Prefigurare Si Continuitate. Corespondente Formale Si Teologice Intre Cultul Iudaic Si Cel Crestin

CUPRINS

CUPRINS……………………………………………………………………………….2

CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………………..6

INTRODUCERE…………………………………………………………………….8

A. Raportul „tip-antitip”…………………………………………………………….9

1. Noțiunea de tip în Sfânta Scriptură………………………………….9

2. Existența tipului………………………………………………………….10

2.1. Mărturii ale Vechiului Testament…………………………..10

2.2. Iisus Hristos mărturisește prezența tipurilor…………….10

2.3. Mărturiile Sfinților Apostoli………………………………….11

2.4. Mărturiile Sfinților Părinți……………………………………11

2.5. Sfânta Liturghie—mărturie a sensului tipic……………..13

3. Extinderea tipului în Sfânta Scriptură…………………………….13

CAPITOLUL I—UNITATEA VIEȚII RELIGIOASE……………15

1. Cădere și creație………………………………………………………………….15

2. Creație și cult……………………………………………………………………..16

3. Caracterul cosmic al cultului………………………………………………..16

4. Liturghia cosmică—Sfântul Maxim Mărturisitorul………………….17

4.1. Originea problematicii………………………………………………18

4.2. „Introducere în mister”………………………………………………19

5. Creația ca Euharistie……………………………………………………………22

5.1. Euharistia ca anaforă a lumii………………………………………23

CAPITOLUL II—VÂRSTELE TRĂIRII RELIGIOASE A

OMENIRII ÎN VECHIUL TESTAMENT………………………………25

A. De la etapa edenică la Avraam……………………………………………..25

B. Religia în timpul patriarhilor………………………………………………..29

1. Chemarea lui Avraam………………………………………………….29

2. Avraam, „tatăl credinței”……………………………………………..30

3. Caracteristici ale religiei patriarhilor……………………………..31

a. Altare și sacrificii……………………………………………………32

b. Pietre sacre…………………………………………………………….33

c. Circumcizia……………………………………………………………33

4. Revelație și providență la patriarhi………………………………..34

a. EL………………………………………………………………………..34

b. Elohim…………………………………………………………………..35

c. Elyon…………………………………………………………………….36

d. Adonai…………………………………………………………………..36

C. Religia în timpul lui Moise și a urmașilor săi…………………………38

1. Religia lui Moise și religia patriarhilor…………………………..38

1.1. Tradiția iahvistă……………………………………………………39

1.2. Tradiția elohistă……………………………………………………39

1.3. Tradiția sacerdotală………………………………………………39

1.4. Tradiția deuteronomistă………………………………………..39

2. „Eu sunt cel ce sunt”……………………………………………………42

3. Moise și monoteismul………………………………………………….43

4. Cultul mozaic……………………………………………………………..44

a. Interzicerea chipurilor cioplite………………………………….44

b. Cortul Mărturiei……………………………………………………..45

c. Sărbătorile……………………………………………………………..45

I. Sărbătorile sabatice……………………………………………..45

1. Sabatul………………………………………………………….45

2. Lunile noi……………………………………………………..46

3. Anul sabatic………………………………………………….46

4. Anul jubiliar………………………………………………….46

II. Sărbătorile anuale……………………………………………………….46

1. Paștile……………………………………………………………………46

2. Cincizecimea………………………………………………………….46

3. Ziua Împăcării………………………………………………………..47

4. Sărbătoarea Corturilor……………………………………………..47

5. Ideea mesianică în Pentateuh……………………………………47

6. În timpul lui Iosua…………………………………………………..49

7. Religia sub Judecători……………………………………………..49

8. Religia evreilor în timpul regalității. Profeții………………50

5. Reforme religioase în perioada regalității………………………………..51

a. Renașterea religioasă de sub Abia………………………………………51

b. Reforma religioasă a lui Iezechia……………………………………….51

c. Reforma religioasă a lui Iosia…………………………………………….52

6. Vremea profeților. Viața religioasă văzută de profeți………………..53

CAPITOLUL III—PREFIGURARE ȘI CONTINUITATE……………..58

1. Considerații generale asupra cultului mozaic……………………………59

2. Cultul zilnic de la templu………………………………………………………60

3. Personalul de cult…………………………………………………………………61

4. Principalele elemente ale cultului mozaic în cultul creștin…………63

4.1. Anul liturgic și împărțirile lui………………………………………….63

4.2. Laudele bisericești…………………………………………………………65

4.3. Jertfa euharistică și jertfele Vechiului Testament………………66

4.4. Sărbătorile, Sfintele Taine și Ierurgiile…………………………….69

4.5. Expresii, lecturi și păersoane din cultul iudaic în cultul

creștin………………………………………………………………………………..72

4.6. Influențe ale cultului mozaic cu privire la locașurile de cult,

persoanele liturgice și obiectele din cultul creștin……………………74

CAPITOLUL IV–VECHIUL TESTAMENT ȘI SFÂNTA LITURGHIE………………………………………………………………………………….78

1. Vechiul Testament ca izvor al cultului creștin în primele trei secole de existență a Bisericii creștine………………………………………………………….79

2. Texte din Vechiul Testament în Liturghiile Ortodoxe……………….84

CONCLUZII………………………………………………………………………………..101

Euharistia, prefigurare a celor de pe urmă…………………………………101

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………….103

=== Prefigurare si Continuitate.Corespondente Formale si Teologice Intre Cultul Iudaic si Cel Crestin ===

CUPRINS

CUPRINS……………………………………………………………………………….2

CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………………..6

INTRODUCERE…………………………………………………………………….8

A. Raportul „tip-antitip”…………………………………………………………….9

1. Noțiunea de tip în Sfânta Scriptură………………………………….9

2. Existența tipului………………………………………………………….10

2.1. Mărturii ale Vechiului Testament…………………………..10

2.2. Iisus Hristos mărturisește prezența tipurilor…………….10

2.3. Mărturiile Sfinților Apostoli………………………………….11

2.4. Mărturiile Sfinților Părinți……………………………………11

2.5. Sfânta Liturghie—mărturie a sensului tipic……………..13

3. Extinderea tipului în Sfânta Scriptură…………………………….13

CAPITOLUL I—UNITATEA VIEȚII RELIGIOASE……………15

1. Cădere și creație………………………………………………………………….15

2. Creație și cult……………………………………………………………………..16

3. Caracterul cosmic al cultului………………………………………………..16

4. Liturghia cosmică—Sfântul Maxim Mărturisitorul………………….17

4.1. Originea problematicii………………………………………………18

4.2. „Introducere în mister”………………………………………………19

5. Creația ca Euharistie……………………………………………………………22

5.1. Euharistia ca anaforă a lumii………………………………………23

CAPITOLUL II—VÂRSTELE TRĂIRII RELIGIOASE A

OMENIRII ÎN VECHIUL TESTAMENT………………………………25

A. De la etapa edenică la Avraam……………………………………………..25

B. Religia în timpul patriarhilor………………………………………………..29

1. Chemarea lui Avraam………………………………………………….29

2. Avraam, „tatăl credinței”……………………………………………..30

3. Caracteristici ale religiei patriarhilor……………………………..31

a. Altare și sacrificii……………………………………………………32

b. Pietre sacre…………………………………………………………….33

c. Circumcizia……………………………………………………………33

4. Revelație și providență la patriarhi………………………………..34

a. EL………………………………………………………………………..34

b. Elohim…………………………………………………………………..35

c. Elyon…………………………………………………………………….36

d. Adonai…………………………………………………………………..36

C. Religia în timpul lui Moise și a urmașilor săi…………………………38

1. Religia lui Moise și religia patriarhilor…………………………..38

1.1. Tradiția iahvistă……………………………………………………39

1.2. Tradiția elohistă……………………………………………………39

1.3. Tradiția sacerdotală………………………………………………39

1.4. Tradiția deuteronomistă………………………………………..39

2. „Eu sunt cel ce sunt”……………………………………………………42

3. Moise și monoteismul………………………………………………….43

4. Cultul mozaic……………………………………………………………..44

a. Interzicerea chipurilor cioplite………………………………….44

b. Cortul Mărturiei……………………………………………………..45

c. Sărbătorile……………………………………………………………..45

I. Sărbătorile sabatice……………………………………………..45

1. Sabatul………………………………………………………….45

2. Lunile noi……………………………………………………..46

3. Anul sabatic………………………………………………….46

4. Anul jubiliar………………………………………………….46

II. Sărbătorile anuale……………………………………………………….46

1. Paștile……………………………………………………………………46

2. Cincizecimea………………………………………………………….46

3. Ziua Împăcării………………………………………………………..47

4. Sărbătoarea Corturilor……………………………………………..47

5. Ideea mesianică în Pentateuh……………………………………47

6. În timpul lui Iosua…………………………………………………..49

7. Religia sub Judecători……………………………………………..49

8. Religia evreilor în timpul regalității. Profeții………………50

5. Reforme religioase în perioada regalității………………………………..51

a. Renașterea religioasă de sub Abia………………………………………51

b. Reforma religioasă a lui Iezechia……………………………………….51

c. Reforma religioasă a lui Iosia…………………………………………….52

6. Vremea profeților. Viața religioasă văzută de profeți………………..53

CAPITOLUL III—PREFIGURARE ȘI CONTINUITATE……………..58

1. Considerații generale asupra cultului mozaic……………………………59

2. Cultul zilnic de la templu………………………………………………………60

3. Personalul de cult…………………………………………………………………61

4. Principalele elemente ale cultului mozaic în cultul creștin…………63

4.1. Anul liturgic și împărțirile lui………………………………………….63

4.2. Laudele bisericești…………………………………………………………65

4.3. Jertfa euharistică și jertfele Vechiului Testament………………66

4.4. Sărbătorile, Sfintele Taine și Ierurgiile…………………………….69

4.5. Expresii, lecturi și păersoane din cultul iudaic în cultul

creștin………………………………………………………………………………..72

4.6. Influențe ale cultului mozaic cu privire la locașurile de cult,

persoanele liturgice și obiectele din cultul creștin……………………74

CAPITOLUL IV–VECHIUL TESTAMENT ȘI SFÂNTA LITURGHIE………………………………………………………………………………….78

1. Vechiul Testament ca izvor al cultului creștin în primele trei secole de existență a Bisericii creștine………………………………………………………….79

2. Texte din Vechiul Testament în Liturghiile Ortodoxe……………….84

CONCLUZII………………………………………………………………………………..101

Euharistia, prefigurare a celor de pe urmă…………………………………101

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………….103

DECLARAȚIE…………………………………………………………………………….106

CURRICULUM VITAE……………………………………………………………….107

CUVÂNT ÎNAINTE

,,Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps. 150,6), îndeamnă psalmistul în ultimul verset al cărții celei mai frecvent folosite în cultul creștin. Dumnezeu nu poate fi accesibil oamenilor decât prin intermediul unor manifestări cultice, personale sau colective, prin intermediul cărora spiritul uman intră în legătură dialogică cu Ființa Supremă. Astfel, cultul se dovedește a fi un aspect indispensabil vieții acelor persoane care intuiesc valoarea veșniciei și doresc să se împărtășească de fericirea dumnezeirii necuprinse. În acest sens, Dumnezeu a sădit în om tendința firească spre El, Creatorul Atotputernic, motivându-l în a se îndrepta cu hotărâre spre izvorul de viață divin, singurul din care poate primi energi pentru a putea înfrunta cu demnitate viața.

Omul a fost creat pentru a-L lăuda pe Dumnezeu și a participa la fericirea Lui. Prin cult, omul își împlinește menirea de a-L preamări pe Dumnezeu și primește premisele participării la fericirea veșnică de dincolo de eshaton.

Observarea dimensiunilor universale ale cultului și deschiderea lui în veșnicie m-a determinat să dezbat în lucrarea de față dinamismul istoriei cultului văzut prin prisma revelației pe care Sfânta Scriptură a consemnat-o în scris. De la cultul sincer și profund care s-a manifestat în viața lui Adam în Paradis, trecând pe la cel al descendenților săi imediați, al patriarhilor și al poporului ales, s-a ajuns la celebrarea euharistică creștină, în care Însuși Dumnezeu Se oferă pe Sine, El fiind și Cel care primește jertfa. Cultul creștin a fost prevestit prin cultul vechitestamentar, de la acesta chiar preluându-se unele elemente, însă mai mult de formă decât de fond. Sfânta Euharistie, net superioară formelor de cult iudaice, care ofereau doar o curățire exterioară, îl aduce pe Hristos-Dumnezeu în noi și ne deschide drumul spre realitățile transcendentale. Această continuitate a cultului am încercat să o evidențiez în lucrarea de față, exemplificând, după informațiile Sfintei Scripturi, modurile de exprimare a adorării lui Dumnezeu în diferitele stadii ale istoriei mântuirii.

Lucrarea debutează cu dezvoltarea în ,,Introducere” a relației ,,tip-antitip”, urmată de primul capitol în care este descris aspectul unitar și universal al cultului, cu un accent special pe ,,Liturghia cosmică”, generală descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul. În capitolul al doilea am prezentat ,,Vârstele trăirii religioase a omenirii” așa cum se descrie în Vechiul Testament, trecând în revistă viața religioasă etapizată, începând de la cultul edenic până la apariția cultului creștin. Capitolul al treilea debutează cu descrierea unor aspecte ale cultului iudaic, iar apoi se continuă cu arătarea corespondențelor dintre acest cult și cel creștin. Ultimul capitol a fost rezervat arătării tuturor textelor vechitestamentare care astăzi sunt întrebuințate în cultul creștin.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a luminat și mi-a dat puterea de a finaliza această lucrare. Gândurile mele se îndreaptă cu mulțumire și spre minunata mea soție, Maria, care a fost alături de mine și m-a sprijinit, dându-mi încredere și curaj de a merge înainte. Mulțumesc, de asemenea, întregii mele famili pentru răbdarea, înțelegerea, dragostea, sprijinul moral și material pe care l-au oferit. Datorez sentimente de prețuire, mulțumire și recunoștință Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Chirilă, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, pentru îndrumarea, ajutorul și susținerea în vederea realizării acestei lucrări. Mulțumesc, de asemenea, tuturor profesorilor care au contribuit la formarea mea morală și intelectuală pe parcursul anilor de studiu, precum și tuturor prietenilor care mi-au fost și îmi sunt alături. Mulțumiri speciale aduc P.S. Dr. Irineu Bistrițeanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, pentru sfaturile și îndrumările pe care mi le-a oferit și care au avut o înrâurire deosebită asupra mea, fiindu-mi de mare folos în vederea exercitării unei viitoare misiuni sacerdotale.

INTRODUCERE

Sfânta Scriptură reprezintă istoria mântuirii neamului omenesc surprinsă în punctele ei esențiale și prezentată gradat într-o succesiune a evenimentelor care confirmă viabilitatea și adevărul actelor prezentate, precum și legăturile incontestabile dintre ele. Aceasta succesiune logică, fundamentată și pe legăturile și corespondențele observate la nivelul textului sfânt în integralitatea lui, afirmă conținutul faptic și de idei al Sfintei Scripturi drept corespunzând neîndoielnic planului de mântuire din veci , pe care Dumnezeu l-a avut în ceea ce privește lumea. Cu alte cuvinte, derularea faptelor minunate, pe care autorii le-au prezentat și care, la un moment dat s-au constituit în Sfânta Scriptură, reprezintă creionarea planului de mântuire al lumii aflat în derulare.

Sfânta Scriptură în ansamblul ei reprezintă un tot unitar absolut indisolubil, cu toate că sub aspect material este împărțită în două secvențe mari: Vechiul Testament și Noul Testament. De fapt, aceste două „părți” ale Sfintei Scripturi nu sunt altceva decât „planul de mântuire al lumii aflat în diferite stadii ale derulării lui”. Astfel, Vechiul Testament se constituie în partea premergătoare actului divin de eliberare a lumii de sub stăpânirea morții prin întruparea Logosului divin, iar Noul Testament reprezintă realizarea faptică a acestui act.

Luând în considerare aceste aspecte, precum și deschiderea Vechiului Testament în Noul Testament, se poate afirma cu toată tăria că Vechiul Testament a prefigurat evenimentele mântuitoare ale Noului Testament și că cele două se împlinesc unul în celălalt, neputând fi înțelese separat, ci numai fiecare în lumina celuilalt. Ambele testamente tratează problematica mântuirii și converg spre punctul central al acesteia: Iisus Hristos.

A. RAPORTUL TIP-ANTITIP

1. Noțiunea de tip în Sfânta Scriptură

Între Vechiul Testament și Noul Testament există o legătură incontestabilă. Expresie a prefigurărilor, relația tip-antitip desemnează raporturile care se stabilesc la nivelul unor realități din cele două testamente; astfel, tipul este, în mod obișnuit, înfățișat printr-o realitate istorică a Vechiului Testament, care se împlinește în mod desăvârșit în Noul Testament. În felul acesta, evenimente sau persoane din Vechiul Testament devin tipuri ale unor realități sau persoane din Noul Testament, acestea din urmă devenind antitipuri ale celor dintâi. Adam este tipul celui ce avea să vină (Rom. 5,14), adică a lui Hristos, iar potopul este interpretat de Sfântul Apostol Petru ca tip al Botezului.

„Tipul” în sine este o existență istorică, materială, concretă; el primește de la Duhul Sfânt o însemnătate deosebită, care coexistă alături de cea istorică și se sprijină pe aceasta. Înțelesul sau sensul tipic , pe care-l primește o realitate vechitestamentară, este, deci, lucrarea Duhului lui Dumnezeu și ea nu contrazice realitatea istorică. Astfel, în definiție, tipul este o realitate istorică, cu caracter profetic, ce conține în sine o referință la antitipul reprezentat, fiind ridicat la semnificația lui deosebită prin lucrarea Duhului Sfânt.

Privit din punctul de vedere al naturii lui, tipul poate fi reprezentat de persoane (Adam, Melchisedec care prefigurau pe Hristos), de lucruri și evenimente (mana, șarpele de aramă înălțat de Moise, mielul pascal etc.). Din punct de vedere al raportului dintre tip și antitip, se poate vorbi de tipuri profetice sau alegorice, care prefigurau lucrurile ce aveau să se întâmple în viitor și se refereau, de obicei, la Hristos și la Împărăția întemeiată de El. În această categorie pot intra orice fel de tipuri, fie persoane, fie obiecte sau dispoziții legale. A doua categorie o constituie tipurile morale sau tropologice, ca prefigurări ale moravurilor vieții creștine. Circumciziunea prefigura tăierea împrejur a inimii pe care o primim în Hristos (Col.2,11). A treia categorie este reprezentată de tipurile anagogice, care preînchipuie realități superioare, cerești. Cetatea Ierusalimului, de exemplu, prefigura Ierusalimul ceresc de care se vorbește în Apocalipsa (2,21).

2. EXISTENȚA TIPULUI

2.1. MĂRTURII ALE VECHIULUI TESTAMENT

Întreg Vechiul Testament este presărat cu exemple de tipuri, care și-au găsit împlinirea în realitățile harice ale Noului Testament. Se cere precizat, însă, faptul că tipul nu întrunește în sine întreg adevărul dovedit de antitip, acesta din urmă fiind superior primului. „Tipul nu trebuie separat cu totul de adevăr, căci altfel nu ar mai fi tip; nici nu trebuie socotit egal cu adevărul, căci iarăși va deveni și el adevăr; ci trebuie să rămânem la măsura proprie fiecăruia, nu socotind tipul în întregime adevăr, dar nici lipsindu-l cu totul de acesta. Căci, dacă el are totul, atunci și el este adevăr, iar dacă este lipsit cu totul, atunci nu poate fi tip.”

Sensul tipic nu este o invenție a ermeneuticii biblice, ci reprezintă o realitate care reiese clar din textul Vechiului Testament; fiind o lucrare a Duhului Sfânt, conținutul tipic al cuvintelor Sfintei Scripturi poate fi transmis de aghiograf fără ca acesta să-i sesizeze întru totul semnificația. Mari evenimente, cum ar fi: eliberarea din robia egipteană, întoarcerea din captivitatea babiloniană, trecerea prin Marea Roșie etc., prefigurează evenimente care se vor împlini prin întruparea lui Iisus Hristos, iar profețiile mesianice conturează deja o imagine a lui Mesia cel așteptat.

2.2. IISUS HRISTOS MĂRTURISEȘTE PREZENȚA TIPURILOR

Mântuitorul Însuși se folosește de persoane sau situații din Vechiul Testament pe care le aplică la propria-I persoană: cuvintele proorocului Isaia (29,18-19; 35,9) devin mărturie prin care Domnul Hristos Se autoidentifică lui Ioan Botezătorul: „… spune-ți lui Ioan Botezătorul ceea ce auziți și vedeți: orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește.”(Mt. 11,4-5); „semnul lui Iona” (Mt.12,39) prefigurează moartea și învierea Sa, iar „piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117,22) este substituită prin El Însuși ca Dumnezeu întrupat și nebăgat în seamă de înțelepții vremii.

2.3. MĂRTURIILE SFINȚILOR APOSTOLI

Sfinții Apostoli și Evangheliști confirmă și argumentează legătura tipică dintre cele două testamente. Este sugestivă, în acest sens, intenția Sfântului Apostol și Evanghelist Matei de a demonstra că Hristos este Mesia cel prezis de profeți și că în El s-a împlinit întreaga Scriptură a Vechiului Testament: „acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de către Domnul prin proorocul care zice…” (Mt.1,22; 4,14; 8,17; 12,17; 21,4)

Pe linia interpretativă a Sfântului Apostol Pavel, legătura tipică rezidă, printre altele, în viziunea asupra celor două soții ale lui Avraam: Sara și Agar, care sunt văzute ca reprezentând cele două testamente; textul istoric al Genezei primește o interpretare tipică, imprimându-i-se un dublu sens (literal și tipic). În acest context (Gal. 4,4) apostolul folosește termenii de „typoi” și „typikos” cu sensul de tipuri sau prefigurări și respectiv prefigurat, cu scopul de a evidenția caracterul tipic al unor persoane sau evenimente din Vechiul Testament. Pentru el, apa ce izvora din stâncă și trecerea Mării Roșii prefigurau Botezul, iar mana preînchipuia Euharistia; cât privește cuvântul „typos” din Rom. 5,14, este clar că scopul folosirii lui a fost acela de a-l desemna pe Adam ca pe unul ce-L prefigura pe Iisus Hristos: „Căci a împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greșelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Rom. 5,14)

2.4. MĂRTURII ALE SFINȚILOR PĂRINȚI

Dezvoltarea ulterioară a teologiei creștine prin scrierile marilor Părinți ai Bisericii consemnează și o aprofundare a studiului asupra aspectului tipic al Sfintei Scripturi. În perioada imediat următoare timpurilor apostolice, Sfântul Clement afirma în epistola sa către Corinteni 12,5-8: „Rahav a spus bărbaților pe care-i ascunsese: Știu bine că Dumnezeu vă dă vouă pământul acesta, că frică și groază i-a cuprins pe cei ce-l locuiesc; deci, când veți lua cetatea, scăpați-mă pe mine și casa tatălui meu. Și aceia i-au zis: Va fi așa cum ne-ai grăit. Când vei afla că am venit, adună pe toți ai tăi sub acoperișul tău și se vor mântui; dar toți care vor fi găsiți în afara casei tale vor pieri. Și au mai spus să pună semn: să atârne de casa ei ceva roșu. Prin aceasta au făcut cunoscut mai dinainte că prin sângele Domnului se vor mântui toți cei ce cred și nădăjduiesc în Dumnezeu. Vedeți, iubiților, că în femeia aceasta avem nu numai credință, ci și profeție.”

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful se pronunță mai clar, afirmând, după ce enumeră câteva exemple de tipuri din Vechiul Testament, că: „Eu pot, prezentându-le una câte una, să arăt că toate prescripțiile lui Moise sunt tipuri (typoi), simboluri și anunțuri a ceea ce trebuia să se întâmple în Hristos”. Tot el afirmă că circumciziunea din ziua a opta este „tipul adevăratei circumciziuni date în numele Celui care a înviat în ziua a opta”, iar Clement Alexandrinul îl vede pe Isaac drept tipul lui Hristos care se aduce ca jertfă.

Reprezentant de seamă al școlii alexandrine, Origen a susținut existența sensului tipic, însă asociindu-i acestuia alegoria, pe care a extins-o la nivelul întregii Sfinte Scripturi, a ajuns la subtilități care-i pun în pericol sensul literal-istoric. Acestei direcții alegorizante i s-a opus școala antiohiană. Aceasta a impus ca metodă interpretativă „theoria” sau contemplarea (sensul profund al textului) Scripturii, care nu contrazice istoria sau sensul literal, acesta afirmându-se, din contră, ca bază și susținător al contemplării, al ideilor mai înalte, duhovnicești. Sfântul Ioan Gură de Aur, ca reprezentant de seamă al exegezei antiohiene susținut existența sensului tipic în Sfânta Scriptură, afirmând că cele scrise în Noul Testament au fost cunoscute mai dinainte și preînchipuite în Vechiul Testament. „Toate afirmațiile Scripturii, susține același Sfânt Părinte, pot fi împărțite în trei categorii: unele manifestă, dincolo de litera lor, un sens mai profund, obiect al „theoriei”; altele nu pot fi înțelese decât numai după enunțul lor literal; altele, în sfârșit, pot fi înțelese numai urmând sensul diferit al sunetelor cuvintelor.”

Dovezile patristice referitoare la susținerea sensului tipic în Sfânta Scriptură sunt foarte numeroase. Sfântul Grigore de Nyssa (Hexameron, PG,44,69), Sfântul Atanasie cel Mare (Scrisoare către Marcelin, 13 PG 27,25), Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 21 PG 32,164), Fericitul Augustin, care rezumă atât de expresiv această concepție în cuvintele: „Noul Testament se ascunde în cel vechi, iar Vechiul Testament se deschide în cel nou”, mărturisesc prezența tipului și a sensului tipic în Sfânta Scriptură.

2.5 SFÂNTA LITURGHIE, MĂRTURIE A SENSULUI TIPIC

Sfânta Liturghie este o mărturie a sensului tipic. Ea, și cultul creștin în general, este bogată în simboale și acțiuni tipice. Sfântul Gherman al Constantinopolului, comentând ieșirea cu Sfintele Daruri și așezarea lor pe antimisul de pe altar, spunea: „Sfânta Masă este antitipul acelui mormânt, jertfelnicul și, desigur, depozitul în care a fost așezat Sfântul și Preacuratul Trup.” Tâlcuind Sfânta Liturghie, Nicolae Cabasila reiterează aspectul tipic prezent în slujba sfântă: „Întreaga slujbă este o icoană care înfățișează un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dinaintea privirilor toate părțile ei de la început până la sfârșit.” Având la baza anaforalei citate și exemple biblice, Sfânta Liturghie reprezintă o evocare a momentelor și evenimentelor tipice prezentate în Sfânta Scriptură.

3. EXTINDEREA TIPULUI ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Tipul este un fenomen propriu Sfintei Scripturi. Singur Dumnezeu poate desemna o persoană, o acțiune, un eveniment sau un lucru să fie purtător al unei semnificații superioare, adică să primească statutul de tip al unei realități care se va întâmpla cândva în viitor. Tipul nu este specific Vechiului Testament, el regăsindu-se și în Noul Testament. Cina cea de Taină văzută ca făcând referire la fericirea cerească sau căderea Ierusalimului prefigurând sfârșitul lumii, sunt exemplare în acest sens, însă acest fel de tipuri—numite tipuri didactice—este diferit de tipul specific Vechiului Testament—cel profetic, mesianic.

La nivelul raporturilor dintre Vechiul Testament și Noul Testament se observă, deci, nenumărate aspecte de prefigurare, dar nu trebuie omise nici cele de continuitate. Reprezentativ este aici cultul creștin care, în multe compartimente ale sale se dovedește a fi o continuare a formelor de cult de la templul iudaic. Explicarea pericopei imediat după citirea sa, specifică Liturghiei creștine primare, precum și formele de cântare antifonică, responsorială și melismatică, care se întâlnesc până astăzi în celebrările liturgice creștine, sunt doar câteva exemple care dovedesc că realitățile revelației vechitestamentare nu au fost abolite și uitate, ci au fost continuate în spiritul Evangheliei revelate de Hristos-Dumnezeu. În creștinism cultul capătă o dimensiune profund sacramentală, întrucât Dumnezeu lucrează direct în și prin el, Dumnezeu este Cel Care aduce, Dumnezeu este Cel Care Se aduce. „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate.”

I. Unitatea vieții religioase

Întreaga creație se prezintă ca o manifestare a iubirii și atotputerniciei lui Dumnezeu, Creatorul ei. Aducerea ei la existență are la bază ideea vețnică ce exista în Dumnezeu cu privire la crearea unor realități , posesoare sau nu de rațiune, care să poată participa la fericurea Lui. Astfel creația primește un scop foarte precis: participarea la dumnezeire, nefiind creată haotic, la întîmplare, ci cu o destinație foarte exactă.

Dar cum poate creația neînsuflețită să participe la comuniunea în care oamenii și îngerii, ființe raționale, gustă bucuria dumnezeirii? În starea paradisiacă totul era impregnat de harul lui Dumnezeu, iar prezența rațiunilor divine în fiecare creatură determina armonia dintre Creator și creatură prin providență și comunicare harică. Întreaga natură, avându-l pe om ca reprezentant și sacerdot se găsea într-o continuă celebrare—Dumnezeu era în toate. Creația era prezentă cu o pondere evidentă și semnificativă în manifestarea vieții alături de „regele ei”—omul.

1.Cădere și creație

Căderea în păcat a afectat nu numai pe om, ci întrega creație văzută: „Pentru că ai ascultat de vorba femeii tale și ai mîncat din pomul din care ți-am poruncit: „Să nu mănânci!”, blestemat va fi pământul pentru tine.” (Fac. 3,17). Deși căderea a avut ca subiect persoana umană, natura nu a fost exclusă din acest act. Ea participă simbolic la cădere prin elementul ce intermedia păcatul: mărul. Acesta, din hrană, se transformă în sursa plăcerii, fără însă a-și schimba forma sau conținutul, ci schimbându-și doar forma de revelare, în acest fel, mărul nu mai este văzut ca măr, ci el se prezintă ca ispită, ca modalitate de a ajunge să stăpânească natura, creația, ceea ce însemna „a fi ca Dumnezeu.”

Căderea a însemnat nu numai căderea omului din har și încetarea necontenitei liturghisiri paradisiace, ci și o decădere a naturii, aceasta nemaifiind pătrunsă atât de profund de harul divin, nu-și mai recunoaște stăpânul inițial, omul, și nu-l mai slujește, ci, dimpotrivă, îi este uneori chiar potrivnică. Dar căderea nu a fost iremediabilă, iar Dumnezeu nu S-a făcut de negăsit.

2.Creație și cult

Harul divin, datorită neascultării protopărinților din Eden, a întâlnit barierele păcatului, care nu îi mai permiteau o prezență plenară în om și în restul creației văzute. Chipul lui Dumnezeu din om nu a fost total distrus, ci doar alterat, iar năzuința omului spre Dumnezeu a fost punctul de plecare spre ceea ce se va constitui în CULT. Natura a participat la ispitire, ea trebuie să participe și la cult, dezvoltându-și și afirmându-și dimensiunea sa euharistică. Prin urmare, omul nu este elementul unic al cultului, ci doar co-liturghisitor cu natura, sau cel mult sacerdot înzestrat cu rațiune, reprezentant al acesteia în fața lui Dumnezeu. Cu toata că legătura harică dintre Dumnezeu și creație a fost ruptă, căderea nefiind iremediabilă. Rațiunile divine din lucruri îndreaptă creatura spre creatorul său, făcându-o să tindă încă spre El, singurul care le poate asigura desăvârșirea. Astfel, datorită faptului că întrega fire a fost afectată de cădere, aceasta ÎN ANSAMBLUL EI continuă să-și celebreze Creatorul, Cel care, în virtutea acestui fapt, Se manifestă de atâtea ori prin intermediul ei: o neîncetată Liturghie animă creația, Dumnezeu este preamărit de „toată făptura.”(Ps. 150,6)

3.Caracterul cosmic al cultului ortodox

Una dintre caracteristicile specifice ale cultului este, deci, universalismul sau pancosmismul său. Cultul creștin este cel care antrenează la maximum posibil creația în actele cultice. Acesta se prezintă ca fiind cea mai înaltă formă de manifestare cultică ce putea fi înființată, totul culminând în Sfânta Liturghie. Dacă ar fi putut exista o formă de cult mai complexă și mai profundă decât Liturghia euharistică, omul ar fi descoperit-o sau i s-ar fi revelat.

În rugăciunile sale, cultul ortodox cuprinde nu numai întreaga viață a omului, în momentele și împrejurările cele mai felurite și cu nevoile sale spirituale și materiale cele mai variate, ci și lucrurile și animalele de care el are nevoie pentru viața sa și natura neînsuflețita în cadrul căreia trăieste. Rugăciunea ortodoxă îmbrățișează, deci, în sfera ei, toată lumea și întrega natură, asupra căreia vrea să reverse harul divin pentru a o sfinți și a o pune astfel în slujba lui Dumnezeu și a omului. Scopului acesta îi corespund mai ales numeroasele slujbe și rugăciuni din grupa „ierurgiilor”, care alcătuiesc cea mai mare parte a conținutului Molitfelnicului.

Totodată, în felul acesta natura neînsuflețită este asociată la cultul de adorare adus Creatorului de toată zidirea. Grăitoare în acest sens este mai ales marea rugăciuna a sfințirii apelor din slujba Bobotezei, probabil operă a Sfântului Sofronie al Ierusalimului, care este unică prin frumusețea, profunzimea și caracterul ei pancosmic: „Că Tu prin voia Ta , toate le-ai adus din neființă la ființă. Cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea de grijă chivernisești lumea. Tu din patru stihii ai întoicmit lumea și cu patru vremi ai încununat crugul anului. De Tine se cutremură toate puterile îngerești, pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te slăvește luna. Ție Se supun stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc adâncurile. Ție slujesc izvoarele. Puterile îngerești Ție slujesc și cetele arhanghelilor Ție se închină. Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cu câte șase aripi, împrejur stând și zburând, de frica slavei Tale celei neapropiate se acoper.. ca și de stihii și de oameni și de îngeri și de cele nevăzute și de cele văzute să se mărească numele Tău cel Sfânt…”

4.Liturghia cosmică—Sfântul Maxim Marturisitorul

Liturghia reprezintă expresia cea mai plenară a participării creației la cult. Problematica Liturghiei generale își găsește o amplă dezvoltare la Sfântul Maxim Mărturisitorul, deși denumirea de „Liturghie cosmică” aplicată teologiei sacramental-liturgice a acestui Sfânt Părinte este o etică a teologiei de școală, care de cele maui multe ori nu reflectă cu acuratețe și simț critic realitățile topografice ale textului maximian. Această denumire a fost introdusă pentru prima dată de către Hans Urs Von Balthasar, care a folosit această sintagmă ca titlu pentru monografia lui despre Sfântul Maxim; cu toate acestea lipsește din sfera de interes a auitorului acestei monografii problema liturgică și sacramentală

Ioannis Zizioulas surprinde destul de bine sensul intim al concepției Sfântului Maxim despre Liturghia cosmică, dar din punct de vedere comunitar, și mai puțin sacramental.A vorbi la nivel sacramental despre statutul conceptului de „Liturghie cosmică” ca o realitate sacramentală vie este ceva foarte delicat, datorită faptului că puțini din teologii ortodocși contemporani par să dea atenție acestei sintagme pe care Maxim Mărturisitorul a consacrat-o prin intermediul lui Hans Urs Von Balthasar. O privire de ansamblu asupra interpretărilor unor teologi dă senzația că ne găsim în interiorul unui „conflict al interpretărilor” în care unica soluție desantul personal în mijlocul fluxului constant și provocator al gândirii. A privi dintr-un anumit unghi întregul ansamblu al operei Sfântului Maxim Mărturisitorul reprezintă o tentativă care se nmai adresează teologilor ortodocși de substanță.

4.1.Originile problematicii

Din punct de vedere scripturistic, această problemă legată de unitatea dintre Biserica cerească și cea pământeană, este demonstrată de două citate din Sfânta Scriptură; astfe, în epistola către Galateni 3,28 se afirmă: „Voi sunteți una în Hristos”, iar I Cor. 10,17 se menționează faptul că: „Este o singură pâine, așa noi cei mulți suntem un trup, fiin că noi toți ne împărtățim dintr-o singură pâine.” Aceste premise sunt înțelese și dezvoltate din perspectivă patristică. Sfântul Atanasie cel Mare (+373 d.H) numește Euharistia „o jertfă de laudă care preamărește pe Dumnezeu, fiindcă în ea stăm și aducem laudă împreună cu îngerii și cu întreaga creație.”

Originile acestei teorii dezvoltate de Sfântul Maxim Mșrturisitorul în plin secol VII după Hristos se regăsesc în concepția lui Dionisie Areopagitul, un scriitor enigmatic din secolul VI d. H. Inspirându-se din filosifia neoplatonică a lui Plotin (+270 d.H.) și Proculus (+485 d.H.), Dionosie dă naștere unei logici doctrinare și sacramentale de sus în jos. La nivel sacramental „principala preocupare a lui Dionisie a fost interpretarea credinței creștine în categoriile neoplatonismului.” Inspirându-se din Epistolele lui Pavel, al cărui ucenic, de altfel, se și pretindea, Dionisie preia simbolismul comunitar la nivel liturgic dintre Biserica cerească și cea pământească în cadrul Euharistiei. Pentru Dionisie, întreaga problemă sacramentală se conjugă pe axa purcederii Unului și Multiplului. Toate tainele Bisericii se conjugă la nivel „ionic”, la nivelul unei prezențe deja în interiorul creației a lui Dumnezeu prin intermediul energiilor necreate. În cadrul acestei reprezentări „simbolice” a ritului bisericesc, gesturile oficianților devin o teofanie, o participare la lucrarea lui Dumnezeu, o adevărată „sym-boly” a formei și a gestului fizic cu harul dumnezeiesc. La Dionisie Areopagitul nu putem deja vorbi de o liturghie cosmică avant-la-lettre; el își argumentează întregul discurs în termenii unei „liturghii cerești” transferate din sfera cosmică și nu în termenii unei liturghii sinergice. Iconomia prin care clerul și Biserica săvârșesc actele de cult are un caracter simbolic, nu unul sinergic.

4.2.„Introducere în mister”

Pentru a deschide într-o manieră fenomenologică discursul, trebuie inițial precizată originea ființării acestei chestiuni. Mai întâi, pentru a vorbi de o „liturghie cosmică” la Sfântul Maxim Mărturisitorul, trebuie înțelesă structura cosmologică a lumii. Ca o ipoteză de lucru vom lua afirmația lui Lars Thunberg, potrivit căreia întregul silogism al liturghiei cosmice trebuie deschis pornind de la conceptul de „Logos”. Pornind într-o urmărire solitară a lui Evagrie Ponticul, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne oferă o lectură atentă a hristologiei acestuia care, pe urmele teoriei origeniste a Logos-ului, îl consideră pe Hristos un „logikos”, un demiurg platonic filtrat prin intermediul teoriei stoice a Logos-ului arhitect. Firește, aceste texte, care fac parte din celebrele „Capete gnostice” ale lui Evagrie, sunt rodul unor speculații teologice care au avut prin intermediul origenismului nu mare impact în epocă. Problema subordinațianismului hristologic la Evagrie era una extrem de curentă în timpul Sfântului Maxim, monofiziții radicali cât și cei moderați argumentând că acest pericol îi paște pe aceia care afirmă diotelismul și diofizismul lui Hristos. Percepând perfwect miza doctrinară, Sfântul Maxim Mărturisitorul își extinde critica în însuși sistemul lui Evagrie, reușind să afirme că toți logoii sunt reductibili la un Logos comun care îi unește pe toți în planul comun stabilit de către Dumnezeu la crearea lumii.” Această unitate a logoi-lor, a principiilor inteligibile ale lumii, servește ca bază programatică pentru viitoarele afirmații teologice ale Sfântului Maxim legate de Problematica liturghiei cosmice.

Concepția sacramental-liturgică a Sfântului Maxim Mărturisitorul se regăsește în Mystagogia,sau,într-o traducere liberă, „Introducere în mister”. Scrisă în perioada cartagineză a autorului, Mystagogia are o dublă sursă de inspirație. Prima dintre ele o constituie scrierile lui Dionisie Areopagitul legate de „Ierarhia bisericească” și „Ierarhia cerească”, scrieri pe care Sfântul Maxim le preia și le completează într-o manieră proprie de înțelegere. De exemplu, Sfântul Maxim nu se mai oprește în cadrul Mystagogiei asupra unui comentariu la anaforaua liturgică, devreme ce interpretarea fusese deja dată și realizată de Dionisie Areopagitul în scrierile sale.

O a doua sursă clară de inspirație este bătrânul despre care se vorbește în debutul „Cuvântului ascetic”, care, după toate probabilitățile, pare a fi Sfântul Sofonie, care mai târziu a ajuns patriarh al Ierusalimului.

După cum sublinia și Lars Thunberg, Biserica este pentru Sfântul Maxim însuși Trupul mistic al lui Hristos. Inspirându-se din eclesiologia paulină, Sfântul Maxim realizează în Mystagogia un comrntariu al liturghiei veacului său, în care eclesiologia devine dimensiunea supremă a teologiei și asceticii răsăritene. Deși îi lipsesc comentariile esențiale, Mystagogia se constituie în prima articulare diacritică a Liturghiei.

Sfântul Maxim dedică subiectului intitulat „Liturghia cosmică”, capitolul al doilea al Mystagogiei. Textul în cauză spune: „Sfânta Biserică este chip și icoană a întregului cosmos, constând din ființe văzută și nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el.”Fiind „chip și icoană a lui Dumnezeu”, lumea creată, la rândul ei, nu este numai o fixitate a naturilor în diversitatea lor, ci o mișcare tropică ce duce spre unificarea tuturor principiilor (logoi) în cauza lor. Această mișcare nu este numai una ascendentă, ci și una descendentă, ceea ce face ca omul, ca reprezentant al naturii create , să se întâlnească cu Dumnezeu în cadrul cultului într-o unitate desăvârșită. Unirea dintre cele două dimensiuni la nivelul acestui capitol, și anume unirea dintre ierationul de sus și cel de jos, se realizează prin intermediul unei perihoreze dintre popor și Dumnezeu. Motivația unei astfel de perihoreze este, firește, și una hristologică; să nu uităm climatul doctrinar în care Sfântul Maxim își scrie operele. Suntem în plin conflict monotelit, care, de altfel, nu era altceva decât un monofizism camuflat și care nega în totalitate capacitatea omului de a fi una cu Dumnezeu. Consecința acestei perihoreze dintre cele două altare este una iconografică, în cultul ortodox iconostasul nu mai ascunde, nu mai este o piedică în calea ochilor credincioșilor, ci el revelează realitatea transcendentă.

Un alt text din Mystagogie este fundamental pentru înțelegerea comuniunii cosmosului în jurul lui Dumnezeu: „Prin urmare, Sfânta Biserică este icoana lui Dumnezeu, ca una ce înfăptuiește ca Dumnezeu între credincioși, chiar dacă cei unificați de ea prin credință sunt deosebiți după însușirile lor și sunt din diferite locuri și de diferite feluri. Este aceeași unire pe care Dumnezeu o înfăptuiește în chip neamestecat între ființele lucrurilor…”. Astfel pentru Sfântul Maxim multiplicitatea naemurilor este simbolul universului creat, iar Dumnezeu este principuiul unității. Se ridică totuși la orizont o întrebare insurmontabilă: „Ce leagă mai exact elementele create între ele și apoi elementele create cu Dumnezeu?” Răspunsul este oferit prin relevarea temei Logos-ului comun care le unește pe toate în sine. Această temă a lui Hristos ca Logos este prezentă și în alte texte ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca de exemplu în „Răspunsuri către Talasie”; aici Hristos este văzut ca început, muijloc și sfârșit al veacurilor, adică în calitate de Logos-ul care unește veacurile în Sine.

Sfântul Maxim Mărturisitorul își continuă periplul din Mystagogia în ceea ce privește ideea unității cosmosului cu Dumnezeu în cadrul Liturghiei, afirmând că Biserica nu este niciodată separată de lume, de cosmos, astfel ăncât Biserica devine o imagine și un chip al cosmosului. Această afirmație din capitolul trei al Mystagogiei are drept consecință directă faptul că omul, ca parte a cosmosului devine o Biserică în lume, iar Biserica devine nu om universal, numit de Sfântul Maxim makranthropos. Aceată asimilare a omului cu Biserica face parte dintr-un scenariu de medieri ale relației dintre creație și Dumnezeu, în care omul este chemat să joace un rol activ în toată această chestiune legată de Liturghie și comuniune.

La Sfântul Maxim Mărturisitorul nu se poate vorbi de Liturghie cosmică doar în ce privește Liturghia propriu-zisă. Se poate vorbi despre o Liturghie cosmică și atunci când vorbim despre Botezul Domnului când acesta intră în apă. Analogia pe care Sfântul Maxim o realizează între Botez și Ieșirea sau Intrarea clericilor la Liturghie sete una foarte originală.

Sfântul Maxim pune mare accent pe împreună-slujirea oamenilor cu îngerii în cadrul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a sublinia caracterul unic al unității dintre cer și pământ. După Karl Christian Felmy se pare că această statuare a slujirii alături de îngeri în cadrul Sfintei Liturghii ține de o modă liturgică a epocii. Rugăciunea de la Intratrea Mică pare să dateze din această epocă ți nu este exclus ca autorul ei să fie însuși Sfântul Maxim. Acelați autor menționează și una dintre cearcteristicele care îl separă foarte bine pe Sfântul Maxim de Dionisie Areopagitul. Este vorba de componenta eshatologică din cadrul Sfintei Liturghii, cimponentă care, deși era prezentă în anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, fusese insuficient speculată. Motivația acestei orientări eshatologice a Sfintei Liturghii vine ca o consecință a disputelor origeniste. Origen consideră că eshatonul este o formă de mișcare, adică o revenire la starea inițială a lucrurilor, a creaturilor. Sfântul Maxim răstoarnă schema origenistă, considerând eshatonul o unitate temporală și ființială cu Dumnezeu.

Sfântul Maxim abordează întreaga metafizică dionisiană a unei ierarhii prin intermrdiul unei critici care privește cultul și cele legate de el prin intermediul unei raportări sinergice a omului cu Dumnezeu. După cum am mai spus, miza acestei delimitări foarte clare de Dionisie Areopagitul o reprezintă și accentul hristologic pe care Sfântul Maxim Marturisitorul dorea să-l imprime din punct de vedere liturgic, într-un spațiu în care adevărurile de credință puteau fi cel mai ușor comunicate.

Liturghia cosmică a Sfântului Maxim Mărturisitorul este una dintre cele mai importante expresii ale teologiei bizantine. Contribuția Sfântului Maxim este una care va marca în mod pozitiv cursul teologiei bizantine ulterioare. Prin prisma perspectivei maximiene, Dionisie Areopagitul va fi interpretat în noi cadre teologice, salvându-se astfel teologia sa esențial ierarhică pentru cultul ortodox, Liturghia cosmică, așa cum o vede Sfântul Maxim deschide calea unor noi interpretări în domeniu. De exemplu, nu ne-am putea gândi la expresiile lui Gherman, patriarh al Constantinopolului (între 710-730 d.H.), care în mijlocul secolului al VIII-lea afirmă în Comentariul său la Sfânta Liturghie că acesta este „cerul pe pământ unde locuiește și Se preumblă Dumnezeu.” Influența lui Maxim în privința acestei expresii este una foarte clară.

5.Creația ca Euharistie

Prezentându-se drept forma cea mai sublimă de adorare a lui Dumnezeu, Sfânta Liturghie cuprinde în sine întreaga creație pe care o recapitulează ți o purifică euharistic. Tradiția ortodoxă este profund liturgică. Pentru Ortodoxie, Biserica trăiește în Euharistie și prin Euheîaristie, iar forma concretă a Bisericii este locașul ei, unde se săvîtșește euharistia și a cărui popor drept credinios i-a dăruit numele ei. Lumea în întregime este o Liturghie, o liturghie cosmică, care „aduce” la tronul lui Dumnezeu întreaga creație. Teologia ortodoxă este și ea o doxologie, o exprimare liturgică, este teologie euharistică.

5.1.Euharistia ca anaforă a lumii

Sfânta Liturghie este cea mai concretă primire „în acțiune” a lumii și a creației. Ea se caracterizează prin adunarea oamenilor dispersați, împrăștiați. Fiecare credincios care marge la Sfânta Liturghie duce cu sine—în modul cel mai real—lumea. Nu-și aduce doar propriul trup uman cu slăbiciunile și patimile lui; duce cu el întreaga sa relație cu lumea naturală, cu creația. În Biserica veche, dar și astăzi—acolo unde evlavia tradițională nu a fost înlocuită cu așa zisa evlavie „intelectuală”—credincioșii nu merg în Biserică singuri, ci însoțiți de darurile creației: pâinea, vinul și untdelemnul. Darurile acestea—și cât este de semnificativ acest lucru!!!—în procesiune liturgică, sunt duse spre a fi depuse în mâinile episcopului, care le va oferi lui Dumnezeu ca Euharistie. Și, pe când ne-am aștepta ca credincioșii mergând la Biserică să uite de nevoile lor temporale, Sfânta Liturghie le cere să le aducă acolo „pentru buna întocmire a vazduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului… pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat, prin aer… etc.”

Acest fapt arată că în Sfânta Liturghie se realizează într-adevăr o înaintare, o defilare s-ar putea spune, a întregii lumi spre Sfânta Masă. A unei lumi așa cum este și așa cum va fi iarăși, după puțin când licărirea eshatologică, pregustarea Raiului pe care o oferă Euharistia va lua sfârșit, iar credincioșii vor fi chemați din nou să iasă în pace spre lume.

Experiența aceasta a înaintării și a aducerii întregii vieți umane în spațiul liturgic nu ignoră faptul că lumea nu mai este „foarte bună”, așa cum a văzut-o Dumnezeu la ceasul creației, nu înlătură evenimentul păcatului. Păcatul este elementul tragic care revine „iarăși și de multe ori” în conștiința Bisericii liturghisitoare: „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să-ți slujească Ție, Împărate al slavei.” ,,Dar totuși, păcatul nu este pentru Liturghie—așa cum se întâmplă în teologia actuală a judecății—problema angoasantă și insolubilă a lumii. Stricăciunea care însoțește creația nu este afirmată, dar nici negată în Sfânta Liturghie. Să nu ne lăsăm atrași în această dilemă. Lumea care se revarsă în spațiul liturgic este lumea aceasta păcătoasă, stricăcioasă, iar prin primirea ei înăuntrul Bisericii, se săvârșește o afirmare a ei. Însă lucrurile nu se opresc aici, fiindcă lumea aceasta se revarsă acolo tocmai pentru a nu rămâne așa cum este. Liturghia este „leacul nemuririi” tocmai pentru că, prin acceptarea și afirmarea lumii, ea îiu refuză stricăciunea, o sfințește și o oferă Creatorului drept creatură autentică: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție Își aducem de toate și pentru toate.”

Primirea lumii în Liturghie arată tocmai faptul că lumea, în virtutea euharistică a creației, nu a încetat niciodată să fie „lumea lui Dumnezeu”, că păcatul și stricăciunea n-au creat un „Dumnezeu străin”, precum acela al lui Marcion;că ceea ce suntem, ceea ce facem și ceea ce ne interesează în lume, poate și trebuie să treacă prin mâinile liturghisitorului ca „ofrandă” lui Dumnezeu. Dar nu ca să rămână așa cum este, ci ca să devină „ceea ce este cu adevărat curat” și pe care păcatul o deformează.

Acest paradox al afirmării și negării lumii în Liturghie, adică transformarea lumii, care nu o distruge, renașterea care nu o creează „ex nihilo”, refacerea care nu este reînnoire din început, este, în Euharistie, însăși manifestarea tainei lui Hristos în timp și spațiu. În Hristos, Adam cel vechi este reînnoit fără a fi distrus, firea umană este asumată fără a fi schimbată, omul se îndumnezeiește fără a înceta să fie om.

O astfel de viziune a lumii înăuntrul Euharistiei nu lasă loc de disocieri între natural și supranatural, disocieri în care teologia apuseană l-a închis pe om, punându-l în fața dilemei de a alege între acestea două.Natură și creație—există ca o realitate unitară care vine de la Dumnezeu și-I este „oferită” lui Dumnezeu. Întâlnirea realității cerești cu realitatea pământeană este deplină „până la identificare” („Noi care pe heruvimi cu taină îi închipuim și făcătoarei de viață Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm”), este o întâlnire în care Dumnezeu Însuși încetează să fie gândit „dincolo” de natură ți devine în persoana Fiului Său „Cel de sus împreună cu Tatăl șezi, și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești.” Euharistia oferă astfel posibilitatea din dihotomia care-l împinge pe om ,uneori, la respingerea lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu pe care teologia L-a așezat într-o sferă pe care nu o mai poate, cu precădere în contemporaneitate, înțelege.

Mai mult, viziunea euharistică a lumii elimună o altă antiteză în fața căreia teologia gnostică și elenistă l-a așezat pe om: opoziția dintre eternitate și timp. Istoria ți timpul, considerate de obicei sau un rău necesar, sau o „anticamera” a veșniciei, se intersectează cu veșnicia în Euharistie. În acest fel veșnicia încetează să mai fie ceva de dinainte sau de după timp și devine, printr-o întrețesere mistică a trecutului, a prezentului și a viitorului, exact acea dimensiune în care timpul poate fi recuperat și sfințit. Timpul devine astfel câmpul pe care se realizează planul de dinainte de veci al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului: „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de țnvierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și slăvită iarăși venire, ale Tale, dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate.”

II. VÂRSTELE TRĂIRII RELIGIOASE

A OMENIRII

ÎN VECHIUL TESTAMENT

A. De la etapa edenică la Avraam

Omul, ca ființă religioasă, a promovat întotdeauna un cult. Originile cultului trebuie astfel căutate în jurul originilor omului. Adam, creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27) și cu o înclinație firească spre Creatoul său, a fost subiectul unei forme de cult încă din Paradis, prin cult înțelegându-se, în acel context, actul de supunere, laudă și preamărire a lui Dumnezeu. Este greșit a afirma că formele incipiente ale cultului trebuie căutate după căderea omului în păcat; momentul acesta a însemnat doar schimbarea raporturilor om-Dumnezeu și implicit, a formelor de manifestare a cultului.

Starea edenică era o stare de neîncetată liturghisire, harul lui Dumnezeu prezent în om și în toată creatura determina o armonie perfectă în care, la un loc cu îngerii, omul, stăpân absolut al naturii și împreună cu ea, celebra prezența lui Dumnezeu în toate și participarea la fericirea Lui. Cu fiecare moment, Adam creștea și se întărea în harul lui Dumnezeu, energiile divine erau prezente în el, iar de la starea de ”posse non mori”, aceste energii îl puteau ridica la starea de a nu mai putea păcătui, specifică în acel moment, îngerilor. Condițiile în care se manifesta relația liturgică dintre Dumnezeu și Adam erau optime, totul era învăluit în mantia perfecțiunii, iar ca reprezentant al naturii și sacerdot al ei, Adam avea deschisă calea spre îndumnezeire. Trebuia doar să aștepte ca drumul spre Dumnezeu să fie parcurs întreg, pas cu pas. Dar Adam nu a așteptat…..

„Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el (din pomul cunoștinței binelui și răului) vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”(Fac.3,4-5). Aceasta înseamnă atingerea stării de îndumnezeire fără a se duce singur pe această cale, ci printr-un salt; dar aceasta a însemnat călcare poruncii lui Dumnezeu:,,Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit!” (Fac.2, 16-17). „Eșecul inițiatic” a lui Adam a fost urmat de o pedeapsă pe deplin justificată, neascultarea trăda, oare, un orgoliu luciferic – dorința de a fi asemeni lui Dumnezeu? Acesta ar fi fost cel mai mare păcat pe care creatura putea să-l facă împotriva Creatorului.

Păcatul strămoșesc nu numai că a dus la pierderea Paradisului și la transformarea condiției umane, dar a devenit izvorul tuturor nenorocirilor care au copleșit ulterior omenirea.

Mantia perfecțiunii ce învăluia viața a fost distrusă, natura s-a răzvrătit împotriva conducătorului ei, victima naivă a perfidiei diavolului, armonia ce domina a fost convertită într-o dezorientare amplă, iar necontenita liturghisire a fost întreruptă prin ruperea legăturilor harice dintre Creator și creatură : ,,blestemat va fi pământul din pricina ta …căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.“ (Fac. 3,17-19).

Dumnezeu a creat lumea spre fericire veșnică, astfel că nu o putea lăsa în puterea morții:,, dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul, iar tu vei înțepa călcâiul ei”.(Fac. 3,15). Dreptatea presupunea pedeapsă, iubirea lui Dumnezeu pregătea deja mântuirea din moarte.

După cădere, formele externe de cult erau singura posibilitate prin care se putea manifesta năzuința spre Creator și prin care se putea invoca divinitatea. Acesteia I se oferă acum tot ce are omul mai bun, sub formă de jertfă, pentru ca, astfel, omul să primească harul divin. Primele jertfe aduse au fost cele ale lui Cain și Abel. Primul a adus lui Dumnezeu din prinosul roadelor sale de agricultor, iar al doilea din cei mai buni miei ai turmei sale. Jertfa lui Cain a fost respinsă de Dumnezeu, dar cea a lui Abel a fost primită, întrucât a fost adusă din inimă și cu pietate sinceră. Aici se descoperă o trăsătură esențială a cultului, și anume aspectul interior, implicarea sufletească, opusă formalismului sec, exclusiv exterior. Cultul adevărat presupune cu necesitate aspectul profund, de comuniune intimă, ceea ce arată deschiderea lui dincolo de granițele eshatonului, în veșnicie, unde acesta (cultul) își va găsi cea mai veritabilă exprimare.

A.P.Lopuhin, în cartea sa „Istoria biblică, Vechiul Testament” încearcă să răspundă la întrebarea: „În ce constă religia strămoșilor după cădere?”. El deduce, conform primelor 10 capitole ale Facerii, că Adam credea că :

1.Dumnezeu a făcut lumea. El a existat înainte de facerea lumii și va exista întotdeauna, fără schimbare; de aici rezultă că este imaterial și veșnic.

2.În toată făptura există armonie, caz în care fiecare parte asemeni rotițelor unui ceas, corespunde întregii destinații și, împreună cu celelalte, tinde spre atingerea unei ținte comune – dobândirea desăvârșirii, fericirii și păcii. Deci, Adam trebuia să creadă că marele Creator a toate este unul, singur și preaînțelept..

3.Acest Dumnezeu preaînțelept a creat lumea din nimic; existența tuturor făpturilor ține exclusiv de voința lui; El prin autoritatea Sa, depășește uneori firescul lucrurilor, adică face minuni când găsește de trebuință, și de aceea El este suprem și atotputernic.

4.Tot ce a existat vreodată și există își are izvorul în El și toate sunt păstrate și susținute de El; deci, Adam credea că Dumnezeu este pretutindeni.

5.Dumnezeu a creat pe Adam după propriul său chip în ceea ce privește sufletul, adică duhovnicesc, liber și nemuritor. Prin urmare, Adam era încredințat că Dumnezeu iubește virtutea și urăște viciul, cu alte cuvinte, că El întru tot sfânt, este însăși sfințenia.

6.Soarta omului corespunde întru totul purtării sale, ceea ce denotă dreptatea dumnezeiască. Dar faptul că aceasta nu se realizează întotdeauna aici pe pământ, dovedește că purtarea noastră va fi pusă în corespundere deplină pe urmă. Deci, mai ales bazându-se pe Protoevanghelie, Adam credea într-o viață și fericire ulterioară.

7.Dumnezeu, prin providența Sa, poartă de grijă întregii creaturi în general și fiecăreia în special, cu o înrâurire deosebită asupra omului; deci Dumnezeu este întru totul bun.

8.Adam credea în puterea lui Dumnezeu de ierta păcatele pe care omul le recunoaște și le regretă, ceea ce-L arată pe Dumnezeu ca mult milostiv și bun.

9.Dumnezeu cere omului supunere și ascultare, dar aceasta nu pentru bine, care este mai presus de toate nevoile și pentru omul însuși, întrucât datorită slăbiciunii firii sale, numai Dumnezeu îi poate oferi putere și întărire pentru a-și parcurge drumul vieții pe calea desăvârșirii.

Esențială a fost credința în Izbăvitorul făgăduit după cădere prin cuvintele Protoevangheliei, credință ce străbate ca o linie luminoasă toate generațiile de la Adam până la arătarea Celui făgăduit.

Pe măsură ce timpul a trecut, oamenii au uitat făgăduințele lui Dumnezeuși starea de fericire pierdută; păcatul s-a înmulțit, jertfele s-au deteriorat. Lumea s-a afundat tot mai mult în păcat, iar Dumnezeu a fost îndepărtat din viața omului. Dar Dumnezeu și-a ales întotdeauna anumite persoane care i-au fost fidele și care aplicau în viața lor legea morală a Lui, Enoh și Noe fiind exemple semnificative în acest sens . Un moment esențial al istoriei mântuirii a fost reprezentat de „chemarea lui Avraam.”

B.Religia în timpul patriarhilor

1.Chemarea lui Avraam

Cartea Facerii relatează despre Avraam, fiul lui Terah din Urul Caldeii, care a fost desemnat de Dumnezeu a fi strămoșul poporului său. Avraam a fost chemat de Dumnezeu în pământul Canaan, pământ pe care promite că-l va da urmașilor lui. Avraam a fost ales în vederea pregătirii omenirii pentru mântuire, păstrarea credinței într-un singur Dumnezeu spiritual și pentru primirea făgăduințelor mesianice. Din Avraam s-a născut poporul Israel în sânul căruia s-a născut Mântuitorul Iisus Hristos. Avraam a fost subiectul mai multor făgăduințe divine :

făgăduința înmulțirii urmașilor săi, care vor deveni un neam mare. Mai mult, acest neam va fi binecuvântat între celelalte, prin el binecuvântându-se, în spirit mesianic, toate celelalte neamuri.(Fac.12,2-3).

înnoirea făgăduinței de a ridica neam mare din el și promisiunea că acest neam va primi pentru sine pămânul Canaanului (Fac. 15).

Pecetluirea legământului dintre Dumnezeu și Avraam prin actul circumciziunii și făgăduința unui fiu, născut un an mai târziu .(Fac. 17).

2.Avraam „tatăl credinței”

În istoria patriarhului Avraam se evidențiază două momente, două acte care au jucat un rol considerabil în istoria religioasă a Israelului; acestea sunt jertfa legământului și jertfirea lui Isaac.

a. Primul ritual (Fac. 15,9) i-a fost prescris direct de Dumnezeu lui Avraam. El presupune tăierea în bucăți a unei juninci, a unei capre și a unui berbec; dar

elementul decisiv l-a constituit o teofanie nocturnă, în cadrul căreia Dumnezeu își arde singur jertfa. ,,Iar după ce a asfințit soarele și s-a făcut întuneric, iată un fum ca dintr-un cuptor și pară de foc au trecut printre bucățile acelea. În ziua aceea a încheiat Domnul legământul cu Avraam, zicând: Urmașilor tăi voi da pământul acesta” (Fac. 15,17-18). Nu este vorba de un contract, Dumnezeu nu-i impune lui Avraam nici o obligație, ci El Însuși, Dumnezeu, Se angajează promițând acel teritoriu ca moștenire. Bineînțeles, aici nu trebuie omis faptul că Avraam nu s-a îndoit nici o clipă de făgăduințele lui Dumnezeu, iar „aceasta i s-a socotit ca dreptate.”(Fac. 15,6).

Acest legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam reprezintă actul care stă la baza viitorului popor Israel; pe baza acestei promisiuni Dumnezeu a lucrat în istorie, constituind un popor care să-L venereze doar pe El, fapt care, în contextul politeist al vremii, nu putea fi realizat decât prin purtarea de grijă a unei puteri divine.

b. În cartea „Facerii” un singur sacrificiu este descris în detaliu și anume „jertfa lui Isaac”(Fac. 22,1-19). Domnul i-a cerut lui Avraam să-I aducă jertfă propriul și unicul său fiu în holocaust. Avraam nu a șovăit, și-a luat fiul și l-a dus pe muntele Moria să-l jertfească lui Dumnezeu, dar când era gata să săvârșească acest act, prin intervenție divină, lui Isaac i-a fost substituit un berbec. Episodul sugerează cu o forță inegalabilă în Vechiul Testament, semnificația profundă a credinței „avraamice.” Avraam nu se pregătea să-și sacrifice copilul în vederea vreunui rezultat, cum a făcut Mesha, regele moabiților, sacrificându-și propriul fiu, întâiul născut, pentru a forța victoria, (IV Regi; 3,27), sau Ieftae, care s-a angajat în fața lui Dumnezeu să-i ofere în holocaust prima persoană care, după victorie, va veni în întâmpinarea sa, fără să-și imagineze că ceasta va fi propria lui fiică, unicul copil. (Jud.11,30 și următoarele) Nu este vorba, în cazul lui Avraam, de sacrificarea primului născut, ritual cunoscut la multe popoare, dar necunoscut la evrei; Avraam se simțea legat de dumnezeu prin „credință”. El nu înțelegea sensul actului pe care Dumnezeu i-l ceruse, dar nici nu se îndoia de sfințenia, perfecțiunea și atotputernicia Dumnezeului său. Prin urmare, dacă actul prescris avea toate aparențele unui infanticid, aceasta era din cauza neputinței înțelegerii umane. Numai Dumnezeu cunoștea sensul și valoarea acestui gest care pentru toți ceilalți nu se distingea în nici un fel de o crimă. Pe Avraam „credința” îl asigura că nu este vorba de așa ceva. Avraam nu se îndoia de sacralitatea gestului său, deși aceasta era incognoscibilă.

„Credința avraamică” va avea urmări profunde în istoria religioasă a evreilor; ea a fost subiect și al Sfântului Apostol Pavel, care o numește „dreptate”. Această dreptate i-a fost socotită lui Avraam cu mult înainte de îndreptarea adusă de Logosul întrupat (Rom.3,21; 4,3,13). „Credința avraamică” va permite poporului evreu, după a doua distrugere a templului și dispariția statului, să suporte toate încercările tragicei lui istorii. Impresiile „credinței avraamice” s-au simțit peste veacuri; când Leon Chestov afirmă că adevărata credință implică o singură certitudine: „pentru Dumnezeu totul este cu putință”, el nu făcea decât să traducă, simplificând, experiența lui Avraam.

Făgăduințele făcute lui Avraam au fost reiterate și celorlalți patriarhi; Isaac, fiul lui Avraam și Iacov, fiul lui Isaac au fost și ei persoane alese de Dumnezeu, continuând linia începută de Avraam, până la conturarea unui popor numeros, poporul lui Israel.

3.Caracteristici ale religiilor patriarhilor

Cartea Facerii nu prezintă multe detalii despre religia patriarhilor. Este, însă, evident că religia din timpul patriarhilor are drept caracteristică principală cultul ,,Dumnezeului părinților”, adică același Dumnezeu care S-a revelat lui Avraam este venerat și de urmașii acestuia, care sunt, la rândul lor, subiecții unor descoperiri minunate. Consecința venerării aceluiași Dumnezeu este arătată prin anumite formule întâlnite frecvent în cartea Facerii: ,,Dumnezeul tatălui meu, tău, lui.” (Fac.31,5 etc). Alte formule comportă un nume propriu, de obicei precedat de cuvântul ,,tată”: ,,Dumnezeul lui Avraam ”(Fac.31,53), ,,Dumnezeul tatălui tău Avraam”(Fac,26,24), ,,Dumnezeul lui Isaac” (Fac.28,13), ,,Dumnezeul tatălui meu Isaac”,(Fac.32,24), ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.” (Fac.32,24).

„Dumnezeul tatălui” este văzut ca cel ce s-a revelat strămoșului imediat, Avraam

și pe care fiii îl recunosc. Ei cred în Dumnezeul strămoșului și Îl invocă, mai ales că li se descoperă și lor personal. Revelându-se strămoșului, Dumnezeu a stabilit cu acesta o legătură în baza căreia îi însoțește și îi ocrotește pe urmașii acestuia. Legământul din Fac. 15,17-18, prin care Dumnezeu se „ autoobligă ” promițând să dea pământul Canaanului urmașilor lui Avraam, este premisa continuității prezenței divine în viața celorlalți patriarhi. Aceștia întrețin un cult prin care se adresează și mulțumesc lui Dumnezeu. Cât privește practicile cultice, este evident că ei ofereau sacrificii, ridicau altare și așezau pietre pe care le ungeau cu untdelemn. Sacrificiul era, probabil, sângeros, fără preoți anume, căci stăpânul casei avea el însuși rol de sacerdot, aducând jertfă pentru sine și pentru toși ai lui. „Fiecare credincios jertfea el însusi victima luată din turmă; ea nu era arsă, ci mâncată solemn de către sacrificator și familia lui.”

În ceea ce privește practicile religioase din timpul patriarhilor, informațiile scripturistice sunt puține și destul de vagi.

a.Altare și sacrificii

Cartea Facerii afirmă că patriarhii au construit altare (12,7; 18,18; 26,25;33,20; 35,7 ); acestea au fost ridicate în cinstea lui Dumnezeu, Căruia I-au adus pe ele jertfe. Ei au practicat sacrificiile animale, lucru confirmat de Fac. (46,1), care însă nu oferă precizări suplimentare în legătură cu acestea, iar în Fac. 31,54 se spune că Iacov a adus jertfă, invitându-i pe frații săi să ia masa împreună. Însă aceasta nu înseamnă că patriarhii n-ar fi cunoscut decât o formă simplă de jertfă (am putea spune: ,,de tip pascal” ), ci au practicat inclusiv holocaustul, adică arderea de tot, aceasta reprezentând cea mai veche formă de jertfă, pe care au adus-o inclusiv Cain și Abel. În mod normal,

pentru jertfă se alegea un animal din propria turmă, care era adus ca ardere pentru păcate, pentru mulțumire, cerere sau laudă adusă divinității.

b.Pietre sacre

Piatra era folosită de patriarhi în scopuri multiple. Astfel se spune despre piatra pe care a ridicat-o Iacov în Galaad și care ava funcția de ,,martor” al acordului încheiat cu Laban: ,,Haidem dar acum să facem amândoi legământ, care să fie mărturie între mine și tine ”! Iar Iacov a zis: ,,Iată nu e nimeni cu noi, dar să știi că Dumnezeu este martor între mine și tine. Și a luat Iacov o piatră și a pus-o stâlp. Și iarăși a zis Laban către Iacov: ,,Iată movila aceasta și stâlpul, pe care l-am pus între amândoi, este mărturie între mine și tine”. (Fac. 31,44-45, 51). Pe mormântul Rahilei a fost de asemena așezată o piatră: „Iacov a ridicat un stâlp de piatră pe mormântul ei și acel stâlp de pe mormântul Rahilei este până în ziua de astăzi.” (Fac.35,20).

Alte pietre au o semnificație strict religioasă, amintind de o teofanie, deci semn al prezenței divine. Iacov ridică o piatră după visul avut la Betel: „Apoi s-a sculat Iacov dis de dimineață, a luat piatra ce și-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp și a turnat pe vârful ei untdelemn”. (Fac. 28,18 ); această piatră va fi ulterior locul unor practici cultice. Pietrele vor deveni de asemenea un simbol al lui Baal pe „locurile înalte” canaaneene, pe care Biblia le condamnă.(Ieș. 23,24; 34,13; Deut.7,5; 12,13; Es. 10,1; Mih. 5,12 etc.).

c.Circumcizia

Sfânta Scriptură arată clar că patriarhii au practicat circumcizia. Această practică nu este întîlnită exclusiv la evrei, ci au avut-o și alte popoare, însă fie că avea doar conotații igienice, fie că se raporta la aspecte religioase, cultice, rolul circumcizii la păgâni se putea confunda cu rolul pe care aceasta îl juca în spiritualitatea evreilor. Vechimea acestui ritual este dovedită și de folosirea cuțitului de piatră în practicarea lui, iar semnificația îi este clar arătată în Facere cap. 17: “…iată care-i legământul Meu cu

tine: ,,vei fi tată a mulțime de popoare și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi

numele tău… și-ți voi da ție și urmașilor tăi… tot pământul Canaanului… să vă tăiați

împrejur și acesta va fi semnul legământului dintre Mine și voi“. (Fac. 17,4-5,8,11). Prin urmare, aici se arată că circumcizia este semnul legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam și, implicit, cu poporul ales; este semnul văzut prin care fiecare prunc de parte bărbătească primește semnul apartenenței la poporul lui Dumnezeu, importanța ieșindu-i în evidență prin faptul că cel care nu va fi circumcis, ar fi fost imediat înlăturat din popor, gest care-și are originea în porunca divină. (Fac.17,14) ,,Iar cel de parte bărbătească netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur în ziua a opta, sufletul acela se va stârpi din poporul său, căci a călcat legământul Meu.”

Teologia creștină a văzut în actul circumciziei o prefigurare a botezului creștin. Așa cum circumcizia înseamnă o includere a copilului în rândul persoanelor poporului ales, tot așa botezul creștin, care nu are doar un rol formal, ci și unul profund sacramental (prin care, în baza răscumpărării realizate de Mântuitorul Iisus Hristos se iartă celui botezat păcatul strămoșesc și păcatele personale ), înseamnă intrarea copilului în Biserică, trupul mistic al lui Hristos, în care, prin harul dobândit în urma primirii celorlalte Sfinte taine, își poate găsi drumul spre Împărăția cerurilor, drum deschis odată pentru totdeauna de Mântuitorul Iisus Hristos.

Rolul circumciziei în istoria poporului ales este, deci, foarte important. Circumcizia s-a pacticat, începând de la Avraam, pe toată durata istoriei poporului ales, practicându-se inclusiv astăzi, fiind unul dintre liantele care asigură continuitatea în ceea ce privește religia evreilor în ansamblul ei istoric. Cu alte cuvinte, se poate stabili o legătură de continuitate între religia lui Avraam, cea a lui Moise, cea a profeților și cea a evreilor de astăzi. Mai mult, cultul creștin însuși este o continuare a celui vechi testamentar, însă dezvoltat pe fundalul Evangheliei aduse de Iisus Hristos.

4.Revelație și providență la patriarhi

În Vehiul Testament Dumnezeu s-a revelat patriahilor, arătându-se pe Sine, prin fapte și cuvinte, drept singurul și unicul Dumnezeu Atotputernic. În Pentateuh, Dumnezeu apare sub diferite nume, acestea arătând într-o anumită măsură și noțiunile pe care le aveau evreii despre Creatorul lumii.

a.EL. Originea acestui cuvânt ese una dintre cele mai mult discutate. S-a ajuns la concluzia că acest nume al lui Dumnezeu a fost comun tuturor popoarelor semite. S-ar putea ca numele de EL să fi fost adus de evrei la intrarea lor în Canaan, dar s-ar putea ca ei să fi găsit această denumire la popoarele canaanite de origine semită.

Cuvântul EL a fost derivat de la rădăcina ,,ul”,cu sensul de ,,a fi tare, a fi puternic”. Atanasie Negoiță, citându-l pe profesorul Lagarde îl pune în legătură cu prepoziția ebraică ,,el”, care înseamnă ,,către”, și astfel îi scoate înțelesul de ,,țintă a năzuințelor“, adică Dumnezeu este cel către care trebuie să te îndreptezi. Mai departe este citat profesorul Procksch, cel care derivă EL de la ,,Alal“= a lega, dându-i însemnătatea de cel care te ține, te obligă. Alții l-au pus ân legătura cu rădăcina arabă ,,ul”, cu însemnătatea de ,,a fi în frunte”, dându-I lui EL sensul de ,,conducător”. Această însemnare ar fi în oarecare armonie cu alte numiri semite pentru Dumnezeu, cum de exemplu Baal și Adon (domn, stăpân ) sau Melek (rege).

Pentru termenul de EL găsim și o formă plurală de ELIM, dar utilizată pentru a indica zeitățile păgâne, îndeosebi canaanite.

b.ELOHIM

Acest cuvânt este forma plurală. Singularul se întîlnește numai în poezie; numai la arabi și la arameeni se găsește mult folosit la forma singulară. Și originea cuvântului ,,Elohim” a fost mult discutată. Unii au considerat că reprezintă pluralul cuvântului EL căruia i s-a mai adăugat consoana „h”, însă lucrul acesta cu greu se poate presupune, deoarece pluralul lui EL este ELIM. Cuvântul ELOHIM a fost derivat de la două rădăcini: ,,abh ”=a speria, a infricoșa și „ul”= a fi puternic.

Cu greu se poate spune de ce evreii au folosit această formă de plural. A .Negoiță consideră că avem de-a face cu un plural al majestății, adică pluralul arată că în noțiunea de Dumnezeu sunt concentrate toate puterile ce pot fi concepute cu mintea. Vechii scriitori ai Bisericii creștine erau convinși că evreii au folosit forma de plural fiindcă ea se referă la Sfânta Treime.

Forma de plural (Elohim) se poate explica și prin genul limbii ebraice. Ca să spună cuvântul ,,viață”, israeliții spuneau ,,haim” (la plural); ca să exprime termenul ,,tinerețe”, evreii foloseau ,,neurim” ,(la plural ); ca să zică ,,bătrânețe” aveau cuvântul

,,zekeni ” ,(la plural). Toate aceste cuvinte au formă de plural, deși ele exprimă ideea de

singular. Pentru ca să întărească noțiunea unui termen oarecare, ca să scoată în relief

deplinătatea și totalitatea unei noțiuni, în chip cât mai explicit, evreul folosea pluralul.

În acest mod găsim utilizat substantivul ,,hocmat ”, (înțelepciune) în profeția lui Isaia (19,4). În acest cuvânt ,,hocmat” sunt concretizate toate tezaurele înțelepciunii și cunoașterii. De asemenea prin pluralul cuvintelor ,,Urim” și ,,Tunim” sunt indicate lumina și adevărul la cea mai înaltă potență. Pe această linie de gândire se poate explica și cuvântul ,,Elohim” , ca un plural de maiestate. Probabil printr-însul evreul voia să spună ,,divinitatea ” în care se concentrează toate perfecțiunile.

c.ELYON

Acest cuvânt înseamnă cel mai înalt. În timpurile mai vechi acest nume nu se găsea decât însoțit de cuvântul ,,EL” (Fac.14,8-22). Grație unor tăblițe descoperite la Ugarit și Elba se știe acum că Elyon nu era un nume special al divinității, ci un atribut care se dădea lui Dumnezeu pentru a intensifica și mai mult ideea de ,,conducătorul cel mai mare” al omului. Septuaginta îl redă prin ,,Dumnezeul cel preaînalt”. Mai târziu, în cărțile poetice, Elyon este folosit și singur, spre a desemna pe Dumnezeul cel preamărit ( Ps. 18,3; 2,7 ;50,44 ; 73,11; 91,1; 107,11; Plângeri 3,35-38 etc.)

Se poate spune cu certitudine, după cum am văzut, că inițial Elyon era un atribut cu înțelesul de ,,înalt, mare”. Pentru a da ideea de cel mai mare pentru Dumnezeu, evreii l-au adăugat ca atribut pe lângă numele lui Dumnezeu, ca apoi cu timpul, numai atributul Elyon să indice pe Dumnezeul preaînalt.

d.ADONAI

Semnifică ,,Domn, Stăpân” și este derivat de la Adon, iar acesta de la rădăcina ,,dun”, dispărută în timp, care însemna ,,a ridica, a îndrepta”. Adonai este, deci, cel către care se îndreaptă omul și pe care-L recunoaște ca stăpân al său. După cum este scris, cuvântul Adonai are forma de plural, singularul fiind ,,Adoni.” Avem de-a face și aici cu un plural de maiestate.

Terminația finală „ ai” în textul ebraic este scrisă cu vocala komets, pentru ca să deosebească numele divin de cuvântul obișnuit „adonai” – domnii mei. Cuvântul Adonai este folosit numai în vocativ (Fac. 15,2-8; 18,23-32; 19,18), ceea ce probează că el, la început, a fost numai un titlu dat lui Dumnezeu, mai degrabă decât un nume propriu. Cu timpul și acest atribut a devenit un nume propriu, cum vedem în scrierile profetice (Is. 6,1 etc). În timp, iudeii socotind o profanare pronunțarea de către muritori a adevăratului nume divin, care era cel de Yahweh, când în citirea cărților sfinte trebuiau să rostească acest nume, nu-l pronunțau, ci ziceau Adonai în loc de Yahweh. Mai apoi, massoreții au vocalizat tetragramul YHWH cu vocalele lui Adonai și de aici ajuns în limbile moderne numele de Iehova, în loc de Yahweh, cum este corect. De aceea, atât Septuaginta cât și Vulgata a spus Kyrios și Dominus, acolo unde textul ebraic are YHWH, fiindcă traducătorii acestor două versiuni au citit, conform uzului din secolul al treilea înainte de Hristos, Adonai în loc de Yahweh și l-au tradus în limba greacă Kyrios, iar în cea latină cu Dominus.

Religia din timpul patriarhului s-a bazat pe recunoașterea și cinstirea adevăratului Dumnezeu, care a fost cunoscut sub aceste denumiri enunțate mai sus. Această religie este, în realitate, cea mai veche ce a fost identificată și pe care strămoșii lui Israel au adus-o în Canaan. Acestei religii i se pot evidenția anumite trăsături :

a.) Divinitatea nu era legată de un anume sanctuar, ci de un grup de oameni. Patriarhii, fiind seminomazi, nu erau legați de un anumit centru religios care să aibă caracter obligatoriu, ci practicile cultice erau îndeplinite în locul în care se găseau la un moment dat, deși, chiar în acest caz, erau alese locurile unde au avut loc teofanii.

b.)Dumnezeu s-a revelat strămoșului neamului, Avraam, fiind recunoscut și de urmașii acestuia, însă nu în mod gratuit și automat, ci un rol semnificativ l-a avut aici reînnoirea către urmași a promisiunilor făcute strămoșului.

Dumnezeu a supravegheat necontenit viața patriarhilor, fiind un „Dumnezeu nomad ”, asemeni celor pe care i-a proniat; El însoțește, conduce și apără pe cei care Îl venerează. El decide mișcările migratorii ale acestora, El știe pe unde îi poartă: „pleacă din țara ta…. și îndreptă-te spre țara pe care ți-o voi arăta Eu! “, îi spune Dumnezeu lui Avraam la începutul istoriei patriarhilor (Fac.12,1). Lui Iacov, Dumnezeu îi poruncește să se întoarcă în Canaan (Fac.32,10); pe Avraam îl însoțește din Haran în Canaan, apoi mai departe din Canaan în Egipt (Fac.12,7). De asemenea și servitorul lui Avraam ajuns în Mesopotamia Superioară Îl invocă pe Dumneeul stăpânului său (Fac.28,15), care îl ocrotește împotriva uneltirilor lui Laban (Fac.31,42). Se poate, deci, concluziona că Dumnezeu a fost angajat în istoria patriarhilor (și ulterior a întregului popor ales ), cărora cu providența Sa le-a condus destinele, purtându-i spre împlinirea istoriei mântuirii.

C. Religia în timpul lui Moise și a urmașilor săi

1.Religia lui Moise și religia patriarhilor

Analiza exegetică a Pentateuhului subliniază o evidentă continuitate între religia lui Avraam și religia lui Moise, Unul și Același Dumnezeu revelându-se și unuia și celuilalt. În acest sens, Dumnezeu se manifestă lui Moise ca ,,Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov” (Ieș.3,6). Moise va da celui de-al doilea fiu al său numele de Eliezer, motivând cu cuvintele: ,,Dumnezeul părintelui meu mi-a venit în ajutor și m-a scăpat de sabia lui Faraon”.(Ies.18,4). Această credință în „Dumnezeul părinților” va deveni în Israel o credință fundamentală, credință exaltată în Ieș.15,2-3 în acești termeni: ,,Dumnezeul tatălui meu …Iahve este numele lui”. Unitatea revelațională, care corespunde unității ,,Dumnezeului descoperit “, stă la baza întregii credințe iudaice; prin aceasta Israel este desemnat ca „popor ales”, născut din Avraam și destinat a se împlini în el promisiunile mesianice făcute de către Dumnezeu marelui patriarh și reînnoite de-a lungul întregii istorii până la venirea lui Hristos.

Au existat tendințe critice care au contestat într-un fel unitatea de credință și continuitatea descoperirii lui Dumnezeu, tendință care, având la bază ideea pluralității numelor acordate divinității în Pentateuh, a afirmat existența mai multor zei, numiți diferit (Iahve, Elohim, etc.) și care au fost asimilați de către posterioritatea iudaică unui Dumnezeu absolut și aceasta pentru a-și putea susține continuitatea religioasă. În fapt, este contestat autorul: Moise. Nu se putea ca Pentateuhul să fie scris de o singură persoană, s-a spus, datorită stilurilor și tendințelor diferite observate la nivelul textului și conținutului .

Vladimir Petercă, afirmă că, atunci când vorbim de cartea Facerii, ne referim constant la trei izvoare de bază: iahvist, elohist și al codului sacerdotal. Mai mult, la nivelul Pentateuhului se mai adaugă și un al patrulea izvor: cel deuteronomist. Iată caracteristicele fiecăruia dintre cele patru izvoare:

1.1.Tradiția iahvistă

A apărut în sudul Israelului, la Ierusalim, în secolul al X-lea inainte de Hristos. Stilul iahvistului este animat, clar, plin de fantezie și culoare, simplu și atrăgător (ex. Fac.18). Are despre Dumnezeu o idee profund religioasă, deși antropomorfică (Fac.2,4). Acordă mai puțină importanță exigențelor morale, concepția sa religioasă fiind în general universală.

1.2.Tradiția elohistă

A luat ființă în regatul de nord, în secolul al IX-lea înainte de Hristos. Concepția religioasă a elohistului e mai puțin naționalistă și pune mare accent pe exigențele morale. Se caracterizează prin maniera reflexivă de a prezenta lucrurile și apără tanscendența divină și cauzalitatea universală și imediată a lui Dumnezeu în istoria lui Israel.

1.3.Tradiția sacerdotală

Pare a fi redactată în epoca exilului, sec.VI-V. Are un conținut de natură cultică și legislativă (Fac.1,1-2,4). Stilul e dezordonat, stereotip, monoton, abundă genealogiile. Din punct de vedere teologic este reflexiv și metodic. Preocuparea de bază a autorului sacerdotal este de a pune premisele istorice ale teocrației ebraice și de a stabili ordinea istorică a insituțiilor legislative: circumciziunea, Paștele, Legământul, cultul, preoția, sabatul.

1.4.Tradiția deuteronomistă

A apărut în timpul reformei religioasea lui Iosia (622 î.H.). Este vorba de proto-deuteronomist. Deuteronomistul propriu-zis apare un secol mai târziu și este legat de Legământul lui dumnezeu cu poporul. Tradiția deuteronomistă se caracterizează prin următoarele idei:

a.)Dumnezeu a ales pe poporul

b.)El cere respectarea Legământului

c.)Israel trebuie să respecte Legea prin exercitarea dragostei față de

Dumnezeu

d.)centralitatea și unicitatea cultului

Se impune întrebarea în ce măsură se poate sau nu accepta existența acestor ,,izvoare”? Moise este cel care a dat informațiile ca autor inspirat, iar anumite interpolări ulterioare, tributare unor anumite tendințe, nu sunt total excluse, însă aceasta nu periclitează autoritatea de text inspirat a Sfintei Scripturi. Analiza critică pur rațională poate, cel mult, să identifice o dezvoltare, un progres în procesul revelării lui Dumnezeu, care era anonim, sau cel puțin nu I se specifică un nume atunci când se descoperă lui Avraam și care ulterior se auto-numește: ,,Eu sunt cel ce sunt” .Însă analiza atentă a textului confirmă autenticitatea textului; mai mult, în Noul Testament se citează din cărțile Pentateuhului ca din niște cărți inspirate: ,,Au pe Moise și pe prooroci, să asculte de ei” (Lc.16,29); Sfântul Apostol Pavel aduce mărturii din Moise și din prooroci (F.A. 28,33), iar Sfântul Iacov spune că legea lui Moise se citește în adunări în fiecare sâmbătă (F.A. 15,2). Deci autenticitatea Pentateuhului este indubitabilă.

Exegeții sunt aproape în unanimitate de acord în a considera că există continuitate între cultul de pe vremea patriarhilor și cel de pe vremea lui Moise. Această continuitate se manifestă sub mai multe forme. Inițial, se poate spune, Iahve este Dumnezeul din Sinai (Jud.5,5; Ps.48,9), dar El nu locuiește acolo, ci doar se manifestă în acel loc, El coboară pe înălțimile Sinaiului (Ies.19,18-20; 34,5). Datorită faptului că, după ieșirea din Egipt poporul a fost mai mult nomad, cultul lui Dumnezeu nu putea fi legat de un loc anume, ci El călătorea cu poporul său, ocrotindu-l. Și-a manifestat puterea în Egipt, la Mara (Ies.15,25), la Masa-Meriba (Ies.17,6). Poporul Îl adora prin construirea de altare ocazionale, în funcție de locul în care se găseau, altare pe care aduceau jertfe. În urma teofaniei de pe muntele Sinai, prezența lui Iahve este legată de Chivotul Legii și confirmată de acesta, purtarea Chivotului peste tot unde se găsea poporul fiind semnul vizibil, dovada palpabilă a prezenței divinității în mijlocul poporului pe care Aceasta, Divinitatea, Și l-a ales. Cu Moise, Dumnezeu întreține relații privilegiate, așa cum odinioară, întreținea cu vechi patriarhi.

Cu toate acestea, ca expresie a progresului revelațional, se observă anumite ,,deosebiri” între relația lui Avraam cu Dumnezeu și cea a lui Moise:

a.) ,,Dumnezeul părinților” era anonim, în timp ce Iahve are un nume propriu.

b.) acest nume, împreună cu explicația din Ieș.3,14, Îl definesc pe Iahve ca pe Cel ce există. El este transcendent și rămâne un adevărat mister pentru om; transcendența Sa e manifestă în acțiunile Sale.

c.) există o schimbare fundamentală în relațiile lui Dumnezeu cu credincioșii Săi; nu se mai vorbește de ,,Dumnezeul tatălui” , însă se vorbește de ,,poporul lui Dumnezeu”; înainte, unui mic grup i s-a descoperit Dumnezeu, acum însă un popor întreg este lipsit de Dumnezeul său.

d.) în cadrul religiei patriarhilor, conceptul de alegere divină era, deci, mult limitat; Dumnezeu l-a ales pe Avraam (Fac.12,1-3), căruia i-a făcut mai multe făgăduințe pe care le-a reînnoit și urmașilor săi. În cazul revelării numelui Său, Iahve Se adresează întregului popor al său.(Ies.3,7,10). Raportată la religia patriarhilor, religia de pe timpul lui Moise reprezintă o lărgire și o aprofundare în toate direcițiile a vechii religii, reprezintă un progres și chiar o noutate extraordinară în sensul conținutului revelat (Decalog, legi etc.), însă nu o ruptură de trecutul și experiența religioasă a strămoșilor patriarhi, ci o continuare a acestei experiențe, continuitate care, în contextul istoriei mântuirii, arată faptele scripturistice drept corespunzând planului de mântuire instituit de Dumnezeu la căderea omului.

Începuturile religiei lui Israel sunt relatate în capitoul 46-50 din Facere, în Ieșire

și în Numeri. Este vorba de o serie de evenimente, majoritatea provocate direct de Dumnezeu, care încep cu stabilirea lui Iacov și a familiei sale în Egipt și se termină cu cucerirea Canaanului sub conducerea lui Iosua. S-a stabilit că instalarea lui Iacov în ținutul Goșen a avut loc prin secolele al XVIII-XVII î.e.n., iar Ieșirea specifică în cap.12,40 că șederea evreilor în Egipt s-a întins pe o perioadă de 420 de ani.

Moise, personajul care a intermediat Revelația dată de Iahve, a fost el ce a condus triburile ebraie spre „pământul făgăduinței”, sfătuit de Dumnezeu direct. M.Eliade, vorbind de exodul poporului ales, nu-i contestă istoricitatea, dar afirmă că este vorba doar de un grup, nu de întregul popor, alte grupuri fiind plecate de mai înainte; revendicarea exodului ca reprezentând anamblul poporului este ulterioară, ea fiind definită de evrei ca episod al istoriei lor sfinte. Important în cazul exodului este faptul că acesta este pus în legătură cu celebrarea Paștelui, fiind chiar conținutul simbolic al acestei elebrări. Sărbătoarea pascală a fost preluată și în creștinism, fiindu-i însă înlocuit conținutul prin celebrarea Învierii Domnului din morți.

2. ,,Eu sunt cel ce sunt “

În timp ce păștea oile lui Ietro, socrul său, preoul din Madian, Moise a ajuns traversând pustiul, până la ,,muntele lui Dumnezeu”, Horeb. Acolo a văzut o pară de foc țâșnind din mijlocul unui tufiș; acesta ardea dar nu se mistuia. Moise se aude chemat pe nume, și câteva clipe mai târziu i se revelează însuși Dumnezeu ca ,,Dumnezeul Tatălui Tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov”(Ies.3,6).

Moise consimte să meargă la copiii lui Israel să le spună: ,,Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi”(Ies.3,13), pentru a-i elibera de robia egiptenilor. ,,Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun? Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: Eu sunt cel ce sunt.”(Ies.3,14). Și îl învață să se adreseze fiilor lui Israel cu aceste cuvinte:,,Cel ce este m-a trimis la voi” (Ieș. 3,14).

S-a discutat enorm asupra acestui nume. Răspunsul lui Dumnezeu este destul de misterios, El face aluzie la modul Său de a fi, dar fără să-și reveleze persoana. Tot ceea ce se poate spune este că numele divin sugerează totalitatea ființei și a existentului. Totuși, Iahve declară că El este Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac și a lui Iacov (Ieș, 3,16), și această identitate este acceptată astăzi de toți cei care revendică credința avraamică. Dar dacă Dumnezeu când S-a revelat lui Avraam era, se poate spune anonim, acum El se descoperă cu un nume care evidențiază misterul și transcendența Sa. S-au schimbat raporturile acum, dintre Dumnezeu și credincioși, expresia „Dumnezeul tatălui” iese din uz și este înlocuită de cea de ,,poporul lui Iahve.” Se manifestă ideea legerii divine, prezentă în promisiunile făcute lui Avraam. (Fac.12, 1-3)

ai cărui urmași sunt numiți ,,poporul Meu”.

Esențialul revelației pe care Dumnezeu a realizat-o în poporul ales este concentrat în Decalog (Ies.20,3-17 și Ies.34.10-27). La trei luni după ieșirea din Egipt, în deșert, a avut loc teofania: ,,Iar muntele Sinai fumega tot, pentru că se pogorâse Iahve pe dânsul în foc, și se ridica din el fum ca fumul dintr-un cuptor, și tot muntele se cutremura puternic. De asemenea și sunetul trâmbiței se auzea din ce în ce mai tare. Și Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas.” (Ies.19.18-19). Iahve a apărut atunci israeliților rămași la poalele munților și a încheiat un legământ cu ei, dictând Legea,

care se deschide cu Decalogul și comportă numeroase prescripții în legătură cu cultul. (Ies.20,22).

Nu știe nimic precis asupra cultului practicat de către israeliți în timpul celor patruzeci de ani petrecuți în pustiu. În cartea Ieșirii (26;38.8-38) se descrie în amănunt sanctuarul din deșert: el consta din ,,Cortul Sfânt“ care adăpostea “Chivotul Legii”; acesta conținea ,,Tablele Legii“. Chivotul reprezenta prezența lui Dumnezeu, Cel care în mod personal își conducea poporul.

Moise a murit în șesurile uscate ale Moabului, în fața Ierihonului. Iahve i-a arătat ținutul Canaanului, în care nu avea să intre: ,,Apoi a zis Domnul către Moise: Suie-te pe acest munte care este dincoace de Iordan, adică pe muntele Nebo, și privește pământul Canaanului pe care am să-l dau fiilor lui Israel de moștenire. Iar după ce-l vei vedea, te vei adăuga și tu la poporul tău, cum s-a adăugat Aaron, fratele tău, pe muntele Hor. Pentru că v-ați împotrivit poruncii Mele în pustiul Sinai, pe vremea tulburării oștii, ca să arătați înaintea ochilor lor sfințenia Mea la ape, adică la apele Meriba din Cadeș, în pustiul Sin,” (Ieș. 27, 12-14). Moartea lui Moise a însemnat dispariția unei personalități uriașe, care avut, poate, cele mai multe contacte directe cu Dumnezeu. Revelația căreia Moise i-a fost intermediar a făcut din el un mare profet; el a devenit modelul preoților leviți și conducătorul care a reușit să transforme un grup de seminții distincte, într-o națiune—poporul lui Israel.

3. Moise și monoteismul

Moise este persoana prin intermediul căreia Dumnezeu, a dat poporului ales Decalogul, cel care constituie esența Legii. Prima poruncă a acestuia, departe de a exclude existența altor zei, indirect chiar o afirmă , însă interzice categoric adorarea lor. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai Dumnezei afară de Mine” (Ieș.20, 2-3). Dumnezeu pretinde numai pentru Sine omagiul poporului Său, El fiind un „Dumnezeu gelos” (Deut.4,24., 6,15). Această poruncă se dovedește mai mult decât necesară pentru impunerea și păstrarea monoteismului într-un context istoric exclusiv politeist.

S-a afirmat ideea conform căreia Moise nu ar fi practicat un monoteism real, deoarece în cartea Ieșirii, excepție 12,12 nu apare ideea vreunei lupte împotriva altor zeități. Însă Dumnezeu nu s-ar fi decoperit lui Moise, dacă acesta nu L-ar fi adorat în mod exclusiv, sau altfel spus, este practic imposibil ca Moise, cel care a văzut cu ochii săi manifestarea dumnezeirii, să aibă vreo tendință spre vreun zeu banal. Este evidentă o luptă împotriva dumnezeilor falși cu precădere după ieșirea poporului din deșert și așezarea poporului în Canaan, unde s-au izbit de zeitățile păgâne. (Num.25), iar această luptă a devenit și mai acerbă în timpul profeților. Dumnezeu, prin oameni aleși apără monoteismul și arată zădărnicia zeităților păgâne, impunând și pedepse pentru cei care ar fi practicat vreun cult străin.

Acest exclusivism religios, această intoleranță în materie de credință caracterizează religia lui Israel față de toate celelate religii ale Orientului Antic. Este o luptă care are ca obiectiv păstrarea purității credinței și a cultului.

4.Cultul mozaic

a)Interzicerea chipurilor cioplite:

O altă trăsătură importantă a religiei evreilor era interzicerea chipurilor cioplite, așa cum prevedea a doua poruncă a Decalogului (Ies. 20,4, Deut. 5,8). Nu avem de a face aici cu condamnare a imaginilor ca formă de artă, ci o condamnare a formelor plastice care să reprezinte Divinitatea, substituindu-se Acesteia. De altfel textele profetice condamnă vehement cultul adus idolilor.

Motivația acestei interdicții este clară: păzirea poporului de zei străini, de idoli fără viață. Este discutabil dacă aici poate fi vorba de caracterul spiritual a lui Iahve, deoarece conceptul de „spirit pur”, era străin mentalității ebraice, evreii închipuindu-L pe Dumnezeu lor sub chip de om. Identificarea unui zeu cu o statuie este, cu siguranță, de natură populară, dar acest fapt va alimenta polemica pe care profeții și înțelepții lui Israel au purtat-o împotriva idolatriei. Totuși, trebuie spus că nu în aceasta stă adevăratul spirit al păgânismului: statuia nu era zeul însuși, era doar locuința zeului, semnul prezenței sale. Prin sfărâmarea statuii sau prin profanarea ei se săvârșea o crimă religioasă, însă nu se atingea persoana zeului. Ies. 20,4: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a unui lucru din cele ce sunt în cer sus și din câte sunt pe pământ jos și din câte sunt în apele de sub pământ”, și Deut. 5,8 (care reiterează ideea primului) interzic orice asemănare a lui Dumnezeu cu lucrurile existente în cer, pe pământ sau în ape. Dumnezeu se face cunoscut prin cuvântul Său și prin acțiunile Sale în lume. El este, însă, în afara naturii și mai presus de ea, transcendent și atotputernic, rămânând un mister pentru om.

b.Cortul mărturiei

Această denumire desemnează cortul pe care Moise l-a construit pentru a fi loc sacru de întâlnire cu Dumnezeu. Așezat în afara taberei, Cortul, numit „Cortul Adunării” (Ies. 33, 7), reprezenta sanctuarul unde Moise vorbea cu Dumnezeu, care-l îndruma și-i dădea sfaturi și porunci. (Ies. 33, 7-11). Ridicarea Cortului s-a făcut din poruncă divină, Dumnezeu dorind ca poporul să aibă un locaș unde să se închine.

Cortul Sfânt a fost construit după planul lui Dumnezeu, descoperit lui Moise și era alcătuit din trei părți : curtea, Sfânta și Sfânta Sfintelor. În curtea Cortului se află altarul pentru jertfe, făcut din lemn de salcâm, îmbrăcat în aramă și lavoarul preoților. În Sfânta se aflau altarul tămâierii, făcut din lemn de salcâm și îmbrăcat în aur, pe care se aduceau numai numai jertfe de tămâie, masa pâinilor punerii înainte, pe care în fiecare sâmbătă se puneau 12 pâini nedospite, drept dar al celor 12 seminții ale lui Israel către Dumnezeu., candelabrul de aur cu 7 brațe în care ardeau 7 candele. În Sfânta Sfintelor, despărțită de sfânta printr-o perdea, se afla Chivotul Legii, făcut din lemn de salcâm, îmbrăcat cu aur și acoperit cu o placă de aur, denumit tronul lui Dumnezeu, având la cele două capete 2 heruvimi, făcuți din aur și așezați față în față, umbrind slava lui Dumnezeu, prezent în locașul sfânt. În Chivot se păstrau: Tablele Legii (Decalogul), un vas de aur plin cu mană și toiagul lui Aaron. Lângă chivot se păstrau cele 5 cărți scrise de Moise.

c.Sărbătorile

Sărbătorile la evrei sunt: sărbătorile sabatice și sărbătorile anuale.

I.Sărbătorile sabatice sunt:

1.Sabatul sau sâmbăta, care tine de vineri seara până sâmbăta seara. Această zi s-a instituit pentru odihnă și încetarea oricărui lucru. Decalogul o menționează ca zi de sfințenie: „Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei ca să o sfințești pe ea”(Ies. 20,8). Sâmbăta se dublau jertfele de toate zilele și se schimbau pâinile punerii înainte.

2.Lunile noi

Serbarea lunilor noi consta din jertfe sângeroase și nesângeroase (Num. 28, 11-15). La aducerea jertfelor preoții sunau din trâmbițe de argint. Începutul lunii a șaptea (Tișri) prin care se începea anul, se anunța cu sunete puternice de trâmbiță. Acesta era, în același timp, începutul anului economic și civil. El se sărbătorea și în amintirea creerii lumii în șapte zile.

3.Anul sabatic

Acesta forma perioada de șapte ani și începea cu ziua întâi a lunii a șaptea, după strângerea recoltelor pământului. Era un an de odihnă în cinstea Domnului. În acest an totul era necultivat și ceea ce producea pământul era în folosul săracilor, străinilor și animalelor. Anul sabatic era anul iertării, căci Legea recomanda indulgența și amânarea datoriilor celor săraci.

4.Anul jubiliar

După șapte ani sabatici urma anul jubiliar, adică anul al cincizecilea (Lev.25, 8-11).

În anul acesta fiecare evreu își recapătă proprietate și libertatea, dacă le-ar fi pierdut în anii trecuți. Anul acesta se mai numea și anul libertății, fiindcă sclavii cu soțiile și cu copii lor deveneau liberi. Sărbătoare se anunță cu sunete de trâmbiță în toată țara. (Lev.25)

II.Sărbătorile anuale

1.Paștile

Este prima sărbătoare anuală. A fost instituită în amintirea eliberării evreilor din robia Egiptului (Ies.12-13). După sărbătoarea Paștilor urma cea a Azimelor (15-21 Nissan)

2.Cincizecimea

După patruzeci și nouă de zile de la sărbătoarea Paștilor, urma sărbătoarea Cincizecimii, numită și a primiților (a primelor roade). Sărbătoarea dura o singură zi, cu încetarea lucrului și aducerea de jertfe sângeroase și nesângeroase la Cortul Sfânt. Această sărbătoare s-a instituit în amintirea Legii date pe muntele Sinai în a cincizecea zi de la ieșirea evreilor din Egipt. Ea prefigurează revărsarea Duhului Sfânt asupra Sf.Apostoli, după a cincizecea zi de la Învierea Domnului.

3.Ziua Împăcării sau Ispășirii:

Aceasta se serba cu cinci zile înaintea de Sărbătoarea Corturilor. Era ziua de pocăință și ispășire a păcatelor. Se serba (la 10 Tisri – Octombrie) cu post riguros. Arhiereul îndeplinea tot serviciul divin, aducea jertfe pentru sine, pentru preoți și popor. Pentru popor se jertfeau doi țapi pentru păcat și un berbec ardere de tot. Un țap se jertfea pentru Dumnezeu, iar altul era dus în pustiu sau în locuri mlăștinoase, fiind sortit lui Azazel, căpetenia spiritelor rele.

4.Sărbătoarea Corturilor

Aceasta este ultima sărbătoare a anului și durează șapte zile. (15-21 Tisri – octombrie). Ea a fost instituită în amintirea șederii evreilor în corturi pe timpul călătoriei în pustiu și ca mulțumire lui Dumnezeu pentru roadele pământului. Se serba cu bucurie, cu stâlpări în mână și se aduceau cele mai multe jertfe. (Lev.23, 34-44)

Serviciile religioase erau îndeplinite de preoți. Aceștia erau puși în treaptă printr-o ceremonie anume, iar serviciile religioase erau săvârșite în veșminte liturgice speciale. În fruntea preoților se găsea un mare arhiereu.

5.Ideea mesianică în Pentateuh

Ideea mesianică în Pentateuh ia naștere imediat după căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva. Prima și cea mai veche profeție mesianică este vestea cea bună pe care Însuși Dumnezeu, o anunță protopărinților omenirii: ”Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul, iar tu vei înțepa călcâiul ei.”(Fac. 3,15)

Această veste i-a mângâiat pe mulți: pe Adam la nașterea primului copil, pe Lameh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și pe mulți alți până la bătrânul Simeon, care văzând pe Unsul Domnului, pe Iisus, pe care L-a ținut în brațe, a zis: ”Acum slobozește pe robul tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.” (Lc.2,29-31)

Ideea mesianică se poate desprinde și din binecuvântarea lui Noe, după încetarea potopului, rostită asupra fiilor săi: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i fie rob! Să înmulțească Dumnezeu pe Iafet și să se sălășluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă.”(Fac.9,26-27) Din neamul lui Sem se trag: Avraam, Isaac și Iacov, care au primit făgăduința că din neamul lor se va naște Mântuitorul lumii.

În istoria mesianismului, un loc aparte îl ocupă făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam. Cuvintele sunt următoarele: ”Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema, îi voi blestema, și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.” (Fac.12,2-3). Această făgăduință se repetă și în capitolele 22, 17; 26,4; 28,14.

Pentru făgăduința făcută patriarhului, numele lui Avraam este trecut în genealogia Domnului nostru Iisus Hristos, după cum se vede din mărturisirea Sf. Ev. Matei (cap.1,1), cu care se începe N.T. Deci Avraam este un strămoș al Mântuitorului, iar Mântuitorul un descendent după trup a lui Avraam. Firul roșu al mesianismului continuă în profeția patriarhului Iacov, care vestește venirea Împăciuitorului: ”Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din copasele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele.” (Fac.49,10)

Din Numeri cap. 24, rezultă că ideea mesianică a existat încă din vremuri străvechi și la popoarele păgâne. Astfel Valaam un vrăjitor din Mesopotamia adus de regele Balac al Moabului ca să blesteme pe israeliți, fiind Duhul Domnului peste El, a zis: ”Ieși-va din sămânța lui un Om, care va stăpâni neamuri multe și stăpânirea Lui va întrece pe a lui Agag și împărăția Lui se va înălța” (Num.24,7). Atunci când regele Balac îi cere din nou să blesteme pe Israel, Valaam rostește profeția mesianică despre „Steaua lui Iacov”: „Îl văd, dar acum încă nu-i, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi.”(Num.24,17) Și Valaam adaugă: ”Din Iacov Se va scula Cel ce va stăpâni cu putere și va pierde pe cei ce vor rămâne în cetate.”(Num.24,19)

În cele din urmă, însuși Moise anunță pe fii lui Israel de venirea lui Mesia, prin cuvintele: ”Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul Tău, pe acela să-L ascultați.” (Deut.18,15) Caracterul mesianic al acestei profeții îl afirmă și Sf.Petru, în cuvântarea sa, când a videcat pe ologul, care ședea la Poarta Frumoasă a Templului și cerșea milă.(F.A. 3,22-25). Evreii așteptau pe Mesia ca prooroc și de aceea îl confundau, după cele spuse de Moise, cu Sf.Ioan Botezătorul sau Ilie, așa cum se vede din Ioan (1,21; 6,14; 7,40)

6. În timpul lui Iosua se împlinește dreptul divin și istoric al israeliților la stăpțnirea Canaanului. Cartea lui Iosua reprezintă o completare logică și istorică a celor relatate în cele cinci cărți ale lui Moise. Dumnezeu a promis și a repetat și a repetat de multe ori această promisiune patriarhilor, nu numai de a le încredința țara Canaanului, ci a făgăduit că va ocroti poporul ales, chiar și după moartea lui Moise, cu purtare de grijă specială. În cartea lui Iosua se istorisește că Dumnezeu și-a împlinit această promisiune: ”Și n-a rămas neîmplinit nici un cuvânt din toate cuvintele cele bune pe care le rostise Domnul casei lui Israel, toate s-au împlinit”(Ios.21,43-45)

7. Religia sub Judecători

Perioada numită „a Judecătorilor” se întinde între 1200 î.e.n. , când poporul evreu a intrat în Canaan și 1020, când Saul a fost proclamat rege, iar Israelul a devenit regat. Judecătorii erau șefi militari, consilieri și magistrați.

Inițial, în timpul lui Iosua, israeliții au avut parte de victorii strălucite, căci Dumnezeu intervenea direct în bătălii, asigurând astfel poporului Său accesul în pământul făgăduinței. El L-a asigurat pe Iosua :”Nu te teme de ei, căci îi voi da în mâinile tale.”(Ios.10,8) Într-adevăr Domnul a azvârlit din cer „grindină mare”, care a ucis dușmanii cu miile.(Ios.10,11) După victoria împotriva lui Iabin, regele Canaanului, Sebora și Baroc cântă lupta Domnului pentru poporul său :”Când ieșeai Tu, Doamne, din Seir… pământul se cutremura și cerurile se topeau, norii picurau picuri de ploaie.”(Jud.5,4 și urm.) Într-un cuvânt, Dumnezeu se dovedește a fi mai puternic decât toți, ducându-și poporul în țara în care curge lapte și miere și ajutându-i să o cucerească.

În această perioadă se observă înlocuirea sanctuarului m obil a lui Moise., cultul este de acum practicat în locuri fixe și în locuri sacre. Monoteismul se confruntă acum cu tendințele sincretiste date de impactul cu cetățile canaaneene, între acestea manifestându-se cu preponderență Baal. Lupta monoteismului contra politeismului se acutizează. De aceea, starea de fericire sau nefericire a poporului ales, după ocuparea țării Canaanului, a depins de respectarea legilor Domnului, care răsplătesc când sunt păzite și pedepsesc când sunt călcate. Istoria judecătorilor arată evreilor pe de o parte dreptatea divină, prin pedepsele grele venite asupra lor din pricina idolatriei, iar pe de altă parte ajutorul lui Dumnezeu dat evreilor, când aceștia cu căință sinceră se întorc la El.

Cultul avea în centru sacrificiile., forma cea mai simplă a acestora consta din ofrande aduse într-un loc consacrat., din anumite daruri, sau din liboțiuni de untdelem și apă. Se practica, de asemena, holocaustul, văzut ca o oblațiune adusă lui Dumnezeu.

Sanctuarele aveau un altar (pietre ridicate), stâlpi de lemn, vase pentru liboțiuni. Printre obiectele rituale se pot reține serafinu și efodurile. În jurul sanctuarelor se organiza personalul cultului, format din preoți și leviți., aceștia aduceau jertfele și se ocupau de buna stare a celor sfinte. Însă pe lângă preoți, au început să se ridice persoane alese de la Dumnezeu direct, vestitori ai Lui : profeții.

8. Religia evreilor în timpul regalității. Profeții

Impunerea regalității ca formă de conducere în Israel a însemnat implementare unei instituții străine din afară. Regalitatea, pănă în acel moment, nu a fost ceva specific evreilor, întrucât teocrația a dominat de la instalarea în Canaan, părea a fi sufucientă. „Iar dacă a îmbătrânit Samuel a pus pe fii săi judecători peste Israel… dar fii săi nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri și judecau strâmb. Atunci s-au adunat toți bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, și au zis către el : Tu ai îmbătrânit, iar fii tăi nu-ți urmează căile. De aceea, pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca și la celelalte popoare.”(I Regi 8,1-4). Cu toate că în felul acesta Dumnezeu era Cel înlăturat de la conducere, nu foștii judecători, regalitatea nu a fost condamnată de Domnul. „ Și a zis Domnul către Samuel : Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește, căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei… Ascultă glasul lor și pune-le rege.” (I Regi 8,7,22)

Cel desemnat a fi rege a fost ales de Însuși Dumnezeu : Saul, fiul lui Chiș din seminția lui Beniamin. Regalitatea este astfel desemnată a fi un nou act al istoriei sfinte, în aceasta stând originalitatea ideologiei regale israilene. În centru se află, de fapt, tot Dumnezeu, regele fiind prin excelență „Servitorul Domnului”

David, al doilea rege, aduce Chivotul Domnului din Chiriat – Iearim și-l așează în Ierusalim, iar apoi rânduiește pe leviți la slujba dumnezeiască înaintea Chivotului Domnului (ICron. 13-16). David a vrut să zidească lui Dumnezeu casă, dar prin proorocul Natan, Dumnez-eu l-a anunțat că nu el va zidi casa Domnului, ci cel ce se va ridica din sămânța lui. ( I Cron. 17, 1-27). Lui David i se arată locul unde va fi templul Domnului., acesta a pregătit tot materialul pentru zidirea casei Domnului și a poruncit lui Solomon, fiul său, să zidească casa lui Dumnezeu. ( I Cron. 22,2-19)

Solomon a ridicat templul Domnului, după planurile tatălui său, David. Apoi a adus Chivotul Domnului și toate lucrurile sfinte de la Cortul Sfânt și le-a așezat la templu. În timp, templul de la Ierusalim a devenit sanctuar național.

La moartea lui Solomon, regatul s-a scindat în două : cel de Nord, a lui Israel și cel de Sud, al lui Iuda. Deoarece Chivotul a rămas la Ierusalim, iar cei din nord nu mai aveau acces la templu, Ieroboam primul rege a lui Israel, a fondat două locuri de închinare, la Bethel și la Don, unde Dumnezeu era adorat sub forma a doi viței de aur.(III Regi 12,28-29) Acest fapt contravenea legilor date de Dumnezeu, în ceea ce privește „chipul cioplit”, fiind similar apostaziei, ceea ce a dus la agravarea neînțelegirilor, dintre cele două regate. În sud s-a menținut monarhia ereditară a dinastiei davidice, în timp ce în nord, regalitatea a fost mai mult sau mai puțin charismatică.

5. Reformele religiose în perioada regalității

a. Renașterea religioasă de sub Abia.

Abia a fost fiul lui Roboam, regele lui Iuda, și a domnit la Ierusalim trei ani.(II Cron..13,2) pe vremea când în Israel era rege Ieroboam. În nord idolatria era în floare, iar leviții au fost alungați de la atribuțiile lor, fiind puși alți preoți la altarele noi ale idolilor. Ținând Legea Dumnezeului Celui Adevărat, Abia l-a învins pe Ieroboam în luptă, reformând în timpul domniei și situația religioasă din Iuda. Astfel el a desființat idolatria din regatul său și a poruncit iudeilor să caute pe Dumnezeu și să respecte Legea Lui (II Cron.14, 3-5) și a făcut îmbunătățiri la templu.(II Cron. 15, 1-19)

b.Reforma religioasă a lui Iezechia. Iezechia a fost un rege pios, care a făcut fapte plăcute înaintea Domnului. El a ajuns rege la vârsta de 25 de ani și a domnit la Ierusalim 29 de ani. Văzând că tămâia demult nu mai fumega la templu, iar jertfele au încetat, Iezechia s-a hotărât să reorganizeze cultul Dumnezeului Celui Adevărat. Astfel s-au adus jertfe de curățare, templul a fost eliberat de tot ce era necurat în el, iar apoi timp de 8 zile a fost sfințit. (II Cron.29,17) Deasemenea au fost sfințite toate vasele de la templu, iar apoi au fost așezați acolo leviți cu chimvale, harpe și chitare, după rânduiala lui David. Apoi au fost sfințiți preoți, pentru a completa numărul celor ce trebuiau să slujească la templul Domnului. Apoi au sărbătorit Paștele, deși nu la vremea lui, ci cu o lună mai târziu, însă cu multă bucurie și cu mult fast. (II Cron. 30)

Următorul pas a lui Iezechia a fost stârpirea închinării la idoli., toți idolii de pe toate înălțimile au fost distruși, la un loc cu jertfelnicele pe care se aduceau jertfe spurcate. Au fost rânduiți preoți și leviți, pentru rânduiala de fiecare zi de la templu, iar pentru arderile de tot de la templu, regele a hotărât să acorde o parte din averea sa. Deasemenea, Iezechia a poruncit poporului, să dea preoților întreținerea hotărâtă prin Lege, ceea ce a făcut, ca la templu să se adune grămezi mari de daruri, peste nevoile preoților., surplusul a fost depozitat în cămări, special concepute în acest sens, iar de aici era împărțit fiecăruia dintre preoți, de către un responsabil anume de sus. (II Cron.31)

Iezechia, a rămas în istoria poporului drept un rege credincios Domnului și mare reformator, ca unul care a restabilit slujbele la templu și a sfințit și a curățit tot ceea ce tatăl său Ahaz a pângărit.

c. Reforma religioasă a lui Iosia

Iosia a ajuns rege, la vârsta de 8 ani. A fost unul dintre cei mai pioși regi ai regatului Iuda, mergând pe calea cea dreaptă a Legii lui Dumnezeu. Astfel, în anul duăzecilea de domnie, a început să curățe Iuda și Ierusalimul de idoli., a sfărâmat toți idolii turnați sau sculptați și a distrus toate jertfelnicele lor. Mai mult, s-a ocupat de templu din Ierusalim, pe care l-a renovat și consolidat. În timpul lucrărilor, s-a găsit la templu, cartea Legii date de Dumnezeu. Aceasta a fost citită înaintea împăratului, iar acesta auzind, s-a înspăimântat, pentru cât s-a depărtat poporul de la Dumnezeu și a poruncit ca tot poporul să aducă venerare Domnului, ceea ce s-a făcut fără chitare, cât timp a trăit piosul rege.

În timpul lui Iosia s-a serbat Paștile cu atâta fast, cum nu se mai văzuse de pe vremea lui Samuel. Tot poporul ți-a întors cugetul la Dumnezeul Cel Adevărat, urmând regelui lor. Însă Iosia moare într-un război cu Egiptenii, fiind ucis în valea Meghida (II Cron. 34-35). O dată cu el s-a sfârșit și epoca de înflorire religioasă din Iuda. Decadența poporului a avut urmări, însă, curând : robia babiloniană.

6. Vremea profeților. Viața religioasă văzută de profeți

Cuvântul „profet”, desemnează o persoană, care vorbește în locul alteia, ca interpret al cuvintelor aceluia. O explicare potrivită a cuvântului „profet”, o găsim la Ies. 17,1, unde Dumnezeu zice lui Moise : „Iată Eu fac din tine Dumnezeu pentru faraon, iar Aaron, fratele tău, îți va fi prooroc.” Profetul este gura lui Dumnezeu față de credincioși. El vestește credincioșilor ceea ce Dumnezeu îi poruncește, deci este un vestitor al voii lui Dumnezeu către oameni.

Misiunea profetică, nu era o stare permanentă sau ereditară, ca preoția, nici nu era legată de vreo stare socială, de neam, trib, sau regat. Profeții se ridicau în anumite timpuri, în vederea unor anumite nevoi religioase și sociale. După cum se vede din cărțile istorice și profetice, de la Samuel și până la profetul Maleahi. Timp de aproape 700 de ani, n-au lipsit niciodată profeții. Nu toți profeții sunt amintiți în Sf.Scriptură și nu toți cei care sunt amintiți au lăsat documente scrise, normative și pentru generațiile ce aveau să urmeze după ei, ci unii au avut misiunea de a învăța și îndrepta numai pe contemporanii lor.

În funcție de întinderea operei lor scrise, profeții se împart în „mari” și „mici”., astfel avem patru profeți mari : Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel și doisprezece profeți mici : Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, și Maleahi.

Primul și cel mai mare este Isaia., opera sa este vastă și amplă, în 66 de capitole tratează aproape exhaustiv problematicile pe care ceilalți profeți le au doar secvențial., altfel spus întreaga teologie și concepție a profeților, ar putea fi rezumată la cartea lui Isaia, ceilalți diferențiindu-se de el, mai mult prin maniera de prezentare, care era în spiritul epocii pe care o trăia fiecare, decât prin ideile dezvoltate, acestia fiind în general aceliași : decăderea religioasă, idolatria, amenințări, promisiuni mesianice etc.

De la început Isaia critică situația morală, socială și religioasă a regatului lui Iuda și Israel. Ca un aspect grav, este văzut de Isaia formalismul cultului adus lui Dumnezeu, cult care este pur extern, fără implicare intimă. S-ar impune în viziunea profetului, o vie reorganizare a vieții religioase. Este respectată litera Legii, în sensul practicilor exterioare aproape ireproșabil – de la actele de cult la ținerea unor sărbători – însă duhul Legii este de neobservat, totul fiind formal de suprafață. Este implicat intelectul pur, care organizează cultul extern, dar inima este departe, nu se implică și nu participă activ la contracararea unei relații profunde cu Dumnezeu și cu semenii. Împotriva acestor practici seci se ridică Isaia, el optând pentru o relație intimă, sufletească cu Dumnezeu și cu cei aflați în nevoi, deoarece formele externe de cult nu sunt câtuși de puțin suficiente.”Ce-Mi folosește mulțimea jertfelor voastre? zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci și de grăsimile vițeilor grași și nu mai vreau sânge de tauri, de mei și de țapi! Când veniți să le aduceți? Cine vi le cere? Nu mai călcați în curtea templului Meu! Nu mai aduceți daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare., lunile noi, zilele de odihnă, și adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăși prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi și sărbătorile voastre sunt pentru mine o povară. Ajunge! Când ridicați mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge., spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei! Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!”(Is.1,11-17)

Osea reiterează ideea formalismului, care nu este altceva decât forma fără conținut: „Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.” (Os. 6,6) Jertfa este primită de Dumnezeu numai pe calea inimii sincere îndreptate spre El .

În anul morții regelui Iosia (740), Isaia se afla în templu și a văzut slava lui Dumnezeu: serafimii stând împrejurul tronului divin strigau: ”Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui.” (Is. 6,3), cuvinte care se cântă la Sfânta Liturghie. Isaia s-a înfricoșat și a zis: „Vai mie, că … sunt om cu buze spurcate! Atunci un serafim a luat cu un clește un cărbune de pe altar și a atins cu el buzele proorocului zicând: „Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curăți.” (Is. 6,6) Aceste cuvinte le rostește preotul după ce se împărtășește. În acest context se anunță de către Dumnezeu că din trunchiul distrus de păcat al lui Israel se va ridica „o Mlădiță Sfântă” (Is.6,13) care va salva poporul.

Isaia condamnă viciile care dominaunâ socitatea din vremea lui, el se ridică împotriva păcatelor sociale și politice ale lui Iuda:

oprimarea săracilor: „Domnul zice: Voi ați pustiit via Mea și prada luată de la cei sărmani se află în casele voastre. Pentru ce ați zdrobit pe poporul Meu și ați sfărâmat fața celor sărmani?, zice Domnul Dumnezeu Savaot.” (Is.3,14-15)

luxul: „Și mai zice Domnul: pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre și umblă cu capul pe sus și cu priviri obraznice, cu pași domoli, cu zăgănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleșuvi creștetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea Domnul va lua toate podoabele lor.. atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, și în loc de cingători, frânghie, în loc de cârlionți făcuți cu fierul, pleșuvie, în loc de veșmânt prețios, zdrențe, și în loc de frumusețe, pecete de robie.” (Is. 3,16-18,24)

desfrâul: „Vai de cei ce dis de dimineață aleargă după băuturi îmbătătoare, vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei ce doresc la ospețele lor chitară, tobă, flaut și vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului și nu văd lucrurile mâinilor Sale.” (Is. 5, 11-13)

nedreptatea poporului în fața lui Dumnezeu este prezentată prin intermediul parabolei viei neroditoare care va fi pustiită. (Is. 5,1-7). Ieremia reia această idee a poporului păcătos, anunțând că pedeapsa este inevitabilă.

răpirea ogoarelor: ”Vai vouă care clădiți casă lângă casă și grămădiți țarini lângă țarini, până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiți numai voi stăpânitori în țară.Jur că aceste case vor fi pustii și nimeni nu va mai locui în ele.” (Is. 5, 7-8)

Toate aceste fapte sunt considerate acte de împotrivire și răscoală îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Sunt condamnați de asemenea, răii cârmuitori fiind considerați „oameni de râs” (Is. 28,14). Sofonie va relua această idee, arătând că cei ce conduc sunt asemeni unor lei care răcnesc, iar judecătorii sunt asemenes unor lupi de pradă. (Sof. 3,3)

Isaia, vorbind despre postul adevărat, anticipează mesajul evanghelic al lui Hristos. Altarul jertfei adevărazte trebuie să fie inima, iar postul adevărat cel al iubirii aproapelui. El atacă individualismul egoist, excluzându-l din contextul postului adevărat: „Voi postiți ca să vă certați și să vă sfădiți, să vă bateți furioși cu pumnul, nu postiți cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.” (Is. 58,4). A posti înseamnă, din perspectiva Domnului, a te dărui celui care are nevoie. Dumnezeu și pe săraci îi iubește, iar a-i ajuta pe aceștia înseamnă a face lucrul Domnului, care nu va întârzia să-ți arate răsplata Lui: „Nu știți voi postul care îmi place Mie?, zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga și Domnul te va auzi, la strigătul tău El va Zice: Iată-Mă!” (Is. 58,6-9a)

În capitolul 41,1-29, Isaia arată că închinarea la idoli este deșertăciune. Această idee va fi reiterată de aproape toți profeții. Astfel, Ieremia consideră închinarea la idoli drept o nesocotire a marii dragoste a lui Dumnezeu (Ier. 10). Iezechiel condamnă și el idolatria, dar subliniază și puterea lui Dumnezeu de a o ierta, el nevrând moartea păcătosului. Iezechiel ararrtă că fiecare suferă pentru păcatele sale, deci sănu creadă poporul că suferă pentru păcatele părinților și că nu are nevoie de pocăință (Iez. 8,23). Profetul predică un Dumnezeu transcendent și universal, care-l pedepsește pe păcătos și-l iartă pe cel care se pocăiește. El predică marea îndurare a lui Dumnezeu, valoarea sufletului omenesc și dreptatea divină. Daniel confirmă ideea dreptății divine, afirmând că numai cei pocăiți se vor mântui. Miheia atacă și el păcatele, arătând că idolatria și fărădelegile poporului au atras pedeapsa lui Dumnezeu (Mih. 1,2)

Domnul binecuvintează pe Israel și descoperă clar că El este adevăratul Dumnezeu: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, nu este alt Dumnezeu afară de Mine.” (Is.44,6) Dumnezeu vrea să ofere poporului mântuirea, însă aceasta se obține numai prin împlinirea poruncilor divine (Is. 55,1-13).

Profeții au descris destul de amplu persoana Mîntuitirului Iisus Hristos, dar în chipuri diferite: Unii L-au prezenta umil și disprețuit, alții domnitor și glorios, învățător sau preot. Evreii n-au descifrat niciodată secretul lui Mesia; pentru noi, însă, el nu mai reprezintă o taină, deoarece am văzut totul împlinit în viața Mântuitorului. Isaia a fost numit „evanghelistul Vechiului Testament”, pentru cî descrie patimile lui Hristos cu multă exactitate (Is. 53). Ceilalți profeți își aduc și ei aportul în conturarea ideii mesianice, vestind chiar locul (Mih. 5,2) și timpul venirii lui Mesia (Dan 9, 25-26)

Centrul misiunii profetice l-a constituit lupta împotriva răului din societate. Fiind purtători ai mesajelor lui Dumnezeu, profeții au dat speranță, dar aau semănat și amenințare cu pedeapsa pentru păcatele nepocăite. Mărturia Sfintei Scripturi confirmă că profeții au constituit puncte esențiale ale istoriei mântuirii, viața reigioasă vâzută de ei fiind o anticipare a relităților care vor caracteriza timpurile mesianice.

III. Prefigurare și continuitate

Dacă în general orice religie are un cult corespunzător fondului ei doctrinar, cultul religiei mozaice — al cărui fond doctrinar este cuprins în Vechiul Testament — prezintă elemente caracteristice care au trecut și în cultul creștin. Astfel din Vechiul Testament, Dumnezeu a dat poruncă pentru instituirea și organizarea unui locaș, a unor forme și a unui personal de cult. Prin legi divine pozitive a luat naștere, astfel, un cult, cu un caracter specific divin, după originea, ființarea și dezvoltarea lui. Totalitatea acestor forme instituite după porunca divină alcătuiesc cultul obiectiv, care este revelat, în timp ce cultul subiectiv este nerevelat, fiind născut din sentimentul de adorare a lui Dumnezeu, dar nestatornicit de El.

Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit să aducă pe pământ noua învățătură, a pus în același timp și bazele unui nou cult obiectiv, cultul creștin. El însuși a instituit Sfânta Euharistie, despre care a spus: „Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22,19; I Cor, 11,24—25), împreună cu celelalte sfinte taine, ca mijloace de împărtășire a harului divin și de sfințire a credincioșilor.

Sfinții Apostoli și Biserica după porunca și exemplul Mântuitorului, au statornicit, apoi, orânduiri pozitive pentru cultul creștin, care s-a dezvoltat în forme, dar a respectat dreapta învățătură și curata tradiție veche. În cadrul acestor forme de preamărire a lui Dumnezeu, cultul obiectiv s-a întâlnit cu cel subiectiv. De aceea, în Biserica lui Hristos, credinciosul se întâlnește cu Dumnezeu, cultul obiectiv fiind o permanentă mijlocire a mântuirii credinciosului, o continuă sfințire a lui în ajungerea la Dumnezeu. Totalitatea acestor forme externe instituite de Mântuitorul Hristos și de Biserica Lui, forme prin care se realizează procesul evolutiv al mântuirii subiective, alcătuiește conținutul cultului creștin.

Totdeauna a existat ideea unei legături strânse între Dumnezeu și om prin cult, idee pe care o găsim superioară în religia iudaică față de celelalte religii antice, și desăvârșită mai târziu în religia creștină.

1.Considerații generale asupra cultului mozaic

Legătura dintre cultul și religia mozaică este oglindită în Vechiul Testament, în care se întâlnesc, pe lângă ideile religioase, și formele de cult în evoluția lor de la creația primilor oameni și până la venirea Mântuitorului Hristos. Religia mozaică, așa cum reiese din scrierile Vechiului Testament, este monoteistă. Credința într-un Dumnezeu, atotdrept, atotputernic, inefabil, și apoi raportul omului față de Dumnezeu, s-a reflectat în mod deosebit în formele de cult ale poporului evreu.

Cultul poporului evreu s-a dezvoltat în două perioade principale: prima perioadă a fost înainte de Moise, iar a doua perioadă după Moise, perioadă care a precizat cultul cu toate amănuntele lui.

În prima perioadă urmașii protopărinților neamului omenesc aduc lui Dumnezeu sacrificii din produsele ocupațiilor lor. Astfel, Cain și Abel aduc jertfe lui Dumnezeu din cele mai bune roade ale lor (Fac.4, 3—5); apoi, Enoh nepotul lui Adam (Fac. 5) a început să invoce numele lui Dumnezeu, la care s-au adăugat rugăciuni și sacrificii.

Cele două manifestări ale adorării lui Dumnezeu, adică invocarea numelui divin sau rugăciuni de laudă, mulțumire, cerere și jertfe, ca semne și simboluri ale recunoașterii atotputerniciei lui Dumnezeu, n-au fost invenții ale primitor oameni. Ele sunt de origine dumnezeiască, pentru că se întemeiază pe raportul stabilit la creație, între Dumnezeu și om și sunt rezultatul creșterii și conducerii dumnezeiești, de care au avut parte primii oameni. În această perioada Avraam este chemat de Dumnezeu să fie purtătorul Revelației divine în scopul mântuirii neamului omenesc. El și urmașii lui aveau să păstreze cunoștința despre adevăratul Dumnezeu până la venirea Mântuitorului promis.

Cultul simplu al patriarhilor nu era suficient pentru fiii Iui Israel, care s-au înmulțit după eliberarea din robia egipteană. De aceea, după încheierea Legământului pe Muntele Sinai, Moise, din porunca lui Iahve organizează instituții și forme de cult.

Cultul introdus de Moise avea să completeze și să perfecționeze cultul patriarhilor, pentru ca să corespundă exigențelor israeliților ca popor ales de Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Cu Moise începe a doua perioadă a cultului mozaic, perioadă în care sunt definite toate momentele esențiale pentru un cult deplin, adică: locașul de cult, persoanele cultului, actele sfinte și timpurile sfinte. Aceste momente esențiale stau întreolaltă în corelație, formând un tot organic. Acest cult trebuia să aibă caracterul adorării adevărate a lui Dumnezeu, deoarece Moise 1-a stabilit conform Revelației divine, Iahve fiind adevăratul Dumnezeu al lui Israel. Menirea acestui cult a fost ca prin el poporul întinat de păcate să crească în frica și dragostea de Dumnezeu și să se pregătească pentru împăcarea cu El, care urma să se împlinească prin Hristos, în Noul Legământ.

Importanța cultului consta, în special, din sacrificiile sângeroase și nesângeroase care se aduceau la templu. Fiecărui sacrificiu îi era întipărit un caracter triplu: cel latreutic, pentru că sacrificiul se aducea pentru adorarea și preamărirea lui Dumnezeu, cel euharistic pentru că se aducea drept mulțumire pentru binefacerile primite de la Creator; cel de cerere, pentru obținerea de binefaceri și daruri de la Dumnezeu.

După căderea omului în păcat s-a adăugat și caracterul expiator, căci, din cauza păcatului, omul vinovat față de. Dumnezeu, stăruia de a se împăca cu El, ca

să ajungă la starea din care căzuse. De aceea, toate sacrificiile în urma păcatului au caracterul unei înfrânări și renunțări pline de căință.

2.Cultul zilnic de la templu

Cultul zilnic reprezintă manifestarea credinței israeliților de adorare neîntreruptă față de Dumnezeu. În fiecare dimineață preotul jertfea un miel de un an ca holocaust, adăugând 1/10 efă făină de grâu frământată cu 1/4 hin de untdelemn curat și 1/4 hin de vin ca libațiune, considerate ca adaos nesângeros. Seara se jertfea tot un miel de un an însoțit de același dar nesângeros și libațiune din vin.

Se aprindea și tămâie. Dimineața, aceasta se aprindea după ce preotul curăța și umlea candelele cu untdelemn, iar seara când le așeza pe capetele brațelor candelabrului. Seara se aprindeau și cele șapte candele care ardeau toată noaptea.

După aducerea jertfei de dimineață și arderea tămâii, preotul rostea binecuvântarea asupra poporului. Din vremea regelui David care a organizat cultul și a introdus acompanierea psalmilor cu instrumente, jertfele erau însoțite de cântări din această carte sfântă. Rânduiala zilelor de sărbătoare, și îndeosebi cea din sâmbete, prevedea sporirea holocaustului de toate zilele, împreună cu adausele sacrificiilor de mâncare și libațiune, plus schimbarea pâinilor din Sfânta. În sinagogi s-a introdus obiceiul citirii pericopelor din Vechiul Testament, urmate de explicarea lor în fața poporului de către un învățător de lege (Lc. 4,16).

Deoarece era imposibil ca toți evreii să participe la cultul de la templu, s-a dezvoltat cultul sinagogii, care pe la începutul veacului VIII (î.d.Hr.) s-a practicat numai în diasporaua iudaică, ca apoi să se extindă și în toată Palestina. În sinagogi nu se aduceau jertfe sângeroase ca la templu. Adunările de cult aveau loc în dimineața și în după amiaza sâmbetelor și sărbătorilor. Adunarea de dimineață era cea mai însemnată și consta din următoarele momente: o binecuvântare, lectură din Lege, lectură din profeți, psalmi, optsprezece binecuvântări. Rugăciunea generală pentru toți, rostită de unul singur, la care cu toții răspundeau „Amin”, binecuvântarea unui preot și rugăciunea pentru popor. Cultul sinagogii a dat posibilitatea iudaismului să facă din ideile și practicile lui religioase, un element capabil să convingă marile mase de credincioși, nu numai câțiva cărturari. Sabatul la evrei a avut întotdeauna caracterul unei zile de sfințire, nu numai de repaus.

3. Personalul de cult

Slujitorii cultului au fost arhiereul, preoții și leviții. Toate treptele ei se primeau de candidați printr-o sfințire specială. Sub aspect formal, acest lucru se păstrează și în creștinism, aici însă cel hirotonit primește însărcinarea de a săvârși Sfânta Taină a Euharistiei, care actualizează jertfa de pe cruce a Mântuitorului și care este superioară oricărei slujiri cultice, deoarece cel care Se sacrifică este însuși Dumnezeu. După încheierea legământului, preoții au fost aleși din seminția lui Levi,

așa după cum a poruncit Dumnezeu (Num.3, 1—14; 8, 18—24; 18, 6—8 etc.). Dar la

săvârșirea acțiunilor de cult nu toți membrii seminției lui Levi participau în mod egal.

În această privință exista o organizație exactă, o deosebire și separare cu totul strictă. Funcția preoților leviți era întreită. Ei săvârșeau serviciul cultic la templu și sinagogă; aveau rolul de mijlocitori ai poporului la Dumnezeum, învățau și tălmăceau Sfânta Scriptură.

Pentru a se face distincție, fiecare treaptă a slujitorilor avea veșminte speciale, pe care cei din treapta respectivă le îmbrăcau în timpul serviciului divin. Veșmintele purtate de preoți în timpul slujirii la templu erau următoarele:

1.Cămașă de in (cutonet), cu mâneci, croită dintr-o bucată, care ajungea până la glezne. Este aceeași piesă vestimentară cu stiharul de azi.

2. Pantaloni, tot din in alb, care ajungeau până la genunchi.

3.Brâu din același material cu restul veșmintelor, lat de trei degete și lung de 32 de coți. Brâul, ca și cel purtat azi de preoții creștini, era semnul puterii și demnității arhierești.

4. Mitra sau învelitoarea pentru cap, care era un fel de turban. Se păstra pe cap și la intrarea în sanctuar, deoarece la evrei descoperirea capului era semn de doliu. În creștinism, mitra este purtată de arhiereu la oficierea cultului.

În fruntea preoțimii se afla arhiereul, numit și preotul cel mare (Lev. 21,10; Ios. 20,6; Agheu 1,12 etc.) care, ca în creștinism, funcționa în oficiul său până la moarte. În afarăî de obligațiile pe care le avea în comun cu ceilalți preoți, marele arhiereu avea două obligații care îi erau proprii numai lui:

1.Aducerea sacrificiului pentru păcat, pentru sine și pentru popor, la sărbătoarea împăcării, care era singura zi din an când arhiereul intra în Sfânta Sfintelor (Lev. 16; Evr. 9,7,25). Dacă arhiereul dorea să săvârșească cele sfinte în fiecre zi, era liber să o facă, la fel cum este astăzi în creștinism, dar s-a statornicit obiceiul ca el să oficieze mai ales la sărbătorile mari.

2. A doua obligație a arhiereului era de a consulta voia lui Dumnezeu în momente deosebite, de cumpănă ale poporului.

Și în creștinism arhiereul slujește când dorește, dar cu precădere la sărbători, având și sarcini specifice treptei sale: hirotonorile, sfințirile de biserici etc.

4. Principalele elemente ale cultului mozaic în cultul creștin

Mântuitorul Hristos n-a venit să strice sau să înlăture Legea, ci s-o plinească (Matei 5, 17), înlăturând din ea anumite prescripții care, o dată cu venirea Sa, își pierduseră valabilitatea. Apostolii și primii creștini au continuat să respecte cultul Legii mozaice și după înălțarea Domnului la cer (Fapte 2, 46; 3, 1—2 ; 5, 20—42), luând parte la serviciul de la templu unde se aducea un cult ebraic fără a fi bănuit cel puțin, că această participare, care în curând va rămâne de domeniul trecutului, va afecta câtuși de puțin calitatea lor de creștini și închinători ai lui Iisus Hristos. În afară de cultul de la templu ei luau parte și la cultul creștin săvârșit în case particulare, cult în care se oficia „frângerea pâinii” sau Sfânta Euharistie, însoțită de lecturi din Noul și Vechiul Testament, de rugăciuni și de cântări de psalmi și imne religioase (Fapte 2, 42; Efes.5, 19; Col.3,16), și să asculte cu evlavie predica, care consta din explicarea lecturilor biblice în majoritatea cazurilor. Adunările cultice se încheiau adesea cu agapele frățești, foarte des practicate în creștinismul primar. În această situație cultul creștin al primelor veacuri a fost mai mult un cult iudeo-creștin. De aici și explicația existenței elementelor mozaice în cultul creștin.

4.1. Anul liturgic și împărțirile lui

Anul liturgic la iudei avea aceeași durată ca și anul astronomic, adică 12 luni a 29—30 de zile fiecare, iar la al patrulea an se intercala luna a XIII-a, numită „veadar”. Ei și-au legat întregul sistem de calculare a timpului de schimbarea fazelor lunii și nu a soarelui. Începutul unei luni era determinat de apariția lunii noi. Anul era compus din 53 de săptămâni, iar săptămâna din 7 zile. Zilele săptămânii nu aveau denumiri speciale, ci se desemnau prin numărul lor de ordine. Ziua liturgică începea o dată cu apariția lunii pe cer, deci seara (Fac.1,5; Ieș. 12, 18; Lev.23,32) și era împărțita în perioade ca: dimineața și seara. Alte momente ale zilei erau: ora a VI-a, care corespundea cu amiaza zilei și ora a IX-a care corespundea cu ora 3 după amiază. De asemenea noaptea era împărțită în patru veghi sau străji (I Reg.11,19; Jud.7,19; Ieș.16,24). Începutul străjii a III-a corespundea cu miezul nopții.

În cuprinsul anului liturgic, evreii aveau o serie de sărbători sau zile festive (Moadim–Lev.23, 2—4; 37, 44; II Cor. 2, 2) și solemnități (Haggim—Ieș. 23, 14; 34, 18; Lev. 23, 34; 34, 41 ; Deut. 16, 10—16; II Cor. 5, 3; 8, 13 etc.), instituite din porunca lui Dumnezeu în amintirea continuă a binefacerilor pe care a binevoit a le împărtăși poporului evreu, încât cu ajutorul ceremoniilor și măreția cultului extern, poporul să înțeleagă mai bine religia revelată. În aceste sărbători poporul avea la dispoziție un timp de repaus, în vederea participării la cultul divin, în cadrul căruia se explica Legea mozaică .

Biserica creștină a adoptat anul bisericesc, care începe ca și la iudei toamna, cu împărțirile sale în luni, săptămâni, zile și ceasuri liturgice. Totodată ea a păstrat și obiceiul iudaic de a sfinți zilele săptămânii cu rugăciuni și rituri, care să invoce însemnătatea sau cuprinsul zilei respective.

La început creștinii enumerau zilele săptămânii ca și iudeii: ziua întâi a săptămânii, a doua, a treia etc. Cu toate acestea Biserica Creștină a adus schimbări fundamentale în săptămâna liturgică. Astfel, în locul sabatului a fost instituită ziua de duminică ca zi de sărbătoare, săptămânală închinată învierii Domnului.

Înlocuirea sabatului cu duminica s-a făcut treptat, căutându-se mai întâi o legătură de trecere de la sâmbătă la duminică, prin săvârșirea Sfintei Liturghii, care avea loc în noaptea ce le despărțea.Cu toate acestea însă, cultul creștin a păstrat sâmbetei o continuitate ca zi liturgică deosebit de importantă. Astfel, în cultul creștin, numai sâmbăta și duminica sunt zile liturgice în timpul postului. În zilele de sâmbătă nu se face ajunare, iar slujbele religioase, în special vecernia, sunt deosebite de celelalte slujbe din restul săptămânii. În afară de acestea, zilele de luni si joi când iudeii posteau, au fost înlocuite ca zile de post la creștini, cu zilele de miercuri și vineri, în amintirea patimilor și morții Mântuitorului Iisus Hristos. Această înlocuire este precizată de Didahia Apostolică astfel: „Zilele voastre de post să nu fie aceleași cu ale fățarnicilor, căci ei posteau lunea și joia, iar voi să postiți miercurea și vinerea”.

Trecerea treptată de la elementul iudaic la cel creștin a fost absolut necesară, deoarece creștinismul apăruse în plin mediu iudaic și primii creștini fuseseră recrutați dintre evrei, astfel că nu se putea face o trecere bruscă, ci ținând încă la obiceiurile și tradiția lor. De aceea, elementele luate din Vechiul Testament au fost rânduite după principiile creștine. La elementele de tradiție ebraică s-au adăugat apoi treptat, altele noi, cu caracter specific creștin.

4.2. Laudele bisericești

Potrivit Sfintei Scripturi (Fac.1,5), ziua liturgică începe seara, ca și în cultul Vechiului Testament. Ea este împărțită în șapte părți (cele 7 laude bisericești) având fiecare din ele o rânduială de cult aparte. În mare parte laudele bisericești își au originea în Vechiul Testament și în tradiția cultului iudaic, adusă în Biserică de primii creștini în perioada apostolică (F.A.2,5; 3,1; 9,9). Ceasurile (III, VI, IX) au căpătat o semnificație simbolică, pur creștină evocând momente din viața Mântuitorului. Adoptarea anumitor tipuri generale din cultul mozaic al sinagogii în cultul Bisericii Creștine a fost justificată de convingerea că Biserica creștină reprezintă desăvârșirea a tot ceea ce în Vechiul Testament a fost numai simbol și închipuire, că ea moștenea misiunea pe care sinagoga iudaică n-a putut să o împlinească.

Prima laudă din cele 7 ale cultului creștin este Vecernia, reprezentând epoca Vechiului Testament în care s-a aflat omenirea înainte de venirea Domnului Hristos. În cuprinsul rânduielii Vecerniei sunt diferite elemente luate din Vechiul Testament și adoptate simbolismului pe care îl dau creștinii acestei laude. Astfel, psalmul 103 de la începutul rânduielii Vecerniei evocă purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de făpturile Sale, iar psalmul 140: „Doamne strigat-am către Tine…” sau psalmul 141: „Cu glasul meu către Domnul am strigat…” și psalmul 129: „Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne…”, din care sunt luate stilurile vecerniei evocă starea de deznădejde a omului ajuns în păcat prin greșeala protopărinților. Aceleași aspecte le evocă și diferitele paremii luate din cărțile istorice și profetice ale Vechiului Testament, care se citesc în cadrul unor Vecernii cu rânduială specială.

Ziua liturgică la creștini este înfrumusețată de Utrenie, o altă laudă în a cărei rânduială tipiconală întâlnim o serie de texte din psalmii Vechiului Testament. Dintre acești psalmi, unii se citeau la serviciul din templu sau sinagogă, și amintesc

de practicarea rugăciunii particulare și publice de dimineață din cultul mozaic. Dintre acești psalmi fac parte cei 6 psalmi — sau exapsalmul — (Ps.3; 27; 62; 87; 102; 142), care constituie unul din elementele principale luate din cultul mozaic, având un conținut profetic deosebit.

Antifoanele celor 8 glasuri ale Octoihului din slujba Utreniei duminicilor, au fost compuse de Sfântul Ioan Damaschin pe baza psalmilor 119 și 133 ,(Catisma a XVIII-a), denumiți în cultul mozaic „Psalmii treptelor”. Aceștia se citeau, potrivit relatărilor talmudiștilor, pe cele 15 trepte din curtea templului de către leviți, cu ocazia Sărbătorii Corturilor. După alții, ei se rosteau la cele trei mari sărbători iudaice de peste an: Paștele, Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor.

Irmoasele canoanelor de la Utrenie sunt de asemenea omilii compuse pe baza așa-numitelor „Cântări sau imne ale Părinților Vechiului Testament” (Ieș. 11,1—21; Deut. 33, 1—44; Isaia 26, 9—21; Daniil 3, 24-30; Iona 2, 3—18; Avacum 3).

Stihurile care preced stihirile laudelor sunt luate din psalmii marcați prin „Aleluia” (Ps. 148; 149 si 150), care se citeau la serviciul de la templu precum și la ritualul de sâmbătă dimineața de la sinagogă (Ps. 113; 117 și 135). În general, toate laudele bisericești, conțin în rânduiala lor texte din psalmii Vechiului Testament, folosiți și în cultul iudaic de la templu și de la sinagogă.

4.3. Jerta Euharistică și jertfele Vechiului Testament

Cele 7 laude sunt încoronate de Sfânta Liturghie, rânduiala cea mai importantă a cultului dumnezeiesc și centrul întregii vieți religioase creștine, deoarece în cadrul ritualului ei se săvârșește jertfa cea nouă și nesângeroasă a cultului creștin, în contrast cu jertfele sângeroase ale cultului mozaic. De la început Sfânta Liturghie a fost elementul principal prin care cultul creștin s-a deosebit de cel mozaic. În ea dogmele creștine au găsit formule admirabile de exprimare, alături de emoțiile religioase ale sufletului creștin din diferite rugăciuni. La Sfânta Liturghie se săvârșește jertfa creștină cea nesângeroasă, pe care Domnul Hristos a adus-o în chip sângeros pe Golgota o singură dată pentru întreg neamul omenesc. Ceea ce nu a putut împlini mulțimea jertfelor din cultul mozaic, a împlinit Mîntuitorul prin suprema Sa jertfă de pe cruce. Jertfele mozaice aveau mai mult o eficacitate simbolică, erau repetabile, se aduceau numai pentru poporul evreu, și nu împărtășeau harul sfințitor. Jertfa cultului creștin însă, a fost adusă o singură dată pentru totdeauna pentru întreaga omenire căzută în păcat. Ea oferă tuturor harul sfințitor, ridicându-ne la rangul de fii adoptivi ai lui Dumnezeu și împărtășindu-ne pe toți cu însuși Trupul și Sângele Domnului Hristos.

Prezența numeroaselor elemente mozaice în Sfânta Liturghie a făcut pe unii liturgiști — exagerând lucrurile — să afirme că rânduiala pregătirii jertfei euharistice la creștini, și în special rânduiala din cadrul Liturghiei catehumenilor, și-ar avea originea fie în rânduiala de cult de sâmbătă dimineața de la sinagogă (G. Bickell, și F. Probst), fie în rânduiala cinei iudaice de vineri seara.

G. Bickell afirmă că planul Liturghiei descrisă de Constituțiile Apostolice este rânduit după ritualul cinei pascale, pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-ar fi împlinit întocmai în seara Cinei celei de Taină, mai înainte de a institui Sfînta Euharistie. Deci Sfânta Euharistie ar fi instituită către sfârșitul acestei cine pascale. După Rauschen, rânduiala Sfintei Liturghii a fost inspirată din rânduiala meselor iudaice de vineri seara, de peste săptămână, căci, după părerea lor, era mai potrivit ca rânduiala Sfintei Euharistii să se inspire din acea rânduiala iudaică, decât din rânduiala cinei pascale, care avea loc numai o dată pe an. Bickell, în prezentarea paralelei dintre rânduiala primară a Sfintei Liturghii, respectiv a Sfintei Euharistii și ritualul iudaic de sâmbăta, sau cel al cinei pascale de joi seara, s-a folosit de documente iudaice mult posterioare vieții Mântuitorului și Apostolilor, de care nu e sigur dacă mai păstrau fidel ritul iudaic din vremea Mântuitorului.

Chiar dacă analogiile izolate ce s-au semnalat și-ar găsi un temei solid în ideea unei imitări, totuși un asemenea fapt nu ar stabili o dependență a Liturghiei vechi, de ritualul iudaic. În fond, Sfânta Euharistie este mai veche decât ceremoniile sinagogii, deoarece a fost simbolizată înaintea acestora de jertfa lui Melchisedec și de Mana cerească pe care a dat-o Dumnezeu iudeilor în pustiu. Sfânta Euharistie se ridică prin importanța ei deasupra acestora fiindcă este însăși Trupul și Sângele lui Hristos. „Precum Dumnezeu a dat poporului Său în pustiu mană adusă de îngeri pentru a se hrăni, așa și prin Sfânta Euharistie, Hristos dă creștinilor mana veșnică a Trupului și Sângelui Său. Acea mană venea din cer, aceasta (Sfânta Euharistie) este supra-cereasea, aceea era a cerului, aceasta e a Stăpânului cerurilor, aceea era supusă stricăciunii dacă era păstrată, pâinea cea cerească este străină de orice stricăciune ca tot cel ce va gusta cu vrednicie, nu va putea să simtă stricăciunea. Evreilor le-a țâșnit apă din piatră, iar Domnului Hristos I-a curs sânge pentru creștini”.

În ce privește materia de jertfă, între cina pascală și Euharistia creștină există o deosebire fundamentală. La Cina Euharistică nu s-au folosit niciodată ierburi amare, azimă sau miel pascal ca la cina iudaică. Se poate face doar o analogie formală între pâinea, ca materie de jertfă a Sfintei Euharistii, si „pâinile punerii înainte sau pâinile feții–lechem happanim”.

Taina Sfintei Euharistii nu este o cină cu caracter particular ca cea iudaică; din ea se pot împărtăși toți creștinii. Între ritualul me-sei pascale iudaice și ritualul cinei creștine, este o oarecare analogie formală, în ce privește succesiunea actelor și gesturilor din cuprinsul lor. Aceasta însă nu atinge cu nimic fondul celei de a doua. Elementele principale din rânduiala Jertfei Sfintei Euharistii sunt de origine pur creștină. Creștinii au turnat în formă veche un conținut nou cultic, reușind să dea un înțeles corespunzător fondului și formei cultului nou. Întrebuințarea elementelor vechi a fost necesară, deoarece „cultul mozaic avusese un rol profetic sau preînchipuitor, așa încât folosirea unor elemente din cadrul lui în cultul creștin, își putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea și înțelegerea deplină a jertfei Noului Testament”.

4.4. Sărbătorile, Sfintele Taine și Ierurgiile

Sărbătorile cultului mozaic sunt în general comemorări ale evenimentelor istorico-religioase din viața poporului evreu. Prin sărbătorile creștine se repetă anual evenimentele mai însemnate din istoria mântuirii neamului omenesc. Ele s-au format la început după modelul sărbătorilor iudaice și greco-romane, dar au căpătat un caracter specific creștin. În cultul creștin, unele sărbători au o legătură doar formală cu sărbătorile din cultul mozaic, altele sunt specific creștine. Dintre cele care eu o legătură formală cu cele mozaice, amintim: sărbătoarea Tăierii împrejur și a Întâmpinării Domnului, care ne amintesc de unele prescrieri ale Legii mozaice (Luca 2, 21—24) pe care le-a respectat și Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfintele Paști, după denumire par a fi identice cu Paștele iudeilor, însă conținutul sărbătorii este cu totul diferit. Pentru iudei era cea mai mare sărbătoare. Ea amintea evenimentul salvării primilor născuți în Egipt, ieșirea din robie și trecerea minunată prin Marea Roșie. Aceste evenimente erau comemorate printr-un ritual special, în centrul căruia era consumarea Mielului Pascal. Pentru creștini, Sfintele Paști este tot cea mai mare sărbătoare. „Dar pe când mielul pascal amintea evreilor doar de scăparea lor vremelnică de sub robia egipteană, Moartea și Învierea Domnului, adevăratul Miel Pascal al creștinilor, ne amintesc de Cel care ne-a scăpat pentru veșnicie de la moarte, dându-ne viața cea veșnică.”

Paștile Vechiului Testament au fost tipul Paștilor creștine, dar cele creștine nu au fost dependente întru nimic de cele iudaice. Nu se poate vorbi de elemente vetero-testamentare în cultul creștin la această sărbătoare decât din punct de vedere formal, conținutul creștin al sărbătorii fiind total deosebit de cel al Peștelui iudaic.

O oarecare asemănare se întâlnește și la sărbătoarea Cincizecimii, care și la iudei și la creștini se serba la cincizeci de zile după Paști. Obiceiul din unele biserici creștine, ca la această sărbătoare să se împodobească bisericile și casele oamenilor cu crengi verzi, este o reminiscență din cultul mozaic, potrivit căruia în ziua Cincizecimii, evreii împodobeau sinagogile și casele lor cu ramuri verzi și cu flori, spre a le aminti că Legea s-a dat într-un timp când lângă Muntele Sinai, toate erau verzi, și când au fost nevoiți să locuiască în colibe făcute din frunze și ramuri.

La origine, duminica se juxtapune sabatului, care a fost respectat un oarecare timp și de creștini, ca și alte obiceiuri ale sinagogii. Ea a fost prima sărbătoare creștină care a înlocuit sâmbăta iudaică, sărbătorită în primele veacuri de creștinii proveniți dintre iudei. Fondul cultic al sărbătorii este diferit de cel al sabatului, în centrul lui stând săvârșirea Jertfei Euharistice a Domnului Hristos.

Sfintele Taine sunt forme ale cultului creștin, instituite de însuși Mântuitorul, care n-au nici un model în cultul mozaic. Cultul sinagogal nu a avut taine prin care să împărtășească harul, dar sacrificiile, ceremoniile, ungerile și binecuvântările care se practicau în cultul mozaic, au prefigurat într-un anumit sens Sfintele Taine din Legea Nouă. Probabil că însuși numărul tainelor creștine are o legătură cu perfecțiunea oare se atribuia numărului 7 (șapte) în Vechiul Testament, dar mai ales cu cele șapte daruri ale Sfântului Duh, de care vorbește profetul Isaia (11, 2—3).

Dintre acele elemente și evenimente prefigurative amintim:

1) Cele șapte candele ale candelabrului din Sfânta, simbolul plenitudinii;

2) cele șapte coloane pe care înțelepciunea le cioplește pentru a-și consolida locuința sa (Prov. 9, 1—6);

3) cele șapte bătăi făcute în apa Iordanului, care l-au curățit pe Neeman Sirianul de lepră;

4) cele șapte stropiri care se făceau peste un lepros cu sânge de turturele;

5) cele șapte candelabre pe care Zaharia profetul le-a văzut în vis strălucind, fiind nelipsite de untdelemn și totdeauna aprinse (Zah. 4,1—4).

După interpretarea dată de Sfinții Părinți psalmului 22, reiese că în el sunt prefigurate toate cele șapte taine.

Taina Sfântului Botez a fost prefigurată de:

1)apele de la creație peste care se purta Duhul Sfânt (Fac.1, 2);

2)apele potopului (I Petru 3,20);

3)apa pe care a scos-o Moise din stâncă;

4)tămăduirea lui Neeman Sirianul prin coborârea în apele minunate. Botezul nu era un lucru complet nou la evrei. Legea lui Moise le prescria la diferite împrejurări, afundări în apă (Lev. 4,27—28; 11, 25; 13,6 și 34 etc.).

Din prefigurările diferitelor acte ale Botezului în Vechiul Testament nu rezultă o dependență a rânduielii acestei taine de vreun ritual al cultului iudaic, ci dimpotrivă, se arată vechimea acestei taine, încă de la crearea lumii. Sfântul Ambrozie spune că Botezul își are prefigurarea în însuși începutul lumii zicând: „Când Dumnezeu a făcut cerul și pământul Duhul se purta deasupra apelor. Cel ce era purtat deasupra apelor nu a făcut apele ?”

În Taina Botezului lucrează harul Sfântului Duh. Prin aceasta ea este superioară oricărui act de cult al sinagogii. „Același Duh de la creație —spune Sfântul Ambrozie — vine și sfințește apele botezului prin care cel botezat se curăță de păcat.”

Taina Mirungerii este mai puțin prefigurată în cultul mozaic. Totuși, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că Sfântul Mir cu care se unge noul botezat este Duhul Sfînt despre care și Isaia, în profeția lui spunea în numele Domnului: „Duhul Domnului este peste mine…” (61,l).

Taina Cununiei își are oarecum originea în. Vechiul Testament prin crearea primei perechi de oameni. Este taina în care întâlnim cele mai multe aluzii la textele și persoanele din Vechiul Testament, în cuprinsul ritualului ei. Desigur că mulțimea persoanelor din Vechiul Testament amintite în rînduiala tipiconală a acestei sfinte taine întărește și mai mult afirmația că instituirea ei s-a făcut o dată eu crearea de către Dumnezeu a femeii, care avea să fie împreună viețuitoare cu bărbatul (Fac. 2,23—25).

Dacă Sfintele Taine au fost prefigurate printr-o serie de acte de cult și evenimente însemnate din Vechiul Testament, acest lucru arată legătura dintre cele două testamente, ambele lăsate de Dumnezeu, dar nicidecum o dependență a tainelor creștine de riturile iudaice. Pentru creștini Sfintele Taine nu sunt simple semne exterioare sau simboluri ca în cultul mozaic, ci sunt mijloace eficace de împărtășire a harului, ca să sfințească pe toți cei ce se împărtășesc din bogăția lor .

Pe lângă Sfintele Taine, Biserica creștină a instituit și ierurgiile, slujbe prin mijlocirea cărora se binecuvintează si se sfințesc momentele cele mai de seamă din viața omului. În oficierile ierurgiilor întâlnim multe din elementele de cult mozaic. Astfel, întâlnim texte din psalmi în rânduiala consacrată primei zile de naștere a pruncului (Ps.5O): ”Că iată întru fărădelegi m-am zămislit”; în rânduiala din ziua a
8-a de la nașterea pruncului, care ne amintește de tăierea împrejur și de punerea numelui Domnului Hristos (Luca 2, 21). Însuși Iisus Hristos a împlinit prescripțiile Legii Vechi, care recomanda ca toți pruncii iudei de sex bărbătesc să fie tăiați împrejur în ziua a 8-a (Lev. 12, 3).

Ritualul îmbisericirii pruncului la 40 de zile și curățirea lehuzei păstrate în cultul creștin, sunt tot de origine iudaică. După datina din Legea Veche (Lev. 12,7—8) femeia care năștea un băiat era socotită necurată 40 de zile, iar dacă năștea o fată, 80 de zile. După aceste zile ea venea la templu și aducea jertfă de curățire. Această rânduiala a împlinit-o și Maica Domnului (Luca 2,22). Mai trebuie amintit aici citirea psalmului 140 la rânduiala slujbei pentru aghiasmă mică si a psalmului 50 la slujba Aghiasmei Mari.

4.5. Expresii, lecturi și persoane din cultul mozaic în cultul creștin.

În cultul creștin putem afla o serie întreagă de expresii liturgice împrumutate din cultul mozaic. Unele dintre aceste formule au fost folosite și de Mântuitorul în activitatea Sa pământească. Altele dintre ele au fost introduse în cultul creștin, fiind transcrise exact din limba ebraică, păstrându-li-se totodată și înțelesul lor original. Enumerăm aici doar câteva: „Doamne miluiește!”, „Pace tuturor!”, „Pace ție!”, „Amin”, „Aliluia”etc., precum și expresiile: „Osana”, „Pascha”, „Sabat”, „Satana” și „Savaot”. Expresiile liturgice, „Amin”, „Aliluia", „Osana” și „Savaot” au o largă întrebuințare în cadrul slujbelor religioase creștine, iar expresiile „Amin”, „Pascha”, „Sabat”, „Satana” etc., se folosesc în vorbirea creștină curentă și mai ales în cuprinsul rugăciunilor.

Practica citirii Sfintei Scripturi în adunările de cult creștine a fost primită de Biserică de la Sfinții Apostoli și aceștia au moștenit-o din cultul Legii Vechi. Din Ieșire (cap. 24) aflăm că Moise a citit din Cartea Legii în fața poporului. De asemenea și levitii citeau Legea cu voce tare și o explicau poporului. Pentru cult, iudeii au împărțit Legea lui Moise în 153 secțiuni numite parașe, astfel că ea era citită în întregime de-a lungul a trei ani. Era și normal ca primii creștini fiind iudei să nu renunțe dintr-o dată la practicile lor cultice mozaice, ceea ce a determinat ca multe lecturi din cultul mozaic să rămână și în cultul creștin. Mai mult, după modelul împărțirii textului sfânt la evrei, Sfânta Scriptură a fost împărțită de creștini (ulterior timpurilor apostolice, bineînțeles) în pericope, stabilindu-se și ordinea citirii acestora în anul liturgic. Astfel, începând din Duminica Sfintei Învieri, credincioșii trec prin lecturile biblice prin toate evenimentele semnificative ale istoriei mântiurii.

Cartea de căpătâi, atât pentru cultul creștin public cât și pentru viața particulară a creștinilor, a fost și este Psaltirea, ca cea „care cuprinde în sine tot ce-i mai folositor în toate” — după cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Canonul 85 apostolic numără Psaltirea printre cărțile sfinte respectate mult de creștini. Ea a contribuit cel mai mult la formarea rânduielilor creștine de cult. Psalmii formează o parte principală din cele 7 laude bisericești, fiind nelipsiți și din rânduielile Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii, a ierurgiilor și a celorlalte rugăciuni ale Bisericii.

În unele calendare creștine, și mai ales în cel ortodox, găsim foarte multe zile închinate unor persoane din Vechiul Testament, pe care creștinii le respectă cu sfințenie. Astfel, întâlnim în cursul anului bisericesc pomenirea lui Moise la 4 septembrie, iar la 17 decembrie a lui Daniel și a celor trei tineri. Ziua de 6 mai este închinată dreptului Iov, iar cea de la 20 iulie Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. În general, toți proorocii Vechiului. Testament sunt pomeniți în calendarul creștin. Unora dintre ei pe lângă pomenirea de la sinaxar, le sunt închinate și o serie de cântări din rânduiala slujbelor creștine. Așa sunt o parte din stihirile de la vecernia zilelor de rând, stihirile de la stihoavnă și troparele unor zile. La Utrenie, în special, o parte din pesnele canonului și din stihirile laudelor sunt consacrate zilelor respective.

În rânduiala Sfintelor Taine, de asemenea se pomenesc persoane din Vechiul Testament. Astfel, la Sfântul Botez, în cuprinsul celei de a doua rugăciuni la tunderea părului noului botezat, e pomenit proorocul Samuel și proorocul David. În rugăciunea de sfințire a untdelemnului se amintește de patriarhul Noe. În rugăciunile de la rânduiala cununiei se pomenesc cele mai multe persoane din Vechiul Testament ca: Adam, Avraam, Sara, Isaac, Rebeca, Iacob, Rahila și alții. La fel și în rânduiala ierurgiilor se amintesc o serie de nume vetero-testamentare. Printre rugăciunile 1a diferite trebuințe în cuprinsul cărora întâlnim nume de persoane din Vechiul Testament este „rugăciunea pentru cei ce călătoresc pe cale” în care se pomenește losif, Isaac și Tobie. În „rugăciunea pentru cei bolnavi” se amintește de Ezechia și Manase.

Se poate spune în general că persoanele din Vechiul Testament pe care le întâlnim în cultul creștin sunt mai întâi drepții, care au anticipat creștinismul prin viața și raporturile lor față de Dumnezeu, și apoi profeții, care au proorocit venirea lui Mesia și prin EI, Legea cea Nouă.

4.6.Influențe ale cultului mozaic cu privire la locașurile de cult, persoanele liturgice și obiectele din cultul creștin

Îndeplinirea principalelor forme de cult e legată de un anumit loc destinat pentru acest scop. Atât cultul mozaic cât și cultul creștin se desfășoară în locașul de cult. Însuși Dumnezeu a poruncit să I se facă locaș de închinare, pentru că mediul în care se realizează comuniunea cu El să fie demn de slava Sa. Astfel, Moise a construit Cortul Sfânt, iar Solomon templul din Ierusalim în care s-a săvârșit cultul. Pe acesta din urmă însuși Mântuitorul 1-a cinstit numindu-1 chiar „casa Tatălui Meu” (In. 2,42) și tot El mărturisește prezența lui Dumnezeu în templu (Matei 23, 24).

Primii creștini recrutați dintre iudei au continuat și ei să cinstească templul și sinagoga, dar Sfânta Euharistie o săvârșeau în case particulare. Cu timpul creștinii și-au avut locașurile lor de cult. De aceea, între părțile componente ale templului iudaic și cele ale bisericii, există unele asemănări. Cele trei părți ale edificiului bisericii, pronaos, naos și altar, corespund cu partea exterioară a templului, adică curtea cu partea de mijloc — Sfânta — și cu Sfânta Sfintelor. Ca și la templu, vechile biserici creștine aveau un portic în fața edificiului, format din coloane legate între ele și acoperite. În special în vestibulul vechilor basilici creștine se afla un vas cu apă în care credincioșii își spălau mâinile înainte de a intra. Este o moștenire a spălărilor rituale din cultul mozaic. Folosirea amvoanelor în Bisericile creștine se pare că vine de la banca înălțată în sinagogă, pe care se așezau rabinii, la origine fiind consacrată numai pentru citirea cărților sfinte.

Altarul este locul unde se săvârșește jertfa cea fără de sânge în cultul creștin, spre deosebire de altarul mozaic, unde se săvârșeau jertfele sângeroase, el fiind așezat în curtea templului. Între altarul creștin și Sfânta Sfintelor există totuși și o asemănare. După cum pe Sfânta Masă, la Sfânta Liturghie se află prezent Domnul Hristos cu Trupul și Sângele Său, și pe tronul sfânt din Sfânta Sfintelor după Sfânta Scriptură era prezent totdeauna Dumnezeu (Ieș. 40,30—38; Lev. 9, 23—24). Între locașurile de cult mozaice și creștine există o legătură mai mult simbolică și tipică, deoarece, atât cortul sfânt cât și templul sfânt sunt tipul Bisericii creștine. Unii cercetători afirmă că templul iudaic ar sta la originea Bisericii creștine, și că între sinagoga iudaică și edificiul bisericilor creștine există o strânsă legătură în ce privește forma de construcție. Totuși, originea formelor de construcție ale basilicilor și bisericilor creștine nu le aflăm numai în templu sau sinagogi. În planul acestora s-au întâlnit diverse influențe, printre care putem să menționăm și pe cele mozaice.

Persoanele liturgice constituie condiția și mijlocul necesar prin care se îndeplinește cultul divin. Funcția persoanelor cultului mozaic are unele deosebiri față de cea a persoanelor liturgice din cultul creștin. Astfel, în treptele ierarhice ale cultului mozaic slujitorii erau aleși numai din seminția lui Levi (Ieș. 40,13—15; Lev. 8,1—32 10,1-—20). Ei nu aveau o preoție harică și nici nu împărtășeau darul Sfântului Duh prin acțiunile lor. De asemenea, ei aduceau pentru popor în special jertfe sângeroase (Ieș. 40,15—17; Lev. 8,15—23; 9, 6—24; 10,12—20 etc.) ceea ce nu se face în cultul creștin, în care jertfa sângeroasă a fost adusă o singură dată pentru totdeauna de Mântuitorul Iisus Hristos (Matei 27,25—26; Marcu 15,20—47; Luca 23, 27—56; loan 19, 16—42).

Între ierarhia mozaică și cea creștină sunt totuși și unele asemănări. Ambele ierarhii sunt de origină divină. Cele trei trepte ale ierarhiei creștine corespund arhiereului, preoților și leviților din Vechiul Testament. Ca și în cultul mozaic, și în cultul creștin primirea cuiva într-o treaptă ierarhică se face printr-o sfințire specială, solemnă — hirotonia —. Slujitorii cultului mozaic, erau socotiți, ca și cei creștini, mijlocitori între oameni și Dumnezeu (Ieș. 29,1; 40,13; Lev. 8,36 etc).

Funcția preoției mozaice ca și a preoției creștine era întreită: împlinirea serviciului liturgic, conducerea poporului și explicarea Sfintei Scripturi. Arhiereul era unul singur pentru popor, după cum și astăzi episcopul este pentru o singură eparhie. Serviciul leviților era asemănător cu cel al diaconilor. Ca și diaconii, ei nu aveau voie să se atingă în timpul serviciului religios de anumite obiecte; și ei se introduceau în serviciul cultic printr-o sfințire deosebită (Ieș.13,1 ; Num. 3,13; Deut. 10,8 etc), și îndeplineau lucrări inferioare la templu după dispoziția dată de preoți, fiind mijlocitori între preoți și popor (Num. 4, 23, 35—39; Deut. 31,25 etc). Dintre persoanele liturgice inferioare, amintim psalții și citeții, care aveau atribuții similare în ambele culte.

Ca și slujitorii creștini, slujitorii cultului mozaic purtau veșminte speciale în timpul serviciului religios. Amintim aici câteva din veșmintele cultului mozaic care iau corespondență cu cel creștin. Astfel, efodul marelui preot (arhiereului) (I Sam. 2,18; Jud. 8, 27 etc), sau marama pe care iudeii și-o puneau pe cap în vremea participării lor la cultul public, ar corespunde, după unii cercetători biblici, cu orarul pe care diaconii îl poartă la slujbele religioase din cultul creștin. Brâul sau cingătoarea este amintit în Vechiul Testament printre veșmintele lui Aaron și simboliza semnul demnității și al puterii preoțești. Același lucru îl simbolizează și brâul folosit de preoți în cultul creștin.

Mitra, (Ieș. 28,4; 37,39; Lev. 8,8 etc) care simboliza puterea și chemarea specială dată de Dumnezeu celui ce o purta, are același simbolism, pe care îl are și mitra arhiereului in creștinism. În general însă, veșmintele folosite în cultul creștin sunt în majoritate de origine creștină. De asemenea, unele obiecte ce se folosesc azi în cultul creștin își au originea în cultul mozaic ori au un simbolism legat de Vechiul Testament. Cădelnița, își are originea probabil în cățuia folosită pentru tămâierea ce se făcea la templu. Lingurița simbolizează cleștele cu care serafimul a atins buzele profetului Isaia, curățindu-1 de păcate și învrednicindu-1 să vestească cuvintele lui Dumnezeu (Isaia 6,6).

Elementele și obiectele care se pare că au fost împrumutate de cultul creștin din cultul mozaic, au căpătat în creștinism o întrebuințare și semnificație cu totul deosebită și mult superioară față de Vechiul Testament.

Se poate, deci, afirma că, în mare parte, cultul creștin a împrumutat o mulțime de elemente din cel mozaic. Dar acest împrumut nu a înlăturat cu nimic fondul spiritual creștin al cultului, întrucât privește mai mult partea formală. Existența elementelor mozaice în cultul creștin este ușor explicabilă, deoarece primii creștini au fost iudei convertiți, care nu s-au despărțit deodată de practicile iudaice, iar primele comunități creștine s-au înființat în plin mediu iudaic. Aceasta nu înseamnă că cultul creștin este dependent de cel mozaic. Dimpotrivă, în creștinism, elementelor mozaice, Biserica le-a dat o semnificație deosebită cu un profund înțeles spiritual. Elementele de fond, care constituie conținutul cultului creștin sunt de origine și natură pur creștină. Biserica creștină nu putea să admită în sânul ei conceptul exclusivist iudaic de comunitate religioasă, întrucât primele Biserici creștine erau legate între ele printr-un sentiment de credință, dragoste și nădejde deosebit de cel iudaic.

Pentru cultul creștin, cel mozaic are un caracter și simbolic. Între ele există asemănări, dar și deosebiri fundamentale. Cel mozaic a avut un caracter aproape exclusiv exterior, care adesea a decăzut într-un formalism riguros condamnat chiar și de Iahve (Isaia 1,11—17; Ieremia 11,15; Amos 5,12 etc), pe când cel creștin este adevăratul cult în „duh și adevăr” (Ioan 4,24). Prin primul, evreii aveau posibilitatea de a păstra legătura cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor. Prin al doilea, neamului
omenesc i se împărtășește harul sfinților care aduce mântuirea tuturor celor ce cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, se botează în numele Sfintei Treimi și împlinesc poruncile divine. În cultul mozaic omul nu se poate uni niciodată cu Dumnezeu, pe când în cel creștin, oamenii se împărtășesc cu însuși Trupul și Sângele Domnului
Hristos, prezent în jertfa cea nesângeroasă din cadrul Sfintei Liturghii. În felul acesta, cultul creștin reprezintă o acțiune de jertfă continuă, neîncetat activă, legată nedespărțit de persoana Domnului Hristos Mântuitorul lumii.

Cu toate acestea, nu se poate uita rolul și importanta pe care cultul mozaic le-a avut pentru cultul creștin și mai ales legătura strânsă dintre ele, ca mijloace de sfințire a omului în vederea mântuirii.

IV.VECHIUL TESTAMENT ȘI SFÂNTA LITURGHIE

Sfânta Liturghie este partea cea mai însemnată a cultului creștin, punctul culminant al acestuia, pentru că ea continuă și actualizează în fața ochilor noștri, în chip nesângeros, jertfa de pe Cruce, izvorul mântuirii noastre. Ea reprezintă de fiecare dată sub chipul pâinii și al vinului. Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, aducând deci spre împărtășirea credincioșilor pe însuși întemeietorul creștinismului.

După toate aspectele ei, Sfânta Liturghie este o reeditare în primul rând a Patimii și în al doilea rând o actualizare a vieții și activității Mântuitorului nostru Iisus Hristos, o actualizare a planului iconomiei divine. Așa stând lucrurile, putem afirma că Liturghia este o prescurtare la maximum posibil a Sfintei Scripturi, căci ea prezintă credincioșilor pe Mesia cel prezis de profeți și așteptat cu nerăbdare de poporul ales, ea actualizează întruparea Cuvântului lui Dumnezeu; readuce în fața auditorilor predica și învățătura Lui, culminând prin moartea și învierea Lui cea de a treia zi.

Sfânta Scriptură și Sf. Liturghie formează un tot unitar, organic, sunt unite într-o legătură indisolubilă de care trebuie să se țină seama. Ruperea acestei legături este nefirească, de neconceput, pentru că la baza ei stă însuși Iisus Hristos, și atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Liturghie istorisesc evenimente din viața și activitatea Mântuitorului, au deci amândouă același izvor de inspirație.

In această Liturghie, Vechiul Testament are un rol destul de mare; căci textele mesianice luate din cuprinsul lui, precum și numeroasele simboale și tipuri din Legea Veche au trecut în dumnezeiasca slujbă și s-a afirmat pe bună dreptate că riturile sacramentale ale Legii Noi nu pot fi explicate dacă sunt rupte de rădăcinile lor vechitestamentare.

Este adevărat că Vechiul Testament are un sens spiritual, îmbibat cu simboale și tipuri, dar noi trebuie să încercăm cu ajutorul lui să întrevedem în cele expuse de Legea Veche, adevăratul înțeles al lucrurilor, care-și are explicația în pedagogia divină. Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbind despre sensul Sf. Scripturi, afirmă că sub litera care se vede, există un sens ascuns, care nu încetează de a exista, din contră, el alcătuiește adevărul tainic și nemuritor al lucrurilor, tot așa după cum omul este muritor după ceea ce se vede și nemuritor după ceea ce este invizibil. În măsura în care știm să stăpânim acest sens tainic, spiritual al Sf. Scripturi, reușim să înlocuim umbrele trecutului cu adevărul devenit de acum din ce în ce mai evident, mai strălucitor.

Astăzi însă, Vechiul Testament deține un rol minor în Sf. Liturghie față de rolul mare pe care 1-a jucat în Liturghia primelor secole de existență creștină. Lucrul acesta este absolut explicabil și în cele ce urmează vom încerca să-1 facem înțeles.

1.VECHIUL TESTAMENT CA IZVOR AL CULTULUI CREȘTIN IN PRIMELE TREI SECOLE DE EXISTENȚĂ A BISERICII CREȘTINE

La început, Biserica creștină își avea învățătura ei păstrată oral. Membrii Bisericii erau evrei de origine, în urechile cărora mai vibrau încă puternic cuvintele Mântuitorului, și orice încercare de a transpune în scris viața și activitatea lui Iisus Hristos era inutilă. Abia după prima decadă de existență, creștinismul primește din partea Sf. Evanghelist Matei prima sa operă scrisă, dedicată creștinilor proveniți dintre iudei. Dar, până la această dată și încă multă vreme după aceasta, creștinii citesc și cinstesc Scriptura Vechiului Testament, imitând în acest fel pe marele lor învățător, pe Iisus Hristos și pe ucenicii Lui apropiați, pe Sfinții Apostoli.

Primii creștini, evrei de origine, luau parte la serviciul de la templu (Fapt. Apost. 2, 46), unde se făcea un cult ebraic fără să fi bănuit măcar că această participare, care în curând va rămîne de domeniul trecutului, va afecta cât de puțin calitatea lor de creștini și închinători ai lui Iisus Hristos. Este adevărat însă, că pe lângă această participare ei luau parte și la întruniri specific creștine unde se săvîrșea frângerea pâinii.

Începând de la instituirea Sfintei Euharistii, la Cina cea de Taină, Apostolii și prin ei și creștinii, primiseră prin testament, de la Iisus Hristos, porunca: «Aceasta să faceți întru pomenirea Mea» (Luca 22,19; I Cor. 11, 25) ; și porunca a fost respectată cu strictețe. Creștinii se adunau cu multă râvnă să împlinească testamentul lăsat, săvârșind la această liturghie primară pe lângă frângerea pâinii, rugăciuni în comun și citiri din Sfânta Scriptură. Apoi mai obișnuiau la aceste adunări să cânte bucăți din Psalmii lui David și imne duhovnicești (Fapt. Apost. 2, 42; Efes. 5, 19; Colos. 3, 16), să asculte cu evlavie predica proestosului, care consta în majoritatea cazurilor din explicarea lecturilor biblice. Adunările lor cultice se încheiau adesea cu agapele frățești, foarte des practicate în creștinismul primar.

Acesta este cultul practicat în Biserica primară, așa cum rezultă el din scrierile Noului Testament. Analizându-1 cu atenție, ne dăm seama că el este mult influențat de cultul sinagogii din timpurile acelea și poate fi chiar considerat ca o continuare firească a lui. La sinagogă, spre deosebire de templu, nu se jertfea nimic. Aici iudeii se adunau pentru ca să se roage în comun, să citească din Lege și profeți, să cânte psalmi și să asculte predica exegetică a lecturii făcute în acea zi. Elementele componente ale acestui cult au trecut în creștinism ca formă, căci în ceea ce privește fondul, el era mult schimbat. Lectura din Vechiul Testament s-a practicat multă vreme încă în Biserică, dar ea era orientată după principiile creștine. Psalmii se cântau și se cântă și acum de către creștini, dar ei diferă de cei pe care îi cântau iudeii în sinagogă, alegerea lor fiind făcută în special după ideeia mesianică pe care o au în conținutul lor. La aceste elemente de tradiție ebraică s-au adăugat altele noi de caracter specific creștin, ca frângerea pâinii, serviciile spirituale, iar mai târziu, alături de lecturile din Vechiul Testament își fac un loc din ce în ce mai simțit cărțile Noului Testament, care se impun tot mai mult.

Creștinismul își manifestase și în cult principiul său de a turna în formă veche conținut nou, încercând cu succes a da un înțeles adecvat fondului și formei. Întrebuințarea elementelor vechi, a formei, era necesară, căci „cultul Vechiului Testament avusese un rol profetic sau preînchipuitor, așa încât, folosirea unor elemente din cadrul lui, în cultul Bisericii lui Hristos, își putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea și înțelegerea deplină a Liturghiei creștine, ba chiar ca o metodă de amintire a lui Hristos în Liturghie”.

După perioada apostolică, cultul păstrează în continuare prin excelență un caracter biblic. „Și în ziua numită a soarelui, zice Sfântul Iustin, toți cei care se află prin orașe și prin sate ne adunăm la un loc și se citesc scrierile Apostolilor sau ale profeților, pe cât ne permite timpul…” sau „în această zi săvârșim trei rugăciuni spre aducerea aminte de Acela care a înviat după trei zile, și se face citire din prooroci și vestire din Evanghelie și aducerea Sfintei Jertfe și împărtășirea cu sfânta hrană”. Așezămintele apostolice ne istorisesc însă cu de-amănuntul în ce constă cultul și mai ales care era partea de contribuție a Vechiului Testament: „…iar în mijloc (al bisericii) citețul stând pe un loc înalt, să citească cărțile lui Moise și ale lui Iisus al lui Navi, ale Judecătorilor și ale împăraților, Paralipomenele și cărțile despre întoarcerea din captivitate. Pe lângă acestea, cărțile lui Iov și ale lui Solomon și ale celor șasesprezece prooroci, făcându-se citire în două părți. Altcineva să cânte psalmii lui David, iar poporul să cânte începuturile stihurilor. După aceasta să se citească Faptele noastre, ale Apostolilor, și epistolele lui Pavel, cel împreună-lucrător cu noi, pe care le-a trimis bisericilor după insuflarea Duhului Sfânt. Și după aceasta, un diacon sau un preot să citească Evangheliile…”, arătând apoi, în continuare, că, după citirea Evangheliei, preoții erau datori să predice, învățând și luminând poporul.

Lecturile vechitestamentare erau alese cu precădere dintre cele care prevesteau într-un fel sau altul evenimente legate de viața și activitatea Mântuitorului. Cele cu caracter istoric au avut o întrebuințare destul de mică și, încetul cu încetul, au fost înlăturate păstrându-se doar partea care alcătuia evanghelia Vechiului Testament. Întrebuințarea acestei evanghelii vechitestamentare se impunea cu necesitate din motive apologetice și liturgice. Din punct de vedere apologetic, noua credință trebuia justificată prin profețiile referitoare la lisus Hristos (în această privință Legea Veche era socotită drept mijlocul prin excelență prin care se poate ajunge la o înțelegere desăvârșită a Evangheliei), iar din punct de vedere liturgic, Septuaginta a fost multă vreme unica lectură în cadrul cultului divin. Încă în secolul II se vorbea între creștini de Sf. Scriptură, înțelegându-se prin acest termen numai Septuaginta, adică Vechiul Testament. Abia mai târziu și pe măsură ce cărțile Noului Testament începeau să devină tot mai cunoscute, ele au început să se impună, ridicându-se și pentru acestea pretenția de a fi citite în adunările de cult alături de cărțile Vechiului Testament.

În perioada de formare a Canonului cărților Noului Testament, Vechiul Testament a jucat un rol hotărâtor în cadrul cultului Bisericii creștine. La început, creștinii au primit diferit cărțile Legii Noi, și anume: pe unele cu mult entuziasm, iar pe altele cu oarecare rezervă. În schimb, toți respectau și citeau cărțile Vechiului Testament, încât putem conchide că mult timp după întruparea lui Iisus Hristos, cărțile Legii Vechi, cel puțin parte dintre ele, s-au bucurat de o trecere deosebită în creștinism, ele fiind totodată singurele cărți autorizate de Biserică.

În mod normal se naște întrebarea : De ce prețuiau creștinii atât de mult Vechiul Testament, din moment ce știau că acesta nu este totul și că Legea singură nu poate aduce mântuirea ?

Într-o oarecare măsură, această întrebare își are răspunsul în cele expuse mai sus, iar în cele ce vor urma vom încerca să-1 completăm printr-o documentare mai amplă, arătând că, în atitudinea lor față de Vechiul Așezământ, creștinii imită pe Iisus Hristos și pe urmașii Acestuia.

1. Creștinii erau obișnuiți încă de la Mântuitorul să-și apere credința prin profețiile mesianice existente din abundență în Legea Veche. Iisus Hristos Însuși, în scurta dar rodnica Sa activitate pămîntească, s-a apă rat de acuzele aduse de concetățenii Săi prin cuvintele Scripturii Vechi: „Cercetați Scripturile, căci socotiți că în ele aveți viață veșnică, și tocmai ele sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Dar nu numai atât, creștinii își amintesc perfect de cuvintele Fiului Omului: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea și proorocii. N-am venit să stric, ci să plinesc.” (Mat.5,17), cuvinte prin care El, întemeietorul Noului Legământ, cinstește Legea Veche ca fiind strâns legată de cea Nouă, El însuși

socotindu-Se plinitorul și desăvârșitorul acestei Legi, Noul Testament fiind o continuare firească, o împlinire, așa după cum însuși sensul verbului o arată — a acestui început făcut față de părinții israeliților.

2.Sfinții Apostoli, în ce privește Vechiul Testament, propovăduiesc o legătură organică între cele două Testamente, arătând că Noul este coroana ce se dezvoltă pe trunchiul vechi alcătuit de Vechiul Testament. ”Dobândind ajutorul lui Dumnezeu, stau pînă în ziua aceasta și mărturisesc și la mic și la mare, fără să spun nimic decit ceea ce și proorocii și Moise au spus că va să fie : că adică Hristos va trebui să pătimească și să fie cel dintâi în învierea morților și să propovăduiască lumina, deopotrivă poporului Israel și păgânilor.”(F.A. 26, 22-23)

3.Sfinții Părinți, primind flacăra tradiției de la Sf. Apostoli, au continuat atitudinea acestora față de Vechiul Testament. Pentru ei, Vechiul Testament era o parte componentă a Sfintei Scripturi, legată organic de cealaltă parte, era inspirată de același Duh Sfînt ca și Noul Testament, era partea fără de care Noul Testament cu greu ar putea fi înțeles. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, vorbind despre unitatea Sf. Scripturi, spune că în întregimea ei ea este un om, avînd drept corp Vechiul Testament, iar ca suflet, spirit și înțelepciune, Noul Testament. Din aceste motive omiliile și comentariile Sf. Părinți pe teme vechitestamentare erau foarte frecvente, iar atunci când cineva se ridica împotriva folosirii Vechiului Testament, ei nu-și precupețeau nici un efort pentru a demonstra utilitatea Legii Vechi. Grăitor în această direcție este cazul ereticului Marcion, în urma combaterii căruia reieșea și mai mult utilitatea acestei părți din Sf. Scriptură, precum, și unitatea Cărții Sfinte. Vechiul Testament sprijină Noul, în timp ce Noul Testament explică Vechiul, formând împreună o unitate desăvârșită.

De-a lungul veacurilor, Vechiul Testament a mai pierdut din întrebuințarea largă de care s-a bucurat la început, cauza fiind datorită importanței pe care o prezintă Noul Testament față de Vechiul, cât și faptului că tot mai puțini sunt cunoscătorii Vechiului Legământ. Cu toate acestea, până în zilele noastre, Liturghia ortodoxă păstrează încă texte care provin din Legea Veche, fie împrumutate ad litteram, fie doar inspirate din nesecatele texte, simboale și tipuri ce se găsesc din abundență în prima parte a Sf. Scripturi.

2.TEXTE DIN VECHIUL TESTAMENT ÎN LITURGHIILE ORTODOXE

Începând de la Proscomidie, Vechiul Testament este prezent în Sfintele Liturghii prin câteva texte : «Ca un miel spre junghiere s-a dus și cu o oaie nevinovată, fără de glas împotriva celui ce o tunde, așa nu și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat. Iar neamul Lui cine-l va spune ? Că s-a luat de pe pământ viața Lui…” (Isaia 53, 7-8). Acesta este textul prin care profetul Isaia anunță, ca de altfel întreg capitolul 53, suferințele lui Mesia, text citat apoi de Sf. Evangheliști când relatează Patimile Mântuitorului și rostit astăzi de liturghisitori la scoaterea Sf. Agneț.

Tot în cadrul Proscomidiei, când liturghisitorul scoate mirida pentru Sf. Fecioară Maria, punând-o de-a dreapta Sf. Agneț, zice: «De față a stătut împărăteasa, de-a dreapta Ta, in haină aurită și prea înfrumusețată» (Ps. 44, 11).

Acest text a fost extrem de mult discutat, Sfinții Părinți considerând că el se referă la Biserica lui Hristos. Însă liturgiștii l-au pus în legătură cu Maica Domnului. În Biserica Ortodoxă, textul în discuție a fost așezat în locul pe care-1 ocupă astăzi abia din secolului al XVI-lea, considerându-se aceste cuvinte drept o referire la «rădăcina marelui sacrificiu», Sf. Fecioară Maria.

La terminarea Proscomidiei, liturghisitorul tămâiază cele trei acoperăminte rostind pentru fiecare din ele texte din Vechiul Testament. Pentru acoperământul Sf. Agneț, preotul, rostește psalmul 92 : „Domnul a împărățit întru podoabă S-a îmbrăcat, îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere și S-a încins, pentru că a întărit lumea care nu se va clăti. Gata este scaunul Tău de atunci, din veac ești Tu. Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor cu glasuri de ape multe. Minunate sunt înălțările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Mărturiile Tale s-au adeverit foarte. Casei Tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime de zile”.

Sf. Părinți, aproape în majoritate, socotesc acest psalm, mesianic. Cuvintele prin care începe psalmul sunt un imn de laudă la adresa lui Mesia, un imn care a zguduit din adâncuri pe David cel ce se făcuse mijlocitorul Revelației divine. ÎI cutremurase, căci el se împărtășea acum de adevăruri ce vesteau lumii întregi pe Hristos ca împărat, precum și toată mișcarea pe care o va stârni în lume propovăduirea Apostolilor și slava Bisericii.

Urmând exegeza patristică, psalmul ne prezintă pe Iisus Hristos cel înviat și împodobit cu slava și puterea cea dumnezeiască, care-i erau proprii Fiului prin însăși calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. În acest sens, Teodoret de Cir mărturisește că nu pe cele ce nu le-a avut le-a luat Hristos, ci pe cele care-I erau proprii ni le-a arătat nouă. Desigur că autorul nostru a avut în vedere, în afirmația de mai sus, înșeși cuvintele Celui proorocit: „Și acum, Părinte, la Tine Însuți mă preaslăvește cu slava pe care la Tine am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 5).

Biruind păcatul și încununându-se cu slavă și putere, Iisus Hristos a „întărit lumea”, care până la El era clătinată și dezorientată de păcat și întreg complexul și urmările lui. Ca Mântuitor, Iisus Hristos a născut această lume nouă prin botez, înzestrându-o cu slavă și putere, dând posibilitate fiecărui creștin ca la sfârșitul vieții să se împărtășească de slava, puterea și împărăția Lui cea cerească. Toate acestea Hristos nu le-a primit în timp, ci le are de atunci, din veac, ele urcînd o dată cu însăși existența Fiului în veșnicie.

Râurile sunt simbolul Sfinților Apostoli, iar valurile, ale ucenicilor și propovăduitorilor de mai tîrziu, de la care s-a adăpat lumea cu învățătura Evangheliei. Ca niște râuri au brăzdat Apostolii lumea cunoscută pe atunci și ca niște valuri uriașe se ridicau în urma lor ucenicii și învățătorii ce propovăduiau cu osârdie predica Celui înviat a treia zi. Îl predicau cu toții pe Iisus Hristos, pentru că El este izvorul acestor ape dătătoare de viață, căci „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie — precum a zis Scriptura — vor curge din pîntecele Lui» (Ioan 7, 38). Într-adevăr, fluvii de apă vie au devenit Apostolii după pogorârea Duhului Sfânt, ridicându-și glasurile și propovăduind fără teamă în tot pământul dumnezeieștile învățături, îndemnând la îndreptare și chemând la o nouă viață pe toți cei întâlniți în albia lor misionară.

Din revărsarea acestor fluvii în „marea” lumii păgâne s-a născut furtuna bine cunoscută din istoria creștinismului primar. Apostolii și urmașii lor băteau cu îndrăzneală și siguranță la porțile acestei lumi în agonie, care căuta prin orice mijloace să suprime noua religie ce-și îngroșa rândurile în detrimentul cultelor idolatre. Tot mai mulți erau cei chemați de glasurile acestor fluvii să coboare în piscinele creștine pentru a primi aici de la cei rânduiți nașterea „din apă și din Duh”, primind astfel cunoștința măreției Domnului, a minunăției lucrurilor Lui, certitudinea prezicerilor despre Iisus Hristos și a întregii iconomii divine.

Bucuria cea mare constă în faptul că bunurile primite în Hristos Iisus nu sunt trecătoare, ci ele devin veșnice pentru noi prin felul cum știm să le păstrăm. Cu ajutorul „casei Tale”, a Bisericii, reușim să ducem o viață pentru Hristos și în Hristos, împropriindu-ne rezultatul luptei Lui: biruința asupra păcatului. Prin această biruință devenim membrii demni ai Bisericii a cărei caracteristică este măreția, lipsa oricărei întinăciuni sau zbârcituri, sfințenia și fără de prihana (Efes. 5, 27).

Tămâind acoperământul al doilea pe care-1 așează pe Sf. Potir, preotul litunghisitor rostește: «Acoperit-au cerurile bunătatea Ta, Hristoase, și de lauda Ta este plin pâmântul», text inspirat din profetul Avacum 3, 3, și tot la fel pentru acoperământul al treilea rostește un text inspirat din Psalmul 17. Aceste trei texte luate din proorocii referitoare la Iisus Hristos, demonstrează dumnezeirea Fiului și calitatea Lui de Mântuitor, iar așezarea lor în aceste locuri, Nicolae Cabasila o motivează astfel: „pentru ca nu cumva, din pricina întrupării și a înfățișării omenești, oamenii să-și închipuie lucruri mici și nevrednice de dumnezeirea Sa (a Fiului).”

Rânduiala Proscomidiei se termină cu rostirea Psalmului 50, în timpul căruia preotul tămâiază altarul și biserica. Acest psalm de pocăință, izvorât dintr-o inimă conștientă de păcatul ce-1 săvârșise și de urmările lui catastrofale pentru mântuirea trupului și a sufletului, va fi rostit de mai multe ori în cuprinsul Sfintei Liturghii. Dar în afară de cazurile când el se rostește în întregime, alcătuitorii dumnezeieștii slujbe au făcut de mai multe ori apel la versetele lui. Astfel, la Rânduiala pregătirii sfințiților slujitori, preotul rostește versetul 15: „Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta”, iar după Vohodul mare rostește versetele 20 și 21 : «Fă bine, Doamne, intru bunăvoirea Ta, Sionulul, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății,

prinosul și arderile de tot, atunci vor pune pe altarul tău viței”. În timpul cântării „Pe Tine Te lăudăm…”, buzele diaconului rostesc în taină : «Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine» (v. 12-13).

La începutul Sfintei Liturghii, după ectenia mare, credincioșii înalță în cor imne de laudă în care mărturisesc și preamăresc pe Dumnezeu. Unul din aceste imne îl formează Psalmul 102,1: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel Sfânt al Lui». După Teodoret de Cir, acest psalm s-ar fi scris în Babilon, în zilele de grea încercare pentru poporul ales. El este rugăciunea miilor de suflete ce lăudau și preamăreau pe Iahve cel Atotputernic, rugându-L. să le înlesnească întoarcerea în pământul făgăduinței. Pentru creștini,. cuvintele de mai sus arată datoria ce revine credinciosului de a lăuda și preamări pe Creatorul său pentru darurile primite de la El. În această binecuvântare și slujire a Domnului, omul trebuie să fie angajat în întregime, trup și suflet, căci „numai omul în întreaga sa ființă poate lăuda și mulțumi lui Dumnezeu, care justifică, mântuiește și înnoiește cu grația Sa”. În armonia celor dinlăuntru cu a celor din afară, a celor spirituale cu a celor trupești, omul este dator să liturghisească binecuvântând pe Domnul și numele Lui cel sfânt, al cărui har se răsfrânge sfințind pe cel ce-L binecuvintează.

După unii dintre comentatorii moderni, psalmul ar fi rugăciunea de mulțumire a profetului David adresată lui Iahve pentru iertarea păcatului de adulter săvîrșit, sau o rugăciune de mulțumire pentru bunurile pe care le-a primit personal din partea lui Dumnezeu. Indiferent, însă, de autorul lui și de semnificația pe care a avut-o el în Vechiul Testament, creștinii trebuie să primească acest îndemn, de a binecuvânta și mulțumi Domnului ca o datorie zilnică.

În imnul: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi” este cântată slava și sfințenia Sfintei Treimi, căci prin „Sfinte Dumnezeule” preamărim pe Tatăl; prin „Sfinte tare” lăudăm pe Fiul lui Dumnezeu cel ce s-a întrupat învingând păcatul și pe diavol prin puterea Crucii, dându-ne putere să-l învingem și noi pe el; prin „Sfinte fără de moarte” slăvim pe Duhul Sfânt de viață făcătorul, iar prin cuvintele „miluiește-ne pe noi” ne adresăm la toate persoanele Sfintei Treimi, arătând în acest fel unitatea lor.

Acest imn este opera Bisericii și este rezultatul unei combinații făcute între cuvintele imnului serafimic (Isaia 6, 3) și cuvintele lui David : „însetat-a sufletul meu după Dumnezeu cel tare, Dumnezeul cel viu” (Ps. 41, 2), la care s-au adăugat cuvintele „miluiește-ne pe noi”, provenite tot din Psalmii lui David. Scopul care se urmărește prin această doxologie este reliefarea legăturii dintre Vechiul Testament și Noul Testament, precum și faptul că „îngerii și oamenii s-au unit într-o singură Biserică și o singură ceată prin venirea lui Hristos.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul dă o interpretare accentuat eshatologică "trisaghionului liturgic”, arătând că semnificația acestui imn este unirea și egalitatea credincioșilor cu puterile cerești la venirea a doua a Mântuitorului. Atunci natura umană a celor drepți va fi ridicată la onoarea de a sta în jurul lui Dumnezeu și a cânta împreună cu îngerii sfințenia Treimii. Melodia divină reprezintă bucuria de care se împărtășesc cei ce au dus aici o viață în virtute, ea reprezintă modul de viață, și concordanță în doxologia divină, care va avea loc în viața viitoare între puterile cerești și cele pământești. Această unitate a lumii văzute cu a celei nevăzute și mai ales înalta plăcere de care se vor împărtăși muritorii de astăzi se datorează nestricăciunii și spiritualizării trupurilor, care nu vor mai îngreuia sufletul prin diferite ispite.

Textul versetului 2 din Psalmul 133: „Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” este rostit de către preot în timp ce pune Aerul pe umărul stâng al diaconului. În acest psalm autorul se referă la slujitorii cultului mozaic rânduiți pentru rugăciunile de la templu, care se rugau adesea cu mâinile ridicate spre cer, gest frecvent întâlnit în rugăciunea ebraică și trecut apoi și în creștinism. Rugăciunea nu înceta la templu, căci cu ajutorul ei slujitorii cultului întrețineau o legătură permanentă cu Dumnezeu. Așa se explică faptul că ea nu înceta nici în timpul nopții, ci dimpotrivă, noaptea era considerată ca timpul cel mai favorabil rugăciunii și meditației,

Sf. Părinți, urmărind sensul spiritual al acestui text, îndeamnă pe credincioși la rugăciune, care, spre deosebire de evrei, se puteau ruga noaptea în propriile lor case. Se recomandă rugăciunea din timpul nopții pentru că sufletul este mai puțin preocupat de cele materiale, mintea este mai puțin frământată, liniștea nopții contribuind la formarea mediului favorabil pentru o rugăciune adevărată, în cursul căreia sufletul trebuie să fie lipsit de orice pornire pătimașă. Noaptea simbolizează însă și lumea păcatelor ce ne înconjoară. Din acest întuneric format din păcatele noastre trebuie să ne ridicăm prin fapte bune spre cele sfinte, spre Iisus Hristos, căci mâinile sînt simbolul faptelor și Dumnezeu nu ascultă rugăciunea cuvintelor, ci rugăciunea faptelor noastre. Din această cauză, în rugăciunile lor, credincioșii trebuie să mărturisească pe Hristos prin cuvinte și fapte bune, făcând totul în numele lui Hristos și pentru Hristos.

În ultima parte a versetului, psalmistul ne îndeamnă să binecuvântăm pe Domnul, cere ca tot ceea ce facem noi să raportăm Domnului, în felul acesta numele Lui fiind pe buzele fiecărui credincios. Cea mai frumoasă binecuvântare însă, pe care o poate aduce omul lui Dumnezeu, este acordul perfect dintre viața lui și învățătura divină, căci prin faptele noastre lăudăm și binecuvântăm pe Domnul mai mult decât prin cuvinte. În acest sens însuși Iisus Hristos ne îndeamnă zicând : „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Mat. 5, 16).

La îndemnul diaconului: „Să ne iubim unii pe alții…”, strana răspunde: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh…”, arătând obiectul spre care trebuie să se îndrepte iubirea noastră. În acest timp, preotul se închina de trei ori, rugându-se prin cuvintele: Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea„ Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu.” (Ps.17,1). De fapt, acest psalm este un imn de mulțumire al profetului pentru mulțimea bunurilor primite din partea lui Dumnezeu. Pentru toate acestea el nu se poate recompensa față de Binefăcătorul său decât printr-o iubire care să depășească în intensitate iubirea ce o manifestase până atunci față de «izbăvitorul» său. Această iubire era cerută și de prima poruncă : „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată vârtutea ta.” (Deut. 6, 5), ea rămânând forma cea mai înaltă prin care omul poate mulțumi lui Dumnezeu. Cu sute de ani în urma psalmistului, Apostolul Pavel demonstra Corintenilor ca iubirea este mai presus de toate, ea fiind caracteristica fundamentală a creștinismului. „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu

necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. (I Cor. 13, 4-8).

Acest text, probabil, se referă la Iisus Hristos și Biserica Sa, Hristos fiind vârtutea, întărirea, scăparea și izbăvitorul cel adevărat. Pentru credincioși, Iisus Hristos. este centrul vieții cu adevărat creștinești, rugăciunea lor îndreptându-se cu nădejde spre El, cerând putere în ispită. El este Cel care ne-a adus scăparea din lumea păcatului, biruind ca un adevărat izbăvitor al nostru, moartea și împărăția diavolului, prin moartea cea de bună voie primită pe Crucea de pe Golgota. Exteriorizarea dragostei pe care o mărturisește preotul prin cuvintele psalmistului se concretizează prin sărutarea sfintelor, ca pe însuși Domnul Cel ce în scurtă vreme va fi prezent în Sfânta Euharistie.

În ceea ce privește cuvintele pe care le-a rostit David, probabil că sunt adresate lui Dumnezeu Tatăl, Cel care 1-a scăpat pe regele plin de faimă din multe necazuri ale vieții lui zbuciumate, dar nu mai puțin adevărat este că noi astăzi, prin aceleași cuvinte ne adresăm lui Dumnezeu Fiul, vârtutea, întărirea, scăparea și izbăvitorul creștinilor.

Imnul „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământut de slava Ta. Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus.”, este rezultatul eforturilor creștinești de a combina imnul serafimilor din viziunea lui Isaia 6, 3 și cântarea. evreilor cu care întâmpinau principii și bărbații trimiși de Dumnezeu : „Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mat.21, 9; Marcu11, 9; Ioan 12,13; Ps.118, 25-26). Cu aceleași cuvinte L-au întâmpinat mulțimile și pe Iisus la intrarea triumfală în Ierusalim.

În acest imn ca și în trisaghionul liturgic, cântarea puterilor cerești se împletește și se completează cu cântarea credincioșilor, preamărind Sfînta Treime prin cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, iar prin „Domnul Savaot” unitatea ei. De trei ori rostesc îngerii cuvîntul „Sfânt”, pentru că — zice Sf. Gherman al

Constantinopolului — Dumnezeu de trei ori este sfânt și totuși este un singur Dumnezeu în putere. Sfânt, fiindcă Tatăl este sfânt ; dar Sfânt este și Fiul, pentru că este Cuvântul și ipostasul Tatălui, prin Care toate s-au făcut; Sfânt însă cu adevărat este și Duhul, care de la Tatăl purcede și care pe toate le sfințește și le desăvârșește. Pe aceeași linie a sfințeniei, a tripersonalității și a unității Sfintei Treimi se situează și Dionisie Pseudo-Areopagitul, zicând: „Dar cântecul de laudă al acestei ierarhii ne mai învață că Divinitatea este o monadă și o unitate în trei ipostase ce-Și revarsă providența Sa cea bogată în iubire asupra întregii creaturi, de la ființele cele mai presus de ceruri până la lucrurile cele mai depărtate ale acestui pământ; pentru că ea este obârșie și cauză a oricărui lucru și cuprinde totul într-un chip mai presus de ființă, într-o îmbrățișare neînțeleasă”.

La cuvintele lui Isaia : „Plin este tot pămîntul de mărirea Lui” s-a făcut o completare, care explică de fapt, ceea ce voia să spună profetul dintru început. S-a adăugat: „Plin este cerul și pământul…”, redându-se în acest fel mai clar ideea că întreg universul a fost uimit de slava acestui unic Dumnezeu întreit în persoane, slava Lui fiind cunoscută de oameni prin întruparea Fiului și prin predica Apostolilor.

Partea a doua a imnului : „Osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus.” se adresează Mântuitorului. „Osana” înseamnă „mântuiește”, și este legat de persoana lui Mesia deschizând și închizând urările pline de entuziasm ale poporului din Ierusalim, care primește pe Mesia ca pe un împărat. Expresia biblică „Fiul lui David” este înlocuită prin expresia „întru cei de sus”, pentru că prima are un caracter pronunțat mozaic și este greu să admitem că s-a putut strecura în Canonul euharistic ceva de acest gen. Formula „întru cei de sus” este primitivă chiar dacă nu va fi fost absolut generală.

Prin cuvinte admirabile preamărește Sf. Ioan Gură de Aur acest imn, în care îngerii și oamenii formează o unitate desăvârșită în a lăuda Sf. Treime. „În înălțimi legiunile îngerilor cântă imnul de slăvire ; pe pământ, în biserici, oamenii de asemenea strânși în coruri cântă după exemplul lor același imn. Sus, serafimii fac să se audă întreit sfântă cântare; pe pământ, mulțimea oamenilor trimite spre cer aceleași laude. Cerul și pământul se unesc laolaltă în sărbătoare: mulțumiri, bucurie, coruri de veselie, totul este comun. Acest concert — negrăita bunătate a lui Dumnezeu ni-1 îngăduie slăbiciunii noastre — Sfântul Duh 1-a compus. Asupra armoniilor sale se oprește cu plăcere bunăvoința Tatălui ceresc. Această melodie ne vine din cer, Prea Sfânta Treime a făcut-o să vibreze ca instrumentul atins cu varga de fildeș și-o face să dea aceste accente plăcute și dulci, aceste cântări îngerești, această eternă simfonie.”

După ce s-a împărtășit cu Sfântul Sânge, preotul (și diaconul) rostește în taină : „Iată, s-a atins de buzele mele și va șterge fărădelegile mele și de păcatele mele mă va curăți”, text adaptat după cuvintele îngerului din viziunea lui Isaia, când unul dintre serafimii ce stăteau înaintea Domnului a luat cu un clește un cărbune de pe altar și venind în zbor spre prooroc, i-a atins buzele zicând: „Iată, s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curați.”(Isaia 6, 7). Gestul îngerului simbolizează curățirea profetului de păcate, iar rostirea acestor cuvinte după împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului mărturisește credința preotului în puterea mântuitoare a Sfintei Euharistii, ea având menirea să aducă curățirea sufletului celui ce cu credință primește hrana dătătoare de viață.

Ca răspuns la invitarea făcută de preot (sau diacon) credincioșilor ce vor să se împărtășească, prin cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”, poporul răspunde cu versetele psalmistului : «Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă» (Ps.117, 26-27), „binecuvântând și slăvind, ca pe Dumnezeu, pe Iisus, pe Care ÎI văd cu mintea, în Sfintele Daruri.”

Părinții Bisericii mărturisesc fără ocol că aceste versete vestesc pe Hristos cel ce a venit în numele Domnului, aducând lumii lumina cea adevărată, care conduce pe tot cel ce crede în El, la viață veșnică. Profeția s-a împlinit cu adevărat în persoana lui Iisus Hristos, căci El spunea despre Sine : „Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu mă primiți,dar să vină altul în numele său, pe acela îl veți

primi” (Ioan 5, 43). Aceste lucruri le-a cunoscut David în chip minunat și a binecuvântat mai dinainte pe Cel ce vine întru numele Domnului, numind Domn pe Tată! și zicând că Cel ce s-a arătat (Hristos) este Dumnezeu însuși. De aceea credincioșii, repetând cuvintele proorocului, binecuvintează acum pe Hristos, ca pe Cel ce vine și Se arată lor.

În ceea ce privește textul „Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă”, putem spune că el întărește ideea versetului anterior, exegeza patristică confirmând aici profeția întrupării lui Hristos și toate corolarele ei. Fiul, care s-a întrupat, este Domn și Dumnezeu adevărat, de o ființă cu Tatăl în numele Căruia vine. El va trăi aici pe pământ asemenea oamenilor, pentru mântuirea și binecuvântarea cărora s-a întrupat, va suferi moarte de bună voie, dar va învia a treia zi, învierea Sa radiind lumina care alungă întunericul din mijlocul nostru.

Terminând împărtășirea credincioșilor, preotul binecuvintează poporul rugându-se pentru el în felul următor : „Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta,”(Ps.27, 12). Această rugăciune ÎI arată pe Fiul lui Dumnezeu ca moștenitor al neamului omenesc, pe care 1-a scos din robia păcatului prin jertfa Sa cea de bună voie. Cu alte cuvinte, preotul vrea să spună : „Mă rog pentru robii Tăi aceștia, printre care Te-ai îndurat să cobori și să viețuiești laolaltă cu ei, Tu care stăpânești toate, și să fii numit moștenitor Tu, pentru care nimic nu este câștigat (căci ale Tale sînt toate, din veci).” Este adevărat că aparținem lui Hristos prin creație, dar după jertfa Sa de pe Golgota ne-am făcut și moștenirea Lui, moștenirea reprezentând o legătură mult mai strânsă între noi și Hristos decât creația, căci „cu mult mai de aproape și mai bine ne-a luat Fiul în stăpânire ca moștenitor, decât ne avusese mai înainte ca creator al nostru.” Prin moștenire a devenit Hristos-stăpânul nostru, pentru că de bună voie i-am supus mintea, fiindcă am cunoscut că El este Dumnezeu adevărat și Stăpân al întregii făpturi.

Întrebuințarea liturgică a acestui text urcă până spre începuturile creștinismului. În Așezămintele Apostolice se face mențiune că după binecuvântarea poporului cu textul din Numeri 6, 24-26, „să se roage, apoi și episcopul și să zică: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea ta, pe care ai dobândit-o și ți-ai păstrat-o cu scumpul Sânge al HristosuJui Tău și ai chemat-o preoție împărătească și neam sfânt.”

După ce s-a rostit textul de mai sus, preotul (și diaconul) se întoarce spre sf. masă tămâind-o de trei ori și zicând în taină: „Înalță-Te peste ceruri Dumnezeule, peste tot pământul slava Ta.” (Ps.56,14)

Liturgiștii au văzut în acest verset înălțarea lui Iisus la cer și din această cauză l-au rânduit să fie rostit la ridicarea Sf. Disc de pe Sf. Masă, act ce simbolizează de fapt înălțarea.

La cuvintele „totdeauna acum și pururea”, creștinii se închină ultima dată Sfintelor Daruri, cântând : „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta…”. Prin această cântare alcătuită de Biserica creștină și inspirată din Ps.71, 21, credincioșii cer putere de la Iisus Hristos ca să găsească cuvintele cele mai potrivite pentru a-L lăuda. „Adică așa precum celor ce se roagă le insufli ce anume și cum trebuie să ceară, tot așa dă gurilor noastre puterea de a Te lăuda după cuviință”, că deși nu s-au împărtășit toți cu Trupul și Sângele Tău, totuși s-au învrednicit a participa la această Taină supraomenească.

După rugăciunea amvonului, inspirată de asemenea din texte vechi-testamentare (Ps.27, 9; 25, 8; 26, 9), strana cântă : «fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac» (Ps.112, 2), ultima cântare din cadrul Sf. Liturghii prin care credincioșii slăvesc binecuvântând pe Domnul. Părinții Bisericii prezintă această binecuvântare ca o datorie a oamenilor față de Creatorul lor, căci ceea ce ne îndeamnă profetul prin cuvintele: „Fie numele Domnului binecuvîntat…” ne învață și Apostolul Neamurilor zicând: „Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru” (I Cor. 6, 20), și ne sfătuiește însuși Iisus Hristos prin cuvintele: „Sfințească-se numele Tău” (Mat.6,9). Binecuvântarea noastră, însă, nu trebuie făcută numai prin cuvinte, ci ea trebuie susținută în permanență prin fapte. Să trăim și să activăm în așa măsură încât faptele noastre să nu dezonoreze numele Domnului, căci numai prin viața noastră sfântă ÎI putem binecuvânta.

În Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, numărul textelor din Vechiul Testament este mai mare; ele apar aici în mod mult mai compact decât în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Catisma 18, de exemplu, cuprinde un număr de 15 psalmi împărțiți în trei stări (I Ps.119-123; II Ps.24-28; III Ps.29-33), preotul rostind la sfârșitul fiecărei stări ectenia mică. Tot din această categorie fac parte Paremiile, două la număr, iar în cazul cînd e hram sau sfânt cu Polieleu, se adaugă și Paremiile zilei respective din Minei. Apoi, la începutul Liturghiei se citește Psalmul 103: „Binecuvintează suflete pe al meu…”, supranumit și Psalmul creației. Acest supranume este întru totul motivat pentru că el este un ecou al istorisirii creației lui Moise din Geneză, capitolele 1 și 2. Deși psalmistul omite câteva fapte din istorisirea Genezei, totuși el se ridică deasupra relatării lui Moise prin felul cum prezintă bunătatea și dragostea lui Dumnezeu față de creaturile Sale. În ceea ce privește măreția literară a psalmului, generațiile de exegeți și specialiști au fost extaziați în fața ei, încât l-au numit pe drept cuvânt „o capodoperă a poeziei biblice”.

După ectenia mică, ce urmează stării a treia din Catisma 18, strana cântă : „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă, ia aminte glasul rugăciunii mele cînd strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. Ridicarea mâinilor mele jertfă de seară” (Ps.140,1-2). Aceasta este rugăciunea lui David, tot atât de fierbinte și puternică în intensitate ca și rugăciunea Anei. Ea este strigătul inimii curate și însetate după ajutorul lui Dumnezeu, mult mai bine primită de Domnul decât bolboroseala buzelor însoțită de mulțimea jertfelor. Aceluia care se roagă din adâncul inimii lui, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, i se potrivesc aceste cuvinte, căci rugăciunea cere o concentrare la maximum din partea celui ce se roagă, și o îndepărtare totală de realitățile ce l-ar putea sustrage de la scopul propus. Rugăciunea trebuie să fie curată, pornită dintr-o inimă din care au fost suprimate resentimentele față de aproapele, dintr-un suflet animat de dragoste față de Dumnezeu și de oameni. În această direcție, inepuizabile sunt exemplele rugăciunii Mântuitorului, Sfinților Apostoli și a ucenicilor lor. A avea în minte, când te rogi, exemplul lui Hristos: „Părinte, iartă-le lor că nu știu fac.” (Luca 23, 24), sau al arhidiaconului Ștefan: „Doamne, nu le lua în seamă acest păcat.” (Fapt. Apost. 7, 60), și imitându-1 înseamnă a înălța o rugăciune care cu siguranță va fi bine primită de Dumnezeu.

David dorește ca rugăciunea lui să se îndrepte spre Dumnezeu ca fumul de tămâie, iar ridicarea mâinilor lui să fie tot așa de bine primită ca și jertfa de seară. Aceste două sacrificii erau plăcute lui Dumnezeu și bine primite de El, pentru că ele erau simbolul curăției, fiind sacrificii de mulțumire și preamărire a Domnului. Tămâia, prin ea însăși, spunea Sfântul Ioan Hrisostom, are un miros plăcut, miros ce crește în intensitate prin ardere. Tot așa, rugăciunea este bună prin natura sa, ea devenind și mai bună și mai eficace, când pleacă dintr-o inimă curată, înflăcărată de dragostea și căldura credinței.

Versetele 3 și 4 din Psalmul 140: „Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele! Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele…”, le rostește preotul după citirea Paremiilor, din partea de miazăzi și de răsărit a Sfintei Mese.

Prin versetul 3, profetul recunoaște slăbiciunea firii omenești și mai ales a limbii care este cauza multor rele. Aceeași limbă însă, care ne duce spre pierzare, ne poate îndrepta și spre mântuire, totul depinzând de felul cum știm să o întrebuințăm. Psalmistul își dă seama de importanța acestui lucru, și din această cauză cere ajutorul lui Dumnezeu în alegerea drumului ce are de urmat. Într-adevăr, după cum spune Eclesiastul, există un timp al tăcerii și un timp când trebuie să vorbești, secretul constând în distingerea celor două timpuri, a ști când „este vremea să taci și vremea să grăiești.” (Ecl. 3, 7).

Versetul 4 întărește ideea de mai sus, David rugându-se ca Dumnezeu să nu-i abată inima de la cele bune și drepte, să n-o lase să cugete la cele necuvenite. Profetul este conștient de faptul că va fi supus și el greșelii, dar, în acest caz, el cere curajul răspunderii prin recunoașterea păcatului săvârșit, recunoașterea fiind prima treaptă în îndreptarea păcatului. Diavolul știe că mărturisirea păcatului îmblânzește pe Dumnezeu, și din această cauză el sugerează păcătosului ideea unei false dezvinovățiri, ca prin aceasta să rupă eventuala legătură, ce s-ar crea între om și Dumnezeu, adâncind în felul acesta și mai mult prăpastia între păcătos și Mântuitorul său.

Despre întrebuințarea acestui psalm în Biserica creștină avem argumente din cele mai vechi timpuri. Unul din acestea ni-1 oferă Așezămintele Apostolice, care spun:”…Și, în fiecare zi adunați-vă în biserică dimineața și seara, citind psalmi și rugându-vă în casa Domnului, dimineața citind psalmul 62, iar seara 140”, sau „…făcându-se seară, să aduni, episcope, biserica, și după ce se va citi psalmul de seară (140), diaconul să pronunțe rugăciunile pentru cei chemați…”, fapt care ne arată că psalmul nostru intrase în rugăciunile de seară ale adunărilor de cult încă din secolul IV.

Chinonicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite este alcătuit de un text din Ps.33: „Gustați și vedeți că bun este Domnul (v. 9). Aliluia, aliluia, aliluia”. Prin aceste cuvinte, David profetul îndeamnă lumea să încerce să se bucure de binecuvântările Domnului, de bunătatea Lui, de care s-a bucurat și el din belșug. Sfinții Părinți însă dau o interpretare mai înaltă acestui text, afirmând că prin el se prefigurează împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. „Noi gustăm, dar nu suntem chemați să gustăm pîne și vin, ci antitipul Trupului și Sângelui lui Hristos.” Cuvântul „gustați”, zice Sf. Vasile cel Mare, sugerează și cunoașterea parțială de care ne învrednicim în această viață (I Cor. 13, 12), dar „va veni o vreme cînd logodna aceasta de acum și masa aceasta a harului ne va duce pe noi la desăvârșirea bucuriei noastre.” Se mai zice „gustați”, spune același Sfânt Părinte, „pentru ca să fiți de-a pururi fericiți, flămînzind și însetând de dreptate”, căci este știut că „Cel ce este de-a pururi plin de pofta cuvântului, nu-și va pune nădejdea în nimeni altcineva decât în Domnul.”

Așezămintele Apostolice, în cartea a VlII-a, care este o expunere a Liturghiei primelor veacuri, afirmă: „Iar în timpul cât se împărtășesc toți ceilalți, să se citească psalmul 33…”, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului ne dă următoarea indicație: «După aceea auziți psalmul care cu dumnezeiască cântare vă îndeamnă să vă împărtășiți cu Sfintele Taine, și zice : gustați și vedeți că bun este Domnul.” Aceste indicații ne fac să credem că încă din cele mai vechi timpuri Biserica a citit sau a cântat cuvintele acestui psalm în timpul împărtășirii credincioșilor.

Până la sfârșitul Liturghiei, în afară de textele comune cu celorlalte două Liturghii, pe care le-am analizat mai sus, mai întîlnim încă un text din Psalmul 33. La cuvintele preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință…”, strana răspunde: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.” (Ps.32, 2).

Viața lui David, în prima parte a ei, a fost foarte zbuciumată, primejdia morții pândindu-1 la fiecare pas, dar de fiecare dată, cu ajutorul lui Dumnezeu, el scapă. Drept recunoștință regele Israelului își propune să mulțumească Domnului pentru binefacerile pe care le-a arătat față de el, binecuvântându-1 nu numai în bucuriile vieții ci și în timpurile cele critice. Așa cum a făcut David în vremea sa, face și Biserica acum, binecuvântându-L pe Domnul în toate ocaziile, pururea fiind lauda Domnului în gura credincioșilor. În ce constă această laudă și mai ales de cine este ea făcută, ne spune Sf. Vasile cel Mare: „Este și o gură nevăzută, gura aceea a omului lăuntric cu care se hrănește el, împărtășindu-se din cuvântul vieții, care este pâinea care s-a pogorât din cer”. Cu această gură, credinciosul laudă în permanență pe Domnul, făcând din aceasta un scop al vieții lui.

În cultul Bisericii Ortodoxe se găsesc o serie întreagă de formule liturgice împrumutate din Vechiul Testament, formule care au trecut apoi și în Noul Testament; unele dintre ele fiind des folosite de Mântuitorul în activitatea Sa pământească. Astfel, dintre aceste formule ne vom permite să amintim doar câteva. Și anume: „Doamne miluiește”, „Pace tuturor”, „Pace ție”, „Amin”, „Aleluia” etc.

Tot ca influențe vechitestamentare în cultul creștin putem aminti prochimenele de la citirea Apostolului sau a Paremiilor. De aceeași natură e și pomenirea în cadrul Liturghiei a personajelor din Legea Veche ca: Moise și Aaron, Ilie și Elisei, David și Iesei, a Sfinților Trei Tineri și a lui Daniil proorocul și a tuturor sfinților prooroci.

Se vede, deci, clar că în Liturghiile ortodoxe se păstrează încă și astăzi destul de multe texte de proveniență vechitestamertară. Având în vedere unitatea celor două Testamente și condițiile istorice în. care apare creștinismul — în Palestina, iar primii închinători ai lui Hristos sunt iudei —, ne dăm seama că amprenta vechitestamentară asupra cultului creștin este inevitabilă și explicabilă. Ea nu ne deranjează cu nimic, din contră, Vechiul Testament, prin caracterul său de pedagog spre Hristos, ar putea avea un rol deosebit de important în predica și cateheza creștină. Viața personajelor mai importante din Vechiul Testament ca patriarhii Avraam, Isaac, Iacob, Moise, a profeților etc, pregătită în predică și cateheză, în lumina lor profetică, ar putea fi tot atâtea exemple de urmat și efectul lor ar fi tot atât de mare ca și acela al prezentării vieții sfinților.

Analizând cu atenție textele păstrate în Liturghii, ajungem la concluzia că ele fac parte din așa numita evanghelie a Vechiului Testament, adică au caracter mesianic, prevestesc pe Mesia sau evenimente legate de El și Biserica Sa. Se poate observa ușor că între aceste texte, un loc foarte mare îl ocupă psalmii și în mai mică măsură profeții, reprezentați în Liturghie prin cîteva texte luate din Isaia.

Întrebuințarea psalmilor în cultul creștin este ușor explicabilă dacă ținem seama de faptul că Psaltirea conține pe scurt aproape întreaga doctrină a Vechiului Testament. „Cartea Psalmilor” cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate. Ea profetizează cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem și ca să spunem: într-un singur cuviînt, este o adevărată comoară de învățături bune, punând la îndemână fiecăruia, după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului și aduce cât se poate de grabnic însănătoșirea celui de curând rănit, îngrijește de cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos.

Forma plăcută și conținutul atît de bogat și de variat, care putea fi aplicat cu multă ușurință la toate stările sufletești ale creștinului, au contribuit și mai mult la întrebuințarea psalmilor în cultul creștin. Conținutul lor se învață cu multă ușurință în corul creștinilor, iar cuvintele, lor pe buzele credinciosului creeau impresia celui ce le rostea, că sunt cuvintele lui proprii, că psalmul respectiv a fost scris pentru el. Prin cântul psalmilor creștinul primea liniștea și mulțumirea.sufletească necesară, și învăța fără efort doctrina ce rezulta din conținutul lor, căci Duhul Sfânt „a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului pentru ca fără știrea noastră, o dată cu bucuria și frumusețea celor auzite să primim și folosul care rezultă din cuvintele pe care le auzim.” Psalmii sînt de mare folos în viața credinciosului, învățându-1 „măreția bărbăției, exactitatea dreptății, însemnătatea înfrânării, desăvârșirea judecății, chipul în care să se pocăiască, măsura în care trebuie să rabde și tot ceea ce se poate spune despre lucrurile cele bune. Numai aici poate să găsească teologia cea desăvârșită, aici prezicerea venirii în trup a Domnului Hristos, aici amenințarea judecății celei veșnice, aici nădejdea învierii, aici teama, iadului, aici făgăduința măririi ce ne așteaptă, ca și desăvârșirea tainelor celor neajunse, căci toate se găsesc adunate aici în Cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată, care este pusă la îndemână tuturor.”

Iată pentru ce Biserica n-a înlăturat din cadrul cultului divin Psaltirea, ci din contră, psalmii sunt cântați alături de imnele creștine, făcând parte împreună cu acestea din momentele cele mai importante ale dumnezeieștilor slujbe. Se observă, deci, că împletirea armonioasă a profețiilor mesianice din Vechiul Testament cu împlinirile lor din Noul Testament în Sfânta Liturghie, ne oferă unul din cele mai puternice argumente referitoare la atitudinea Bisericii Ortodoxe față de Legea Veche, precum, și referitor la unitatea Sfintei Scripturi. De aceea Liturghiile ortodoxe — reprezentând într-o oarecare măsură tradiția vie a Bisericii — vor rămâne normative pentru atitudinea și folosirea justă a Vechiului Testament în creștinism.

CONCLUZII

În cult, întreaga existență este legată de realitățile transcendentale, iar celebrarea pământească se unește armonios cu cea angelică într-o minunată liturghisire prin care, astfel, întreaga fire, laudă și preamărește pe Dumnezeu Creatorul. Cultul a prezentat, în decursul istoriei omenirii, numeroase schimbări, progrese și regrese, însă aceasta numai în ceea ce privește modul în care oamenii l-au practicat, nu și în esența sa cea mai intimă care-l definește ca act prin care se constituie legătura cu Divinitatea. Profunzimea sentimentului religios a fost afectată de adâncirea în păcat care a cuprins omenirea tot mai mult după căderea din starea paradisiacă. Legea dată lui Moise, deși era de origine divină, a putut doar să curețe exterior anumite păcate, dar nu a oferit omului putința de a depăși starea de păcat și a accede spre realitățile divine metafizice.

Mântuitorul Iisus Hristos, prin instituirea Sfintei Euharistii, ne-a oferit liantul care asigură comuniunea celor două aspecte ale lumii: transcendentul și imanentul. Euharistia este cea care conferă siguranța că moartea nu are un caracter absolut, că ea nu semnifică un sfârșit total, ci, că prin ea nu se face altceva decât să se treacă într-un alt plan de existență, plan în care celebrarea liturgică este deplină prin împărtășirea la nivelul maxim posibil omului de darurile divine.

Euharistia reprezintă cea mai înaltă formă de cult care putea fi descoperită omului. Este o încununare a tuturor formelor de cult pe care omul le-a practicat vreodată, fiind prefigurată în Legea divină a Vechiului Testament. Ea este cea care leagă ființa umană de trecutul existenței pământești și-i asigură viața veșnică, deoarece Hristos este Cel care S-a jertfit pentru om, deci Cel care S-a oferit pe Sine, și El este și Cel care primește jertfa sacră, jertfă care, în Sfânta Liturghie, nu se repetă, ci se actualizează.

Astfel, El ca Arhiereu veșnic, este garantul veșnicei liturghisiri dincolo de eshaton, când întreaga creație restaurată (afară de diavoli și păcătoși), va lăuda pe Domnul (Ps. 150,6) într-o necontenită existență și manifestare cultică.

Euharistia, pregustare a celor de pe urmă

Euharistia, în natura ei intimă cuprinde o „dimensiune eshatologică” care, oricât ar pătrunde în istorie, nu se transformă în istorie. Este cea mai dramatică mărturie a unei întâlniri dintre eshaton și istorie, a desăvârșitului cu relativul în existența umană aici și acum; este mărturia unei morale care nu este evoluție istorică, ci luptă existențială, câștigată pentru a fi iarăși pierdută, până va fi câștigată definitiv în ziua cea de pe urmă. Această penetrare eshatologică în istorie nu este o evoluție istorică ce poarte fi înțeleasă logic și empiric, ci este o „coborâre verticală” a Duhului Sfânt prin a cărui epicleză—fundamentală și atât de caracteristică pentru Ortodoxie—„veacul de acum” se metamorfozează în „zidire nouă în Hristos. Această coborâre a cerului pe pământ, care face posibilă ridicarea pământului la cer, umple pământul de lumună, har și bucurie și face Sfânta Liturghie o sărbătoare, o celebrare din care credincioșii se întorc în lume bucuroși și purtători de har. Dar dincolo de poarta Bisericii îi așteaptă mereu lupta. Vom străbate până la sfârșitul veacurilor peregrinarea lor euharistică, primind numai pregustarea comuniunii dumnezeiești, pentru ca după puțin timp să o amestece cu gustul amar al răului.

Euharistia le va fi dat încredințarea cea mai vie a biruinței lui Hristos asupra diavolului, a unei biruințe care, pe acest pământ, nu va fi decât o biruință „chenotică”, biruință a crucii, biruință a ascezei eroice, așa cum a înțeles-o și trăit-o Răsăritul creștin în monahism. Astfel, Euharistia va deschide întodeauna drumul, nu visului unei perfecțiuni progresive a lumii, ci existenței unei asceze eroice, aunei experiențe a chenozei și acrucii, singura țn care poate fi trăită în lume, până la sfârșitul veacurilor, biruința Învierii. Dar, în același timp, va oferi lumii gustarea realității eshatologice care pătrunde în istorie prin adunarea euharistică și face posibilă în spațiu și timp îndumnezeirea noastră. Fără această dimensiune pe care Euharistia o aduce în lume, nici ometodă misionară, nici o „diplomație inteligentă a dialogului cu lumea” și nici un sistem moral nu vor putea metamorfoza în Hristos lumea.

BIBLIOGRAFIE

I. Ediții ale Sfintei Scripturi

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, sprijinit de numeroase alte osteneli, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Msiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

II. Dicționare

1. Dicționar de civilizație iudaică, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

2. Dicționar Enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică, București, 1996

III. Lucrări

1. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru și Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologia biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

2. Basarab, Mircea, Ermeneutica biblică, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997

3. Braniște, Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993

4. Braniște, Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

5. Braniște, Ene, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

6. Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura Credința Noastră, București, 1999

7. Eisenberg, Josy, Iudaismul, Edituta Humanitas, București, 1995

8. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Chișinău, Universitas, 1992

9. Filipciuc, Pr. Alexandru, Adevărul istoric al Genezei, Tipografia și Litografia Românească S.A., Oradea, 1931

10. Felmy, Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Euharistie, Un comentariu istoric, Editura Deisis, Sibiu, 2004

11. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în PSB 21, Scrieri partea II, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

12. Lemeni, Adrian, Sensul eshatologic al creației, Editura ASAB, București, 2004

13. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul. Chipuri ale Bisericii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000

14. Negoiță, Atanasie, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Credința Noastră, București, 1992

15. Petercă, Vladimir, De la Abraham la Iosua, Institutul Romano-Catolic, București, 1996

16. Rose, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, Editura Sophia, București, 2001

17. Thunberg, Lars, Omul și cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999

18. Tofană, Stelian, Iisus Hristos, Arhiereu veșnic, După Epistola către Evrei, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

19. Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți—Facerea, Editura Christiana, București, 2002

20. Vintilescu, Petre, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, București, 2001

III. Studii și articole

1. Basarab, Mircea, Vechiul Testament în Liturghiile Ortodoxe, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1961

2. Bogdaproste, Gheorghe, Elemente din cultul mozaic în cultul creștin, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1970

3. Braniște, Ene, Cultul Bisericii Ortodoxe față de celelalte confesiuni creștine, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1951

4. Braniște, Ene, Cultul Bisericii Creștine vechi, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1965

5. Braniște, Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1963

6. Chialda, Mircea, Raportul dintre Vechiul Testament și Noul Testament, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, 1981

7. Moisescu, Iustin, Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine în epoca apostolică, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1951