmi dai putere să trec peste toate

Tu îmi dai putere să merg mai departe

Zi de zi, noapte de noapte

Îmi doresc să îmi fii aproape”

A (15 ani)

,,Numele meu este A, sunt coleg cu O și îmi place fotbalul. Nu am o muzică preferată, ascult orice. Eu m-am născut fără părinți și toată viața am stat în centru. Mă înțeleg bine cu colegii.Calitatea mea principală … nu știu ce calitate am eu..sunt un bun jucător de fotbal și cănd o să fiu mare, mi-aș dori să ajung ca Hagi. Îmi place la centru, mă înțeleg bine cu toți.

M (16 ani)

,,Mă numesc M, sunt elevă la Școala Specială din Huedin și îmi place să mă joc cu T (17 ani). Nu am o muzică preferată. Sunt scundă. Nu știu care este cea mai mare calitate a mea…. Aș vrea să devin învățătoare, pentru că îmi place de doamna de la școală. Materia mea preferată este româna chiar dacă nu mă prea descurc. Am colegi mulți în clasă, dar cel mai bine mă înțeleg cu T. “

T (16 ani)

,,Mă numesc T și sunt colegă cu M. Am 16 ani și îmi place să mă joc cu M, pentru că e cea mai bună prietenă a mea. Sunt înaltă pe lângă M, dar nu are nimic. Cea mai mare calitate a mea, cred că este făcutul mâncării, m-a învățat doamna de la centru să fac pireu, supă de pui și ghiveci. Îmi place să fac de mâncare cu doamna, că mă ajută și mă învață lucruri noi. Când o sa fiu mare, vreau să ajung bucătăreasă. Am prieteni la centru, dar cel mai mult îmi place să stau cu M.“

V (16 ani)

,,Numele meu este V, am 16 ani, îmi place foarte mult să fac haine la păpuși și când o să fiu mare vreau să mă fac designer vestimentar. Calitatea mea cea mai mare este croitoria. Aici la centru am învățat sa cos. Mă înțeleg bine cu toți, am avut certuri cu fetele din camera mea, dar n-am împăcat. La școală ne mai batem, ne mai jucăm. Eu nu vreau să mă bat, dar colegul meu de bancă mă enervează..nu mă lasă în pace.”

C (17 ani)

,,Numele meu este Cătălina, sunt elevă la Școala Specială din Huedin. Muzica mea preferată este muzica populară, îmi place de Irina Loghin și vreau să devin cântăreață. Nu știu ce să mai spun… mă înțeleg bine cu colegii de la școală, îmi place și de doamna M, că mă învață să scriu și să citesc..am învățat și engleză puțin (Pot să spun?), “ My name is C. I live in Huedin. I love Irina Loghin and doamna M.”

R (17 ani)

,,Numele meu este R, sunt colegă cu C (17) și prietenă bună. Nu am o muzică preferată, dar îmi place să ascult melodii lente. Nu am o calitate anume..Când ies din centru, vreau să am și eu grijă de copii cu probleme..La mine au fost grave, dar acum m-am vindecat. Nu știu unde mi-e familia și dacă nu m-au căutat până acum, nici nu mă interesează. Îmi place la centru, că se comport frumos cu noi doamnele ți mă înțeleg bine și cu colegii, am prieteni..e bine. “

5.1.4.3 Concluzii

În urma răspunsurilor primite, am dedus faptul că, participanții acestui exercițiu sunt nesiguri în ce privește calitățile și locul de muncă dorit. Totodată, modul în care se prezentau era unul haotic (treceau de la un subiect la altul sau vorbeau despre cu totul altceva), în schimb am observant faptul că au o relație bună cu doamna M de la centru și de asemenea că, relațiile de prietenie pe care și le fac de-a lungul șederii lor la centru de plasament, sunt selective.

5.1.4.4 Exercițiul 3

Ce fel de persoană te consideri?

Scopul acestui exercițiu este de a identifica părerea fiecăruia în parte despre el insuși. Am ales acest exercițiu, pentru a identifica părerea sinceră pe care o are fiecare copil în parte despre el insuși, motiv pentru care, modul prin care se va răspunde va fi în scris, individual. Totodată, răspunsurile nu se vor discuta în grup.

Timpul acordat este de 15 minute, timp în care fiecare participant al acestui exercițiu, va fi invitat să reflecteze asupra profilului personal ce reiese din următorul chestionar:

1. Sunt o persoan -optimistă

– pesimistă

– nu știu

2. Sunt o persoană – indiferentă

– negasivistă

– ambițioasă

– nu știu

3. Mă consider – generos

– individualist

– interesat

– nu știu

4. Mă consider o ființă – fericită

– foarte fericită

– nefericită

– foarte nefericită

– nu știu

5. Crezi în – propriile forțe

– destin

– noroc

– nu știu

Răspunsurile primate din partea copiilor, au fost următoarele:

La prima întrebare (Sunt o persoană..), 7 dintre copiii care au participat la acest exercițiu mi-au răspuns că sunt optimiști, iar ceilalți 3, au răspuns prin “nu știu”

A doua întrebare a sunat la fel ca cea de mai sus (Sunt o persoană…), la care 6 copiii au răspuns prin “nu știu”, alți 3, prin ”ambițioasă” și doar un singur copil a spus că este o persoană ”indiferentă”.

La cea de a treia întrebare (Mă consider…), 4 copii, mi-au răspuns prin”nu știu”, iar ceilalți prin “generos”.

La cea de a patra întrebare (Mă consider o ființă..), toți copiii mi-au spus că sunt fericiți.

La cea de a cincea întrebare (Crezi în..), un copil mi-a spus că nu știe, altul mi-a spus că el crede în destin, alți doi în noroc, iar cei mai mulți mi-au spus că, cred în forțele proprii.

5.1.4.5 Concluzii

În urma răspunsurilor, am dedus faptul că majoritatea participanților la acest exercițiu, au răspuns prin “nu știu” sau prin “fericit”, așa cum se poate observa și în diagramele reprezentate mai sus.

5.1.4.6 Concluzii cu privire la intervenția socială

În urma răspunsurilor primite de către copiii instituționalizați care au participat la intervenția de față, am sesisat faptul că aceștia sunt nesiguri în ce privește părerea de sine personală. Acest lucru se poate observa în exercițiile de mai sus.

În primul exercițiu, majoritatea copiilor au dat răspunsuri comune chiar dacă erau liberi să spună orice fel de rol pe care cred ei că îl îndeplinesc. Cel mai comun răspuns primit a fost cel de coleg sau prieten.

Prin cel de-al doilea exercițiu, ca o continuare a primului exercițiu, mi-am propus să identific părerea personală a copiilor instituționalizați care au participat la această tehnică de intervenție socială, despre ei înșiși printr-o scurtă autodescriere. Totodată acest exercițiu a avut ca scop facilitarea autocunoașterii de către participanți și dezvoltarea capacității de prezentare a propriei persoane.

În cel de-al treilea exercițiu, am aplicat un chestionar pe baza căruia fiecare participant în parte era invitat să răspundă liber. În urma acestui chestionar, am ajuns la concluzia că participanții au o părere bună despre ei înșiși. Totodată în urma răspunsurilor primite de către participanții exercițiului (3), am sesizat faptul că aceștia cred despre ei înșiși ca sunt persoane fericite și generoase, care cred în propriile forțe.

CONCLUZII FINALE

De fiecare dată, când ne confruntăm cu o problemă, când eșuăm în plan personal cât și profesional, când viața noastră merge într-o cu totul altă direcție decât ar trebui, este cineva lângă noi care ne ridică și ne ajută consolându-ne cu un sfat, o mângâiere, o vorbă bună. Acest “cineva” la care fac referire, este cea mai importantă persoană din viața fiecăruia și anume, mama. Persoana care te naște, te crește, te iubește indiferent dacă ești bogat sau sărac, deștept sau nu, te educă și este cu tine până la sfârșitul vieții. Așa cum am prezentat în prima parte a lucrării de licență, cauzele și efectele care duc la instituționalizare îl determină pe copil/adolescent să decurgă la diferite comportamente, tulburări de comportament. De asemenea trauma și suferința este cauzată tot de acest fapt, al instituționalizării, al separării față de părinți. Nu de multe ori ne-am pus întrebarea ,,Oare ce ne-am face fără mama?”. Desigur, răspunsurile vor fi diferite, de la o persoană la alta, însă revenind la aceste ființe care nu au lângă ei „acest cineva” ca o completare și în același timp încheiere, aș dori să-l citez pe Goethe: ,, Omul care nu mai are nimic de pierdut, este cel mai greu de învins.”

În urma cercetării desfășurate, am identificat problemele cu care se confruntă adolescenții instituționalizați și totodată am reușit să descopăr poveștile lor de viață, relațiile interumane, modul de viață și pregătirea acestora pentru o viață independentă. Precizes faptul că, nu mi-a fost ușor, dar așa cum am mai spus, am încercat să mă pun în locul lor și să fiu cât mai aproape de participanții cercetării mele. De asemenea prin tehnica aleasă pentru intervenția socială, am reușit să identific părerea copiilor instituționalizați despre ei înșiși cu ajutorul unor trei exerciții preluate din, Formarea deprinderilor de viață independentă, manual pentru formatori, UNICEF ( Sorin Mitulescu, 2003).

Bibliografie

Albert Ogien, 2002. Sociologia devianței, București, Editura Polirom;

Doru Buzducea (coord.), 2010. Asistență socială a grupurilor de risc, Iași, Editura Polirom;

DianeE. Papalia, 2010. Dezvoltarea umană, București, Editura Trei;

George Neamțu (coord.), 2003. Tratat de Asistență Socială, Iași, Editura Polirom;

Gerard Lopez, 2001. Violențete sexuale asupra copiilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia;

Ionel Brătianu, Cristinel Roșca, 2005. Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Iai, Editura Lumen;

Maria Banciu, 2008. Dreptul familiei, Cluj-Napoca, Editura Canonica;

Marian Preda(coord.), 2009. Riscuri și inechități sociale în România, Iași, Editura Polirom;

Ruxandra Cesereanu & Co, 2004. Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor, Cluj-Napoca, Editura Limes;

Scott Peck (dr. psihiatru), 2001. Drumul către tine insuți, București, Editura Curtea veche;

Simona Gabriela-Sînzianu, 2006. Violența în familie prezentată în presa din România, Iași, Editura Lumen;

Sorin Mitulescu (coord. dr.) 2003. Formarea deprinderilor de viață independentă, Manual pentru formatori,UNICEF, București, Editura Ro Media;

Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel (coord.), 2009. Manual de formare a specialistului în copilăria timpurie, București, Editura Humanitas;

UNICEF, 2006. Manual pentru implementarea legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, București, Editura Vanemonde;

Sursă online, Petru Ștefănoi, Paradigme și abordări sociologice contextualiste în asistența socială.Elemente de specificitate locală în practica asistenței sociale, 2012, http://ro.scribd.com/doc/94278077/Paradigme-si-Abordari-Sociologice-Contextualiste-in-Asistenta-Sociala-Contextual-Sociological-Paradigms-and-Approaches-in-Social-Work-Petru-Stefaro accesat la data de 16 mai, 2014, ora 5 a.m.).

Anexe:

Ghidul de interviu

Nume:

Prenume:

Vârstă:

Sex:

Scopul interviului

Interviul de față are ca scop, culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale, modul de viață și pregătirea copiilor instituționalizați pentru o viață independentă.

Obiectivele interviului

1.Culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale ale adolescenților instituționalizați;

2 Culegerea informațiilor cu privire la activitățile lor cotidiene;

3.Culegerea informațiilor cu privire la viitor din perspectiva adolescenților instituționalizați.

Prezentarea interviului(introducere)

,,Bună ziua! Numele meu este, Iohana Popa și sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Cluj-Napoca. Interviul de față cuprinde patru unități tematice și are ca scop, culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale, modul de viață și pregătirea adolescenților instituționalizați pentru o viață independentă. Vă asigur că răspunsurile dvs. sunt confidențiale și vor fi prelucrate și utilizate doar pentru îndeplinirea scopului.”

Unități tematice:

1. Relatii interpersonale;

2. Activitățile cotidiene;

3. Pregatirea adolescenților pentru o viață independentă;

4. Viitorul din perspectiva copiilor instituționalizați.

1.Relatii interpersonale

Ai mulți prieteni?

Cum te înțelegi cu ei?

Mai ai frați sau surori? Daca da, cum vă ințelegeți?

4. Ești îndrăgostită? Dacă da, cum vă înțelegeți?

5. Îți place la centru?

6.Cum te înțelegi cu colegii de la centru?

7. De ce crezi că te afli aici?

8. Ai vrea să te întorci la familia ta? De ce nu/da?

2.Activitățile cotidiene

1. Ce îți place să faci în timpul liber?

2. Ce faci când te întâlnești cu prietenii? Unde mergeți?

3. Îți place la școală? Dacă nu, de ce nu?

4. Ce materie preferată ai?

5.Lucrezi undeva? Dacă da, la ce crezi că te ajută/Dacă nu, ai vrea să lucrezi?

3.Viitorul din perspectiva copiilor instituționalizați

Ai vrea să îți întemeiezi o familie?

La ce te gândești când auzi cuvântul ”viitor”?

Unde te vezi peste 10 ani?

Ce îți dorești cel mai mult?

Dacă cineva ți-ar îndeplini 3 dorințe, care ar fi acelea?

4.Pregatirea adolescenților pentru o viață independentă

1. Ai nevoie de ajutor pentru a-ți face mâncare?

Ai nevoie de ajutor pentru a merge la medic?

Ai nevoie de însoțitor pentru a merge în oraș?

Bibliografie

Albert Ogien, 2002. Sociologia devianței, București, Editura Polirom;

Doru Buzducea (coord.), 2010. Asistență socială a grupurilor de risc, Iași, Editura Polirom;

DianeE. Papalia, 2010. Dezvoltarea umană, București, Editura Trei;

George Neamțu (coord.), 2003. Tratat de Asistență Socială, Iași, Editura Polirom;

Gerard Lopez, 2001. Violențete sexuale asupra copiilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia;

Ionel Brătianu, Cristinel Roșca, 2005. Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Iai, Editura Lumen;

Maria Banciu, 2008. Dreptul familiei, Cluj-Napoca, Editura Canonica;

Marian Preda(coord.), 2009. Riscuri și inechități sociale în România, Iași, Editura Polirom;

Ruxandra Cesereanu & Co, 2004. Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor, Cluj-Napoca, Editura Limes;

Scott Peck (dr. psihiatru), 2001. Drumul către tine insuți, București, Editura Curtea veche;

Simona Gabriela-Sînzianu, 2006. Violența în familie prezentată în presa din România, Iași, Editura Lumen;

Sorin Mitulescu (coord. dr.) 2003. Formarea deprinderilor de viață independentă, Manual pentru formatori,UNICEF, București, Editura Ro Media;

Stepfanie Kolly, Cătălina Rădulescu, Monica Anghel (coord.), 2009. Manual de formare a specialistului în copilăria timpurie, București, Editura Humanitas;

UNICEF, 2006. Manual pentru implementarea legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, București, Editura Vanemonde;

Sursă online, Petru Ștefănoi, Paradigme și abordări sociologice contextualiste în asistența socială.Elemente de specificitate locală în practica asistenței sociale, 2012, http://ro.scribd.com/doc/94278077/Paradigme-si-Abordari-Sociologice-Contextualiste-in-Asistenta-Sociala-Contextual-Sociological-Paradigms-and-Approaches-in-Social-Work-Petru-Stefaro accesat la data de 16 mai, 2014, ora 5 a.m.).

Anexe:

Ghidul de interviu

Nume:

Prenume:

Vârstă:

Sex:

Scopul interviului

Interviul de față are ca scop, culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale, modul de viață și pregătirea copiilor instituționalizați pentru o viață independentă.

Obiectivele interviului

1.Culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale ale adolescenților instituționalizați;

2 Culegerea informațiilor cu privire la activitățile lor cotidiene;

3.Culegerea informațiilor cu privire la viitor din perspectiva adolescenților instituționalizați.

Prezentarea interviului(introducere)

,,Bună ziua! Numele meu este, Iohana Popa și sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Cluj-Napoca. Interviul de față cuprinde patru unități tematice și are ca scop, culegerea informațiilor cu privire la relațiile interpersonale, modul de viață și pregătirea adolescenților instituționalizați pentru o viață independentă. Vă asigur că răspunsurile dvs. sunt confidențiale și vor fi prelucrate și utilizate doar pentru îndeplinirea scopului.”

Unități tematice:

1. Relatii interpersonale;

2. Activitățile cotidiene;

3. Pregatirea adolescenților pentru o viață independentă;

4. Viitorul din perspectiva copiilor instituționalizați.

1.Relatii interpersonale

Ai mulți prieteni?

Cum te înțelegi cu ei?

Mai ai frați sau surori? Daca da, cum vă ințelegeți?

4. Ești îndrăgostită? Dacă da, cum vă înțelegeți?

5. Îți place la centru?

6.Cum te înțelegi cu colegii de la centru?

7. De ce crezi că te afli aici?

8. Ai vrea să te întorci la familia ta? De ce nu/da?

2.Activitățile cotidiene

1. Ce îți place să faci în timpul liber?

2. Ce faci când te întâlnești cu prietenii? Unde mergeți?

3. Îți place la școală? Dacă nu, de ce nu?

4. Ce materie preferată ai?

5.Lucrezi undeva? Dacă da, la ce crezi că te ajută/Dacă nu, ai vrea să lucrezi?

3.Viitorul din perspectiva copiilor instituționalizați

Ai vrea să îți întemeiezi o familie?

La ce te gândești când auzi cuvântul ”viitor”?

Unde te vezi peste 10 ani?

Ce îți dorești cel mai mult?

Dacă cineva ți-ar îndeplini 3 dorințe, care ar fi acelea?

4.Pregatirea adolescenților pentru o viață independentă

1. Ai nevoie de ajutor pentru a-ți face mâncare?

Ai nevoie de ajutor pentru a merge la medic?

Ai nevoie de însoțitor pentru a merge în oraș?