Prefectul, Inalt Functionar Public

CUPRINS

INTRODUCERE

SECȚIUNEA 1. FUNCȚIA PUBLICĂ ADMINISTRATIVĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA

1.1. Funcția publică în România și funcționarul public român

1.2. Categorii de funcționari publici în România

1.3. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici români

1.3.1. Drepturile funcționarilor publici

1.3.2. Îndatoririle funcționarilor publici

SECȚIUNEA 2. MANAGEMENTUL FUNCȚIEI PUBLICE

2.1 Generalități privind managementul public

2.2 Managementul funcției publice in România

2.3 Agenția națională a funcționarilor publici

SECȚIUNEA 3. PREFECTUL, ÎNALT FUNCȚIONAR PUBLIC. STUDIU DE CAZ: PREFECTURA PRAHOVA

3.1. Prefectul – înalt funcționar public român; statutul prefectului

3.2 Considerații generale privind instituția prefectului; aparatul de lucru

3.3 Numirea și eliberarea din funcția de prefect

3.4. Incompatibilități ale funcției de prefect

3.5. Argumente ale exercitării funcției de prefect și de manager al instituției prefectului Prahova

3.5.1. Scurtă prezentare a județului Prahova

3.5.2. Despre Prefectura și instituția prefectului Prahova

3.5.3. Principalele activități derulate de prefect și instituția prefectului în anul 2013.

CONCLUZII

Bibliografie

Anexa 1. Servicii publice deconcentrate și alte servicii

INTRODUCERE

Funcția publică reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale statului și orice stat democratic depinde, printre altele, de existența și concretizarea unei funcții publice democratice, stabile, profesioniste și neutră din punct de vedere politic. Astfel, funcția publică reprezintă una dintre cele mai importante legături, care există între cetățenii unui stat democratic și instituțiile publice, din respectiva țară. Este bine cunoscut faptul că dacă această legătură este slabă, atunci este afectat întregul sistem democratic al societății.

De aici se desprinde ideea că funcția publică reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, un fel de barometru al încrederii societății civile în instituțiile statului. Cetățenii aspiră ca funcționarii publici să urmărească realizarea interesului public, dând dovada de corectitudine și de o bună capacitate managerială atunci când este vorba de bunul public.

Reglementarea funcției publice în România are o lungă tradiție, țara noastră fiind printre primele state din Europa care a consacrat o reglementare specială a funcționarilor publici prin adoptarea statutului din 1923.

Cel mai important aspect în reglementarea instituției funcției publice îl reprezintă definirea conceptului de funcționar public, concept care justifică filosofia dreptului public specific oricărui sistem administrativ și de la care se construiește sistemul de reglementare a raportului dintre aceștia și autoritatea publică, a drepturilor și obligațiilor, a carierei, a modului de evaluare și promovare.

Imaginea funcționarului public în ultimul timp a fost alterată de numeroase apariții negative atât în presa scrisă, cât și în presa audio-vizuală cu privire la unele acte sau fapte care intră sub incidența diferitelor acte normative cu caracter punitiv. Această imagine negativă asupra funcționarului public este întreținută și de instituțiile și/sau autoritățile publice care nu au suficiente resurse financiare sau umane pentru a realiza anumite campanii de informare cu privire la categoria funcționarilor publici – categorie profesională aparte în domeniul administrației publice.

Evident că formarea unei percepții negative asupra funcției publice cu greu poate fi modificată și ameliorată, iar acest fapt presupune conjugarea eforturilor atât din partea autorităților/ instituțiilor publice și a funcționarilor publici, cât și din partea societății civile, întrucât relația funcționar public – cetățean este o relație bilaterală.

Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici în România guvernează drepturile și obligațiile acestora, mecanismele după care sunt aleși sau numiți, modul de organizare, răspunderea pentru activitatea prestată și principiile care se aplică în exercitarea funcției publice.

Un corp de funcționari profesionist, integru, aflat în folosul comunității – reprezintă deziderate pe care ar trebui să le aibe în vedere orice administrație. Opusul acestor obiective îl constituie birocrația, corupția, lipsa de transparență sau comportamentul adeseori abuziv cu care, din păcate, ne întâlnim prea des în raporturile cu instituțiile publice.

Indiferent de importanța funcției pe care o ocupă, orice funcționar reprezintă interfața dintre cetățean și instituțiile statului. Aderarea României la Uniunea Europeană a impus o reformă a aparatului administrativ: au fost adoptate acte normative, reglementări specifice dar aplicarea lor este încă greoaie. Aspectele de birocrație, clientelism, corupție, comportament abuziv se întâlnesc frecvent în instituțiile publice.

Această lucrare este structurată pe trei secțiuni:

În prima secțiune am tratat problematica teoretică a funcției publice administrative și a funcționarului public: natura juridică, tipologia structurilor, drepturi și îndatoriri ale funcționarului public.

În secțiunea a doua sunt tratate probleme legate de managementul funcției publice, iar în secțiunea a treia am tratat, ca studiu de caz problematica prefectului ca înalt funcționar public pe exemplul județului Prahova. Am abordat contextul legal, contextul juridic, statutul prefectului, organizarea și funcționarea institutului prefectului precum și ansamblul activităților desfășurate de prefect și instituția prefectului pe o perioadă de timp.

SECȚIUNEA 1. FUNCȚIA PUBLICĂ ADMINISTRATIVĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA

1.1. Funcția publică în România și funcționarul public român

Problema naturii juridice a funcției publice și implicit statutul juridic al funcționarului public nu a putut fi „cristalizată" datorită complexității acesteia, existând și în prezent, în anumite țări din Uniunea Europenă, o dispută între ideea „statutului legal" și ideea „statutului contractual".

În prezent, putem vorbi despre funcția publică având statut legal sau despre funcția publică un raport de drept privat, fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte.

Doctrina recentă susține că funcționarul public este o instituție complexă, aflată la granița dintre dreptul administrativ și dreptul muncii. De asemenea, s-a emis un punct de vedere care susține că se impune crearea unei noi ramuri „Dreptul profesional", care să cuprindă raporturile juridice născute din contractul individual de muncă, raporturile de funcție publică, raporturile de muncă ale militarilor și altele.

Într-o altă opinie se susține că acceptarea de către cel numit printr-un act administrativ în funcția publică ce urmează să o exercite reprezintă un acord de voință și ca atare suntem în prezența unui contract.

Aflându-se într-o situație legală, funcționarului public îi sunt stabilite coordonatele funcției sale prin lege, iar atribuțiile ce îi sunt încredințate sunt de ordin general, prevăzute de lege, nu în interesul său, ci în interesul serviciului public. Altfel spus, „situația juridică a funcționarilor publici trebuie socotită o situație juridică obiectivă, ca urmare, raportul dintre funcționar și funcția publică este un raport juridic obiectiv. Funcționarul public care îndeplinește atribuțiile ce-i sunt stabilite, exercită o putere legală și nu un drept subiectiv.”

A stabili natura juridică, înseamnă a identifica categoria fundamentală a dreptului care, prin logica sa internă, evocă esența fenomenului juridic la care ne referim. Totodată, este unanim admis că operația de stabilire a „categoriei potrivite" presupune analiza regimului juridic. Cum suntem în prezența unui raport juridic dintre o persoană fizică, și o autoritate publică, regimul juridic trebuie să aibă în vedere: condițiile pe care trebuie să le îndeplinească subiectele; aspectele de ordin procedural referitoare la „selectarea,, persoanei fizice în cauză: drepturi și obligații; disciplina și răspunderea; soluționarea litigiului.

Se ridică însă întrebarea cine stabilește, pentru funcționarul public, aceste reguli: Codul muncii sau Statutul funcționarilor publici?

Dacă se admite că este vorba de statut, atunci se poate susține, cu temei, că legea de aprobare a statutului este preponderent izvor al dreptului administrativ, când întreaga filosofie a reglementării este axată pe ideea de autoritate, de decizie, în selecție, unilaterală, de condiții impuse, de litigii de contencios administrativ, dedus în fața secțiilor respective, și nu un litigiu de muncă, la rândul său soluționat, potrivit dreptului comun al muncii, de „instanțe specializate", și nu de instanțe de drept comun, în sensul de instanțe care soluționează litigiile civile .

Prin urmare, funcția publică, ca instituție, „ne apare în mod evident ca o instituție a dreptului administrativ".

În prezent, bazele constituționale ale funcției publice sunt stabilite de art. 16 al. 3 conform căruia „funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.” Astfel, pornind de la prevederile constituționale, literatura de specialitate identifică două noțiuni diferite: funcție publică și funcție de demnitate publică deoarece potrivit doctrinei constituționale funcțiile publice și demnitățile publice sunt într-o incontestabilă legătură fără însă a se confunda.

Pentru funcția publică este indicată accepțiunea: funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale, investirea in funcție făcându-se în urma câștigării concursului și promovării examenului organizat pentru ocuparea funcției publice.

Pentru conceptul de demnitate publică funcția reprezintă – „complexul de atribuții și responsabilități stabilite prin Constituție, legi și alte acte normative, pe care și le asumă o persoană fizică prin învestirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, potrivit legii.

Legiuitorul a definit funcția publică reprezentând „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.”

Doctrina de specialitate, de asemenea, s-a pronunțat în nenumărate rânduri asupra unei definiții a funcției publice; dintre aceste expresii date funcției publice respectiv funcției de stat menționăm:

– funcția de stat este acel complex de drepturi și obligații cu care este învestită o persoană fizică ce face parte din cadrul unui organ al statului, care are caracter de continuitate și care se exercită pentru realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului;

– funcția de stat „este instituția juridică a persoanei fizice legal învestită cu atribuții în realizarea competenței unui organ de stat, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”;

– „funcția în cadrul organelor administrației publice reprezintă situația juridică a persoanei fizice, învestită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit;

– funcția publică este acea grupare de atribuții, puteri și competențe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății”;

Analizând aceste definiții putem desprinde unele caracteristici ale funcției publice, caracteristici care, așa cum s-a remarcat, sunt legate în mare măsură de cele ale noțiuni de competență.

Astfel,i care se exercită pentru realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului;

– funcția de stat „este instituția juridică a persoanei fizice legal învestită cu atribuții în realizarea competenței unui organ de stat, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”;

– „funcția în cadrul organelor administrației publice reprezintă situația juridică a persoanei fizice, învestită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit;

– funcția publică este acea grupare de atribuții, puteri și competențe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății”;

Analizând aceste definiții putem desprinde unele caracteristici ale funcției publice, caracteristici care, așa cum s-a remarcat, sunt legate în mare măsură de cele ale noțiuni de competență.

Astfel, funcția publică:

– este stabilită pe cale unilaterală, prin reglementări legale, ale autorităților publice;

– este titulară a unor anumite atribuții chemate în sprijinul exercitării competenței autorității publice, atribuții ce conturează la rândul lor ansamblul drepturilor și obligaților persoanei titulare;

– este continuă fiind creată și organizată în vederea realizării puterii publice și în speță a competenței autorității publice. Continuitatea funcției publice nu trebuie confundată cu continuitatea realizării ei de o anumită persoană;

– corespunde principiului specializării și profesionalizării serviciului public, prin asigurarea unui raport cooperant între atribuțiile de conducere și cele de execuție;

– cel care este învestit cu funcția publică, titularul – persoană fizică, intră sub incidența unui raport juridic de serviciu și nu de muncă.

Funcționarul public a fost definit de Statutul funcționarilor publici în art. 2 al. 2 ca fiind „persoana numită, în condițiile prezentei legii, într-o funcție publică iar în literatura de specialitate persoana legal învestită prin numire într-o funcție publică din structura unui serviciu public administrativ, în scornii îndeplinirii competenței acestui.”

Totodată, Cod Penal în art. 147 definește termenul de funcționar public „orice persoană care exercită permanent sau temporar o însărcinare de orice natură, în serviciul vreuneia dintre unitățile la care se referă art. 145 Cod penal.” Se observă că între noțiunile de funcționar și funcționar public s-a realizat o distincție clară, noțiunea de „funcționar" fiind folosită pentru desemnarea angajaților din sectorul privat.

Concluzionând putem stipula următoarele trăsături:

– funcționar public nu poate fi decât o persoană fizică, nu și o persoană juridică, persoana care trebuie să fie cetățean român și să aibă domiciliul în țară;

– învestirea într-o funcție publică se face cu respectarea prevederilor legale, printr-un act de numire, de regulă precedat de un concurs și urmat de depunerea jurământului;

– persoana numită într-o funcție publică trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă pe o durată nedeterminată;

– funcționarul public îndeplinește atribuțiile funcției publice în scopul realizării competenței autorității publice din care face parte funcția;

– pe întreaga perioadă a ocupării funcției publice, funcționarul are anumite drepturi și obligații, expres prevăzute de dispozițiile legale în materie;

– pentru activitatea prestată în funcția publică, funcționarii sunt remunerați sub forma unui salariu.

Regimul juridic al funcționarului public este dat de chiar raportul juridic în care acesta intră odată cu ocuparea funcției publice, raportul juridic de serviciu. Astfel, ne aflăm în prezența unui raport juridic altul decât cel de muncă, un raport de funcție publică.

Raportul juridic de muncă constituie „obiectul de reglementare al dreptului muncii și este definit ca acea relație socială reglementată de lege, ce ia naștere între o persoană fizică, pe de o parte, și, ca regulă, o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, autoritate publică etc.) pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze și să creeze condițiile necesare prestării acestei munci.”

Subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul (angajatul) iar trăsătura fundamentală caracteristică și determinantă este constituită de relația de subordonare, existentă între subiecte, în sensul că persoana care prestează munca este subordonată celuilalt subiect.

Raporturile juridice de muncă se pot dezvolta în mod individual și colectiv. Raporturile juridice de serviciu iau ființă și se execută pe baza actului administrativ de numire.

Conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, „funcționarii publici se află în raporturi de serviciu cu instituțiile și autoritățile de care aparțin, raport care se exercită în baza actului administrativ de numire.”

Activitățile desfășurate de funcționarii publici stipulate în art. 2 al. 3 sunt următoarele:

a) „punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executarea legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice;

d) consilierea, controlul și auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

f) colectarea creanțelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea injustiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.”

În art. 3 din Legea nr. 188/1999 republicată sunt prezentate următoarele principii care stau la baza exercitării funcției publice:

– „legalitate, imparțialitate și obiectivitate;

– transparență;

– eficiență și eficacitate;

– responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

– orientarea către cetățean;

– stabilitatea în exercitarea funcției publice;

– subordonarea ierarhică.”

Vom observa că principiile statuate de legiuitor, nu fac altceva decât, întăresc cu forță legală, în mare parte, principalele caracteristici ale funcției publice.

1.2. Categorii de funcționari publici în România

Analiza legislației în domeniu și a doctrinei de specialitate a dus la reliefarea anumitor categorii de funcționari publici.

„Astfel, după nivelul studiilor absolvite avem:

a) categoria funcționarilor publici cu studii superioare de lungă sau scurtă durată. În această categorie intră funcționari din clasa I pentru funcțiile a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă și cei din clasa a II-a pentru care se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

b) categoria funcționarilor publici cu studii medii, ocupă funcții publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.

După nivelul atribuțiilor titularului funcției publice:

a) categoria înalților funcționari publici. Categoria înalților funcționari publici cuprinde, conform art. 12 din Legea nr. 188/1999, republicată, persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcții publice:

– secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;

– secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

– prefect;

– subprefect;

– inspector guvernamental.

b) categoria funcționarilor publici de conducere;

De asemenea, categoria funcționarilor publici de conducere în baza art. 13 din Legea nr. 188/1999, republicată, cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcții publice:

– director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și funcțiile publice specifice asimilate acestora.

– director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora.

– secretar al unității administrativ-teritoriale;

– director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în cadrul instituției prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

– șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

– șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora. Funcționarii publici de conducere au fost stabiliți ca fiind cei care organizează, coordonează, îndrumă și controlează activitățile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sub autoritatea unui funcționar public ierarhic superior sau a unui demnitar.

c) categoria funcționarilor publici de execuție.

Statutul funcționarilor publici a statuat în art. 14 că sunt:

– funcționari publici de execuție din clasa I persoanele numite în următoarele funcții publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

– funcționari publici de execuție din clasa a II-a persoanele numite în funcția publică de referent de specialitate, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

– funcționari publici de execuție din clasa a IlI-a persoanele numite în funcția publică de referent, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.”

După calitatea dobândită în urma numirii, respectiv statutul lor:

a) categoria funcționarilor publici debutanți;

b) categoria funcționarilor publici definitivi.

După regimul juridic aplicabil:

a) categoria funcționarilor publici cărora li se aplică regimul general înțelegând prin acesta regimul reglementat de Statutul funcționarilor publici;

b) categoria funcționarilor publici cărora li se aplică un regim special. Astfel, în Legea nr. 188/1999 s-a stipulat faptul că „pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

– structurile de specialitate ale Parlamentului României;

– structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;

– structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

– serviciile diplomatice și consulare;

– autoritatea vamală;

– poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;

– alte servicii publice stabilite prin lege.”

După gradul de strictețe al disciplinei :

a) categoria funcționarilor publici civili care nu au stabilită o conduită tip, din punct de vedere al rigurozității disciplinare și care nu au obligația de a purta uniformă în exercitare a atribuțiilor ce le revin;

b) categoria funcționarilor publici militari delimitați de a primi prin instituirea unei conduite tip și portul de uniforme oficiale;

c) categoria intermediară ce cuprinde funcționarii civili din armată sau poliție.

După criteriul desemnării lor:

a) categoria funcționarilor publici numiți care sunt numiți pentru o perioadă nedeterminată;

b) categoria funcționarilor publici aleși în funcție ca rezultat al unui vot exprimat de întreaga colectivitate sau de un organ colegial pentru o perioadă determinată.

Analiza comparativă a funcției și funcționarului permite conturarea a două mari categorii de sisteme:

Sistemul de tip post este construit dintr-un ansamblu de funcții sau meserii, definit prin nivelul și caracteristicile lui; funcționarii sunt numiți în una din aceste funcții, putând apoi fi numiți în altă (alte) funcție (funcții), fără a fi investiți cu un drept în acest sens. În acest sistem, mobilitatea funcționarilor de la o autoritate publică la alta, sau chiar între autoritățile publice și sectorul privat, este mult mai mare.

În ceea ce privește sistemul de tip carieră, acesta este fundamentat pe ideea de stabilitate și de continuitate în carieră.

Serviciul public este împărțit într-un anumit număr de corpuri, în care se intră în general prin concurs, și în care funcționarul poate rămâne pe toată durata vieții sale active.

Este adevărat că cele două sisteme nu există niciodată în stare pură, de aceea se impune imperios a se cristaliza și marca totodată exact nivelul de conviețuire al celor două sisteme.

Carierele sunt mai întâi și înainte de toate responsabilitatea fiecăruia.În consecință, îi revine funcției publice, în calitate de instituție, să îi ajute pe indivizi să își dezvolte cariera.

Promovarea carierelor individuale permite ocuparea posturile mult mai repede, face ca promovările să fie întemeiate strict pe merit și permite redesfășurarea rapidă a resurselor pentru a răspunde nevoilor în continuă schimbare.

Pentru a simplifica procesele și a asigura posibilități mai mari de carieră și de suplețe în desfășurare, legiuitorul român a venit cu o precizare în acest sens.

Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici stipulează tipurile de dezvoltare a carierei în funcția publică. Astfel, acestea au fost prezentate în art. 2 alin. 2.

Totodată, principiile care stau la baza organizării și dezvoltării carierei în funcția publică sunt stipulate în Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003:

a) „competența, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să promoveze într-o funcție publică trebuie să dețină și să confirme cunoștințele și aptitudinile necesare exercitării funcției publice respective;

b) competiția, principiu potrivit căruia confirmarea cunoștințelor și aptitudinilor necesare exercitării unei funcții publice se face prin concurs sau examen;

c) egalitatea de șanse, prin recunoașterea vocației la carieră în funcția publică a oricărei persoane care îndeplinește condițiile stabilite potrivit legii;

d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcției publice se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;

e) motivarea, principiu potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autoritățile și instituțiile publice au obligația să identifice și să aplice, în condițiile legii, instrumente de motivare morală și materială a funcționarilor publici, precum și să sprijine inițiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora;

f) transparența, principiu potrivit căruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a pune la dispoziție tuturor celor interesați informațiile de interes public referitoare la cariera în funcția publică.”

1.3. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici români

1.3.1. Drepturile funcționarilor publici

Conform art. 27 Statut dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat. „La acest drept se referă Constituția în două texte, respectiv articolul 29 care reglementează libertatea gândirii, a opiniilor, și articolul 30 care declară caracterul inviolabil al libertății de exprimare a gândurilor, a opiniilor.”

Totodată, „funcționarul public, în afara serviciului, are îndatorirea să respecte o obligație de măsură, de rezervă, să-și impună un autocontrol în exprimarea opiniilor sale, astfel încât să nu pună în pericol imaginea proprie și a instituției în care lucrează. În acest context, legea interzice orice discriminare între funcționarii publici pe criterii etnice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, sex, orientare sexuală și orice alt criteriu.”

Articolul 28 stipulează dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului și care îl vizează direct.

Articolul 40 menționează dreptul de asociere sindicală, care este recunoscut funcționarilor publici, iar prin articolul 29, Constituția îl consacră și garantează tuturor cetățenilor prin dreptul de liberă asociere în partide politice, sindicate și alte forme de asociere.

Dreptul de asociere sindicală „este un drept fundamental, social politic, clasificat, de regulă, în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc, cu care și prin care se explică în ce privește conținutul său.”

Articolul 29 din legea-cadru a funcționarilor publici stipulează pentru funcționarul public următoarele prerogative:

„dreptul de a se asocia liber în sindicate;

dreptul de a adera la unele sindicate;

dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;

dreptul de a se asocia în alt tip de organizații, cu caracter profesional, sau alte organizații care au ca scop protejarea intereselor profesionale.”

Articolul 29, înainte de adoptarea Legii nr. 251/2006, „excepta de la exercitarea dreptului de asociere sindicală pe înalții funcționari publici, pe funcționarii publici de conducere și alte categorii de funcționari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale. Legea nr. 251/2006 a eliminat aceste interdicții, permițându-le și acestora să se asocieze sindical. A introdus însă anumite restrângeri ale exercițiului dreptului de asociere sindicală al înalților funcționari publici și funcționarilor publici de conducere, prin modificările aduse prin O.U.G. nr. 125/2008.” Prin urmare, în momentul în care “înalții funcționari publici și funcționarii care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, au obligația ca în termen de 15 zile de la alegere să opteze pentru una din cele două funcții; în cazul în care optează pentru funcția de conducere sindicală, raporturile de serviciu se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcția de conducere din organizația sindicală. În schimb, ceilalți funcționari publici, pot deține simultan funcția publică și funcția în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, cu obligația respectării regimului incompatibilităților și al regimului de interese care le este aplicabil.”

Totodată, articolul 43 din Constituție stipulează, printre drepturile fundamentale ale cetățenilor, și dreptul la grevă, care, în formularea textului constituțional, este recunoscut numai salariaților.

În același context, „termenul de salariați folosit de legiuitorul constituant trebuie înțeles într-o accepțiune largă. Într-o asemenea perspectivă, trebuie admis că s-au avut în vedere și funcționarii publici, nu numai salariații.

Respectivul text, ca și în articolul precedent, trimite la o lege, în baza căreia urmează a se exercita dreptul la grevă.” În condițiile date, legea la care face referire textul este Legea dialogului social nr. 62/2011”. „Specialiștii consideră că libertatea sindicală și dreptul la grevă au accentuat politizarea administrației și, prin acest fapt, reticența acesteia în a asculta de o putere pe care, în alte condiții, n-ar aproba-o.”

Conform art. 31 se recunoaște dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații. „Din modul în care este redactat articolul 31 rezultă că legiuitorul a avut în vedere viziunea clasică, în care salariul reprezintă contraprestația unei munci. O asemenea concluzie se desprinde din interpretarea literară, dar și logică a textului, respectiv pentru activitatea depusă, funcționarii publici au dreptul la salariu.”

Conform art. 31 alin. (3), sistemul de salarizare a funcționarilor publici este stabilit prin lege. Astfel, „legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, lege care până în prezent nu a fost adoptată, ceea ce determină doctrina să aprecieze că în privința drepturilor de care beneficiază, funcționarii publici sunt net dezavantajați față de alte categorii de personal din sectorul public.”

Conform art. 32 funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit – dreptul la uniformă.

Conform art. 33 durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.

Conform art. 41 alin. (3) din Constituție ,,durata normală a zilei de lucru este în medie, de cel mult 8 ore” Interpretarea corectă presupune că nu se poate depăși media de 8 ore pe zi, ceea ce nu exclude posibilitatea ca durata zilei de lucru să poată fi sub această limită maximă.”

Art. 34 arată dreptul funcționarilor publici de a fi aleși sau numiți în funcții de demnitate publică. „Anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 251/2006, de la exercitarea acestui drept erau excluși funcționarii publici civili din ministerele privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională.

În contextul prezentat, a fost introdusă însă o anumită limitare, care îi privește pe înalții funcționari publici și pe funcționarii publici de conducere care pot fi numiți în funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu.

Art. 35 recunoaște dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii Astfel, Constituția califică regimul concediului de odihnă ca pe o măsură de protecție a muncii, alături de alte măsuri.

Art. 37 recunoaște dreptul funcționarilor publici la condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică.

„De subliniat caracterul imperativ al textului, care impune autorităților publice să asigure funcționarilor publici condiții corespunzătoare de muncă.

Dreptul la ocrotirea sănătății își află reglementarea în articolul 34 din Constituția României. El a fost receptat îndeosebi din Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, care, în articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală, drept care presupune și obligația de a se asigura tuturor cetățenilor mijloacele necesare realizării acestui deziderat.

Dreptul de a se bucura de protecția legii – articolul 41. Este un drept fundamental al funcționarilor publici, sancționat și de legislația penală prin încriminarea unor fapte ca reprezentând infracțiuni (exemplu infracțiunea de ultraj, de ofensă adusă autorității etc).”

Art. 42 recunoaște dreptul funcționarului de a fi despăgubit în situația în care a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Astfel, prin art. 42 „se consacră, în egală măsură, un drept al funcționarului public și o obligație a autorității sau instituției publice. Dreptul se acordă în condițiile în care funcționarul public a suferit un prejudiciu material, din culpa autorității sau instituției. Se impune ca prejudiciul să fi fost produs în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

1.3.2. Îndatoririle funcționarilor publici

Funcționarii publici sunt datori să-și îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici – art. 43.

Astfel, din interpretarea sistematică a multora din prevederile legii, inclusiv din interpretarea art. 43, se poate desprinde concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate și anumite îndatoriri care privesc nu numai activitatea din timpul serviciului, ci și perioadele care exced acesteia.

Spre pildă, în articolul 43 regăsim obligația funcționarului public de a se abține de la orice acțiune care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici. Textul nu precizează expres, dar formularea exhaustivă „de la orice fapte” atrage concluzia că nu are nici o relevanță felul faptelor, împrejurările în care ar fi săvârșite acestea, faptul că ele ar fi săvârșite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în afara acestora. Singurul lucru care are importanță este ca acea faptă să nu aducă prejudicii autorității sau instituției publice.

Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este constituită din două tipuri de obligații:

o obligație de a face, obligație in faciendo, care îi impune funcționarului public un anumit comportament profesional;

o obligație de a nu face, care este o obligație in abstinendo, prin care funcționarul public este ținut să se abțină de la orice faptă care ar putea cauza un prejudiciu persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcționarilor publici.”

Totodată, „prin același articol, la alin. (2) este reglementată o obligație specifică funcționarilor publici de conducere, anume aceea de a sprijini propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor.

De constatat faptul că legiuitorul leagă această îndatorire de finalitatea ei, care este aceea de a contribui la îmbunătățirea calității activității și serviciilor prestate cetățenilor. Textul oferă o nouă filozofie a raporturilor dintre funcționarii publici de conducere și de execuție și a raportului de ierarhie existent între acestea. Nu numai funcționarii publici de execuție au obligația să respecte prescripțiile superiorilor ierarhici, ci și funcționarii de conducere, atunci când consideră că unele propuneri și sugestii ale subordonaților lor pot contribui la îmbunătățirea activității și a serviciului prestat către cetățeni, trebuie să țină cont de ele.”

Prin alin. (3) al acestui articol se instituie obligația, „pentru toți funcționarii publici, de a respecta normele de conduită civică și profesională, norme care sunt cuprinse în prezent în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare.”

„Interdicția funcționarilor publici de a ocupa funcții de conducere în structurile sau organele de conducere ale partidelor politice sau organizațiilor cărora le este aplicabil același regim juridic sau ale asociațiilor și fundațiilor care funcționează pe lângă ele, este prevăzută de art. 44 alin. (1), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

Înalților funcționari publici și funcționarilor publici de conducere le este interzis să facă parte din partide politice sau organizații cărora le este aplicabil același regim juridic sau din asociații și fundații care funcționează pe lângă ele. Toți funcționarii publici au obligația ca în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice. Și prin acest text se instituie o obligație de a nu face, o obligație in abstinendo, care vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcționarilor publici.”

Funcționarii publici răspund, conform legii, „de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate, potrivit art. 45. Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de superiorii ierarhici, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemenea cazuri, funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris. în această situație, dispoziția va fi executată de cel care a primit-o, cu excepția cazului în care e vădit ilegală. Acesta are obligația să o aducă la cunoștința superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția.

Legiuitorul reușește să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:

îndatorirea de conformare vizează dispozițiile care sunt date de funcționarii cu funcții de conducere ierarhic superiori.

obligația de conformare față de dispozițiile șefilor direcți nu mai subzistă în situația în care funcționarul public consideră că aceste dispoziții sunt ilegale.

refuzul de a executa o dispoziție pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiționat de obligația de a-1 motiva în scris și bineînțeles de a comunica acest refuz motivat autorului dispoziției ilegale;

în situația în care funcționarul public care a emis dispoziția insistă în îndeplinirea ei, este obligat ca tot în scris să formuleze susținerea de a se executa dispoziția respectivă;

în situația în care șeful ierarhic a precizat în scris pretenția de a se îndeplini dispoziția contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligația să o execute fără ca legiuitorul să-i mai recunoască vreo posibilitate de a se opune executării;

se instituie obligația funcționarului de a informa pe șeful ierarhic al celui de la care emană dispoziția ilegală.”

Conform art. 46 „funcționarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat și secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu informațiile de care ia cunoștință în timpul serviciului, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii.”

„Este analizată și sub titulatura de discreție profesională, care are un caracter exhaustiv și include, atât obligația de păstrare a secretului de stat și de serviciu, prevăzută de articolul 46, cât și obligația de confidențialitate, reglementată de același text.

În lumina celor exprimate, sintagma secret de serviciu evocă actele și faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancțiuni penale sau disciplinare. Legea actuală uzitează cu două concepte și implicit cu două categorii de secrete și anume secretul de stat și secretul de serviciu.

Obligația de a păstra informațiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmează a se respecta în condițiile legii. Este vorba despre legea privind secretul de stat.

Totodată, funcționarii publici trebuie să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției. Îndatorirea de confidențialitate presupune interdicția de a face publice informații de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției sale.

De constatat faptul că în cazul funcționarului public, îndatorirea de confidențialitate constituie o îndatorire ex lege, în timp ce, în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr-o clauză contractuală.

Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje. La numirea, precum și la eliberarea din funcție, funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice, declarația de avere, obligația fiind instituită prin art. 47. Această declarație se actualizează anual. Ea este analizată, de regulă, sub denumirea de obligație de dezinteresare și face parte din categoria îndatoririlor care vizează, in egală măsură, atât viața profesională, cât și viața privată a funcționarului public.”

În ceea ce privește cea de-a doua obligație, prevăzută de alineatul al doilea al art. 46, este vorba despre obligația de a-și declara averea, obligație care revine tuturor funcționarilor și demnitarilor publici și care, o perioadă, și-a aflat reglementarea în Legea nr. 115/1996, pentru ca în prezent să fie reglementată prin Legea nr. 144/2007 privind înființarea Agenției Naționale de Integritate, cu modificările și completările ulterioare.

„Declarația de avere se formulează atât la numirea cât și la încetarea raportului de funcție publică; prin intermediul ei se urmărește să se preîntâmpine cazurile de abuzuri, de corupție, de folosire a slujbei în scopul obținerii unor avantaje materiale deosebite.

Funcționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de superiorii ierarhici în termenele stabilite, în conformitate cu art. 48. Totodată, le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor sau să discute direct cu petenții, cu excepția celor cărora le sunt stabilite astfel de atribuții, precum și să intervină pentru soluționarea lor.

Obligația funcționarilor publici de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților este reglementată prin art. 59, care trimite la o lege prin care acestea să fie stabilite. Legea la care face în prezent referire art. 59 este Legea nr. 161/2003.

Concluzionând, putem afirma faptul că, „din analiza modului în care este reglementată de lege îndatorirea de perfecționare a pregătirii profesionale, poate fi identificat regimul său juridic și anume:

această îndatorire revine tuturor funcționarilor publici, fără distincție între funcționarii de conducere și cei de execuție, dar ea are și statut de drept;

se instituie obligația autorității sau instituției publice ca să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare profesională organizate la inițiativa sau în interesul autorității sau instituției publice.

se recunoaște dreptul funcționarului de a beneficia de salariu pe perioada în care urmează forme de perfecționare profesională organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice sau la inițiativa funcționarului, cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice.

sunt stabilite pentru funcționarul public în cauză atât drepturi cât și obligații speciale.

În situația în care funcționarul public nu-și respectă obligația, el va fi ținut să despăgubească autoritatea sau instituția publică. Astfel, dacă încetează raportul de serviciu din anumite cazuri, altele decât cele care nu pot fi imputabile funcționarului, acesta are obligația să restituie contravaloarea cheltuielilor de perfecționare făcute de autoritatea sau instituția publică.

Funcționarul public care urmează forme de perfecționare cu durata mai mare de 90 de zile într-un an calendaristic, este obligat să se angajeze în scris că va lucra între 2 și 5 ani, dacă cursurile sunt finanțate de la bugetul de stat.”

Totodată, anterior adoptării Legii nr. 251/2006, era prevăzut termenul de cel puțin 5 ani, pentru ca în prezent legea să vorbească despre o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani de la terminarea programelor proporțional cu numărul zilelor de perfecționare, dacă pentru programul respectiv nu este prevăzută o altă perioadă. “Se consideră că reglementare va permite o libertate excesivă a autorității de a hotărî, între 2 și 5 ani, de unde riscul unor soluții discriminatorii între diferiți funcționari publici.

Funcționarul public care urmează o formă de perfecționare, dar nu o absolvă din vina sa, este obligat să restituie instituției sau autorității publice contravaloarea cheltuielilor efectuate cu perfecționarea și drepturile salariale primite pe perioada perfecționării, dacă acestea au fost suportate de autoritatea sau instituția publică.

Totodată, pentru a se clarifica discuțiile care au apărut în practica administrativă privind înțelesul a ce anume se introduce în sintagma perfecționare profesională, se prevede că nu constituie forme de perfecționare profesională și nu pot fi finanțate de la bugetul de stat sau din cel local studiile universitare sau studiile de doctorat. Pentru evidențierea situației disciplinare a funcționarului public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici eliberează cazierul administrativ, conform bazei de date pe care o administrează.”

SECȚIUNEA 2. MANAGEMENTUL FUNCȚIEI PUBLICE

2.1 Generalități privind managementul public

Managementul public este un domeniu distinct al managementului și a apărut în secolul trecut ca urmare a deficiențelor și situației critice în care s-au aflat sistemele administrative ale statelor. Nevoia de schimbare a sectorului public și a modului de administrare a instituțiilor statului s-a facut simțită pentru eficientizarea și satisfacerea deplină a intereselor cetățenilor, a nevoilor lor.

Dezvoltarea științei managementului și științei administrației a determinat apariția managementului public care să asigure funcționarea eficientă a tuturor structurilor administrative create pentru a satisface nevoile cetățenilor, interesele generale și individuale ale membrilor comunității. După 10 ani de cercetări, specialiștii din domeniul managementului public, au demonstrat în lucrările lor că managementul public a apărut ca o necesitate și se dezvoltă permanent ca unul dintre cele mai importante domenii ale managementului care poate avea un impact direct asupra îmbunătățirii modului de viață al populației dintr-o țară.

Apariția în deceniul opt al secolului trecut a concepției managementului public a schimbat modul de percepție a conducerii instituțiilor publice și misiunii acestora, dintr-o structura rigidă, bazată pe ierarhie și forme birocratice diverse cu un nou model de management pentru instituțiile publice, conturat și promovat în țările dezvoltate. Astfel schimbările radicale în valorile culturale ale administrației publice trebuie făcute într-un ritm accelerat, îmbunătățind eficiența și eficacitatea în sectorul public, iar managementul public să fie orientat asupra obiectivelor și rezultatelor, iar managerii publici să fie apreciați după capacitatea lor de a rezolva problemele sociale generale și specifice.

Având ca reper managementul public internațional, știința managementului public a fost cercetată și în noastră începând din ultimul deceniu al secolului trecut, existând numeroase rețineri în acceptarea principiilor și legităților generale ale managementului public în administrație. Cu toate acestea în anul 1996 a fost introdus pentru prima dată în România, un curs de management public în cadrul Academiei de Studii Economice București la Facultatea de Management, la specializarea Administrație Publică. În 1999 au apărut primele lucrări de specialitate în domeniul managementului public și managementului public internațional, continuând cu o diversificare a disciplinelor desprinse din managementul public predate în mai toate centrele universitare din țară.

Dacă managementul reprezintă un ansamblu de procese și relații dintr-o organizație care are ca scop realizarea unor diferite obiective definite, managementul public, urmarește realizarea unor obiective cu maximă eficiență, în vederea satisfacerii unor interese publice, prin asumarea responsabilității pentru rezultatele obținute.

Androniceanu A, consideră că managementul în administrația publică este o ramură a administrației publice care constă "în arta și știința de a aplica metode și tehnici în administrația publică pentru a fundamenta programe, a organiza și coordona procesele de restructurare, administrare a resurselor bugetare alocate, a resurselor umane integrate, de evaluare și auditor a instituțiilor publice".

În viziunea lui Nicolescu E. și Verboncu I., procesul de management constă „în ansamblul fazelor și al diferitelor procese prin care se remarcă obiectivele acesteia și ale subsistemelor încorporate, resurselor și proceselor de muncă ce sunt necesare pentru realizarea lor și executanții acestora, prin care se integrează și controlează munca personalului.” In acest scop sunt folosite metode și tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a rațiunilor ce au determinat înființarea unei organizații, în timp ce relațiile de management pot fi definite „raporturile care se stabilesc între componentele unui sistem și între acestea și componentele altor sisteme, în procesele previziunii, organizării, coordonării, antrenării și control-evaluării activității unei organizații.”

Androniceanu în Managementul public internațional evidențiază principiile și legitățile fundamentale care coordonează activitatea managementului public și care asigură realizarea unei reforme reale în sectorul public sunt :

– principiul conducerii unitare, care determină o viziune comună, clară asupra tuturor sectoarelor publice, influențând în mod pozitiv nivelul de trai al populației funcționalitatea sistemului administrativ și viabilitatea unei instituții publice. Conducerea unitară nu înseamnă o centralizare ci o viziune comună asupra sectorului public, de cunoaștere, acceptare și integrare într-un sistem comun, al Uniunii Europene.

– principiul conducerii autonome care este dat de numărul mare al domeniilor de aplicare dar și de multitudinea intereselor publice generale și specifice. Acest principiu acordă reprezentanților managementului public independenta de acțiune în vederea obținerii de rezultate performante. Performanțele manageriale sunt cele care determină eficiența managerială care depinde de gradul de profesionism și abilitatea reprezentanților manageriali în îndeplinirea obiectivelor.

– principiul perfecționării continue este determinat de schimbările apărute în mediul intern și internațional și în interesul public general și specific. Acest principiu obligă pe reprezentanții managementului public de a studia cauzele care determină diferențe între programele de previziune și rezultatele obținute și a perfecționa metodele și procedeele folosite în managementul public în vederea obținerii satisfacerii intereselor comunității.

– principiul administrării eficiente presupune că reprezentanții managementului public să acționeze într-un mod economic pentru întreținerea sistemului de management public, gestionând în mod eficient toate resursele atrase, obținând rezultate eficiente în realizarea obiectivelor propuse și maximizând gradul de satisfacere a nevoilor sociale.

– principiul legalității, este un principiu important al managementului public, reprezentanții managementului public acționând în spiritul legii pentru satisfacerea interesului public general și a nevoilor sociale specifice. Simpla aplicare a legii nu trebuie să constituie un scop pentru reprezentanții managementului public, întrucât scopul principal al unei instituții sau autoritate publică este un scop social de satisfacere a intereselor publice cu respectarea legii.

Respectarea principiilor managementului public fac ca performanțele instituțiilor publice să fie o reflectare și a modului în care funcțiile managementului public sunt aplicate și respectate de către reprezentanții managementului public, de cei politici, aleși sau numiti în funcții publice de conducere. Principalele funcții ale managementului public ce sunt exercitate în toate instituțiile și autoritățile administrative din sectorul public sunt :

– funcția de previziune în care totalitatea proceselor și relațiilor desfăsurate în instituțiile și autorităților administrative, determină principalele priorități și obiective ale acestora dar și modalitățile de realizare, resurse necesare și termene. Această funcție se realizează prin elaborarea de planuri, prognoze, programe, pentru fiecare instituție din sectorul public funcție de specialitatea ei :

Funcția de previziune, este funcția primordială a conducerii și constă în anticiparea condițiilor care vor constitui cadrul obiectiv al desfășurării activităților viitoare, fixarea obiectivelor acestora, precum și a mijloacelor necesare și a căilor de urmat pentru realizarea obiectivelor fixate. Previziunea răspunde la întrebările : „ce trebuie și ce poate fi realizat ? în condițiile și concomitent cu desemnarea resurselor necesare.”

Iată de ce, în ceea ce privește funcția de previziune, „specialiștii în domeniul managementului în administrația publică au un punct de vedere comun: toți consideră această funcție ca una din cele mai importante funcții ale managementului în administrația publică.”

– funcția de organizare- coordonare este funcția care armonizează ori de câte ori managerii publici consideră a se proiecta sau reproiecta coordonatele de eficiență prin stabilirea rațională a cadrului organizatoric intern, în vederea satisfacerii interesului public general și specific;

Funcția de coordonare constă „în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile și acțiunile personalului, ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor și sistemului organizatoric stabilite anterior.”

– funcția de administrare, este o funcție complexă a managementului public care constă în totalitatea proceselor și relațiilor de management prin care se gestionează toate resursele existente sau atrase in institutia publică. Complexitatea funcției de administrare este dată de cele patru mari categorii de resurse, umane, materiale, financiare și informaționale, între care există o strânsă legătură;

– funcția de motivare reprezintă totalitatea proceselor și relațiilor manageriale prin care se stimulează resursele umane dintr-o instituție publică pentru a contribui la realizarea obiectivelor. Reprezentanții managementului public determină în exercitarea acestei funcții un sistem de motivare a resurselor umane pe baza unui sistem de indicatori de performanță care să asigure un echilibru intre eficiență și motivare;

În viziunea Solomiei Andreș, „funcția de motivare presupune ansamblul proceselor de muncă prin care personalul instituțiilor publice este determinat să contribuie la identificarea și satisfacerea interesului public pe baza luării în considerare a factorilor care îl motivează pentru realizarea obiectivelor.” O definiție mai complexă o oferă Androniceanu Armenia, care consideră că: „funcția de motivare constă în ansamblul proceselor de management prin care resursele umane din instituțiile publice sunt stimulate să contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor previzionate.” Sau, cum ar spune Lucica Matei, „a comanda versus antrenarea și declanșarea acțiunii.” Sau, altfel spus: „anticiparea retribuției motivează contribuția.”

– funcția de control – evaluare este funcția care prin ansamblul proceselor și relațiilor manageriale, se compară rezultatele, se verifică legalitatea activităților, se determină greșelile și se caută modalități de îndreptare a cauzelor ce le-au determinat.

În viziunea Solomiei Andreș, „funcția de control-evaluare constă într-un ansamblu de procese de muncă prin care se compară rezultatele cu obiectivele inițiale, se verifică conformitatea acțiunii instituțiilor publice cu reglementarea juridică în vigoare și cu misiunea angajaților săi de a satisface interesul general, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor determinându-se și abaterile de la sistemele normale în vederea eliminării lor.”

2.2 Managementul funcției publice in România

Chiar dacă noțiunea de funcție publică a fost formulată și explicată pentru prima dată în doctrina dreptului public, de dreptul administrativ în principal, schimbările fundamentale de concepție intervenite în managementul public din țările dezvoltate în ultimile decenii ale secolului XX au determinat dezvoltarea unei noi abordări a funcției publice. Dacă funcția publică, în cadrul dreptului administrativ reflectă legalitatea într-un stat de drept, managementul public abordează funcția publică dintr-o perspectivă practică, determinând astfel, coordonatele necesare unei bune funcționări a instituției publice in care îsi desfasoară activitatea funcționari publici cu funcții publice de conducere și de execuție și reprezentanți ai politicului.

Managementul public consideră că instituțiile sau autoritățile publice trebuie să aibe atâtea funcții câte sunt necesare satisfacerii interesului public și doar acest raționament logic să fie cel care determină înființarea, menținerea sau desființarea lor. Inexistența unor nevoi obiective în satisfacerea interesului general nu justifică crearea și existența unor funcții publice în structura instituțiilor sau autorităților publice. De asemeni funcția publică trebuie determinată de nevoile interne sau externe, ce sunt sesizate de managerii publici, care stabilesc configurația internă pe o perioadă determinată de realizarea obiectivelor și pentru care răspund.

Abordarea managerială a funcției publice și a funcționarului public este prezentată ca un factor general al unor posturi asemănătoare în diferite instituții din sectorul public în care sunt particularizate autoritatea și responsabilitatea titularului unui post cu ajutorul obiectivelor urmărite și sarcinilor. Conform legislației funcțiile publice trebuiesc ocupate doar de funcționari publici care îndeplinesc cerințele obligatorii pentru exercitarea lor.

Managementul public recunoaște în primul rând două categorii de funcții publice; de conducere și de execuție care sunt implicate direct în procesul de realizare și furnizare a serviciilor publice. Mai sunt și funcții publice ocupate de reprezentanți ai politicului, lucru care nu este normal datorită implicării acestora doar pe perioade scurte, creând disfuncționalități în sistemul administrativ. Astfel managementul funcției publice face o distincție între funcția ocupată de funcționarul public, funcția de demnitate publică ocupată de decidentul politic și funcția politică.

Funcțiile de demnitate politică sunt cel mai adesea sub influența politicului fiind constituite pe nivelurile superioare ale structurii sistemului administrativ și sunt ocupate de reprezentanți ai politicului prin numire. Numai politicienii și persoanele agreate în mediul politic pot ocupa aceste funcții datorită performanțelor profesionale obținute în cariera profesională sau cel mai adesea datorită susținerii punerii în aplicare a programelor politice ale partidelor care obțin majoritatea în alegeri și formează împreună cu unele partide minoritare echipa de guvernare pe o periodă determinată. Această categorie de funcții reunește: secretari de stat; subsecretari de stat; miniștri; miniștri adjunți; președinți de agenții etc.

Funcția publică ocupată de reprezentanții politicului este o funcție ce revine în mod direct politicienilor care au candidat în procesul electoral la ocuparea unor astfel de funcții, fie direct, fie pe listele unui partid politic al cărui doctrina o agreaza. Categoria funcțiilor de conducere este ocupată de reprezentanții politici care caștigă alegerile, punând în aplicare programul politic al partidului, răspunzând în primul rând în fața liderilor politici și nu față de obiectivul fundamental al managementului public. Funcțiile publice de conducere ocupate de reprezentanții politicului sunt: Președintele României, primarul, președintele consiliului județean, consilierul local.

Funcția politică are valoare în cadrul activității unui partid politic, definind poziția ocupată de un politician în cadrul partidului sau a altor formațiuni politice, și care nu are nici o legătură cu instituțiile publice care determină structura funcției publice și a funcționarului public ca titular al acesteia.

Performanța unei instituții publice este determinată de funcționarii publici angajați care devin responsabili, ca manageri publici și executanți, pentru rezultatele obținute ca urmare a desfășurării atribuțiilor lor de serviciu. Implicarea altor reprezentanți de funcții din sfera politicului, limitează exercitarea funcțiilor publice determinând instabilitate, discontinuitate în stabilirea sarcinilor, competențelor și responsabilităților pentru modul cum instituțiile publice își îndeplinesc în condiții de eficiență misiunea social – administrativă pentru care au fost constituite și funcționează. În țara noastră exercitarea funcțiilor managementului public este mai mult in plan teoretic decât în plan practic unde se constată o discontinuitate și o instabilitate manageriala datorată implicării politicului și ca urmare a deselor schimbări ce intervin în sfera politicului. Mare parte din funcțiile publice de conducere din instituțiile și autoritățiile publice sunt ocupate de reprezentanți ai politicului, politicieni. Deoarece provin din sfera politicului, acești titulari de funcții publice de conducere, numiți sau aleși de electorat și titularizați în aceste funcții nu au pregătirea și competența necesară pentru a deveni manageri publici cu competențele și responsabilitățile corespunzătoare funcției publice pentru care au candidat sau au fost numiți. Lipsa pregătirii speciale din domeniul managementului public il transforma pe managerul public intr-un simplu executant al deciziilor administrative primite, iar funcțiile manageriale, economice nefiind eficient aplicate.

În România perspectiva managerială asupra funcției publice este limitată întrucât se pune accent pe latura juridică a funcției, dar în toate țările dezvoltate economic, democratice s-a demonstrat că îmbunătățirea capacității administrative a instituțiilor sau autorității publice nu depinde numai de aplicarea legii, ci și de capacitatea și profesionismul managerilor publici în determinarea conținutului și exercitării funcțiilor publice. Abordarea funcției publice din perspectiva managementului public trebuie să devină o realitate imediată în toate instituțiile și autoritățiile publice din România, să schimbe concepția de doar “ aplicarea legii” ci de a crea și concepe o structură cu posturi și funcții publice care să susțină realizarea intereselor generale și specifice a societății.

Reorientarea concepției de abordare a rolurilor titularilor de posturi și funcții publice de conducere și de execuție ca urmare a redefinirii conținutului funcției publice, reprezintă una dintre cele mai importante schimbări care trebuie să intervină în procesul reformei sectorului public din țara noastra. O coordonată principală a procesului reformei sectorului public din țara noastră este redefinirea filozofiei în cadrul instituțiilor și autorităților publice, în sensul limitării la strictul necesar a doctrinei juridice și dezvoltării manageriale pentru a conferi viabilitate și flexibilitate sistemului de management public din instituțiile publice, la cerințele procesului de reformă și a susține profesionalizarea managementului public responsabil pentru finalitatea acestui proces.

Accepțiunea managementului public asupra funcționarului public, îl defineste ca o persoană care își desfășoară activitatea într-o autoritate sau instituție publică pe un post și/sau o funcție publică în structura căreia s-au determinat obiective individuale, sarcini, competențe și responsabilități clare, concise și necontraditorii, termenele acestora prin care titularul contribuie și răspunde de realizarea misiunii autorității sau instituției publice în care a fost numit potrivit cadrului legislativ specific 89.

Reprezentanții politici deși ocupă diferite posturi și funcții publice, respectiv demnitate publică în sectorul public, nu sunt funcționari publici. Ei urmăresc în principal realizarea unor obiective politice și intervin în sistemele de management public prin deciziile politice pe care le fundamentează sau inițiază.

Totuși nu întodeauna obiectivele politice corespund cu obiectivele și misiunea socială a instituțiilor publice, creând disfuncționalități prin imixtiunea în conținutul funcțiilor publice, a celor politice, încercând să redefinească obiectivele, chiar sarcinile, competențele și responsabilitățile posturilor publice. Este important ca reprezentanții politici care ocupă funcții publice și prin intermediul cărora își realizează strategiile politice, să-si coordoneze activitatea într-o deplină compatibilitate cu interesele societăți, ale cetățenilor.

Managementul funcției publice și al funcționarilor publici mai este denumit în literatura de specialitate și “ gestiunea funcției publice” poate fi dezvoltat în primul rând prin cunoașterea și înțelegerea cât mai deplină a rolului particularităților resurselor umane din cadrul administrației publice centrale și locale. Eficiența administrației depinde și de modul cum personalul este gestionat, și nu în ultimul rând de managementul resurselor umane dintr-o administrație.

Pentru gestionarea funcțiilor publice, Statutul Funcționarilor Publici a instituit organizarea și funcționarea unor structuri organizatorice speciale în subordinea unor autorități sau instituții publice, centrale sau de interes local, cărora le-a precizat și competența :

– Agenția Națională a Funcționarilor Publici,

– Compartimentele de resurse umane,

– Comisiile paritare

– Comisiile de disciplina

Aplicarea la nivel național a strategiei și Programului de guvernare în domeniul managementului funcției publice și al funcționarilor publici este asigurată de Ministerul Administrației ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică. Acest rol, ministerul si-l realizează prin structuri organizatorice adecvate din aparatul propriu și prin structuri de specialitate subordonate, organizate ca organe sau instituții publice.

2.3 Agenția națională a funcționarilor publici

Agenția Națională a Funcționarilor Publici a fost creată în luna februarie 2000 prin H.G. nr. 109/2000 în temeiul legii 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Guvernului și în coordonarea Ministrului Internelor și Reformei Administrative. Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.291/2000, Agenția a trecut în subordinea Ministerului Administrației, iar prin Hotărârea de Guvern nr. 200/2001 a fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției. Agenția Națională a Funcționarilor Publici s-a înființat din necesitatea resimțită tot mai acut în societatea românească, de a forma și de a dezvolta un corp al funcționarilor publici profesionist, stabil și neutru din punct de vedere politic, o etapă importantă a reformei administrației publice, condiție esențială pentru aderarea României la Uniunea Europeană.

Agenția este condusă de un președinte, cu rang de secretar de stat, ajutat de un vicepreședinte cu rang de subsecretar de stat. Președintele și vicepreședintele sunt numiți prin decizie a primului-ministru la propunerea ministrului Internelor și Reformei Administrative. Președintele Agenției conduce aparatul propiu al agenției, numește și eliberează din funcție personalul acesteia, în condițiile legii. Președintele reprezintă Agenția în raporturile cu ministerele, cu celelalte autorități ale administrației ei publice centrale, cu autoritățile administrației publice, cu alte autorități și instituții publice centrale și locale, cu persoane juridice și persoane fizice române sau străine, precum și în justiție. În exercitarea atribuțiilor sale președintele emite ordine cu caracter normativ și individual. Vicepreședintele îndeplinește atribuțiile și sarcinile care îi sunt delegate de președinte prin ordin. Agenția are un secretar general care face parte din categoria înalților funcționari publici și este numit în condițiile legii. Secretarul general are studii superioare de lungă durata, juridice sau administrative, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă. Structura organizatorică a Agenției și Regulamentul sau de organizare și funcționare sunt aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 624/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 11 iunie 2003.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici are rolul de a elabora și de a aplica politicile și strategia Guvernului în domeniul managementului funcției publice și al funcționarilor publici și de a creea cadrul necesar asigurării unui management performant al funcției publice și al funcționarilor publici și profesionalizarea acestora. Schimbarea statutului juridic, din autoritate centrală de specialitate din subordinea Guvernului în autoritate centrală în subordinea Ministerului Administrației prin adoptarea Hotărârii Guvernului 299/2001 s-a urmărit realizarea unuia din obiectivele Guvernului, și anume restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale, prin trecerea unor agenții guvernamentale în subordinea sau coordonarea ministerelor pentru asigurarea unei activități coerente și eficiente. Agenția Națională a Funcționarilor Publici, elaborează strategiile și politicile privind managementul funcției publice, programe care să contribuie la eficientizarea sistemului administrativ și la îmbunătățirea relațiilor dintre administrație și societatea civilă, în concordanță cu necesitățile integrării în Uniunea Europeană.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici pune accentul pe excelență în admistratia publică, având o contribuție majoră în realizarea reformei administrației publice din România, recunoscând că resursă strategică factorul uman. Schimbarea și perfecționarea administrației publice depinde de valorile promovate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici în ceea ce privește profesionalismul de care trebuie să dea dovadă orice funcționar public, performanță funcționarilor publici, transparență actului administrativ, comunicarea internă și externă pentru efiencitizarea sistemului administrației publice, etică și spiritul de echipa.

În domeniul strategiei și managementului public Agenția Națională a Functionarilor publici are următoarele atribuții :

– Elaborează strategia și principiile managementului funcției publice și al funcționarilor publici și le prezintă ministrului administrației publice pentru a fi însușite și pentru a fi supuse spre adoptare Guvernului;

– Fundamentează, elaborează și supune spre aprobarea ministrului administrației publice programe concrete privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici;

– Elaborează studii, analize și prognoze privind dinamică și structura corpului funcționarilor publici;

– Elaborează strategii și programe concrete privind recrutarea, formarea și perfecționarea profesională a funcționarilor publici pe care le supune spre aprobare ministrului internelor și reformei administrative;

– Conlucrează cu instituțiile de învățământ și cu centrele de perfecționare pentru derularea programelor aprobate, sprijină centrele de perfecționare cu personal de predare;

– Stabilește cu acordul Ministerului Administrației, criteriile pentru definirea categoriilor funcțiilor publice, a clasei și a gradului acestora, precum și criteriile de performanță profesională, pe baza cărora se va face evaluarea performanțelor profesionale și individuale ale funcționarilor publici.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici are atribuții importante în domeniul legislativ prin elaborarea de acte normative privind funcția și funcționarul public, pe care le supune ministrului internelor și reformei administrative spre a fi însușite și supuse aprobării Guvernului. De asemeni elaborează și prezintă spre aprobare ministrului reglementări comune autorității și instituției publice privind funcțiile publice gradarea și clasificarea posturilor cu consultarea Ministrului Muncii și Solidarității Sociale. Elaborează cu avizul Ministrului Muncii și Solidarității Sociale, proiecte de acte normative pentru crearea unui sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici. Mai elaborează norme de organizare și desfășurare a concursurilor pentru intrarea în corpul funcționarilor publici, proiecte de acte normative privind organizarea perioadei de stagiu, condițiile și metodologia de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici.

În domeniul protecției sociale a funcționarilor publici, Agenția Națională a funcționarilor publici are atribuții de control asupra modului de respectare de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice a drepturilor legale cuvenite funcționarilor publici; monitorizeza modul cum sunt asigurate, în cadrul autorității sau instituției publice, condițiile normale de muncă pentru funcționarii publici, conlucrând în acest scop cu organizațiile sindicale ale acestora.

Pe baza activității proprii de analiză și prelucrare a datelor existente, precum și cu colaborarea autoritatiilor și instituțiilor publice și cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative la nivel național, Agenția elaborează Planul de ocupare a funcțiilor publice pe care îl supune spre aprobare Guvenului. Introducerea Planului de ocupare a funcțiilor publice prin legea 169/2003, a reprezentat un element de noutate în legislația funcției publice românești, creat în scopul gestionării funcției publice. Practică a demonstrat că procedurile legale privitoare la Planul de ocupare a funcțiilor publice nu sunt în accord cu realitatea din administrația publică centrală și locală pentru că era foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, de a previzionă numărul functilor publice care vor fi ocupate prin concurs, care vor fi supuse reorganizării sau care vor fi înființate. Că acest instrument să fie funcțional au fost modificate prin intermediul legii 251/2006, componentele Planului de ocupare și înlocuirea unui număr fix cu un număr maxim al funcțiilor publice rezervate promovării, recrutării etc., precum și prin includerea numărului maxim de funcții publice rezervate promovării rapide a funcționarilor publici.

Planul de ocupare a funcțiilor publice se elaborează anual de către :

– Agenția Națională a funcționarilor publici pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, pentru autoritatea sau instituția publică din administrația publică centrală și supus aprobării Guvernului.

– Primarul sau Președintele Consilului Județean, prin aparatul propriu de specialitate, pentru autoritatea sau instituția publică din administrația publică locală, aprobat de către consiliul local, respective consiliul județen.

Planul de ocuparea funcțiilor publice stabilește :

– numărul maxim de funcții publice rezervate promovării funcționarilor publici care îndeplinesc condițiile legii.

– numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi rezervate promovării rapide.

– numărul maxim al functilor publice care vor fi ocupate prin recrutare.

– numărul maxim al functilor publice care vor fi înființate.

– numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi supuse reorganizării.

– numărul maxim de funcții publice pe fiecare clasa, categorie și grade profesionale.

– numărul maxim al funcțiilor publice de conducere și al funcțiilor publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.

Reforma administrației publice din noastră este de neconceput fără profesionalizarea, depolitizarea și asigurarea stabilității în ocuparea funcțiilor publice, Agenției Naționale a Funcționarilor Publici revenindu-i misiunea de a crea și dezvoltă un corp al funcționarilor publici profesioniști, cu stabilitate în carieră.

SECȚIUNEA 3. PREFECTUL, ÎNALT FUNCȚIONAR PUBLIC. STUDIU DE CAZ: PREFECTURA PRAHOVA

3.1. Prefectul – înalt funcționar public român; statutul prefectului

Potrivit dispozițiilor art. 123 din Constituția revizuită: “Guvernul numește un prefect, în fiecare județ și în municipiul București. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ- teritoriale. Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică”. Legea organică în această materie este Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului.

Actualmente, Legea nr. 340/ 2004 privind instituția prefectului este modificată și completată de dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005, ordonanță aprobată prin Legea nr. 181/2006.

Prefectul este reprezentantul Guvernului în județ și în municipiul București. El urmărește realizarea intereselor naționale în județe, cu respectarea autonomiei locale.

Deși instituția prefectului este reglementată în Legea administrației locale, prefectul nu face parte din categoria autorităților administrației publice locale autonome. Dimpotrivă, el este o autoritate încadrată în sistemul administrației publice de stat, este numit de Guvern și este subordonat acestuia.

Statutul de reprezentant al Guvernului în teritoriu îi conferă prefectului aptitudinea de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale și a primarilor, a consiliilor județene și a președinților consiliilor județene să se desfășoare în conformitate cu prevederile legale.

Numirea și eliberarea din funcție a prefectului se face prin hotărâre a Guvernului. Legea impune condiția pentru prefect de a avea studii superioare de lungă durată. De asemenea, calitatea de prefect este incompatibilă cu cea de parlamentar, primar, consilier local sau județean, precum și cu o funcție de reprezentare profesională; o altă funcție publică sau o funcție, o activitate profesională remunerată în cadrul regiilor autonome, precum și al societăților comerciale cu capital de stat sau privat.

Prefectul are anumite atribuții pe care le îndeplinește potrivit legii.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor și prerogativelor care îi revin potrivit legii, prefectul este ajutat de un subprefect, iar în municipiul București de doi suprefecți.

În conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 rezultă că prefectul și subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici.

S-a considerat că se impune ca prefectul să fie asimilat funcționarului public, deoarece:

– legea impune pentru numirea sa anumite condiții de studii, respectiv studii superioare de lungă durată;

– îndeplinește prerogative de autoritatte publică, deși unele din atribuțiile sale sunt de natura funcțiilor politice;

– reprezintă un garant al legalității în activitatea autorităților autonome locale, el putând ataca în fața instanțelor de contencios administrativ actele pe care le consideră ilegale adoptate sau emise de consiliul local, consiliul județean, primar sau președintele Consiliului județean.

În concluzie, persoana care ocupă funcția publică de prefect, trebuie să îndeplinească condițiile de ocupare a funcției publice, condiții prevăzute în mod expres în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici așa cum a fost ea modificată prin Legea nr. 161/2003.

Statutul prefectului

Dacă până înainte de anul 2004 prefectul era supus jocului politic, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, prefectul și subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici, prevedere menținută și în Legea nr. 181/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului.

Prefectul este reprezentant al Guvernului, șef al serviciilor deconcentrate din județ și autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile administrației publice locale.

Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acesta este ilegal. Textul alin. 4 al art. 123 din Constituție, în discuție, consacră, așadar, și instituția contenciosului administrativ. Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituția prevede principiul suspendării, de drept, a actului atacat, fiind consacrată o normă de protecție atât a persoanei, în fața unor eventuale abuzuri ale autorității administrației publice locale, cât și a intereselor naționale, în raport cu cele locale.

Inexistența oricăror raporturi de subordonare între reprezentantul administrației centrale în teritoriu, pe de o parte, și autoritățile locale alese, pe de altă parte este consacrată expres în Constituție.

Prefectul este subordonat politic Guvernului care l-a desemnat. El este însărcinat cu punerea în aplicare a orientărilor politice ale Guvernului în funcție, având și o misiune generală de informare a puterii centrale asupra stării județului său. Un asemenea mod de organizare este o rezultantă a fenomenului general de implementare a politicului și administrativului în societate.

Organele locale de specialitate ale administrației de stat au, așadar, o subordonare funcționala, pe orizontală, față de prefect și o subordonare organică, față de ministru. Existența acestora nu exclude, însă, formarea de către consiliile locale sau consiliile județene, deci autoritățile “descentralizării teritoriale”, de regii autonome, societăți comerciale sau instituții publice, care, în viziunea occidentală înfățișată ne apar ca veritabile autorități ale descentralizării tehnice.

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Nu se poate admite ca într-un sistem de drept să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiției datorită aplicării principiului autonomiei locale. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale fiind unul dintre acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între autonomia locală și lege, dintre interesele locale (comunale, orășenești, municipale, județene) și interesele naționale exprimate prin lege. Așa se explică de ce, în toate țările democratice, la nivelul unității administrativ- teritoriale de nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autoritățile administrației publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative. După sistemul francez, acest rol, la noi, îl îndeplinește prefectul.

Dincolo de rolul său politic și protocolar, prefectul exercită importante atribuții administrative: reprezentarea statului, menținerea ordinii publice, controlul colectivităților locale.

Prefectul are o misiune generală de informare, de a ține la curent Guvernul cu cerințele colectivităților locale din județ, cu evoluția opiniei publice, urmărind să orienteze această opinie în direcția politicii și programului Guvernului.

Prefectul asigură un rol esențial de comunicare între autoritățile centrale ale statului și cetățeni. El explică prin comunicate, conferințe de presă, etc., politica Guvernului, măsurile și reglementările deosebite apărute și informează Guvernul asupra situației economice, sociale, culturale și administrative a județului, inclusiv asupra realizării programului de guvernare. De asemenea, prefectul reprezintă autoritățile statului la diverse ceremonii, comemorări și alte manifestări oficiale, prezentând mesaje din partea autorităților pe care le reprezintă.

În concluzie, luând în considerare toate aceste aspecte enunțate putem aprecia că prefectul- autoritate delegată a Guvernului în unitățile administrativ- teritoriale al cărui statut este prevăzut în art. 123 din Constituția revizuită, din care rezultă următoarele dimensiuni ale statutului prefectului și anume:

este reprezentant al Guvernului în teritoriu;

este șeful serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale;

este organ de tutelă administrativă, art. 123 alin. 4 din Constituția revizuită prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele emise de consiliul local, județean și primar, dacă le consideră ilegale.

3.2 Considerații generale privind instituția prefectului; aparatul de lucru

Pentru exercitarea funcției de prefect, a prerogativelor care îi revin- potrivit Constituției revizuite și altor legi- se organizează și funcționează instituția prefectului, sub conducerea prefectului.

Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu propriu și buget propriu. Structura organizatorică și atribuțiile instituției prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 181/2006 rezultă că activitatea instituției prefectului este finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Administrației și Internelor, și din alte surse legal constituite. Instituția prefectului poate beneficia de programe cu finanțare internațională.

Sediul instituției prefectului, denumit prefectură, este în municipiul reședință de județ, într-un imobil proprietate publică a statului, a județului sau a municipiului, după caz.

Deoarece Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice, autoritățile publice autonome nu pot fi lăsate în afara sistemului administrației publice fiindcă Guvernul și-ar pierde din natura sa juridică de autoritate responsabilă de realizarea conducerii generale a administrației publice pe întreg teritoriul național, ceea ce poate fi compensată prin numirea în teritoriu a unor reprezentanți ai Guvernului care să supravegheze respectarea legilor de către autoritatea publică autonomă teritorială în interesul colectivităților locale și a colectivităților naționale.

Aparatul de lucru al prefectului

Subprefecții

Subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici. În ceea ce privesc condițiile de acces la funcția de subprefect, menționăm că sunt aceleași ca și cele de la funcția de prefect, beneficiind astfel, în aceeași măsură, de aceleași drepturi și obligații. Subprefecții sunt obligați să depună în fața Guvernului, respectiv a primului-ministru, jurământul de credință, alături de prefect.

Menționăm că, subprefecții nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancțiunea eliberării lui din funcție. Subprefecții răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii.

Subprefecții îndeplinesc, potrivit legii, atribuțiile care le sunt date prin acte normative, precum și cele delegate prin ordin al prefectului, în principal, în următoarele domenii:

integrarea europeană; relațiile cu sindicatele și patronatele; respectarea legilor și a celorlalte acte normative; asigurarea ordinii publice și apărarea drepturilor cetățenilor.

În lipsa prefectului, subprefecții îndeplinesc, în numele prefectului, atribuțiile care îi revin acestuia.

Aparatul de specialitate al prefectului

Pentru exercitarea atribuțiilor conferite de lege, prefectul are un aparat propriu de specialitate pe care îl conduce. Personalul din aparatul de specialitate al prefectului este format din funcționari publici, funcționari publici cu statut special și personal contractual. Numirea, respectiv încadrarea, precum și eliberarea din funcție a personalului din aparatul de specialitate se efectuează prin ordin al prefectului.

Structura organizatorică a aparatului prefectului cuprinde: direcții, servicii, birouri și alte compartimente.

Cancelaria prefectului

În cadrul instituției prefectului se organizează și funcționează cancelaria prefectului.

În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 39 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006, cancelaria prefectului este un compartiment organizatoric distinct, care cuprinde următoarele funcții de execuție de specialitate specifice: directorul cancelariei, doi consilieri, un consultant și secretarul cancelariei.

Personalul din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcție de către prefect. Acest personal își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă încheiat, în condițiile legii, pe durata exercitării funcției publice de către înaltul funcționar public.

Oficiile prefecturale

În județele cu o suprafață întinsă, cu localități amplasate la mari distanțe de reședința județului sau mari aglomerări urbane, prefectul poate organiza prin ordin, numai cu avizul Ministerului Administrației și Internelor, oficii prefecturale. În municipiul București se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector.

Oficiile prefecturale au sarcina de a duce la îndeplinire atribuțiile aparatului prefecturii în localitățile situate în zona teritorială aferentă.

Nominalizarea localităților arondate la fiecare oficiu prefectural, precum și organizarea propriu-zisă a oficiului se stabilesc prin ordin al prefectului, care se îngrijește și de asigurarea condițiilor materiale pentru buna funcționare a acestora.

Potrivit prevederilor alin. 2 art. 40 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 „ordinul prefectului de înființare și organizare a oficiilor prefecturale se emite numai cu avizul conform al Ministerului Administrației și Internelor”.

Având în vedere faptul că prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu, acesta îi este subordonat ierarhic Guvernului care l-a numit în funcție, deci și Ministerului Administrației și Internelor, iar în cazul în care emite un ordin trebuie să obțină avizul conform al unuia dintre ele.

Colegiul prefectural

O altă prevedere cu caracter de noutate este cuprinsă în art. 251 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006, prin care se înființează colegiul prefectural. Conform alin. 1 al acestui articol, în fiecare județ funcționează un colegiu prefectural compus din prefect, subprefect și conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, care își au sediul în județul respectiv.

În ceea ce privește funcționarea colegiului prefectural, el se convoacă de prefect cel puțin o dată pe lună și oricând se consideră necesar.

Atribuțiile colegiului pefectural privesc armonizarea activității serviciilor publice deconcentrate care au sediul în județul respectiv, precum și implementarea programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune ale Guvernului la nivelel județului sau al localităților acestuia și vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului.

3.3 Numirea și eliberarea din funcția de prefect

În conformitate cu dispozițiile legale ale art. 1 alin. 1 si 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local”.”Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea ministrului administrației și internelor”.

Însă, în art. 9 alin. 2 lit. c din Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului este prevăzut că: “ Poate ocupa funcția de prefect, respectiv de subprefect, persoana care are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licența sau echivalentă, și o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv de 3 ani pentru subprefect”.

Trebuie să precizăm că pentru a putea fi numiți atât în funcția de prefect cât și în cea de subprefect, mai este necesar ca aceștia să nu se afle într-o situație, prevăzută de lege, ca fiind incompatibilă cu ocuparea funcției de prefect sau a celei de subprefect.

Dat fiind faptul că prefectul și subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici și luând în considerare dispozițiile legale, pentru a putea ocupa funcția publică de prefect, respectiv subprefect, aceștia trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

are vârsta de cel puțin 30 de ani pentru prefect, respectiv de 27 de ani pentru subprefect;

îndeplinește condițiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcției publice:

– are cetățenia română și domiciliul în România;

– cunoaște limba română, scris și vorbit;

– are capacitate deplină de exercițiu;

– are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

– nu a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

– nu a fost destituit dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

– nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege.

-a absolvit programe de formare și perfecționare în administrația publică, organizate, după caz, de Institutul Național de Administrație sau de alte instituții specializate, din țară sau din străinătate, ori a dobândit titlul științific de doctor în știiințe juridice sau administrative ori a exercitat cel puțin un mandat complet de parlamentar.

La numirea în funcție, se consacră obligația depunerii jurământului de către prefect și subprefecți, care este o obligație ce revine tuturor funcționarilor publici în conformitate cu art. 54 alin. 2 din Constituția revizuită. Aceștia depun în fața Guvernului, respectiv a primului- ministru, următorul jurământ în limba română:

“Jur să respect Constituția și legile țării și să fac cu bună- credință tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor județului / municipiului … Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Jurământul poate fi depus și fără formula religioasă.

Apreciem că refuzul depunerii jurământului atrage revocarea actului administrativ de numire în funcție deoarece aceasta este o obligație ce revine tuturor cetățenilor cărora le sunt încredințate funcții publice.

Eliberarea din funcție este obligatorie dacă, ulterior numirii, a intervenit vreuna din situațiile de incompatibilitate, precum și atunci când se constată, după numirea în funcție, că cel în cauză nu a avut studii superioare de natura celor prevăzute de lege.

Eliberarea din funcție, în aceste situații este determinată de neîndeplinirea unor cerințe legale, deci din considerente de ordin juridic, actul de eliberare din funcție trebuind să conțină și motivul eliberării. Dar, eliberarea din funcția de prefect sau de subprefect se poate face chiar dacă nu a intervenit vreuna din situațiile la care ne-am referit, întrucât acesta este un reprezentant al Guvernului, iar Guvernul îi poate retrage oricând această calitate, încredințând-o altei persoane, fără să fie obligat să motiveze măsura luată.

Legea administrației publice locale mai prevede că pe toată durata îndeplinirii funcției de prefect sau subprefect, suspendarea contractului de muncă la instituțiile publice, regiile autonome, companiile naționale, societățile naționale și societățile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat precum și o serie de incompatibilități ale acestor funcții.

În art. 130 alin. 5 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 se face următoarea precizare „Pe durata îndeplinirii funcției de prefect sau de subprefect contractul de muncă al acestuia la instituțiile publice, regiile autonome, companiile naționale, societățile naționale și societățile comerciale cu capital de stat și majoritar de stat se suspendă”.

Conform dispozițiilor art. 22 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 „prefectul și subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizații căreia îi este aplicabil același regim ca și partidelor politice, potrivit legii, sub sancțiunea destituirii lor din funcția publică”.

Încetarea de drept a exercitării funcției de prefect, respectiv de subprefect, intervine în caz de:

demisie;

Apreciem că funcția publică de prefect încetează de drept în cazul când persoana care ocupă această funcție comunică instituției sau autorității publice, în cazul nostru, Guvernului, printr-o notificare scrisă încetarea raporturilor de serviciu.

nerespectarea prevederilor referitoare la obligația de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și societate, precum și de la participarea la acțiuni politice, a prevederilor referitoare la incompatibilități și la conflictul de interese prevăzute pentru funcționarii publici, precum și la interdicția de a fi membri ai unui partid politic;

imposibilitatea de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 3 luni consecutive;

condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, la o pedeapsă privativă de libertate;

pierderea drepturilor electorale;

punerea sub interdicție judecătorească, în condițiile legii;

destituire; în cazul prefectului, acesta poate fi destituit din funcție de către Guvern al cărui reprezentant în teritoriu este.

obținerea calificativului nesatisfăcător;

deces.

Constatarea încetării de drept a exercitării funcției de prefect sau de subprefect se face de către Ministerul Administrației și Internelor, care va propune Guvernului, respectiv primului- ministru, numirea altor persoane în funcțiile vacante.

3.4. Incompatibilități ale funcției de prefect

Legea nr. 161/2003 care a modificat Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici reglementează în mod expres funcțiile incompatibile cu calitatea de prefect și subprefect. Astfel, potrivit art. 85 alin. 1, aceste funcții sunt incompatibile cu:

calitatea de deputat sau senator;

funcția de primar sau de viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București;

funcția de consilier local sau consilier județean;

Considerăm că aceste incompatibilităti își au fundamentul în principiul autonomiei locale, consacrat în art. 20 din Constituția revizuită și derivă din atribuțiile pe care le are prefectul de a veghea ca desfășurarea activității consiliilor locale și județene și a primăriilor să se desfășoare conform legii.

funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;

funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;

funcția de președinte sau de cenzor al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit. e);

funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la lit. e);

funcția de manager sau membru al consiliului de administrație al regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

Rațiunea acestei interdicții se bazează pe calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului, pe obligația sa de a fi echidistant față de toți cei cu care ar intra în raporturi juridice.

Persoana care exercită funcția de prefect sau subprefect este obligată ca la data numirii în funcție să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. În situația în care, în timpul exercitării celor două funcții publice de autoritate apare unul din cazurile de incompatibilitate, constatarea acestuia se face de către ministrul administrației și internelor, care îl va informa pe primul-ministru pentru a dispune măsurile necesare.

3.5. Argumente ale exercitării funcției de prefect și de manager al instituției prefectului Prahova

3.5.1. Scurtă prezentare a județului Prahova

Județul Prahova este unul din cele mai reprezentative județe ale țării din punct de vedere economic și social; Ocupă o suprafață de 4716 kmp reprezentând 2% din teritoriul țării.

Populația județului Prahova este de aproape 800 mii de locuitori, cu o densitate de circa 150 loc/kmp iar gradul de urbanizare este de aproape 50%. Județul Prahova este județul cu cea mai numeroasă populație dintre județele țării (exceptând capitala României)

Județul Prahova este un important nod atât de cale ferată cât și de căi rutiere, fiind traversat de mari axe rutiere spre Europa Centrală, Europa de Est, Rusia, Turcia și Grecia.

În toate localitățile urbane și în reședințele de comună din județ sunt instalate centrale telefonice digitale, județul fiind racordat prin magistrale de fibra optică la rețeaua interurbană și internațională.

Profilul economic al județului Prahova este deosebit de complex fiind dezvoltate majoritatea ramurilor economice: industrie, agricultură și industrie alimentară, construcție, turism, comerț, servicii, sistemul bancar.

Industria. Ponderea industriei din punct de vedere al cifrei de afaceri în totalul activității economice este de aproape 50% iar în cadrul activităților industriale principalele ponderi le dețin industria extractivă și de prelucrare a țițeiului, de extracție a cărbunelui, industria constructoare de mașini, industria alimentară, a băuturilor și tutunului.

Ca dovadă a potențialului, facilităților și stabilității economice a județului, precum și a deschiderii autorităților către o economie modernă, europeană, mari investitori străini – companii multinaționale puternice la nivel mondial, au ales județul Prahova pentru a-și derula afacerile în România: OMV Petrom, Lukoil, Yazaki, Timken, Cameron, Johnson Controls, Lufkin, Weatherford, Toro, Honezwell Service, Michelin, Dalkia, Apa Nova-Veolia, Linde Gaz, Mayr Melnof, Holcim Grup, Swisspor. Procter & Gamble, Unilever, Alinso Group, Dibo, Coca-Cola.

Exporturile județului reprezintă 4,5% din exportul Țării.

Raportat la celelalte județe ale țării, cunosc o dezvoltare susținută și alte ramuri ale economiei, dar în special construcțiile și turismul; de altfel Valea Prahovei este recunoscută atât în țară cât și pe plan extern ca o zonă turistică prestigioasă cu un puternic potențial economic și cu o cotă importantă din veniturile din turism ale țării.

Componentele de ordin social – învățământul, cultura, sănătatea, ordinea publică – sunt corelate cu complexitatea economică și demografică a județului.

3.5.2. Despre Prefectura și instituția prefectului Prahova

Ca înalt funcționar public, prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Prefectul este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local. Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ teritoriale.

Actele prefectului:

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în condițiile legii. Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după consultarea conducătorului serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale. Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii.

Instituția Prefectului

Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit legii s-a organizat și functionează instituția prefectului.

Instituția Prefectului – Județul Prahova este organizată și funcționează ca instituție publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu și buget propriu. Sediul Instituției Prefectului – Județul Prahova este în municipiul Ploiești, bdul republicii nr. 2-4.

Instituția prefectului cuprinde un număr de 88 de posturi organizate în servicii și compartimente așa cum sunt prezentate în organigrama următoare:

Structura funcționarilor din organigrama prefecturii se prezintă astfel: total 88 funcționari din care: înalți funcționari publici -2 (prefectul și subprefectul) , funcționari publici de conducere -2 , funcționari publici de execuție – 30, personal contractual – 7 și funcționari publici cu statut special – 47.

Structura organizatorică pe funcțiuni a Prefecturii este următoarea: Cancelaria prefectului; Colegiul prefectural; Corpul de control al prefectului; Compartiment Informatic; Compartiment Relații cu Publicul; Compartiment afaceri europene, integrare europeana și cooperare internațională; Compartiment dezvoltare economică, conducerea și monitorizarea serviciilor publice deconcentrate; Compartiment pentru situații de urgență, comisii de specialitate, apostilare și avizări; Compartiment servicii comunitare de utilități publice; Compartiment verificarea legalității, a aplicării actelor normative; Compartiment contencios administrativ; Compartiment urmărirea aplicării actelor cu caracter reparatoriu și autorizări; Compartiment registratură și arhivă; Serviciul Financiar Contabilitate, Resurse Umane și Administrativ: Compartiment financiar contabilitate; Compartiment resurse umane; Birou Administrativ; Serviciul public comunitar pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple; Serviciul public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor.

Colegiul prefectural reprezintă instituția prefectului care reunește, în cazul județului Prahova pe cei 42 de șefi de direcții, agenții, inspectorate și oficii subordonate instituțiilor centrale dar care își desfășoară activitatea pe teritoriul județului.

În ceea ce privește funcționarea colegiului prefectural, el se convoacă de prefect cel puțin o dată pe lună și oricând se consideră necesar.

Atribuțiile colegiului prefectural privesc armonizarea activității serviciilor publice deconcentrate care au sediul în județ, precum și implementarea programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune ale Guvernului la nivelel județului sau al localităților acestuia și vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului.

Componența instituțională a serviciilor deconcentrate o prezentăm în Anexa 1.

3.5.3. Principalele activități derulate de prefect și instituția prefectului în anul 2013.

Facem precizarea că întregul ansamblu de măsuri și acțiuni a fost generat de necesitatea cunoașterii realității din teritoriu în legătură cu aplicarea programului de guvernare, respectarea legislației, perfecționarea întregii activități în teritoriu.

În legătură cu creșterea gradului de reprezentare a Guvernului în teritoriu, prin supravegherea respectării legii la nivelul județului s-au constituit comisii mixte care au efectuat 119 verificări de legalitate și 15 analize și studii în diferite domenii de activitate.

S-au efectuat verificări, potrivit competențelor, alături de reprezentanți ai serviciilor publice deconcentrate, a modului de aplicare și respectare a actelor normative la nivelul județului, privind următoarele aspecte:

-modalități și stadii de implementare ale programelor guvernamentale la nivelul județului;

-reducerea riscurilor situațiilor de urgență identificate la nivelul județului;

-limitarea și înlăturarea efectelor negative generate de avarii și/sau accidente la conducte de transport gaze naturale sau produse petroliere;

-limitarea și înlăturarea efectelor negative generate de avarii ale instalațiilor de prelucrare a țițeiului și derivatelor acestuia la societătile de pe raza județului;

-limitarea și înlăturarea efectelor negative ale accidentelor;

-asigurarea ordinii publice, în scopul respectării normelor de conduită civică prevăzute de legi și alte acte normative, a drepturilor și Libertăților cetățenilor, precum și a celor de protecție a proprietății publice și private; salubrizarea cursurilor de apă ; protecția mediului și ecologie; respectarea disciplinei în construcții;

-desfășurarea activității de către agenții economici și producători în piețele agroalimentare prahovene;

-supraveghere și control sanitar-veterinar, precum și asigurarea condițiilor de igienă și siguranță alimentară;

-stadiul completării și ținerii la zi a registrului agricol, atât în format pe hârtie, cât și în format electronic, la 104 unități administrativ-teritoriale

-pregătirea începerii în bune condiții a anului școlar;

-punerea în funcțiune a unei stații de sortare deșeuri.

De asemenea au fost inițiate 3 proiecte de Hotărâre de Guvern în vederea alocării de fonduri pentru situațiile de urgență.

Numărul informărilor transmise la Ministerul Administrației și Internelor cu privire la problemele identificate în domeniile de interes major ori la aspectele care pot fi ȋmbunătățite=107.

În legătură cu constatarea capacității instituționale în activitatea de verificare a legalității actelor administrative emise/adoptate de autoritățile administrației publice locale; s-au elaborat și transmis cancelariei prefectului 104 documente constatatoare.

S-au derulat totodată acțiuni de îndrumare a autorităților publice locale, organizate pentru cunoașterea normelor legale.(31 de activități).

S-a emis un volum mare de acte administrative – 42645 ceea ce a determinat uneori situații de majorare a numărului de zile necesare analizării și verificării efective a actului administrativ.

-Ca urmare a verificărilor efectuate, pentru actele administrative apreciate nelegale, s-au formulat proceduri în vederea revocării acestora;

-De asemenea, au fost formulate plângeri la instanța de contencios administrativ, prin care s-a solicitat anularea actelor administrative întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale;

-Verificarea legalității actelor administrative adoptate/emise a făcut obiectul instruirilor cu secretarii unităților administrative teritoriale, ocazie cu care au fost făcute clarificări pe cazuri concrete, cu privire la documentația care se înaintează prefectului, precum și cu privire la respectarea normelor de tehnică legislative stabilite de lege;

-S-au efectuat acțiuni de îndrumare și control la nivelul comisiilor locale de fond funciar în vederea aplicării în mod unitar a dispozițiilor legale privind legile reparatorii;

-S-au purtat discuții și s-au clarificat anumite aspecte referitor la noile reglementări legale și impactul pe care îl au modificările survenite asupra activității desfășurată de către secretarii unităților administrative teritoriale.

-De asemenea au fost întreprinse demersuri și pentru îmbunătățirea celorlalte activități ce țin de competența instituției, după cum urmează: Au fost modificate și îmbunătățite procedurile cu privire la:

adoptarea și evidența hotărârilor Comisiei Județene de fond funciar;

aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

aplicarea Legii nr. 290/2003;

Creșterea capacității de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, care au sediul în județ; numărul verificărilor efectuate cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate, pentru evaluarea modului de organizare și desfășurare a activității acestora fiind de 165; ca urmare a constatărilor desprinse s-au formulat 45 de propuneri dintre care 14 au fost transmise Ministerului Administrației, pentru a se vedea în vedere la elaborarea actelor normative viitoare;

S-au efectuat astfel controale tematice la ITM Prahova, AJOFM Prahova, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranță Alimentelor Prahova; Au fost efectuate verificări ale ducerii la îndeplinire a hotărârilor luate în cadrul ședințelor Colegiului Prefectural; Au fost stabilite măsurile necesare implementării programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune adoptate la nivel național; Au fost stabilite domeniile în care este necesară acțiunea coordonată a mai multor servicii publice deconcentrate;

O atenție deosebită s-a acordat creșterii capacității de coordonare și de verificare a acțiunilor întreprinse în vederea implementării prevederilor legale în domeniul alegerilor locale si parlamentare.

Au fost organizate 82 de evenimente dintre care 15 instruiri cu personalul de specialitate al organelor administrației locale;

-A fost monitorizat modul în care s-a desfășurat activitatea de pregătire din punct de vedere tehnic a alegerilor locale și parlamentare, precum și a referendumului la nivelul celor 104 localități;

-S-au efectuat atât informări scrise către unitățile administrative teritoriale din județ, cât și convocări cu secretarii unităților administrative teritoriale și cu președinții secțiilor de votare, privind modul de decontare a cheltuielilor efectuate pentru desfășurarea referendumului, alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale și parlamentare;

-De asemenea, în cadrul instruirilor care au avut loc au fost prelucrate toate dispozițiile legale incidente;

-S-au desfășurat acțiuni de control la sediile instituțiilor unde au fost organizate secțiile de votare pentru depistarea eventualelor situații de încălcare a dispozițiilor legale;

-Ca urmare a acțiunilor de verificare și control problemele identificate au fost soluționate în timp util, astfel că activitatea privind alegerile s-a încheiat fără incidente, cu respectarea dispozițiilor legale.

În vederea întaririi capacității de sprijinire a acțiunilor de creștere a absorbției fondurilor europene s-au derulat 35 de acțiuni. Ca urmare, numărul de proiecte aplicate, care sunt deja monitorizate este de 62.

-Au fost monitorizate următorul număr de proiecte derulate de APL și alte entități din județul Prahova:-POR=20; -POSDRU=8; -PODCA=10; -POS Mediu=3; -POSCCE=4; -PNDR=17.

În acest sens au fost trimise APL adrese de informare privind noi posibilități de accesare a Fondurilor Structurale;

-Editarea lunară a newsletter-ului “Infoprefectura”, care a asigurat un înalt grad de consultant de specialitate;

-Oferirea de consultanță de specialitate prin intermediul căreia s-au îndrumat potențiali beneficiari interesați către instituțiile direct implicate;

-Oferire de documentație specifică (ghiduri ale solicitanților, cerere de finanțare, anexe etc.);

-Organizarea unei sedințe pentru informarea unor autorități publice locale cu privire la posibilitatea de a depune documentație în cadrul Fondului de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE).

S-au realizat 80 de activități vizând:

– Colaborarea cu structurile deconcentrate ale ministerelor și autoritățile locale pentru coordonarea activităților și monitorizarea modului de implementare a politicilor publice pentru romi, în special a Strategiei Guvernului României de îmbunătățire a situației romilor în județ și a Planului general de măsuri;

-Colaborarea cu Inspectoratul Școlar Județean și ONG-uri rome pentru implementarea politicilor publice pentru romi;

-Au fost transmise administrațiilor locale adrese privind implementarea H.G. nr. 1221/2011 pentru aprobarea Strategiei Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor pentru perioada 2012-2020;

-Au fost întreprinse deplasări în teren pentru întâlnirea cu administrațiile locale privind analiza stadiilor de implementare a H.G. nr. 1221/2011;

-A fost înființat Biroul Județean pentru Romi (B.J.R) și Grupul de lucru Mixt (G.L.M) pentru Romi, organisme cheie în implementarea la nivel județean a prevederilor legislative referitoare la etnia romă;

-Au avut loc întâlniri cu Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă, Inspectoratul Școlar, Autoritatea de Sănătate Publică, ONG-uri rome și experți de etnie romă pe diverse teme cu implicări majore în societate.

– adoptarea unor măsuri de promovare a serviciilor de sănătate publică care să contribuie la creșterea accesului cetățenilor aparținând minorității rome la serviciile de sănătate publică și la creșterea speranței de viață.

-S-a încheiat un protocol cu Forumul Femeilor Rome din România privind găsirea unor soluții în prevenirea și stoparea abandonului maternal în rândul femeilor rome.

-Au fost promovate campanii de asigurare a accesului egal, gratuit și universal al cetățenilor români aparținând minorității rome la educație de calitate la toate nivelurile în sistemul public de învățământ.

Creșterea gradului de transparență a activității instituției prefectului, prin informarea continuă cu privire la activitatea instituției și furnizarea unui spectru larg de informații de interes public și prin implicarea partenerilor sociali în procesul decizional; numărul evenimentelor organizate pentru promovarea activității prefectului, respectiv a instituției prefectului a fost de 146.

S-a deschis Punct de lucru în municipiul Câmpina a Serviciului Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple jud. Prahova; S-au organizat ceremonii publice militare și civile; Promovarea acțiuni în mass-media; Conferințe presă; Briefinguri de presă; Intervenții televizate; Actualizarea informațiilor de pe site-ul instituției prefectului, conform modificărilor informaționale intervenite, etc.

S-au organizat multe acțiuni în cadrul Comisiei de Dialog Social referitoare la:

-prevederile Legii nr.62/2011 privind dialogul social; – prezentare Proiect ”Împreună pentru Dezvoltarea Dialogului Social”; -analizarea respectării contractelor de furnizare și plată a serviciilor medicale; -problemele financiare cu care se confruntă Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Utilajul Petrolier.

Concluziile întâlnirilor și propunerile de remediere a problemelor au fost transmise ministerelor de resort.

CONCLUZII

Ca stat european cu drepturi depline, România trebuie să continuie procesul de reformare în administrația publică încercând să elimine dificultățile cu care se confruntムîn prezent administrația centrală și locală în procesul de reformă a funcției publice, atât din perspectiva aplicării legislației în vigoare, cât și din punctul de vedere al managementului intern în implementarea acestei legislații și încercarea de a formula o serie de recomandări practice în vederea eliminării/diminuării pe viitor a acestor obstacole.

În ceea ce privește stabilitatea funcției publice, există un consens asupra necesității de a asigura respectarea acestui principiu în vederea construirii unei cariere durabile în funcția publică, delimitarea mai clară a palierului de la care prerogativele de putere publică se confundă cu acelea ale unui mandat politic.

Putem exemplifica șefii serviciilor deconcentrate, încadrați în prezent în categoria funcționarilor publici de conducere, care s-a transformat în manageri contractuali putând fi mai ușor înlocuiți odată cu schimbările survenite la nivel politic. Această modificare este fundamentată exclusiv politic și nu aduce argumente în sprijinul unei viziuni pe termen lung asupra reformei; funcția contractuală nu va mai fi purtătoare de putere publică și, deci, de reprezentare.

De asemeni procesul de depolitizare a funcției publice vizeaza dimensiunea practică a acestei probleme, de a întări rolul activ al comisiilor de disciplină din cadrul instituțiilor și autorităților publice în monitorizarea și sancționarea cazurilor de ingerință politică în administrație (un exemplu concret fiind acela al monitorizării pe viitor a numărului de funcționari implicați în campaniile electorale, în vederea adoptării măsurilor sancționatorii aferente). Se intentioneaza interzicerea dreptului de a fi membru de partid al funcționarilor publici de la toate nivelurile, sub sancțiunea scoaterii definitive din corpul funcționarilor publici, pentru a preveni astfel cazurile de implicare/presiune politică.

O administrație eficientă, chiar în țările cu tradiție, nu este alcătuită în mod exclusiv din tehnocrați, și că la nivelul factorilor de decizie ea trebuie să reflecte și o viziune politică, dar implementarea acestei viziuni de către funcționarii publici trebuie să se facă în litera și în spiritul legii.

Un alt aspect important este acela al nevoii de consens la nivelul clasei politice asupra sistemului instituțional și asupra legislației-cadru care reglementează în prezent funcția publică din România. Instabilitatea instituțională și legislativă, precum și lipsa unei viziuni articulate asupra reformei funcției publice, duc la perpetuarea unei stări de provizorat care ar putea avea repercusiuni negative asupra obiectivului de profesionalizare a funcției publice. Tendința este aceea ca la fiecare schimbare politică să se caute noi artificii legislative care să forțeze administrația publică, de o manieră sau alta, să se supună unor cerințe politice.

Statutul funcționarului public, în actuala sa formă, creează toate premisele unui serviciu public de calitate, similar administrațiilor europene. Problema actualei legislații nu este, deci, una de conținut, ci una de implementare, instituțiile publice nevalorificând în mod eficient mecanismele/instrumentele pe care au la dispoziție pentru o aplicare corectă a legii.

Îmbunătățirea procedurilor de recrutare, evaluare, control și promovare în funcția publică, mecanismele de motivare a funcționarilor publici, precum și pregătirea profesională și formarea continuă în cariera de funcționar public duc la formarea unui corp de funcționari profesionist, integru, aflat în folosul comunității.

O problemă importantă o constituie creșterea transparenței și integrității funcției publice care trebuie să fie examinată prin prisma a trei componente principale ce sunt reglementate de legislația național și anume: conflitul de interese, incompatibilitățile și conduita funcționarilor publici. Ar fi de dorit ca fiecare instituție publică să-și elaboreze un cod etic destinat propriilor angajați care să aibă rolul de a proteja organizația de practicile neetice.

În managementul funcției publice, funcției și funcționarilor publici se impune necesitatea actualizării cunoștințelor și competențelor proprii. Se consideră ca fiind importante unele măsuri și acțiuni cum ar fi: fundamentarea riguroasă pe criterii de performanță a politicilor de gestionare a resurselor umane, perfecționarea structurilor de organizare a administrației publice ca premisă pentru un management performant, detalierea obiectivelor strategice ale instituțiilor precum și revizuirea regulamentelor de organizare și funcționare a acestora.

Creșterea nivelului calitativ al performanțelor funcționarilor publici impune cu necesitate “introducerea sistemului de indicator de performanță în sectorul public”

Sistemul de indicatori de performanță face posibilă evaluarea consumului de resurse în raport cu rezultatele obținute după încheierea proceselor de realizare și furnizare a serviciilor și compararea acestora cu nivelurile stabilite ca obiective.

Rezultatele obținute de managerii organizațiilor de servicii au condus la întărirea încrederii acestora în noul sistem, pe care l-au apreciat ca având o utilitate practică deosebită, cel puțin din următoarele considerente:

contribuie la cunoașterea situației reale a fiecărui tip de serviciu public;

permite identificarea disfuncționalităților în procesul de realizare și de furnizare a serviciilor;

oferă informații despre reacțiile clienților față de serviciile oferite;

creează posibilitatea reorientării parțiale a unor servicii sau chiar renunțarea la cele care nu sunt cerute pe piața serviciilor;

permite identificarea gradului de eficacitate a managerilor și executanților implicați în procesul de executare și furnizare de servicii;

sprijină managerii organizațiilor de servicii să descopere care este cel mai eficient sistem de realizare și furnizare a acestora;

permite o corelare a efortului personalului cu rezultatul obținut și cu nivelul de performanță realizat etc.

De altfel evaluarea performanțelor în organizațiile de servicii reprezintă o condiție prealabilă oricărui efort de îmbunătățire a gestionării serviciilor publice locale. Aceasta permite întărirea controlului autorităților locale asupra gestionării serviciilor publice și, ceea ce este foarte important în orice sistem normal, asumarea răspunderii managerilor și executanților pentru calitatea deciziilor și pentru modul de implementare a acestora, favorizând transparența activităților de interes public și colaborarea cu beneficiarii serviciilor oferite.

Bibliografie

●Alexandru, I., Administrația și puterea politică, în RDP nr. 2/2003, p. 3.

●Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii. Realități. Perspective., Editura Lumina Lex, București, 1999

●Alexandru, Ioan, Cărăușan Mihaela, Bucur Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

●Alexandru, Ioan, Popescu-Slăniceanu Ion, Cărăușan Mihaela, Enescu Cosmin-Ionuț, Dincă Dragoș, Drept administrativ, Editura Economică, București, 2003

●Alexandru, Ioan, Tratat de drept administrativ, op.cit.

●Androniceanu, Armenia – Noutati in managementul public-Ed. Universitara, Bucuresti, 2005.

●Anton Trăilescu, Drept administrativ. Tratat elementar., Editura All Beck, București, 2002, p. 21

●Antonie, Iorgovan, Tratat de drept administrativ, București, Editura C.H. Beck, 2005, p. 322.

●Apostol-Tofan, Dana, Drept administrativ. Volumul I, Editura All Beck, București, 2003

●Apostol-Tofan, Dana, Puterea discreționară și excesul de putere, Editura All Beck, București, 1999

●Bălan, Emil, Drept administrativ și procedură administrativă, Editura Universitară, București, 2002

●Bălan, Emil, Instituții de drept public, Editura All Beck, București, 2003

●Bălan, Emil, Prefectul și prefectura în sistemul administrației publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997

●Bălan, Emil, Procedura administrativă, Editura Universitară, București, 2005

●Beleiu, Gheorghe – Drept civil roman, Introducere in dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2005, Editia a X-a

●Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004

●Calinoiu, Constanta Verginia Vedinas- Teoria functiei publice comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1999.

●Carp, R., Strategii și propuneri de reformă a administrației publice in perspectiva integrării europene, în RDP nr. 2/2006, p. 107.

●Corbeanu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2002

●Dacian Dragoș Cosmin, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații., Editura All Beck, București, 2005

●Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003, p. 267

●Daria Gheorghiu, Semnificația profesionalizării funcției de prefect, Institutul de Științe Administrative Paul Negulescu, Sibiu, mai 2005

●Emil Bălan, Drept administrativ…, p. 103

●Emil Bălan, Prefectul și prefectura….,p. 41

●Erast, Diti, Tarangul, op. cit, p. 231.

●Giurgiu, Liviu, Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 2001

●Gorjan, Ilie, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

●Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 232

●Ioan, Muraru și colab., Drept constituțional și Instituții politice, vol. I, Ed. a XI, Ed. All Beck, 2003, p. 165.

●Ion, Corbeanu, Drept administrativ. Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 214

●Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, București 1996, vol.I si II

●Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Editura All Beck, București, 2001

●Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editia a 4-a, Editura All Beck, București, 2005

●Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editura All Beck, București, 2007

●Jeze, Gaston, Les principes generaux de droit administratif, Pans, 1930, p. 285

●Laubadere, A., op. cit., p. 82.

●Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2005

●Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007

●Mihai, Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Ed. Cerma, București, 1998, p. 323.

●Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 212

●Muraru, I., în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, op. cit., p. 92.

●Negulescu, P., Tratat de drept administrativ, București, 1934, vol. II, p. 604.

●Oroveanu, Mihai, Tratat de drept administrativ, Editura Cerma. București, 1998, p. 239

●Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007

●Preda, Mircea, Vasilescu Benonica, Drept administrativ. Partea specială., Editura Lumina Lex, București, 2006

●Preda, Mircea, Vasilescu Benonica, Drept administrativ. Partea specială., Editura Lumina Lex, București, 2007

●Prisacaru, Valentin – Functionarii publici, Ed.All Beck, Bucuresti,2004

●Profiroiu, Alina, Popescu Irina, Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2005

●Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu,Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004, p. 127

●Trailescu, Anton – Drept administrativ, Editura Alma Mater, Timișoara, 1999.

●Țiclea, Alexandru, Andrei, Popescu, Dreptul muncii, Ed. Rosetti, București 2004, p. 11.

●Vedinas, Verginia – Legea 188 din 8 Decembrie 1999, privind Statutul functionarilor publici, comentata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, editia III. 2004

●Vedinaș, Verginia- Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2004

●Verginia, Vedinaș, Constanta Calinoiu, Statutul funcționarului public, Ed. Universul Juridic, București. 2007, p. 42.

●Art.11 alin.1 din Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului,articol abrogat în prezent de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 11 din OUG nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 2 al. 3 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Art. 2 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Art. 251 alin. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005

●Art. 251 alin. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005

●Art. 29 din Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat în Monitorul Oficial 574 din 4 iulie 2006 accesat la data 3.02.2012

●Art. 3 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici publicat în Monitorul Oficial nr. 757 din 29 octombrie 2003

● Art. 36 alin. 1 din Legea 340/2004, art. abrogat în prezent prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005

●Art. 39 alin. 3 și 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 40 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 41 din Constituția României.

●Art. 5 al. 1 Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Art. 50 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.

●Art. 8 alin. 1 din OUG nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●http://legestart.ro/Legea-251-2006-modificarea-completarea-Legii-188-1999-Statutul-functionarilor-publici-(MjAwOTcx).htm

●http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/161_2003.php

●http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php/

●http://www.cdep.ro/proiecte/2010/100/50/2/pvg152.pdf

●http://www.juris.ro/reviste-nr/Revista-de-Drept-Public-nr-18/

●http://www.prefecturaprahova.ro/

●Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004

●Legea dialogului social nr. 62/2011 publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.

●Legea nr. 115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere publicata in Monitorul Oficial nr. 263 din 28 octombrie 1996.

●Legea nr. 144/2007 privind înființarea Agenției Naționale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 8 decembrie 2007

●Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.

●Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și a mediului de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003

●Legea nr. 181/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 24 mai 2006.

●Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Legea nr. 251/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici publicat în Monitorul Oficial 574 din 4 iulie 2006

●Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici publicată în M. Of. nr. 157 din 23 februarie 2004, republicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.

Anexa 1. Servicii publice deconcentrate și alte servicii

Direcția de Sănătate Publică Prahova

Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național

Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor

Oficiul Teritorial pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, și Cooperație Ploiești

Inspectoratul Teritorial de Muncă

Casa Județeană de Pensii

Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă

Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Prahova

Direcția Judeteană de Sport și Tineret

Casa de Cultură a Studenților Ploiești

Direcția Județeană Generală a Finanțelor Publice

Direcția Judeteană pentru Accize și Operațiuni Vamale PRAHOVA

Garda Financiară-Secția Prahova

Direcția Agricolă Prahova

Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și a Materialului Săditor

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare PLOIEȘTI

Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură

Oficiul Județean de Studii Pedologice și Agrochimie

Oficiul Județean pentru Ameliorare si Reproducție în Zootehnie

Agenția Județeană de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit

Agenția Județeană de Protecție a Mediului

Garda Națională de Mediu-Comisariatul Regional Argeș-Comisariatul Judetean Prahova

Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Prahova

Direcția Județeană de Statistică

Inspectoratul de Stat în Construcții – Direcția Regională în Construcții Sud-Muntenia

Oficiul Județean de Postă

Inspectoratul Școlar Județean

Casa Corpului Didactic

Agenția Națională pentru Resurse Minerale – Direcția Generală Inspecție și Supraveghere Teritorială a Activităților Miniere și a Operațiunilor Petroliere-Compartimentul de Inspecție Teritorială PLOIEȘTI

Secția de Gospodărire a Apelor Prahova

Direcția Silvică

Secția Drumuri Naționale

Casa de Asigurări de Sănătate

Inspectoratul pentru Situații de Urgență

Inspectoratul Județean de Poliție

Inspectoratul Județean de Jandarmi

Gruparea de Jandarmi Mobilă

Oficiul Cadastru și Publicitate Imobiliară

Structura Teritorială pentru Problemele Speciale Prahova

Registrul Auto Roman

Autoritatea Rutieră Română

Direcția Regională de Metrologie

Bibliografie

●Alexandru, I., Administrația și puterea politică, în RDP nr. 2/2003, p. 3.

●Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii. Realități. Perspective., Editura Lumina Lex, București, 1999

●Alexandru, Ioan, Cărăușan Mihaela, Bucur Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

●Alexandru, Ioan, Popescu-Slăniceanu Ion, Cărăușan Mihaela, Enescu Cosmin-Ionuț, Dincă Dragoș, Drept administrativ, Editura Economică, București, 2003

●Alexandru, Ioan, Tratat de drept administrativ, op.cit.

●Androniceanu, Armenia – Noutati in managementul public-Ed. Universitara, Bucuresti, 2005.

●Anton Trăilescu, Drept administrativ. Tratat elementar., Editura All Beck, București, 2002, p. 21

●Antonie, Iorgovan, Tratat de drept administrativ, București, Editura C.H. Beck, 2005, p. 322.

●Apostol-Tofan, Dana, Drept administrativ. Volumul I, Editura All Beck, București, 2003

●Apostol-Tofan, Dana, Puterea discreționară și excesul de putere, Editura All Beck, București, 1999

●Bălan, Emil, Drept administrativ și procedură administrativă, Editura Universitară, București, 2002

●Bălan, Emil, Instituții de drept public, Editura All Beck, București, 2003

●Bălan, Emil, Prefectul și prefectura în sistemul administrației publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997

●Bălan, Emil, Procedura administrativă, Editura Universitară, București, 2005

●Beleiu, Gheorghe – Drept civil roman, Introducere in dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2005, Editia a X-a

●Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004

●Calinoiu, Constanta Verginia Vedinas- Teoria functiei publice comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1999.

●Carp, R., Strategii și propuneri de reformă a administrației publice in perspectiva integrării europene, în RDP nr. 2/2006, p. 107.

●Corbeanu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2002

●Dacian Dragoș Cosmin, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații., Editura All Beck, București, 2005

●Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003, p. 267

●Daria Gheorghiu, Semnificația profesionalizării funcției de prefect, Institutul de Științe Administrative Paul Negulescu, Sibiu, mai 2005

●Emil Bălan, Drept administrativ…, p. 103

●Emil Bălan, Prefectul și prefectura….,p. 41

●Erast, Diti, Tarangul, op. cit, p. 231.

●Giurgiu, Liviu, Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 2001

●Gorjan, Ilie, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

●Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 232

●Ioan, Muraru și colab., Drept constituțional și Instituții politice, vol. I, Ed. a XI, Ed. All Beck, 2003, p. 165.

●Ion, Corbeanu, Drept administrativ. Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 214

●Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, București 1996, vol.I si II

●Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Editura All Beck, București, 2001

●Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editia a 4-a, Editura All Beck, București, 2005

●Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editura All Beck, București, 2007

●Jeze, Gaston, Les principes generaux de droit administratif, Pans, 1930, p. 285

●Laubadere, A., op. cit., p. 82.

●Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2005

●Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007

●Mihai, Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Ed. Cerma, București, 1998, p. 323.

●Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 212

●Muraru, I., în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, op. cit., p. 92.

●Negulescu, P., Tratat de drept administrativ, București, 1934, vol. II, p. 604.

●Oroveanu, Mihai, Tratat de drept administrativ, Editura Cerma. București, 1998, p. 239

●Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007

●Preda, Mircea, Vasilescu Benonica, Drept administrativ. Partea specială., Editura Lumina Lex, București, 2006

●Preda, Mircea, Vasilescu Benonica, Drept administrativ. Partea specială., Editura Lumina Lex, București, 2007

●Prisacaru, Valentin – Functionarii publici, Ed.All Beck, Bucuresti,2004

●Profiroiu, Alina, Popescu Irina, Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2005

●Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu,Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004, p. 127

●Trailescu, Anton – Drept administrativ, Editura Alma Mater, Timișoara, 1999.

●Țiclea, Alexandru, Andrei, Popescu, Dreptul muncii, Ed. Rosetti, București 2004, p. 11.

●Vedinas, Verginia – Legea 188 din 8 Decembrie 1999, privind Statutul functionarilor publici, comentata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, editia III. 2004

●Vedinaș, Verginia- Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2004

●Verginia, Vedinaș, Constanta Calinoiu, Statutul funcționarului public, Ed. Universul Juridic, București. 2007, p. 42.

●Art.11 alin.1 din Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului,articol abrogat în prezent de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 11 din OUG nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 2 al. 3 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Art. 2 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Art. 251 alin. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005

●Art. 251 alin. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005

●Art. 29 din Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat în Monitorul Oficial 574 din 4 iulie 2006 accesat la data 3.02.2012

●Art. 3 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici publicat în Monitorul Oficial nr. 757 din 29 octombrie 2003

● Art. 36 alin. 1 din Legea 340/2004, art. abrogat în prezent prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005

●Art. 39 alin. 3 și 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 40 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●Art. 41 din Constituția României.

●Art. 5 al. 1 Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Art. 50 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.

●Art. 8 alin. 1 din OUG nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006

●http://legestart.ro/Legea-251-2006-modificarea-completarea-Legii-188-1999-Statutul-functionarilor-publici-(MjAwOTcx).htm

●http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/161_2003.php

●http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php/

●http://www.cdep.ro/proiecte/2010/100/50/2/pvg152.pdf

●http://www.juris.ro/reviste-nr/Revista-de-Drept-Public-nr-18/

●http://www.prefecturaprahova.ro/

●Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004

●Legea dialogului social nr. 62/2011 publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.

●Legea nr. 115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere publicata in Monitorul Oficial nr. 263 din 28 octombrie 1996.

●Legea nr. 144/2007 privind înființarea Agenției Naționale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 8 decembrie 2007

●Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.

●Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și a mediului de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003

●Legea nr. 181/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 24 mai 2006.

●Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici publicat in Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999

●Legea nr. 251/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici publicat în Monitorul Oficial 574 din 4 iulie 2006

●Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici publicată în M. Of. nr. 157 din 23 februarie 2004, republicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.

Anexa 1. Servicii publice deconcentrate și alte servicii

Direcția de Sănătate Publică Prahova

Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național

Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor

Oficiul Teritorial pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, și Cooperație Ploiești

Inspectoratul Teritorial de Muncă

Casa Județeană de Pensii

Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă

Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Prahova

Direcția Judeteană de Sport și Tineret

Casa de Cultură a Studenților Ploiești

Direcția Județeană Generală a Finanțelor Publice

Direcția Judeteană pentru Accize și Operațiuni Vamale PRAHOVA

Garda Financiară-Secția Prahova

Direcția Agricolă Prahova

Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și a Materialului Săditor

Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare PLOIEȘTI

Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură

Oficiul Județean de Studii Pedologice și Agrochimie

Oficiul Județean pentru Ameliorare si Reproducție în Zootehnie

Agenția Județeană de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit

Agenția Județeană de Protecție a Mediului

Garda Națională de Mediu-Comisariatul Regional Argeș-Comisariatul Judetean Prahova

Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Prahova

Direcția Județeană de Statistică

Inspectoratul de Stat în Construcții – Direcția Regională în Construcții Sud-Muntenia

Oficiul Județean de Postă

Inspectoratul Școlar Județean

Casa Corpului Didactic

Agenția Națională pentru Resurse Minerale – Direcția Generală Inspecție și Supraveghere Teritorială a Activităților Miniere și a Operațiunilor Petroliere-Compartimentul de Inspecție Teritorială PLOIEȘTI

Secția de Gospodărire a Apelor Prahova

Direcția Silvică

Secția Drumuri Naționale

Casa de Asigurări de Sănătate

Inspectoratul pentru Situații de Urgență

Inspectoratul Județean de Poliție

Inspectoratul Județean de Jandarmi

Gruparea de Jandarmi Mobilă

Oficiul Cadastru și Publicitate Imobiliară

Structura Teritorială pentru Problemele Speciale Prahova

Registrul Auto Roman

Autoritatea Rutieră Română

Direcția Regională de Metrologie