Preferintele Copiilor cu Privire la Programele de Desene Animate Si Cum Influenteaza Acestea Modul de Gandire Si de Comportament
Introducere
CAPITOLUL I. Televiziunea in viata cotidiana
Sectiunea 1. Aspecte istorice. De la spatiu public la opinia publica
Sectiunea 2. Dezvoltarea industriei televiziunii
Sectiunea 3. Publicul si asteptarile sale
CAPITOLUL II. Mass-media, factor in educatia copiilor
Sectiunea 1. Influența asupra comportamentului social-moral al copilului
Sectiunea 2. Influența violenței media asupra copiilor
CAPITOLUL III. Copii si televiziunea
Sectiunea 1. Televiziunile de nișă
Sectiunea 2. Emisiunile TV pentru copii
CAPITOLUL IV. Violența televizuală în desenele animate
Sectiunea 1. Definirea violenței
Sectiunea 1. Apariția desenelor animate
Sectiunea 2. Studiu de caz
CONCLUZII
BIOGRAFIE
INTRODUCERE
Am ales această temă deoarece doresc să evidențiez preferințele copiilor cu privire la programele de desene animate și cum influențează acestea modul de gândire și de comportament, fiind primii factori care dezvoltă personalitatea și dezvoltarea morală.
Motivul pentru care am ales aceasta temă a fost dat de evoluția desenelor animate ce au devenit din ce în ce mai violente pe parcursul anilor și cum cei mici au nevoie de un idol în viața lor, ei considerând că ceea ce fac este cu adevărat corect.
Dacă acum câțiva ani copiii învățau din desenele animate cum să se comporte civilizat, să iubească natura și animalele, acum ei învață cum să se lupte sau să folosească expresii pe care le-au auzit în diferite desene și filme de animație.
Violența în desenele animate este un subiect din ce în ce mai discutat. Unii părinți nu sunt întru totul de acord cu noile povești din desenele animate, iar Consiliul Național al Audiovizualului nu poate lua măsuri deoarece unele posturi de nișă care prezintă forme frecvente de violență (Cartoon Network, Minimax și Disney Channel) nu se află sub jurisdicția lor, drept urmare nu pot fi sancționate.
Dacă înainte erau prezentate ca un univers imaginar creat pentru a dezvolta imaginația celor mici, pentru o mai bună creștere și educare, pentru a-i determina să facă diferența dintre bine și rău, acum desenele animate par mai mult o competiție între producători care încearcă să creeze desene cu efecte speciale cât mai complexe, limbaj cât mai agresiv și numeroase scene de violență, totul fiind prezentat ca o permanentă luptă între bine și rău.
Copii sunt diferiți, capacitatea lor de a face diferența între real și imaginar nu este încă definită.
După vârsta de 4 ani copilul este capabil să-și facă singur o selecție a desenelor animate, își alege la ce să se uite în funcție de preferințele lui, de ceea ce l-a impresionat în mod deosebit, începe să înțeleagă că desenul animat este un prilej de amuzament dar și de asimilare de informații și deprinderi.
Pentru unii copii, personajele devin modele și încearcă să le imite. Este datoria unui părinte să nu-l lase pe cel mic să trăiască doar în imaginar și să-l învețe să facă deosebirea între realitate și ficțiune.
Capitolul I. Televiziunea în viața cotidiană
Sectiunea 1. Aspecte istorice. De la spațiul public la opinia publică
Există două categorii de modele care definesc într-o manieră diferită noțiunea de spațiu public. Prima sau modelul oglinzii ce se dezvoltă dinspre teoria sistematică și modelul discursiv, avându-l pe Habermas ca reprezentant important.
Conceptul de spațiu public nu reprezintă o definiție clară și unanimă. Într-un sens general, mass-media joacă un rol esențial în procesul de formare și de modelare a opiniei publice. În lucrările filosofului german Jurgen Habermas*, noțiunea de spațiu public reprezintă un concept cheie, iar împreună cu opinia publică sunt strâns legate de emergența și dezvoltarea capitalismului.
Habermas descrie spațiul public ca o rețea utilizată pentru comunicarea unor conținuturi și luări de poziție, cu alte cuvinte a unor opinii. În cadrul procesului de constituire a opiniei publice fluxurile comunicaționale sunt astfel filtrate încât se constituie anumite concentrări tematice.
În conceptul lui Friedhelm Neidhardt se identifică trei funcții de bază ale spațiului public: funcția de asigurare a transparenței, funcția de validare și funcția de orientare
Funcția de asigurare a transparenței care se referă la procesul comunicațional, astfel încât spațiul public trebuie să fie deschis față de grupuri, teme sau opinii relevante pentru societate. Așadar, spațiul public are scopul de a oferi cadrul pentru dezbaterea anumitor teme și idei colective care să le confirme, să le dezvolte, cu alte cuvinte să le valideze.
Spațiul public este producător de conținuturi și abordări tematice pe care publicul le percepe, și cu ajutorul lor se orientează în anumite domenii ale societății.
Revenind la modelul sistematic care privesc spațiul și opinia publică precum o oglindă a societății, nu accentuează aspecte normative. Cu alte cuvinte, spațiul public permite o autoobservare și o autodescriere a societății prin prezentarea publică a anumitor teme.
Conform viziunii opiniei publice ca și oglindă a societății, rolul său este informativ.Ca orice model teoretic și perspectiva spațiul public-oglindă a societății, are limitele sale. Problematica spațiului public în zilele noastre se referă la modalitățile în care mass-media pot să ofere un suport cetățenilor interesați să învețe despre lume.
Modelul care are la bază conceptul de discurs are ca punct de plecare lucrarea lui Habermas* Strukturwandel der Öffentlichkeit. Transformarea structurală se realizează prin trecerea de la spațiu public caracteristică secolelor XVIII și XIX la cel mediatic. Rolul întâlnirilor anumitor cercuri ale elitelor intelectuale este înlocuit în mare măsură de mass-media.
Are loc o diferențiere între sfera privată și cea publică. Publicul trece de la statutul de creator de cultură la acela de consumator de cultură. Pe lângă transformarea structurală, Habermas tematizeză și transformarea funcțională a spațiului public.
Opinia publică reprezintă un construct static, prin tehnica sondajelor de opinie se măsoară popularitatea unui punct de vedere sau a unei personalități, prin raportare la anumite grupuri sociale.
De asemenea, poate fi considerată un ansamblu de reprezentări constituite din sisteme de valori, de noțiuni și de practici relative la obiecte.Prin termenul de opinie publică se va înțelege procesul psihologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă sau alta*(declarații spontane, răspunsuri la chestionarele de cercetare, memorii și scrisori, demonstrații de stradă).
În concepțiile psihologice au fost puse două abordări diferite ale opiniei publice: o abordare în sens mai restrâns a opiniei sau o abordare statică ce vede opinia publică drept o sumă a opiniilor individuale.
Separația sferelor public versus privat datează după cum subliniază Habermas încă din antichitate, mai exact din Grecia antică.
În Evul Mediu termenul de public are mai multe înțelesuri, un lucru comun, obișnuit, accesibil tuturor.
Publicul este de asemenea, la fel ca și opinia publică, o construcție socială, realizată pe baza practicilor de mediatizare sau a cercetătorilor de piață cantitative. Acesta devine un actor colectiv căruia îi pot fi asociate anumite preferințe legate de consumul mediatic și este construit de mass-media prin mediatizarea unor fapte privind diverse grupuri sociale sau indivizi.
Într-un alt caz, publicul poate fi un grup țintă cu un anumit profil care interpretează produsele oferite de mass-media.
Ralf Dahrendorf distinge trei tipuri de opinie publică: opinia publică latentă, opinia publică pasivă și opinia publică activă.
Prin opinia latentă se înțelege totalitatea persoanelor care din diferite motive nu participă la dezbaterea publică.
Opinia publică pasivă se constituie din publicul și alegătorii care participă la adunări și care pot fi membrii unor organizații non-guvernamentale.
Opinia publică activă este formată din persoanele care iau parte într-un mod activ la procesul de comunicare, iau decizii, țin discursuri în public. Opinia publică activă constituie până la zece procente din numărul alegătorilor.
Odată cu globalizarea spațiului public, comercializarea mass-media și segmentarea audiențelor, expansiunea noilor tehnologii de comunicare și informare, se afirmă noi sfere publice conflictuale, emoționale bazate pe negociere.
Așadar în spațiul public se disting trei mari categorii de roluri ce pot influența opinia publică.
Cea de purtător de cuvânt, spre exemplu comentatorii sau jurnaliștii care își exprimă vis-a-vis de o temă sau un eveniment punctul de vedere.
A doua categorie sau cea de mijlocitor al comunicării acționează jurnaliștii și în general echipele redacționale, iar cea de a treia categorie sau publicul este destinatarul acestei comunicări. Publicul poate fi format din indivizi care nu au cunoștințele necesare unui anumit domeniu în care sunt formulate anumite opinii devenite publice, iar numărul acestora este cu atât mai mare cu cât publicul este mai vast.
Rațiunea și emoțiile se combină, raționalitatea se reformulează în sensul includerii unor aspecte afective, retorica pătrunde în argumentație și se caută un compromis în locul consensului.
Sectiunea 1. Dezvoltarea industriei televiziunii
Televiziunea a apărut în urma unor întregi serii de procese tehnice, având ca bază paradigma electromagnetică.
Televiziunea este posibilă datorită unei trăsături specifice sistemului de percepție uman, numit persistența imaginii. După ce privim o imagine timp de câteva secunde, ochii noștrii mai perecep pentru încă o fracțiune imaginea dispărută.. Pentru transmiterea sunetelor și a imaginilor, televiziunea apelează la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct si linie cu linie si undele hertziene.
Primele prototipuri ale sistemelor de televiziune au apărut în jurul anilor ’20, rezultatele constituindu-se în transmiterea la distanță a unor litere. Următoarea perioadă este marcată de invenții precum tubul catodic, iconoscopul și dispozitivul de baleiaj a imaginii. Aparatele utilizau principiul transmiterii fotografiei prin telefon.
În 1925 se înființează prima societate de televiziune din lume, Television Limited, dar calitatea imaginii transmise era nedezvoltată.
Anul de vârf al dezvoltării industriei televiziunii în SUA este în 1941, reprezentând momentul transformării televiziunii în mediu de masă. În timpul celui de al doilea război mondial, Comisia Federală a Comunicațiilor își dă acceptul pentru televiziunea de consum larg, legislația fiind preluată de la radio.
Astfel, în 1960 televiziunea devine un element obișnuit al vieții cotidiene, iar numărul stațiilor de emisie cresc. Se formează trei mari rețele: ABC, NBC, CBS, fiind un amestec de show-business, publicitate și multă informație în funcție de politica rețelei producătoare.
În peisajul românesc, televiziunea a apărut în timpul celor două războaie, mai exact în anul 1926, la peste 40 de ani după ce au avut primele experimente publice realizate de Ayrton si Perry. Primele imagini transmise la distanță apar în 1928, iar prima emisiune de televiziune în România a fost realizată în 1937 la Facultatea de Stiințe din București în cadrul unor demonstrații publice.
La scurt timp a fost construit și probat primul emițător de televiziune românesc în alb-negru și difuzarea regulate a unor emisiuni.
Anul de vârf în România este în 1935 când este inaugurată televiziunea de stat, denumită și Televiziunea Română, amplasată la actuala Casa Presei Libere, modelul fiind preluat după Televiziunea Franceză și după BBC.
Un nou sediu este inaugurat în 1968 constituit din 5 studiouri de producție: 1 studio pentru știri, 2 studiouri pentru crainic, 1 studio pentru schimburi internaționale, și 1 studio pentru înregistrări muzicale.
Sectiunea 3. Publicul și așteptările sale
Publicul țintă al acestei lucrări sunt co7 la Facultatea de Stiințe din București în cadrul unor demonstrații publice.
La scurt timp a fost construit și probat primul emițător de televiziune românesc în alb-negru și difuzarea regulate a unor emisiuni.
Anul de vârf în România este în 1935 când este inaugurată televiziunea de stat, denumită și Televiziunea Română, amplasată la actuala Casa Presei Libere, modelul fiind preluat după Televiziunea Franceză și după BBC.
Un nou sediu este inaugurat în 1968 constituit din 5 studiouri de producție: 1 studio pentru știri, 2 studiouri pentru crainic, 1 studio pentru schimburi internaționale, și 1 studio pentru înregistrări muzicale.
Sectiunea 3. Publicul și așteptările sale
Publicul țintă al acestei lucrări sunt copii, deși foarte ușor ne putem lega și de adulți și de emisiunile destinate acestora, deoarece sunt grupe de vârstă diferite și le sunt caracteristice anumite programe.
Televiziunea poate să aducă în fața jurnalului de știri de la ora 19 mai mulți oameni decât toate cotidienele de dimineață și de seară la un loc.
Pentru a determina publicul țintă trebuie să analizăm pentru început orarul unui copil și de ce nu, al unui adolescent. În principal, aceste diferențe sunt determinate de programul școlar și de preferințele copilului odată cu variația vârstei în intervalul șaste opt ani.
S-a constatat că în zilele de lucru programele de televiziune sunt urmărite mai bine de 3 ore de peste 50% din copii și adolescenți. Din punct de vedere al frecvenței vizionării unor emisiuni, elevii cu vârste cuprinse între 7-10 ani urmăresc emisiunile TV mai puțin decât cei cu vârsta cuprinsă între 11-18 ani.
În zilele de weekend, numărul telespectatorilor este mult mai mare față de cel din timpul săptămânii. Motivul pentru care elevii se uită la televizor este în principal legat de distracție și amuzament. Dorința de a acumula cunoștințe noi este din ce în ce mai invocată odată cu creșterea vârstei.
Înafară de canalele specializate pentru copii, există anumite emisiuni difuzate în weekend la diferite televiziuni generalizate.Copilul știe că acest tip de emisiune îi este destinată și iși focalizează atenția și concentrația pe ceea ce consideră că îi aparține.Făcând o analiză pe intervalul de vârstă se poate constată că un copil cu vârsta cuprinsă între 6-10 ani se uită mult mai mult în timpul săptămânii decât în weekend la televizor, iar un copil cu vârsta cuprinsă între 11-15 ani se uită în general cam în jur de de 3-4 ore.
În România s-a înregistrat un număr mai mare de persoane cu vârsta cuprinsă între 30-39 de ani, cu copii, care urmăresc canalele destinate celor mici ce difuzează desene animate. Copiii ce pot fi priviți puțin mai maturi nu mai au preferințe clare de vizionare, urmărind canalele de televiziune care nu li se adresează în mod direct.
Capitolul II. Mass-media, factor în educația copiilor
Secțiunea 1. Influența asupra comportamentului social-moral al copilului
Programele de televiziune s-au dezvoltat datorită varietății surselor de idei, cum ar fi știri, evenimente, jocuri, relații de familie, modă.În cadrul televiziunii comerciale, ideile pot fi generate de personalul din interior, fie de la o sursă exterioară. Doar un producător poate elabora și valorifica o idee personală sau o idee care s-a ivit în interiorul televiziunii comerciale.
Unicul scop al televiziunii comerciale este să obțină beneficii, iar procentajul de emisiuni informative, culturale, de divertisment, jocuri, programe de copii, să fie pe gustul telespectatorilor pentru a atrage mai multă audiență.
Ca și în cadrul programelor pentru copii, ideile provin din diferite surse produse în departamentul emisiunilor pentru copii din televiziune sau de către companiile de producție specializate( seriale de desene animate, emisiuni pentru copii). Dar de cele mai multe ori, preferințele copiilor depind în mare măsură de vârstă, sex și de statutul socio-economic și etnic.
Realizarea unui program pentru copii presupune ca cele mai importante caractere ale personajelor să fie transpuse mai întâi pe hârtie, apoi în mostre de animație pe film.
La baza realizării unui serial de animație pentru copiii mici, trebuie să existe tematici instructiv-educative pentru care se creează personaje inedite, scenarii și povestiri.
Vizionarea nu ține neapărat de conținutul programului vizualizat.
Conform unor cercetări realizate în anii 1960, s-a demonstrat că televiziunea este aleasă în general când nu exist o altă activitate care să fie obligatorie.
Nota de subsol- Principalul factor care determină publicul să urmărească un anumit program nu este conținutu acestuia, ci timpul liber și posibilitatea de a urmări acel program.
Influențele media asupra dezvoltării copilului nu sunt liniare sau uniforme. Acestea depind de vârsta sau nivelul de dezvoltare cognitivă al copilului.
Când vorbim de dezvoltare morală, facem referire la abilitățile de a diferenția și emite judecățile de valoare recum chestiuni despre dreptate și de a face rău cuiva, dar și non-morale.
Conform unor statistici realizate în America, mai bine de 50% dintre copii cu vârste cuprinse între 2 și 11 ani nu se dezlipesc în week-end de ecranele televizoarelor pentru că știu că programul le este destinat.
Studiile efectuate de Lyie și Holfman arată că de obicei, copiii se identifică cu personajele de același sex și adoptă activitățile pe care programele de televiziune le prezintă ca fiind specifice lor.
Studiile efectuate de Lyie și Holfman( Television and the American Child-Academic Press 1991) au demonstrat că elevii de clasa întâi urmăresc în general programele de desene animate și sitcom-uri, cei de clasa a șasea preferă programele de aventuri, iar cei de clasa a zecea programele de aventuri, muzică, manifestându-și interesul față de personaje de vârsta lor.
Copiii sunt modelați de la o vârstă fragedă de mediul social în care trăiesc. Ei dobândesc și asimilează normele de comportament, interdicțiile, restricșiile, valorile cât și reprezentările simbolice și categoriile de gândire specifice colectivității lor.
Când vorbim de dezvoltare morală ne referim la un proces continuu care se formează, în special, în interacțiune cu ceilalți și este ghidat de experiențele prin care individul trece de-a lungul formării sale.
O mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și al comportamentului au fost preluate de mesajele presei odată cu apariția și creșterea ponderii mass-media.
Conform studiilor americane, de la apariția sa televiziunea a devenit o puternică instituție culturală reprezentând ¾ din consumul total de media.
Contextul în care un copil urmărește programele este de asemena un factor important, deoarece sunt prezente două situații. Când copiii urmăresc programele în compania prietenilor sau a rudelor, fie când urmăresc singuri, influența celor vizualizate fiind mai puternică în cel de al doilea caz.
Timpul alocat programelor de televiziune este de asemenea foarte important, deoarece ocupă mai mult timp decât orice altă activitate extrașcolară.
Efectul negativ al televiziunii în viața copilului va fi cu atât mai mic cu cât părintele se implică în educația și formarea acestuia, rezultatul final fiind originalitatea comportamentului.
Sectiunea 2. Influența violenței media asupra copiilor
De peste 80 de ani copiii au fost încântați de filmele de animație și emisiunile destinate lor. Se poate spune că s-a creat o relație între televiziune-copil-creativitate și felul în care aceștia percept diferența dintre real și imaginar. Copiii judecă realitatea televizată în funcție de conținut, astfel mințile lor find modelate destul de ușor.
În programele de televiziune, violența acoperă un procent de 9% alternând cu divertismentul ieftin și glume licențioase. Valorile morale ca decența, discreția, gingășia, tandrețea sunt ridiculizate și înlocuite cu penibilul pentru a obține cât mai mult profit, nemaiținându-se cont de vârstă.
S-a dovedit că violența televizuală influențează comportamentul prin modelarea convingerilor oamenilor, întrucât “telespectatorii ajung să se identifice cu ceea ce oferă imaginile și transpun reprezentările culturale în practica situațiilor lor de viață”.
Un studiu realizat în 2003 pe familiile cu un singur copil a demonstrat că programele violente construiesc agresivitatea unui copil deoarece timpul petrecut în fața televizorului este stâns legat de comportamentul agresiv de mai târziu. Față de Franța, violența televiziuală în România este dublă și mai mult decât tripla față de rețelele americane de televiziune.Preocuparea pentru prevenirea violenței este exprimată doar prin discuții sau prin unele avertizări la fime “acest program poate fi vizionat doar cu acordul părinților ”. De multe ori părintele nu știe ce poate apărea pe ecran sau nu este în zona copilului în acel minut. Publicul are parte de violența din plin, iar copilul participă de multe ori în mod involuntar la aceste violențe.
Este de ajuns să urmărească un buletin de știri plin de omoruri, crime, violuri, tâlhării sau să urmărească genul de desen animat destinat persoanelor cu vârsta peste 12 ani, plin de roboți, de monștrii și tot felul de creature menite să dezvolte imaginația copiilor care nu știu să facă diferența dintre bine și rău. Copiii observând scenele agresive din mass-media deprind un astfel de comportament. Perceperea mesajului agresiv variază de la un copil la altul, în funcție de măsura în care valorile culturale, rolurile sociale și caracteristicile personale sunt șlefuite de către părinte.
Imaginile violente ce apar pe ecran pot întări normele stabilite în cazul individului violent, în schimb persoana mai puțin violentă va face o selecție și va percepe doar mesajele nonviolente.
Violența face parte din cotidian și în majoritatea cazurilor este exercitată de personajele din programele ficționale ca și instrument al puterii.
Fenomenul se răsfrânge asupra copiilor aflați în căutare de modele și au tendința de a perepe lumea așa cum le este prezentată pe micul ecran.
Capitolul III. Copii si televiziunea
Sectiunea 1. Televiziunile de nișă
Noul curent în mass-media sunt posturile de nișă care se nasc și cresc atât în televiziune cât și în radio, fiind un mediu propice ce le facilitează intrarea pe piața românească.
Printre posturile tematice care au reușit să se impună pe piața din România se numără Realitatea TV și Acasă TV. În cadrul posturilor de nișă pentru copii, cele mai vizionate sunt Disney Channel, Minimax sau Cartoon Network, realizând o cotă de piață de 4%.
Din punct de vedere editorial, cele trei mari televiziuni de nișă pentru copii existente la ora actuală pe piață implică în mod logic atragerea în audiență a copiilor, în special grupa 6-11 ani. .
În urma unor studii realizate pe baza întrebărilor adresate unor copii cu vârste între 6 si 11 ani cu privire la posturile de televiziune, s-au dat următoarele răspunsuri. Notă de subsol: Imaginea de ansamblu realizată în urma acestui studiu de caz( cea a copiilor mult prea ascultători, maturi, care își exprimă opinii despre sex, scrupule, plăceri ale vieții, formare culturală, comportament civic,cultură civică sau adevăr: N-aș putea să trăiesc fără televizor-F 9 ani
Aș fi trist fără televizor- M, 8ani
Să trăiesc fără televizor? În nici un caz- F, 8 ani
Aș fi chiar nervoasă dacă nu m-aș uita la televizor- F, 11 ani
Acestea sunt canale străine cu subtitrare sau voice over în limba română, care difuzează exclusiv pe toată durata emisiei desene animate.
Se poate observa în schimb că programele de televiziune pentru copii achiziționate în prezent numai cu desene animate au o calitate din ce în ce mai scăzută.
Cu ani în urmă,programele de nișă erau retransmise de operatorii CATV direct de pe satelit, unde existau desenele animate premium.
În ziua de azi,deși în România există mult mai multe canale specializate internaționale pentru copii, calitatea desenului animat a scăzut considerabil. Se poate observa că schimbarea desenelor animate poate fi urmărită din faima personajelor.
În cadrul grupelor de copii cu vârsta cuprinsă între 11 și 15 ani, preferințele lor sunt variate. Aceștia nu mai urmăresc exclusiv canalele de desene animate, ci urmăresc alte canale de nișă de tipul Antena1, PROTV, ACASATV sau de muzică cum ar fi MUSIC CHANNEL, UTV, care nu li se adresează în mod direct, fiind doar rezultatul fenomenului vizionării în grup.
În cadrul producțiilor adresate în special copiilor cu vârsta între 6 și 10 ani există dificultăți interne, legate de producerea emisiunilor pentru copii, dar și probleme legate de atașarea ridicată a copiilor față de desenele animate urmărite până în prezent.
Analizând din punct de vedere editorial, programele pentru copii ridică unele dintre cele mai mari dificultăți, fiind o adevărată provocare să creeezi pentru ei.
Sectiunea 2. Emisiunile TV pentru copii
Copiii de azi se nasc într-o societate multimedia. Dacă pentru părinții noștri televiziunea era doar o curiozitate sau o simplă formă de amuzament, pentru copii a devenit un prim punct de referință în raport cu societatea.
Interacțiunea lor cu televiziunea se face de la o vârstă mult prea fragedă și cu mult mai multă intensitate, prin aparenta realitate de a prezenta faptele, acest dialog având urmări asupra comportamentului viitor al copilului.
Prima și cea mai importantă funcție a televiziunii, dar și a emisiunilor destinate copiilor în relație cu publicul tânăr este aceea de socializare, strâns legată de cea de divertisment.
Rolul televiziunii pentru copii este de a amuza fără a fi constrânși.
Astăzi, prea puțini copii ar umări emisiuni educative adresate lor, dacă acestea nu ar avea o formă distractivă.
Aflându-se la o vârstă fragedă, inevitabil intră în contact cu lumea și reproduc orice model de comportament care le sunt oferite frecvent.
Emisiunile TV pentru copii nu au nici o obligație legală de a educa, ci doar de a păstra conținutul emisiunilor în anumiți parametrii ai decenței în ceea ce privește subiectele tabu precum violența și de ce nu, sexul.
Cele mai difuzate emisiuni pentru copii sunt Jurnal pentru copii-Digi 24
În curtea bunicilor- TVR2, Next Star -Antena1.
Analizând pe scurt fiecare emisiune în parte, Jurnalul pentru copii este prezentat de o fetițâ în vârstă de 9 ani, considerată până acum cel mai tânăr jurnalist.
Pe lângă informațiile care ajută la îmbogățirea culturii generale, principala atracție a acestei emisiuni, sunt interviurile realizate de către fetiță cu oameni mari din România, pe teme de interes pentru cei mici.
Acest jurnal poate fi urmărit în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 9:30.
Emisiunea de pe TVR2, difuzată în fiecare duminică, începând cu orele 10 îi are ca și protagoniști pe bunicul, bunica, mătușa Mariana, nepoții și Magame Geamantan.
Curtea bunicilor prezintă lumea înconjurătoare pe interesul copiilor. În urma unor provocări precum dansatul, grădinăritul, împletitul, cei mici își descoperă abilități noi.
Emisiunile sunt însuflețite cu zâmbete, cântece și dansuri simpatice, care atrag rapid atenția copiilor.
Next star emisiunea difuzată pe Antena 1 prezintă copii talentați de muzică, teatru și dans. În cadrul acestei emisuni copiii pot învăța să își depășească timiditatea sau tracul de a face ceva în public și să își descopere propriile talente pe care să le cultive și să le transforme în pasiuni. Dar fiind vorba de un concurs ei pot fi total demoralizați dacă nu se vor bucura de succes la o vârstă atât de fragedă și pot deveni introvertiți.
O emisiune care nu le este destinată copiilor ar fi Românii au talent, difuzată pe ProTV.Diversitatea de talente le pot crea copiilor un disconfort dacă nu pot fi pe placul juraților sau de ce nu, al telespectatorilor.
Capitolul IV. Violenta televizuala in desenele animate
Sectiunea 1. Definirea violentei
Violența este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audiovizuală informează în permanență cu privire la manifestările acestui fenomen.
Violența există peste tot, pe stradă, în școală, în mass-media de la formele cele mai agresive precum războaie, bătăi, violuri până la violență verbală.
Definirea violenței s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă, deoarece din punct de vedere teoretic se impune diferențierea între două tipuri de violență.
Violența reală reprezintă orice acțiune directă sau indirectă, precisă, îndreptată contra unei persoane sau a unui bun și care are ca efect cauzarea de daune fizice sau materiale.
Violența imaginară sau simbolică este plină de semnificații, strâns legată de mecanismele psihosociale, colective și care, deși fără prejudicii materiale aparente impune o ordine sau o dominație „un arbitru cultural”.
Efectele violenței simbolice se pot materializa, pot deveni vizibile precum conduita autodistructivă. Potrivit tezelor lui Freud, s-a constatat că violența este totdeauna urmarea unei frustrări și ca o frustrare antrenează totdeauna un comportament violent.
Autor al unei “ Istorii a violenței”, J.C.Chesnais subliniază faptul că violența este o realitate schimbătoare, adesea insesizabilă. Conform sociologului Daniel Welzer-Lang cele mai importante forme de violență care se pot manifesta la nivelul unei societăți sunt: violența fizică, violența psihologică, violența verbală, violența sexuală, violența contra copiilor, violența economică și violența din stradă.
Violența fizică este nucleul dur al violenței în care sunt incluse faptele cele mai grave precum omorurile, vătămările corporale, etc. Este destinată să provoace sentimentul de intimidare, de frică. Abuzul fizic poate privatiza victima de asistență medicală atunci când este necesar, privarea de somn sau alte funcții vitale pentru a trăi sau forțarea victimei de a consuma droguri/alcool împotriva voinței ei.
Violența psihologică este rezultatul mesajului pe care-l transmit victimei cuvintele agresorului și pot afecta integritatea psihică sau mentală a acestuia. În această categorie sunt încadrate insultele, criticile nefondate, intimidările, amenințarea, violul, șantajul, lipsa spațiului personal. Abuzul emoțional, numit și abuzul psihologic poate include umilirea în public, controlarea victimei, ascunderea unor informații în mod deliberat față de victimă pentru a o face să se simtă jenată.
Printre victimele care încă mai trăiesc cu agresorii lor, acumulările mari de stres, teamă, anxietate sunt frecvent întâlnite.
Violența verbală este o formă de comportament abuziv emoțional care implică utilizarea de limbaj. În abuzul verbal poate fi de asemenea menționat actul de amenințare. Cel mai des este întâlnită la certurile dintre parteneri. Tonul autoritar pe care-l folosește pentru a cere ceva, întreruperea partenerului și formularea de reproșuri, evitarea unor subiecte de discuție, refuzul de a-l asculta pe celălalt, refuzul de a-i răspunde, utilizarea frecventă a insultelor pe parcursul discursului pot fi vitale în formarea și educația morală a unui copil.
Abuzul verbal poate include acțiuni agresive, cum ar fi nume jignitoare, vina, ridicolul, lipsă de respect și critici, dar există și forme de abuz verbal mai puțin evident agresive. Declarații care pot părea inocente la suprafață, pot fi încercări slab mascate de a umili, acuza în mod fals, sau manipula pe alții să prezinte un comportament nedorit, de a-i face pe alții să se simtă nedoriți și neiubiți, a-i amenința din punct de vedere economic, sau izola victimele de sistemele de sprijin.
Violența sexuală este definită ca fiind orice tentativă de a avea un act sexual, comentarii sau avansuri de natură sexuală prin utilizarea forței, comise de către o persoană independent de relația sa cu victima, în orice context, fără a se limita doar la casă și locul de muncă.
Printre formele de violență sexuală identificate se numără violența sexuală exercitată de parteneri intimi, inițierea sexuală forțată, violurile colective, traficul de femei și copii în scopuri sexuale, violențele sexuale din mediul școlar, medical. Constrângerea unei persoane de a se angaja în relații sexuale, împotriva voinței lor, este un act de agresiune și violență.
În familiile din România sunt întâlnite cam toate formele de violență de la cea fizică, verbală până la cea sexuală. Violența domestică este cauzarea unui prejudiciu fizic de o singură familie sau membru al gospodăriei asupra altui membru.
Violența în familie se poate întâmpla oricui, indiferent de rasă, vârstă, orientare sexuală, religie, sex și poate lua multe forme, inclusiv abuzuri fizice, abuzul sexual, emoțional, economic, psihologic, etc. Toate formele de abuz în familie au un singur scop: de a câștiga și menține controlul asupra victimei. Abuzatorii folosesc numeroase tactici cum ar fi, dominare, umilire, izolare, amenințări, intimidări, negarea și vina pentru a-și exercita puterea asupra partenerului sau copilului lor.
Peste 3,3 milioane de copii sunt martorii violenței în familie în fiecare an. Un copil care este expus la violența în familie în timpul creșterii va avea de suferit atât din punct de vedere al dezvoltării cât și psihologic.
Unele probleme emoționale și de comportament, care pot rezulta ca urmare a violenței în familie au dat naștere agresivității, anxietății, precum și modificări în modul în care un copil socializează cu prietenii, familia și autoritățile. În urma unor experiențe ce pot fi traumatizante pentru un copil se pierde respectul de sine, iar acestea pot provoca probleme pe viitor, mai ales în integrarea unui colectiv sau al unui grup.
S-a constatat că minorii care sunt martorii abuzului asupra mamei sunt mult mai probabil să prezinte simptome de tulburări de stres posttraumatic.
Violența economică este cea care afectează bunurile materiale și violența morală sau simbolică care trimite la conceptul de autoritate, la modul în care se exercită raporturile de dominație.
Etienne G. Krug și echipa care a lucrat la realizarea Raportului Mondial asupra violenței și sănătății includ în sfera violenței actele de violență interpersonală, actele de violență îndreptate împotriva propriei persoane, dar și actele de violență colectivă.
Violența interpersonală cuprinde manifestările violente dintre indivizi indiferent de tipul relației dintre ei. Astfel, în această categorie vom regăsi alte două subtipuri de violență construite în raport cu tipul relației dintre agresor și victimă și spațiul în care se produce agresiunea:
„Violența familială și violența între parteneri. Primul mediu în care persoană cunoaște violența este familia. Copilul simte agresiunea fizică (bătaia), dar și pe cea verbală, gesturi pe care le va imita ulterior.
Violența îndreptată împotriva propriei persoane reprezintă o categorie în care autorii includ comportamentele suicidale și automutilările. Remarcăm modul în care specialiștii Organizației Mondiale a Sănătății înțeleg să definească comportamentul suicidal, incluzând nu numai sinuciderile, ci și „acțiunile premergătoare actului suicidal (gândurile de sinucidere, pregătirile pentru sinucidere, identificarea mijloacelor necesare pentru realizarea sinuciderilor sau tentativele de sinucidere).
Violența colectivă include manifestările violente ale indivizilor care se identifică cu un grup și care se exercită contra altui grup în scopul de a obține obiective politice, economice sau sociale. În sfera acestui tip de violență sunt incluse actele de violență exercitate de o armată împotriva altei armate sau împotriva populației civile, faptele care intră în sfera noțiunii de genocid, faptele care presupun încălcarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, actele de terorism sau actele de violență circumscrise criminalității organizate.
Precizările pe care autorii le aduc pe parcursul raportului ne îndreptățesc să remarcăm faptul că Organizația Mondială a Sănătății propune abordarea violenței atât din perspectiva relației dintre agresor și victimă, a spațiului de manifestare, dar și a tipului de acțiune care se exercită asupra victimei. Prin urmare, în raport cu tipul de acțiune exercitat asupra victimei actele de violență pot fi „de natură fizică, sexuală, psihologică sau poate implica prezența unei carențe sau lipsă de îngrijire.”
Sectiunea 2. Apariția desenelor animate
Filmul care a fascinat și fascinează universul copilăriei are o istorie mult mai lungă față de filmul cu imagini reale din mediul înconjurător cu oameni sau animale.
Există o istorie a desenului animat, dar aceasta ține mai mult de stilistică decât de preferințele de vizionare. Caracteristicile personajelor din desenele animate beneficiază de o anumită atemporalitate, iar variațiile în notorietate a acestora țin mai degrabă de setarea agendei copiilor prin difuzarea filmelor animate, decât de perisabilitatea personajelor.
Filmele de animație reprezintă unul dintre cele mai iubit segment al industriei cinematografice, iar originea lor trebuie căutată în cărțile comice de benzi desenate ale anilor 1980. Animația este procedeul complex prin care se realizează efectul de mișcare. Succesiunea de imagini ce reprezintă descompunerea mișcării se realizează în atâtea faze câte sunt necesare ca după filmarea fotogramă cu fotogramă să redea mișcarea dorită. Odată cu această descompunere a mișcării, se urmărește ca ea prin proiecție să redea și o interpretare artistică, dorită de realizator. În funcție de dorința realizatorului că tehnică de animație se pot folosi tehnici și procedee diferite: desen, cartoane decupate, păpuși, ecranul cu ace, gravură, obiecte, pictură, plastilină, fluorescență, computer.
Prin anul 1829, profesorul belgian Jeseph Plateau care studia stabilirea limitei de rezistență a retinei ochiului la lumina solară face o descoperire. Constată că uitându-se la lumina soarelui timp de 25 de secunde în experiența sa, imaginea soarelui mai persistă în retină un timp oarecare, după ce nu se mai uită. Pe baza acestui experiment construiește un aparat pentru a înșela vederea, pe care l-a numit fenakistoscop în anul 1832.
Principiul de funcționare al fenakistoscopului se baza pe realizarea unor desene care reprezentau o imagine în mișcare descompusă într-o serie de imagini fixe, iar apoi recompunerea lor rapidă, astfel ca ochiul să asocieze imaginile văzute sub formă de mișcare.
Apogeul îl atinge francezul Emile Reynaud în anul 1888, care realizează ceea ce se numea teatrul optic, unde desenele reprezentând faze ale mișcării unor personaje desenate care exprimau scurte povestioare sunt făcute pe o bandă transparentă cu perforații.
Filmul românesc de animație s-a născut prin dezvoltarea graficii jurnalistice, din tendința firească a acesteia de a-și depăși limitele prin animarea imaginilor. Toți marii creatorii de filme de animație din România provin din rândul caricaturiștilor, grafica jurnalistică reprezentând prima școala la care s-au format animatorii români.
De asemenea și în istoria filmului românesc a existat o preocupare deosebită pentru filmele de animație.Cel care aduce renumele mondial animației românești este Ion Popescu-Gopo, părintele omulețului. Acesta obține în anul 1957 marele premiu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes.
Dacă istoria filmului românesc de animație nu este cunoscut tuturor, minunata lume și fascinanta lume Disney a făcut înconjurul lumii.
Walt Disney a ajuns în California, în vara anului 1923 , cu o mulțime de speranțe , dar nimic altceva . El a făcut un desen animat în Kansas City despre o fetiță , numit Alice in Wonderland cu care a și avut succes, câștigând popularitatea și realizându-și debutul la Holywood..
Compania era cunoscută inițial ca Disney Brothers Cartoon Studio, după numele celor doi frați, Walt și Roy Disney, ca parteneri egali. Primul sediu a fost jumate din spațiul unui birou imobiliar pe Kingswell Avenue, dar curând Disney avea destui bani pentru a închiria un magazin.
După patru ani, Walt Disney a decis să creeeze o serie de desene animate.
După eșecul suferit cu Oswald, Disney a trebuit să vină cu un nou personaj, iar acesta a fost șoricelul Mickey Mouse. Intitulat inițial Mortimer, a fost rebotezat de către Lillian Disney ca Mickey Mouse, în timp ce Mortimer a devenit rivalul șoricelului pentru șoricica Minnie.
Pe baza schițelor realizate de Ub Iwerks, Walt l-a proiectat pe celebrul șoricel și ia dat din personalitatea și vocea lui, ajungând ca toată lumea să îl îndrăgească.. Șoricelul în sine fusese inspirat din personajul lui Ike the Mouse, prezent în animațiile cu Alice, însa acest Mickey și-a construit un nou drum prin Hollywood. Prima animație cu Mickey a fost Plane Crazy, film mut, ca și cele precedente.
Acțiunea desenului îl plasează pe Mickey Theodore Mouse, șoricel cu mânuși și pantaloni roșii, în postura de aviator amator. După ce își construiește propriul avion, el îi cere lui Minnie să i se alăture pentru primul zbor. Acesta se dovedește a fi un șir lung de eșecuri amuzante din cauza faptului că Mickey încerca să o sărute pe Minnie.
După multe încercări eșuate de a găsi un distribuitor pentru acesta, Disney a realizat cel de al treilea desen cu Mickey Mouse și primul desen animat cu sunet avându-l ca protagonist în rolul principal pe micul șoricel. Acesta a înregistrat un succes imediat, așa ca și primele desene și cele ce-au urmat după Steamboat Willie au fost lansate cu coloană sonoră.
La scurt timp Disney produce o altă serie de animații, Silly Symphonies, ce a permis animatorilor să experimente cu povești care se bazau mai puțin pe umorul lui Mickey și mai mult pe starea de spirit, pe emoție și teme muzicale, fiind și primul desen animat color.
În 1934, Walt Disney se hotărăște să realizeze primul desen de lung metraj și le povestește colegilor săi povestea Albei ca Zăpada și cei șapte pitici. După trei ani de muncă, în perioada Crăciunului 1937, filmul a fost terminat iar Walt Disney a cunoscut epoca de aur a animației.
Următoarele două filme de animație au fost Pinocchio și Fantazia, lansate în 1940.
Succesul filmului a fost atât de mare încât membrii Academiei Americane de Film i-au înmânat premiul Oscar lui Disney sub forma unei statuete în dimensiuni originale, alături de alte șapte statuete în miniatură. În timpul războiului , Walt Disney a făcut două filme din America de Sud , Saludos Amigos și The Three Caballeros, la cererea Departamentului de Stat iar la sfârșitul anilor 40 se ocupă de alte două lungmetraje de animație, respectiv Alice în Țara Minunilor și Peter Pan, proiecte ținute la sertar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Cel de-al doilea lungmetraj de animație care a atins același succes înregistrat de Alba ca Zăpada a fost însa Cinderella, o altă combinație reușită de musical cu basm.
Reușește cu seria animată, Clubul lui Mickey Mouse, să câștige inimile tuturor copiilor, fiind unul dintre cele mai vizionate serii din acea vreme la televizor.
Realizatorul lui Mickey Mouse, Donald Duck, Alba ca Zăpada sau Bambi poate fi numit pe drept părintele desenelor animate.
Sectiunea 3. Studiu de caz
În acest studiu de caz voi analiza principalele cauze ale comportamentului agresiv al copiilor, ce influențează comportamentul acestora, mass-media ca sursă de influențare a violenței și agresivității. Voi face comparația între două programe de televiziune destinate copiilor pentru a sesiza câte scene de violență se înregistrează într-un desen animat și la ce oră numărul acestora este mai ridicat. Voi prezenta efectele violenței din desenele animate asupra copiilor și nu în ultimul rând voi vorbi despre cum poate fi prevenit comportamentul agresiv la cei mici.
Agresivitatea este un comportament social învățat. Copilul nu se naște cu acest tip de comportament, dar în timp îi este modelat de ceea ce vede în jurul său, prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente) sau prin observarea modului de a se comporta în societate al adultului.
Un experiment arată că într-o grădinița un actor, jucând o piesă de teatru, manifestă un comportament agresiv față de o păpușă din plastic. În zilele următoare copii care au urmărit spectacolul prezintă o agresivitate mărită față de jucăriile lor, față de cei care nu au fost la spectacol. Iar în următoarele 8 luni încă prezentau forme de agresiune precum cele văzute în spectacol. De aici putem observa puterea pe care o au cei mari asupra celor mici, aceștia din urmă imitând orice gest.
Deși vremurile sunt altele și suntem martori la transformări din ce în ce mai mari suferite de show-urile de televiziune preferate de cei mici, încă din trecut desenele animate întruchipau o permanentă luptă între bine și rău, schimbându-se poate doar armele și nivelul de agresivitate.
Din aceste desene animate cei mici pot înțelege că violența este o cale de a rezolva problemele, deseori imaginile din desene animate rămân în subconștient și sunt cele care pot provoca coșmaruri. De asemenea cei mici își aleg un personaj din desene pe care îl imită în viața de zi cu zi, de cele mai multe ori acest personaj este agresiv, cu un vocabular nepotrivit.
Copilul până la vârsta de patru ani nu are capacitatea de a selecta ce este bine și ce este rău și, fără educația părinților, el ia violența ca pe o soluție de a obține puterea.
De aceea, desenele animate trebuie sortate și explicate, mai mult, părinții trebuie să vorbească cu copilul ca să vadă ce a înțeles din ce a văzut și să îl învețe să devină un consumator de desene nonviolente.
"Violența televizuală nu afectează atât prin doza în care este injectată telespectatorului, cât prin modul în care este înțeleasa, scenarizată și interpretată".
Ce este mass-media?
Termenul de comunicare de masă alcătuiește alături de societatea de masă și cultura de masă ceea ce noi numim sistemul mass-media. Aceste mijloace de comunicare în masă alcătuiesc un sistem care se intersectează cu sistemul în care trăim și îl influențează din ce în ce mai mult. Sintagma reunește un cuvânt englez: mass, prin care se înțelege „o cantitate mare de entități agregate” și altul de origine latină: mediu, plural media – cuvânt de origine latină – „mijloc de transmitere a ceva”.
Mijloacele de comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televiziune, internet, cinema, publicitate prin afișe etc.
Însă, se consideră că putem vorbi de mass-media abia la mijlocul secolului al XIX-lea, adică din momentul în care audiența a devenit destul de largă și eterogenă. Dezvoltarea semnificativă a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs însă, în acest secol prin apariția mass-mediei electronice, mai exact a cinematografului și a radioului
Primul astfel de mijloc de comunicare în ordinea istorică, este tiparul, inventat în anul 1455 de Johann Gutenberg.
Apariția radioului a fost cea care a marcat o nouă etapă în dezvoltarea socială, mai ales î
ntre cele două războaie mondiale, radioul a cunoscut succesul inegalabil.
De atunci și până acum radioul este cel mai accesibil mijloc de comunicare în masă. De asmenea și posturile radio au în grila de programe emisiuni de muzică, divertisment, știri, dezbateri și programe pentru copii.
În anul 1956 se marchează începutul transmisiilor de televiziune, toate programele, inclusiv piesele de teatru și spectacolele maraton erau difuzate în direct, neexistând mijloacele tehnice de astăzi pentru înregistrare și montaj.
Deși este ultima venită în sistemul mass-media, televiziunea a reușit în câteva decenii să revoluționeze comunicarea de masă, ajungând instant la public.
Internetul și presa online reprezintă în acest moment cel mai puternic mijloc de comunicare în masă. Doar cu un singur click putem afla toate informațiile de care avem nevoie.
În momentul de față, internetul eclipsează televiziunea, radioul, presa scrisă, cinematograful și teatrul.
În sfârșit, perioada pe care o traversăm este prin intermediul diferitelor mijloace ca și un sistem de controlul comunicării.
De la începuturi și până astăzi oamenii au comunicat între ei și și-au transmis gânduri, idei, cuvinte etc., influențându-se reciproc. De aceea și comunicarea a fost înțeleasă și definită diferit de-a lungul timpului. Astăzi, în viața cotidiană a omului, comunicarea capătă o dimensiune și o semnificație cum n-a avut-o vreodată în istoria umanității. În zilele noastre comunicarea ia proporții neobișnuite, devenind incontestabil o instituție. Nu există domeniu al vieții în comun care să nu folosească într-o măsură mai mică sau mai mare, de aceea ce numim cu sens larg „comunicare”, definită de dicționare ca acțiunea omului de a comunica, de a stabili o relație cu alte persoane. Totodată, comunicarea trebuie înțeleasă, deopotrivă, ca activitate, lucrare, stare de relație cu altă persoană – dar și ca rezultat al acestei activități sau lucrări umane – comuniune. Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influență pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluție sau involuție a obiceiurilor, tradițiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viață, în general a civilizației, pot accelera sau frâna procesul intelectual sau cultural al omului sau a unei comunități. Din păcate, accesul la informație prin intermediul mass-mediei nu se constituie întotdeauna într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului.
Câteodată mass-media nu reușește să concretizeze în fapt potențialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al violenței. Agresiunea informațională cu care mass-media contemporană impune imagini in conștiința publică intră adesea în conflict cu aspirațiile spirituale la nivel individual sau social.
Televiziunea reprezintă astăzi una dintre cele mai importante surse de informații disponibile în societatea noastră. Ore în șir, un flux continuu de vorbe și de imagini pătrunde pe ecranele televizoarelor în majoritatea caselor oamenilor. Este de asemenea locul în care putem observa dovezi clare de violență verbală, fizică, psihica – atât în filme, cât și în programele de știri, showuri de divertisment și chiar desenele animate. Atât în unele surse scrise (ziare, reviste, cărti), cât și în cadrul programelor de televiziune, apar diferite acte de violență.
Cei mai expuși sunt însa cei mici. Copilul din ziua de azi nu-și poate imagina casa lipsită de televizor, calculator, telefon, primind încă de mic puternica influență mass media care îi conturează de multe ori o imagine eronată asupra lumii. De aici încep multe probleme, începând cu violența programelor tv și ajungând la izolarea de societate cauzată de multele ore petrecute în fața televizorului sau a calculatorului.
Violența nu este o noutate pentru rasa umană, dar este o problemă din ce în ce mai îngrijorătoare pentru societatea modernă. Cu acces din ce în ce mai mare la focuri de armă și explozibili, scopul și eficiența comportamentului violent a avut consecințe grave. Trebuie doar să ne uităm la recentele atacuri armate din școli și la creșterea ratei de omucidere pentru a putea înțelege extinderea acestui trend de rău augur.
În timp ce cauzele violenței juvenile sunt multiple și includ variabile cum ar fi sărăcia, psihopatologia parentale, abuzul asupra copilului, expunerea la violența domestică și din comunitate, abuzul de substanțe și alte tulburări psihice.
Deși este greu de determinat care dintre copiii care au experimentat violența mass-media sunt cu risc ridicat, s-a dovedit a fi o mare legătura între violența media și comportamentul agresiv în rândul tineretului vulnerabil la acest „risc”.
În ultimii 30 de ani au existat puține cercetări privind relația dintre violența televizuală și violența în rândul tinerilor. Violența televizuală și prezența televiziunii în gospodăriile din întreaga lume au crescut constant în ultimii ani. De exemplu, în 1950 doar 10 % aveau televizor. Astăzi 99% dintre case au televizor. De fapt, mai multe familii au televizoare și nu telefoane. Mai mult de jumătate dintre toți copii au un televizor în camerele lor. Acest lucru le oferă copiilor posibilitatea să se uite la televizor fără supravegherea părinților. Cei mici petrec aproximativ 24 de ore pe săptămâna în fața televizor, însemnând mai mult timp decât petrec la școala sau oricărei alte activități.
Un copil poate viziona mai mult de 200.000 de scene de violență, incluzând 16.000 scene de crime permise numai celor peste 18 ani. Programele de televiziune prezintă aproximativ 812 acte de violență pe oră, programele pentru copii în special desenele animate, afișează până la 20 de acte violente la fiecare oră.
Unii cercetători au demonstrat că cei mici vor imita acte agresive, văzute la televizor, în joacă lor cu colegii.În general, violență la televizor și în filme se identifică adesea cu modul de soluționare a conflictului – este eficient, frecvent și fără consecințe. Eroii sunt violenți și drept urmare sunt recompensați pentru comportamentul lor și devin modele pentru tineri.
Scenariul tipic de utilizare a violenței pentru o cauză nobilă, se poate traduce în viața de zi cu zi într-o justificare de a folosi violența pentru a te răzbuna pe presupușii agresori. Prin urmare, tinerii vulnerabili care au fost cândva victime pot fi tentați să se folosească de mijloace violente pentru a-și rezolva problemele. Din păcate, sunt puține sau poate niciunul, modelele non-violente de rezolvare a problemelor în mass-media.
Mai sunt și alte forme de violență la care copii și adolescenții sunt expuși. Într-un studiu recent s-a demonstrat că 15% din videoclipurile muzicale conțin violență interpersonală, pe lângă accesul la internet și jocurile video, o altă sursă de violență. Există puține date exacte privind influența jocurilor video de pe internet; cu toate acestea, există o îngrijorare cu privire la site-urile care pot susține, alimenta violență: dezvăluirea de informații cu privire la modul în care sunt create unele dispozitive explozibile, sau chiar dezvăluirea modului în care pot fi achiziționate armele de foc. Există de asemenea o cercetare cu privire la impactul jocurilor video violente. Faptul că un copil ar prefera să apeleze la violență în loc să fie un observator pasiv, ca atunci când se uită la televizor sau filme, este un lucru care îi îngrijorează în mod special pe experți.
Părinții ar trebui să limiteze accesul la televizor la 1-2 ore pe zi și să urmărească programul împreuna cu cel mic, permițându-le să oprească orice material indecent văzut. Psihologii ar trebui să-i facă pe părinți să reflecteze la influențele media, însemnând că trebuie să înțeleagă riscurile expunerii la violență și să-i învețe pe copii cum să interpreteze ceea ce văd la televizor și în filme, inclusiv conținutul reclamelor. Făcând asta, copii pot crește capabili să discearnă ce mesaje media sunt potrivite. Școlile și căminele ar trebui să învețe copii ce înseamnă soluționarea problemelor. S-a discutat despre instalarea de chipuri pentru a bloca anumite programe. Medicii, în rolul lor de a promova sănătatea, ar trebui să devină mai activi în educarea mass-mediei, să devină mai sensibilă la impactul violenței asupra tinerilor. Oamenii ar trebui să comunice cu rețelele de furnizori de cablu, posturile locale, agențiile federale și oficialii politici, să se asigure că deciziile privind grila de programe sunt făcute cu atenție asupra potențialului pericol asupra publicului care vizionează și că atunci când violența este prezentă, vor exista avertizări adecvate puse la dispoziția publicului.
De exemplu, pentru protecția copilului în cadrul serviciului de programe, CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI specifică în articolul 15 următoarele: “Sunt interzise în cadrul emisiunilor destinate copiilor, fumatul și consumul băuturilor alcoolice, comportamentul trivial, limbajul vulgar ori licențios, aluziile sexuale, ridiculizarea defectelor fizice și a handicapurilor”.
După realizarea celor două studii comandate de Consiliul Național al Audiovizualului, consacrate evaluării reprezentării violenței în programele televizuale de către Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare, preocupările și interesul C.N.A. privind conținuturile audiovizuale cu mesaje violente au continuat. Ca urmare, Direcția Monitorizare din instituția noastră a efectuat o monitorizare a programelor de desene animate difuzate de cele două canale tematice prezente pe piața audiovizualului românesc: Cartoon Network, Jetix (Disney Channel).
Metodologia utilizată a fost cea consacrată în literatura de specialitate (și în studiile amintite anterior). Monitorizarea s-a desfășurat timp de două săptămâni, în perioada 01-14 februarie 2006 și a totalizat 637 de ore de emisie pentru cele trei canale, incluzând programele lor zilnice.
Subiectul monitorizării a fost violența ficționala sub cele două forme: fizică și verbală. Din cele șase tipuri clasice de violență (verbală, fizică, socială, economică, psihologică, sexuală), analiza s-a focalizat pe primele două, deoarece studiile anterioare au demonstrat că acestea au cea mai mare. Frecvența. Și. Impact. Asupra. Publicului.
Analiza a urmărit și formele de manifestare ale violenței fizice și ale violenței verbale, tipologia fiind, de asemenea, cea cunoscută în domeniu:
Forme de violență fizică: lovituri, bătaie, rănire (cu obiecte), rănire (cu arme), crimă, tortură, luare de ostateci, privare de libertate, tâlhărie, explozie, accident, violență de masă, distrugeri, altele.
Forme de violență verbală: certuri, injurii, ridicare de ton, țipat, limbaj licențios, obscen, calomnie, insultă, ridiculizare, atac la persoană, amenințare, argou, altele.
Principalii termeni urmăriți în studiu au fost: frecvența scenelor de violență (nr.); audiența, exprimată prin Market Share (%);
Conform studiului "Violența în desenele animate", au fost analizate canalele Fox Kids (Disney Channel) și Cartoon Network. Au fost monitorizate în total 637 de ore de emisie pentru cele două posturi, subiectul monitorizării fiind violența ficțională fizică și verbală.
În perioada monitorizată, pe cele două posturi s-au înregistrat 7.581 de scene de violență, dintre care 4.908 scene de violență fizică și 2.673 de violență verbală.
Fig.1 (sursa CNA)
Fig. 2
Din cele două grafice reiese că violența fizică este mai des întâlnită în cursul săptămânii, decât în weekend. La fel și violența verbală. În schimb, violența psihologică e redusă în cursul săptămânii și mai frecventă în weekend.
Însă tipurile de violență diferă de la un post la altul. De exemplu, la Disney Channel sunt întâlnite mai des scene de violență verbală. Iar Cartoon Network se remarcă atât prin violență verbală, cât și fizică. În general, violența fizică din desenele animate se manifestă prin lovituri, explozii și accidente, respectiv ridicări de ton, țipete sau jigniri. Cele mai îndrăgite personaje de desene animate sunt: Tom & Jerry și Scooby Doo. Psihologii spun că Tom & Jerry reprezintă una din cele mai violente producții tv, deoarece la fiecare 20 de secunde un personaj e lovit, cade sau suferă un accident.
8
Fig. 3
Fig.4
Minutele de violența reprezintă, pentru perioada monitorizată, aproximativ, 12% din durată. După cum se vede în cele două grafice, zilele de week-end au, comparativ cu zilele lucrătoare, mai puțină violență (10%, față de 13%). Datele arată că filmele pentru copii, la fel și desenele animate, conțin scene extrem de violente, mai puțin în weekend, însă, atunci când părinții sunt acasă și îi pot supraveghea pe cei mici.
Fig. 5
În cadrul acestor minute de violență s-au înregistrat 4920 scene de violență, ele fiind repartizate astfel: 948 scene de violență în zilele de week-end și 3972 scene în zilele de luni până vineri. Aceste cifre reprezintă numărul total al scenelor de violență transmise de respectivul canal în perioada monitorizată.
Fig. 6
Din graficele de mai sus se observă faptul că statistic, lucrurile sunt asemănătoare între cele două televiziuni, în ceea ce privește numărul de scene de violență difuzate. Există o ușoară creștere la Cartoon Network, în zilele lucrătoare.
Fig. 7
Fig. 8
În general, scenele de violență întâlnite în desenele animate sunt scurte, însă foarte frecvente. Astfel, copilul este expus la cel puțin o scenă de violență pe minut. Și în ceea ce privește numărul de scene de violență, în zilele de week-end, situația seamănă, ca tendință, cu cea din zilele lucrătoare. Astfel, avem aceeași tendință descrescătoare a numărului de scene de violență pe parcursul zilei.
Fig. 9
Comparativ, repartiția violenței pe cele două tipuri de zile și cele trei intervale orare, arată astfel: sub aspectul duratei, se remarcă o tendință descrescătoare pe în zilele de weekend și o tendință oscilatorie în zilele lucrătoare, în timp ce, sub aspect cantitativ, se remarcă faptul că, oricare ar fi intervalul de timp considerat, durata violenței în zilele lucrătoare este mai mică decât oricare interval din zilele de lucru.
Fig. 10
În ceea ce privește tipul de violență întâlnit în filmele de desene animate, așa cum era de așteptat, predominant este cel fizic. Este urmat de violența verbală și, la mare distanță, de cea psihologică. Vorbind de programe pentru copii, pe ultimele locuri se află violența sexuală și cea socială.
Analiza comparativă a indicatorilor violenței din desenele animate și a indicatorilor violenței ficționale (care apare pe un canal mediu generalist), arată că programele de desene animate sunt de șapte ori mai violente decât cele transmise de canalele generaliste. Acestea din urmă au cam 9 scene de violență pe oră, iar cele de desene animate au 66.
Postul tv cel mai agresiv (din cele destinate copiilor), este Cartoon Network, dar violență domină ambele televiziuni, în proporție de 65%. Se difuzează în jur de 540 de scene violente, în fiecare zi. Există chiar și o specializare pentru fiecare canal în parte: la disney Channel copiii se deprind cu exploziile și accidentele, iar la Cartoon Network, învață să se certe, să se calomnieze și să se lupte. Și totuși, zilele conduse de agresivitatea personajelor au atras o audiență mai mică decât perioadele liniștite.
În Italia, în localitatea Imola (faimoasă pentru lupta contra violenței în desenele animate) au existat mișcări de stradă și marșuri contra violenței la care sunt supuși copii prin programele de desene animate, în special cele japoneze: Dragon Ball Z desenate de Akira Toriyama de la Studio Bird, unde învingerea adversarului trebuie întotdeauna încununată cu uciderea acestuia.
Frecvența scenelor de violență, numărul mediu al scenelor de violență pe zi, numărul mediu al scenelor de violență pe zi lucrătoare și pe zi de week-end indică o prezentă mai mare a violenței fizice în raport cu cea verbală în perioada analizată pentru fiecare canal.
Dintre canalele analizate, Cartoon Network prezintă un număr mai mare de scene de violență decât celelalte două canale, atât că violență fizică, dar și ca violență verbală.
În privința canalelor Disney CHannel și Minimax datele indică, pentru perioada de analiză un volum mai mare de violență verbală la Disney Channel, în timp ce la Minimax violența nu prea predomină.
Numărul mediu de scene de violență pe oră (15 – Cartoon Network, 9 – Minimax și 12 – Disney Channel) rezultat din această analiză, comparat cu cel obținut în studiile din 2004 (69 –Disney Channel fostul Jetix și 63 – Cartoon Network) permite constatarea unei reduceri importante a nivelului violenței în desenele animate.
Din totalul scenelor de violență fizică înregistrat în perioada prezentei analize, formele de manifestare cele mai frecventă au fost: loviturile, exploziile, bătăile și accidentele. Cartoon Network a excelat prin lovituri, explozii, rănire cu obiecte, bătăi; la Jetix au abundat exploziile, loviturile și bătăile, iar la Disney Channel s-a înregistrat cel mai mare număr de accidente.
Violența verbală a fost reprezentată, în primul rând de manifestări verbale stridente (ridicare de ton, țipete), injurii și expresii de argou. La Cartoon Network cea mai mare frecvență au avut-o injuriile, expresiile de argou dar și stridențele verbale sonore; acestea din urmă au atins cotele cele mai înalte la Disney Channel (532 de scene cu ridicare de ton, țipete). La Minimax s-au regăsit în proporții semnificative pe lângă expresiile de argou și stridențele verbale sonore.
Punerea în relație a dinamicii numărului de scene de violență și a audienței exprimată prin cota de piața (Market Share) ne-a condus la constatarea că în zilele în care programele de desene animate conțineau un număr mai mic de scene de violență, impactul la public (Market Share) era mai mare; aceasta înseamnă că mesajele violente nu atrag automat și o audiență superioară.
Acest fapt a fost confirmat și de clasamentele serialelor de desen animat realizate după criteriul audienței și după criteriul nivelului de violență. Cu alte cuvinte,posturile de nișă Disney Channel și Minimax, care au obținut cele mai mari cote de piața nu s-au regăsit printre titlurile cu cel mai mare grad de violență.
Prin urmare, nu desenele animate violente sunt în topul preferințelor celor mici, ci desenele animate non-violente.
Prezentarea violenței, cel puțin la nivel ficțional, situează canalele TV din țara noastră într-o poziție mai negativă în raport cu cele europene și cele americane. Este relevantă, în acest sens, comparația între programele conținând violență din SUA, Canada, Franța și România, comparație care infirmă o presupoziție curentă: contrar a ceea ce se crede îndeobște, după cei doi indicatori de bază (procentajul emisiunilor conținând violență și numărul secvențelor violente pe oră), ponderea violenței este mai scăzută în programele tv nord-americane, comparativ cu cele franceze (oarecum reprezentative pentru Europa), îndeosebi în orele de audiență ridicată și cu cele canadiene.
Comparație Franța-Canada (sursa www.cna.ro)
Comparație canal public – canal privat pentru violența televizuală din România
Comparație Franța-SUA
Programe difuzate în prima parte a serii (1995)
De-a lungul timpului s-a demonstrat că micuții au un comportament ușor de influențat mai ales prin ceea ce văd la televizor. Desenele animate din programul canalelor de televiziune pentru copii conțin numeroase scene de luptă, agresiune și limbaj amenințător, ceea ce îi face și pe cei mici să se comporte similar cu cei din jur. De exemplu, desenele preferate ale tuturor categoriilor de vârsta, Tom și Jerry. Cei doi nu încetează să-și facă rău ori de câte ori au ocazia, să fie cruzi și neiertători și să își aplice reciproc pedepse violente. Desenele produse de Looney adopta de asemenea un comportament agresiv pentru personajele lor. De exemplu urmărirea constantă a lui Bugs Bunny și Daffy Duck de către porcușor. Semne clare de violență și influență asupra celor mici au apărut în serialul animat Spioanele sau Vrăjitoarea Sabrina, care le-a cucerit rapid inimile celor mici, dorind să se lupte exact că personajele lor favorite. Primele urmări și influențe ale desenelor animate agresive se pot observa atât la școală cât și în comportamentul vis-a-vis de părinți, copilul refuzând să se mai ducă la școală, să-și facă temele și începând să se comporte agresiv cu cei din jur. O soluție de urgență ar fi limitarea timpului petrecut în fața calculatorului sau televizorului.
Privitul la televizor are efecte asupra psihicului, emoțiilor și conduce la o desensibilizare în ceea ce privește durerea. Cel mai mare pericol este dat de apariția dependenței, crescând riscul copilului de a ajunge la maturitate dependent de tutun, alcool sau alte droguri periculoase.
Studiile efectuate au demonstrat că privitul la acest tip de programe conduce la efecte majore asupra copiilor, astfel aceștia sunt insensibili la violență, nu se tem de violența îndreptata împotriva lor sau a semenilor și devin mai agresivi.
Privitul în exces la televizor poate conduce de asemenea la obezitate. De asemenea publicitatea la mâncarea fast-food, sucuri, diverse dulciuri împinge copilul să consume aceste produse în fața televizorului, crescând astfel riscul obezității. Pe lângă sedentarism și obezitate, în timp pot apărea afecțiuni cardiace, tulburări de comportament și de limbaj. Un studiu efectuat în California arată că afecțiunile cauzate de televizor sunt depresia și maladia Alzheimer.
S-a investigat de asemenea dorință de a-l deranja pe un alt copil după ce a urmărit programe tv cu conținut violent, Băieții și fetele erau în două grupe de vârsta: 5-6 și 8-9 ani. După vizionare, copii au fost duși într-un loc în care fiecare putea facilita sau deranja jocul unui copil aflat într-o cameră alăturata. Concluzia a fost ca aceia care au urmărit programul cu conținut violent au manifestat o tendința mai accentuată de a-l deranja pe celălalt copil. Se punea întrebarea dacă același efect îl au și desenele animate. Răspunsul pare să fie pozitiv. Câteva studii au demonstrat că o expunere la un desen animat agresiv duce la o sporire a comportamentului agresiv. Mai mult, s-a constatat că băieții care au văzut desene animate violente nu păreau dornici să-și împartă jucăriile cu ceilalți, spre deosebire de cei care nu văzuseră desene animate agresive. Reiese clar din studiile experimentale că se poate produce un comportament agresiv tot mai pronunțat, ca urmare a unei expuneri prelungite, fie de scurtă durată la acte de violență televizată.
Cele mai întâlnite efecte, asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetătorilor ce au studiat problematică influenței violenței televizuale, au la bază teorii celebre privind agresivitatea și teorii psihosociale. Există o teorie care susține ideea că expunerea la violența televizuală amplifică agresivitatea, deoarece violența crește excitația, „incită” telespectatorii. Această ipoteză are la bază numeroase studii care au demonstrat că materialele umoristice, erotice sau violente cresc excitația psihologică mai ales în rândul adolescenților, astfel că expunerea la astfel de materiale, ce provoacă portretizări vizuale, conduce la o agresivitate ulterioară mai mare. O altă teorie importantă, cea a învățării sociale, se referă la faptul că modelele de comportament sunt învățate observându-i pe alții, în acest fel, copiii achiziționează comportamente nefamiliare. Teoria învățării sociale este cea mai influentă sursă de cercetare asupra agresivității deoarece reunește toți factorii ce ar putea induce un comportament agresiv: atributele individuale, stimulii observați și mediul care ar putea facilita sau inhiba performanța răspunsurilor achiziționate prin observație. O ultimă teorie, cea a reducerii agresivității, sugerează că expunerea la violența din televiziune va reduce agresivitatea ulterioară. Pornind de la aceste teorii au fost identificate următoarele efecte pe care le poate produce violența televizuală asupra indivizilor:
efectul de învățare socială (apropierea și imitarea actelor violente, a eroilor violenți și a comportamentelor violente);
efectul de catharsis (eliberarea de pulsiuni agresive);
dezinhibarea (favorizarea declanșării agresivității și trecerea la acte violente prin pierderea reținerilor la comiterea de acte violente);
incitarea și imitarea (provocarea directă la acte și comportamente violente). Alte patru efecte converg din două teorii psihosociale: teoria desensibilizării și teoria fricii;
reducerea emoționalității individuale la stimuli violenți, în consecința o anumită inferența față de violența reală;
banalizarea violenței (atenuarea reacțiilor oamenilor față de violență din jurul lor, formarea unor atitudini de acceptare a violențelor ca un “rău necesar”);
procesul de incubație (instalarea progresivă a sentimentelor de teamă și insecuritate, ce pot deveni paralizante);
fenomenul cultivării (confundarea “realității lumii” cu „”realitatea mediatică” îmbibată cu violență, ceea ce duce la supraestimarea violenței reale).
Există diferențe de poziție între cercetătorii nord-americani și cei europeni: primii au ajuns la certitudinea că violența mediatică are o mare influență asupra comportamentului indivizilor pe când ceilalți sunt mai sceptici în această privință. Acest lucru se datorează în mare parte istoriei televiziunii pe cele două continente. SUA a fost supusă mai din timp industriilor audio-vizuale producătoare de genuri și forme impregnante de violență, de asemenea copiii americani petrec un număr mult mai mare de ore în fața televizorului, ceea ce a dus la realizarea unui număr mai are de studii pe această temă (inclusiv studii longitudinale). În Europa, consumul televizual al adolescenților și tinerilor este mult mai mic decât în SUA, deoarece peisajul televizual a fost dominat până la mijlocul anilor ’80 de televiziunile publice care erau mai ușor supuse controlului editorial, programele televiziunilor publice din anii 1950-1970 aveau preponderent conținut informativ și educativ. După anii 1980, televiziunile europene au început să importe programe americane, astfel că violența televizuală a crescut foarte mult, depășind chiar ponderea din televiziunile americane, unde, în ultimii ani s-a remarcat o diminuare a violenței televizuale.
Efectele violenței tv nu pot fi generalizate, nu toți adolescenții sunt indiferenți sau insensibili, pentru că astfel nu ar mai fi declarat în cercetările efectuate (în timpul chestionării) că sunt de părere că la televizor este prezentată prea multă violență. De asemenea, violența televizuală nu este responsabilă de creșterea criminalității, ea reprezintă doar unul dintre factorii ce duc la această creștere. Nu toate cazurile de violență și agresivitate din rândul adolescenților și tinerilor au fost comise sub impactul violenței tv, însa există câteva cazuri izolate în care agresorii minori au acționat sub impulsul a ceea ce au văzut la televizor.
Violența televizuală reprezintă doar unul dintre factorii determinanți ai comportamentului deviant juvenil. Din anchetele bazate pe interviu, avându-i ca subiecți pe delincvenții minori instituționalizați în penitenciare sau centre de reabilitare, a rezultat că un număr extrem de redus de minori se inspiraseră din cele văzute la televizor. De altfel, a rezultat că un factor important în apariția manifestării deviante și infracționale la vârsta adolescenței îi reprezintă deficiențele și disfuncțiile educative ale familiei. Lipsa unei familii unite, a afecțiunii acesteia, a comunicării cu membrii familiei și lipsa educației și controlului din partea părinților reprezintă de asemenea factori care influențează negativ comportamentul copilului determinându-l mai târziu să comită acte cu caracter infracțional. Dacă un copil prezintă un comportament agresiv datorită factorilor enumerați mai sus, violența televizuala nu face decât să îi incite să devină și mai agresivi. Acești copii reprezintă o minoritate a spectatorilor dar pot reprezenta o majoritate a agresorilor, de aceea trebui studiat conținutul violent din emisiunile tv și a acestor telespectatori.
Mecanismele ce fac legătura între programele și emisiunile cu conținut violent și comportamentul agresiv al copiilor telespectatorilor sunt următoarele:
absența consecințelor (copiii învață că violența este cel mai bun răspuns la situațiile dificile și că este cel mai eficient mod de a pune capăt unui conflict);
recompensarea personajelor violente pentru rezolvarea unor situații (copiii nu sunt capabili să facă distincția între recompensarea rezolvării situației și recompensarea modului în care s-a făcut);
desensibilizarea copiilor în privința actelor de violență, prin apariția ideii că ceea ce se întâmpla la televizor nu este real și prin urmare nu trebuie să ne lăsăm impresionați de moartea unui personaj pe care, ulterior, îl vedem evoluând într-un alt film;
reprezentarea violenței de dragul violenței;
profilul publicului (caracteristicile psihologice ale indivizilor – instabilitate psihică, predispoziții violente, nivel de inteligență mai scăzut – caracteristicile psihosociale – o imagine de sine slab structurată și mai curând negativă, o slabă integrare socială – mediul social, educația, statusul socioeconomic, etc.
În urma analizării acestor mecanisme s-au identificat patru efecte ce se manifestă asupra copiilor care urmăresc multe acte de violență la televizor:
agresivitatea;
frica;
nepăsarea;
efectul mimetic.
Expunerea la violența mediatică, în conexiune cu alți factori, precum statutul socio-economic, familia din care provine telespectatorul, anturajul, nivelul de inteligența sau caracteristicile psihologice, pot induce la agresivitate prin următoarele efecte:
imitare (copiii imită acțiunile părinților, pe ale prietenilor și eroilor din filme mai ales când acțiunea lor este recompensată);
desensibilizarea (cu cât vor vedea mai multă violență, cu atât li se vor părea mai normale comportamentele agresive și le vor accepta mai ușor);
justificarea (după ce privește scene violente, un copil care s-a comportat agresiv scăpa mai ușor de sentimentul de vinovatei și găsește o justificare pentru acțiunile sale);
“amorțire” (pentru orice copil normal, scenele violente sunt neplăcute și determină o excitație psihică mare; cei care privesc frecvent filme violente sunt obișnuiți cu acestea și au răspunsuri emoționale scăzute);
“celebrarea” războinicilor, durilor și justițiarilor (personajele sunt apreciate mai mult pentru duritate decât pentru inteligență, sensibilitate sau umor).
Desenele animate sunt realizate de adulți, pentru cei mici. Cei mari însa fiind mai maturi, au pierdut curata și bucuria simplă a copiilor, ajungând să creeze desene animate potrivit stării lor lăuntrice.
De aici pot rezulta mai multe neajunsuri, cel mai periculos dintre toate părându-mi-se a fi însa acela ca, prin realizarea de noi desene animate, adulții pot schimba mintea celor mici potrivit dorințelor, patimilor și poftelor lor.
Astfel, cele mai multe dintre desenele animate actuale pot fi văzute și de adolescenți și oameni mari, în acestea apărând adesea lucruri greu de înțeles pentru mintea unui copil mic. În desenele animate actuale s-au strecurat, conștient sau nu, aproape toate patimile societarii actuale, pe care un copil, de unul singur, nu le-ar percepe prea ușor.
Desenele animate actuale înfățișează o lumea rea și fără principii morale. Tehnologia, setea de putere, violența și trupescul constituie ingrediente indispensabile pentru desenele animate actuale. Datorită acestora, copiii ajung predispuși spre violență și insensibili la durerea celor de aproape.
Pentru influența lor puternică asupra copiilor, desenele animate au ajuns să fie văzute drept o “nouă putere” a lumii, cele mai multe acestea fiind realizate în baza a nenumărate studii și cercetări, ele însumând mai multe mijloace prin care se transmit mesajele subliminale.
Comportamentul copiilor este puternic influențat de lucrurile cu care aceștia își hrănesc mintea, de cele mai multe ori, imaginația detronând cu succes realitatea. Copiii renunța la a mai fi copii, preferând să facă pe durii, într-o lume a violenței și a luptei pentru putere. Pentru aceasta, personajele fictive din desenele animate devin adesea, pentru copii, adevărați idoli și modele de urmat.
Revista "TIME" a realizat în vara anului 2011, un top al celor mai bune animații din toate timpurile. Selecția este destul de diversă și conține atât filme de animație clasice precum Doamna și vagabondul, dar și animații mai noi și controversate precum South Park.
Pe primul loc în preferințele celor de la TIME se află animația Pinocchio, pe care cred că am văzut-o cu toții în copilărie și care trebuie să recunoaștem că are farmecul ei aparte.
Asiaticii nu puteau să lipsească din top și sunt prezenți cu 3 filme.
Topul celor mai bune animații, alcătuit de TIME, arată așa:
1. Pinocchio (1940)
2. WALL-E (2008)
3. The. Bugs. Bunny/Road. Runner. Movie (1979)
4. Dumbo (1941)
5. Spirited Away (2001)
6. South Park: Bigger, Longer & Uncut (1999)
7. Up (2009)
8. The. Triplets of Belleville (2003)
9. Finding Nemo (2003)
10. The Little Mermaid (1989)
11. Toy Story 3(2010)
12. Toy Story (1995)
13. Snow White and the Seven Dwarfs (1937)
14. The Adventures of Prince Achmed (1926)
15. Wallace & Gromit in The Curse of The Were-Rabbit. (2005)
16. Happy Feet (2006)
17. Akira (1988)
18. The. Lion. King (1994)
19. Tangled (2010)
20. Paprikă (2007)
21. Kung Fu Panda (2008)
22. Dr. Seuss' Horton Hears A Who! (2008)
23. Yellow Submarine (1968)
24. Fantastic Mr Fox (2009)
25. Lady and the Tramp (1955)
Unul dintre cel mai controversat show de desene animate este cu siguranță South Park (Bigger, longer and uncut). Numele original al acestui show era South Park – all hell breaks loose (se eliberează iadul). Acțiunea urmărește patru copii de opt ani din orășelul South Park, care se uită pe ascuns la un film plin de expresii licențioase, denumit Asses Of Fire (funduri în flăcări), în care joacă comedianții canadieni Terrace și Philip. După ce urmăresc filmul, băieții încep să înjure mai mult decât de obicei, iar părinții și profesorii declanșează o criză internațională care conduce la un război între Statele Unite și Canada. O sub-intrigă implică un Saddam Hussein ticălos, care încearcă să cucerească lumea cu ajutorul Satanei, iubitul său homosexual. South Park și-a pierdut din popularitate după masacrul de la liceul Columbine, unde în declarațiile finale s-a stabilit ca unul dintre criminali purta un tricou cu celebrele personaje din South Park, nimic nu mai părea amuzant după aceea. O școala din USA chiar și – a schimbat numele după ce acest show a fost difuzat, știind că nu este un show foarte plăcut. Cu toate că la începutul fiecărui episod apare o avertizare în care este precizat conținutul vulgar al show-lui, South Park rămâne unul dintre preferatele show-uri atât ale adulților cât și ale copiilor.
În concluzie, trebuie reținut faptul că deși desenele animate nu reprezintă 100% motivul pentru care copilul poate dezvolta un comportament agresiv, acestea îi pot contura, crea personalitatea, influențându-l și la maturitate. Părinții au rolul ce-l mai important în viața celor mici, ei fiind cei care pot lua decizii, iar dacă aceștia, la un moment dat, se simt depășiți de situație pot apela oricând la ajutorul unui specialist, un doctor psiholog care poate să-i îndrume și să-i învețe să stabilească limite celor mici, privarea de televizor nu este o soluție, deoarece un copil are nevoie să-și îmbogățească imaginația și încă există programe educative, distractive pentru cei mici. Părinții trebuie să folosească televizorul ca un instrument ce îi pot ajuta să-și crească copilul în mod armonios.
Concluzii
Faptul că desenele animate conțin mai multe scene de violența în cursul săptămânii, atunci când copiii nu pot fi supravegheați de părinți reprezintă un indicator al faptului că lucrurile nu sunt întâmplătoare. Totul ține de dorința fiecărui post, de a-și atrage micii telespectatori.
Conform monitorizării CNA, cele mai violente programe sunt cele ale postului Cartoon Network (aproximativ 15 scene violente pe oră, comparativ cu 9 scene violente pe oră la actualul Disney Channel). În 2004, când CNA realiza o monitorizare asemănătoare, rezultatele arătau altfel: 69 de scene violente pe oră la Fox Kids (actualul Disney Channel) și 63 la Cartoon Network. Se observă astfel o importantă reducere a nivelului de violență în programele de desene animate. Tipul acesta de programe implantează copiilor ideea că soluția rezolvării problemelor este violența: un pumn, o înjurătură, o armă. Spre deosebire de postul Jetix, Cartoon Network nu a răspuns apelurilor CNA. Iar pentru că programele sunt licențiate în Anglia, CNA-ul nu are cum să someze posturile în vreun fel. Interesantă este însă constatarea făcută de CNA, în urma sondajelor făcute: în zilele în care desenele animate conțineau un număr mai mic de scene de violență, impactul la public era mai mare. Astfel, concluzia e că mesajele violente nu atrag în mod automat audiență. De la primele desene animate difuzate la noi au trecut, așa cum am văzut, 70 de ani.
În această lucrare am încercat să punctez influența media asupra comportamentului copilului, ce anume înseamnă un desen animat, prezentând originea și istoria animației,televiziunea în viața cotidiană, de la aspecte istorice până la publicul și așteptările sale.
Am prezentat un scurt istoric al filmului de animație și despre cel mai mare creator a desenelor animate din întreaga lume – Walt Disney și întreaga lume Disney
Capitolul 4 este reprezentat de studiu de caz în care abordez tema violenței în desenele animate, modul în care mass-media influențează comportamentul celor mici, ce tip de desene animate preferă copii să vizioneze și efectele violenței televizuale asupra copiilor. Am început prin a vă prezenta subiectul violența, definiția violenței, toate tipurile de violență, am prezentat un scurt istoric al filmului de animație și despre cel mai mare creator a desenelor animate din întreaga lume – Walt Disney și întreaga lume Disney.
Copiii sunt expuși la violența din desenele animate mai mult decât sunt expuși la violența din viața reală. Deși adulții consideră aceste desene animate ca având număr scăzut de scene de violență, cercetările făcute pe cei mici sunt neclare. De asemenea, deși sunt dovezi logice care sugerează faptul că elementele de comedie din desenele animate acoperă sau face că violența să pare lipsită de importanță, mai multe studii sunt necesare pentru a afla dacă starea de dezvoltare influențează acest proces. Studiile efectuate pe cei mici, la începutul și mijlocul copilăriei, experimente în laborator, unde s-au folosit desene animate cu violență comică, nu au reușit să demonstreze diferențe semnificante în comportamentul/agresivitatea subiecților.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Preferintele Copiilor cu Privire la Programele de Desene Animate Si Cum Influenteaza Acestea Modul de Gandire Si de Comportament (ID: 160290)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.