Prefață (Dumitru Irimia ) … 7 [617975]

Cuprins

Prefață (Dumitru Irimia ) ……………………………………………………. 7
Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal …………. 12
Controverse etimologice …………………………………………………… 13
Argou – argouri ………………………………………………………………. 16
Argoul ca limbaj special …………………………………………………… 18
Argoul ca vocabular ………………………………………………………… 23
Argoul ca stil …………………………………………………………………… 26
Argoul ca norm ă………………………………………………………………. 33
Trăsăturile normei argotice ………………………………………………. 49
Funcțiile argoului în actul de comunicare ………………………….. 56
Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc ………………. 59
Atestarea ………………………………………………………………………… 61
Argoul și libertatea de expresie …………………………………………. 64
Întemeietorul …………………………………………………………………… 73
Creatorul de școală …………………………………………………………. 81
Cercetarea argoului în perioada interbelic ă ……………………….. 95
Cercetarea argoului în perioada comunist ă ………………………. 106
G. Ivănescu și ipoteza sincronismului ………………………………. 108
Cercetarea argoului dup ă 1990 ……………………………………….. 112
Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor ………………….. 121
Nivelul morfologic …………………………………………………………. 125
Flexiunea nominal ă ……………………………………………………….. 126
Flexiunea verbal ă ………………………………………………………….. 132
Interjecția ……………………………………………………………………… 138
Nivelul sintactic …………………………………………………………….. 139
Nivelul lexical ……………………………………………………………….. 147

Stilistica argoului în com unicarea prin intermediul
internetului ………………………………………………………………… 165
Trăsături funcțional-expresive ale interac țiunii verbale
între utilizatorii de internet …………………………………………… 167
Particularit ăți morfo-sintactice cu valoare expresiv ă …………. 171
Flexiunea nominal ă ……………………………………………………….. 171
Flexiunea verbal ă ………………………………………………………….. 200
Expresivitatea structurilor idiomatice ………………………………. 219
Semantica argotic ă ………………………………………………………… 253
Stilistica și poetica argoului în textul literar ………………….. 266
Cînticele unui „fante fără frică”. Miron Radu Paraschivescu … 269
Dixtracțiile unor „b ăieți de gașcă”. Dan Lungu ………………… 311
Moșmandele unui „rechin versat”. Mihai Avasilc ăi …………… 329
Observații finale …………………………………………………………… 335
Bibliografie ………………………………………………………………….. 339

Prefață
Multă vreme, cu rare excep ții, lingvistica româneasc ă nu a cercetat în
mod sistematic argoul . Lingvistica sau stilistica nu l-au ignorat dar l-au
integrat între alte fenomene, mai ales atunci cînd au avut în centru
interpretarea limbajului popular sau a unor crea ții literare din stilul
beletristic cult. Dup ă 1990, poate și în strîns ă legătură cu manifestarea
unei libert ăți care pare s ă suspende hotarul dintre limba de cultur ă și
limbajul familiar în varianta bolov ănoasă sau buruienoas ă sau chiar
agresivă, argoul se impune tot mai mult aten ției lingviștilor.
Ioan Milic ă s-a interesat de mai mul ți ani de aspecte specifice ale
actului de comunicare lingvistic ă la elevi și studenți, realizînd în timp
înregistrări ale comunic ării orale în care argoul ocupa un loc semnifi-
cativ. Pentru teza de doctorat, intitulat ă Stilistica argoului în limba
română contemporan ă, el și-a extins cercet ările și la alte categorii de
vorbitori și căi de comunicare (internetul) . În paralel, a cercetat și modul
în care a fost receptat și interpretat argoul în lingvistica româneasc ă și
franceză, mai ales, începînd cu sec. al XIX-lea. Rezultatul este un
studiu amplu, în care autorul caut ă răspuns la întreb ări privind esen ța
argoului (cînd recurge și la sociolingvistic ă și psiholingvistic ă) și
realizează o analiză substanțială a argoului în comunicarea lingvistic ă și
în comunicarea literar ă.
Structura lucr ării corespunde celor dou ă abordări, teoretic ă și descrip-
tivă. În prima perspectiv ă, teza se impune prin complexitatea și temei-
nicia demersului științific din capitolul, mai bogat în con ținut decît las ă
să se vadă titlul, Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal și
din capitolul Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc .
Autorul face într-adev ăr o incursiune în istoria interpret ării acestei
categorii lingvistice pornind de la etimologia termenului argot /argou ,
dar urmărește totodat ă, și mai ales, procesul de conceptualizare în
funcție de diferite puncte de vedere exprimate mai cu deosebire în
lingvistica francez ă (A. Dauzat, P. Guiraud) și în lingvistica româneasc ă
(Lazăr Șăineanu). Impunerea termenului argou , după sau concomitent cu
încercarea altor denumiri, ie șite din uz, în opozi ție apoi cu termenul
jargon , stă în legătură nu numai cu prestigiul studiilor realizate în spa țiul
francez, ci și cu procesul conceptualiz ării într-o perioad ă în care realitatea

Expresivitatea argoului
8
însăși, argotică, să spunem, deopotriv ă socială, culturală și lingvistic ă,
impunea termenul. În acest sens, argument ările lui Albert Dauzat și Lazăr
Șăineanu, trecute într-un anumit sens și în varianta P. Guiraud, pot fi
considerate complementare.
Probleme de conceptualizare ridic ă această categorie în special dup ă
extinderea termenului argot /argou de la vorbirea/limbajul r ăufăcători-
lor la alte tipuri de colectivit ăți automarginalizate sau marginalizate de
societate (droga ți, homosexuali etc.) sau care sînt parte din societate
(elevi, studen ți, tineri). Aceast ă extindere a termenului nu poate ascunde
producerea unor muta ții semnificative în înse și principiile de constituire
și funcționare a argoului. Fenomenul, marcat în bibliografia temei prin
opoziția argou vechi – argou modern , a constituit problema cea mai
important ă și mai ridic ătoare de întreb ări cu care a avut a se confrunta
autorul. Capitolul Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
este remarcabil tocmai prin baza teoretic ă pe carte și-o asumă Ioan
Milică, în măsură să-l îndrept ățească la integrarea în aceea și categorie
lingvistică atît a argoului originar, cît și a vorbirii celorlalte colectivit ăți
pentru care se folose ște același termen.
Printr-o dialectic ă bine stăpînită autorul î și desfășoară demersul
ștințific într-o perspectiv ă logică structurat ă în trepte, a șa încît constru-
irea și argumentarea propriului punct de vedere privind esen ța argoului
să depășească alegerea pe care bibliografia problemei i-o oferea între
limbaj special , tip deosebit de vocabular și stil. La capătul acestui
demers, autorul î și află principalul sprijin în concep ția lui Eugen
Coșeriu despre normă, înțeleasă ca model particular de actualizare în
vorbire a sistemului unei limbi. Privit ă concepția lui Coșeriu în integra-
litatea ei, adic ă în perspectiva celor trei ipostaze ale limbii: sistem –
normă – vorbire și, totodat ă, în perspectiva celor dou ă ipostaze ale
stilisticii: stilistica normei și stilistica vorbirii , argoul poate fi inter-
pretat ca normă-model în raport cu o norm ă înglobant ă, să spunem,
aceasta generatoare a unui stil, în baza tipului de cunoa ștere și comu-
nicare, stilul conversa ției în varianta conversa ției familiare, în interiorul
culturii citadine.
Două sînt principalele coordonate între care î și construie ște Ioan
Milică propriul punct de vedere și între care va a șeza interpretarea din
componenta analitic ă a lucrării: a) dep ășirea nivelului lexicologic, prin
integrarea unit ăților denominative în structuri morfo-sintactice, odat ă

Prefață
9
cu situarea argoului în desf ășurarea actului de comunicare; b) orientarea
argument ării, chiar dac ă mai mult implicit ă, în funcție de raportul genul
proxim – diferen ța specific ă.
În acest sens, în discutarea argoului prin raportul expresivitate –
oralitate – încifrare , se va putea sublinia c ă oralitatea , chiar dac ă este
proprie limbajului popular, în gene ral, sau în varianta conversa ției fami-
liare de tip citadin, r ămîne, în orice caz (chiar în varianta trecut ă în scris
prin mijloace electronice), definitorie. Diferen ța o face încifrarea
semantică și se întemeiaz ă pe sursele concrete ale expresivit ății. La un
al doilea nivel, apoi, expresivitatea determină distincția dintre argoul
originar, autentic, am spune, al ho ților, pușcăriașilor etc. și argoul elevilor,
studenților, tinerilor. Expresivitatea argoului originar este implicit ă și
preponderent (dac ă nu chiar exclusiv) func țional-lingvistic ă pentru
argotizanți. Numai pentru anali știi argoului sau pentru cel ce prive ște
din afară, termenii și structurile argotice î și dezvăluie poten țele de
expresivitate stilistic ă. Argoul studen ților, dimpotriv ă, se distinge prin
opoziții expresive întemeiate pe un proces de creativitate în desf ășurare
neîntrerupt ă, funcționînd și fiind perceptibile ca atare în chiar actul de
comunicare lingvistic ă. Se poate adînci, apoi, deosebirea dintre argou și
limbajele speciale sau limbajele specializate , și din perspectiva tipului
de cunoaștere ( empirică vs științifică), și din perspectiva naturii lexicului
(termeni apelativi vs termeni conceptuali ).
Baza teoretic ă fixată în capitolul Ipostazele metalingvistice ale unui
cuvînt marginal își dezvăluie și consolideaz ă îndreptățirea prin nuan ță-
rile din capitolul Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc , în
care autorul p ătrunde, cu exact ă înțelegere și cu spirit critic, în concep ția
despre stilistic ă în general sau/ și despre argou în special a lui Iorgu
Iordan, Laz ăr Șăineanu, G. Iv ănescu, pîn ă la cercet ări foarte recente
realizate de Rodica Zafiu, Adriana Stoichi țoiu-Ichim, Miori ța Baciu Got.
Acest capitol este exemplar pentru contribu ția pe care o aduce docto-
randul, pe de o parte, la cunoa șterea procesului de co nceptualizare, pe de
alta, la cunoa șterea dinamicii argoului prin re ferirea la diferite corpusuri
publicate în varii moduri în sec. XX și la începutul sec. XXI.
Cu întemeierea teoretic ă din aceste dou ă capitole și în baza unui
material lingvistic bogat, adunat de el în parte și corelat cu alte
corpusuri, Ioan Milic ă realizeaz ă o interpretare complex ă, nuanțată a
argoului în cîteva stiluri și variante stilistice func ționale. Modelul de

Expresivitatea argoului
10
analiză este în esen ță același în toate capitolele, cu luarea în aten ție a
argoului din diferite unghiuri, inte rpretarea, în general riguroas ă, de
multe ori subtil ă și original ă, totdeauna orientat ă spre scopul urm ărit,
chiar și atunci cînd „obiectul” în sine ar fi relativ str ăin temei.
În capitolul Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor , autorul
rămîne, în esen ță, în continuitatea interpret ărilor precedente din
lingvistica și stilistica româneasc ă. Noutatea este dat ă, pe de o parte,
de ceea ce este nou în lexicul argotic, în mare parte cules de doctorand,
cu interpretarea mai riguroas ă a modalit ăților de formare și a proce-
sului de semantizare, pe de alta, de integrarea unit ăților lexicale în
structuri sintactice.
Contribuția cea mai semnificativ ă sub aspectul nout ății în aceast ă
parte a doua a tezei o reprezint ă capitolul Stilistica argoului în comuni-
carea prin intermediul internetului , în care Ioan Milic ă se oprește
asupra specificului comunic ării lingvistice între tinerii pentru care
internetul a devenit principalul canal de comunicare lingvistic ă prin
care ei simt c ă se pot elibera de ceea ce consider ă barieră în calea
manifestării stării de libertate. Libertatea de exprimare printr-un limbaj
frust, violent uneori, licen țios alteori, golit de sens în mod frecvent,
pare să amenințe a lua locul libert ății autentice de manifestare prin
expresie lingvistic ă a creativit ății profunde. În interpretarea, cel mai
adesea, neutr ă dată acestui limbaj, integrat argoului prin extinderea de
care vorbeam mai sus și datorită absenței unui termen mai potrivit,
autorul lucr ării își dezvăluie disponbilit ățile analitice în descrierea
foarte riguroas ă a structurilor specifice – cele mai frecvente de tip
frazeologic – și a dinamicii semanticii acestora. Capitolul reprezint ă în
el însuși un început semnificativ în studierea influen ței internetului
asupra limbajului tinerilor.
Capitolul consacrat stilului beletris tic, eterogen prin scrierile avute
în vedere, eterogenitate cu aspectele ei pozitive și negative, deschide o
altă perspectiv ă în funcționarea argoului prin integrarea lui în procesul
de semnificare artistic ă, avînd specificul s ău în poezie și în proză.
Din aceast ă perspectiv ă, în care argoul trebuie considerat ca semn de
gradul doi, este cu totul remarcabil ă și la obiect interpretarea dat ă
raportului de intertextualitate Miron Radu Praschivescu ( Cîntice
țigănești) – Federico García Lorca, în care argoul are o pozi ție
semnificativ ă. Autorul este deopotriv ă de atent la aspectul stilistic al

Prefață
11
acestui raport – de pe pozi țiile unei bune întemeieri teoretice privind
conceptul de norm ă individual ă – și la aspectul poetic – cu un evident
simț artistic.
Că autorul este mai sigur pe instrumentele stilisticii cînd inter-
pretează proza o dovede ște analiza limbajului în scrierile lui Dan Lungu
și Mihai Avasilc ăi, pușcăriașul Fanfan care se consider ă scriitor. Cît
privește „opera” lui Avasilc ăi-Fanfan, textele lui sînt în mod evident
pseudoliteratur ă, ceea ce însu și autorul recunoa ște, chiar dac ă el supra-
evaluează la un moment dat arta lui portretistic ă. Fapt este, îns ă, că
scrisul lui Fanfan i-a putut servi foarte bine doctorandului pentru
analiza argoului ca atare, nu în func ție specific ă literaturii. Interpretarea
limbajului acestuia relev ă extraordinara lui capacitate de crea ție
lingvistică, chiar în interiorul a ceea ce am numit argoul originar, pe de
o parte, și capacitatea analitic ă a autorului tezei, pe de alta.
Prin interpretarea dat ă, studiul realizat de Ioan Milic ă reprezint ă o
contribuție însemnat ă la dezbaterile privind în țelegerea argoului ca o
categorie cu o identitate specific ă în întrebuin țarea limbii și la
cunoașterea diferitelor aspecte și funcții ale argoului în limba român ă
contemporan ă.

Dumitru Irimia

Notă
Prefața semnată de domnul profesor Dumitru Irimia (1939-2009) este,
în realitate, referatul prezentat în ședința de susținere public ă a tezei de
doctorat intitulat ă Stilistica argoului în limba român ă contemporan ă.
Din nefericire, Domnia Sa nu a mai avut vreme s ă scrie o introducere
asupra căreia își dăduse acordul și pe care inten ția să o redacteze de
îndată ce manuscrisul ar fi ajuns într-o variant ă definitiv ă. Micile
modificări pe care ne-am permis a le face constau în eliminarea unor
observații pe seama unui capitol care a existat în teza de doctorat, la
momentul sus ținerii, dar pe care l-am eliminat din versiunea actual ă.

Ioan Milic ă

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
„Argoul este cuvîntul ajuns ocna ș.”
Victor Hugo

„Cuvîntul argotic nu este nici conven țional, nici artificial, nici
secret” (Esnault, apud Stein, 1974: 40). Aceasta este replica
memorabil ă pe care Gaston Esnault1 i-a dat-o lui Laz ăr Șăineanu2
în „marea polemic ă”3, generată de publicarea uneia dintre cele mai
durabile și mai dezb ătute ipoteze privind originea și evoluția
argoului, fenomen lingvistic cel pu țin la fel de interesant ca și
pasiunile pe care le-a generat între oamenii de știință.
Din 1912 – anul în care Revista de Filologie Francez ă a lansat
polemica dintre Esnault și Șăineanu – și pînă în prezent, contro-
versele asupra identit ății argoului au continuat, astfel încît cerce-
tarea contemporan ă a acestui fenomen lingvistic trebuie s ă țină
cont nu numai de specificul tipurilor de argou, ci și de istoria
ideilor privind originea și dezvoltarea acestor fapte de limb ă.
Cercetarea argoului a cunoscut o ma re dezvoltare în secolul
al XX-lea. S-au emis cele mai importante ipoteze asupra acestei varietăți de limb ă, s-au realizat monografii și dicționare, s-au
publicat studii interdisciplinare pr ivind impactul cognitiv, cultural
și expresiv al utiliz ării argotismelor în comunicarea verbal ă.
Justificat de diversitatea produs elor culturale care valorific ă
expresivitatea argotic ă (literatur ă, presă scrisă și audiovizual ă,

1 Etimologist francez, au torul „singurului dic ționar etimologic semnificativ al
argourilor franceze” (Stein, 1974: 40), cons iderat de lingvistul Albert Dauzat
(1929: 25) drept un cercet ător care „poseda o intui ție foarte just ă a limbii
populare vii”.
2 Filolog român, elev al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, considerat „père des
études argotiques modernes” (Guiraud, 1956: 13) sau „le plus grand philologue
argotisant” (Stein, 1974: 39).
3 Stein (1974: 39).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
13
publicitate, film, muzic ă, comunicare prin intermediul internetu-
lui ș.a.), interesul pentru argou este motivat de dinamica
accentuat ă a acestui tip de fenomen lingvistic.
Din cuvînt marginal al limbii franceze, substantivul argot s-a
răspîndit în mai multe limbi europene ca denumire a unui
ansamblu de elemente lingvistice dificil de definit. Nu de pu ține
ori, dorin ța de a realiza delimit ări cît mai exacte sau, dimpotriv ă,
exprimarea de factur ă eseistică ori impresionist ă au contribuit la
apariția unor ambiguit ăți și confuzii care, în timp, s-au dovedit
adevărate piedici în constituirea unui cadru teoretic cuprinz ător și
adecvat, care s ă permită descrierea și interpretarea rolurilor pe
care le îndeplinesc, în comunicare, cuvintele și expresiile argotice.
Fenomenul este remarcat de Al bert Dauzat, unul din cei mai
cunoscuți și mai aprecia ți cercetători ai argoului:

„De altfel, mistific ările și escrocheriile se prezint ă la tot pasul în istoria
argourilor. Pentru lingvist, nici un alt domeniu nu este mai fertil în capcane,
mai bogat în m ărturii mincinoase, în documente falsificate de fantezia
scriitorilor sau de reaua-voin ță a celor interesa ți, ceea ce complic ă în mod
deosebit studiul științific al acestor modalit ăți de a vorbi” (Dauzat, 1929: 9).
Controverse etimologice
Disputa legat ă de etimologia cuvîntului fr. argot reflectă, în chip
simbolic, contradic țiile care au marcat studierea științifică a
argourilor. Luînd ca reper denumir ile sectoarelor în care era
împărțită Curtea Miracolelor (Argot, Bohême, Egypte, Galilée),
Marcel Schwob considera c ă forma argot este o deformare a
numelui Arabie (cf. Dauzat, 1929: 12).
Filologul român Laz ăr Șăineanu a propus una din cele mai
interesante ipoteze etimologice. Pe baza asem ănării dintre formele
argot și ergot , el a considerat c ă, în limbajul punga șilor, termenii
din familia fr. argot sînt, de fapt, metafore care fac referire la
unele activit ăți cotidiene: „la origine, argot însemna meseria sau
breasla ho ților, de unde argotier , hoț și argoter , a cerși” (Sainéan,

Expresivitatea argoului
14
1907: 34). Prin urmare, fr. argot , provenit din ergot (‛gheară’), ar
denumi obiceiul de a da o ghear ă, adică de a fura sau de a cerși.
Această etimologie este respins ă de Albert Dauz at, care consider ă
că fr. argot provine dintr-un termen dialectal:

„Argot provine dintr-un vechi cuvînt provensal, argaut , existent în regiunea
rodaniană și care, ini țial, însemna haină, dar care s-a depreciat imediat la
sensul de «hain ă veche», apoi la cel de « țoale, zdren țe». Prin urmare,
Regatul Argoului ar însemna Regatul Zdren țelor. Ce poate fi mai natural
decît zdrean ța ca simbol al calicului?” (Dauzat, 1929: 13).

Deși explicația lui Dauzat pare mult mai conving ătoare decît
presupunerea lui Șăineanu, trebuie observat c ă cele dou ă argu-
mentări fac referire la aspecte definitorii pentru lumea obscur ă a
răufăcătorilor din Fran ța secolului al XVII-lea: obiceiurile și
vestimenta ția.
Ideea lui Șăineanu a fost reluat ă de Pierre Guiraud, care a
exclus asocierea argot – ergot , dar a insistat asupra identit ății de
nume propriu a cuvîntului argot :

„La origine, cuvîntul, care dateaz ă din secolul al XVII-lea, desemneaz ă nu o
limbă, ci colectivitatea de calici și cerșetori care forma, în faimoasele Cur ți ale
Miracolelor, Regatul Argoului; ulterior, termenul s-a folosit pentru limbajul
lor; s-a spus mai întîi jargonul Argoului și apoi argou ” (Guiraud, 1956: 5).

Toate aceste ipoteze etimologice au în comun un element
important. Ele insist ă asupra faptului c ă alunecarea de sens – de
la ‛activități profesionale’ sau ‛înfățișare’ la ‛limbaj’ – a accen-
tuat competi ția dintre un termen mai nou ( argot ), atestat în
secolul al XVII-lea, și unul mai vechi ( jargon ), cunoscut înc ă din
secolul al XII-lea.
De fapt, de-a lungul secolelor, limbajul r ăufăcătorilor a purtat
mai multe denumiri, atît în limba francez ă, cît și în alte limbi

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
15
europene4. Exemplele oferite de Șăineanu (1907), Dauzat (1929)
și Guiraud (1956) sînt ilust rative în acest sens. În secolul al XII-lea,
este atestat, în limba francez ă, cuvîntul jargon , cu semnifica ția
‛murmur’, ‛vorbărie’. În secolul urm ător, provensalul gergon
avea sensul specializat de ‛limbaj al r ăufăcătorilor’, fiind adoptat
și în italian ă, cu forma gergo . În secolul al XV-lea apare termenul
jobelin , cuvînt utilizat în concuren ță cu jargon , și care avea
sensul de ‛limbă a nătărăilor’, „adic ă a celor care f ăceau pe pro știi
pentru a-i p ăcăli pe fraieri” (Dauzat, 1929: 10). O sut ă de ani mai
tîrziu apare termenul blesquin , cuvînt din aria dialectal ă normando-
picardă, prin care se f ăcea referire la „limbajul negustorilor de
mărunțișuri, numi ți blesches în argoul lor” (Dauzat, 1929: 10).
Tot în secolul al XVI-lea, este întrebuin țat ocazional și cuvîntul
baragouin , cu sensul ‛limbă străină, indescifrabil ă’. La începutul
secolului al XVII-lea, vorbirea celor afla ți în afara legii era numit ă
narquois (cuvînt care, potrivit lui Șăineanu, este o variant ă a sub-
stantivului fr. narquin , arquin , adică ‛soldat vagabond’). Concu-
rența dintre ace ști termeni s-a finalizat cu impunerea definitiv ă a
glotonimului argot . Prestigiul și larga circula ție a studiilor ini țiate
de lingviștii francezi asupra vorbirii celor certa ți cu legea au con-
tribuit la preluarea termenului argot în unele limbi europene, dar
acest proces de r ăspîndire cultural ă a avut un impact nea șteptat și
a generat efecte paradoxale asupr a terminologiei lingvistice din
secolul al XX-lea.

4 O enumerare a denumirilor pe care le-au avut în trecut argourile unor limbi
europene este realizat ă de Francisque Michel (1856: xxiii-xxiv). De asemenea,
trebuie men ționat că, pe terenul limbii române, vorbirea r ăufăcătorilor a primit
mai multe denumiri: « limba cărăitorilor » (Baronzi, 1872), « Șmechereasca »
(Scântee, 1906), « Argotul apa șilor» sau « limba șmecherilor » (V. Cota, 1936)
sau, mai recent, « Miștocăreasca » (Granser, 1992 apud Zafiu, 2001). Pentru
detalii privind evolu ția unora dintre aceste denumiri, vezi Zafiu (2001: 203-204).

Expresivitatea argoului
16
Argou – argouri
Pînă la izbucnirea celui de-al doilea r ăzboi mondial, pe fondul
creșterii interesului științific față de limba vorbit ă, cercetarea
limbajului r ăufăcătorilor a atins, în unele țări europene, anvergura
unei mode, fiind elaborate numeroase lucr ări care studiau argoul
din perspectiva lingvisticii, soci ologiei sau psihologiei. Tendin ța
de a descrie vorbirea infractorilor pare s ă f i f o s t m o t i v a t ă de
dorința de a lua contact cu ceea ce p ărea a fi o lume misterioas ă,
dominată de reguli de func ționare necunoscute marelui public:

„Limbajele r ăufăcătorilor au primit partea leului din aten ția lingviștilor și
sociologilor, mul țumită, probabil, emo ției simțite de universitarii sedentari
prin implicarea empatic ă într-o lume secret ă a sexului, escrocheriei și
violenței” (Burke, 1995: 6).

Tot în aceast ă perioadă, termenul argot , întrebuin țat pentru a
desemna limbajul r ăufăcătorilor, a început s ă fie utilizat pentru a
denumi și particularit ățile din vorbirea indivizilor care apar țineau
altor categorii socioprofesionale. Prima conflagra ție mondial ă
oferise deja oportunitatea de a studia vorbirea solda ților aflați în
tranșee (Sainéan, 1915; Dauzat, 1918). Apar primele cercet ări mai
ample despre limbajul aparte al școlarilor sau cel al sportivilor, dar
și despre argourile diverselor categorii de meseria și ambulan ți.
Așadar, sub denumirea ARGOU au fost grupate mai multe variet ăți
lingvistice asem ănătoare, dup ă cum eviden țiază Dauzat:

„În sensul restrîns al cuvîntului, pentru lingvist, argoul este limbajul
răufăcătorilor. Prin extensie, el desemneaz ă și un anumit num ăr de limbaje
speciale care au tr ăsături comune cu precedentul” (Dauzat, 1929: 5).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
17
Deși justificat ă de realitatea extralingvistic ă5, distincția argou –
argouri ridică o problem ă fundamental ă. Cîte argouri pot fi
identificate? Se poate compara argoul de ținuților cu vorbirea
școlarilor? Exist ă vreo asem ănare între argoul ho ților și limbajul
militarilor? Ca r ăspunsuri la aceste întreb ări, Albert Dauzat invoc ă
o serie de condi ții de formare și de caracteristici, pe baza c ărora
s-ar putea include în aceea și sferă conceptual ă limbaje neînrudite
din perspectiva unor variabile precum vîrsta, sexul, ocupa ția,
statutul social, na ționalitatea, religia etc. În accep ția lui Dauzat,
una din cele mai importante tr ăsături este caracterul oral –
„argourile sînt esen țialmente orale” (Dauzat, 1929: 8) – îns ă
această particularitate nu este specific ă doar argourilor pentru c ă
subsumeaz ă toată varietatea vorbirii. O alt ă caracteristic ă menită
să individualizeze limbajele argotice ar fi reprezentat ă de folosi-
rea argoului ca mijloc de comunicare secundar, în raport cu limba
comună: „argoul nu este decît o limb ă secundă” (Dauzat, 1929: 8).
Așadar, vorbirea argotizan ților valorific ă un vocabular paralel
folosit numai în anumite situa ții de comunicare: „întrebuin țarea
argoului este limitat ă la împrejur ări sau situa ții în care acesta î și
dovedește utilitatea: în exercitarea pr ofesiei, înainte de toate, sau
atunci cînd vorbitorii [de argou – n.tr.] nu doresc s ă fie înțeleși de
profani” ( ibidem ). Caracterul „secund” al argoului este, f ără îndo-
ială, observabil în vorbirea r ăufăcătorilor. În comunicarea din
cercurile restrînse ale infractorilor sau ale de ținuților se fixeaz ă,
în timp, conven ția de a denumi un fapt de realitate printr-o unitate
lingvistică care în limb ă are, cel mai adesea, o valoare deja exis-
tentă. În consecin ță, argotismele devin sinonime cu termeni din
limbă care fac referire la anumite no țiuni, cunoscute de majorita-

5 Fenomenul lingvistic care, în literatura de specialitate, a fost numit argoul
răufăcătorilor este, în realitate, un ansamblu divers de uzuri lingvistice
specifice mai multor categorii de indivizi afla ți în conflict cu legea: ho ți,
traficanți, proxene ți etc. Prin natura ocupa ției, fiecare dintre aceste categorii de
răufăcători posed ă un limbaj mai mult sau mai pu țin încifrat, la care recurg în
anumite situa ții de comunicare.

Expresivitatea argoului
18
tea vorbitorilor. Astfel, în limba român ă, cuvinte precum biștari,
lămîi, lovele , loz, material , zarzavat (Volceanov & Volceanov,
1998: 290) etc. sînt sinonime argotice ale cuvîntului bani, fapt
care ar pune în lumin ă caracteristica definitorie a argourilor:
„orice argou – și aceasta este, probabil, faptul cel mai evident –
transform ă sau înlocuie ște cuvintele curente” (Dauzat, 1929: 6).
Dat fiind c ă „orice argou are tendin ța de a deforma cuvintele
limbii generale” (Dauzat, 1929: 7), în viziunea cercet ătorului
francez, argourile sînt vocabulare orale, de tip secundar, formate
prin deformarea sau înlocuirea cuvintelor curente ale limbii .
Condițiile care favorizeaz ă apariția unui argou sînt, în viziunea
lui Dauzat, via ța în comun a unor indivizilor care formeaz ă
grupuri izolate, mobilitatea social ă și influența limbilor str ăine.
Ținînd cont de tr ăsăturile propuse de Albert Dauzat, orice dez-
batere privind caracteristicile variet ăților lingvistice subsumate
noțiunii de ARGOU trebuie precedat ă de o analiz ă critică a ipoteze-
lor dominante prin care s-a în cercat sublinierea identit ății acestui
fenomen. Pentru a oferi un r ăspuns la întrebarea „ce este argoul?”,
cei mai mul ți dintre speciali ști consider ă argoul fie un limbaj
special, fie un tip deosebit de vocabular, fie un stil.
Argoul ca lim baj special
„Argoul este un limbaj special, dar nu orice limbaj special este, în
mod necesar, un argou” (Niceforo, 1912: 9). Aceast ă afirmație
rezumă una din cele mai îndelungate și mai des invocate ipoteze
cu privire la ident itatea argoului. Aceast ă concepție a fost accep-
tată fără prea multe rezerve de lingvi ști renumi ți. De pild ă, J.
Vendryes (1939: 293) define ște limba special ă drept „o limb ă
care nu este întrebuin țată decît de grupuri de indivizi afla ți în
situații speciale. (…) În concluzie, argourile sînt limbi speciale:
școlarii, me șteșugarii, răufăcătorii folosesc între ei un limbaj
convențional”.
Așadar, concepte precum limbaj special sau limbă specială
sînt strîns legate de cercetarea limbii din perspectiv ă sociologic ă.

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
19
La începutul secolului trecut – cînd co-varia ția sociolingvistic ă nu
reprezenta înc ă un obiect de cercetare pentru o disciplin ă situată
la granița dintre sociologie și lingvistic ă – conceptul impus în
epocă pentru a denumi particularit ățile din vorbirea unor anumite
categorii sociale a avut în vedere finalitatea „special ă” a comuni-
cării argotice: încifrarea conven țională a semnifica ției.
Interesant este c ă ipoteza c ă argoul trebuie inclus între limbile
speciale a fost impus ă nu de opera unui lingvist, ci de originalele
considera ții metodologice ale unui cunoscut antropolog. Dup ă
cum remarc ă Calvet (2003: 60), influent ul studiu al lui Arnold
Van Gennep, intitulat Essai d’une théorie des langues spéciales
(1908), are ca element central reducerea rela țiilor complexe dintre
limbă și societate la dou ă raporturi binare: limbă comună / limbi
speciale , respectiv societate general ă / societăți restrînse .
În concep ția lui Van Gennep, conceptul de limbă specială
corespunde unei simplific ări metodologice. Orice limbă specială
este rezultatul procesului normal și universal de diferen țiere
lingvistică care se petrece în evolu ția limbii comune . Varietățile
de limbă, reprezentate, în concep ția lui Van Genne p de sintagma
limbă specială, reprezint ă „un corolar al împ ărțirii, normale, de
altfel, în societ ăți generale și societăți restrînse” (Van Gennep,
apud Calvet, 2003: 60):

„Așadar, în interiorul fiec ărei limbi comune exist ă atîtea limbi speciale, cîte
meserii, profesii, clase, pe scurt, societ ăți restrînse în interiorul societ ății
generale” (Van Gennep, apud Calvet, 2003: 60).

Ipoteza lui Arnold Van Gennep este simpl ă, fapt care explic ă,
într-o anumit ă măsură, succesul generaliz ărilor sale metodolo-
gice. Considerînd ca societate restrîns ă orice grup profesional sau
social, atunci membrii acelui grup vor vorbi o limb ă specială care
reflectă specificul comunic ării din colectivit atea respectiv ă. Potrivit
acestei ipoteze, argourile sînt limba je speciale numai în raport cu
limba comun ă și numai în m ăsura în care toate celelalte socio-

Expresivitatea argoului
20
lecte și tehnolecte sînt considerate tot limbaje speciale. În teoria
lui Van Gennep, limbile speciale cunosc doar disocierea între
limbi speciale sacre și limbi speciale profane , însă această
clasificare reprezint ă doar o schematizare metodologic ă a com-
plexității și diversității manifest ărilor sociolingvistice din lumea
fenomenal ă. În termenii lui Van Genne p, limbajul liturgic sau
incantațiile magice sînt limbi speciale sacre , în vreme ce argou-
rile, limbajele profesionale, dialectele și alte ramifica ții ale limbii
sînt limbi speciale profane . Într-o alt ă lucrare, conceptul de
limbaj special este pus în rela ție cu răspîndirea cuvintelor sau cu
limitele întrebuin țării unor termeni într-un anumit cadru social:

„În cursul majorit ății ceremoniilor amintite, și mai ales în timpul perioadelor
de prag, este utilizat un limbaj special (subl.n.). El con ține uneori un întreg
vocabular necunoscut sau neutilizat în societatea general ă, dar alteori doar
interzice folosirea unor cuvinte din limba uzual ă. (…) Este un fenomen
similar cu schimbarea hainelor, cu mutil ările, alimenta ția special ă (tabuuri
alimentare) etc., adic ă un procedeu de diferen țiere absolut normal” (Van
Gennep, 1996: 149).

Ca procedeu „de diferen țiere absolut normal”, limbajul special
este, sub aspect lexico-semantic, caracterizat de selec ția unor
cuvinte, în func ție de situa ția de comunicare în care este între-
buințat. De exemplu, orice cercet ător interesat, într-un fel sau
altul, de lumea ho ților va observa în vorbirea acestora cuvinte,
sintagme și expresii referitoare la tipurile de furt, la instrumentele
de intrare prin efrac ție, la obiectele furate etc., adic ă un ansamblu
de noțiuni și sfere conceptuale care reflect ă preocupările acestor
vorbitori. Din perspectiv ă semantic ă, multe dintre cuvintele și
expresiile argotice considerate de Guiraud (1956: 32) „cuvinte
tehnice” fac referire la diverse aspecte ale realit ății, așa cum sînt
ele interpretate în viziunea r ăufăcătorilor.
De exemplu, cînd un de ținut folose ște cuvîntul dialectal pîrnaie
(‛oală de lut’) pentru a denumi închis oarea, în plan semantic se
observă actualizarea unei tr ăsături semice comune celor doi

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
21
termeni, [ spațiu întunecos ], asocierea fiind de tip analogic: oala
de lut este pentru a limente ceea ce închisoarea este pentru om.
Cînd ceasul de dam ă este numit căluț (Scântee, 1906), asocierile
semantice se bazeaz ă pe analogia dintre trop ăitul calului și ticăitul
ceasului, concomitent cu sufixarea diminutival ă care face referire
la dimensiunile mici ale obiectului bun de furat. Pu șca devine
picior de porc (Orășanu, 1860; Scântee, 1906) tocmai în virtutea
asemănării dintre forma armei și cea a piciorului din spate al
porcului. Aceste exemple sugereaz ă că în procesul de denumire a
lumii, asocierile cognitive joac ă un rol fundamental în trans-
punerea lingvistic ă a realității și se manifest ă în toate limbile
naturale.
Fără a fi caracterizate de criptarea formal ă a codurilor elaborate
ale spionilor sau f ără a se asem ăna cu organizarea limbilor artifi-
ciale, limbajele „speciale” ilustreaz ă diversitatea întrebuin țării
limbii, din perspectiva diferen țierilor sociale în func ție de profesie,
clasă socială, vîrstă, sex etc.
Acceptînd c ă limbaj înseamnă nu doar „facultatea” (Saussure,
1998: 36) uman ă de a comunica, ci și „un sistem lingvistic mai
mult ori mai pu țin specializat în redarea con ținutului de idei
specifice” (Coteanu, 1973: 45), pe ntru delimitarea argoului în
raport cu alte limbaje trebuie s ă facem referire la concep ția lui E.
Coșeriu cu privire la distinc ția dialect – nivel de limb ă – stil.
Distincția realizat ă de Coșeriu între limba istoric ă6 și limba
funcțională7 este realizat ă prin analizarea a tr ei mari tipuri de

6 „O limbă istorică e s t e u n s i s t e m d e t r a d i ții ale vorbirii într-o comunitate,
sistem care este recunoscut din punct de vedere istoric de vorbitorii acestui
sistem și, de obicei, de vorbitorii altor sisteme, (…) adic ă reprezint ă o limbă
istorică. Însă această limbă istorică nu este un sistem omogen, ci o colec ție de
sisteme care, în mare parte, sînt identice sau mai mult sau mai pu țin identice și,
în parte, sînt, de fiecare dat ă, și divergente, adic ă prezintă tot felul de
deosebiri” (Co șeriu, 1992-1993: 38).
7 „O unitate sintopic ă, sinstratic ă și sinfazică a unei limbi istorice, altfel spus, un
sistem lingvistic perfect omogen di n toate punctele de vedere (f ără diferențe în

Expresivitatea argoului
22
variație: variație spațială (diferențe diastratice), varia ție socială
(diferențe diastratice) și variație stilistic ă (diferențe diafazice).
Fiecărui tip de varia ție îi corespunde, în organizarea limbii, o
unitate, așa cum reiese din tabelul urm ător:

Diferențe Unit ăți Științe Exemple
diatopice dialect dialectol ogia grai muntenesc
diastratice nivel sociolingvistica limbaj cult, limbaj popular
diafazice stil de limb ă stilistica limbaj familiar, limbaj solemn

Între unitățile corespunz ătoare fiecărui tip de varia ție se stabilesc
relații funcționale8, descrise de Co șeriu (1994: 104) prin prisma
faptului c ă un dialect este un sistem lingvistic „«complet» din
punct de vedere fonic, gramatical și lexical”, în timp ce „faptele
ce caracterizeaz ă nivelurile și stilurile de limb ă se referă de obicei
numai la aspecte par țiale”. Conform viziunii co șeriene, argoul
este un sistem incomplet, dat fiind c ă nu are organizare fonic ă,
gramatical ă și lexicală distincă de cea a limbii în interiorul c ăreia
se dezvolt ă. Ca limbă specială, sau, mai precis ca vorbire caracte-
ristică unor grupuri sociale sau profesionale (Coșeriu, 1999: 45),
argoul ține de stilurile de limb ă (Coșeriu, 1994: 101), reflectînd

spațiu, între straturile socioculturale și între tipurile de modalitate expresiv ă) (…)
este o limb ă funcțională” (Coșeriu, 1994: 143).
8 În „interiorul unei limbi istorice (sau a unei comunit ăți idiomatice) rela ția
între dialecte, niveluri și stiluri de limb ă este o rela ție «orientat ă» exact în acest
sens: dialect → nivel → stil de limb ă. Aceasta înseamn ă că un dialect, la fel ca
și un idiom, poate func ționa într-o comunitate ca nivel de limb ă (de exemplu
ca «nivel popular» dac ă la celelalte niveluri se vorbe ște limba comun ă, un
dialect sau alt ă limbă), iar un nivel poate, la rîndul s ău, să funcționeze ca stil
de limbă (așa de pildă, «nivelul popular» poate fi în acela și timp «stil familiar»
în alte niveluri); aceasta înseamn ă implicit c ă un dialect poate s ă funcționeze
chiar ca stil de limb ă (să constituie, de pild ă, acel «stil familiar»). În schimb,
contrariul nu este adev ărat: un stil de limb ă nu poate func ționa ca nivel, iar un
nivel nu poate func ționa ca dialect” (Co șeriu, 1994: 142).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
23
variația diafazic ă a limbii. Ca limbaj, argoul ține de diversitatea
expresivă a limbii. Pe de alt ă parte, savantul român arat ă, ca și
Albert Dauzat, c ă sfera de cuprinde re a glotonimului argou a fost
extinsă – în chip nejustificat, am ad ăuga – pentru a denumi și alte
limbi speciale9. Specificul argoului în rapo rt cu alte limbaje este
discutat în subcapitolul Argoul ca norm ă.
Argoul ca vocabular
Atestarea scris ă a argoului a ridicat o important ă problem ă de
cercetare. Imposibilitatea tehnic ă de a reproduce enun țuri din
limba vorbit ă i-a determinat pe culeg ătorii și pe cercet ătorii din
prima jum ătate a secolului trecut s ă pună în lumin ă specificul
funcțional-expresiv al vocabularului argotic, f ără a mai dezbate
chestiunea existen ței unor particularit ăți morfo-sintactice, fapt ce
ar fi contribuit la sprijinirea ipotezei c ă argourile sînt limbaje, nu
simple ansambluri lexicale. La începutul secolului al XX-lea,
conștiința că limba este format ă din două mari compartimente,
gramatica și lexicul, a favorizat r ăspîndirea ipotezei c ă argoul este
un vocabular grefat pe scheletul gramatical al limbii. Prin urmare, cercetarea argourilor cu instrumentele metodologice și termino-
logice ale lexicologiei a fost considerat ă o modalitate adecvat ă de
descriere a vorbirii unor categorii sociale marginalizate. Autori-
tatea unor lingvi ști interesa ți de aceast ă problem ă a contribuit
decisiv la impunerea ideii c ă argourile sînt voc abulare. Unul din
primii adep ți ai acestei i poteze a fost Albert Dauzat, care, într-una

9 „Se numesc limbi speciale vorbirile caracteristice un or grupuri sociale sau
profesionale, precum și limbajele tehnice (de pild ă, limba marinarilor, limba
pescarilor, limba studen ților, limba inginerilor, limba muncitorilor metalurgi ști
etc.) care exist ă, alături de dialecte și de limbile comune, ca forme speciale ale
acestora și care adeseori se numesc și argouri , cu toate c ă acest termen este
rezervat de multe ori pentru limbajul r ăufăcătorilor și, în general, pentru
sistemele lingvistice folosite în cadrul aceleia și limbi comune cu scopul de a
nu fi înțelese de c ătre cei care nu apar țin unei anumite comunit ăți sau ca limbi
secrete (subl.n.)” (Co șeriu, 1999:45).

Expresivitatea argoului
24
din lucrările fundamentale asupra ar goului francez, afirma c ă
individualitatea limbajelor argotice poate fi eviden țiată doar la
nivelul vocabularului, întrucît sintaxa este cea a limbii generale:
„Se știe că argourile nu difer ă, în principiu, decît prin vocabular
de limba pe care sînt grefate. Studiul argourilor este, în esen ță,
istoria cuvintelor” (Dauzat, 1929: 53). Aceea și idee este reluat ă și
accentuat ă de Pierre Guiraud:

„Să relevăm succint, odat ă pentru totdeauna, c ă un limbaj special se reduce
în general la un vocabular, vorbitorul p ăstrînd pronun ția și gramatica
(timpurile verbale, construc țiile frazei etc.) limbii pe care o folose ște”
(Guiraud, 1956: 7).

Deși par întemeiate, considera țiile lui Guiraud reflect ă perspec-
tiva lexicologic ă în care se înscrie cercet ătorul pentru a analiza
identitatea argoului r ăufăcătorilor francezi. De fapt, unghiul de
interpretare pe care ar putea s ă și-l asume un cercet ător ar trebui
să țină cont nu numai de o anumit ă fermitate metodologic ă, ci și
de realitatea limbii. Numai solidaritatea dintre lexic și gramatic ă
asigură succesul oric ărui tip de interac țiune verbal ă10. Fără
relațiile sintagmatice dintre semnele lexicale ale limbii, vorbirea

10 În același timp, trebuie precizat c ă, din perspectiva naturii semnului lingvistic,
individualitatea argoului rezult ă din schimb ări de sens sau se concretizeaz ă în
modificări ale formei sonore a unit ăților lingvistice. În argou, creativitatea
lingvistică se concretizeaz ă mai ales în plan semantic. Procedeele de crea ție
lexicală sau modific ările fonetice sînt permise de sistemul limbii și se manifest ă,
în uz, prin norme specifice, care determin ă actualizarea tipurilor de varia ție a
limbii (diacronic ă, diastratic ă, diatopic ă, diafazic ă). Întrucît încifrarea semni-
ficației se fundamenteaz ă pe mecanisme de reconfigurare semantic ă sau pe
modificări ale semnificantului (aspect ce formeaz ă elementul distinctiv al unor
varietăți de argou cum ar fi verlan , pig latin , back slang ), nu se poate problema-
tiza existen ța unei morfosintaxe argotice (în sensul c ă argoul ar avea morfologie
și sintaxă proprii). În folosirea concret ă a semnelor argotice în comunicare,
conținutul semantic și aspectul formal al acestor fapte de limb ă impun, în planul
sintagmatic al discursului sau al textului, anumite restric ții sau libert ăți distri-
butive care poten țează expresivitatea.

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
25
ar fi doar o simpl ă enumerare de cuvinte, în timp ce lipsa
vocabularului ar face imposibil ă actualizarea opozi țiilor din
interiorul claselor lexico-gramaticale. În consecin ță, separarea
metodologic ă dintre planul sintactic și cel semantic – de și se
dovedește un instrument folositor în descrierea formal ă a
structurii gramaticale a unei anumite limbi – este favorizat ă, dar
și limitată de specificul semnului lingvistic, dup ă cum observ ă un
alt cercetător al argoului, Louis-Jean Calvet:

„De fapt, cel mai adesea, sensul unui semn lingvistic vine atît dintr-o rela ție
internă între semnificant și semnificat, cît și din maniera de transpunere a
semnului în fraz ă, adică din anumite rela ții sintactice” (Calvet, 1994: 80).

Așadar, din perspectiva raportului semnificant – semnificat,
semnele din planul paradigmatic al limbii pot fi descrise ca unit ăți
lexicale, urm ărindu-se tr ăsăturile unor categorii lexico-semantice,
procedeele lexical-formative și relațiile dintre cuvinte. Acest unghi
de interpretare apar ține semanticii lexicale.
Din prisma rela țiilor gramaticale în care intr ă semnele limbii,
contiguitatea din planul vorbirii permite segmentarea lan țului
sintagmatic în unit ăți purtătoare de sens, mai ample decît cuvin-
tele. Acest punct de vedere este asumat de adep ții semanticii
translexicale ( cf. Rastier, 1997).
În timp ce prima perspectiv ă poate eluda importan ța relațiilor
sintactice în constituirea sensul ui, cea de-a doua perspectiv ă se
întemeiaz ă tocmai pe solid aritatea sintagmatic ă a constituen ților.
Este adevărat că argoul nu are o sintax ă proprie, dar nici nu se poate
nega că toate mijloacele și mecanismele de semnificare argotic ă
sînt, în esen ță, libertăți permise de un anumit sistem lingvistic,
întocmai cum precizeaz ă Albert Dauzat, unul dintre ilu ștrii
susținători ai ipotezei c ă argourile sînt vocabul are: „procedeele de
formare ale argoului sînt cele ale limbii genera le, cu diferen țe
condiționate de mediu și de nevoile grupului” (Dauzat, 1929: 19).

Expresivitatea argoului
26
În condițiile în care mijloacele lexical-formative și mecanis-
mele de semnificare argotic ă sînt acelea și cu ale limbii generale,
se poate argumenta – cu acela și tip de criteriu folosit în argu-
mentare de Dauzat, Guiraud sau de al ți adepți ai ipotezei celor doi
mari lingvi ști – că individualitatea lingvistic ă a argourilor nu poate
fi demonstrat ă conving ător doar prin prisma mijloacelor și
mecanismelor de semnificare lexical ă, întrucît, la nivel lexical, nu
există procedee specific argotice de dezvoltare a semnifica țiilor.
Analizat din perspectiva solidarit ății dintre cuvînt și enunț,
dintre form ă și sens, argoul nu apare doa r ca vocabular, ci devine
expresia unei viziuni asupra lumii și reprezint ă, din punct de
vedere func țional, una din multiplele modalit ăți de valorificare a
convergen ței dintre cele patru dime nsiuni constitutive ale oric ărui
act de comunicare: fonematic ă, semantic ă, sintactic ă și stilistică
(cf. Irimia, 1999: 28). Cercetarea argoului doar ca inventar de
cuvinte se dovede ște o întreprindere științifică incomplet ă, care
nu pune în lumin ă complexitatea leg ăturilor pe care omul le
stabilește, prin limbaj, cu lumea.
Argoul ca stil
Termenul stil este un concept tutelar în știință sau artă și
denumește o diversitate uria șă de manifest ări și produse cultural-
umane11. La origine, cuvîntul însemna ‛instrument de scris’, ‛fel de
a scrie’. Aceast ă semnifica ție cuprinz ătoare a fost supus ă ulterior
procesului de restrîngere sau de extindere semantic ă iar cuvîntul a
primit un con ținut polivalent, uneori vag.
În plan lingvistic, acest fapt este ilustrat prin polisemia
substantivului stil și prin dezvoltarea unei ample familii de
cuvinte și frazeologisme: a se stila , stilat , stilem , stilism , stilist ,

11 Pentru interpretarea concis ă a conceptului stil, pot fi consultate urm ătoarele
dicționare: Panaitescu (1994: 188-193), Ducrot și Schaeffer (1996: 421-429),
Bidu-Vrănceanu, C ălărașu, Ionescu-Rux ăndoiu, Manca ș și Pană-Dindelegan
(2001: 496-500), Constantinescu, Lihaciu și Ștefan (2007: 185-191).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
27
stilistic , stilistică, stilistician , a stiliza , stilizare , stilizat , stiliza-
tor; figură de stil (DN, 1986: 1023), ~ cu stil , a avea stil , în stil
mare etc. Din punctul de vedere se mantic, toate ace ste cuvinte se
referă la aspectul distinctiv, deoseb it, particular al unui obiect sau
fenomen, al unei ac țiuni, persoane sau st ări etc.
Nici definirile științifice nu sînt concludente pentru a preciza
accepția mai restrîns ă, de tip metalingvistic, a conceptului respec-
tiv, deoarece evolu ția ideilor privind geneza și manifest ările stilului
este marcat ă de numeroase controverse, astfel încît în multe lucr ări
se observă tendința spre autarhie conceptual ă, concretizat ă fie prin
punerea în circula ție a unor sintagme impresioniste12 precum stil
colorat , stil vioi etc., fie în delimit ări specializate, cum ar fi cea
propusă de M. Riffaterre (1971: 157): „Atitudinea locutorului
față de subiect fiind veritabilul principiu al stilului, tr ăsăturile
fizionomice ale limbajului depind de func ția stilistic ă”.
Aceste distinc ții cu grad ridicat de autonomie în raport cu o
anumită tradiție cultural ă – asumat ă sau respins ă – a studierii
faptelor de stil fac dificil ă analiza diverselor argumente pe baza
cărora unii dintre cercet ătorii argourilor au considerat necesar ă
relaționarea celor dou ă concepte, argou și stil.
O primă observație care a favorizat lansarea ipotezei privind
existența unui stil argotic este caracterul oral13 al argourilor.
Întemeiat ă pe realitatea lingvistic ă de pînă acum dou ă decenii,
această delimitare pare s ă devină relativă dacă se ține cont c ă dez-
voltarea comunic ării scrise prin intermediul internetului reprezint ă
un catalizator important în transpunerea scris ă a fenomenelor
lingvistice specifice interac țiunilor verbale pe cale oral ă. Păstrînd,

12 A se vedea, în acest sens, r ăspunsul polemic dat de M. Riffaterre lui L. Spitzer,
în Modern Language Notes , vol. 73, nr. 6 (iunie 1958), p. 474-480.
13 O sinteză a principalelor direc ții în care este interpretat ă, în lingvistica anglo-
americană, relația între oralitate și literaritate a fost realizat ă de Chafe și Tannen
(1978). O perspectiv ă mai bogat ă asupra dihotomiei este oferit ă de Matei
Călinescu (2007: 317) în eseul „Oralitate în textualitate: cîteva paradoxuri ale
lecturii și relecturii”.

Expresivitatea argoului
28
totuși, ca definitorie, ideea dezvolt ării argourilor pe cale oral ă, se
impune precizarea c ă folosirea argotismelor în conversa ție este,
în general, considerat ă incompatibil ă cu situațiile de comunicare
dominate de etichet ă. De aceea, unii cercet ători au apreciat c ă
argoul ține de comunicarea oral ă de tip familiar. Metoda întrebu-
ințată pentru a realiza aceast ă încadrare este frecvent utilizat ă în
cercetarea european ă și anglo-american ă. Dacă normele conversa-
ționale ar forma un spectru, ai c ărui poli sînt forma ți din trăsături
opozitive, de tipul formal – informal , oficial – neoficial , cult –
vulgar etc., utilizarea argoului în sc himburile de replici dintre
două sau mai multe persoane ar determina, în func ție de context,
caracterizarea conversa ției respective drept informală, neoficială,
vulgară etc. Aceast ă concepție este foarte r ăspîndită printre
lingviștii englezi și americani (Andersson & Trudgill, 1990;
Lighter, 1994; Eble, 1 996 etc.). Ilustrativ ă, în acest sens, este
delimitarea realizat ă de lexicograful Tony Thorne:

„În primul rînd, argoul este o categor ie de stil în interiorul limbii, care
ocupă o poziție extrem ă în spectrul formalit ății. Argoul este la cap ătul
liniei; se afl ă dincolo de simpla lips ă de formalism sau de tonul colocvial,
mai departe de care limba este considerat ă prea colorat ă, prea ordinar ă,
prea neobi șnuită sau prea nes ărată pentru a fi folosit ă în conversa ția cu
necunoscu ții… Argoul impune familiarita tea” (Thorne, 1997: iii).

Ce anume îi determin ă pe cercet ători să considere c ă folosirea
argoului se situeaz ă, din punct de vedere expresiv, dincolo de
familiaritate? În limba român ă, cu excep ția mărcilor discursive
care marcheaz ă egalitatea dintre locutori (precum folosirea pro-
numelui de persoana a II-a singular) sau prezen ța unor forme
deictice ale vorbirii rura le sau de tip urban ( aista , ăla, cealantă,
iaca, ita etc.), în plan stilistic, familiaritatea este ilustrat ă, cel mai
adesea, printr-o serie de mărci ale afectivit ății (folosirea necen-
zurată a unor indica ții mimico-gestuale, varietatea mare a mijloa-
celor de exprimare a intensit ății superlative, prezen ța unor enun țuri
cu auxiliarul postpus etc.). Acesta este cadrul în care se utilizeaz ă

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
29
argotismele. Lipsa acestor convergen țe contextuale transform ă
folosirea argoului în surs ă (intenționată sau involuntar ă) de umor14,
deoarece lipsa condi ționărilor de tip familiar determin ă apariția
contrastului între elemen tele altor norme conversa ționale și cei ai
normei argotice. Este evident c ă enunțuri ipotetice de tipul
*„Maiestate, hai, mai las ă vrăjeala!” sau *„Excelen ța voastră-i un
lache flau șat”, rostite, s ă presupunem, la un dineu, demonstreaz ă
că alăturarea sintagmatic ă dintre elementele adres ării reveren ți-
oase și cele specifice limbajului argotic este foarte pu țin probabil ă,
din cauza diferen țelor stilistice foarte pronun țate dintre cele dou ă
variante de conversa ție, oficial ă și familiar ă. Această constatare
simplă demonstreaz ă clar că două din condi țiile esențiale ale
folosirii argoului în comunicare sînt distribuția co-textual ă și
adecvarea contextual ă15.
Drept urmare, pentru vorb itor, spectrul expresivit ății conver-
saționale se concretizeaz ă într-un fascicul de tr ăsături normative,
actualizate la un anumit moment dat, prin adecvare la situa ția de
comunicare. În tramvai, al ături de confra ți, imediat ce și-a aten-
ționat complicii, prin enun țuri eliptice precum „ geană la maimu ță”
(‛Ia seama la geant ă’) sau „ tira la mort ” (‛Ia obiectul furat’),
orice hoț se poate adresa în mod po liticos victimei, pentru a-i
distrage aten ția și pentru a justifica înghesuiala care favorizeaz ă
furtul. Aceast ă trecere spontan ă de la limbajul argotic la adresarea
politicoas ă arată că vorbitorul fructific ă în mod con știent

14 Un enunț de tipul „ Ștefan cel Mare cotiza cu lovele la Înalta Poart ă” este cu
totul lipsit de adecvare expresiv ă, ba chiar stîrne ște rîsul, atunci cînd se reg ăsește
într-un extemporal la istorie, sc ris de un elev de clasa a opta.
15 Cele dou ă condiții sînt hot ărîtoare pentru manifest area argoului în conver-
sație. De exemplu, în schimbul de replici dintre doi studen ți, ocurența co-
textuală a termenilor științifici și argotici devine, f ără îndoială, posibilă în
contextul unei discu ții amicale: *„Felul în care Riffaterre define ște funcția
stilistică mi se pare foarte mi șto. E tare b ăiatu’!”. În acest caz, adecvarea
permite suspendarea „distan ței” expresive dintre stilul înalt, cult, științific și
exprimarea familiar-argotic ă.

Expresivitatea argoului
30
varietățile lingvistice pe care le cunoa ște și se adapteaz ă situației
de comunicare, prin schimbare de cod (engl. code-switch ). Cu cît
vorbitorul cunoa ște mai multe variet ăți lingvistice, cu atît mai
complexă devine schimbarea de cod ( cf. Fishman, 1972: 47-49).
De altfel, schimbarea de cod trebuie interpretat ă ținîndu-se cont
de distinc ția pe care B. Bernstein (1972: 164) o realizeaz ă între
coduri elaborate și coduri restrînse . Potrivit delimit ărilor lui
Bernstein, argoul s-ar încadra în categoria codur ilor restrînse.
Caracteristica esen țială a unui asemenea cod restrîns este, în
concepția lui J. Gumperz, (1972: 226), aceea de a servi „ca
mecanism de p ăstrare a unit ății grupului” de vorbitori.
Deosebirea între variet ățile de limb ă „restrînse” și cele
„elaborate” este invocat ă și de I. Coteanu (1973: 80), care adaug ă
și criteriul competen ței vorbitorului, pentru a sus ține deosebirea
între idiolect și idiostil16:

„Am ales denumirea de idiostil pentru acest sistem prin analogie cu
idiolectul: dup ă cum pentru vorbitorul unui grai exist ă un sistem indivi-
dual care reflect ă toate particularit ățile graiului, tot astfel, pentru vorbitorul
cultivat al unei limbi, care nu se mai bizuie pe graiul s ău natal, ci mai ales
pe limbajele în func ție la un moment dat, exist ă un sistem individual, o
reflectare proprie a datelor de limb ă aflate la dispozi ția lui. Am putea
spune, așadar, că idiostilul nu este decît un idiolect dezvoltat și rafinat
sau, invers, c ă idiolectul este un stil neevoluat. Am preferat denumirea de
mai sus celei de ‛stil individual’ în primul rînd pentru c ă trimite direct și
sugestiv la idiolect și subliniaz ă în felul acesta caracterul structural
complex al fenomenului, iar în al doilea rînd, pentru c ă prin ‛stil individual’
se înțelege cînd modul constant de exprimare al unei persoane în cele mai
variate împrejur ări, cînd numai modul s ău de exprimare în arta literar ă sau
într-o oper ă literară. Structura general ă a idiostilului con ține două serii de
elemente: unele general-comune, altele extrase din diverse limbaje și
idiostiluri”.

16 Termenul idiostil pare redundant, dac ă se admite c ă ambii constituen ți (gr.
idios și lat. stilus ) cuprind, în sensurile etimologice, tr ăsătura semic ă [+
distinctiv ] și scot în eviden ță ideea de specificitate.

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
31
Diversitatea de situa ții cotidiene și constituirea unui „idiostil”
(stil individual) care s ă reflecte adaptarea interlocutorilor la situa-
țiile de comunicare face posibil ă interpretarea științifică a relației
locutor – uz lingvistic – context din mai multe perspective:
semantică, sociolingvistic ă, stilistică, pragmatic ă etc. Unghiul din
care este descris ă individualitatea comunicativ ă a vorbitorului
trebuie să țină întotdeauna cont de gradul de variabilitate și de
adecvare a exprim ării, în func ție de factorii determinan ți ai
actului de comunicare lingvistic ă.
Așadar, din perspectiv ă stilistică, sintagma stil individual
descrie poten țialul expresiv al convergen țelor și/sau divergen țelor
generate de întrebuin țarea individual ă a limbii, în diferite grade
de variabilitate și adecvare a uzului lingvi stic, pentru a exprima
atitudinea vorbitorului, „pozi ția spiritual ă” (Vianu, 1968: 35) a
acestuia fa ță de obiectul comunic ării. Aceast ă accepție face
posibilă validarea sintagmei stil argotic la nivelul individual al
vorbitorului, în aceea și măsură în care se poate considera c ă
locutorul adopt ă un stil popular , familiar , vulgar etc. Astfel de
conceptualiz ări descriu utilizarea individual ă mai frecvent ă a
unor fapte de limb ă în raport cu alte registre func țional-expresive
sau variet ăți de limb ă întrebuin țate de vorbitori în procesul de
comunicare cotidian ă.
Pot fi, îns ă, argourile – ca manifest ări lingvistice colective –
grupate sub denumirea de stil ar gotic? În acest caz, ambiguit ățile
terminologice complic ă dezbaterile de fond. Leg ătura strîns ă
dintre conceptele stil și limbaj a determinat, sub influen ța structu-
ralismului, apari ția unor dublete terminologice: limbaj familiar –
stil familiar, limbaj vulgar – stil vulgar, limbaj popular – stil
popular etc. Acesta pare a fi cadrul în care ap ropierea dintre stil și
limbaj este acceptat ă de unii cercet ători români (Micl ău, 1971:
369-398; Coteanu, 1973: 46 ș.u.; Baciu Got, 2006: 15) sau invo-
cată ca argument în favoarea ipotezei c ă argoul este un stil:

Expresivitatea argoului
32
„Ca ansamblu de procedee ce caracterizeaz ă vorbirea unui grup de indivizi,
stilul devine sinonim cu limbajul, definit prin capacitatea sa de a reda
exprimarea proprie unui grup de vorbitori. Ca scheme verbale izomorfe cu
limba, stilul și limbajul se deosebesc prin pozi ția și ierarhia elementelor
constitutive, condi ționate de factorul socio-cultural în primul rînd. În
terminologia lingvi știlor praghezi, posibilitatea delimit ării stilului de limbaj
apare ca fiind redus ă, ele făcînd parte din aceea și serie. Sub denumirea de
limbaj, ei grupeaz ă stilurile func ționale, ca stiluri ale limbii, utilizînd
termenul stil pentru a desemna stilul individual” (Baciu Got, 2006: 15).

Considera țiile de mai sus scot în eviden ță suprapunerea con-
ceptuală dintre stil și limbaj, pe baza caracterului sistematic
(„ansamblu de procedee”) și convențional al întrebuin țării semne-
lor în comunicarea dintre i ndivizi. Astfel de afirma ții subliniaz ă,
în esență, că aspectul definitoriu al comunic ării umane (indiferent
de identitatea semnelor folosite în procesul de comunicare) este
tensiunea dintre libert ățile și limitele inerente determinate de între-
buințarea anumitor semne (grafice, gestuale, vizuale, cinetice,
sonore etc.).
În realitate, vorbirea unui indi vid este o concretizare a deprin-
derilor de comunicar e formate prin înv ățarea treptat ă a diverselor
modalități și strategii de utilizare a semnelor. Prin semne și prin
relațiile dintre semne, or ice vorbitor ajunge s ă denumeasc ă lumea,
să categorizeze elementele constitutive ale lumii și să-și exprime
perspectiva asupra lumii, în conformitate cu o anumit ă tradiție a
folosirii semnelor. Indi vidualitatea comunicativ ă devine posibil ă
numai în m ăsura în care vorbitorul și-a asumat tehnicile comuni-
cative existente într -o comunitate uman ă. Chiar și absolutizarea
utilizării individuale a semnelor, evident ă î n l i m b a j u l artistic, este
rezultatul unui proces ini țial de înscriere într-o astfel de tradi ție. Cu
foarte puține excep ții, originalitatea limbajul ui artistic este rezul-
tatul unui amplu proces de rafinare a influen țelor și a tradiției.
Definind limbajul drept capacitate de a com unica prin semne ,
se poate observa c ă stilul este reprezentat de potențialul expresiv
al semnelor , adică de „forța” sau valoarea atribuit ă semnelor în

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
33
momentul exercit ării facultății de a comunica. Mai precis, dac ă
limbajul prive ște organizarea semnifica țiilor, stilul desemneaz ă
valorizarea spontan ă sau deliberat ă a acestor semnifica ții.
În utilizarea oric ărui limbaj pot fi identificate fapte de stil
numai dac ă variabilitatea și adecvarea impun valori expresive ale
semnelor limbii, prin transformare, ierarhizare și relaționare. Pe de
altă parte, prin absolutizarea poten țialului expresiv al semnelor se
poate accepta identitatea dintre stil și limbaj. Ilustrative în acest
sens sînt artele și științele, dar mai pot fi invocate și alte exemple.
Pe baza acestor considera ții se poate afirma c ă, sub aspectul
organizării și specializ ării semnelor limbii, argoul este, mai
degrabă, un limbaj decît un stil. Constituirea unui stil argotic ar
presupune ca, la nivel colectiv, organizarea semnifica țiilor să fie
caracterizat ă de absolutizarea poten țialului expresiv al semnelor,
dar nu exist ă nici un grup de vorbitori care s ă recurgă în mod
constant doar la argou, f ără a întrebuin ța și alte variet ăți ale limbii
sau care să foloseasc ă numai argoul, din necesit ăți de ordin expresiv.
Experimentele, pu ține la num ăr, prin care s-a în cercat realizarea
unei comunic ări doar cu mijloacele argoul ui nu au avut succes.
Argoul ca norm ă
Manifestarea expresivit ății argotice poate fi dezb ătută din
perspectiva trihotomiei sistem – norm ă – vorbire (Co șeriu, 2004:
11-115), avînd în vedere c ă, în accep ția savantului român,
expresivitatea se constituie ca obiect de cercetare al stilisticii, nu
numai la nivel colectiv, ci și la nivel individual:

„Sînt cunoscute dificult ățile pe care le întîmpin ă, de exemplu, constituirea
stilisticii limbii. Ei bine, aceast ă știință nu poate fi altceva decît studiul
variantelor normale cu valoare expresiv ă-afectivă, studiul utiliz ării stilistice
normale a posibilit ăților pe care un sistem le ofer ă acelor elemente care, în
limba unei comunit ăți, sînt în mod normal purt ătoare ale unei valori
expresive particulare, adic ă o știință a normei (…)” (Co șeriu, 2004: 107).

Expresivitatea argoului
34
Acest cadru permite fo rmularea ipotezei c ă argoul este o norm ă,
dat fiind c ă, în esență, argourile sînt realiz ări lingvistice concreti-
zate atît la nivel de grup („în realitate, norma este variabil ă în
funcție de limitele și natura comunit ății respective” – Co șeriu,
2004: 98), cît și la nivel individual („un domeniu care s ă cuprindă
tot ceea ce este repeti ție, element constant în vorbitul individului
însuși” – Coșeriu, 2004: 98). Mai precis, triparti ția sistem – normă –
vorbire presupune în țelegerea conceptului de normă ca model de
realizare în vorbire a opozi țiilor funcționale din sistemul limbii:
a) norma este „primul grad de abstractizare (…) care con ține
numai ceea ce în vorbitul concret este repeti ție de modele
anterioare” (Co șeriu, 2004: 97);
b) norma „implic ă eliminarea a tot ceea ce în vorbit este aspect
total inedit, variant ă individual ă, ocazional ă sau momen-
tană” (ibidem );
c) norma p ăstrează „numai aspectele comune care apar în
actele lingvistice considerate și în modelele lor” ( ibidem ).
În raport cu sistemul, consider at „al doilea grad de abstracti-
zare sau formalizare”, norma este „simpl ă obișnuință”, „simpl ă
tradiție constant ă” sau „element comun în vorbirea întregii
comunități” (Coșeriu, 2004: 98).
În accepția de model , norma17 se manifest ă în vorbire prin folo-
sirea repetat ă și constant ă a unor elemente de limb ă și reprezint ă
asumarea unei tradi ții de întrebuin țare a semnelor limbii într-o
comunitate de vorbitori.
Avînd în vedere c ă argoul este format din elemente de limb ă
constituite prin valorificarea repetat ă a unor modele de semni-
ficare întrebuin țate constant în anumite comunit ăți de vorbitori,
se poate aprecia c ă argotismele sînt „variante facultative” sau
„variante combinatorii” în raport cu organizarea sistemului limbii

17 Pentru o evaluare critic ă a conceptului co șerian de normă, v. Lara (1983).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
35
întemeiat numai pe ceea ce este „pertinent din punct de vedere
funcțional” (Co șeriu, 2004: 98).
Validarea ipotezei c ă argoul este o norm ă ar avea avantaje certe
în studierea fenomenului. Considerînd c ă argoul este o norm ă
care se constituie în plan colectiv și se manifest ă în plan indivi-
dual, ipotezele anterioare sînt integrate într-o viziune coerent ă și
unitară asupra identit ății lingvistice și a potențialului expresiv al
argourilor. Sub denumirea generic ă ARGOU , pot fi grupate mai
multe variante de realizare a normei, a c ăror existen ță, dezvoltare
și funcționare poate fi eviden țiată în interac țiunile verbale din
cadrul unor comunit ăți sociolingvistice cum ar fi grupurile de
răufăcători, deținuți, școlari (elevi și studenți), militari, consuma-
tori de droguri, minorit ăți sexuale. Între aceste realiz ări diferențiate
ale normei se dezvolt ă raporturi de interdependen ță, generate de
dinamica limbii în rela ție cu cea social ă.
Sub aspectul expresivit ății, modelul numit norm ă argotică
ilustrează „competen ța expresiv ă” (Coșeriu, 1996: 18), dat fiind
că performan ța acestui tip de norm ă poate fi eviden țiată doar în
raport cu anumite situa ții de comunicare. A șadar, existen ța normei
argotice se concretizeaz ă în ansamblul de realiz ări lingvistice
comune specifice grupurilor de argotizan ți, iar identitatea sa poate
fi dezbătută din unghiul varia țiilor care determin ă apariția unor
trăsături (generale și particulare) și a unor func ții comunicative
care îi relev ă individualitatea în raport cu sistemul și cu vorbirea.
Normă și variație. Urmînd distinc țiile făcute de Eugen Co șeriu
(1992-1993: 49-64), se poate considera c ă norma argotic ă se mani-
festă prin elemente lingvistice cu tr ăsături asem ănătoare, care, în
arhitectura limbii istorice, apar ca rezultate ale varia ției de tip
diacronic, diatopic, diastratic și diafazic.
Variația diacronic ă. Din perspectiv ă diacronic ă, constituirea
argourilor se realizeaz ă ca parte integrant ă a procesului de evolu ție
lingvistică. Sub aspect metodologic, criteriul temporal determin ă
realizarea unei periodiz ări privind apari ția și dezvoltarea unor feno-
mene de limb ă. În istoria cercet ării științifice a argoului, aceast ă

Expresivitatea argoului
36
periodizare prezint ă interes pentru distinc ția între argourile vechi
și argourile moderne și pune în lumin ă prezența elementelor
arhaice în argouri (Vendryes, 1939).
Șăineanu (1907) concepe în termeni opozitivi rela ția dintre
vechi și modern. În concep ția filologului român, diferen țele sînt
categorice între vechiul limbaj al r ăufăcătorilor, vorbit pîn ă la
mijlocul secolului al XIX-lea și norma argotic ă modern ă,
dezvoltată după 1850:

„Tocmai elementul fantezist și arbitrar formeaz ă veritabila demarca ție între
argoul vechi, con știent și sistematic, și argoul modern cu tendin țe aventuroase
care nu se preteaz ă bine unei clasific ări metodice” (Sainéan, 1907: 59).

În raport cu procesul de evolu ție a limbii, aceast ă distincție are
doar relevan ță metodologic ă și nu-și găsește decît par țial justifi-
carea, întrucît deosebir ile pe care le invoc ă Șăineanu au un grad
mare de relativitate. De ex emplu, se poate demonstra c ă orice
argou modern are un aspect sistematic în reflectarea lingvistic ă a
unor anumite no țiuni sau în predilec ția pentru utilizarea anumitor
procedee lexical-formative de generare a semnifica țiilor argotice.
Absolutizarea criteriului tem poral pentru a ilustra opozi ția dintre
argoul vechi și cel modern devine greu de acceptat în condi țiile în
care argoul este un fenomen lingvistic care reflect ă corelația dintre
limbă și societate.
Așa cum observ ă Albert Dauzat (1929: 53), nu opozi ția, ci
continuitatea dint re argoul vechi și cel modern permite studierea
istoriei cuvintelor argotice. Datorit ă dinamismului accentuat din
orice argou, varia ția diacronic ă devine elementul fundamental
pentru realizarea unor compara ții între argotismele folosite în
diferite perioade istorice ( cf. Beier, 1995: 64-101 ), cu scopul de a
descrie, din unghiul deprinde rilor lingvistice, preocup ările și men-
talitatea argotizan ților. Prin urmare, utilizarea analizei comparative
permite eviden țierea dominantei obiective sau subiective în cons-
tituirea semnifica țiilor argotice. De exemplu, ho ții întrebuin țează

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
37
argoul, în primul rînd, ca tehnolect . Sub aspect lexical, majoritatea
cîmpurilor no ționale ale acestui tip de argou fac referire la
activități de natur ă profesional ă: categorii de ho ți, modalit ăți de a
fura, instrumente folosite în timpul spargerilor, vestimenta ția
victimelor, obiectele bune de furat etc. Specializarea no țională
demonstreaz ă că dezvoltarea caracterului selectiv al limbajului
hoților este determinat ă, în mod obiectiv, de natura ilegal ă a
activităților profesionale. De altfel, Vendryes consider ă că, sub
aspect semantic, specializarea stă la baza oric ărui argou și favori-
zează păstrarea unor elemente arha ice în argourile moderne:

„De fapt, odat ă ce un anumit cuvînt a p ătruns în argou prin specializare
semantică sau pur și simplu prin împrumut, tradi ția îl menține, adesea, și
după ce el a disp ărut din limba curent ă” (Vendryes, 1939: 298).

Această considera ție confirm ă, într-o anumit ă măsură, existența
și acțiunea unei norme („tradi ția”), concretizat ă în apariția unui
fond lexical stabil al argoului, dar poate fi și un argument în
favoarea ipotezei c ă unele dintre argotismele mai vechi revin
periodic în uzul curent, dup ă o perioad ă de „dispari ție”, aspect
reliefat de unii cercet ători interesa ți de evolu ția argoului
(Guiraud, 1958; Eble, 1996).
Cu toate acestea, nu trebuie neglijat ă importan ța componentei
subiective în consti tuirea unor semnifica ții argotice, eviden țiată
prin transpunerea lingvistic ă a atitudinii vorbitorului fa ță de obi-
ectul comunic ării printr-o serie de m ărci afectiv-expresive. Spre
deosebire de limbajul ho ților, vorbirea școlarilor este dominat ă de
condiționări subiective (dorin ța de a epata, moda lingvistic ă, spiri-
tul ludic), îns ă organizarea ansamblurilor no ționale este sistema-
tică și obiectiv ă, deoarece limbajul elevilor și cel al studen ților
reflectă preocupările acestora. Pe scurt, varia ția diacronic ă pune
în lumină importan ța factorilor lingvistici și extralingvistici care
contribuie la constituirea normei ar gotice. În cadrul mai larg al

Expresivitatea argoului
38
istoriei limbii, orice argou reflect ă evoluția inovațiilor lingvistice
în cadrul unor grupuri marginaliz ate sau stigmatizate social.
Variația diatopic ă. Diferențele spațiale au un rol important în
constituirea argourilor. În general, teritoriul pe care este vorbit ă o
anumită limbă evidențiază dinamica influen țelor și schimburilor
lingvistice dintre dou ă sau mai multe comunit ăți de argotizan ți.
Variația diatopic ă reflectă condiționările și influențele care se
manifestă asupra vorbirii unei comunit ăți. Cele mai conving ătoare
ilustrări ale acestui tip de varia ție sînt reprezentate de p ătrunderea
unor termeni dialectali în argou, de r ăspîndirea regional ă a argou-
rilor – fapt ce determin ă, uneori, imprimarea unui aspect formal
regional asupra unor termeni argotici – și de formarea de argotisme
prin împrumuturi din limbile învecinate cu un anumit idiom. Din
punct de vedere lexi cal, cercetarea varia ției diatopice are o mare
importanță în stabilirea etimologiei unor argotisme. De exemplu,
Noll (1991), într-o monografie privind influen țele străine asupra
argoului limbii franceze, observ ă că multe argotisme s-au format
prin preluarea unor termeni din occitan ă, italiană, spaniolă, arabă,
rromani, german ă, engleză.
Lipsa unui dic ționar istoric al argoului românesc și a altor surse
documentare nu permite, decît spec ulativ, discutarea unor influen țe
anterioare secolului al XIX-lea. Primele liste de cuvinte argotice
românești, publicate în 1860 și 1907, sugereaz ă că multe împru-
muturi provin din limba țigănească [gagiu (‛amant’), a mardi (‛a
bate’), lovele (‛bani’), șuriu (‛cuțit’)] și din idiomurile învecinate:
rusa [ denghi (‛bani’), caraiman (‛buzunar’)], germana [ echtling
(‛cuțit’), locs (‛cuțit’)] și turca [ ciolac (‛valet’), zapciu (‛cîine’)].
Alte studii (Vas iliu, 1937) eviden țiază pătrunderea în argou a unor
termeni dialectali ale c ăror sensuri au fost modificate: cancioc
(‛lingură’), cloață (‛prostituată’), cotoarbă (‛amantă’), a glojdi (‛a
mînca’), jarcalete (‛om de nimic’) etc.
În argourile unor limbi cu o larg ă răspîndire teritorial ă, precum
engleza sau spaniola, varia ția diatopic ă se manifest ă prin deose-
birile accentuate dintre limba literar ă și varianta regional ă. Acest

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
39
fapt a determinat apari ția unor variet ăți de limbă (cum ar fi engleza
americană, britanică, australian ă, irlandeză etc.) și, implicit, a unor
argouri cu specific re gional. De exemplu, în engleza britanic ă,
exprimarea lingvistic ă a noțiunii OM BEAT cunoaște diverse
realizări în arii dialectale diferite: full (Irlanda de Nord), plastered
(Lancashire), mashed , steemed (Cheshire), tight (South Wales),
lagged up (Londra), wazzed (South Yorkshire), scuppered , mortal ,
hammered (Newcastle), slaughtered , howlin’ (Glasgow). În cazul
anumitor no țiuni, varia ția diatopic ă determin ă apariția unui num ăr
foarte mare de cuvinte cu acela și înțeles. De exemplu, numai în
engleza american ă, Spears (1982) citeaz ă peste 265 de sinonime
pentru no țiunea BĂUTURĂ ALCOOLIC Ă, în timp ce no țiunea
PROSTITUAT Ă cuprinde peste 500 de sinonime.
Variația diastratic ă. Stratificarea social ă este criteriul cel mai
des invocat pentru a reliefa specificul argoului. Numite și „dialecte
sociale”, limbajele profesionale, argoul și jargonul reprezint ă
realizări ale co-rela ției limbă – societate. Din perspectiva
sociolingvisticii, varia ția diastratic ă se concretizeaz ă în sociolecte
și/sau tehnolecte , denumiri formate prin analogie cu termeni
lingvistici tradi ționali precum dialect sau idiolect . De altfel,
variația diastratic ă a impus criteriul sociocultural ca element
central al studiilor asupra variet ăților sociale ale limbii:

„Anumite domenii de activitate practic ă sau de existen ță cotidiană impun o
selecție a mijloacelor limbii, în scopul asigur ării unei eficien țe maxime a
comunicării. (…) Criteriul socio-cultural permite deci s ă ne facem o
imagine asupra structurii generale a limbii în raport cu structura societ ății și
a nevoilor ei pe ramuri de activitate” (Graur ș.a., 1971: 373, 376).

Acest criteriu permite descrierea co-varia ției sociale și lingvis-
tice și se întemeiaz ă pe faptul c ă omul folose ște limba pe care o
vorbește cu scopul de a tezauriza și transmite informa ții despre
istoria, cultura, tradi ția și religia societ ății din care face parte.

Expresivitatea argoului
40
Clasificarea limbajelor argotice di n punctul de vedere al crite-
riului sociocultural reprezint ă o modalitate viabil ă de identificare
a specificului unui anumit argou. Cel mai bine studiat a fost
limbajul r ăufăcătorilor, care furnizeaz ă un număr apreciabil de
termeni argotici pentru celelalte limbaje argotice. Datorit ă diferi-
telor procese ca re au condus la reorganizarea și diversificarea
categoriilor sociale au ap ărut noi categorii de argotizan ți al căror
limbaj ar putea reprezenta o fertil ă arie de cercetare lingvistic ă.
Noile argouri prezint ă, din punct de vedere stilistic, o mai ampl ă
și mai divers ă pondere de întrebuin țare a unor proced ee lingvistice
pentru constituirea semnifica țiilor argotice. Medii socioumane
precum armata, lumea liceelor și universit ăților, universul obscur
al traficului și consumului de droguri, lumea divertismentului
(muzică18, sport) și cea a minorit ăților sexuale etc. au produs și
continuă să producă o terminologie argotic ă extinsă, dar efemer ă,
imposibil de fixat în scris.
Ierarhizarea social ă a fost elementul central în stabilirea unor
trăsături ale argoului, în cal itate de limbaj al r ăufăcătorilor. Prin
diversificarea categoriilor socioprofesionale, diferen țele dintre
argou și jargon au f ăcut obiectul unor controverse științifice care
sînt departe de a fi în cheiate. Pentru unii me mbri ai Centrului de
Argotologie de la Universitatea „R ené Descartes” din Paris, pro-
blema distinc țiilor conceptuale dintre argou și jargon s-a finalizat
prin impunerea termenului fr. jargot (jargou), hibrid terminologic
care descrie diversitatea realiz ărilor normei argotice, în raport cu
jargonul: „s ă rezumăm: în 1990 coexist ă argoul tradi țional, jargou-
rile, moda lingvistic ă și argoul comun” (Francois-Geiger, 1991: 8).
De fapt, aceast ă inflație terminologic ă nu face decît s ă mărească
confuzia care mai persist ă în înțelegerea identit ății varietăților de
limbă denumite prin termenii argou și jargon .

18 Importan ța argoului în lumea creatorilor și ascultătorilor de muzic ă hip-hop
este descris ă de Smitherman (1997).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
41
Etimologia celor dou ă cuvinte permite realizarea unei deosebiri
categorice. Dup ă cum observ ă Peter Burke (1995: 2), cuvîntul
jargon este un termen medieval care exista în provensal ă și în
franceză în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Sensul de baz ă,
(‛murmur’), a fost extins pentru a denumi orice fel de vorbire greu
de înțeles. Prin urmare, cuvîntul nu denume ște fenomenul lingvistic
ca atare, ci perspectiva vorbitorilor asupra fenomenului:

„De altfel, cuvîntul «jargon» a fost pus în circula ție pentru a exprima ideea
că limbajul celorlal ți era neinteligibil ca un gîlgîit, la fel cum vechii greci
au născocit termenul barbaroi , pentru a se referi la al ți oameni care nu
puteau vorbi grece ște și, prin urmare, afla ți în imposibilitatea de a articula
mai mult decît sunete indescifrabile, precum ba, ba” (Burke, 1995: 10).

Cu sensul de ‘vorbire neinteligibil ă’, jargon poate fi întrebuin țat
pentru a denumi orice ansamblu lingvistic format din elemente
lexicale sau lexico-gramaticale cu sens specializat: terminologii, limbaje profesionale, vorbirile unor categorii sociale marginale,
manierismul lingvistic etc.
Cel de-al doilea sens al termenului jargon este mai restrîns și
face referire strict la limbajul r ăufăcătorilor. Cu acest sens, cuvîntul
jargon a devenit glotonim și a intrat în competi ție cu sinonimul
argot (> rom. argou ), apărut în secolul al XVII-lea, pe terenul
limbii franceze. Ulterior, cei doi termeni au avut o evolu ție dife-
rită, din punctul de vedere al descri erii sociolingvistice. În vreme
ce cuvîntul jargon a ajuns s ă desemneze maniera de a vorbi a
unor persoane educate din categori ile socioprofesionale aflate mai
aproape de centrul societ ății (medici, avoca ți, jurnaliști, sportivi)
sau manierismul și prețiozitatea din unele medii socioculturale,
termenul argou a continuat s ă desemneze vorbirea unor categorii
de persoane considerate marginale din punctul de vedere al presti-
giului social și al impactului asupra vie ții cultural-economice
(răufăcători, militari, școlari, toxicomani, minorit ăți sexuale).

Expresivitatea argoului
42
Aceasta este distinc ția care ar putea ajuta la diferen țierea argourilor
de jargoane.
Sub aspect semantic, deosebirea de esen ță dintre argouri și jar-
goane este dat ă de specializarea no țională19.
Variația diafazic ă. Pătrunderea argoului în limba scris ă s-a
manifestat constant începînd cu a doua jum ătate a secolului al
XIX-lea, îns ă, în unele culturi europene, precum cea francez ă,
valorificarea resurselor expresiv e ale limbajului argotic apare
încă din literatura secolului al XV-lea (baladele lui François
Villon). În secolul al XX-lea, odat ă cu dezvoltarea mijloacelor de
comunicare în mas ă și cu diversificarea vie ții culturale, r ăspîn-
direa argotismelor a dep ășit cadrul presei și al literaturii și s-a
prelungit într-o mare di versitate de produse cu lturale culte: film,
muzică, creații publicitare, arta grafitti etc. Aceast ă dinamică a
determinat transform ări semnificative. Din perspectiv ă stilistică,
interferen ța dintre argou(ri) și limba literar ă ilustreaz ă, pe de o
parte, aspectul diafazic al normei literare, iar, de pe alt ă parte, ea
potențează diversificarea expresiv ă a normei argotice, de la reali-
zările predominant monofazice (argoul ho ților) la cele predomi-
nant diafazice (argoul școlarilor).

19 Majoritatea argourilor cuprind o serie de cîmpuri lexicale reprezentate de
serii sinonimice dezvoltate: BANII : cf. fr. artiche , balle (rom. gloanțe), carbure ,
huile , rusquin etc.; rom. biștari, cașcaval , lovele , loz, material etc.; engl.
banana (‛o mie de lire sterline’), beans , dough etc.; SEXUALITATEA : cf. fr.
biter , limer , trombonner etc.; rom. a se arde , a se da în b ărci, a se coțăi etc.;
engl. to hammer , to bang , to shag etc.; VIOLENȚA: cf. fr. aquiger , piler , tasser
etc.; rom. a cafti , a mardi , a trosni etc.; engl. to banjax , have a short fuse ,
snake etc.; ÎNȘELĂTORIA : cf. fr. bidon , carroteur , trimballeur etc.; rom.
șmenar , trombonist , husen , lache etc.; engl. carve up , cross , scam etc.;
CONSUMUL DE ALCOOL ȘI DE STUPEFIANTE : DROGURI : cf. fr. dada , schnouf ,
trichlo ; rom. pudră, iarbă, ciocolată etc.; engl. acid (funk), bad grass , weed
etc.; A SE ÎMB ĂTA: fr. se blinder , se gazer , se saouler etc.; rom. a se machi , a se
matoli , a se torpila etc.; engl. to get hammered / mortal / wazzed etc.; RELAȚIA
CONFLICTUAL Ă CU AUTORIT ĂȚILE: POLIȚIST: cf. fr. arlequin , chien , schmitt etc.;
rom. tablagiu , gabor , trocar etc.; engl. arm, bacon , cozzpot .

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
43
În general, limbajele specializate au caracter monofazic. Acest
aspect definitoriu se manifest ă, de regul ă, în argourile20 a căror
identitate se apropie de cea a limbajelor profesionale și este
determinat de condi ționări predominant obiective (natura ilegal ă
a preocup ărilor cotidiene, codul restrîns st ăpînit de vorbitori,
dorința argotizan ților de a comunica despre „obiectul” preocup ă-
rilor cotidiene f ără a fi înțeleși de neinițiați etc.).
Caracterul diafazic al normei argotice se manifest ă cu precă-
dere în mediul școlăresc, în care influen ța factorilor predominant
subiectivi (spiritul ludic, refuzul de a accepta restric țiile socio-
lingvistice, influen ța limbii culte, dorin ța de identificare cu un
anumit grup etc.) favorizeaz ă valorificarea frecvent ă a unor ele-
mente non-argotice în vorbirea argotic ă a elevilor și studenților.
În paralel cu acest proces de diversificare expresiv ă, dezvoltarea
comunicării prin intermediul internetului a favorizat dezvoltarea

20 Valorificînd ideea c ă argourile reflect ă, în plan lingvistic, preocup ările
argotizanților, David W. Maurer (1981: 260), unul din cei mai importan ți
cercetători și culegători ai argoului american, argumenta c ă „fiecare din
multele subgrupuri ale r ăufăcătorilor profesioni ști constituie ceea ce am putea
numi o subcultur ă sau un microsistem, adic ă o entitate cultural ă ce diferă,
deopotriv ă, prin comportament și prin limbaj de cultura dominant ă”. Deși
concepția lui Maurer se apropie foarte mult de viziunea lui Arnold Van
Gennep asupra societăților restrînse și a limbilor speciale , este important s ă
arătăm că, pentru specialistul american, limba joac ă un rol principal în
procesul de constituire a unei subculturi și a habitudinilor comunicative ale
acesteia: „subculturile și fenomenele lingvistice specializate par s ă ia naștere
spontan și simultan: limba pare s ă se afle în centrul genezei lor culturale.”
(Maurer, 1981: 264). Influen ța acestui lingvist asupra altor cercet ători
interesați de diversitatea argoului este de net ăgăduit dacă ținem cont c ă multe
articole publicate în American Speech – revistă în care Maurer a publicat, timp
de aproape cinci decenii, numeroase contribu ții – se raporteaz ă la studiile sale:
Sir St. Vincent Troubridge (1946), R.M. Lumiansky (1948), William C. De
Lannoy și Elizabeth Masterson (1952), Haldeen Braddy (1955), Robert S.
Gold (1957), E.R. Hagemann (1982), Thomas L. Clark (1986), Carolyn G. Karhu (1988) etc. În consecin ță, considera ția că Maurer, prin lucr ările sale,
este unul din creatorii școlii americane de argotologie, nu este o exagerare.

Expresivitatea argoului
44
mai pronun țată a unui argou comun21, format din elemente
lingvistice cunoscute unui num ăr mare de vorbitori. F ără a greși,
se poate aprecia c ă, din punctul de vedere al finalit ății întrebuin-
țării argoului, norma cunoa ște două tipuri de realiz ări, aflate în
relație de interdependen ță: argourile specializate și argoul comun .
Identitatea argourilor specia lizate – utilizate în interac țiunea
verbală orală din cadrul unor grupuri socioculturale precum
răufăcătorii, școlarii, militarii, toxicomanii, minorit ățile sexuale –
este determinat ă de exprimarea selectiv ă a unor no țiuni care
reflectă îndeletnicirile cotidiene ale argotizan ților. Argoul comun
„este reprezentativ pentru osmoza dintre argouri și limba comun ă”
(Francois-Geiger, 1991: 8) și este întrebuin țat nu numai în comu-
nicarea oral ă, dar și în cea scris ă.
O distincție asemănătoare este realizat ă, din perspectiva uzului
lingvistic, de lexicograful ameri can Robert L. Chapman, care
propune diferen țierea între argou primar și argou secundar :

„Argoul primar este vorbirea propriu-zis ă a membrilor unei comunit ăți, atît
de natural ă pentru argotizan ți, încît ar p ărea muți fără aceasta. Desigur c ă ei
nu sînt astfel, știind că argoul este, prin defini ție, un limbaj alternativ, mai
degrabă ales decît impus. Exemple de argou primar sînt vorbirea tinerilor și
cea a găștilor de strad ă. Argoul secundar este ales nu atît pentru identificarea
cu grupul, cît pentru exprimarea atitudinilor și ingeniozit ății unui individ,
care, printr-o poz ă teatrală, de frond ă, pretinde, momentan, a fi membru al
unei găști, răufăcător, toxicoman, juc ător profesionist de fotbal și așa mai
departe – exprimînd, astfel, br avada, superioritatea sau iste țimea prin
limbajul altcuiva. Argoul secundar este mai degrab ă o problem ă de alegere
stilistică decît de adev ărată identificare” (Chapman, 1987: xii).

Acceptînd considera țiile lui Chapman legate de diferen ța între
vorbitorii care recurg în mod natural la argou și cei care folosesc
argoul din snobism, trebuie remarcat c ă argourile specializate sînt

21 O altă accepție a acestei realit ăți este cea de „argou generalizat”, adic ă de
argou „care nu este legat de un grup socioprofesional” și care „se manifest ă în
întreaga societate care un registru partic ular de limbaj” (François, 1968: 624).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
45
varietăți lingvistice care ilustreaz ă modul de via ță al unor
categorii de argotizan ți, în timp ce argoul comun este, într-o oare-
care măsură, o marcă a unui mimetism lingvistic, fiind folosit în
comunicare, nu pentru a face numaidecît referire la preocup ări
cotidiene, ci pentru a reflecta tendin ța spre nonconformism. În
același timp, se impune precizarea c ă cele dou ă dimensiuni
(lingvistic ă și stilistică) definitorii ale procesului de comunicare
verbală permit desf ășurarea simultan ă a intențiilor comunicative,
de tip tranzitiv și reflexiv (Vianu, 1968: 48). Prin urmare,
concretizarea normei argotice în interac țiunea lingvistic ă poate fi
ilustrată prin schema urm ătoare:

concretizare predominant tranzitiv ă:
argouri specializate
norma argotic ă
concretizare predominant reflexiv ă:
argou comun

Sistem – norm ă – vorbire . Norma argotic ă poate fi descris ă și din
perspectiva rela țiilor cu sistemul și cu vorbirea, pr intr-un ansamblu
de relații ierarhice:
a) raportul normă – sistem , ilustrat de tr ăsăturile generale, prin
care ansamblul de libert ăți permise de sistem este utilizat de
vorbitori;
b) raportul normă – normă, reflectat de tr ăsăturile particulare,
prin care o norm ă se diferen țiază de o altă normă;
c) raportul normă – vorbire , evidențiat de func ții specifice, prin
care o norm ă este actualizat ă în actul de comunicare
lingvistică.
Norma argotic ă și sistemul . În raport cu sist emul, variantele de
realizare a normei argotice reprezint ă forme de manifestare
lingvistică a culturii orale de tip citadin, care deriv ă din specificul
culturii orale rurale. Argoul se în scrie astfel în stilul conversa ției.

Expresivitatea argoului
46
Considerînd c ă sistemul este ansamblul de opozi ții distinctive
care determin ă actualizarea func țiilor limbii, se observ ă că orice
normă cuprinde „variante facultative” sau „variante combina-
torii”, adic ă ansamblul faptelor de limb ă constituite prin realiz ări
care se abat de la sistem sau care ignor ă pertinența funcțională a
opozițiilor distinctive din sistem (Co șeriu, 2004: 98). Pe baza
acestor considera ții, se poate aprecia c ă specificul normei
argotice î și are originea în limbajul familiar, adic ă în vorbirea de
tip citadin. Mai precis, norma argotic ă preia trăsăturile fonetice,
morfologice și sintactice ale limbii populare vorbite la ora ș și se
constituie în „variant ă-tip”, în „model” prin deviere de la limbajul
familiar. Altfel spus, limbajul familiar poate fi definit ca norm ă
înglobant ă, iar argoul poate fi considerat norm ă înglobat ă în
limbajul or ășenesc22.
În acest sens, primele studii care au avut în vedere identifica-
rea unor tr ăsături ale argoului în raport cu limba popular ă și cu
limbajul familiar au accentuat caracter ul dinamic al lexicului argo-
tic, schimb ările frecvente ale semnifica ției termenilor și expresiilor
folosite de vorbitori , specializarea unor procedee lexical-forma-
tive ( cf. Sainéan, 1912; Partridge, 1950; Guiraud, 1956; Calvet,
1994; Eble, 1996). Prin rapor tare la sistem, realiz ările normei
argotice sînt colective și se întemeiaz ă pe fructificarea, în anumite
condiții, a unei p ărți din libert ățile permise de sistem. Unele
realizări ale normei argotice au car acter închis (unele cuvinte și
expresii din limbajul r ăufăcătorilor se schimb ă sau dispar, atunci
cînd semnifica ția lor a devenit cunoscut ă unor categorii mai mari
de vorbitori), dar altele au caracter deschis (un element specific al
argoului tinerilor este tendin ța de a folosi structuri lingvistice
umoristic-ironice și/sau de a utiliza termeni noi).

22 Pe baza distinc ției normă înglobant ă – normă înglobată se poate problematiza
existența a trei grade de ierarhizare: limba popular ă (normă de gradul I) →
limbajul familiar (normă de gradul al II-lea) → argoul (normă de gradul al III-lea).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
47
Norma argotic ă în raport cu alte norme . Deși sînt norme
conversaționale diferite, limbajul familiar, jargonul și argoul
dezvoltă un continuum stilistic. Acest fapt a fost remarcat de
lexicologul american Stuart Berg Flexner, care eviden ția dificul-
tatea de a distinge între argou, jargon și limbajul familiar, întrucît
toate aceste variet ăți determin ă natura particular ă a conversa țiilor
dintre membrii unor grupuri socioprofesionale determinate ( cf.
Flexner, 1965: XVII).
Controversa legat ă de definirea și delimitarea argoului este ilus-
trată și în unele studii române ști (Dobrescu, 1938; Vasiliu, 1937;
Volceanov & Volceanov, 1998; Stoichi țoiu-Ichim, 2001; etc.).
Diferitele accep ții au fost sesizate și rezumate de Iorgu Iordan
(1962: 366-368), care ar ăta că termenul argou „înseamn ă mai
multe lucruri”:
1. „limbajul r ăufăcătorilor, vagabonzilor, cer șetorilor și al altor
categorii similare”;
2. „ceea ce se mai cheam ă și jargon, adic ă vorbirea special ă a
unor categorii sociale determinate, cum sînt solda ții,
muncitorii, studen ții, artiștii, școlarii etc.”;
3. „tot ce intr ă în limba cult ă din vorbirea popular ă și se carac-
terizează prin naturale țe, spontaneitate și afectivitate etc.”
Dificultatea lui Iordan de a diferen ția argoul (limbajul r ăufăcă-
torilor) de ceea ce el nume ște jargoane (de fapt, tot argouri) ale
militarilor, elevilor și studenților este determinat ă de dificultatea de
a preciza în ce const ă specificul argourilor. Acestea pot fi deosebite
de alte tipuri de sociolecte prin urm ătoarele caracteristici generale:
a) argoul accentueaz ă coeziunea sociolingvistic ă a grupurilor
de vorbitori (Eble, 1996);
b) argoul este predominant întrebuin țat în comunicarea oral ă,
de tip informal (Andersson & Trudgill, 1990);
c) argoul se aseam ănă, în unele privin țe, cu jocurile de cuvinte
(Lefkowitz, 1991);

Expresivitatea argoului
48
d) argoul are la baz ă inovații lexicale dezvoltate într-un context
cultural specific (Lighter, 1994: xviii);
e) argoul este folosit în mod inten ționat de vorbitorii dintr-un
anumit grup (Stenstrom, 2000);
f) argoul este întrebuin țat cu inten ții criptice și/sau pentru a
marca expresiv actul de comunicare (Calvet, 1994).
Norma argotic ă în raport cu vorbirea . Problema func țiilor
care individualizeaz ă unele acte de comunicare în care apar
termeni argotici a fost dezb ătută doar fragmentar și de puțini
cercetători (Guiraud, 1956; Lef kowitz, 1991; Calvet, 1994;
Goudaillier, 1997). În acest sens, modelul propus de lingvistul
Roman Jakobson (1964: 83-125) poate fi folosit pentru a preciza
natura actualiz ării normei argotice în comunicarea verbal ă. Pentru
Jakobson, individualizarea me sajului se realizeaz ă prin interac-
țiunea și ierarhizarea unor func ții ale limbii. Întrebuin țarea
cuvintelor și expresiilor argotice în tr-un act de comunicare
determină o orientare specific ă a raportului emi țător – mesaj –
receptor și a modului în care vo rbitorii se raporteaz ă, prin limb ă,
la realitate. În cazul diverselor realiz ări ale normei argotice,
funcția referen țială are o desf ășurare contextual ă și uneori
criptică, deoarece raportarea vorbitorului la un anumit referent
este ilustrat ă prin utilizarea unor semne lingvistice cu semnifica ții
adesea conotative.
Funcția expresiv ă este reflectat ă de atitudinea emi țătorului, dar
conștiința apartenen ței vorbitorului la un anumit grup îl determin ă
pe acesta s ă adopte un comportament lingvistic asem ănător cu cel
al colectivit ății, ceea ce înseamn ă că stilul individual al vorbito-
rului este subsumat unui stilul co lectiv. Actualizarea, în vorbire, a
expresivit ății termenilor argotici este determinat ă, afirmă Guiraud
(1958), de o func ție stilistic ă, în timp ce Calvet (1994) teoreti-
zează acțiunea unei func ții expresiv-emblematic e, iar Goudaillier
(1997) afirm ă existența funcțiilor identitar ă și ludică. Pentru a
elimina posibilele confuzii terminologice, manifestarea func ției

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
49
stilistice ar trebui în țeleasă în accep ția lui M. Riffaterre23, ca
funcție supraordonat ă, de ierarhizare a celorlalte func ții ale
actului de comunicare, în timp ce func țiile expresiv-emblematic ă,
identitară și ludică au conținutul func ției expresive, definit ă în
modelul lui Jakobson. Sintagme precum să mor în cambuz ă cu
salamu-n buz ă24, a se da lovit (‛a se eschiva’, în argoul tinerilor)
sau a rupe gura tîrgului (‛a impresiona’) marcheaz ă atitudinea
ironică a vorbitorului. Din perspectiva func țiilor dominante în
actele de comunicare în car e se folosesc cuvinte și expresii argo-
tice, se poate aprecia c ă:
a) funcția stilistic ă este dominant ă în actul de comunicare;
b) funcția referen țială are caracterul unei func ții criptice;
c) funcția expresiv ă are conținutul unei func ții identitar-ludice;
d) atît func ția criptică, cît și cea expresiv ă sînt modalizate,
uneori, de func ția poetică.
Trăsăturile normei argotice
Specificul diverselor realiz ări ale normei argotice poate fi
evidențiat prin cîteva tr ăsături particulare: dinamism accentuat,
caracterul criptic al unor termeni și expresii, selec ția și speciali-
zarea unit ăților lexicale utilizate de vor bitori pentru a exprima un
număr finit de no țiuni, preferin ța pentru anumite modalit ăți de
reliefare a expresivit ății în actul de comunicare. Fiecare dintre

23 Concepția lui M. Riffaterre despre func ția stilistic ă este interpretat ă și
nuanțată de D. Irimia (1999: 29-34). Raportîndu-se la afirma ția stilisticianului
francez, care noteaz ă, cu îndrept ățire, că funcția stilistic ă moduleaz ă intensi-
tatea expresiv ă a oricărei comunic ări, Irimia (1999: 33) argumenteaz ă că
funcția stilistic ă este consubstan țială funcției de comunicare: „în orice tip de
comunicare intervine și o func ție stilistic ă, prin care comunicarea „este
modulată”; este o func ție supraordonat ă, care orienteaz ă întreg procesul de
verbalizare a lumii extrav erbale prin actualizarea limbii (ca sistem abstract) în
text (ca structur ă concretă).”
24 (spune un de ținut cînd vrea s ă atragă atenția că vorbele lui au fost neserioase),
în Croitoru-Bobârniche (1996: 46).

Expresivitatea argoului
50
aceste caracteristici determin ă, atît în planul expresiei, cît și al
conținutului, organizarea procedee lor de semnificare pe care
utilizatorii de argou le întrebuin țează în comunicarea verbal ă.
Componenta criptic ă ilustreaz ă determinarea social ă: argoul se
dezvoltă în cadrul unui grup și este aproape de neîn țeles de către
neinițiați, fiind o marc ă a interac țiunii și coeziunii socio-
lingvistice. Caracterul expresiv eviden țiază, în anumite contexte,
dimensiunea creativ ă a actului de comunicare. Dinamismul voca-
bularului argotic este generat, în primul rînd, de ipostaza oral ă a
comunicării și este condi ționat de tipul comunic ării (încifrarea
mesajului sau eviden țierea personalit ății lingvistice a vorbitori-
lor). Caracterul selectiv este ilustrat de preferin ța vorbitorilor
pentru anumi ți termeni și de specializarea semnifica țiilor cuvinte-
lor și expresiilor argotice, pentru a exprima numai anumite no țiuni
considerate de vorbitori fundament ale în organizarea mesajelor.
Caracterul criptic . În literatura de specialitate, tr ăsătura criptic ă
a fost considerat ă cea mai important ă modalitate de eviden țiere
a identității argoului la nivel lexical . În acest sens, Niceforo
(1912: 97) sublinia c ă „argoul este (…) un l imbaj special care
rămîne în mod inten ționat secret”, iar Șăineanu (1907: 42) afirma
că procedeele de semnificare argotic ă sînt folosite de anumite
categorii de vorbitori cu scopul de a face comunicarea de neîn țeles
pentru neini țiați. Alexandru Graur (1 954: 84) considera c ă dinamica
vocabularului argot ic este reglat ă de acțiunea caracterului criptic:
„în momentul în care un cuvînt din argou este cunoscut de mult ă
lume el nu mai corespunde scopului special pentru care a fost
creat și trebuie înlocuit cu altul, secret”. Cercet ările actuale
apreciază însă că trăsătura criptic ă a unor cuvinte și expresii de
argou este dominant ă în limbajul r ăufăcătorilor, dar în cazul altor
argouri (elevi, studen ți, militari), ea este de ordin secundar ( cf.
Stoichițoiu-Ichim, 2001: 33).
Caracterul secret al unor termeni de argou ține, în mare m ăsură,
de răspîndirea și frecven ța cuvintelor într-o arie lingvistic ă

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
51
restrînsă. Cuvintele și expresiile folosite frecvent pe arii largi î și
pierd caracterul criptic al semnifica ției (eviden țiat, la nivelul
semnului lingvistic, fie prin procedee de ocultare a semnifi-
catului, fie prin criptarea semnificantului). Anumite categorii de vorbitori de argou (r ăufăcători, deținuți) folosesc în mod
intenționat termeni a c ăror semnifica ție nu poate fi descifrat ă de
neinițiați, renunțînd la utilizarea unor cuvinte și expresii dac ă
înțelesul lor a devenit cunoscut și pentru cei din afara grupului.
Caracterul expresiv . În conversa ție, expresivitatea marcheaz ă
individualitatea vorbitorului. Un eori, folosirea argoului ilustreaz ă
atitudinea vorbitorilor fa ță de obiectul comunic ării și față de inter-
locutor. Andersson și Trudgill (1990: 78) motiveaz ă că expresivi-
tatea cuvintelor și expresiilor de argou poate fi interpretat ă și ca o
marcă a creativit ății vorbitorilor. Se impune îns ă precizarea c ă
expresivitatea elementelor argotice este dependent ă de context.
Acest fapt este subliniat de Elen a Slave (1959: 166). În opinia sa,
„termenii de argou devin expresivi numai cînd sînt folosi ți în
limba comun ă pentru c
ă aici se simte caracterul argotic și nu
pentru că ar avea ei în șiși valoare expresiv ă”. Afirma ția trebuie
însă interpretat ă cu aten ție. Sintagma „valoare expresiv ă” ar
trebui înlocuit ă cu „valen ță expresiv ă”, deoarece ilustreaz ă mai
clar dinamica contextual ă a expresivit ății. Un exemplu în acest
sens este substantivul mortăciune . În argoul r ăufăcătorilor, cuvîntul
este un sinonim al substantivului crimă. În argoul tinerilor,
mortăciune dezvoltă o serie sinonimic ă cu termeni precum beton ,
mișto, mortal etc. și se întrebuin țează cu valoare de superlativ
absolut sau interjec țională, devenind astfel expresia lingvistic ă a
stării de spirit a vorbitorului. Mai mult decît atît, cuvinte din
limba comun ă și-au dezvoltat valen țe expresive specific argotice.
Verbul a turna cu sensul ‛a denunța’ dezvolt ă o serie sinonimic ă
formată din termeni și expresii înrudite semantic precum a vărsa,
a da cu jetul , a da sifon , a vomita , a face stropeal ă.

Expresivitatea argoului
52
Se poate aprecia c ă, din punct de vedere stilistic, unele
argotisme se constituie în m ărci stilistice implicite25, circumscrise
unor atitudini sociocomportamentale mai ample precum dorin ța
de a păstra confiden țialitatea conversa ției sau de a impresiona
auditoriul etc.
Din perspectiv ă diacronic ă, se observ ă diversificarea normei
argotice prin constituirea și dezvoltarea unor tipur i de argou diferite
de cel al r ăufăcătorilor (elevi, studen ți, militari, consumatori de
droguri). Spre deosebire de argoul r ăufăcătorilor, a c ărui evoluție
este condi ționată de necesitatea obiectiv ă de protejare a comunic ării
prin încifrarea mesajului, argoul elevilor/studen ților este determinat
de factori subiectivi, realizînd tr ecerea de la necesitatea comuni-
cativă obiectivă la valorificarea stilistic ă subiectivă. Din perspectiv ă
sincronică, lexicul argotic al unei limbi este, în ansamblul s ău, o
specializare a limbajului popular, d ezvoltat în anumite contexte
socioculturale din mediul or ășenesc, ca expresie a apartenen ței
vorbitorilor la un anumit grup.
Expresivitatea unor cuvinte și sintagme argotice este poten țată
uneori și de acțiunea func ției poetice, în ipostaza ei ludic ă. Într-un
studiu dedicat cercet ării unui tip de argou al limbii france ze, denumit
„verlan”, Natalie Lefkowitz (1991) consider ă că varietatea de
limbă analizată se apropie de jocurile de cuvinte. Termeni din
limba francez ă precum braquer (‛a fura’), partir (‛a pleca’), taper
(‛a jefui’) devin, în verlan, [k ebra], [tirpar], [peta] ( cf. Lefkowitz,
1991: 117). Prin aceste modific ări (metateze) se oculteaz ă termi-
națiile și desinențele, alterîndu-se, în planul expresiei, identitatea
morfologic ă a constituen ților enunțurilor. În limba englez ă, un tip de
argou denumit „rhyming slang” instituie o rela ție aparent arbitrar ă
între formele și sensurile cuvintelor, pe baza unor rime. Astfel, home
(‛casă’) capătă forma [Eastern foam], în loc de money (‛bani’) se
spune [bees an’ ‛oney], iar pentru park (‛parc’) se zice [Noah’s
ark] ( cf. Wright, 1981: 104). Modele asem ănătoare pot fi întîlnite

25 Pentru o tipologie a m ărcilor stilistice, v. Irimia (1999: 50-58).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
53
sporadic în limba român ă, în formul ări familiare ironic-umoristice
de tipul mare scul ă (pe bascul ă), cel mai tare din parcare sau nu
contează, Jean boxeaz ă (și Maria cro șetează) (Volceanov &
Volceanov, 1998: 15). „Jocul” prin care se schimb ă semnifica ția
cuvintelor și expresiilor, eviden țiază, în plan semantic, expresi-
vitatea unor elemente lexicale argotice române ști precum a i se
urca piticu-n frez ă (‛a se îmbăta’), a se sparge/a se rupe în figuri
(‛a se da mare’), a o arde cu p ăru-n ochi (‛a se eschiva’) prin care
se ilustreaz ă, în chip ironic, un imaginar surprinz ător.
Caracterul selectiv . Caracterul selectiv al normei argotice este
ilustrat de o dubl ă desfășurare a dinamismului lingvistic: pe de o
parte, sînt condi ționate creativitatea vorbitorilor și, implicit,
potențialul expresiv al termenilor pe care ace știa îi întrebuin țează
(nu orice inova ție lingvistic ă apărută în grupurile de argotizan ți
devine, în mod necesar, termen argotic), iar, pe de alt ă parte, este
controlată natura și frecvența schimb ărilor care apar în lexicul
argotic, prin polisemie, sinonimie sau antonimie lexical ă și
stilistică sau prin muta ții semantice. Ca form ă de comunicare
predominant oral ă, orientat ă de relația emițător – text/mesaj –
referent, conversa ția în care apar termeni argotici pare s ă aibă un
caracter parazitar ( cf. Șăineanu, 1907: 43). A șa-numitul caracter
parazitar al normei argotice a fost și este interpretat în sensul
următor: orice argou este un limb aj secundar în interiorul c ăruia
se realizeaz ă dublarea unor cuvinte (sensu ri) deja existente în
limba comun ă, ceea ce face ca argoul s ă apară ca o „excrescen ță”
(ibidem ) a limbii de care apar ține. Cu toate aces tea, structurile
argotice folosite în conversa ție nu au valoare parazitar ă întrucît
alegerea și transpunerea lor în enun țuri corespund unor nevoi
comunicative și/sau expresive ale vorbitorilor. Selec ția pe care o
operează vorbitorul în planul paradi gmatic al limbii este uneori
dublată și de o specializare a termenilor argotici. Pentru un ho ț,
de exemplu, exprimarea no țiunii a fura este guvernat ă de nevoia
de a nu fi în țeles de profani. În virtutea acestei necesit ăți au

Expresivitatea argoului
54
apărut cuvinte și expresii cum ar fi a blătui, a da o bomb ă (‛a
comite o spargere mare’), a cardi , a căvi, a da cu jula / cu cioara /
cu vastul (cf. Croitoru-Bobârniche, 1996) etc. Specializarea se
manifestă atunci cînd în sfera no țiunii HOȚ se fac distinc ții
precum alpinist (‛hoț de locuin țe’), baboi (‛șeful unei bande’),
bijoc (‛hoț începător’), caramangiu (‛hoț de buzunare’),
excursionist (‛hoț care fură în mai multe localit ăți’) (cf. Croitoru-
Bobârniche, 1996). În limbajul tinerilor, exprimarea no țiunii de
individ necunoscut se realizeaz ă prin termeni argotici cu valoare
peiorativă, care devin sinoni me stilistice: bulangiu , figurant ,
fraier , fățos, gherțoi, gușter, martalog , mîrlete , țăran etc.
Cîțiva cercet ători au atribuit argou lui un caracter conven țional,
artificial, dezvoltat în opozi ție cu spontane itatea limbajului
popular, invocîndu-se, ca argument, num ărul mare de sinonime
argotic comparativ cu num ărul mic de no țiuni ilustrate ( cf. Schwob
& Guieysse, 1889: 49, în Sainéan, 1907: 62). În încercarea de a
combate aceast ă supoziție, Albert Dauzat (1929) observa c ă
tipologia procedeelor de semnificare argotic ă este similar ă celei
care se manifest ă în planul întregii limbi, nefiind vorba de forme
lingvistice artificiale, ci de „h ipertrofieri” ale mijloacelor de
expresie. Opinia sa pare întemeiat ă, impunîndu-se îns ă o preci-
zare: se poate discuta despre caracterul conven țional al normelor
argotice numai în m ăsura în care termenul convenție este înțeles
în sensul unor selec ții lingvistice sau op țiuni stilistice acceptate și
folosite în interiorul unor anumite grupuri.
Caracterul dinamic . Transform ările de semnifica ție sînt, în
esența lor, de natur ă „cultural ă și funcțională”, după cum explic ă
Coșeriu (1997: 103). Din punct de vedere structural, argourile
sînt organizate pe dou ă straturi, unul stab il, comun mai multor
generații de vorbitori, și unul mobil, cu termeni care sînt schim-
bați permanent ( cf. Irimia, 1999: 123). Operînd cu distinc ția
făcută de Coșeriu, se poate aprecia c ă schimbarea în interiorul
fondului stabil de cuvinte și expresii argotice are în principal

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
55
cauze de natur ă funcțională, în vreme ce modificarea stratului
mobil de termeni poate fi determinat ă, în ansamblu, de factori
culturali (influen țele, moda lingvistic ă).
Din perspectiv ă diacronic ă, stratul stabil de argotisme din
limbajul r ăufăcătorilor este reprezentat de termeni vechi, cu
atestare centenar ă: sticlete (cu sensul de ‛dorobanț’26, ‛soldat’27,
‛gardian’28, ‛sergent de strad ă’29 și ‛polițist’30), lovele (‛bani’) sau
a vrăji (‛a spune’). În stratul lexical mobil sînt incluse cuvinte
folosite în anumite perioade, cum este cazul termenilor deilăhal
(‛cheie’), haloimă31 (‛fereastră’), nod32 (‛portmoneu’), a șindi33
(‛a înjunghia’) sau matrafox34 (‛băutură alcoolică spirtoasă’).
Un alt aspect important în ceea ce prive ște dinamica argoului
este trecerea cuvintelor și expresiilor argotice în limbajul popular
și familiar, pe de o parte, și în limba literar ă, pe de alt ă parte.
După cum aprecia și Iorgu Iordan, între argou și limbajul
familiar, delimit ările stilistice sînt greu de realizat. Între expresii
precum a trage la m ăsea (‛a consuma b ăuturi alcoolice’) și a fi
împușcat/ lovit în arip ă („a se afla sub influen ța băuturilor
alcoolice”) sau între a bate cîmpii (‛a vorbi aiurea’) și a o lua pe
arătură/ pe ulei , respectiv a se da mare și a se rupe în figuri
diferențele expresive sugereaz ă că expresiile mai noi sînt crea ții
metaforice argotice ironice sau umoristice, care ilustreaz ă, ca și
cele familiare, atitudi nea locutorului fa ță de „obiectul” comunic ării.
Ele evocă un imaginar specific unei lumi puternic individualizate
(cf. Baciu, 1985: 58). Poate și din acest motiv, expresiile și

26 Baronzi (1872: 149).
27 Orășanu (1861).
28 Scântee (1906).
29 Cota (1936) și Vasiliu (1937).
30 Tandin (1993).
31 Scântee (1906).
32 Vasiliu (1937).
33 Iordan (1975: 320).
34 Croitoru-Bobârniche (1996).

Expresivitatea argoului
56
cuvintele de argou au p ătruns în limba literar ă, în sensul de limb ă
folosită în textele literare. Îns ă, în textul literar, întrebuin țarea
argoului are o func ționare mai complex ă, întrucît este supus ă unei
viziuni artistice, atent studiat ă de scriitor, cu finalitate estetic ă.
Funcțiile argoului în actul de comunicare
Din punct de vedere structural, obs erva Pierre Guiraud (1958:31),
vocabularul r ăufăcătorilor se constituie din dou ă categorii de
termeni: a) unit ăți lexicale care denumesc diverse activit ăți „profe-
sionale” și b) cuvinte și expresii întrebuin țate pentru a exprima
stări afective sau atitudini. Modelul s ău ar putea fi extins la toate
tipurile de argou a c ăror identitate func țională se dezvolt ă între
încifrarea semnifica ției și specializarea procedeelor de generare a
expresivit ății. Intenția membrilor unui grup de a p ăstra secretul
conversației determin ă particularizarea func ției referen țiale într-o
funcție criptică (numită în unele lucr ări și funcție criptologic ă35).
Funcția criptică asigură caracterul închis al semnifica țiilor terme-
nilor argotici și circulația pe arii restrînse a unit ăților lexicale cu
semnifica ție ermetic ă. Acțiunea func ției criptice înt ărește coeziunea
sociolingvistic ă a grupurilor de argotizan ți cu interese și preocupări
comune. În acela și timp, ea determin ă specializarea unor cuvinte
și expresii care denumesc anumite no țiuni.
Conversa ția în care apar termeni argotici este încadrat ă de unii
cercetători în cadrul stilurilor informale (Partridge, 1950;
Andersson & Trudgill, 1990; Eble, 1996). Sub ac țiunea unei
funcții ludice (Eble, 1996; Gouda illier, 1997), expresivitatea
cuvintelor și sintagmelor argotice se dezvolt ă uneori prin conota ții
umoristice sau ironice. Jean -Pierre Goudaillier consider ă că
identitatea func țională a argoului se dezvolt ă prin acțiunea a trei
funcții: funcția criptic ă, funcția ludică și funcția identitar ă.
Conform aprecierilor sale, func ția criptică are rolul de a încifra
mesajul, func ția ludică determină expresivitatea te rmenilor argotici,

35 Cf. Guiraud (1956) și Stoichițoiu-Ichim (2001).

Ipostazele metalingvistice ale unui cuvînt marginal
57
iar funcția identitar ă asigură coeziunea de grup. În cazul argoului,
se poate observa c ă, în vreme ce func ția criptic ă reprezint ă
actualizarea raportului semn – referent, func ția identitar ă și cea
ludică au, în esen ță, același conținut întrucît reflect ă existența
raportului locutor – semn (expresivitatea unor cuvinte și sintagme
argotice pune în lumin ă atitudinea emi țătorului față de referent).
Indiferent de terminologiile pr opuse de diferite studii despre
natura argoului, se observ ă că funcția expresiv ă a actului de
comunicare prime ște conținutul unei funcții identitar-ludice , a
cărei acțiune este condi ționată de mai mul ți factori precum:
determinările psihosociale (Sainéan, 1907; Niceforo, 1912; Dauzat,
1929; Iordan, 1975), atitudinea critic ă față de indivizii din afara
grupului (Eble, 1996; Stenstrom, 2000) și refuzul de a accepta
anumite canoane generale impuse în societate.
Ironia reprezint ă, după Dauzat (1929: 157), o marc ă stilistică
fundamental ă pentru eviden țierea expresivit ății argotice, aspect
subliniat și de Patton (1980: 271), care sus ține că „argoul (…)
cuprinde numai acele elemente a c ăror expresivitate, în sens larg,
poate fi numit ă peiorativ ă”. Cu ajutorul metaforei sau metoni-
miei, vorbitorii impun, în conversa ție, efecte ironic-umoristice. În
această privință, pentru a ilustra cîmpul semantic al no țiunii de
prost , Andersson & Trudgill (1990: 88 ș.u.) citeaz ă 129 de
cuvinte și sintagme adunate de la 55 de copii cu vîrste cuprinse
între 13 și 14 ani. Cei mai interesan ți termeni ilustreaz ă trecerea
de la abstract la concret: featherbrain , halfwit , lamebrain , peanut
brain , cauliflower , melon head , bird brain , cabbage head , deacon ,
zombie etc. Exemple cu sensuri asem ănătoare se reg ăsesc și în
argoul adolescen ților români: cap de musc ă, pinguin , papagal ,
cîrnat etc. În argoul limbii franceze, aceea și noțiune este ilustrat ă
prin cuvinte și sintagme inedite: banane , bille de clown , crucifix ,
fleur de nave , tronche plate36 etc.

36 Dumitrescu (1998: 342).

Expresivitatea argoului
58
O serie de procedee lexical-formative primesc m ărci stilistice
sub acțiunea func ției expresive:
a) afixarea este frecvent întrebuin țată pentru a exprima, uneori
tautologic, ideea de superlativ cu ajutorul unor prefixe
precum super- sau mega- : engl. supercool , superfly37; rom.
supermișto; fr. supermarca , supernana38.
b) trunchierile formeaz ă aproape o mod ă: engl. home <
homeboy , homegirl ; rom. facultă < facultate , parti <
(universitate sau facultate) particular ă; fr. bac <
baccalaureate etc.
c) reduplicările ilustrează acțiunea func ției poetice: engl. zig-
zig39 (relație sexual ă, în argoul militarilor); rom. sisi40
(nebun); fr. coco41 (cocaină) etc.
Folosirea argoului în conversa ție ilustreaz ă dinamica limbii
vorbite. Prin expresivitatea de tip peiorativ, argoul reflect ă, din
punct de vedere stilisti c, valorile promovate în interiorul anumitor
grupuri de vorbitori.

37 Ayto & Simpson (1996: 251).
38 Dumitrescu (1998: 251).
39 Balaban (1996:465).
40 Volceanov & Volceanov (1998: 235).
41 Dictionnaire de l’argot Larousse (1990: 346).

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
„Aproape tot argoul const ă din cuvinte
vechi cu forme schimbate sau, mult mai
adesea, din cuvinte vechi cu în țelesuri noi
sau cu nuan țe noi de în țeles.”
Eric Partridge

Există credința că argoul românesc este un fenomen pu țin
cercetat, c ă nu a existat o pr eocupare continu ă și sistematic ă
pentru studierea acestei variet ăți lingvistice. Constatarea ar
putea fi adev ărată numai dac ă cercetarea româneasc ă privind
argoul este raportat ă la tradi ția științifică euro-american ă.
Numai în compara ție cu multitudinea de monografii, articole și
antologii privind argourile altor limbi europene (francez ă,
engleză, german ă, maghiar ă, italiană, spaniol ă, rusă) sau cu
bogăția materialului lingvist ic glosat în multe dic ționare de
argou, s-ar putea afirma c ă cercetarea româneasc ă pare precar ă,
lipsită de anvergur ă și depășită.
În realitate, astfel de constat ări sînt, într-o anumit ă măsură,
nefondate. De și, sub aspect cant itativ, studiile române ști asupra
argoului sînt, într-adev ăr, mult mai pu ține decît cele din unele
țări europene, din punct de vedere calitativ nu se poate afirma
deloc acela și lucru. Pîn ă la instaurarea regimului comunist, cei
mai mari dintre cercet ătorii români ai argoului au format
veritabile școli. Fondatorul studiilor europene mode rne privind
argoul este un filo log român. Concep ția lui Iorgu Iordan asupra
argoului nu este cu nimic mai prejos fa ță de considera țiile
teoretice ale unor contemporani ilu ștri (Albert Dauzat, Eric
Partridge). P ăstrînd propor țiile de rigoare, cercet ările privind
limba vorbit ă, inițiate, în anii ‛30, de elevii Școlii lingvistice de

Expresivitatea argoului
60
la Iași pot fi asem ănate, sub aspect calitat iv, cu unele dintre
articolele ap ărute în prestigioasa publica ție „American Speech”.
De altfel, în perioada interbelic ă, interesul pe ntru argoul
românesc devenise aproape o mod ă culturală: paginile unor
cunoscute publica ții culturale ale vremii au g ăzduit liste și
glosare de argou, s-au scris lucr ări de popularizare (V. Cota,
Al.V. Dobrescu), au ap ărut primele scrieri literare în care argoul
era folosit ca marc ă de identitate a spiritului bulevardier sau de
mahala, iar dezbaterile științifice priveau mai ales etimologiile
unor argotisme, locu l argoului în limb ă și expresivitatea unor
cuvinte și expresii argotice.
Discontinuita tea cultural ă provocat ă de instaurarea comunis-
mului a determinat, atît în lingvistic ă, cît și în alte științe
umaniste, apari ția unei falii în cercetarea european ă. Deosebirile
între Est și Vest s-au accentuat pîn ă spre sfîr șitul deceniului al
optulea, dar c ăderea Cortinei de Fier a favorizat deschiderea
orizonturilor c ătre cultura occidental ă. Pe fondul mai larg al
redefinirii culturale române ști, preocup ările științifice pentru
specificul limbii române vorbite au contribu it la revitalizarea
interesului pentru limbajel e argotice. Reluarea public ării siste-
matice de articole, stud ii, monografii, glosare și dicționare de
argou a fost motivat ă de dinamismul accentuat al p ătrunderii
argoului în limbajul mediatic, în literatur ă și în comunicarea
prin intermediul internetului. Acesta este cel mai important
semn al continuit ății în tradi ția științifică a studierii argoului
limbii române.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
61
Atestarea
Primul glosar de cuvinte și expresii argotice române ști1 a fost publi-
cat de un ziarist satiric, N.T. Or ășanu, considerat de G. C ălinescu
(1966: 134) drept „un «moftolog», autor de «fadaises» care atunci
treceau drept teribilit ăți”. Activitatea publicistic ă a lui Or ășanu,
de un interes secundar pentru cercetarea de fa ță, este ilustrativ ă
pentru a eviden ția spiritul vitriolant al jurnalistului, întemni țat de
cinci ori pentru textele calom nioase publicate „în foaia lui
săptămînală”, intitulat ă Nichipercea2 (1859-1879).

1 Într-una din scrisorile sale c ătre Vasile Alecsandri, Ion Ghica relateaz ă, cu
umor, despre existen ța unei vorbiri încifrate a elevilor: „Pe cînd la Școala de la
Măgureanu vesti ții eleniști Lambru, Comita, Vardalah și Neofit, emulii lui
Corai, predau tinerilor greci și feciorilor no ștri de boier Memorabiile lui
Socrate, Fedon și Metafizica lui Aristot; pe cînd banul Brîncoveanu discuta cu
puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele lui Hipocrat și Ariometria lui
Arhimed și se munceau s ă izgoneasc ă din limba greac ă toate cuvintele cîte nu
erau curat atice, precum unii din înv ățătorii noștri caută să curețe limba român ă
de tot ce nu se termin ă în -ciune , la biseric ă la Udricani, la Sfîntul Gheorghe și
la Colțea se auzea glasul ascu țit al cîtorva copii cari strigau în g ălăgie pe: on,
mislete, ucu: omu; pocoi, on, mislete, ucu: pomu .
Băieții mai înainta ți la învățătură, cînd voiau s ă-și zică ceva care s ă nu fie
înțeles de profani, comunicau între dîn șii astfel: az, iota, lude, az, pocoi, rî ță, ucu,
naș, est și celălalt îi răspundea: naș, est, buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az .
Cei de la bucoavn ă rîvneau la dîn șii cum vorbeau p ăsărește” (Ghica, 2004:
125). Deși această scrisoare este datat ă „fevruarie 1880 ”, evenimentele la care
face referire Ion Ghica s-ar fi petrecut pe la 1830, adic ă cu 30 ani înainte de
apariția listei lui Or ășanu. Dup ă cum observ ă autorul scrisorii, înlocuirea
fiecărei litere a unui cuvînt cu nume slavone ști de litere, dup ă cum reiese din
replicile az, iota, lude, az, pocoi, rî ță, ucu, naș, est (‛ai la prune’) – naș, est,
buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az (‛ne bate popa’) determin ă
actualizarea func ției criptice. Se poate, deci, concluziona c ă scrisoarea lui
Ghica ofer ă informații despre argoul școlarilor de la 1830.
2 G. Călinescu (1966: 132) afirm ă că titlul publica ției a fost schimbat de mai
multe ori, în încercarea de a evita conflictele cu autorit ățile: Coarnele lui
Nichipercea , Coada lui Nichipercea , Ochiul Dracului , Arțagul Dracului ,
Codița Dracului , Ghearele Dracului , Cicala , Sarsailă, Ghimpele , Urzicătorul .

Expresivitatea argoului
62
G. Călinescu (1966: 136) comenteaz ă că firea șugubeață și
acidă a ziaristului3 i-a adus o oarecare faim ă în epocă, fapt care l-a
determinat, probabil, s ă publice un text memorialistic, Întemnițările
mele politice (1861), în care apare și un glosar format din 83 de
cuvinte și expresii familiar-argotice, unele cu variante. În 1860,
lista apăruse, „nesemnat ă, în revista Coarnele lui Nichipercea ”
(Zafiu, 2001: 194).
Din punct de vedere lingvistic, lista lui Or ășanu cuprinde
următoarele tipuri de elemente lexicale:
a) termeni ie șiți din uzul actual, de exemplu a cărăi (‛a fura’),
busuioc (‛cuțit’), ochișori (‛galbeni’), picior de porc mare
(‛pușcă’), rogojină (‛iapă’), spală-varză (‛sabie’), barosan
(‛curcan’), cocoană (‛găină’), lumînare (‛gîscă’), purcea
(‛ladă’), taică (‛as’), laba (‛cinci’), ciolac (‛valet’) etc.;
b) sintagme și locuțiuni, majoritatea învechite ast ăzi, precum a
nălbit pînsa (‛s-a făcut ziuă’), a face rachiu pisicei (‛a
plînge’), gogoși de truf ă (‛minciuni’), iarba fiarelor
(‛mijloc sigur’), a da cu mîna în foc (‛a da de bani’), gros la
ceafă (‛avut’), a toarce pisicu (‛a sufla’), a face talme ș
balmeș (‛a omorî’);

Aceste titluri par, mai degrab ă, ilustrări ironic-lingvistice ale unui imaginar
demonic, contestatar.
3 „La «a doua pu șcărie» pentru delict de pres ă, se ținu de farse. Puse g ămălii de
chibrit în țigara unui pop ă, amenințîndu-i barba cu incendiu și-i aprinse o
«poștă» unsă cu său pe talpa goal ă. Își notă ca și Baronzi jargonul cîrîitorilor
(…) A treia condamnare o sufer ă sub ministerul Ghica pentru un articol
Cabinetul de zoologie , părînd a atinge pe Manolache-Iepureanu. La a patra
osîndire în decembrie 1860 e coleg de arest cu Pantazi Ghica, la a cincea cu
Radu Ionescu. Bolintineanu îl viziteaz ă. În general este mereu gra țiat sub diverse
pretexte festive” (C ălinescu, 1966: 136). Trebuie observat c ă nu Baronzi, ci
N.T. Orășanu este autorul primului glosar de termeni din argoul românesc al
vremii.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
63
c) termeni argotici afla ți în uzul actual, precum gagică (‛femeie’),
lovele (‛bani’), mol (‛vin’), a vrăji (‛a spune’), mardeală
(‛bătaie’), pontoarcă (‛cheie’).
d) elemente lexicale actualme nte considerate populare sau
familiare, tîrtan (‛ovrei’), de pripas (‛fugar’), biserică
(‛cîrciumă’).
Din perspectiv ă stilistică, cei mai mul ți termeni care alc ătuiesc
glosarul au sensuri figurate, predominant metaforice, tr ăsătură
care, potrivit lui L. Șăineanu (1907: 59), este definitorie pentru
identitatea argoului vechi: „argoul este limbajul metaforic prin
excelență”. De asemenea, se remarc ă, din punct de vedere socio-
lingvistic, apartenen ța termenilor la argoul ho ților de animale și la
cel al cartoforilor. Etimologiile unor cuvinte4 precum ciolac
(‛valet’) < tc. çolak , zapciu (‛cîine’) < tc. zaptiye , tîrtan (‛ovrei’)
< germ. Untertan , arată că unii dintre ace ști termeni au intrat în
limba român ă în secolul al XIX-lea.
Există însă și elemente lexicale de o autenticitate îndoielnic ă.
Consemnarea substantivului cerneală cu sensul ironic ‛cafea’
pare mai degrab ă o creație de autor, întrucît asocierea semantic ă
cerneală – cafea este greu de acceptat, din perspectiva dezvolt ării
semnifica țiilor argotice, dac ă se are în vedere c ă numai oamenii
educați ai vremii foloseau cerneala pentru a scrie, lucru de care
mulți dintre r ăufăcătorii din clasa social ă de jos erau, probabil,
străini, în acea perioad ă. Mai degrab ă, termenul ar putea fi
specific limbajului gazetarilor. Cu toate acestea, nu trebuie negat ă
posibilitatea ca analogia cerneală – cafea să aibă la bază sensul
mai vechi al termenului cerneală (‛culoare neagr ă’, ‛negreală’).
Argotismele din lista lui Or ășanu au fost preluate de G. Baronzi
și publicate în volumul intitulat Limba român ă și tradițiunile ei
(la p. 149-151). Spre deosebire de Or ășanu, care pare s ă fi notat
cuvintele și sintagmele tocmai pentru semnifica țiile lor pline de
noutate și de pitoresc semantic, Baronzi folose ște lista ca argument

4 Cf. DEX.

Expresivitatea argoului
64
în favoarea ideii c ă argoul, ca parte integrant ă a limbii române,
reflectă existența unor categorii sociale care tr ăiesc în afara legii.
Caracterizat de G. C ălinescu (1966: 101) drep t un „vulgarizator”
productiv ca o uzin ă”, autorul folosise, f ără prea mult succes,
termenii argotici respectivi într-una din crea țiile literare proprii5,
Misterele Bucure știlor (1862), imitînd, desigur, unele modele
literare franceze (Eugène Sue, Misterele Parisului , Paul Féval,
Misterele Londrei ) și engleze.
Argoul și libertatea de expresie
Între 1900 și 1945, culegerea, publicarea și analiza argotismelor
românești au intrat în aten ția cercetătorilor și a publicului larg.
Mai mult decît atît, în aceast ă perioadă, dincolo de listele și
glosarele argotice tip ărite în diverse ziare și publicații periodice
însoțite, ocazional, de explica ții teoretice, apar primele studii și
observații științifice despre specificul argou lui (Iordan, 1932, 1944).
Sînt prezentate, cu prec ădere, procedeele lexical-formative, etimo-
logiile unor cuvinte argotice și mijloacele lingvistice de poten țare
a expresivit ății. În acela și interval de timp, în unele țări din
Europa occidental ă, apar cîteva din teor iile importante asupra
identității și dinamicii argoului (Sainéan, 1907, 1912; Niceforo,
1912; Dauzat, 1929; Partri dge, 1934). Tot în aceast ă perioadă, sub
influența culturii franceze, p ătrunde, în limba român ă, cuvîntul
argou (< fr. argot), care înlocuie ște denumirile anterioare: limba
cărăitorilor (G. Baronzi, 1872), șmechereasca (V. Scântee,
1906). În 1922-1923, în paginile publica ției „Adev ărul literar și
artistic”, termenul francez argot era folosit ca atare, pentru a
desemna vocabularul folosit în conversa ție de unii dintre membrii
anumitor categorii socioprofesi onale de vorbitori: delincven ții,
deținuții, avocații, frizerii, militarii, școlarii. Forma adaptat ă, argou ,

5 Pentru o dezbatere privind expresivitatea argoului românesc în textul literar,
vezi Zafiu, 2001: 201-203.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
65
pare să se fi impus mai tîrziu, spre sfîr șitul anilor ‛30 (în 1937,
circulau, înc ă, în limba scris ă, două variante, argou și argot ).
„Șmechereasca ”. Apariția, în ziare de mare circula ție, a unor
liste și glosare de cuvinte și expresii familiar-argotice reflect ă,
deopotriv ă, spiritul liber al epocii și stăruințele jurnali știlor în a
găsi subiecte interesante, care s ă satisfacă gustul pentru senza-
țional. O bun ă dovadă, în acest sens, este articolul-glosar semnat
de V. Scântee și publicat în cotidianul Dimineața (nr. 1004, mar ți,
21 noiembrie 1906), în care autorul încearc ă să realizeze o scurt ă
prezentare a originilor unui fenomen lingvistic considerat inedit:

„«Șmechereasca» este vorba cu cari ho ții și-au botezat dic ționarul lor secret
de cuvinte și de semne. Se pare c ă «șmechereasca» nu dateaz ă decît de vreo
40 de ani de cînd cam și aparatele poli țienești și judeciare din țară și-au
reglementat mai cu temei fiin ța contra pu șcăriașilor.
Un hoț bătrîn m-a asigurat c ă șmechereasca a fost compus ă de pușcăriașii
din Ocnele-Mari, cari au îns ărcinat o «comisiune» compus ă din diverse
categorii de ho ți. Se vede c ă în aceast ă comisiune au fost și hoți de origine:
evrei, ruși, țigani și unguri, judecîndu-se c ă foarte multe cuvinte conven-
ționale apar țin limbilor ce vorbesc mai sus-numi ții”.
Deși relatarea lui Scântee, privind formarea inten ționată a unui
vocabular secret, prin al egerea unui grup de r ăufăcători puși să
codifice lingvistic no țiunile specifice ocupa ției lor ilegale, pare
puțin credibil ă, fiind imposibil de verificat , glosarul publicat este
valoros pentru c ă permite realizarea unei compara ții cu termenii
din lista lui N.T. Or ășanu. Num ărul mare de elemente lexicale noi
din glosarul lui Scântee reflect ă, implicit, caracterul oral și dina-
mismul argoului celor certa ți cu legea. Cercetarea atent ă a celor
două liste de termeni și sintagme permite argumentarea continu-
ității dintre „limba cîrîitorilor” din a doua jum ătate a secolului al
XIX-lea și „șmechereasca” r ăufăcătorilor de la începutul secolului
al XX-lea. Red ăm, în continuare, un tabel cu elemente lexicale
comune celor dou ă liste de argotisme:

Expresivitatea argoului
66
Lista lui Or ășanu (1860) Glosarul lui Scântee (1906)
albișori (‛bani de argint’)
barosan (‛curcan’)
bidiviu (‛băiat’)
biserică (‛cîrciumă’)
cerc (‛inel’)
crăcani (‛pantaloni’)
gagiică (‛femeie’)
gagiu (‛stăpîn’)
găină (‛căciulă’)
grubă (1. ‛bani mulți’; 2. ‛zece’)
labe (‛cisme’)
lovele (‛bani’)
mardeală (‛bătaie’)
mol (‛vin’)
picioare de porc ( ‛pistoale’)
pițigoi (‛lacăt’)
*purcea (‛ladă’)
sticlete (‛soldat’)
tească (‛pungă’)
*topardos ( ‛rachiu’)
urs (‛fecior de pop ă’)
vrăji (‛a spune’) albișor (‛franc’)
barosan (‛directorul închisorii’)
bididiu (‛băiat’)
biserică (‛cîrciumă’)
cerc (‛inel’)
cracane (‛pantaloni’)
gagică (‛femeie’)
gagiu (‛bărbat’)
găină (‛pălărie’)
grubă (‛mult’)
labe (‛ghete’)
lovele (‛parale’)
mardeală (‛bătaie’)
mol (‛băuturi spirtoase’)
picior de porc ( ‛revolver’)
pițigoi (‛lacătă’)
purcel (‛portofel’)/purcic ă (‛saltar, tejghea’)
stiglete (‛gardian’)
teașcă (‛pungă’)
papardos ( ‛băutură’), tapardos ( ‛rachiu’)
urs (‛contrabandist’)
vrăjește (‛spune’)

Existența glosarelor permite ilustrarea tendin ței argotizan ților
de a înnoi lexicul argotic, fie din nevoia de a cripta mesajele, fie
din dorin ța de expresivitate. Cele dou ă liste de cuvinte au în
comun 22 de no țiuni. Pentru dou ă dintre acestea, notate de noi cu
asterisc în lista lui Or ășanu, V. Scântee ofer ă cîte două variante
lexicale. Astfel, cele 22 de lexeme reprezint ă 26,5% din num ărul
total de unit ăți lexicale din lista lui N.T. Or ășanu, dar numai 7,2%
din glosarul lui V. Scântee, acest calcul oferind un posibil argu-ment în favoarea ideii c ă lexicul argotic se înnoie ște rapid. O alt ă
dovadă este schimbarea se nsurilor. Numai jum ătate din cele 22 de
cuvinte și-au păstrat sensurile, restul termenilor fiind adapta ți
semantic la alte realit ăți extralingvistice (de pild ă, sensurile sub-
stantivelor albișor, găină, labe). Extinderile ( grubă, mol, papardos )

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
67
și specializ ările de sens ( barosan , purcel , purcică, urs) reflectă
schimbările semantice care s-au petrecut în argou într-o perioad ă
de aproximativ o jum ătate de veac.
Pe de altă parte, examinarea glosarului prin prisma constituirii
unor cîmpuri se poate materi aliza în cîteva considera ții legate de
identitatea grupurilor de vorbitori care au folosit cuvintele respective
și de specificul expresiv al termenilor în cauz ă. Orientat ă de
principiul stilist ic al specializ ării, dinamica cîmpurilor guverneaz ă,
în argou, constituirea unor m ărci stilistice implicite ( cf. Irimia,
1999: 57).
Indivizii certa ți cu legea . Argotismele culese și publicate de V.
Scântee nu fac trimitere la un si ngur grup social, ci la mai multe
categorii de RĂUFĂCĂTORI, evidențiate în glosar prin cî țiva
termeni generici, precum epure (‛hoț’), culațar (‛bandit uciga ș’),
urs (‛contrabandist’). O categorie aparte este format ă de HOȚII DE
ANIMALE , denumiți după preocup ări: iapar (‛hoț de cai’),
rablagiu (‛hoț de cai’), șoimar (‛hoț vajnic de cai’), țiper
(‛găinar’). La începutul secolului trecut, HOȚII DE BUZUNARE erau
numiți de confra ți cu ajutorul unor cuvinte criptice, precum
caramangiu (‛pungaș’) sau maravinăr (‛pungaș’). Cuvinte care se
referă la TĂINUITORII hoților și ascunzătorile celor certa ți cu legea
apar în list ă: salon (‛odaie comun ă a hoților’), tutungerie (‛gazdă
de hoți’), vitaș (‛gazdă neînțeleasă cu hoții’).
Infracțiunile . Acesta pare s ă fie cel mai amplu cîmp asociativ,
atît prin num ărul mare de termeni, cît și prin specializarea
noțională extrem de riguroas ă a unora dintre elementele lexicale,
fapt ce demonstreaz ă că, la începutul secolu lui al XX-lea, argoul
românesc al r ăufăcătorilor era, în realitate, un limbaj profesional
pe deplin constituit. În lista lui Scântee, unele dintre faptele
ilegale sînt exprimate prin substantive ca fartiție (‛a fura pe unul
cu șiretlic’), tun (‛furt mare’).
De fapt, acest cîmp ar trebui împ ărțit în mai multe sub-
cîmpuri, întrucît fiecare di ntre aceste diviziuni reflect ă, la nivel
lexical, vorbirea unor anumite categorii de r ăufăcători, fiecare cu

Expresivitatea argoului
68
un argou specific. În general, termenii care fac trimitere la
anumite infrac țiuni pot fi clasifica ți pe urm ătoarele domenii
noționale: furturile de animale , furturile din buzunare , spargerile
sau jafurile și tăinuirea bunurilor .
În ceea ce prive ște FURTURILE DE ANIMALE , domină două tipuri
de referin ță: animalele furate și hoții de animale. Mai mult decît
atît, domeniul no țional ANIMALE FURATE poate fi împ ărțit după
tipuri de p ăsări și animale, cum ar fi GALINACEE : zoi (‛găini’);
CAPRINE : barbison (‛capră’), odolean (‛capră’), tîrnoagă (‛capră’);
OVINE : căciulă (‛miel’), cojoc (‛oaie’), lup (‛oaie’); BOVINE :
cheptene (‛bou’), cornișor (‛bou’), culbec (‛bou gras’), dolman
(‛bou’), CABALINE : capră (‛cal’), cîrlan (‛mînz’), cucerit (‛mînz’),
curu/ cururu (‛mînz’), fînar (‛cal frumos și tînăr’), grasnet (‛cal’),
grasni (‛iapă’), grazd (‛armăsar’), sită (‛cal’).
FURTURILE DIN BUZUNARE sînt eviden țiate lingvistic printr-o
veritabilă terminologie metaforic-ermetic ă prin care este denumit ă
ÎNFĂȚIȘAREA FIZIC Ă: carina (‛nas’), cățea (‛gură’); VESTIMENTA ȚIA:
caraman (‛buzunar’), chiftă (‛surtuc’), chiftișor (‛jiletcă’), cracane
(‛pantaloni’), doiniță (‛cilindru’), găină (‛pălărie’), in (‛pălărie’),
jug (‛guler’), labe (‛ghete’), oahă (‛chimir’), rubașcă (‛cămașă’),
șerpe (‛brîu’), șerpar (‛chimir’), sfeșnice (‛cisme’), șlengher
(‛batistă’), șopron (‛palton’), spital (‛blană’), ștaif (‛guler’), treitărs
(‛ghete’), zgardă (‛cravată’); BUNURILE FURATE : căluț (‛ceasornic
de damă’), căpăstru (‛lanț cu ceasornic’), chestăl (‛tabacheră’),
magazie (‛tabacheră’), milăhăl (‛ceasornic’), moară (‛ceasornic’);
tot în cadrul acestei no țiuni, serii sinonimice interesante apar
pentru a denumi punga ( meighiolă, prepeliță, teașcă) și portofelul
(coajă, purcel , saxanea , scoarță, teivolă, tuvăl). La începutul
secolului trecut, HOȚUL DE BUZUNARE era numit de confra ți
caramangiu (‛pungaș’) sau maravinăr (‛pungaș’).
Printre cuvintele argotice care denumesc SPARGERILE (ciurău,
parao , scoc, trăsnae) pot fi inclu și și termenii referitori la
OBSTACOLE ȘI INSTRUMENTE necesare p ătrunderii în locuin țe sau
în alte spa ții închise: beier (‛casă de fier’), deile (‛ușe’), deilăhal

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
69
(‛cheie’), engher (‛lacată’), haloimă (‛fereastră’), holăm
(‛ferestruic ă’), mutu (‛lacătu’), pițigoi (‛lacătă’), piuliță (‛casă de
fier’), șuer (‛daltă’), șmeirăl (‛burghiu’), varcă (‛ladă’).
BUNURILE FURATE [belciuge (‛inele’), cerc (‛inel’), chesef
(‛argint’), fix (‛aur’), rup (‛argint’), somnacai (‛aur’)] puteau fi
obținute, însă, și prin jafuri (armate). Mar ea majoritate a cuvintelor
din acest complex cîmp asociativ au semnifica ții criptice și
formează lexicul specializat al unor categorii bine individualizate
de infractori.
Violența. Aflat în strîns ă legătură cu totalitatea termenilor care
exprimă diverse infrac țiuni, cîmpul semantic al violen ței este bine
reprezentat prin cuvinte care pot fi încadrate în trei domenii
noționale ample: violen ța verbală, violența fizică și violența
armată. Înțelegînd prin violen ță verbală raportarea la no țiuni tabu,
cum este, de pild ă, SEXUALITATEA , se observ ă că glosarul se
dovedește extrem de s ărac în cuvinte de acest fel ( carne , cariciu
‛membru sexual’). Situat între semantica violen ței și cea a infrac-
ționalității, domeniul lexical al PROSTITU ȚIEI este slab reprezentat
în glosar, numai dou ă cuvinte f ăcînd referire la femeile de
moravuri u șoare, cloață (‛prostituat ă’) și coarde (‛curve’). Mai
bine reprezentat este cîmpul lexical al VIOLENȚEI FIZICE : chiftea
(‛bătut’), (a) fleșcăi (‛a bate’), mardeală (‛bătaie’), paradă
(‛revoltă’), rușpe (‛căluș’), sfat (‛palmă’). Cele mai numeroase,
par a fi, îns ă, confrunt ările armate. V IOLENȚA ARMAT Ă este
reprezentat ă de: ARME ALBE : bismarc (‛pumnal’), ciuriu (‛cuțit’),
ehtling (‛cuțit’), locs (‛cuțit’), maher (‛pumnal’); ARME DE FOC :
iagalău (‛pistol’), iagoli (‛pușcă’), orez (‛praf de pu șcă’), picior
de porc (‛revolver’), șpaer (‛revolver’); ATACURI ARMATE ȘI
CRIME : cinimos (‛înjunghiere’), merinoiu (‛crimă’), morlo
(‛omor’), murliu (‛înmormîntare’), șinsblăs (‛omor’).
Banii . Acest cîmp asociativ este conturat printr-o serie de
termeni și sintagme, dintre care unele au supravie țuit pînă în
perioada contemporan ă.

Expresivitatea argoului
70
Noțiunea generic ă BANI este redat ă prin cuvinte ca lovele
(‛parale’), cotoare (‛bani’), musamatău (‛parale’), pentru BANCNOTE
se foloseau argotisme precum bucată mare (‛bancnotă de 100
lei’), bucată mică (‛bancnotă de 20 lei’), ciarșaf (‛bancnote
străine’), stanik (‛bumașcă de 100 lei’), șticăl (‛bumașcă de 20
lei’), iar pentru MONEDE termeni de tipul albișor (‛franc’), bucată
roșie (‛napoleon’), mangăr (‛pitac de 10 bani’), marleră (‛franc’).
După cum se poate obser va, sensurile acestor elemente lexicale
sînt dezvoltate, fie prin metafor ă (cotoare ‛bani’), metonimie
(albișor ‛franc’), hiperbol ă (ciarșaf ‛bancnote str ăine’), fie prin
împrumuturi ( lovele ‛parale’, mangăr ‛pitac de 10 bani’, musamatău
‛parale’, stanik ‛bumașcă de 100 lei’, șticăl ‛bumașcă de 20 lei’)
sau prin specializare semantic ă (bucată mare ‛bancnotă de 100
lei’, bucată mică ‛bancnotă de 20 lei’, bucată roșie ‛napoleon’).
Urmărirea penal ă. Important pentru destinul oric ărui răufăcător
aflat în aten ția instituțiilor care vegheaz ă la respectarea legii,
procesul de urm ărire penal ă este reflectat lingvistic printr-o serie
de noțiuni precum: INSTITU ȚIA: curcănărie (‛poliție’), indechirai
(‛poliție’), episcopie (‛judecătorie’), mitropolie (‛tribunal’),
ANCHETATORII : boier (‛magistrat’), caiafă (‛agent secret’),
curcan (‛soldat’), prieten (‛procuror’), sutaș (‛păzitor’), ștechen
(‛comisar’), tată (‛prefect’), zum sau zum-zum (‛poteră’);
APĂRĂTORII : cățel (‛advocat’), clănțău (‛avocățel’), PROCEDURILE
ȘI DOCUMENTELE : caiaflîc (‛denunț’), chisivă (‛scrisoare, peti ție’),
ștafetă (‛martor’), stîmp (‛păgubaș’), șuhăr (‛reclamație’),
telegramă (‛mandat de eliberare’), zupă (‛dosar’); ANCHETA ȚII:
agățat (‛prins’), ars (‛perdut’), nasulie (‛urmărire, pericol’),
trîntit (‛arestat’), vîndut (‛pîrît’), zacroit (‛închis’); CORUPȚIA:
blat (‛mită’), a blătui (‛a mitui’). În cazul unora din termenii
acestui cîmp, se observ ă marcarea stilistic ă prin dezvoltarea de
sensuri figurate ironice, cu suspendarea sau ad ăugarea unor
trăsături semice definitorii: [– sacru]: episcopie (‛judecătorie’),
mitropolie (‛tribunal’); [+ uman]: cățel (‛advocat’), curcan
(‛soldat’). În unele cazuri, sufixarea m ărește gradul de

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
71
expresivitate peiorativ ă a termenului: caiaflîc (‛denunț’) < subst.
caiafă ‛agent secret’ + suf. -lîc; curcănărie (‛poliție’) < subst.
curcan ‛polițist’ + suf. -ărie, clănțău (‛avocățel’) < subst. clanță
‛gură’ + suf. -ău.
Regimul de deten ție. Individualitatea aces tui cîmp este conturat ă
prin noțiuni cum ar fi DEȚINUTUL : abonat (‛vechi pușcăriaș’),
patruzeci și trei (‛recividist’), zilaș (‛condamnat la pu ține zile’);
LOCUL DE DETEN ȚIE: batolă (‛închisoarea Pîng ărați’), chici
(‛pușcărie’), gaură (‛gherlă’), var. pornaie (‛pușcărie’) < pîrnaie ;
AUTORIT ĂȚILE DIN PENITENCIAR : barosan (‛directorul închisorii’),
var. stiglete (‛gardian’) < sticlete ; CONDIȚIILE DE DETEN ȚIE: cot
(‛ani [de deten ție – n.n.]’), crampă (‛carceră’), dulap (‛celulă’),
julani (‛păduchi’).
Activități libere . În acest cîmp asociativ au fost incluse cuvinte
care exprim ă activități specific umane. Referirea la consumul de
BĂUTURI ALCOOLICE se realizeaz ă prin unit ăți lexicale argotice
cum ar fi biserică (‛cîrciumă’), ițalu (‛rachiu’), mol (‛băuturi
spirtoase’), papardos (‛băutură’), tapardos (‛rachiu’), în timp ce
FUMATUL este o noțiune foarte pu țin ilustrat ă: grijanie (‛țigară’),
varză (‛tutun’). O alt ă mică parte din argotismele incluse în
glosarul lui Scântee fac referire fie la lumea cartoforilor, fie la
petrecerea timpului liber, pr in cuvinte care trimit la no țiuni de
tipul: CĂRȚI DE JOC : foi (‛cărți de joc’), inghel (‛valet’), linche
(‛popă’), levit (‛popă’), șicse (‛damă în cărțile de joc’), ștercăs
(‛cărți de joc’), vaci (‛cărți de joc’); JOCUL : a cardi (‛a juca’),
furtună (‛joc mare de c ărți’), JUCĂTORII : foițar (‛bun jucător de
cărți’), tristea (‛trei hoți uniți să-l înșele pe al patrulea la c ărți’).
Trebuie remarcat c ă, din lista lui Or ășanu, nu s-a p ăstrat nici unul
din cuvintele referito are la acest cîmp.
Importanța glosarului lui V. Scântee . Prezentarea organiz ării
lexicale a majorit ății termenilor glosa ți de V. Scântee are, în primul
rînd, rolul de a ar ăta că sintagma „argoul r ăufăcătorilor” denu-
mește, de fapt, un ansamblu eterogen de elemente întîlnite în
vorbirea unor grupuri diverse de infractori (ho ți de animale,

Expresivitatea argoului
72
picpocheți, bandiți, tîlhari, contrabandi ști, proxene ți), fiecare
dintre acestea avînd, probabil, un vocabular, mai mult sau mai
puțin distinctiv, prin care se deosebe ște de alte categorii de r ăufă-
cători. Pe scurt, ar fi mai nimerit s ă se vorbeasc ă despre „argouri
ale răufăcătorilor”, pentru a fi în acord cu diferen țierile existente
în realitatea extralingvistic ă. Deși aceste argouri se fundamenteaz ă,
în genere, pe acela și model lexical-formativ, distinc țiile noționale
trebuie totu și păstrate, pentru c ă ele determin ă, sub aspect semantic,
particularit ățile raportului vorbitor – limb ă – lume.
În al doilea rînd, este necesar ă separația între argoul r ăufăcătorilor
și cel al de ținuților, avîndu-se în vedere c ă mediul de deten ție
determină apariția unor no țiuni neîntîlnite în alte argouri (un
exemplu demn de men ționat este comer țul ilegal din penitenciare
și traficul de bunuri interzise).
Deși lista de termeni publicat ă în cotidianul Dimineața pare
modestă sub aspect cantitativ (pes te 300 de termeni), ea are o
mare importan ță în a arăta că argourile române ști ale celor certa ți
cu legea, inegale ca bog ăție de termeni și sintagme, au o
structurare no țională similară cu cea a argourilor din limbile vest-
europene, mai dezvoltate sub aspect lexical.
Nu în ultimul rînd, glosarul ofer ă posibilitatea de a investiga
modificările semantice ale unor cuvinte, sintagme și expresii și de
a observa c ă dinamica lexical ă a argourilor celor certa ți cu legea
corespunde, în mod egal, unei pozi ții bine definite în cadrul unui
sistem lingvistic și unei continuit ăți firești în evolu ția limbii.
De mare interes pentru etimologi ști, termenii argotici reprezint ă
o parte dificil ă a cercet ărilor privind originea cuvintelor, prin
problemele complexe pe care le ridic ă atestarea, provenien ța și
răspîndirea argotismelor. În lumina acestor considera ții, se poate
imagina, în societatea româneasc ă de la începutul secolului al
XX-lea, existen ța unor grupuri de r ăufăcători, caracterizate prin
mobilitate lingvistic ă și socială, cu preocup ări variate și un limbaj
adecvat realit ăților extralingvistice cotidiene. Pe lîng ă postularea
existenței unor re țele infrac ționale care se ocupau cu sustragerea,

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
73
tăinuirea și valorificarea bunurilor, se constat ă funcționarea unui
sistem judiciar coercitiv prin care se urm ărea limitarea conse-
cințelor nefaste ale fenomenului infrac țional. Dup ă cum reiese din
lista lui Scântee, se poate afirma c ă, la începutul secolului al XX-
lea, pe terenul limbii române, argourile r ăufăcătorilor erau deplin
constituite ca tehnolecte folosite de unele grupuri de vorbitori
aflați în conflict cu legea. Spre deos ebire de alte sociolecte (limba-
jul familiar, jargoanele, diverse alte limbaje profesionale), aceste
argouri au ca tr ăsătură distinctiv ă caracterul criptic, încifrarea
intenționată a semnifica țiilor fiind motivat ă de dorința infractorilor
de a nu fi în țeleși de alte categorii de vorbitori, în timpul
exercitării profesiilor sanc ționate de legea penal ă.
Întemeietorul
Unul din cei mai aprecia ți cercetători ai limbajului r ăufăcătorilor
este filologul Laz ăr Șăineanu (1859-1934). Activitatea sa științifică
reprezintă unul din rarele momente de afirmare european ă a școlii
românești de filologie. Preocup ările sale privind geneza și evoluția
argoului au impulsionat sincronizarea școlii române ști de filologie
și lingvistic ă cu alte școli europene.
Destinul lui Laz ăr Șăineanu ar fi fost cu totul diferit dac ă, din
pricina unor prejudec ăți antisemite, autorul uneia din primele
lucrări moderne de semantic ă6 n-ar fi fost nevoit s ă aleagă Franța
ca patrie adoptiv ă. În ciuda neferi cirilor personale7, activitatea de
cercetare pe care Laz ăr Șăineanu a desf ășurat-o la Paris și-a găsit
ecou în epoc ă și a rămas în con știința posterității.
După cum observ ă André Stein (1974: 39-42), lucr ările lui
Șăineanu despre vechiul argou al r ăufăcătorilor francezi sînt

6 Este vorba despre volumul Semasiologia limbii române , Editura de Vest,
Timișoara, 1999. Alte dou ă studii, interesante și valoroase prin bog ăția de fapte
de limbă analizate și prin demersul riguros de descriere și interpretare sînt
dedicate de Șăineanu metaforei animaliere (Sainéan, 1905; 1907).
7 Pentru detalii privind via ța și activitatea lui Laz ăr Șăineanu, vezi, de pild ă,
Balacciu & Chiriacescu (1978: 234-236).

Expresivitatea argoului
74
ilustrări ale celor mai importa nte probleme teoretice și metodologice
cu care se confruntau, la înce putul secolului trecut, cercet ătorii
francezi ai fenomenului argotic: 1. geneza și evoluția argoului și
2. cercetarea și sistematizarea documentelor istorice care atest ă
existența argoului.
În contextul epocii în care a fost publicat ă, lucrarea L’argot
ancien (1907), conceput ă în patru p ărți (elementele specifice,
împrumuturile, evolu ția vechiului argo u francez al r ăufăcă-
torilor și influența argoului asupra limbii moderne), s-a dovedit
revoluționară, deoarece reprezenta prima descriere de anvergur ă a
acestui fenomen de limb ă.
Unele dintre ideile lui Șăineanu s-au dovedit foarte influente
printre cercet ătorii interesa ți de identitatea și expresivitatea argou-
lui. Prin urmare, sublinierea principalelor elemente ale concep ției
sale asupra argoului are ro lul de a pune în lumin ă originalitatea
gîndirii filologului român.
a) În accep ția lui Șăineanu, argoul este vechiul limbaj secret ,
convențional și artificial al indivizilor certa ți cu legea, folosit în
Franța între 1455 și 1850. Începînd cu a doua jum ătate a secolului
al XIX-lea, fuziunea treptat ă cu limbajul familiar al parizienilor
ar fi determinat dispari ția argoului r ăufăcătorilor.
În prezent, aceast ă teză nu se mai sus ține decît par țial. Fără a
dispărea, argoul r ăufăcătorilor face parte dintr-o suit ă de variet ăți
lingvistice cu tr ăsături comune, adic ă formate dintr-un ansamblu
de procedee de criptare formal ă și/sau semantic ă, utilizate în
anumite colectivit ăți de indivizi, cu scopul de a comunica f ără a fi
înțeleși întotdeauna de vorbitorii di n afara grupurilor respective.
Vorbirea argotizan ților nu are un caracter artificial, ci reprezint ă o
modalitate natural ă, firească de comunicare (Dauzat, 1929).
b) Adoptînd perspectiva diacronic ă, Șăineanu realizeaz ă dis-
tincția între argoul vechi și cel modern , definite ca entit ăți
lingvistice diferite:

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
75
„Tocmai elementul fantezist și arbitrar formeaz ă veritabila demarca ție între
argoul vechi, con știent și sistematic, și argoul modern cu tendin țe aventuroase
care nu se preteaz ă bine unei clasific ări metodice” (Sainéan, 1907: 59).

Diferențele pe care le invoc ă Șăineanu pentru a deosebi argoul
vechi de cel modern au rolul de a sublinia c ă, pînă la mijlocul
secolulului al XIX-lea, limbajul in fractorilor a avut o identitate
diferită de cea a limbajului popular, în timp ce argoul modern,
prin contopirea cu limbajul familiar, ar fi devenit un fenomen lingvistic fantezist, lipsit de rigoarea și de specializarea no țională
proprie vorbirii r ăufăcătorilor, care întrebuin țau în mod con știent
semne încifrate ale limbii, cu scopul de a comunica nestînjeni ți
despre îndeletnicirile lor. Opozi ția este și mai bine pus ă în valoare,
cînd Șăineanu comenteaz ă rolul procedeelor formale (afixe,
adăugări de sunete, schimb ări silabice) în criptarea semnifica țiilor
argotice:

„Vom spune, deci, c ă argoul propriu-zis, a șa cum s-a constituit el timp de
patru secole (1455 – 1850), nu ține cont de nici o forma țiune onomatopeic ă;
că, necunoscînd decît derivarea, el ignor ă, de asemenea, procedeele defor-
matoare (cum ar fi largonji și alterarea finalelor) care au c ăpătat o mare
dezvoltare în argoul contemporan; c ă, în timp ce acesta din urm ă, pentru a
atinge scopul imediat al oric ărei limbi secrete, incomprehensibilitatea,
deformeaz ă atît forma, cît și sensul cuvintelor curente, argoul vechi atingea
același scop exclusiv prin resurse semanti ce. Acesta este, în fond, caracterul
esențial al acestui limbaj conven țional, singurul în care spiritul se
manifestă, în vreme ce tendin țele deformatoare moderne au ceva infantil și
aventuros” (Sainéan, 1907: 288-289).
Nu este dificil de observat c ă, pentru Șăineanu, opozi ția dintre
argoul vechi și cel modern este interpretat ă ca rezultat al unui
proces de degradare lingvistic ă. Potrivit acestei concep ții, dezvol-
tarea procedeelor formale de încifrare și apariția argourilor „cu
cheie” ar fi determin at pierdere a individualit ății semantice a
cuvintelor argotice propriu-zi se, întrucît codificarea formal ă ar fi
putut afecta orice element lexical al limbii. Prin urmare, succesul

Expresivitatea argoului
76
mijloacelor de deformare a semnificantului ar fi gr ăbit dispari ția
„argoului propriu-zis”, al c ărui „caracter esen țial” era aspectul
secret, conven țional, inten ționat al muta țiilor semantice.
Fenomenul este analiz at dintr-o perspectiv ă asemănătoare de
Pierre Guiraud (1956: 73). Precizînd c ă „sufixarea a devenit în
întregime liber ă”, fără a mai conta ce element final „se ata șează
unui cuvînt”, lingvistul francez comenteaz ă că cele mai multe
dintre cuvintele ob ținute prin acest tip de sufixare nu au și nu au
avut niciodat ă sensuri criptice: „în a cest caz, forma criptologic ă a
căpătat o valoare pur stilistic ă și constituie un joc” (Guiraud,
1956: 73).
Acesta pare s ă fie motivul care l-a determinat pe elevul lui
Hasdeu să prezică extincția vechiului argo u francez al r ăufăcătorilor,
prin înlocuirea acestuia cu un limbaj lipsit de individualitate
semantică, în care deform ările semnificantului se aseam ănă, mai
degrabă, cu jocurile de copii. De fapt, prin absolutizarea acestui
argument de tip semantic8, semasiologul român minimalizeaz ă
ironic – „tendin țele deformatoare mode rne au ceva infantil și
aventuros” – rolul acestor mecanisme de semnificare argotic ă.
În realitate, a șa cum noteaz ă Guiraud (1956: 71), de și este
„una din tr ăsăturile argoului modern”, procedeul sufix ării se
manifestă timpuriu în argoul francez al r ăufăcătorilor, primele
forme rudimentare de încifrare a semnificantului fiind atestate
încă din secolul al XV-lea. Aceast ă observație arată că, departe de
a fi simple manifest ări ale capriciului vorbitorilor, mijloacele de
deformare a semnificantului au intrat treptat în concuren ță cu
mecanismele de încifrare a sensului, iar aceast ă competi ție a
favorizat, pe terenul limbii franceze, apari ția unor tipuri diverse
de argouri „cu cheie”, precum largonji , loucherbem și, mai nou,

8 Accentuarea individualit ății semantice a vechiului limbaj al r ăufăcătorilor
francezi este sus ținută fără rezerve: „Metafora ofer ă (…) o surs ă inepuizabil ă
de asocieri” ( Șăineanu, 1907: 59); și, mai departe, „Argoul este limbajul
metaforic prin excelen ță” (ibidem ).

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
77
verlan . De aceea, nu e deloc întîmpl ător că periodizarea lui
Șăineanu, între argoul vechi (1455-1850) și argoul modern (1850-),
are ca punct de referin ță mijlocul secolului al XIX-lea, adic ă
momentul în care ac țiunea mijloacelor de deformare a semnifi-
cantului era generalizat ă în argoul francez.
În perioada imediat urm ătoare public ării lucrării despre
vechiul argou al r ăufăcătorilor, considera țiile lui Șăineanu au fost
nuanțate de mari lingvi ști și istorici ai limbii franceze. De
exemplu, Albert Dauzat afirma, pe bun ă dreptate, c ă tendința de
încifrare a semnifica ției este fireasc ă în comunicarea argotic ă, iar
mijloacele lingvistice de modificare a formelor și/sau sensurilor
cuvintelor au ap ărut și s-au dezvoltat treptat în cursul evolu ției
limbajelor argotice:

„Toate procedeele de deformare argotic ă, cu una sau dou ă excepții contem-
porane, țin, în ultim ă instanță, de fenomene normale în limbaj, fiind numai
dezvoltate și hipertrofiate în argou; derivarea și substituția finalelor, etimologia
populară, accidentele provocate de o fals ă trunchiere a cuvintelor, regresiunea,
abrevierea, reduplicarea, nimic nu este str ăin limbilor generale, nici chiar
metateza, al c ărei punct de plecare este un lapsus linguae” (Dauzat, 1929: 90).

Prin prisma distinc țiilor coșeriene privind sistemul, norma și
vorbirea, observa țiile lui Dauzat pot fi în cadrate într-o perspectiv ă
lingvistică modernă: sistemul de libert ăți de expresie ale limbii
istorice se concretizeaz ă într-un ansamblu normativ de procedee
lingvistice adoptate și întrebuin țate în procesul de comunicare de
vorbitorii unei comunit ăți. Variația diacronic ă, diatopică, diastratic ă
și diafazic ă sînt manifest ări firești în evolu ția oricărei limbi
naturale. În cazul argoului și nu numai, distinc ția între vechi și
modern este doar un instrume nt metodologic necesar cercet ătorului,
dar este lipsit ă de relevan ță pentru vorbitor, deoarece, a șa cum
subliniază Coșeriu, „limba este totdeauna „sincronic ă” în sensul
că funcționează sincronic, adic ă în sensul c ă se află totdeauna
„sincronizat ă” cu vorbitorii s ăi, istoricitatea sa coincizînd cu
istoricitatea acestora” (Co șeriu, 1997: 246).

Expresivitatea argoului
78
c) În strîns ă legătură cu ideea c ă argoul are un caracter artifi-
cial, Șăineanu dezbate problema originalit ății acestui limbaj :

„Este vorba de o originalitate relativ ă. Argoul n-a inventat absolut nimic:
vocabularul s ău nu posed ă nici măcar un singur cuvînt care s ă-i aparțină ca
atare; sintaxa este cea a limbii franceze. Numai în domeniul metaforic a
prezentat o oarecare originalitate. Peste tot, în fonetic ă la fel ca și în morfo-
logie, n-a f ăcut decît s ă deformeze cuvintele lim bii generale, scopul s ău fiind,
înainte de toate, de a le face de neîn țeles pentru profani” (Sainéan, 1907: 42).

În ansamblu, fragmentul citat f ace referire la lipsa unor parti-
cularități de natur ă fonetică sau morfo-sintactic ă, aspect care a
favorizat definirea argoului ca limbaj para zitar. Aceast ă trăsătură
a vorbirii r ăufăcătorilor este motivat ă de Șăineanu (1907: 43) prin
faptul că vechiul argou francez este „o excrescen ță a limbii
generale și, în privin ța procedeelor sale de inven ție verbală, el
reprezintă o deviere a spiritului popular”. Într-o epoc ă în care
dezbaterile pe tema expresivit ății vorbirii se aflau abia la început9,
ideile lui Șăineanu despre lipsa de originalitate și caracterul parazitar
al argoului par s ă se apropie de cuget ările scriitorului Victor Hugo,
care asem ăna argoul cu o excrescen ță hidoasă („un vocabulaire
pustuleux”), reprezentativ ă pentru mentalitatea pegrei. Dup ă cum
remarcă André Stein (1974: 17-18), comentariile lui Hugo au fost
„extrem de limitate și adesea falsificate de o viziune mult prea
romanțioasă asupra acestor bande de cer șetori, hoți și asasini, a șa
că nu e deloc de mirare c ă opiniile sale în privin ța argoului
reflectă prejudecățile și erorile vremii sale”. F ără a dezbate posibila
influență a lui Hugo asupra gîndirii filologului care a parcurs cu
acribie toate documentele refe ritoare la vechiul argou al r ăufă-
cătorilor francezi (Sainéan, 1912), trebuie precizat c ă studiile
ulterioare au infirmat unele din considera țiile lui Șăineanu. La

9 Începutul secolului al XX-lea este perioada în care Charles Bally și-a elaborat
influenta concep ție asupra expresivit ății, elevul lui Ferdinand de Saussure fiind
considerat întemeietorul stilisticii moderne.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
79
scurt timp dup ă apariția volumului L’argot ancien , Albert Dauzat
publica o monografie similar ă, Les argots de métiers franco-
provençaux (1917), în care argumenta c ă argoul „face apel (…) la
toate forțele creatoare ale limbajului, care (…) sînt literalmente
hipertrofiate”, delimitîndu-se, astfel, de specula ția că argoul este
o excrescen ță lingvistic ă.
Șăineanu consider ă că individualitat ea argoului r ăufăcătorilor
francezi se dezvolt ă mai ales în plan semantic. Întrucît foarte
multe lucr ări privind diversele tipuri de argou din limbile europene10
(și nu numai) insist ă asupra faptului c ă reconfigurarea semantic ă
este unul din procedeele majore de constituire a semnifica țiilor
argotice, se poate considera c ă mutațiile de sens determin ă indivi-
dualitatea semantic ă a argoului, în raport cu alte variet ăți de limbă.
Deși mecanismul resemantiz ării nu este specific argoului, ci
sistemului limbii, tr ăsăturile unor cîmpuri semantice argotice
ilustrează convergen ța unor mijloace de modificare a sensului în
reflectarea viziunii argotizan ților asupra lumii: semnifica ția peio-
rativă sau ironic ă, aspectul concret al imaginilor metaforice,
derivarea sinonimic ă etc.
În plus, insisten ța asupra finalit ății comunicative a argoului i-a
determinat pe unii dintre cercet ătorii argoului francez s ă pună în
discuție problema func ției criptice, atît în argoul r ăufăcătorilor11,
cît și în alte argouri12.
d) Atenția acordat ă argoului românesc este, poate, unul din cele
mai interesante aspecte ale lucr ării lui Șăineanu. De și a dispus de
un număr foarte restrîns de argotisme române ști (lista lui Baronzi

10 Redăm, succint, unele dintre cele mai recente studii și lucrări care dezbat
problema dinamica sensurilor în argou: Belot (1986), Calvet (1994), Eble
(1996), Mátételkiné Holló (2002, 2004), Hummon (1994), Gibbs (1994),
Patton (1980), Stenstrom (2002), Verdelhan-Bourhade (1991), von Timroth (1986), Walter (1991).
11 Cele mai importante monografii asupra argoului francez sînt Dauzat (1929),
Guiraud (1956) și Calvet (1994).
12 Vezi, de exemplu, Goudaillier (1997).

Expresivitatea argoului
80
și glosarul lui Scântee), filologul român a realizat numeroase
trimiteri comparative prin care a subliniat simetriile imagistice
dintre unele metafore argotice române ști și franțuzești, precum
rom. picioare de porc (‛pistoale’) – fr. pied de cochon (‛pistolet’),
rom. bismarc (‛pumnal’) – fr. ( a côté de ) bismarc (‛poignard’),
sau asem ănările dintre unele cuvinte preluate din limba
țigănească, cum ar fi fr. chourin (‛couteau’) – rom. ciuriu > șuriu
(‛cuțit’) sau fr. sénaquoi (‛piece d’or’) – rom. somnacai (‛aur’).
Începînd cu secolul al XVII-lea, unele dintre argotismele de
origine țigănească (șuriu, lovele ) au cunoscut o circula ție pan-
europeană (cf. Noll, 1991: 102), r ăspîndindu-se în francez ă,
română, italiană, catalană, spaniolă, germană, engleză, olandeză,
daneză, suedeză, cehă, maghiar ă și greacă.
În ciuda acestor coinciden țe, Șăineanu a pus în lumin ă
caracterul aparte al argoului ro mânesc, aflat în afara influen țelor
comune din aria romanic ă occidental ă: „În ceea ce prive ște argoul
românesc, el r ămîne, din cauza pozi ției geografice, complet în
afara influen țelor lingvistice care au ac ționat asupra celorlalte
argouri romanice” (Sainéan, 1907: 153). Ideea a fost preluat ă și
de Albert Dauzat, primul cercet ător occidental care descrie argoul
românesc drept un vocabular eterogen, format prin ac țiunea mai
multor influen țe:

„Un caz și mai tipic, dac ă se poate spune a șa, este cel al României, întret ăiere
de influen țe slave și maghiare, f ără a pune la socoteal ă importan ța grupurilor
evreiești și a celor țigănești, care vorbesc un limbaj special: și vocabularul
răufăcătorilor români este deosebit de amestecat” (Dauzat, 1929: 18).
Considerat ă punct de referin ță în istoria cercet ării limbajului
răufăcătorilor, concep ția lui Șăineanu despre vechiul argou al
limbii franceze s-a materializat într-o „oper ă monumental ă”
(Stein, 1974: 42), al c ărei mare defect este reprezentat de
speculațiile etimologice. În timp, lucr ările lingvistului român au
devenit o fertil ă sursă documentar ă pentru dezvoltarea altor

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
81
teorii13 și au impus o metod ă durabilă de cercetare, utilizat ă încă
în descrierea argoului, din perspectiva lexicologiei.
Creatorul de școală
Prin unele lucr ări din vasta oper ă a lui Iorgu Iordan lingvistica
româneasc ă a fost admis ă în cercul select al marii lingvistici
europene din perioada interbelic ă. Elev și urmaș al lui A. Philippide
(1859-1933)14, prieten cu Leo Spitzer (1887-1960)15, contem-
poran cu Charles Bally (1865-1947) și Albert Dauzat (1877-
1955), lingvistul român – n ăscut în 1888, la Tecuci, în jude țul
Galați – a creat, la Ia și, sub denumirea Buletinul Institutului de
Filologie Român ă „Alexandru Philippide” (BIFR), echivalentul
românesc al pres tigioasei publica ții „American Speech” (fondat ă în
1925). De și a avut o existen ță relativ scurt ă (BIFR a ap ărut în 13
volume, între 1934 și 1945), anuarul a reu șit să impună o per-
spectivă unitară și valoroas ă asupra studierii argoului și a limbii
române vorbite, în general. De altminteri, preocup ările lui Iordan
pentru argoul românesc și european au fost constante, opiniile
sale științifice în leg ătură cu aceast ă temă de cercetare fiind
publicate în unele din cele mai importante lucr ări ale autorului
(vezi edi țiile definitive Iordan, 1962, 1975). În concep ția lui
Iordan, studierea ar goului ar trebui s ă ocupe un loc de frunte în
analiza fenomenelor specif ice limbii vorbite, observa ție mențio-
nată chiar în partea introductiv ă a capitolului „Fenomene lexi-
cale”, din Stilistica limbii române (1975: 307-342):

13 În lingvistica francez ă, ideile lui Șăineanu au fost valorificate de numero și
filologi și lingviști, cei mai importan ți fiind Albert Dauzat (1917, 1929), Pierre
Guiraud (1956), André Stein (1974), Louis-Jean Calvet (1994). În lingvistica
anglo-american ă, unul din cei cunoscu ți lexicografi englezi, Eric Partridge
(1950: 14), autorul multor studii despre argou, îl considera pe „Lazare Sainéan”
„the greatest of all authorities on thieve s’ slang, general and French” („cel mai
mare dintre exege ții argoului r ăufăcătorilor, general și francez”).
14 Cf. Frâncu, 1999: 135.
15 Cf. ibidem .

Expresivitatea argoului
82

„De astă dată va trebui s ă luăm în considerare înc ă un aspect al limbii vorbite,
cel mai important, poate (subl.n.), din punct de vedere teoretic: argoul”.

Un parcurs critic, oricît de sumar, al ideilor lui Iordan despre
identitatea și expresivitatea argoului trebuie s ă țină seamă de
programul16 publicat în primul volum al BIFR. Articolul este
reprezentativ nu doar pentru faptul c ă marcheaz ă coordonatele
teoretice ale cercet ărilor asupra argoului limbii române, ci și pentru
că reflectă preocupările diverse ale autorului în studierea științifică
a limbii: fonetica, gramatica, stilistica, etimologia și vocabularul,
toponimia și antroponimia, contactele dintre limbi etc. În privin ța
argoului, programul are ca obiectiv l ămurirea pozi ției pe care
acest fenomen lingvistic îl ocup ă în limba român ă.
Referindu-se la no țiunea de limbă comună, ca „mijloc de
înțelegere general”, cu dou ă dezvoltări, orală și scrisă, Iordan
afirmă că argoul, ca manifestare a limbii vorbite în mediul urban,
ar trebui asociat, cel pu țin parțial, cu limbajul mahalalelor ,
varietate situat ă între limba comun ă și dialect.
Încadrarea f ăcută de Iordan poate fi redat ă grafic prin schema
următoare:

Limbă comună (vorbită și scrisă)
↓
Limbajul mahalalelor (elemente de argou)
↓
Dialect

16 Textul respectiv reprezint ă prelegerea inaugural ă a cursului de Filologie
Română, ținut de prof. I. Iordan, la Facultatea de Litere și Filozofie din Ia și, în
anul 1934.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
83
Justificată în perioada interbelic ă, sintagma limbajul mahala-
lelor17 ar putea fi, în prezent, înlocuit ă cu o formulare mai nou ă,
limbajul de cartier , variantă dialectal-urban ă a limbii vorbite.
Trebuie admis, în acela și timp, că sintagma limbaj de mahala
(cartier ) include argoul și desemneaz ă, din punct de vedere
cultural, modul de a vorbi al tinerilor din zonele urbane.
„Ce este argoul? ” În 1932, la vîrsta de 44 de ani, Iordan
publică Introducere în studiul limbilor romanice . Evoluția și
starea actual ă a lingvisticii romanice , Iași, Institutul de Filologie
Română. În timp, lucrarea a devenit o referin ță bibliografic ă
obligatorie în domeniul lingvisticii romanice, fapt pentru care a
fost tradus ă în mai multe limbi, prin tre care engleza (1937),
germana (1962), spaniola (1967), rusa (1971), portugheza și
italiana (1973)18. Deloc suprinz ător, un capitol al lucr ării – pre-
zentat critic în rîndurile care urmeaz ă – este consacrat cercet ărilor
asupra argoului.
Sinteza lui Iordan include numeroase elemente de noutate, atît
de ordin teoretic, cît și metodologic, avînd, în acela și timp, cîteva
limitări inerente oric ărui demers științific, care, departe de a
umbri importan ța argument ării, aduc un plus de complexitate.
Pe scurt, dup ă prezentarea celor mai importante accep ții date,
în epocă, realității lingvistice numite argou , autorul dezbate iden-
titatea vocabularului argotic, urm ărind două aspecte definitorii
(trăsăturile de tip sociolingvistic și sursele expresivit ății).
Caracteristicile argoului sînt c onturate prin raportare la no țiuni
precum limbă comună, dialect , limbaj special și vorbire popular ă.

17 „limba comun ă și dialectul nu sînt singurele compartimente lingvistice
verticale. Între ele se afl ă o limbă intermediar ă, aceea a mahalalelor (subl.n.)
din centrele mari, în special, unde categoria social ă respectiv ă se diferen țiază
necontenit de țărănimea satelor vecine, f ără a izbuti totu și, din pricina lipsei de
cultură și a condițiilor de via ță, ceeace, în fond, e tot una, s ă se identifice ori
măcar să se apropie esen țial de păturile mijlocii și superioare ale societ ății”
(Iordan, BIFR, 1934: 7).
18 Cf. Balacciu & Chir iacescu, 1978: 150.

Expresivitatea argoului
84
Urmează expunerea tr ăsăturilor și procedeelor lexical-formative
ale argoului (derivarea sinonimic ă, împrumuturile, derivarea și
compunerea, prescurtarea, metateza, anagrama ș.a.), capitolul
fiind încheiat cu o sumar ă schiță bibliografic ă privind atestarea
scrisă a argoului în unele limbi romanice (francez ă, italiană,
spaniolă, română). În acord cu ideile unor reprezentan ți ai școlii
lingvistice franceze și situîndu-se în co ntinuitatea concep ției
stilistice a lui Charles Bally, Iordan consider ă că elementul cel mai
important al argoului este caracterul de limbă specială proprie
unui grup bine determinat (Iordan, 1962: 366). Una din primele
constatări ale lingvistului român prive ște confuzia terminologic ă
existentă în cercetările asupra argoului:

„1. limbajul r ăufăcătorilor, vagabonzilor, cer șetorilor și al altor categorii
similare, c ărora, cu o singur ă expresie, nem ții le spun «Unterwelt», iar
francezii «les bas-fonds de la societé»;
2. ceea ce se mai cheam ă și jargon, adic ă vorbirea special ă a unor
categorii sociale determinate, cum sînt solda ții, muncitorii, studen ții,
artiștii, școlarii etc.;
3. tot ce intr ă în limba cult ă din vorbirea popular ă și se caracterizeaz ă prin
naturalețe, spontaneitate și afectivitate etc.”

Prima defini ție caracterizeaz ă argoul ca limbaj al unor categorii
din clasa social ă de jos. Impus ă de primii cercet ători ai argoului,
definiția respectiv ă are urm ătoarele echivalen țe conceptuale în
limbile europene: l’argot du milieu (în francez ă), il gergo (în itali-
ană), germanía (în spaniol ă), calao (în portughez ă), Rotwelsch (în
germană), cant (în englez ă).
Cea de-a doua defini ție extinde sfera de cuprindere a termenului
argou , pentru a include și particularit ățile de exprimare ale unor
categorii diverse de vorbitori, neînrudite social cu grupurile de r ău-
făcători, dar care și-au creat un uz lingvistic propriu, asem ănător
cu limbajul încifrat al celor care nu respect ă legea.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
85
Ultima defini ție remarcat ă de I. Iordan exprim ă poziția multor
cercetători și lexicografi anglo-americani19, care au asociat argoul
cu o norm ă de tranzi ție între exprimarea vulgar ă și cea familiar ă.
De altfel, în limba englez ă există disocierea terminologic ă cant –
slang20, necesar ă și utilă pentru a deosebi, din perspectiv ă
cronologic ă, argoul vechi de argoul modern, pe de o parte, și
argourile r ăufăcătorilor de celelalte argouri, pe de alt ă parte.
Fără a investiga relevan ța și validitatea defini țiilor citate,
lingvistul român prefer ă o abordare original ă, introducînd în
argumentare opozi ția esențială între oralitatea de tip urban și cea
de tip rural:

„Țăranii nu folosesc argoul, din cauza originii și naturii strict citadine a
acestui limbaj special, caracteristic mai cu seam ă pentru via ța complex ă a
marilor centre or ășenești” (Iordan, 1962: 367).

Această remarcă succintă corespunde întru totul realit ăților
lingvistice de la încep utul secolului trecut, dar, în perioada
actuală, mobilitatea social ă a indivizilor și influența mijloacelor
de comunicare în mas ă, televiziunea mai cu seam ă, ar putea
accelera r ăspîndirea argotismelor în lumea satului. Acceptînd ca
întemeiată observația lui Iordan, se poate preciza c ă limba vorbit ă
se manifest ă prin două varietăți orale: rural ă (originar ă) și urbană
(derivată). Deși varianta urban ă reprezint ă o dezvoltare a variantei
rurale, extinderea centrelor urbane poate determina, în anumite

19 Cel mai cunoscut dintre ace știa, Eric Partridge (1894-1979), a fost contempo-
ranul lui I. Iordan și autorul lucr ărilor de referin ță Slang Today and Yesterday ,
London, Routlegde, 1933 (publicat ă în patru edi ții) și A Dictionary of Slang and
Unconventional English , London, Routledge, 1937 (publicat ă în șapte ediții).
20 O sinteză a accepțiilor pe care termenul slang le-a are în lingvistica anglo-
americană a fost realizat ă de Dumas și Lighter (1978).

Expresivitatea argoului
86
condiții, dezvoltarea unei autonomii pr agmatico-stilistice a limbii
vorbite într-o anumit ă metropol ă21.
Criteriile de identificare . O inova ție argumentativ ă demnă de
pus în lumin ă este instituirea unor criterii în baza c ărora ar putea
deveni posibil ă definirea argoului, în raport cu realitatea limbii
vorbite. Pentru Iordan (1962: 368), tr ăsăturile distinctive ale celui
mai important aspect al variet ății orale urbane sînt de tip socio-
funcțional:
1. [argoul – n.n.] „apar ține unei anumite categorii sociale, unui
grup relativ închis de indivizi, care, îns ă, alături de argou, se
folosesc și de limba comun ă”;
2. [argoul – n.n.] „poate fi util izat cu scopul de a nu fi în țeles
de către persoanele care nu fac parte din grupul respectiv (acesta,
deși cel mai important, nu este si ngurul rost al argoului)”.
În timp ce primul criteriu determin ă înțelegerea argoului ca
sociolect și ca mijloc de comunicare paralel ă (teză fundamental ă
care se reg ăsește, firește, cu nuan țări, în importante studii contem-
porane consacrate folosirii ar goului în zonele metropolitane22), cel
de-al doilea criteriu eviden țiază că, în conversa țiile argotizan ților,
funcția de comunicare a li mbii este particularizat ă, în actele lingvis-
tice respective, de func ția criptică și faciliteaz ă schimbul de replici
între argotizan ți (engl. in-group members ), împiedicînd, îns ă, înțe-
legerea semnifica ției de către neinițiați (engl. out-group members ).
Cu toate c ă, în ansamblu, I. Iordan (1962: 369) accept ă ca
justificată „explica ția sociologic ă” a școlii lingvistice franceze
asupra genezei și evoluției argoului, el se raporteaz ă critic la teza
determinismului sociocultural al limbajului argotic, atunci cînd
susține, ca și „idealistul” L. Spitzer, deosebirea de fond dintre
argoul răufăcătorilor, pe de o parte, și argoul elevilor și studenților,
pe de cealalt ă parte. În vreme ce indivizii certa ți cu legea folosesc

21 De exemplu, pentru specificul pragmatic o-stilistic al limbii engleze vorbite în
New York, vezi Tannen (1979: 86 ș.u).
22 Vezi, de exemplu, Banfi et al. (1992); Goudaillier (1998).

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
87
cu naturale țe argoul, ca instrument lingvistic cerut de anumite
contexte comunicative și adecvat în anumite situa ții de comunicare
verbală orală, tinerii (elevi și studenți) au tendin ța de a recurge la
argou, nu numai pentru a comunica, dar și pentru a „epata” pe cei
din jur. Din acest punct de vedere , teoria lui L. Spitzer, invocat ă
de Iordan, se dovede ște pertinent ă. Dacă elementele lingvistice
argotice, create și folosite în anumite medii socioculturale, nu mai
servesc descrierii realit ății extralingvistice, ci eviden țierii perso-
nalității comunicative a unui anum it individ, ele devin m ărci
stilistice ale atitudinii vorbitorului fa ță de ceea ce comunic ă. Un
exemplu ilustrativ pentru validit atea acestei ipoteze este evolu ția
semantică a termenului gagiu . La origine, cuvîntul, împrumutat
din limba țigănească, desemna orice persoan ă din afara etniei
rromilor23. În argoul r ăufăcătorilor, el a fost preluat cu sensul
generic, de tip denotativ, ‛străin de grup’. În prima atestare scris ă,
cea din 1861, se re ține sensul ‛stăpîn’, sens u șor de explicat dac ă
se au în vedere dou ă aspecte:
a. stăpînii țiganilor erau boierii iar ace știa nu făceau parte din
etnia rrom ă;
b. abolirea robiei țiganilor s-a realizat, în Țările Române ști, abia
în perioada 1844-1856, deci cu pu țin timp înainte de atestarea, în
scris, a cuvîntului, ca element argotic.
După aproape jum ătate de veac, în 1906, argotismul gagiu
însemna ‛bărbat’, fapt ce demonstreaz ă că el și-a pierdut, în timp,
sensul denotativ, etimologic. În 1937, substantivul gagiu (cf.
Vasiliu, 1937: 22) însemna ‛amant’, din aceast ă nouă modificare
semantică putîndu-se deduce c ă substantivul în cauz ă trecuse deja
din argoul r ăufăcătorilor în vorbirea altor categorii sociale. În
perioada contemporan ă, termenul este folosit de foarte mul ți
vorbitori ai limbii române cu dou ă sensuri, ( ‛persoană de sex
masculin, individ’) și (‛iubit, prieten, amant’). Dincolo de

23 Al. Vasiliu (1937: 22) precizeaz ă că argotismul gagiu provine din țigănescul
gağo (‘român’), (‘cel care nu e țigan’).

Expresivitatea argoului
88
mutațiile semantice, un alt argument în favoarea acestei transla ții
de la semnifica ția denotativ ă la cea conotativ ă este familia de
cuvinte argotice formate pr in derivare cu sufixe: gagic , gagicar ,
gagistru (cf. Croitoru-Bobârniche, 1996: 88). Acestor termeni li
se adaug ă echivalentele de gen feminin gagică, gagicuță,
gagioală (Volceanov & Volceanov, 1998: 116) și alte derivate
mai noi cum ar fi gagicăreală24.
Raportul argou – jargon . Revenind la teoria lui Iordan, merit ă
remarcat c ă, în opinia savantului român, se impune ca necesar ă
diferența25 dintre argoul r ăufăcătorilor (considerat argou propriu-
zis) și argoul școlăresc sau milit ăresc (descrise drept limbaje
speciale), întrucît ea corespunde unei deosebiri terminologice
însemnate:

„Pentru toate aceste limbi [studen ți, elevi, solda ți – n.n.] termenul potrivit
este acela de «jargon» sau limbaj special, r ămînînd să se numeasc ă argou
numai vorbirea diverselor soiuri de r ăufăcători (în sensul cel mai larg al
cuvîntului)” (Iordan, 1962: 370).
Temeiul unor astfel de considera ții se regăsește în observa ția
că argoul se separ ă de jargon tocmai prin inten ționalitatea înci-
frării, definitorie și necesară pentru poten țarea identit ății primului
tip de fapte lingvistice, dar existent ă accidental, în cel de-al doilea
tip. Cu alte cuvinte, se nume ște argou doar ansamblul faptelor
lingvistice a c ăror semnifica ție denotă încifrarea voluntar ă și care
se manifest ă numai în conversa țiile dintre r ăufăcători. Pe aceea și
linie de interpretare, iden titatea jargonului este dat ă fie de lipsa,

24 Cf. „În versurile: «Ce- ți pasă ție chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?» poetul ne
vorbește despre aspectul fiin ței cu care Luceafărul este în gagicăreală și ea îi
spune că nu știe dacă va fi al ei sau va fi altul”, eddingro , Forum Softpedia, 6
iulie 2005, ora 12:46.
25 În 1934, Iordan revine, clar și concis, asupra acestei probleme: „Din ce-am
spus chiar acum rezult ă clar că ne vom interesa și de argot-uri, nu numai de
argot-ul propriu-zis (subl.n.), al r ăufăcătorilor și vagabonzilor, ci și de limbajele
speciale (școlăresc, studen țesc, sportiv, tehnic etc.)” (Iordan, BIFR, 1934: 9).

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
89
fie de manifestarea accidental ă a ocultării semnifica țiilor. Atît
argoul, cît și jargonul se încadreaz ă, din punctul de vedere al
particularit ăților lingvistice, în tipologia limbajelor speciale26.
Trăsăturile argoului și locul acestuia în sistemul limbii . Soluția
propusă este justificat ă prin discutar ea particularit ăților „pur lingvis-
tice” ale argoului, prin raportare la limba comun ă și la dialect27:

„Din punct de vedere fonetic, morfologic și sintactic, el nu se deosebe ște
prin nimic de limba comun ă (…) Deosebiri exist ă numai în ceea ce prive ște
semantica, sau, mai exact, vocabu larul. Prin aceasta, argoul difer ă fundamental
de dialect, care, fa ță de limba comun ă, prezintă variații nu numai lexicale,
ci și fonetice, adesea chiar morfologice etc. Afar ă de asta, dialectul poate fi
întrebuințat de cineva în mod exclusiv – cî ți oameni nu exist ă care toat ă
viața vorbesc numai dialect? – argoul, dimpotriv ă, nu serve ște decît la
convorbiri cu persoanele de aceea și profesie; pentru a se în țelege cu al ții –
și oricine are nevoie s ă intre în leg ătură și cu oameni din afara cercului s ău
restrîns de activitate – argotizan ții trebuie s ă recurgă, vrînd-nevrînd, la
limba comun ă, eventual la dialect ” (Iordan, 1962: 370).

Deși, la vremea enun țării sale, comentariul respectiv p ărea să
reflecte realitatea lingvistic ă, astăzi el trebuie privit cu aten ție, prin
prisma unor necesare nuan țări. Înțelegerea argoului ca un tip aparte
de vocabular28 este justă numai pîn ă la un anumit punct. Nu trebuie
uitat că folosirea conversa țională a argotismelo r se manifest ă,
adesea, concomitent cu apari ția unor particularit ăți morfologice,

26 Fără a fi explicat ă foarte clar de Iordan, no țiunea de limbaj special face
referire la finalitatea și la particularit ățile lingvistico-stilistice ale comunic ării
verbale predominant orale din cadrul unor grupuri sociale (r ăufăcători, școlari,
militari) și socioprofesionale (sportivi, doctori etc.) distincte.
27 Conceptele limbă comună și dialect sînt definite, succint, dup ă cum urmeaz ă:
„Prin limb ă comună înțelegem vorbirea oamenilor cu mai mult ă ori mai pu țină
cultură și care nu difer ă prea tare dela o regiune la alta a țării. Deaceea i se spune
și limbă comună, spre deosebire de dialect, care-i un graiu particular, specific
pentru un anumit ținut” (Iordan, BIFR, 1934: 5).
28 Pentru dezbaterea conceptului de vocabular special, vezi Slu șanschi (1971:
587: 593).

Expresivitatea argoului
90
mai rar sintactice, care, f ără a fi specifice argoului, tind s ă devină
ilustrări lingvistice și/sau expresive ale adecv ării. În al doilea rînd,
argoul nu serve ște numaidecît „la convorbiri cu persoanele de
aceeași profesie”, ci este folosit și în limba scris ă (presă, literatură),
fenomen de care lingvistul român nu a p ărut să țină seama. De și
are dreptate cînd afirm ă că, pentru a se în țelege cu vorbitorii din
afara propriului grup, argotizan ții trebuie s ă recurgă „la limba
comună, eventual la dialect”, Iordan nu accentueaz ă suficient de
clar faptul c ă una din tr ăsăturile dezvoltate prin întrebuin țarea
argoului în conversa ție este tocmai exploatoarea structurii
gramaticale a limbii vorb ite, în ipostaza ei urban ă.
Argoul și problema expresivit ății. Metafora „c ălcîiul lui Ahile”
se potrive ște cel mai bine pentru a desc rie argumentele folosite de
Iordan în prezentarea mecanismelor de generare a expresivit ății
argotice:

„Izvorul celor mai multe expresii ar gotice este afectivitatea. Cuvintele
obișnuite nu exprim ă întotdeauna a șa cum trebuie ceea ce vrea s ă spună un
argotizant, care, sub imperiul st ărilor afective, simt e nevoia unei libert ăți
nelimitate de ac țiune și, implicit, de vorbire. Dar aceast ă nevoie nu este
niciodată satisfăcută pe deplin: st ăpînit mereu de afectivitate, vorbitorul
caută cuvinte expresive, și aceasta face ca argoul s ă se înnoiasc ă neîncetat.
Cea mai «tare» expresie se uzeaz ă cu vremea și, în cazul de fa ță, foarte
repede; locul ei trebuie luat de alta, care-i supus ă aceleiași soarte. Cuvintele
devenite inutile dispar ori intr ă în limba comun ă, de obicei în vorbirea
maselor” (Iordan, 1962: 370).

Trebuie re ținut că, pentru unii dintre adep ții lingvisticii sincronice
de la începutul secolului al XX-lea, teza afectivit ății ca surs ă
principală a expresivit ății reprezenta, la acea vreme, o perspectiv ă
modernă de interpretare a unor fapte de limb ă, devenind, în timp,
o direcție distinct ă în cercetarea stilistic ă (cf. Zafiu, 2001: 41).
Întemeietorul acestei teorii, Charles Bally, considera – pe baza

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
91
opoziției sens afectiv ≠ sens intelectual – c ă valoarea afectiv ă a
faptelor de limbaj reprezint ă obiectul de cercetare al stilisticii29.
Reluată de I. Iordan în Stilistica limbii române , această perspec-
tivă de cercetare este, în prezent, revizuit ă critic și acceptată, dar cu
numeroase nuan țări (cf. Irimia, 1999: 8-16). De exemplu, teza
elevului lui Ferdinand de Saussure poate fi ilustrat ă prin anumite
situații de comunicare (folosirea interjec țiilor, recursul la cuvinte
obscene și la înjur ături30, ca expresii lingvistice ale st ărilor de
iritare a vorbitorului etc.), dar nu are decît aplica ții restrînse în
domeniul analizei conversa ției. Urmîndu-l pe Ch. Bally, I. Iordan
este, însă, prea categoric:

„La cuvintele expresive din limba vorbit ă nu intervine deloc voin ța omului
(subl.n.), dup ă cum este exclus ă ideea de efect (subl.n.), estetic ori de alt ă
natură. Totul se petrece în mod natural, f ără nici un amestec al
meșteșugului stilistic. C ă ele impresioneaz ă pe ascult ător, lucrul este
perfect adev ărat, dar nu ca urmare a unei inten ții speciale din partea
subiectului vorbitor (…)” (Iordan, 1975: 14).

Excluzînd voin ța vorbitorului în folosirea cuvintelor expresive,
lingvistul român pare s ă susțină ipoteza unui behaviorism expre-
siv, potrivit c ăreia ființa umană, aflată sub imperiul tr ăirilor
afective, reac ționează și folosește spontan unele mecanisme și
mijloace lingvistice de poten țare a expresivit ății. Este aceasta o

29 „Stilistica studiaz ă valoarea afectiv ă a faptelor de limbaj organizat și acțiunea
reciprocă a faptelor expresive care particip ă la formarea sistemului mijloacelor
de expresie ale unei limbi. Stilistica poate fi, în principiu, general ă, colectivă sau
individual ă; însă, în prezent, studiul nu se poate întemeia decît pe limbajul unui
grup social organizat; ea trebuie s ă înceapă cu limba matern ă și cu limbajul
vorbit. Cu toate aces tea, limbile moderne de tip „european” poart ă marca unei
mentalități comune care permite realizarea f ără pericole a unei compara ții între
aceste limbi diferite din punct de vede re stilistic.” (B ally, 1951: I/ 1)
30 Descrieri privind istoricul și rolurile comunicati ve ale invectivelor și
formulărilor obscene sînt realizate, în spa țiul cultural anglo-american, de Hughes
(1991) și Jay (1992). Reflectarea lingvistic ă a sexualit ății este cercetat ă de
Richter (1987).

Expresivitatea argoului
92
explicație conving ătoare? De ce insist ă Iordan asupra lipsei de
voință a vorbitorului în utilizarea cuvintelor expresive? O lectur ă
atentă a considera țiilor teoretice din studiul introductiv care prefa-
țează lucrarea Stilistica limbii române relevă existența unei separa ții
metodologice nete între dou ă tipuri de emi țători, vorbitorii (repre-
zentanți ai limbii vorbite, percepu ți ca o colectivitate lingvistic ă,
ale căror „mijloace de expresie” formeaz ă obiectul de cercetare al
stilisticii lingvistice) și scriitorii (reprezentan ți ai limbii scrise,
literare, percepu ți ca individualit ăți, ale căror „mijloace lingvistice”,
generatoare de efecte artistice, formeaz ă obiectul de cercetare al
stilisticii estetice). Deosebind, din perspectiva obiectului de cerce-
tare al stilisticii, expresivitatea colectiv-oral ă de cea individual-
scriitoriceasc ă, Iordan se simte obligat s ă precizeze c ă „spre deo-
sebire de scriitor, subiectul vorbitor nu alege, nu caut ă mijloace
de expresie, ci le g ăsește în mod spontan, ascultînd pur și simplu
de imboldul emo ției de care se simte cuprins. A șadar, nici o urm ă
de intenție sau de voin ță, adică de artă” (Iordan, 1975: 13).
Ajunsă în acest punct, al asocierii inten ționalității și voinței cu
artisticitatea, teoria lui Iordan devine contradictorie, cel pu țin în pri-
vința specificului lingvistic și expresiv al argoul ui. Anterior, lingvis-
tul arătase, deja, c ă „vorbitorul caut ă cuvinte expresive, și aceasta
face ca argoul s ă se înnoiasc ă neîncetat” (Ior dan, 1962: 370).
Caută sau nu caut ă argotizan ții să fie expresivi? Este inten țio-
nată sau nu ocultarea semnifica țiilor argotice? Dac ă răspunsurile
la aceste întreb ări ar fi afirmative, at unci studierea argoului ar
trebui – pentru a respecta principiile teoretice expuse de I. Iordan –
exclusă din cîmpul de cercetare al stilisticii lingvistice și inclusă în
obiectul stilisticii estetice, pentru c ă argotizan ții, ca și scriitorii,
caută intenționat mijloacele de expresie cele mai potrivite cu
intențiile lor comunicative. Aceast ă observație nu este îns ă plauzi-
bilă, pentru c ă argoul este circumscris oralit ății, în vreme ce opera
scriitorului î și actualizeaz ă semnifica țiile prin literaritate.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
93
Contradic ția teoretic ă este contracarat ă, însă, de impunerea unui
alt concept, fantezia31, noțiune prin care I. Iordan se apropie de
unul dintre principiile gîndirii stilistice a lui Leo Spitzer: „Wort-
wandel ist Kulturwandel und Seelewandel”32. Prin asimilarea
acestei viziuni, Iordan dep ășește limitele no țiunii de afect și este
îndreptățit să arate că expresivitatea, a șa cum se manifest ă în limba
vorbită, este un concept fundamental, a c ărui complexitate poate fi
înțeleasă și valorificat ă în analiza stilistic ă a faptelor lingvistice,
numai dac ă limba este considerat ă, deopotriv ă, produs cultural și
instrument de poten țare a afectivit ății și a creativit ății.
Revizuirile pe care Iord an le introduce în Stilistica limbii române
completeaz ă și dau coeren ță sintezei din volumul Lingvistica
romanică. Discutînd despre rela ția dintre cadrul social în care
trăiesc unele categorii de vorbitori și particularit ățile lingvistice
ale vorbirii acestor grupuri, ele vul lui A. Philippide subliniaz ă
importanța deosebit ă a cercetării stilistice a argoului:

„Toți aceștia [vagabonzii și răufăcătorii – n.n.] î și petrec o bun ă parte din
viață la marginea sau în afara societ ății propriu-zise, din cauza chipului
cum își cîștigă existența. Mai ales limbajele lor speciale se caracterizeaz ă,
de obicei, prin interven ția, la tot pasul, a afectului și fanteziei [subl.n.],

31 „Fantezia, cel ălalt izvor al faptelor de limb ă care ne preocup ă în aceast ă
lucrare, este o însu șire strict individual ă, care nu atîrn ă nici de pozi ția omului în
societate, nici de forma ția lui intelectual ă și morală” (Iordan, 1975: 307, nota 1).
32 Pornind de la acest principiu, Spitzer explic ă înțelesul pe care îl d ă conceptului
de stil individual: „Ceea ce aveam în minte era o defini ție mai riguroas ă științific
a unui stil individual: o defini ție de lingvist care s ă fi înlocuit remarcile
ocazionale și impresioniste ale criticilor literari. Dup ă părerea mea, stilistica
putea deveni un pod între lingvistic ă și istoria literar ă. Pe de alt ă parte,
cunoșteam vechiul adagiu scolastic: individuum est ineffabile ; ar fi sortit e șecului
orice efort pentru definirea individualit ății unui scriitor prin stilul s ău? Și
replicam: devia ția stilistic ă a individului în raport cu norma general ă trebuie s ă
reprezinte un pas istoric dep ășit de scriitor; ea trebuie s ă evidențieze o muta ție în
sufletul unei epoci – muta ție de care scriitorul a devenit con știent și pe care o
transcrie într-o form ă lingvistic ă necesar nou ă” (Spitzer, 1970: 54).

Expresivitatea argoului
94
factori care dau na ștere materialului lingvistic de resortul stilisticii”
(Iordan, 1975: 21).

Înțeleasă ca izvor al expresivit ății, întocmai ca afectivitatea ,
fantezia este noțiunea care confer ă profunzime concep ției lui
I. Iordan. Subliniind caracterul prin excelen ță individual al fante-
ziei, mentorul cercet ării argotice române ști reușește să recupereze
și să așeze pe principii adecvate ideea de libertate de expresie,
mult prea condi ționată și limitată de tutela afectului. Numai dac ă
se ia în considera ție acțiunea eliberatoare a fanteziei se poate
înțelege și accepta c ă „libertatea de e xpresie a argotizan ților se
manifestă sub toate aspectele pos ibile” (Iordan, 1975: 307).
Exploatarea mai atent ă a resurselor interpretative pe care le
postuleaz ă, din perspectiv ă stilistică, noțiunea de fantezie, i-ar fi
permis lui Iordan s ă pună în lumin ă, nu dihotomia stilistică
lingvistică – stilistică estetică, ci continuitatea, în sensul
libertăților de expresie, dintre fant ezia vorbitorului (manifestat ă
predominant spontan și ilustrată, în conversa ție, prin determin ări
contextual-dinamice, cu finalitate expresiv-comunicativ ă) și fan-
tezia creatoare a scriitorului (manifestat ă predominant inten ționat
și ilustrată, în opera literar ă, prin generarea de lumi semantice, cu
finalitate expresiv-estetic ă). Aceast ă idee va fi valorificat ă, e
drept, în al ți termeni, de Tudor Vianu și de E. Co șeriu.
Modernitatea teoriei lui I. Iordan . Fără a relua elementele-
cheie ale opiniilor lui Iordan asupra argoului, este necesar ă
sublinierea c ă pertinența celor mai multe dintre ideile sale este
rezultatul unei document ări vaste și riguroase. Argument ările
echilibrate și nuanțate fac adesea trimitere la fapte de limb ă repre-
zentative. Considerînd cercetarea argoului ca problem ă centrală
în studierea limbii vorbite, Iordan pune bazele descrierii sincronice
a argoului românesc. În ciuda inadverten țelor, perspectiva asupra
expresivit ății a determinat construirea unei concep ții științifice
care a dominat studiile române ști asupra argoului, din perioada
următoare. De altfel, ideile științifice ale lui Iordan au cunoscut,

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
95
în rîndul studen ților săi ieșeni, o consacrare timpurie, fiind
rezumate, anecdotic, fire ște, printr-un substantiv cu semnifica ție
umoristic ă: iordanistic ă – ‛orice curs (fonetic ă, morfologie,
introducere în studiul lim bilor romanice, lingvistic ă generală etc.)
ținut de Dl. Prof. Iordan’ ( cf. Florea-Rari ște, 1938: 208).
Cercetarea argoului în perioada interbelic ă
Cu excep ția teoriei lui I. Iordan, în perioada interbelic ă,
cercetările privind argoul românesc se dezvolt ă în două direcții:
a) adunarea și glosarea de material lingvistic și b) apari ția unor
studii de factur ă teoretică. Elementul distinctiv al acestei perioade
este reflectat de imitarea unor modele de analiz ă lexicografic ă și
stilistică, preluate din lingvistica occidental ă. În plus, pentru a
suplini lipsa unui cadru teoretic ad ecvat de încadrare a argoului în
limba vorbit ă, se remarc ă tendința unor autori de a introduce o
serie de observa ții teoretice, menite s ă descrie complexitatea
realității lingvistice surprinse prin cercet ările de teren. Etimologia
termenilor este, f ără îndoială, cel mai important aspect de interes
pentru autorii multor studii asupra lexicului argotic românesc. De
altfel, aten ția acordat ă limbajului unor categorii de vorbitori din
clasa social ă de jos reprezint ă doar o foarte mic ă parte din mani-
festările culturale legate de fe nomenul mai amplu al moderniz ării
societății române ști. Din perspectiv ă sociolingvistic ă, dezvoltarea
orașelor pare s ă fi favorizat o dinamizare a interac țiunilor dintre
periferie (mahala) și centru , fapt ce a avut drept consecin ță
apariția unei mentalit ăți urbane mai pronun țate, determinînd,
implicit, apari ția unor noi grupuri socioumane33.

33 „Categoriile sociale a c ăror vorbire am cercetat-o sînt altc ătuite din oameni
fără cultură, sau cu foarte pu țină (mai bine zis, cu pseudocultur ă): muncitori,
hamali, lucr ători la C.F.R., cotiug ărari, tineri f ără ocupație, «golani», frizeri,
croitori, tipografi, femei cu ocupa ție casnică (mahalagioaice sau țațe, cum li se
zice în limbajul lor), meseria și, negustori ambulan ți etc. (…) Un grup specific
de mahala este acela al «golanilo r». Prin «golani» nu trebue s ă înțelegem
răufăcători, borfa și, vagabonzi (de și sînt printre dîn șii și de aceștia). O parte

Expresivitatea argoului
96
În anii 1922 și 1923, în „Adev ărul literar și artistic”, s-au
publicat liste de cuvinte preluate din vorbirea argotic ă a delincven-
ților, deținuților, școlarilor, militarilor, avoca ților și frizerilor34.
Consultarea acestor liste de cuvinte pune în lumin ă dificultatea
cercetătorilor în a stabi li specificul argotic al unor termeni și
expresii. Lipsa unor cr iterii de diferen țiere între jargoane și
argouri se dovede ște persistent ă și se explic ă, deopotriv ă, prin
cunoștințele lingvistice sumare ale unor culeg ători și prin lipsa
unei teorii mai nuan țate de ilustrare a individualit ății argoului în
raport cu alte fapte de limb ă (termeni de jargon, cuvinte și
expresii familiare). În plus, se observ ă că singurele aspecte luate
în considera ție de cei interesa ți de culegerea și publicarea unor
elemente lexicale argotice par s ă fie expresivitatea semantic ă și
noutatea cuvintelor.
Unul din cei mai activi colaboratori ai „Adev ărului literar și
artistic”, Barbu L ăzăreanu (1975) este primul cercet ător român
care a încercat s ă sublinieze oralita tea argoului, prin publicarea de
scurte fragmente conversa ționale sau de enun țuri ilustrative35.

dintre ei formeaz ă o categorie de indivizi f ără ocupație, deobiceiu la curent cu
extravagan țele modei, unii avînd o clas ă, două de liceu și numeroase escapade
amoroase, încrezu ți în forța lor fizic ă, gata la tot felul de aventuri, ni ște
trenchea-flenchea sau ghiorlani, cum li se mai spune în lumea lor, capabili de a
deveni buni punga și sau, în cazul cel mai favorabil, oameni f ără niciun rost
social, între ținuți, deocamdat ă, de părinții lor.
Alături de ace știa, apar «golanii» propriu-zi și, categorie social ă bine
precizată, spaima mahalalelor, r ăufăcători, oameni mai în vîrst ă decît
«ghiorlanii», între ținuți de femeile lor (…)” (Chelaru, BIFR, 1937: 104),
34 Pentru referin țe bibliografice, vezi Dobrescu, 1938: 8-15.
35 De exemplu, în A.L.A., nr. 113, p. 5 apare urm ătorul dialog:
„– Vede lovele bididia! Îi ține la căldurică! [– Are bani mititica. Și-i păstrează în
sîn]
– Măi, să fie al dracului!
– Zău, i-a paradit haidumei tufiul![– Z ău, a furat țăranului punga]
– Măi, să fie a dracului! Cu cît?
– C-o fată mare, un cearceaf și doi mici. [– C-o hîrtie de 5 sute, una de o sut ă și
două a cîte 20]”.

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
97
Deși autenticitatea unor dialoguri exemplificatoare nu poate fi
probată, se poate afirma cu certitudine c ă termenii argotici din acest
scurt fragment conversa țional au circulat în epoc ă, regăsindu-se și
în alte glosare. O aten ție deosebit ă este acordat ă seriilor sinonimice.
Un exemplu este constituit de ansamblul unit ăților lexicale prin
care se face referire la no țiunea BANI : albeț, albeț de cîrpă, atule ,
biștari, bucată, cearșaf, denchi , fată-mare , lovele , mangări,
mardei , mic, solzi, veterană36. Din punct de vedere semantic,
această serie este format ă din două tipuri de termeni: i) prelu ări
din alte idiomuri precum limba rus ă (denchi / denghi < rus. denghi
‛bani’ < t ătărescul denk , denghe), limba turc ă (mangări < tc.
mangyr / mangir ) sau limba țigănească [biștari < țig. bișto ‛al
douăzecilea’, lovele < țig. loo, love ‛bani’ (Vasiliu, 1937: 26),
mardei < țig. mardo , marde ‛bani’ (Vasiliu, 1937: 26)] și ii)
dezvoltări semantice conotative, de tip metonimic ( albeț, bucată,
cearceaf , mic) sau metaforic ( fată-mare , solzi, veterană). Numai
cîțiva dintre constituen ții lexicali ai seriei se mai folosesc în
perioada contemporan ă (biștari, lovele , mardei ), dar semnifica ția
acestor cuvinte este cunoscut ă de un num ăr mare de vorbitori,
fapt ce relev ă răspîndirea argoului în vor birea indivi zilor situa ți în
afara grupurilor de argotizan ți, rezultînd, astfel, apari ția unei
norme argotice comune.
În altă ordine de idei , ipoteza existen ței unui argou comun
reprezintă fundamentul teoretic al cîtorva studii publicate, sub
îndrumarea lui Iorgu Iordan, în Buletinul Institutului de Filologie
Română „Alexandru Philippide” (BIFR). Articolul lui Valentin
Gr. Chelaru (BIFR, IV, 1937, p. 102-131), intitulat „Din limbajul
mahalalelor”, are ca obiect de cercetare rela ția de interdependen ță
dintre argou și vorbirea de tip familiar a locuitorilor din mahala-

36 Această serie sinonimic ă este publicat ă în două numere diferite ale
Adevărului literar și artistic (ALA): nr. 113, 21 ianuarie 1923, p. 5 și nr. 117,
18 februarie 1923, p. 6.

Expresivitatea argoului
98
lele Iașului interbelic. În opinia autorului, limbajul mahalalelor se
individualizeaz ă prin cîteva tr ăsături de tip lingvistic și stilistic:
– este un fenomen lingvistic intermediar, situat între „limba
comună și dialect”;
– include o mare varietate de expresii și termeni expresivi,
„care se nasc în tot momentul datorit ă fanteziei vorbitorului și
unor anumite necesit ăți psihice, de natur ă mai ales afectiv ă” (art.
cit., p. 102);
– imită limba cult ă, „pastișată cu intenție sau din ignoran ță”
(ibidem );
– include crea ții lingvistice individu ale, de tip ocazional;
– are o dezvoltare circumstan țială: „după împrejur ări, circulă
într’un mediu mai restrîns sau are o întindere relativ mare”
(ibidem ).
Toate aceste caracteristici sugereaz ă, în esență, existența unor
constante conversa ționale de tip colectiv, cu dubl ă identitate,
lingvistică și stilistică, manifestate în vorbirea suburban ă. Fără a
fi exprimat ă clar, aceast ă idee pare s ă motiveze constatarea c ă „nu
se poate face o deosebire precis ă între vorbirea mahalalelor și
argot” (p. 103). Din acest punc t de vedere, considera țiile lui
Chelaru, influen țate de concep ția lui Iordan asupra expresivit ății,
par să susțină continuitatea lingvistic ă și expresiv ă dintre limba
comună, vorbirea de tip familiar și argou:

„Înclin să cred că la noi, din cauza puterii de adaptabilitate a Românului la
diverse situa ții, mulți termeni de argot p ătrund ușor în limba comun ă,
unde-și pierd caracterul originar. De aici impresia c ă limba noastr ă nu
cunoaște un argot propriu-zis” (Chelaru, BIFR, 1937: 103).
Argumentul invocat în sp rijinul acestei continuit ăți („puterea de
adaptabilitate a Românului”) este mai degrab ă un truism, întrucît
orice vorbitor, indiferent de na ționalitate, ras ă, sex, identitate
socială sau religie, se adapteaz ă permanent, folosi nd limba, potrivit
competen țelor sale comunicative, pentru a- și exprima viziunea

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
99
asupra realit ății. Aceast ă libertate este limitat ă și potențată, în
primul rînd, de limba istoric ă. Activitatea comunicativ ă a vorbi-
torului, individualitatea sa expresiv ă se actualizeaz ă numai în
măsura în care el cunoa ște, intuiește sau folose ște libertățile și
constrîngerile limbii37, de aceea, impune rea unor distinc ții teoretice
pertinente cu privire la continuitatea dintre vorbirea familiar ă și
argou ar trebui s ă țină cont mai ales de argumentele de tip
lingvistic. Din perspectiv ă metodologic ă, pe lîngă existența trăsă-
turilor comune pe care se sprijin ă această continuitate, identificarea
aspectelor particulare ale acestor variet ăți de limbă se dovede ște
necesară, pentru o mai bun ă înțelegere a complexit ății vorbirii.
Dincolo de aceste scurte come ntarii, cercetarea întreprins ă de
Valentin Chelaru, bazat ă pe anchete lingvisti ce realizate începînd
cu 1934, s-a concretizat într-un glosar de termeni și expresii,
ilustrat, pe alocuri, cu exemple conversa ționale și cu numeroase
observații în leg ătură cu etimologia și evoluția semantic ă a
elementelor lexicale analizate. Este prezentat un inventar bogat
de structuri idiomatice iar numeroasele trimiteri bibliografice contribuie la compararea material ului lingvistic cu alte glosare
din perioada respectiv ă. În cazul anumitor cuvinte se discut ă pe
larg înrudirea semantic ă a termenului cu a lte cuvinte sau se
examineaz ă raporturile de sens cu al te sinonime. Noutatea materia-
lului lingvistic glosat de Valentin Chelaru const ă în prezentarea
unor cîmpuri inexistente sau slab reprezentate în glosarul lui V.
Scântee. De exemplu, cîmpul asociativ „femeie” este eviden țiat
prin noțiuni precum FEMEIE DE MORAVURI U ȘOARE / PROSTITUAT Ă:
cațaveică, chiftică, coardă, cotoarbă, damă, dameză, malercă,
marcoavă, scrijele , șanticler , ștoalbă, ștoalfă, ștoarfă; FEMEIE
TÎNĂRĂ: albăstruică, bibică, bibilică, bomboană, gagică, gagistră,
găinușă; FATĂ SLABĂ: scrumbie (de Nisa ), strîmbă ca drîmba ;

37 Vezi, în acest sens, principiile normative teoretizate de E. Co șeriu (1992: 42):
congruența, corectitudinea, adecvarea.

Expresivitatea argoului
100
ASPECTUL FIZIC FEMININ : bidoane (‛sîni’), bulane (‛picioare’), ( a
avea ) cobză (‛femeie îns ărcinată’), jambe (‛picioare’), tambure
(‛fese’); FEMEIE REA : viespe , viperă; FEMEIE B ĂTRÎNĂ: cloșcă.
Articolul lui C. Armeanu, „Argot ie șean” (BIFR, IV, 1937, p.
131-137) este o simpl ă culegere de cuvinte și expresii familiar-
argotice, aflate în uz printre „fo ști camarazi de școală sau tovar ăși
de jocuri din vremea copil ăriei și a adolescen ței” (Armeanu,
BIFR, IV, 1937: 131). Dup ă mărturisirile autorului, micul glosar
grupează termeni ai unui „limbaj”, aflat „în continu ă prefacere,
din cauză că vorbitorii respectivi tind mereu s ă inoveze. A șa se
întîmplă cu toate produsele lingvistice afective” (Armeanu, BIFR,
IV, 1937: 132). Puternic influen țată de ideile lui Iordan, studiul
nu prezint ă noutate teoretic ă sau metodologic ă. Totuși, însemnă-
tatea materialului lingvistic adunat și publicat de Armeanu este de
ordin documentar, culegerea fiind util ă pentru întocmirea unui
dicționar istoric de argou românesc.
Un alt studiu, „Din argot-ul școlarilor”, semnat de Gh.
Agavriloaei (BIFR, IV, 1937, p. 137-150), ilustreaz ă, prin glosar
și prin comentarii, faptul c ă aspectul definitoriu al argoului
elevilor este creativitatea, manifestat ă lingvistic printr-un ansamblu
de modalit ăți de semnificare: a) specializare semantic ă, b) apariția
unor termeni pentru no țiuni specifice și c) procedee lexical-
formative cu valoare stilistic ă.
a) În orice limb ă, specializarea semantic ă este o modalitate
productiv ă de generare a semnifica țiilor. Ca principiu stilistic de
grad II ( cf. Irimia, 1999: 49 ș.u.) în constituirea și manifestarea
lingvistică a valențelor expresive, specializarea are o importan ță
centrală în formarea semnifica țiilor argotice ( cf. Vendryes, 1939:
297). În plan lexical, proces ul de resemantizare reflect ă libertățile
pe care și le asumă argotizan ții în crearea de semnifica ții. În argoul
elevilor, acest mecanism modeleaz ă expresiv semnifica țiile mai
multor categorii de elemente lexicale și demonstreaz ă caracterul
diafazic al normei argotice: cuvintele din lexicul general : bărbier
(‛elev șmecher care proste ște pe profesor cu vorbe goale și capătă

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
101
note mari, f ără să fi învățat lecția’); a cînta (‛a spune lec ția’);
codiță (‛corigență’); iepure (‛elev care fuge dela ore, mai ales
dela anumite obiecte, la care a c ăpătat o notă bună’); plăcintă
(‛cerere scris ă către Direc țiune’); topor (‛nota 7’) etc.;
neologisme : a se camufla (‛a ascunde bine toate fi țuicile, ca s ă nu
fie prins copiind’); satelit (ă) (‛elev (sau elev ă) din clasele
inferioare, dat( ă) în supravegherea unui elev (unei eleve) din
cursul superior’) etc.; elemente din lexicul popular și familiar : a
se căra (‛a fugi de la școală sau dela anumite ore’); a hali (‛a
primi, a lua, a c ăpăta o notă (în special rea)’) etc.; termeni din alte
argouri : a bunghi (‛a copia pe ascuns depe caietul vecinului’);
fraier cu cioc (‛profesor care poate fi p ăcălit de toți elevii’); a
gini (‛a privi cu aten ție’); a (se) șucări (‛a observa, a vedea, a
privi, a se uita, a fura, a șterpeli’) etc.
b) O consecin ță distinctă a acțiunii principiului specializ ării
este apari ția unor cuvinte care se refer ă la viața de școlar, fapt ce
demonstreaz ă că folosirea argoului are o strîns ă legătură cu
determinările socioculturale ale actului conversa țional. În plan
lexical, aceste cuvinte se încadreaz ă în cîmpul asociativ al
activităților didactice:
– PREDAREA ȘI VERIFICAREA CUNO ȘTINȚELOR : abator (‛ascultare,
examen, examinare’); a arde (pasiv și reflexiv) (1. ‛a primi o not ă
mică (rea)’; 2. ‛a fi prins cu lec ția neștiută’); a cardi (‛a pune o
notă rea’); codiță (‛corigență’); a face colec ție (‛a căpăta aceeași
notă rea de mai multe ori’); foc (‛examinare, examen’); a frunzări
(‛a copia pe s ărite’) etc.
– NOTELE : barosanul (‛nota 10’); bastonul (‛nota 1’); chintă
(‛nota 5’); cocoșatul (‛nota 3’), ghebosul (‛nota 2’) etc.
– ELEVII : iepure (‛elev care fuge dela ore, mai ales dela
anumite obiecte, la care a c ăpătat o notă bună’); periuță (‛elev
lingușitor care exploateaz ă slăbiciunile profesorului’); veteran
(‛repetent’);
– PERSONALUL DIDACTIC : fraier cu cioc (‛profesor care poate fi
păcălit de toți elevii’); mamutu (‛pedagogul sau șeful de pedagogi’).

Expresivitatea argoului
102
c) Procedeele lexical-formative cu valoare stilistic ă, puține la
număr, ilustreaz ă folosirea unor elemente lexicale al c ăror rol
expresiv este de a provoca ironia și umorul. Derivate precum
codiță (‛corigență’), periuță (‛elev lingu șitor’), sfințișorul (‛nota
8’), ilustreaz ă atitudinea argotizan ților față de obiectul comuni-
cării. Deși derivarea diminutival ă nu s-a realizat, în aceste
exemple, în vorbirea argotic ă, astfel de termeni reflect ă o fază
incipientă a derivării stilistice , procedeu foarte dezvoltat în
argoul tinerilor din perioada actual ă. Mai precis, acest ă etapă de
început este reprezentat ă de preluarea, din limba comun ă, a unor
derivate care, în timp, vor se rvi ca modele analogice pentru
formarea altor argotisme ale c ăror sufixe cap ătă – în solidaritate
cu înțelesul – importan ță expresivă.
Un alt procedeu reprezentat în glosar este conversiunea
substantival ă a formelor de participiu , prin intermediul c ăreia se
amplifică, în planul formei, expresiv itatea unor sensuri meta-
forice: cocoșatul (‛nota 3’), răsucitul (‛nota 8’), stropit la minte
(‛elev prost’).
Fără a răspunde la întrebarea dac ă elementele lexicale glosate
întrunesc particularit ățile structural-expresive ale unei norme de
tip argotic, putîndu-se, în consecin ță, individualiza un argou al
elevilor, studiul lui Gh. Agavriloae i surprinde caracterul inovator,
dinamic al vorbirii elevilor, în permanen ță interesa ți de o
exprimare insolit ă, plină de ironie și umor.
Unul din cele mai valoroase st udii asupra argoului românesc
din perioada interbelic ă a fost publicat de Al. Vasiliu în Grai și
suflet (VII, 1937), revista Inst itutului de Filologie și Folclor din
București. Miza teoretic ă a articolului Din argoul nostru constă în
discutarea succint ă a raporturilor dintre argoul r ăufăcătorilor și
limbajul familiar, pe de o parte, și problematizarea existen ței unui
argou comun, pe de alt ă parte. Avînd ca el emente de referin ță o
serie de particularit ăți constitutive ale vocabularului argotic
(„procesele de crea ție, elementele componente, împrumuturile”,
p. 3), autorul comenteaz ă că identitatea criptico-metaforic ă a

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
103
argoului este rezultatu l tensiunii dintre or iginalitatea individual ă
și convenționalismul utiliz ării unor anumite st ructuri lingvistice
în cercuri închise de vorb itori, surprinzînd, totodat ă, dinamica
circulației termenilor dinspre argoul r ăufăcătorilor către limbajul
familiar și limba literar ă:

„(…) lipsa unui termen propriu pentru designarea acestui limbaj m ă face să
nu atribui – a șa cum s’a f ăcut – un caracter absolut conven țional argoului.
Cred mai curînd c ă avem a face în argou cu o crea țiune individual ă
inconștientă, ceva analog crea țiunei lirice în domeniul poesiei populare.
Aceasta cu atît mai mult cu cît principalul izvor de forma țiune în argoul
nostru este metafora. Nu neg prin aceasta aportul conven țional, artificial al
argoului, izvorît din tendin ța celor care îl vorbesc de a nu fi în țeleși de alții.
Trebuie s ă subliniez deasemenea c ă o distinc ție absolut ă între argoul
pușcăriașilor și cel de periferie nu exist ă. O trecere continu ă se face din cel
dintîi în al doilea și de aici în limbajul familiar și chiar în literatur ă”
(Vasiliu, 1937, VII: 3-4).

Întrucît ideea caracterului incon știent al crea ției individuale nu
poate fi verificat ă, în condițiile în care spontaneitatea și diversitatea
contextual ă a vorbirii nu pot fi în tota litate înregistrate, pentru a
se observa dac ă un anumit individ genereaz ă și folosește conștient
sau incon știent o anumit ă „creațiune” personal ă, interpretarea
rămîne valid ă, în ciuda ambiguit ăților terminologice, și pare să
facă referire la procesul mai complex al inova ției lingvistice.
A doua afirma ție interesant ă are în vedere imposibilitatea
realizării unei distinc ții clare între „argoul pu șcăriașilor” și „cel
de periferie”38, distincție important ă, totuși, din punct de vedere
metodologic, întrucît permite reali zarea deosebirii între invariant ă
(argoul, ca fenomen) și variante (argourile, ca variet ăți existente
într-o limb ă).
Considera țiile lui Al. Vasiliu se fundamenteaz ă, însă, pe o altă
premisă. În viziunea sa, uzul și răspîndirea sînt factorii pe baza

38 Fără a explica ce înseamn ă argoul de periferie , Al. Vasiliu pare s ă înțeleagă
această sintagmă ca un echivalent terminologic pentru limbaj de mahala .

Expresivitatea argoului
104
cărora se poate aprecia caracterul argotic sau neargotic al unor
fapte de limb ă. Un termen este argotic atîta timp cît caracterul
criptic împiedic ă răspîndirea acestuia dinc olo de cadrul argoului
„de periferie”. Uzarea termenului, „prin r ăspîndirea lui într’un
cerc mai larg” (p. 4) de vorbitori ar duce, prin urmare, la pierderea
identității argotice. A șadar, confruntarea cu dinamica rela țiilor
dintre norme ( argou – limbaj familiar – limbă literară), îl deter-
mină pe cercet ător să considere ca lipsit ă de relevan ță distincția
între variet ățile aceluia și tip de norm ă.
Prezentarea materialului lingvistic „cules în închisoarea militar ă
Jilava în 1933 (dec.) și 1934 (ian.)” (p. 9) este precedat ă de un
scurt istoric al cercet ării argoului în România, spiritul polemic al
autorului remarcîndu-se mai ales în observa țiile etimologice.
O altă noutate, de ordin metodologi c, este compararea propriului
corpus lexical cu cel din culegerile publicate anterior. În realizarea
unor comentarii etimologice și semantice, este evident ă tendința
cercetătorului de a pune în lumin ă dinamismul argoului, prin
accentuarea deosebirilor dintre termenii cule și în diferite perioade:
lista lui Or ășanu (1860), cea a lui Scântee (1906) și propriul
glosar (1937). În plus, unele di ntre cuvintele-titlu sînt înso țite de
serii sinonimice, în încercarea de a reconstitui tezaurul expresiv al
semnifica țiilor argotice. Valorificarea resurselor bibliografice ale
vremii, spiritul critic și metodologia coerent ă de analiz ă a
elementelor lexicale analizate impun articolul lui Al. Vasiliu ca studiu de referin ță în cercetarea argoului românesc.
Prima lucrare monografic ă privind argoul românesc, intitulat ă
Argotul , a fost publicat ă la Bucure ști, în 1938 de Al.V. Dobrescu.
Structurat ă pe patru capitole, Din argotul punga șilor, Din argotul
sportiv (cu termeni din box, fotbal și vînătoare), Din argotul
modern și Observări lingvistice , volumul pare, mai degrab ă, un
eseu de popularizare, dominat de confuzia între argouri, jargoane,
neologisme, împrumuturi specifice stilului publicistic și vorbirea
familiară. Cu toate acestea, în lucrare exist ă cîteva idei interesante

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
105
despre identitatea stratului argotic comun și despre folosirea
argoului în te xtul literar.
Sub influen ța teoriei lui Șăineanu despre înglobarea argourilor
vechi în modernul limbaj familiar parizian, constituirea stratului
argotic comun, denumit argotul modern , este motivat ă prin
interacțiune social ă:

„Contactul din ce în ce mai mai frecvent di ntre diferitele clase sociale a dus
la o interpenetra ție între ele și limbile lor speciale, care au fuzionat treptat,
rezultînd din aceast ă fuziune argotul m odern, care înglobeaz ă termeni din
toate celelalte” (Dobrescu, 1938: 33).
Această considera ție este completat ă, ulterior, cu o afirma ție
care reflect ă procesul de formare a stra tului argotic comun: „Aceast ă
normă generală a fost urm ărită, deoarece cuvintele din argotul
(jargonul) unui grup soci al determinat, prin r ăspîndirea lor în
cercuri tot mai largi, trec în argotul modern, de aici în limbajul familiar, și, la urmă, în limba literar ă, – acea fixat ă de gramatici”.
Preluată din articolul lui Al. Vasiliu, aceast ă idee reflect ă preocu-
parea pentru stabilirea identit ății argoului în raport cu limbajul
familiar și cu limba literar ă (strat specializat → strat comun →
limbaj familiar → limba literar ă). Cu toate acestea, acest proces nu
are drept consecin ță schimbarea identit ății funcțional-expresive a
termenilor de argou (odat ă pus în circula ție, un termen argotic nu
devine neargotic, ci se înveche ște prin uz și răspîndire, fiind
abandonat de argotizan ți în favoarea altui termen), ci reflect ă
standardizarea argotismului. În aceste condi ții, folosirea argoului
în textul literar este determinat ă, mai ales, de expresivitatea și
oralitatea elementelor lingvistice argotice:

„Operele literare dela noi, scrise în argotul modern, n-au avut nici o
influență asupra penetra țiunii termenilor argotici în limbajul p ăturilor
sociale inferioare, deoarece ace știa existau cu mult înaintea apari țiunii
acelor scrieri. Limbajul vulgar n’a fost influen țat de literatura actual ă, ci el
a început s ă alimenteze noul gen literar” (Dobrescu, 1938: 36).

Expresivitatea argoului
106

Postularea existen ței unei literaturi argot ice, „scrise în argotul
modern” este o exagerare care nu ține cont de realitatea vremii
(chiar exemplele citate de autor arat ă că nu este vorba de o scriere
literară argotică, ci de folosirea unor termeni argotici în replicile
unor personaje), îns ă este adev ărat că resursele expresive ale
argoului încep s ă fie valorificate sistematic de unii dintre scriitorii
din perioada interbelic ă (I. Peltz).
În general, lucrarea lui Al.V. Dobrescu nu reu șește să atingă
nivelul unui studiu științific asupra argoului și are doar valoarea
unui document de epoc ă menit s ă sprijine observa ția că, în
perioada interbelic ă, fascinația pentru expresivitatea unor termeni
și structuri lingvistice inedite devenise aproape o mod ă.
Cercetarea argoului în perioada comunist ă
Instaurarea comunismului a fost înso țită de schimb ări radicale în
lumea academic ă și în mediile culturale române ști. Plecarea în
străinătate a unor reprezentan ți de seam ă ai culturii române ști,
persecuțiile îndreptate împotriva altora, epur ările din universit ăți,
ideologizarea înv ățămîntului și impunerea unor bariere culturale
către lumea occidental ă au transformat o parte din cercetarea româ-
nească umanistă într-un instrument de aservire cultural ă față de
modelul „de la R ăsărit” sau de prosl ăvire a naționalismului. Ideolo-
gizarea științei își are originea în Uniunea Sovietic ă și s-a răspîndit
în aproape toate țările aflate sub influen ța comunismului sovietic.
În vara anului 1950, I.V. St alin publica în cotidianul Pravda
faimoasa serie de articole despre cum trebuie în țeles conceptul de
limbă într-o societate bazat ă pe egalitate, eliberat ă de sub domina ția
burghezo-mo șierească39. După cum observ ă un lingvist german,
în accepția lui Stalin

39 „Istoria spune c ă limbile na ționale nu au caracter de clas ă, ci sînt limbi ale
întregului popor, comune pentru membrii na țiunilor și unice pentru na țiune.
(…) Prin urmare, dialectele și jargoanele reprezint ă ramifica ții ale limbii

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
107

„limba (…) nu a mai depins de clasel e sociale (…). Ea servea oricui ca
mijloc de comunicare, indiferent de origine sau de statutul social. Limba
națională nu mai era o limb ă a claselor, ci numai «limba întregului popor».
Stratificarea social ă a limbii a fost redus ă la existen ța «dialectelor sociale»,
«jargoanelor» și limbajului de «salon», create de aristocra ție și de pătura
superioară pentru uzul propriu. (…). Stalin a numit aceste jargoane ‛devieri
de la limba întregului popor’” (Timroth, 1986: 39).

Influența acestei concep ții s-a făcut simțită și în România. De și
„liderii comuni ști români nu s-au ocupat niciodat ă explicit de
problemele limbajului” (Zafiu, 2001: 197), în multe lucr ări
românești de lingvistic ă de după 1950, ideile din articolele lui
Stalin au intrat în literatura de specialitate, iar opiniile sale au fost considerate „geniale” (Graur, 1954). Lingvi ști cu mare autoritate
au fost obliga ți sau au consim țit să împrumute ideile doctrinei
lingvistice staliniste, fenomen care a avut consecin țe negative
asupra studierii argoului române sc. Cazul lui Al. Graur este
reprezentativ în acest sens
40.
Considerat ă lipsită de relevan ță pentru identitatea și expresi-
vitatea limbii poporului, cercetar ea de teren asupra argourilor și
jargoanelor a devenit o preocupare sporadic ă41 sau s-a materializat
în lucrări „de sertar”, în vreme ce studiile interesate de eviden țierea
specificului na țional au cî știgat din ce în ce mai mult ă susținere.

naționale a întregului popor, sînt lipsite de orice independen ță lingvistic ă și
sînt sortite s ă vegeteze. A crede c ă dialectele și jargoanele pot s ă se desvolte în
limbi de sine st ătătoare, capabile s ă înlăture și să înlocuiasc ă limba na țională,
înseamnă a pierde perspectiva istoric ă și a părăsi pozițiile marxismului”
(Stalin, 1951: 29-32).
40 După o perioad ă în care Al. Graur a cercetat unele aspecte ale argoului
românesc, acela și reputat lingvist înfiereaz ă vorbirea de periferie c ăreia îi prezice
pieirea. Pentru detalii, vezi Zafiu (2001: 197-198).
41 Cele mai cunoscute studii sînt: Lupu (1972), Petre (1978), Moise (1982),
Baciu (1985) etc.

Expresivitatea argoului
108
G. Ivănescu și ipoteza sincronismului
În Istoria limbii române , G. Ivănescu (2000: 612) afirm ă că
argoul limbii române s-ar fi constituit, probabil, între secolele al
XVI-lea și al XVIII-lea. Mai precis, formarea și identitatea argou-
lui românesc sînt descrise dup ă cum urmeaz ă:

„Probabil între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, poate chiar și mai
înainte, s-a creat argoul românesc, adic ă limbajul categoriei sociale a
răufăcătorilor (criminali și hoți). Aceștia, izolîndu-se de societatea feudal ă
a vremii și trăind în marginea ei, și-au alcătuit (inten ționat sau nu), fie
pentru a nu fi în țeleși de restul comunit ății române ști, fie din nevoie de
expresivitate, un limbaj aparte. Nu avem informa ții asupra argoului
românesc din acel timp, – dealtfel nu avem nici m ăcar informa ția că ar fi
existat o asemenea categorie social ă. Dar, din pu ținele elemente de argou
culese în veacul al XIX-lea (anume de G. Baronzi, Limba român ă și
tradițiile ei , Brăila, 1872, p. 149-151), ca și din ceea ce s-a cules dup ă
aceea, deducem c ă argoul românesc a existat și în epoca feudal ă. El nu se
confunda cu limba p ăsărească, prin care poporul român a în țeles și înțelege
acea vorbire în care, dup ă fiecare silab ă, se adaug ă una și aceeași silabă
convențională, ceea ce face de nerecunoscut vorbirea. Baronzi a înregistrat
numele de limba cîrîitorilor , care, probabil, a fost unul dintre termenii
întrebuințați și înainte de secolul al XVIII-lea pentru a denumi argoul
românesc. (…) Între oamenii car e vorbeau argoul au venit mul ți din țările
vecine, ceea ce explic ă, prezența unor termeni argotici germani, greci,
turcești, sîrbo-croa ți, bulgari, ucraineni sau ruse ști în argoul românesc.
Vom da aici lista termenilor argotici din pomenita carte a lui Baronzi.
Desigur, to ți sau aproape to ți caracterizau argoul româ nesc în secolul al
XVIII-lea sau în prima jum ătate a secolului al XIX-lea”.

Deși, la prima vedere, aceast ă prezentare a argoului românesc
este sumar ă, ea cuprinde cîteva elemente interesante, care merit ă
dezbătute și nuanțate. În ansamblu, G. Iv ănescu pare s ă sugereze
că evoluția argoului românesc nu este foarte diferit ă de cea a
argourilor42 limbilor vest-europene (francez ă, italiană, germană,

42 A se vedea, în acest sens, lucrarea lui L. Șăineanu, L’argot ancien , Honoré
Champion Éditeur, Paris, 1907, în care se afirm ă că argourile limbilor vest-
europene s-au dezvoltat între secolele al XV-lea și al XIX-lea: „Vom spune,

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
109
engleză, spaniol ă). După cum explic ă chiar autorul, aceast ă
supoziție nu se fundamenteaz ă pe un suport documentar adecvat
și are un caracter dominant deductiv. Nu se poate, totu și, trece cu
vederea c ă G. Ivănescu este, probabil, primul istoric al limbii
române care dezbate ipoteza sincronismului argoului românesc în
raport cu argourile limbilor vest -europene. Dincolo de acest
element de noutate, se arat ă că geneza argoului românesc –
înțeles ca limbaj – este pus ă în relație cu specificul comunicativ al
grupurilor sociale de la marginea societ ății vremii (r ăufăcătorii).
După cum reiese din prezentarea lui Iv ănescu, constituirea
argoului este asociat ă cu o dinamic ă socială fundamentat ă pe
raportul centru – margine. Potrivit acestei ipoteze a grupurilor marginale
43, unele grupuri sociale s-ar fi izolat de grupurile
situate în „centrul” societ ății și și-ar fi creat un limbaj aparte, din
dorința de a se în țelege numai între ei, f ără ca mesajele lor s ă fie
pricepute de al ți vorbitori din afara grupului marginal.
Eterogenitatea etimologic ă a lexicului argotic arat ă că limbajul
încifrat al r ăufăcătorilor stă în legătură cu mobilitatea social ă a
vorbitorilor („Între oamenii car e vorbeau argoul au venit mul ți
din țările vecine”), împrumutul lexi cal putînd fi considerat unul
dintre procedeele majore de dez voltare a vocabularelor argotice.
Prezentarea lui G. Iv ănescu eviden țiază piedicile în stabilirea
precisă a unei etape de formare a argoului românesc, intervalul de
timp cuprins între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, fiind mai
degrabă dedus din vechimea în limb ă a unor termeni argotici
atestați ulterior în scris.
Bazîndu-se exclusiv pe fapte lingvistice (cuvint ele argotice
publicate de Baronzi), lingvistul român arat ă că termenii respec-

deci, că argoul în sens propriu, a șa cum s-a constituit timp de patru secole (1455-
1850), nu ține cont de nici o forma țiune onomatopeic ă” (Șăineanu, 1907: 288).
43 Această ipoteză a fost verificat ă, pe teritoriul limbii franceze, prin documente
care amintesc de existen ța unor mari bande de briganzi, dar ea nu- și găsește
reflectarea documentar ă în realitățile sociale române ști.

Expresivitatea argoului
110
tivi „caracterizau argoul românesc și în secolul al XVIII-lea sau
în prima jum ătate a secolului al XIX-lea” (Iv ănescu, 2000: 613).
În aceste condi ții, periodizarea vechiului argoului românesc se
fundamenteaz ă pe diferen ța dintre 1) perioada de formare (seco-
lele al XVI-lea – al XVIII-lea), nesus ținută de dovezi pe teritoriul
limbii române, dar sus ținută de probe concludente privind forma-
rea argourilor altor limbi romanice și europene și 2) perioada de
atestare (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea), confirmat ă, în scris,
de culegerea unor structuri lexical e argotice folosite ocazional în
vorbirea unor de ținuți din a doua jum ătate a secolului al XIX-lea.
În studierea argoului, cel pu țin, acest tip de periodizare este
necesar și fundamental, dac ă se admite c ă specificul lingvistic sau
stilistic al oric ărui element argotic ține, în special, de oralitate,
adică de folosirea termenului respectiv în conversa ție.
Un alt element de noutate trim ite la ideea de libertate a
vorbitorului: „ și-au alcătuit ( intenționat sau nu – subl.n.), fie
pentru a nu fi în țeleși de restul comunit ății române ști, fie din
nevoie de expresivitate (subl.n.), un limbaj aparte” (Iv ănescu,
2000: 612). Tr ăsătura criptic ă a unor semnifica ții argotice nu mai
este pusă exclusiv pe seama inten ționalității, adică a nevoii colective
de a face semnifica țiile conversa ționale incomprehensibile.
Mai mult decît atît, lingvistul român pune pe acela și plan
tendința răufăcătorilor de a încifra conversa ția – pentru a putea
comunica nestingheri ți unii cu ceilal ți, fără să fie înțeleși de
ceilalți membri ai societ ății – și dorința lor de expresivitate, de
individualitate comunicativ ă. Expunerea lingvistului pare a se
edifica pe judec ăți subtile. De ce doar ne voia de încifrare s ă fie
aspectul originar al crea țiilor argotice? Nu cumva aceast ă necesitate
trebuie pus ă în legătură și cu izvoarele expresivit ății? În apari ția
oricărui fapt de limb ă, factorii obiectivi și cei subiectivi se
împletesc în asemenea m ăsură încît nu se poate afirma cu certi-
tudine că există elemente a c ăror genez ă a fost guvernat ă exclusiv
de factori obiectivi sau subiectivi. Ponderea și importan ța

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
111
aspectelor obiective în raport cu cele subiective ar trebui s ă fie, în
cercetarea argoului, de mare însemn ătate.
Comparînd, de pild ă, sensurile a doi termeni, caleașcă44
(‛instrument format dintr-o sfoar ă și o pungă, avînd greutate la
unul din capete, cu ajutorul c ăruia sînt transmise de c ătre deținuți,
prin vizet ă sau prin geam, de la o celul ă la alta sau de la un etaj la
altul, mesaje sau obiecte ce sînt comercializate clandestin’) și
panacot45 (‛1. mijloc de transport (tramvai, troleibuz, autobuz
etc.). 2. înghesuial ă, aglomera ție’), se poate observa c ă încifrarea
semantică, guvernat ă de factori obiectivi, are și o evident ă
component ă subiectiv ă, reflectat ă de expresivitatea cuvintelor.
În cazul substantivului caleașcă, legătura dintre sensul denotativ
și sensul argotic devine evident ă prin păstrarea trăsăturii semice
fundamentale, [mijloc de transport], îns ă caleașca deținuților nu
mai este un atelaj de lux pent ru transportul persoanelor înst ărite,
ci un mijloc de transport al obiectelor destinate comercializ ării
ilegale, suspendîndu-se, astfel, tr ăsătura semic ă [+ uman], specific ă
sensului denotativ. Totu și, argotismul caleașcă păstrează în conți-
nutul său semantic referirea la o persoan ă înstărită, pentru c ă, în
penitenciar, autoritatea unui de ținut este dat ă de respectul acordat
de ceilalți deținuți și, printre altele, de bunurile pe care le posed ă
și care pot fi comercializate ilegal.
La rîndul s ău, substantivul panacot are, în argoul r ăufăcătorilor,
o dezvoltare semantic ă complexă. Variantă a cuvîntului panacod46
(‛scîndură de anumite dimensiuni, care se acoper ă cu o cîrpă curată
și p e c a r e s e a șază bucățile de aluat înainte de a fi in troduse în
cuptor; form ă, tipar pentru aluat’), panacot pare să fi căpătat
sensuri argotice (1. ’mijloc de transport public’; 2. ‛buzunar’),
prin dezvoltare metaforic ă. În viziunea argotizan ților, tramvaiul,
troleibuzul sau autobuzul pare s ă se asemene cu bucata de scîndur ă

44 Croitoru-Bobârniche (1996: 45).
45 Ibidem , 142.
46 DEX.

Expresivitatea argoului
112
acoperită din brut ărie, iar pasagerii din mijlocul de transport
respectiv devin, imagistic vorbind, buc ățile de aluat care a șteaptă
să se coac ă la cuptor. Pe scurt, tr ăsătura semic ă [+ uman],
specifică sensului argotic, înlocuie ște semul [– uman], existent în
sensul denotativ. Prin aceast ă mutație semică, se realizeaz ă
marcarea expresiv ă și se actualizeaz ă ocultarea semnifica ției.
Expresivitatea termenului și specializarea semnifica ției pentru a
descrie un anumit tip de furt sînt dovedite de apari ția familiei
lexicale: vb. a panacota47 (‛a fura din buzunare’) cu var. a
panacoti , panacotesc48, s.n. panacot , panacoate49 (‛buzunare’),
s.m. panacotar50 (‛hoț de buzunare’), s.m. panacotist51 (‛hoț de
buzunare’), expr. a da un panacot52 (‛ a fura din buzunare’), s.f.
panacoteal ă (1. ‛furt din buzunare’; 2. ‛furt’53).
Cercetarea argoului dup ă 1990
Eliberarea lingvisticii române ști din încorsetarea ideologic ă comu-
nistă a avut ca rezultat reluarea cercet ărilor asupra argoului. Publica-
rea unor dic ționare de argou și apariția unor studii privind impactul
expresiv al folosirii argoului în limba vorbit ă, în stilul publicistic și
în literatur ă arată că interesul pentru dina mica limbii române este
întemeiat pe diversitatea manifest ărilor lingvistice din realitate.
Fără a realiza un parcurs critic al tuturor articolelor, studiilor și
volumelor care au avut ca obiect de cercetare argoul, trebuie, totu și,

47 Croitoru-Bobârniche (1996: 142).
48 Volceanov & Volceanov (1998: 188). În acest dic ționar, forma este scris ă
incorect sub forma panacote . Forma flexionar ă panacotesc arată că verbul se
încadrează în conjugarea a IV-a, nu în conjugarea a III-a.
49 Avasilcăi (1997: 227); Avasilc ăi (1994: 144): „Achim împ ărțea prăduiala cu
Lache, trotil care era șut la panacoate , producînd zilnic saele grele”.
50 Volceanov & Volceanov (1998: 188).
51 Croitoru-Bobârniche (1996: 142) ; Volceanov & Volceanov (1998: 188).
52 Croitoru-Bobârniche (1996: 142).
53 „dar uitați cînd ne întrecea ți în panacoteli (eu unul m ăcar recunosc c ă Juve
mai bagă mîna la caraiman pentru arbitri, a șa cum o fac bilani știi, voi și alții, nu
am orbul g ăinii)”; Al Dracu , 18 noiembrie 2004, 09: 33, forum onlinesport.ro

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
113
amintite cîteva contribu ții importante, interesate de reliefarea
valențelor expresive ale argoului românesc contemporan.
În primul rînd, este demn ă de menționat activitatea publicistic ă
desfășurată de Rodica Zafiu de mai bine de un deceniu în paginile
unor cunoscute hebdomadare culturale române ști (Luceafărul,
România literar ă). Conceput ă ca reflectare a preocup ărilor privind
mijloacele de poten țare a expresivit ății utilizate de vor bitori, lucrarea
Diversitate stilistic ă în româna actual ă (2001) are ca element
central sublinierea unui proces dominant în limba actual ă: pătrun-
derea oralit ății în limba scris ă. Orientarea metodologic ă de tip
contextualist este motivat ă de permanenta prefacere a expresivi-
tății în raport cu varietatea situa țiilor de comunicare:

„diversitatea diastratic ă a limbajului nu mai e neap ărat gîndită în termenii
unui sistem rigid, reductibil la cîteva stiluri principale; cap ătă mai mult ă
îndreptățire modul de a o vedea ca pe o realitate complex ă și nuanțată,
graduală, alcătuită din interferen țele a numeroase limbaje și tipuri de text,
cu regulile lor de construc ție și de selec ție mai mult sau mai pu țin
individualizate” (Zafiu, 2001: 9).

Volumul este organizat tematic, fiind descrise trei aspecte
principale: strategiile expresive folo site în stilul publicistic, diver-
sitatea expresiv ă generată de relația uz – situație de comunicare și
particularit ăți stilistice ale oralit ății (argou, vorbire popular ă și
familiară). Cele mai însemnate elemente interpretative din capi-
tolul consacrat argoului au în vedere poten țialul func țional al
acestui fenomen de limb ă, trăsăturile expresive de tip formal și
semantic, importan ța determin ărilor contextuale în utilizarea
argotismelor și continuitatea expresiv ă dintre limba popular ă,
limbajul familiar și argou. Faptele din vorbire sînt adesea ilustrate
cu exemple din limba scris ă (în publicistic ă, mai ales), cu scopul
de a sublinia poten țialul expresivit ății argotice și importan ța
fenomenului numit „oralitate transcris ă”.
Deși studiul este rezultatul constantelor preocup ări gazetărești
ale autoarei, el nu este deloc lipsit de noutate. Sub aparen ța de

Expresivitatea argoului
114
mozaic, ob ținut prin însumarea unor te xte de jurnalism cultural,
se articuleaz ă o concep ție teoretic ă consecvent ă, cu nuclee de
rezistență bine reliefate.
Prin limbaj argotic (Zafiu, 2001: 194-203) se în țelege uzul unor
elemente lingvistice a c ăror individualizare este determinat ă de mai
mulți factori, cum ar fi identitatea social ă a grupurilor de indivizi
care întrebuin țează în vorbire faptele de limb ă respective, particula-
ritățile de expresie și de sens ale uzului lingvistic, inten țiile comuni-
cative ale vorbitorilor și relația cu alte norme al e limbii vorbite. Ca
„varietate lingvistic ă” cu „poten țial subversiv”, dependent ă de
„contextul social”, argoul este caracterizat de oralitate și mobilitate.
Spre deosebire de multe studii din literatura de specialitate, în
care argoul este considerat un vo cabular, Rodica Zafiu descrie o
serie de particularit ăți morfo-sintactice asociate cu utilizarea
argotismelor, aspect ce ilustreaz ă dimensiunea de limbaj a
argoului, f ără a-i nega, îns ă, calitatea de ansamblu lexical:

„E cert că argourile se caracterizeaz ă în primul rînd prin lexic, în vreme ce
la nivel sintactic prezint ă trăsăturile generale ale limbajelor predominant
orale: o sintax ă populară simplă, cu discontinuit ăți, elipse și redundan țe.
Există totuși anumite particularit ăți sintactice ale limbajului familiar și
argotic contemporan: manifestate prin frecven ța mare a unor construc ții
verbale și prepoziționale specifice” (Zafiu, 2001: 230).

Ideea că folosirea argoului în vorbire este un fenomen mai amplu,
care nu trebuie descris doar cu instrumentele metodologice ale
lexicologiei a fost insuficient exploatat ă în lingvistica româneasc ă,
fapt ce a determinat o restrîngere nejustificat ă a cercetării. Este
adevărat că, prin natura lor criptic ă, unele argouri specializate fac
foarte dificil ă înregistrarea de conversa ții spontane (pentru a
vedea în ce m ăsură utilizarea conversa țională a unor termeni și
sintagme de argou este asociat ă de vorbitori cu anumite schimb ări
morfo-sintactice), îns ă modernizarea mijloacelor de culegere și
prelucrare a faptelor de limb ă, pătrunderea argoului în limba
scrisă, dezvoltarea comunic ării între utilizatorii de internet și

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
115
posibilitatea constituirii de corpusuri de limb ă română vorbită pot
contribui în mod decisi v la invalidarea, nuan țarea sau verificarea
multor ipoteze privind specificul argotic. Din acest punct de
vedere, lucrarea Rodic ăi Zafiu se remarc ă prin stăruința de a
surprinde tr ăsăturile expresive ale folosirii argoului în cele mai
diverse contexte comunicat ive: articolele din pres ă, emisiunile
radio și de televiziune, textele literare și publicitatea etc.
Examinarea unor cîmpuri argotice este înso țită de explica ții
legate de originea unor termeni, de randamentul lor în dezvoltarea
familiilor de cuvinte și de dinamismul gener ării semnifica țiilor
argotice în raport cu expr esivitatea de tip popular și familiar.
Acest model integrativ dep ășește cadrul strict al descrierilor
structuraliste și se situeaz ă în continuarea direc ției de cercetare
stilistică impusă de Tudor Vianu:

„În argoul românesc (…) principalul mijloc de formare a vocabularului e
dezvoltarea de sensuri figurate. Rela țiile metaforice și metonimice organizeaz ă
cîmpurile semantice ale argoului l ăsînd uneori s ă se întrevad ă schița unui
mod de interpretare a lumii” (Zafiu, 2001: 205).

În accepția de fenomen lingvistic care ilustreaz ă o viziune parti-
culară asupra lumii, argoul devine, în comunicarea cotidian ă,
expresia competen ței expresive (Co șeriu, 1992-1993: 31) a
vorbitorilor și oglindește, prin variet ățile de realizare a normei,
diversitatea stilistic ă a limbii vorbite.
În perioada de dup ă 1990, descrierea mijloacelor lexical-
formative existente în argou devine o parte constitutiv ă a studiilor
care au ca obiect de cercetare configura ția lexical ă a limbii
române contemporane. Din aceast ă categorie face parte și
lucrarea Adrianei Stoichi țoiu-Ichim, Vocabularul limbii române
actuale: dinamic ă, influențe, creativitate (2001), care î și are
originea într-un curs universitar, aspect ce explic ă, în bună parte,
nuanța de didacticism în conturarea identit ății lexicale și
funcționale a argoului.

Expresivitatea argoului
116
Capitolul intitulat Redescoperirea argoului cuprinde un foarte
scurt istoric al cercet ării argoului românesc, o prezentare a proce-
deelor de formare a argotismelor și o analiz ă de tip func țional a
expresivit ății argoului în presa actual ă. Perspectiva teoretic ă
asumată de autoare se apropie, într-o anumit ă măsură, de orientarea
adoptată de mulți lexicologi și lexicografi anglo-americani:

„ARGOUL (în sens larg, corespunzînd engl. slang ) reprezint ă o sferă lexi-
cală cuprinzătoare, în care se înscriu atît argoul (conceput în sens restrîns, ca
limbaj criptic, propriu celor afla ți în conflict cu legea), cît și jargoanele unor
grupuri sociale, profesionale, de vîrst ă etc.” (Stoichi țoiu-Ichim, 2001: 122).

Prin lărgirea sferei de cuprindere a argoului, organizarea teoretic ă
a studiului devine conflictual ă în raport cu realitatea întrebuin țării
normei argotice în diverse contexte comunicative. Pentru a realiza delimitarea între jargon și argou , sînt invocate cîteva tr ăsături „de
ordin pragmatic-func țional”, care ar putea fi amendate. De
exemplu, afirma ția că cele dou ă varietăți lingvistice sînt limbaje
ale unor grupuri sociale omogene și relativ închise, cum ar fi
infractorii, elevii, studen ții, militarii, sportivii etc. (Stoichi țoiu-
Ichim, 2001: 123), apare ca nefondat ă, pentru c ă majoritatea
grupurilor amintite sînt eterogene din punct de vedere social,
fiind formate din indivizi din to ate categoriile. Omogenitatea ar
putea fi, cel mult, de ordin lingvistic.
O altă neclaritate se observ ă în reliefarea individualit ății
jargonului. De și consider ă ca definitorie ecua ția «ARGOU =
argoul răufăcătorilor + jargoanele unor grupuri», autoarea sus ține
că „în afara zonei de suprapune re cu argoul, jargonul include
termeni proprii, cu caracter profesional (specializat) și cu o
coloratură familiară” (Stoichi țoiu-Ichim, 2001: 123), l ăsînd astfel
să se înțeleagă c
ă jargonul are o iden titate proprie, diferit ă de cea
argotică. Potrivit acestei interpret ări, în limba român ă s-ar putea
deosebi dou ă tipuri de jargoane (argotice și neargotice), distinc ție
contrazisă prin schema care ilustreaz ă „poziția celor dou ă variante

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
117
informale (…) în structura stilistic ă a limbii române” (Stoichi țoiu-
Ichim, 2001: 123). Dificult ățile de încadrare a argoului în organi-
zarea stilistic ă a limbii se reg ăsesc și în interpretarea stilistic ă a
unor exemple preluate din stilul publicistic. Astfel, unele cuvinte
și sintagme precum bruneții (‛țiganii’), cooperativ ă, meci (strategic )
(p. 144-145) sau formul ări de tipul bomboane pe coliva privatiz ării
(p. 146) nu sînt elemente lingvistice argotice, ci inova ții semantice
sau clișee jurnalistice, cu o evident ă coloratur ă ironică, care pot fi
circumscrise fenomenului mai larg al modei lingvistice.
În ciuda unor asemenea detalii, lucrarea are meritul incontestabil
de a sistematiza un valoros material lingvistic cules din pres ă și
de a demonstra, în mod conving ător, că bogăția de semnifica ții a
argoului românesc și valențele expresive ale utiliz ării sale contex-
tuale pot face obiectul unui studiu științific mai amplu pe tema
configura ției expresive a limbii vorbite.
Volumul Argoul românesc: expresivitate și abatere de la norm ă,
al Mioriței Baciu Got, reprezint ă cea mai ampl ă lucrare asupra
argoului românesc. Sinteza a fost elaborat ă ca teză de doctorat în
anii ‛70, fiind publicat ă abia în 2006. Structurat pe dou ă secțiuni
(I. Delimitarea general ă a fenomenului argotic și II. Probleme
ale studierii argoului românesc ), studiul urm ărește, în prima
parte, definirea fenomenului argotic în raport cu sistemul limbii și
stabilirea specificului stilistic al argoului. În cea de-a doua parte
sînt incluse o descriere a proced eelor lexical-formative care deter-
mină formarea și dezvoltarea vocabularului argotic și un ansamblu
de considera ții asupra particularit ăților semantice argotice.
Meritul lucr ării este de a fi adunat un corpus amplu de elemente
lexicale argotice, culese sau prelua te din studii anterioare, pe care
autoarea îl analizeaz ă din perspectiva expresivit ății lexicale.
Demne de interes sî nt capitolele referitoare la modalit ățile de
argotizare și la semantica (lexical ă și frazeologic ă) argotică.
Descrierea am ănunțită a procedeelor lexical-formative, expunerea
succintă și sistematic ă a mecanismelor figurative de poten țare a
expresivit ății și evidențierea rela țiilor semantice din interiorul

Expresivitatea argoului
118
vocabularului argotic românesc impun lucrarea ca o introducere
utilă în lexicologia argotic ă.
Acest studiu monografic cuprinde, îns ă, o serie de afirma ții
contradictorii și de lipsuri ca re transform ă secțiunea teoretic ă într-
un demers lacunar. Controversele care se manifest ă în stabilirea
specificului expresiv al argoului, inconsecven țele și ambiguit ățile
terminologice determin ă, în esen ță, imposibilitatea de a valida
ipoteza de cercetare: co nsiderarea argoului ca stil.
Este argoul un stil sau nu? La aceast ă întrebare, r ăspunsul dat
în lucrare este afirmativ, folosindu-se mai multe tipuri de
argumente: identitatea dintre stil și limbaj54, raportul limbă –
stil55, relația dintre conceptul de argou și cel de funcție estetică,
în accepția lui J. Muka řovský (1964), valorifi carea unor concepte
din stilistica lui M. Riffaterre și încadrarea argoului în
configura ția stilistic ă a limbii, realizat ă de lingvi știi din Școala de
la Bucure ști (I. Coteanu, 1973, Al. Graur ș.a., 1971). În opinia
autoarei, identitatea de stil a argoului s-ar reflecta în alegerile
particulare – orientate contextual de întrep ătrunderea func țiilor de
comunicare, de expresie și estetică – pe care vorbitorii unui
anumit grup le fac dintr-un ansamblu de procedee și mijloace de

54 „Ca ansamblu de procedee ce caracterizeaz ă vorbirea unui grup de indivizi,
stilul devine sinonim cu limbajul, definit prin capacitatea sa de a reda
exprimarea proprie unui grup de vorbitori. Ca scheme verbale izomorfe cu
limba, stilul și limbajul se deosebesc prin pozi ția și ierarhia elementelor
constitutive, condi ționate de factorul socio-cultural în primul rînd. În terminologia
lingviștilor praghezi, posibilitatea delimit ării stilului de limbaj apare ca fiind
redusă, ele făcînd parte din aceea și serie. Sub denumirea de limbaj , ei grupeaz ă
stilurile func ționale, ca stiluri ale limbii, utilizînd termenul stil pentru a
desemna stilul individual” (Baciu Got, 2006: 15).
55 „Caracteristicile stilistice ale argoului se desprind implicit, dac ă avem în
vedere raportul limbă, ca sumă a mijloacelor de expresie necesare pentru a pune
în formă enunțul, și stil, ca aspect și calitate ce rezult ă în urma alegerii între
mijloacele de expresie, utilizîndu-se posibilit ăți expresive, afective, evocatoare
sau estetice, pentru a ob ține efectele dorite” ( ibidem , 16).

Schiță de istorie a cercet ării argoului românesc
119
expresie, a c ăror utilizare este adesea condi ționată de statutul
sociocultural al vorbitorilor.
Presupunînd c ă această modalitate de definire ar ilustra indivi-
dualitatea argoului, încadrarea stilului argotic în configura ția
stilistică a limbii pare mai degrab ă contradictorie. De și admite c ă
„stilul argotic este plasat cor ect în categoria stilurilor limbii
neliterare”56, că „din perspectiv ă funcțională, argoul își definește
locul în diviziunea nonartistic ă a limbajului popular” (Baciu Got,
2006: 47), aceluia și fenomen lingvistic i se confer ă și calitatea de
„stil artistic”57. Prin aceste ezit ări, devine evident c ă încadrarea
argoului în profilul stilistic al limbii române nu este conving ător
conturată, din punct de vedere teoretic.
O altă problemă ține de clasificarea variet ăților de argou dup ă
criteriul sociocultural, amintit în lucrare, dar f ără a fi valorificat
pentru a realiza cu claritate deosebirile de tip semantic, no țional,
existente între argoul r ăufăcătorilor, al toxicomanilor, pe de o parte,
și argourile altor categori i sociale (elevi, studen ți, militari etc.),
pe de altă parte.
Nici raportul dintre argou și jargon nu este lămurit, iar opiniile
autoarei par a fi în contrast cu tradi ția cercetării științifice și cu afir-

56 „Apreciem c ă stilul argotic este plasat corect în categoria stilurilor limbii
neliterare (subl.n.), cu obiec ția că unele considera ții pretind corective, în m ăsura
în care argoul este abordat în momentul actual de vorbitori ce au acces la cultur ă
și beneficiaz ă de instruc ția oferită de școală. El prime ște, astfel, uneori,
trăsăturile unui stil «de situa ție», mai mult decît un grup social, și este utilizat
conștient de c ătre grupul respectiv, cu inten ții – uneori – expresive, pentru a
brava (de unde și prezența unor termeni cu un anumit grad de «preten țiozitate»),
mai degrab ă decît ca protest social, exprimat sub forma unui limbaj secret. (…)
Considerăm argoul la antipodul stilului standard” (Baciu Got, 2006: 29-30).
57 „consider ăm stilul argotic stil artistic și nu împărtășim opinia dup ă care,
conform criteriului structural, stilului argotic i se acord ă locul în diviziunea
nonartistic ă a limbajului popular (alegîndu-se ca punct de referin ță diasistemul)
și e considerat un stil neartistic (dup ă accepția structurii lingvistice ca ansamblu
de dependen țe interne, de opozi ții)” ( ibidem , 65).

Expresivitatea argoului
120
mațiile unor lingvi ști și istorici ai limbii (G uiraud, Beier), potrivit
cărora argoul s-a dezvoltat ca tip autonom de jargon , și nu invers:

„Ca variant ă a conversa ției curente împinse pîn ă la exces, jargonul cunoa ște,
în prezent, împrumuturi largi în argou, preferat aici pentru efectul s ău
expresiv, care p ăstrează și accentueaz ă tenta de ridicol, de pitoresc, de
contrarietate, cu inten ția de a epata pe neini țiați. (…) Consider ăm că în
ipostaza de stil al conversa ției îngrijite, propriu unor p ături sociale anumite,
jargonul nu mai exist ă de fapt sau apare ca o «excrescen ță efemeră». Dar
sub forma vocabularului «preten țios», alcătuit din cuvinte str ăine, utilizate
în scopuri pur expresive, jargonul se prelunge ște, natural, în argoul
păturilor culte, de care credem c ă nu trebuie distins. Manifestînd o mare for ță
de pătrundere în celelalte stiluri ale limbii literare și neliterare, argoul î și
asigură astfel o pozi ție bine conturat ă, care-i poart ă marca individualit ății și
viabilitatea” (Baciu Got, 2006: 47).

Ambiguitatea și imprecizia terminologic ă din acest fragment
provoacă numeroase nedumeriri. Ce este „conversa ția curentă îm-
pinsă pînă la exces”? Cu ce argumente este sus ținută ipoteza
jargonului ca „s til al conversa ției îngrijite”, specific unor „p ături
sociale anumite”? Ce anume se în țelege prin sintagma „argoul
păturilor culte”? F ără a primi un r ăspuns clar, aceste întreb ări lasă
nelămurită problematica stabilirii specificului argotic, în raport cu
sistemul limbii și cu alte variet ăți de limbă.
Ezitările teoretice sînt dublate de u șoare inconsecven țe metodolo-
gice. Deși în secțiunea teoretic ă a lucrării este adoptat ă, cu argumen-
te întemeiate, metodologia de tip contextualist (Riffaterre, Slama-Cazacu ș.a.), în partea a doua, dedicat ă specificului ex presiv al ele-
mentelor argotice, se remarc ă tocmai lipsa instrumentelor metodolo-
gice alese în acord cu realitatea întrebuin țării argoului în comunica-
rea verbal ă. Exemplele dezb ătute nu sînt înso țite de enun țuri ilustra-
tive, iar particularit ățile morfologice și sintactice ale întrebuin ță
rii
argoului în vorbire nu sînt decît rareor i incluse în ilustr ări din limba
vorbită, motive pentru care sec țiunea aplicativ ă apare ca o analiz ă de
tip tradițional, lipsit ă de noutatea metodologic ă prefigurat ă.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
„Argoul este n ăscut din ur ă.”
Louis-Ferdinand Céline

În cercetarea lingvistic ă româneasc ă există puține studii despre
argoul școlarilor. Pot fi am intite doar cîteva articole din publica țiile
periodice1, prefețe de dicționare2 și lucrări3 în care subiectului i se
acordă o oarecare aten ție. Acest fapt nu este surprinz ător întrucît
argoul, în genere, este cons iderat un fenomen marginal.
În Istoria limbii române , G. Ivănescu încadra geneza argoului
școlăresc în perioada cuprins ă între a doua jum ătate a secolului al
XIX-lea și primele dou ă decenii ale secolului al XX-lea:

„În perioada de dup ă 1878, chiar dup ă 1900 sau 1918, argoul r ăufăcătorilor,
care pînă atunci se men ținuse separat de graiul celorlalte categorii sociale,
își varsă unele din materialele sale, ca gagiu ‛individ’, a gini ‛a vedea’, ‛a
observa’, nasol ‛urît la înf ățișare’, în limbajul școlarilor care cap ătă și el un
caracter argotic: multe din elemente le argotice vechi, care continu ă a
caracteriza, pîn ă prin 1948, argoul r ăufăcătorilor, au fost descoperite de
cercetători, între cele dou ă războaie mondiale, în graiul școlarilor”
(Ivănescu, 2000: 725).

Prin observa țiile lui Ivănescu este stabilit ă constituirea argoului
școlarilor și filiația unor termeni argotici, transfera ți din argoul
răufăcătorilor în cel al elevil or. În plus, este eviden țiat statutul
funcțional de echivalen ță dintre cele dou ă tipuri de norme argotice,
ca modalit ăți de exprimare oral ă, generate de desf ășurarea
activităților cotidiene în colectivit ăți supuse unor constrîngeri și

1 Agavriloaei (1937: 137-150); Florea-Rari ște (1938: 194-229).
2 Volceanov & Volceanov (1998: 14-16).
3 Stoichițoiu-Ichim (2001: 119-156).

Expresivitatea argoului
122
de dorința de a asigura securitatea unor mesaje verbale care nu se
doreau a fi în țelese de cei din afara comunit ăților respective.
Configura ția lingvistico-expresiv ă a argoului elevilor este condi-
ționată, în principal, de vîrsta vorbitorilor4, dar un rol important în
stabilirea identit ății acestei variante speci alizate de realizare a
normei argotice îl au și alte variabile sociolingvistice: sexul,
anturajul (engl. peer-group ), mediul social din care provine vorbi-
torul, prestigiul și natura școlii pe care acesta o frecventeaz ă etc.
De la o premis ă asemănătoare porne ște Iorgu Iordan, cînd
analizează impactul argoului asupra con științei lingvistice a
școlarilor adolescen ți:

„Vîrsta fraged ă îi ajută să fie nu numai accesibili la orice inova ție, ci și apți
de atitudini teatrale: întrebuin țarea expresiilor argotice, indiferent de
origine și semnifica ție, le măgulește amorul propiu, c ăci le dă impresia, pe
care ei o iau foarte în serios, c ă sînt oameni «mari», «în toat ă firea», prin
nimic deosebi ți de ceilal ți” (Iordan, 1975: 309).

Constituit ca un amestec de indivizi, mediul școlăresc este un
conglomerat care reflect ă diversitatea sociolingvistic ă. Cu toate
acestea, norma argotic ă întrebuin țată de elevi în conversa ție este
caracterizat ă de unitatea procedeelo r de marcar e stilistică și este
determinat ă de conștiința apartenen ței la un anumit grup socio-
cultural:

„Întrebuin țarea termenilor argotici îi d ă adolescentului, în general, con știința
unei stări de libertate a spiritului, înscriindu-se în refuzul mai amplu al
oricărei conven ții: în îmbr ăcăminte, comportament, atitudini, gîndire, vorbire,

4 „Relația dintre limb ă și vîrsta vorbitorilor a fost de nenum ărate ori remarcat ă
nu numai în anchetele sociolingvistice, ci și în cele dialectale. Limbajul
tinerilor se distinge de cel al b ătrînilor prin folosirea u nor elemente de argou
(gagiu , mișto, nasol ), prin unele forme de salut ( ceau !, hai!), dar și prin multe
cuvinte nou intrate în limb ă din limbile de mare circula ție, din domeniilor lor
preferate (muzic ă, sport, teatru, cinema etc.) sau terminologia noilor profesiuni
(cibernetica, teoria informa ției)” (Frâncu, 1997: 157).

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
123
îi accentueaz ă sentimentul de individualitate, de personalitate, prin afirmarea
unei calit ăți foarte dorite acum: «a fi sp iritual», îi satisface aceste aspira ții
prin polarizarea aten ției asupra lui” (Irimia, 1999: 122-123).

Trebuie îns ă observat c ă valorile expresive din argoul școlarilor
nu sînt determinate exclusiv de factori psihologici (fantezie și spirit
ludic, nonconformism, necesitatea de identificare cu un anumit
grup sau cea de recunoa ștere social ă), ci și de alte condi ționări
obiective sau subiective (dinamica limbii vorbite, caracterul
flexionar al limbii române, influen țele, moda lingvistic ă etc.).
Norma argotic ă care guverneaz ă unele dintre conversa țiile școlarilor
poate fi definit ă ca o normă stilistică de tip colectiv, cu caracter
deschis și marcare contextual ă, întrucît adolescen ții au tendin ța
de a folosi în vorbire elemente lingvistice de marcare a subiectivi-
tății. Din perspectiv ă sociolingvistic ă, mai multe studii monografice
(Stenstrom et al. , 2002) au recurs la metoda statistic ă, pentru a
arăta că, în Londra, principala categorie de argotizan ți este cea a
adolescen ților cu vîrsta cuprins ă între 14 și 16 ani, cînd tinerii
încep să iasă de sub tutela familial ă și intră sub influen ța grupului
de prieteni. Atît b ăieții, cît și fetele folosesc cuvinte și expresii de
argou, îns ă vorbitorii de sex masculin recurg mult mai frecvent la
astfel de elemente lingvistice, pe care le integreaz ă într-o
conversație dominat ă adesea de cuvinte și expresii licen țioase. În
privința categoriei sociale în care se încadreaz ă adolescen ții există
numeroase controverse. Deoarece elevii nu au o profesie și nici
un venit stabil, s-a aj uns la concluzia c ă parametrii prin care se
poate stabili categoria social ă din care fac parte școlarii trebuie
stabiliți pe baza venitului p ărinților, a cartierului în care locuiesc
și a prestigiului școlii pe care o frecventeaz ă. În baza acestor
variabile, s-a observat c ă cercetările de teren confirm ă presupu-
nerile teoretice: inovatorii argoului fac parte, de regul ă, din
categoriile sociale inferioare, fiind adolescen ți proveni ți din
familii cu venituri mici, care locuiesc în cartierele marginale ale metropolei londoneze și care frecventeaz ă școli cu un prestigiu

Expresivitatea argoului
124
mediu sau redus. Interesant este c ă tinerii proveni ți din familii
bogate și care merg la școli de mare prestigiu, exploateaz ă mult
mai bine resursele expresive ale limbii, îns ă preiau majoritatea
cuvintelor și expresiilor argotice de la colegii cu statut social
inferior și le „prelucreaz ă” creativ. Pe terenul limbii române nu
există încă o astfel de cercet are de tip sociolingvistic, dar se pot
face cîteva observa ții: a) în sistemul de înv ățămînt preuniversitar
românesc s-a realizat deja o diferen țiere social ă; b) pe lîng ă
existența școlilor de cartier, frecventate mai ales de elevi din
clasa social ă medie și/sau inferioar ă, se remarc ă apariția institu-
țiilor de înv ățămînt privat și a celor de elit ă, frecventate în special
de elevi ai c ăror părinți pot fi încadra ți în clasa social ă medie sau
superioară; c) în ciuda diferen țelor de ordin sociolingvistic,
folosirea argoului în conversa ție este caracterizat ă de o relativ ă
omogenitate, observîndu-se preferin ța școlarilor pentru folosirea
frecventă a anumitor tipuri de marcare expresiv ă.
Pentru eviden țierea mărcilor stilistic e (Irimia, 1999) specifice
argoului elevilor, în prezentul studiu s-a folosit o metodologie
nuanțată de adunare și interpretare a datelor. Cercetarea de teren
s-a realizat cu prec ădere în cîteva institu ții de înv ățămînt din
municipiul Ia și5 folosindu-se atît metoda chestionarului, cît și
metoda înregistr ării pe band ă magnetic ă. Au fost cuprin și elevi
din toate categoriile sociale, cu vîrste între 12 și 19 ani. Datele
obținute au fost corela te cu alte cercet ări de teren f ăcute la liceul
„Spiru Haret” din ora șul Tecuci și au fost confruntate cu alte
studii despre argoul tinerilor (elevi și studenți). De asemenea, au
fost folosite și înregistr ări existente în Arhiva de Sociolingvistic ă
a Catedrei de Limb ă română și lingvistic ă generală de la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și. Clasificarea și
interpretarea faptelor de limb ă adunate pe durata anchetelor de

5 Mai precis: Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi”, Liceul „Garabet Ibr ăileanu”,
Liceul cu Program Sportiv, Colegiul Na țional „Mihail Sadoveanu”, Liceul
„Alexandru Ioan Cuza”, Grupul Școlar Industrial „Tehnoton”.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
125
teren, desf ășurate în perioada 2000-2003, s-au realizat prin dou ă
metode: analiza pe niveluri (morfologia și lexicul) și analiza
contextual-dinamic ă (sintaxa). Nu s-a alocat un subcapitol
fenomenelor fonetice, ele fiind analizate punctual și integrate în
celelalte niveluri.
Nivelul morfologic
În planul sintagmatic al discursului sau al textului, expresivitatea
argotismelor se întemeiaz ă pe valorificarea opozi țiilor de natur ă
morfologic ă și sintactic ă prin care se constituie sistemul gramatical
al limbii. A șadar, specificul semantic al unor elemente argotice se
asociază cu unele particularit ăți în organizarea claselor lexico-
gramaticale. Cele mai importante modific ări cu valoare stilistic ă se
realizează în flexiunea nominal ă și în cea verbal ă deoarece
substantivul și adjectivul, pe de o parte, verbul și adverbele deter-
minante, pe de alt ă parte, ocup ă poziții centrale în constituirea
semnificațiilor enunțurilor argotice. Modific ările din cadrul flexiunii
nominale constau în frecventa folosire a vocativului, în special cu substantivarea prin vocativ a adje ctivului, prin exprimarea prin
forme analitice a dativului și genitivului, și printr-o gam ă foarte
variată de exprimare a ideii de superlativ. Flexiunea verbal ă se
individualizeaz ă prin schimb ările din interiorul unora dintre
categoriile gramaticale ale verbului (diatez ă, mod, timp). Trebuie
precizat c ă majoritatea modelelor de semnificare prin care se
dezvoltă expresivitatea argotic ă aparțin limbajului popular, atît în
variantă rurală, cît și urbană. Situate în continuitatea expresivit ății
din limba popular ă, valorile stilistice al e argoului se întemeiaz ă
pe ansamblul de libert ăți permise de sistemul limbii. A șa cum
observă Calvet (1991), individualitat ea argoului poate fi analizat ă
numai prin stabilirea coresponden țelor stilistice dintre limbajul
popular rural și cel orășenesc. Altfel spus, valorile expresive ale
elementelor argotice ilustreaz ă diversificarea stilistic ă a limbii, prin
continuitatea dintre expresivitatea originar ă, de gradul I, specific ă

Expresivitatea argoului
126
lumii rurale și cea cea derivat ă, de gradul al II-lea, dezvoltat ă în
mediul urban.
Flexiunea nominal ă
Substantivul . Categoria gramatical ă a cazului reflect ă relațiile
sintactice în care intr ă substantivul și semnifica țiile lingvistice
sau expresive pe care le implic ă, la nivelul enun țului, organizarea
sintactică. Caz al non-subordon ării, nominativul poate guverna
numeroase valen țe expresive ale substantivelor. Prin „marea sa
autonomie (…), el nu prime ște, ci impune rela ții, este un caz
regent, (…) și numai în acest sens se poate vorbi de relativitatea
independen ței sale” (Câmpeanu, 1975: 152).
În conversa țiile școlarilor, folosirea subs tantivelor în nominativ
nu se diferen țiază decît prin gradul de e xpresivitate de utilizarea
aceluiași caz în limbajul popular. Anumite contexte de distribu ție
par să determine preferin ța pentru formele de nominativ, mai ales
pentru a exprima o atitudine sau o constatare6.
Foarte frecvente par a fi formel e substantivale articulate care
stau în cazul nominativ, întrucît de terminarea poate fi interpretat ă,
din perspectiv ă stilistică, ca o marc ă a „apropierii” sau „distan țării”
vorbitorului de obiectul comunic ării. Într-o propozi ție imperativ ă
de tipul „Aici nu au voie coardele, s ă fie clar!”, substantivul în
nominativ reflect ă modul în care organizarea gramatical ă permite
vorbitorului s ă suspende tr ăsătura semantic ă [+ uman ] din semni-
ficația substantivului coarde7, persoanele din re alitate devenind
„obiecte” ale lumii.
Identitatea pe care o prime ște, în plan formal, cazul acuzativ
este valorificat ă expresiv în constituirea unor sintagme unitare
sub aspect semantic, cu o puternic ă conotație ironică, specific ă

6 De exemplu, enun țurile „Să vezi că mă ascultă tîrtanul ăla la matematic ă”,
„Șmenarii de cartier au un limbaj obscen”.
7 Trăsătura semantic ă [+ uman ] se regăsește, implicit, în persoana a II-a plural a
verbului copulativ.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
127
argoului elevilor: cap de miel/ de menghin ă/ de piche/ de țintă/ de
nit/ de musc ă etc., folosite ocazional și ca apelative (de ex.: „B ăi,
cap de șpaler …”). În acela și timp, în conversa țiile argotice ale
școlarilor apar construc ții de tipul lache de gar ă, față de spart
borcane , față de spate , față de bidon turtit , moacă de împins
vagoane , utilizate de vorbitori ca fo rmule de adresare sau ca mij-
loace lingvistice care eviden țiază atitudinea depreciativ ă față de
interlocutor sau fa ță de o altă persoană despre care se vorbe ște.
Deși astfel de unit ăți lexicale au forma unor asocieri de elemente
lexicale aparent alc ătuite dintr-un regent și un element subordonat
în acuzativ, din punct de ve dere semantic ele formeaz ă o unitate
nominală care stă, cel mai frecvent, în nominativ sau în vocativ.
Deși semnifica ția asociată acestor elemente le xicale este peiorativ ă,
adolescen ții nu le percep ca mijloace lingvistice depreciative.
Întîlnite și în limbajul popular, formele analitice de genitiv și
dativ denotă tendința vorbitorilor de a simplifica rela țiile sintactice.
Expresivitatea acestor elemente de oralitate devine evident ă prin
asocierea unui termen argo tic cu morfemul de dativ la: „De ziua
mea, am mers în discotec ă și am dat de b ăut la băiețași”. Dezvol-
tarea formei analitice de dativ la băiețași este determinat ă prin
subordonarea fa ță de regentul verbal, a da de b ăut (tot o form ă
analitică). Astfel, la nivelul semn ificantului, simetria enun țului este
determinat ă de construc ția predicat + circumstan țial/ complement :
„am mers în discotec ă”, „am dat de b ăut la băiețași”. În general,
folosirea dativului8 nu se deosebe ște de modelele expresive din
limbajul popular.
Substantivele în cazul vocativ sînt foarte frecvent folosite,
deoarece, prin vocat iv, vorbitorul invit ă interlocutorul la dialog.
Caz al individualiz ării, vocativul poate fi considerat o marc ă de

8 „Dativul desinen țial intră în cîteva sintagme relativ fixe, în care planul semantic
este dominat de interven ția elementului afectiv. Enun țurile imperative Stai
locului! , Du-te dracului! devin expresii ale st ării de maxim ă iritare a subiectului
vorbitor, provocat ă de interlocutor” (Irimia, 1999: 89).

Expresivitatea argoului
128
tip conversa țional, întrucît se folosesc substantive care fac referire
la persoanele implicate în conversa ție, în calitate de „obiecte” ale
comunicării sau de participan ți la actul comunic ării: „Ascult ă,
șmechere …”, „Băi, bulă/ bulache …”, „Hai, gagico ”. Sensurile
conotative ale unor substantive favorizeaz ă folosirea, cu valoare
afectivă, a unor forme substantival e de nominativ: „Hai, m ă,
fratele meu, să mergem”.
Substantivarea adjectivelor în vocativ este o marc ă stilistică a
conversației, bazat ă pe „predominarea componentei afective în
organizarea planului se mantic al textului”( cf. Irimia, 1999: 89).
Expresivitatea procedeului este generat ă de folosirea emfatic ă a
unor apelative ironice, umoristice sau peiorative: „B ă’ muilă”,
„Cariatule …”, „Hai, tîrtane ”, „Zăbălosule …”. Unele forme pot
exprima și admirația vorbitorului care, prin folosirea acestor
termeni, încearc ă să cîștige bunăvoința celui căruia i se adreseaz ă,
deși semnifica ția termenului pare peiorativ ă: „Bă’ diliule , tu chiar
ai avut tupeul s ă…”.
Tot în sfera vocativului intr ă și un număr restrîns de apelative
folosite cu prec ădere de tineri: bătrîne, frate (cu variantele frate-miu ,
fratele meu ), moșule (de ex. „Ce faci, moșule? Care-i bobu’?”),
vere etc.
Adjectivul . În interiorul clasei ad jectivului se individualizeaz ă
formele participiale , elemente componente ale unor locu țiuni
adjectivale folosite de vorbitori ca epitete metaforice. Sintagmele
dus cu barca sau plecat de acas ă reprezint ă echivalentele
eufemistice mai sugestive ale locu țiunii adjectivale familiare sărit
de pe fix . Unele forme provenite tot dintr-un participiu, precum
disperat (ă), torpilat (ă) etc., au o func ționare dubl ă, atît ca
determinan ți calificativi ai unor substa ntive sau verbe („am ajuns
acasă torpilat (de băutură)”, sau „e ști un fraier disperat ”), cît și
ca forme substantivale („Nu mai puteam sc ăpa de disperatul
ăla”). Uneori, identitatea argotic ă a unei forme participiale de
tipul disperat este greu de precizat, deoarece semnifica ția se

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
129
dezvoltă contextual, termenul în cauz ă putînd avea valori
semantice diferite: ( ‛tocilar’), ( ‛individ’), ( ‛persoană instabilă
emoțional’) etc.
Modalități de exprimare a superlativului . Una din m ărcile de
identificare a argoului elevilor este reprezentat ă, la nivel morfologic,
de exprimarea gradului supelativ. Dac ă la nivel fonetic poate fi
identificat ă ca modalitate de exprimare a intensit ății maxime pre-
lungirea duratei un or sunete, dublat ă de accentul stilistic (Irimia,
1999: 85-86), realizarea superl ativului prin mijloace morfo-
sintactice este mai divers ă și mai nuan țată. Din acest punct de
vedere, între normele argotice și cele care guverneaz ă expresivitatea
limbajului popular și familiar exist ă continuitate.
Lungirea duratei de articulare a sunetelor (consoane sau vocale)
este considerat ă de Iorgu Iordan (1975: 50 ș.u.) un procedeu emfatic
prin care se realizeaz ă intensificarea semnifica ției, sub imperiul
stărilor afective. Mai precis, pr elungirea sunetelor este guvernat ă
și potentață de accentul stilistic. În enun țurile exclamative, de
pildă, mărirea duratei sunetelor se dezvolt ă ca marcă a funcției
expresive: „Ce gagíic ă!”, însă expresivitatea enun țului nu se dez-
voltă doar la nivel fonetic, ci și prin semnifica ția substantivului,
întrucît, a șa cum afirm ă D. Caracostea (2000: 73) „valoarea vine
din concordan ța dintre expresie și semnifica ție”.
La nivel morfologic, un prim mijlo c de ilustrare a superlativului
rezultă din folosirea unor adjective care în mod obi șnuit au alt ă
semnifica ție. În aceast ă categorie intr ă cuvinte precum tare,
mortal , adevărat (cu varianta adevă) supărat, bestial , meseriaș,
ț(e)apăn, select , bengos (cu varianta bengaliu ), șucar, bazat ,
beton (al), periculos , profi , stil etc. Dup ă cum se poate observa,
aceste cuvinte provin fie din alte limbi ( șucar, benga9 < limba
țigănească), fie apar țin limbii na ționale și sînt investite cu o nou ă
capacitate de semnificare, care se dezvolt ă în discursul argotic și
care ulterior p ătrund în limbajul familiar sau chiar în în unele

9 „Da’ nu a fost benga de benga, c ă nu eram acolo”.

Expresivitatea argoului
130
stiluri func ționale ale limbii literare. Aceste elemente lexicale
argotice pot exprima superlativul numai în complementaritate cu
accentul stilistic, care are rolu l de a dezambiguiza mesajul, în
funcție de context.
Intensitatea superlativ ă mai poate fi scoas ă în eviden ță prin
repetarea cuvîntului : benga, benga ; beton, beton10; nașpa, nașpa11;
tare, tare ; etc. Pe lîng ă aceste construc ții, superlativul se dezvolt ă
cu ajutorul procedeelor lexical-fo rmative, în special prin prefi-
xare. Prefixe de tipul super- , extra- , mega- , exprimă superlativul
prin chiar natura lor, dar pot genera și unități lexicale derivate
ocazionale precum superadev ărată12, supermișto, superselect .
Pentru scoaterea în eviden ță a superlativului, dar în sens negativ,
depreciativ, școlarii utilizeaz ă cuvinte precum nașpa (cu varianta
nașparliu ), nasol , obosit , pîrît. O form ă specifică limbajului
popular de reliefare a su perlativului o reprezint ă folosirea morfe-
mului tare, postpus sau antepus, m odel expresiv utilizat și în
argou: tare fain , bestial tare , tare nașpa etc. În conversa țiile
adolescen ților se remarc ă utilizarea frecvent ă a morfemului de
tot: nașpa de tot , bazat de tot , tare de tot etc. De altfel, cele dou ă
morfeme ( tare și de tot ) pot fi încadrate în categoria m ărcilor
conversaționale, specifice limbajului popular și familiar.
Superlativul se dezvolt ă și prin alte p ărți de vorbire folosite în
argoul elevilor ca intensificatori cu valoare adjectival-interjec țio-
nală, existînd tendin ța de a întrebuin ța forme nominale: teroare ,
pericol , mortăciune , adevărăciune , beton , marfă, stas iar pentru
superlativul de inferioritate jaf, panaramă, vrăjeală. Acești termeni
apar în enun țuri eliptice [de ex. Tare! (despre o tîn ără care trece pe
stradă)] sau intr ă în relație cu substantive – argotice și neargotice –
cărora le amplific ă în cel mai înalt grad sensul: un show futere ,

10 „O fost beton, b ăi, beton, beton !”.
11 „(…) și am și prins o vreme nașpa nașpa”.
12 „(…) am tras un film superadev ărat”.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
131
o gagică beton , o combina ție periculoas ă, cel mai adev ărăciune
videoclip etc.
Superlativul prin forme morfo-sintactice se realizeaz ă prin
„reluarea, în form ă de genitiv sau de acuzativ a substantivului de
provenien ță adjectival ă” (Irimia, 1999: 89). În argoul școlarilor
sînt întrebuin țate sintagme precum ciumegul ciumegilor , șmecher
de șmecher etc. Aceste construc ții sînt individua lizate, de obicei,
prin trăsătura stilistic ă [+ ironie] și apar în vorbirea tinerilor cînd
aceștia se refer ă la persoane.
Formele sintactice de superlativ apar în conversa ție prin punerea
în relație a două substantive legate de o prepozi ție, dintre care
unul reprezint ă „obiectul” comunic ării iar cel ălalt are valoare
calificativ ă. De regul ă, calificativele fac parte din categoria
cuvintelor cu valoare interjec țional-adjectival ă: o vrăjeală de film ,
un jaf de ma șină; țeapăn de beat13.
În argoul școlarilor apar ocazional sintagme retorice , specializate
funcțional, care se refer ă, cel mai adesea, la anumite însu șiri umane:
prost ca noaptea , călărit/ clocotit de prostie , urît ca munca etc.
Pe de altă parte, în vorbirea școlarilor, superlativul se exprim ă prin
neologisme, în special cuvint e provenite din limba englez ă, care
sînt mărci conversa ționale specifice vorbirii tinerilor și care se
înscriu în fenomenul mai larg al modei lingvistice. Este cazul ter-
menilor ful14 (< engl. full ‛plin’) care este utilizat foarte frecvent
de adolescen ți, cool (< engl. cool), best (< engl. good , comp. better ,
superl. best) sau strong (< engl. strong ). Adjectivul ful a fost
derivat pe teritoriul limbii române, rezultînd substantivul fuleală
(‛înghesuial ă, aglomera ție’), care a p ătruns în limbajul familiar.

13 Cf. enunțul „Cînd m-am trezit diminea ță, el era țeapăn de beat ”. Acest tip de
construcție analitic ă reprezintă o dezvoltare mai nou ă a formei beat țeapăn.
14 De exemplu, în enun țul „În «Canabis» (un bar din Ia și – n.n.) îi ful, mă, n-ai
unde în «Canabis»”.

Expresivitatea argoului
132
Flexiunea verbal ă
Verbul . Cele mai întîlnite clase de verbe care apar în conversa țiile
școlarilor sînt verbele pronom inale, expresiile verbale și locuțiunile
verbale.
Verbele pronominale conțin în structura lor un pronume și
devin expresia implic ării vorbitorului în actul de comunicare. În
argoul adolescen ților, aceast ă clasă este larg reprezentat ă prin
forme cum ar fi: a se topi (‛a pleca’), a i se rupe , a i se fîlfîi (‛a
nu-i păsa’), a se căra (‛a pleca’), a se oftica (‛a se enerva’), a-și
trage (‛a procura’, ‛a cumpăra’), a se haladi (‛a se da mare’) etc.
Expresiile și locuțiunile verbale sînt caracterizate de aceea și
dorință de a scoate în prim-plan particularit ățile de exprimare,
prin reliefarea valorilor expresive de tip afectiv: a-i fi tîrșă (‛a-i fi
teamă’, ‛a-i fi lene’), a fi plin de impresii (‛a-și da aere’), a fi la
furat (‛nepregătit’). Cele mai interesante sînt locu țiunile verbale,
prin care se nuan țează gama larg ă de sentimente specifice vîrstei
adolescentine, de la UIMIRE : a-i cădea fața, a da pe spate , a-i
cădea ochii în gur ă, ESCHIVARE : a se da la fund , a se da lovit ,
INDIFEREN ȚĂ: a-și băga picioarele , a-l durea în pai șpe/ în bigă/
la cinci metri în fa ță, INDISPOZI ȚIE: a dormi în cap , FRICĂ: a avea
morcov , a sta cu morcovul , pînă la NERVOZITATE : a călca pe
nervi , a i pune pata / hașul. Un număr mare de construc ții idiomatice
sînt folosite pentru a caracteriza comportame ntele celor din jur: a
bea apa de la cîine / de la rațe ‛a se comporta anormal’, a se
sparge / rupe în figuri , a-și da talente , a se băga în seam ă (‛a ieși
în eviden ță (în mod inutil)’), sau a da covrigu ’ (‛a părăsi’), a
freca manganul (‛a sta degeaba’), a pune botul (‛a crede’), a se
băga pe fir , a-și face lipeala (‛a se împrieteni’). Unele dintre
aceste structuri idiomatice sînt dezvolt ări argotice ale unor unit ăți
existente în limbajul popular sau familiar: a-și da aere – a-și da
talente , a da papucii – a da covrigu’ , aspect ce ilustreaz ă existența
unui continuum expresiv între aceste norme ale limbii.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
133
O parte însemnat ă a expresiilor și locuțiunilor verbale argotice
se bazeaz ă pe număr relativ mic de verbe din urm ătoarele clase
semantice ( cf. Irimia, 1997: 17-21):
a) verbe existen țiale: a fi [: a-i fi tîrșă (‛a-i fi team ă’, ‛a-i fi
lene’), a fi plin de impresii (‛a-și da aere’), a fi la furat
(‛nepregătit’), a fi muci (‛beat’), a fi pe felie (cu cineva) ( ‛a
fi prieten’ cu cineva)];
b) verbe de ac țiune: a face [a face de comand ă (‛a bate’), a
face varz ă (‛a bate’, ‛a învinge’), a face gît (‛a riposta
verbal’), a face blatul (‛a călători fraudulos’), a face
tarantele (‛a-și da aere’) etc.]; a da [a da ceață (‛a eclipsa’),
a da cu praf de mers (‛a pleca, a se plimba’), a da cu flit (‛a
se despărți’), a da cu porcul (‛a dormi’), a da o dum ă (‛a
bate cîmpii’), a da o gaur ă (1. ‛a chiuli’, 2. ‛a fura’), a da în
gît (‛a pîrî’), a da la pe ște/ cu borul (‛a voma’) a da cu
brandul (‛a lovi cu pumnul’) etc.];
c) verbe de rela ție: a avea [a avea dr ăgan la cineva (‛a se
îndrăgosti’), a avea bulan (‛a fi norocos’), preferate adesea
unor construc ții asemănătoare din limba popular ă sau din
vorbirea familiar ă, precum a avea boal ă pe cineva ( ‛a
invidia’), a avea papagal (‛a fi conving ător’) etc.]
O altă particularitate stilistic ă semnificativ ă este existen ța unui
număr mare de verbe și construc ții verbale înso țite de pronume cu
valoare neutr ă, care dezvolt ă un sens aspectual: a o arde (1. ‛a face
ceva’, 2. ‛a întreține relații sexuale’), a o beli (‛a fi în încurc ătură’),
a o buli (‛a intra în încurc ătură’), a o frige (‛a se bate’), a o
îmbulina (‛a intra în încurc ătură’), a o lua în mîn ă (‛a rămîne de
căruță’), a o lua pe ulei (‛a bate cîmpii’), a o pune (1. ‛a se bate’,
2. ‛a întreține o relație sexuală’, 3. ‛a face’) a rupe-o-n fericire (‛a
intra în încurc ătură’) etc.
Pentru categoria diatezei se pot observa schimb ări în statutul
expresiv al unor unit ăți lexicale verbale, prin trecerea de la diateza
activă la cea reflexiv ă. Categoria gramatical ă a timpului este

Expresivitatea argoului
134
caracterizat ă de narativitate15, iar categoria gramatical ă a modului
impune, în limbajul argotic al școlarilor, utili zarea preponderent ă
a imperativului și indicativului, în timp ce folosirea celorlalte
moduri verbale este similar ă cu desf ășurarea predicativit ății
întocmai ca în vorbirea popular ă, în varianta ei citadin ă. Este mai
interesant ă organizarea unora dintre modurile personale, modurile
nepersonale fiind mai pu țin favorizate în conversa ția argotic ă,
care stă sub semnul dezvolt ării unor rela ții sintactice simple.
În prezentarea unor întîmpl ări, organizarea discursului este
dominată de elemente mnemotehnice16:

„Da’ să vezi că are o gagic ă, știi, ștoarfă de parad ă, știi, i-o cump ărat el
ursuleț… El se lăuda, băi, i-am dat ni ște mozoale, nu știu ce…” (Arhiva de
Sociolingvistic ă).

Prin analiza acestui mic fragment conversa țional se poate observa
că o serie de verbe func ționează ca mărci de reliefare fatic ă sau
conativă (să vezi, știi, nu știu ce ), în vreme ce verbele narative ( are,
o cumpărat) potențează semnifica ția expresiv ă a termenilor și
sintagmelor nominale argotice ( gagică, ștoarfă de parad ă). Întregul
fragment este dominat de diateza activ ă, perceput ă, probabil, ca
mijlocul lingvistic cel mai potrivit pentru a relata întîmpl ări la care
nu particip ă direct interloc utorii. În acela și timp, se observ ă opoziția
expresivă dezvoltat ă în interiorul categoriei gramaticale a
timpului. Prezentul, pe rceput ca timp al momentului vorbirii
determină folosirea m ărcilor ce țin de planul enun țării (să vezi ,

15 Timpul este o component ă esențială a oricărei narațiuni. Pentru o analiz ă a
categoriei timpului în nara țiunea nonfic țională de limbă engleză, v. Norrick
(2000).
16 „Din moment ce povestitorii și ascultătorii alocă resurse cognitive limitate
pentru a construi și înțelege nara țiunile, ei utilizeaz ă repetiții, stereotipii și
discontinuit ăți pentru a cî știga timp de formulare [a povestirii – n.n.], de
concentrare a aten ției, de segmentare evenimen țială și de eviden țiere a unor
comentarii etc.” (Norrick, 2000: 3).

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
135
știi), iar trecutul, ca timp al povestirii, contribuie la dezvoltarea
planului semantic al enun țului ( o cumpărat, am dat niște mozoale).
Forma de reflexiv din componen ța predicatului marcheaz ă
uneori implicarea afectiv ă a individului și ilustreaz ă dimensiunea
subiectivă a actului de comunicare verbal ă: „Să-mi trag palme ,
ce-am pățit!”. Exist ă situații în care trecerea structurii verbale de la
o diateză la alta are drept consecin ță schimbarea sensului: a face de
comandă (‛a bate’) – a se face de comand ă (‛a se îmbăta’); a
sparge (‛a lovi’) – a se sparge (‛a-și da aere’) – spart (‛drogat’) etc.
Expresivitatea diatezei pasive este ilustrat ă uneori de o serie de
expresii prin care vorbitorul se plaseaz ă în ipostaza de „obiect”
care sufer ă acțiunea unui agent, pe care dore ște să-l scoată în
evidență: rupt/ terminat / torpilat de băutură.
Dacă expresivitatea categoriei timpului se dezvolt ă contextual,
modul devine expresia controlului lingvistic pe care vorbitorul îl
are asupra prezent ării unor evenimente din realitate.

„Modul exprim ă atitudinea subiectului vorbitor fa ță de acțiunea verbului,
deci chipul cum subiectul vorbitor consider ă, vede, adic ă simte acțiunea, pe
cînd timpul arat ă ceea ce am putea numi cronologia ac țiunii, în raport cu
momentul vorbirii” (Iordan, 1975: 143).

Prin urmare, expresivitatea categor iei gramaticale a modului este
actualizat ă în funcție de doi factori: a) participarea atît a emi țăto-
rului, cît și a receptorului la actul comunic ării, prin dezvoltarea
unui raport complex de interac țiune verbal ă și b) contextul în care
are loc actul comunic ării. În conversa țiile argotice ale elevilor
domină formele modale predicative, cele mai frecvente fiind
indicativul, imperativul și condițional-optativul.
Indicativul este prezent în structuri conversa ționale care nu se
deosebesc de cele familiare sau popu lare decît prin folosirea unor
termeni de argou. Mod al certi tutidinii, indicativul domin ă
conversația liberă, dezvoltat ă prin perechi de adiacen ță (cf.
Hoarță-Cărăușu, 2004).

Expresivitatea argoului
136

„A: Unde mergem?
B: În Copou, în «Canabis».
C: În «Canabis» îi ful, m ă, n-ai unde în «Canabis»!
A. Iei o mas ă la biliard” (Arhiva de Sociolingvistic ă).

În fragmentul conversa țional reprodus, dominat de verbele la
indicativ, se remarc ă tendința vorbitorilor de a folosi prezentul ca
timp discursiv (al enun țării), întrucît nu exist ă o diferență temporală
semnificativ ă între momentul vorbirii și momentul s ăvîrșirii
acțiunii. În acest caz, prezen tul, ca timp al proiect ării în viitorul
imediat, poten țează expresivitatea indi cativului, ca mod al
certitudinii. În ceea ce prive ște analiza conversa ției, se constat ă
apariția enunțului eliptic, generat de perechea de adiacen ță A-B și
redundanța dintre enun țul „În «Canabis» îi ful” (semnifica ția din
stratul de adîncime al enun țului este ‛în «Canabis» nu se poate
merge, pentru c ă e aglomerat’), și enunțul „n-ai unde în
«Canabis»!”. Astfel, opozi ția afirmativ ( îi ful) – negativ ( n-ai) din
replica lui C contribuie la poten țarea contextual ă a sensului pe
care îl are termenul argotic ful (‛aglomerat’).
O mare varietate de structuri sintactice expresive imperative
sînt folosite de elevi, mai ales pentru a marca, în timpul conversa-
ției, neîncrederea în spusele interlocutorului. Pot fi amintite aici
enunțuri exclamative precum Caută-mă pe-afară!, Cîntă la altă
masă!, Du-te că ești varză!, Dă-ți foc! , Dispari (vis urît )!, Du-te
și te-mpușcă!, Du-te-n spuma laptelui! , Du-te-n pana / pușca
mea! , Fă pași!, Mai dă-o-n spanac! , Mai taie! , Plimbă ursul! ,
Schimbă placa! , Scutește-mă! etc. Aceste enun țuri pot fi conside-
rate mărci stilistice ale conversa ției tinerilor întrucît sînt folosite
foarte frecvent de elevi și studenți. În complementaritate cu ele-
mentele suprasegmentale, intona ția și accentul, aceste forme
lingvistice au maximum de expresivitate.
Folosirea conjunctivului reliefează tendința de a utiliza în expri-
mare structuri verbale care sînt alc ătuite după tiparele populare

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
137
ale impreca țiilor, însă semantica acestora este diferit ă, iar valoarea
lor este emfatic ă. De exemplu, uimirea este exprimat ă lingvistic
prin enun țuri de tipul să-ți bați copiii , să-mi trag palme , în timp
ce încercarea de a elimina neîncrederea interlocutorului în leg ătură
cu un anumit eveniment este redat ă prin rostirea unor enun țuri de
tipul să mor io , să moară Veta (în pîrnaie ), să moară ce-am mai
scump . Valoarea de poten țial-ipotetic a unor forme verbale se
poate observa mai ales în exprimarea st ărilor suflete ști negative,
generate de e șec. Iritarea și dezamăgirea vorbitorului prind contur
în enunțuri eufemistice taut ologice de tipul băga-mi-aș picioarele
să-mi bag , prin care starea de moment este exprimat ă și pusă în
prim-plan prin reluarea informa ției semantice. Dezvoltarea acestei
forme se fundamenteaz ă pe modelul impreca țiilor, cu numeroase
variații ale persoanei verbale, în func ție de necesit ăți.
Frecvent folosite sînt structurile preluate din modul de a vorbi al
țiganilor, care sînt investite de școlarii argotizan ți cu rol retoric-
emfatic, de imitare a limbajului afectat al unor adul ți: mînca-ți-aș.
Numeroase valen țe expresive se dezvolt ă prin diverse forme la
participiu, mai ales peiorative și apreciative, printre care afumat ,
alterat , bazat , doxat , cariat , chisat , împușcat (1. ‛fraier’, 2. ‛tocilar’),
minată (‛țigară de marijuana’), ofilit , smochinit , spart (‛drogat’),
supărat, șucărit, versat etc. Unele dintre aceste forme sînt folosite
cu diferite valori gramaticale: substantival ă, adjectival ă sau interjec-
țională. Expresivitatea formelor participiale peiorative se explic ă
prin adăugarea, în anumite contexte conversa ționale, a semelor
[+ superlativ], [+ ironie], în vr eme ce formele apreciative includ
doar trăsătura distinctiv ă [+ superlativ].
Adverbul . În argoul școlarilor, expres ivitatea unor forme
adverbiale este eviden țiată fie prin procedee lexical-formative, fie
prin întrebuin țarea unor modalit ăți de ilustrare a superlativului.
Foarte multe locu țiuni argotice care ilustreaz ă creativitatea lingvis-
tică a școlarilor se încadreaz ă în clasa adverbului de mod: în
disperare (‛foarte mult’), în prostie (‛foarte mult’), cît cuprinde

Expresivitatea argoului
138
(‛foarte mult’), cît încape (‛foarte mult’), la oha (‛în glumă’), la
mișto (‛în glumă’), pe bune (‛adevărat’), pe șestache (‛pe ascuns’),
la plesneal ă (‛într-o doar ă’) etc. Unele adverbe și locuțiuni
adverbiale, de tipul lejer sau la greu dezvoltă dublete prin trans-
formarea în forme aparent nominale, cu ajutorul unui sufix.
Astfel, lejer devine lejereanu , iar locuțiunea la greu este sinonim ă
cu sintagma la greuceanu . Expresivitatea categoriei gramaticale a
comparației se dezvolt ă, în interiorul clasei adverbelor, prin acelea și
modalități ca și la adjectiv. Folosirea acestor forme adverbiale,
specifice conversa ției tinerilor, este dublat ă de întrebuin țarea struc-
turilor lexico-gramaticale adverbiale întîlnite în limbajul popular.
Interjecția
Folosirea interjec țiilor „reprezint ă una din expresiile cele mai
directe ale st ărilor suflete ști afective (durere, bucurie, admira ție)”
(Iordan, 1975: 240). Statut ul expresiv al interjec țiilor este important
pentru reliefarea configura ției stilistice a argoului elevilor deoarece:
a) în complementaritate cu elementele suprasegmentale (accent, intonație, durata sunetelor), interjec țiile pot fi considerate m ărci
expresiv-afective; b) interjec țiile sînt m ărci stilistice specifice
funcției expresive; c) expresivitatea interjec țiilor se poate dezvolta
contextual, iar semnele lingvistice din diverse clase lexico-gramati-cale pot avea rolul unor intensificatori interjec ționali într-o anumit ă
situație de comunicare.
Specifice limbajului oral, interjec țiile confer ă conversa ției un
caracter dinamic și lasă impresia de spontaneitate. În conversa țiile
școlarilor se remarc ă folosirea unui num ăr divers de interjec ții din
sfera limbajului popular ( brrr, eah), însă particularitatea expresiv ă
constă în dezvoltarea unor structuri interjec ționale complexe, care
au valoare emfatic ă sau persuasiv ă: să moară mama , să moară
Veta, să-nnebunești, în pușca mea , bă
ga-mi-aș banii , băga-ți-aș
sîrmă-n nas , mînca-mi-ai… , mînca-ți-aș…, ce puii mei etc. Poten-
țialul expresiv al acestor enun țuri se dezvolt ă prin desemantizare

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
139
și ilustreaz ă stări diverse: enervare, admira ție, bucurie etc. sau
sînt întrebuin țate cu rol persuasiv.
Nivelul sintactic
Principala dificultate în analiza modalit ăților de generare a
expresivit ății la nivel sintactic este dat ă de însăși individualitatea
actului conversa țional. În ce condi ții o anumit ă particularitate
expresivă întîlnită în vorbirea unui indi vid poate fi considerat ă
ilustrativă pentru existen ța și pertinen ța unei norme colective cum
este cea argotic ă? Pentru a limita erorile de interpretare, analiza
stilistică trebuie s ă fie fundamentat ă pe o metod ă de tip inductiv,
care să permită corelarea specificului no rmei individuale a vorbi-
torului (m ărcile expresive pe care le impune un vorbitor în diverse
acte de vorbire) cu identitatea expresiv ă a normei colective. În acest
sens, va fi întrebuin țată o metodă asemănătoare celei contextual-
dinamice ( cf. Slama-Cazacu, 1999: 232-240), fundamentat ă pe
raportarea la context.
Particularit ățile stilistice ale conversa ției, în general, și ale
conversației tinerilor, în special, sînt determinate, în primul rînd,
de caracterul discontinuu al schimbul ui de replici. O serie de studii
(Stenström, 1994; Ionescu-Rux ăndoiu, 1995; Eble, 1996; etc.)
asupra specificului pragmatic al limbii vorbite arat ă că orice
conversație este situa țională și interactiv ă, dar se poate aprecia c ă
unitatea de în țeles a unui act conversa țional este asigurat ă de
principiul convergen ței, în ciuda posib ilelor discontinuit ăți
sintagmatice. În aceste condi ții, mărcile stilistice se dezvolt ă, în
conversație, prin dou ă modalități: a) prin suprapunere (unele
opoziții lingvistice pot fi analizate și ca opozi ții stilistice) și b)
prin contrast (opozițiile expresive se dezvolt ă autonom de cele
lingvistice, prin deviere).
Fără a spune c ă identitatea expresiv ă a normelor argotice este
ilustrată printr-o organizare particular ă a nivelului sintactic, se
poate aprecia c ă în dialogurile în care apar termeni și expresii
argotice se remarc ă o frecven ță mai ridicat ă de apari ție a unor

Expresivitatea argoului
140
fenomene sintactice specifice limbii vorbite17. Această nuanțare
relevă, în schimb, existen ța unui continuum stil istic de transla ție
(limbaj popular ↔ limbaj familiar ↔ argou ).
Pentru a ilustra manifestarea valorilor expresive ale argoului
școlarilor în conversa ție sînt analizate trei fragmente conversa țio-
nale ilustrative, urm ărindu-se: 1) identificarea și interpretarea
fenomenelor sintactice cu valoare expresiv ă din stratul de suprafa ță
al enunțurilor, 2) precizarea leg ăturilor dintre aceste fenomene și
mărcile stilistice argotice și 3) eviden țierea elementelor de conver-
gență din stratul de adîncime.
Primul fragment propus spre analiz ă, intitulat „Gagica”18:

„A. Băi, (nume de familie), da’ aveai o gagic ă…
B. N-o mai am.
A. N-o mai ai? B. No, gata!
C. I-o dat covrigu’.
A: Aia te scotea în lume, în pu șca mea!
B: Da, da, da.
(rîsete)” (Arhiva de Sociolingvistic ă),

arată că elementul de convergen ță al dialogului este substantivul
argotic gagică, care determin ă dezvoltarea unei presupozi ții în
stratul de adîncime al primei re plici, deoarece fo losirea verbului
la imperfect ( aveai ) sugereaz ă a) că vorbitorul A știe deja că B a
fost părăsit de prieten ă sau b) că vorbitorul A nu s-a mai întîlnit
de multă vreme cu B și cere detalii despre via ța lui personal ă.
Continuarea conversa ției printr-un enun ț interogativ eliptic („N-o

17 Există și situații în care expresivitatea argotic ă se manifest ă în limba scris ă
(corespoden ța privată, dialogurile din re țelele electronice de chat).
18 Conversa ția a fost înregistrat ă într-o camer ă de cămin. Protagoni știi sînt trei
studenți, cu vîrste cuprinse între 20 și 22 de ani, Nicu din Boto șani (A), C ătălin
din Fălticeni (B) și Silviu din Boto șani (C). Conversa ția a fost transcris ă fără a
respecta normele de transcriere fonetic ă și dialectal ă. Protagoni știi știau că
discuția este înregistrat ă.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
141
mai ai?”), dezvoltat prin reluarea replicii lui B, pare s ă legitimeze
cea de-a doua variant ă, fapt întărit și de enunțul brevilocvent al
lui B [No ( ‛n-o mai am’), gata ( ‛cu ea’)!]. În schimb, replica
vorbitorului C („I-o dat covrigu’” ‛l-a părăsit’) arată că acesta știe
deja ce s-a întîmplat cu prietena lui B și impune ironia ca tr ăsătură
stilistică dominant ă în enunțul asertiv („I-o dat covrigu”19).
Ambiguitatea semnifica ției locuțiunii verbale argotice (cine i-a
dat covrigu’ cui?) dezvolt ă în stratul de suprafa ță, în interiorul
nucleului predica țional , opoziția subiect implicit (cel care a
părăsit) – obiect explicit (cel care a fost p ărăsit). Din acest punct,
dezvoltarea conversa ției stă sub semnul tr ăsăturii stilistice [+
ironie], întrucît ambii vorbitori (A și C) au ajuns la concluzia c ă
B a fost cel p ărăsit (cf. replica lui A: „Aia te scotea în lume”).
Relația de inciden ță din penultima replic ă („Aia te scoatea în
lume, în pușca mea! ”) sugereaz ă că vorbitorul A a sesizat
intențiile expresive ale lui C și a intrat „în rol”. Intensificatorul
(„în pușca mea”) aduce și fixează în stratul de suprafa ță trăsătura
stilistică [+ ironie], dezvoltat ă la nivel semantic (în stratul de
adîncime sintagma ar putea avea în țelesul ‛eu sînt bărbat, tu nu
ești, dacă te-a părăsit’). Conversa ția se încheie cu un enun ț autonom
sintetic, marcat e xpresiv prin repeti ție („Da, da, da”, cu sensul
‛Nu’), care determin ă înțelegerea semnifica ției adverbului de
afirmație ca sinonim al adverbului de nega ție.
După cum se poate observa, m ărcile ocup ă poziții centrale în
partea ini țială (gagică), median ă (i-o dat covrigu’ ) și finală (în
pușca mea ) a interac țiunii verbale, func ționînd ca liante expresive
prin care tr ăsătura stilistic ă dominant ă a dialogului este trans-
ferată din planul de adîncime în planul de suprafa ță. Mărcile

19 Sensul metaforic al locu țiunii s-a dezvoltat, probabil, prin analogie cu un gest
ritualic funerar: la moartea cuiva (cînd „p ărăsește” lumea), participan ților la
înmormîntare li se d ă cîte un col ăcel de poman ă.

Expresivitatea argoului
142
expresive de tip morfo-sintactic, imperfectul sfielii/ modestiei20
(aveai ), enunțul brevilocvent , incidența intensificatorului (marcă
a subiectivit ății prin care se actualizeaz ă funcția expresiv ă, întrucît
nu aparține planului enun țului, ci planului enun țării) și repetiția
din final, amplific ă și conferă pertinen ță contextual ă trăsăturii
stilistice generate de m ărcile argotice.
Al doilea fragment, intitulat „Femeile”21, servește ca suport
lingvistic pentru a ar ăta modalit ățile prin care se dezvolt ă expresi-
vitatea determinat ă de continuumul stilistic de transla ție, de la
norma popular ă la cea argotic ă:

Replicile Tipul de marcare stilistic ă
A: Ce părere ai despre femeile din
clasa noastr ă? Marcare ini țială, de gr. I –
registru familiar
B: Sînt toate ni ște nașpeturi . Marcare median ă, de gr. II –
registru argotic
A: De ce?
B: Pentru c ă-s balcîze și pîrîte . Marcare complex ă, de gr. III –
registru popular/argotic

Structura conversa ției este dezvoltat ă prin perechi de adiacen ță
(A-B), iar interac țiunea verbal ă este unilateral ă (de la A la B).
Interogațiile sînt elementele cu expresivitate zero (întrucît se
menține topica obiectiv ă), în raport cu care se dezvolt ă expresivi-
tatea mărcilor de tip lexical. Elipsa din cel de-al doilea enun ț
interogativ se dezvolt ă ca o consecin ță a principiului economiei în
limbă și nu pare a fi determinat ă de factori extralingvistici
subiectivi. Folosirea substantivului femei pentru a numi colegele
de clasă ilustrează rolul conversa țional pe care și-l asumă cei doi
adolescen ți. Replicile rostite arat ă dorința lor de a fi considera ți

20 Aici este, evident, vorba de o marc ă a ironiei. Este vorba de o fals ă
modestie/ sfial ă.
21 Fragmentul a fost cules la liceul „Alexandru Ioan Cuza” din cartierul ie șean
Tătărași. Protagoni știi sînt doi elevi din clasa a VII-a, Mihai (A) și Cristi (B),
ambii din Ia și. Nu au fost respectate nor mele de transcriere fonetic ă și dialectal ă.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
143
„bărbați”, de a li se recunoa ște conștiința critică și disprețul față
de fete. Acest prim tip de marcare implicit ă este dublat, în
răspunsul dat de B la prima întrebare a lui A, de o marc ă morfo-
logică explicită: construirea formei de plural a substantivului
nașpetă, nu cu desinen ța de plural specific ă femininului (-e), ci
cu desinen ța de plural a neutrului ( -uri), anulîndu-se astfel
identitatea de gen a fiin țelor numite peiorativ femei . În ceea ce
privește semnifica ția, comparînd sensul substantivului femei cu
cel al cuvîntului nașpeturi se observ ă nuanța semantic ă peiorativ-
ironică pe care vorbitorul o include în semnifica ția termenilor
argotici. Marcarea complex ă, de gradul III, st ă sub semnul redun-
danței. Cele dou ă epitete calificative, adjectivele balcîze și pîrîte ,
prin care se amplific ă sinonimic expresivita tea perechii lexicale
femei -nașpeturi , evidențiază, în primul rînd, ironizarea înf ățișării
fizice a colegelor de clas ă, exprimat ă aproape livresc, printr-un
termen preluat parc ă din Amintirile lui Creang ă (balcîze ), și, în al
doilea rînd, simetria sintactic ă: femei -nașpeturi / balcîze -pîrîte ,
prin care se poten țează continuitatea expresiv ă generată prin echi-
valență: femei / nașpeturi – familiar/ argotic; balcîze / pîrîte –
popular (regional)/ argotic.
Ultimul fragment, intitulat „Geaca”22, prezintă interes prin
dezvoltarea rela ției stil direct – stil indirect și prin trecerea de la
referentul extern (haina despre care se vorbe ște) la un referent
intern , contextual (felul de a vorbi):

„A: Băi, cum i-ai dat lui halipa ceea, b ăi, cu o sut ă de mii, b ăi?
B: Aia care o are el, sub țire-așa?
B: Îi de var ă,’ăi!
A: Ce-i de var ă, c-aceea-i de ploaie, ‛ăi, o su’ de mii, ‛ăi!

22 Conversa ția a fost înregistrat ă într-o camer ă de cămin din campusul Universit ății
Agronomice din Ia și. Protagoni știi sînt trei studen ți, cu vîrste între 20 și 22 de
ani, Nicu din Boto șani (A), C ătălin din Fălticeni (B) și Silviu din Boto șani (C).
Conversația a fost transcris ă fără a respecta normele de transcriere fonetic ă și
dialectală. Protagoni știi știau că discuția este înregistrat ă.

Expresivitatea argoului
144
(neclar)
A: Cîte datorii are?
B. Cin’sute de mii.
C: Subțire, subțire.
(neclar)
A: Mie-mi place de Luciana, Luciana îi spune în fa ță, băi!
B: Da?
A: Da.
B: Și, și ce zice [prietenul Lucian ei – n.n.], nu se oftic ă pervers?
A: «Ești bou, ‛ăi! Nu vezi c ă te-o prostit?»… Da’ s ă vezi cum îi spuneam:
«Băi, vino oleac ă, asta-i geac ă meseriașă, cu asta ie și acum, era ger afar ă,
știi, ieși în chelea goal ă, n-ai nici o treab ă, ține așa de cald»” (Arhiva de
Sociolingvistic ă).

Structura conversa ției este determinat ă de doi poli, elementele
specific populare, pe de o parte, și elemente argotice, pe de alt ă
parte, func ția expresiv ă fiind actualizat ă prin enun țurile excla-
mative, iar cea conativ ă prin enun țurile interogative. Se remarc ă
apariția unor fenomene fonetice sp ecifice vorbirii, care eviden țiază
tendința vorbitorilor de a construi rep lici succinte. El iminarea unor
sunete din structura semnificantului reprezint ă consecin ța princi-
piului economiei în limb ă dar și al celui eufonic, care contribuie
la realizarea simetriei sintagmatice (repeti țiile, elipsele). Afereza
apelativului băi, redus la forma ăi, apocopa substantivului sută
(su’), a numeralului cinci (cin’) și a conjunc ției dar (da’), formele
populare ale deicticelor (adjectivul pronominal demonstrativ ceea,
pronumele demonstrativ de dep ărtare aia) și ale verbului a fi
(indicativul prezent -i, îi), palatalizarea consoanei ini țiale a substan-
tivului piele (chele ) sînt mărci conversa ționale de identitate ale
actului conversa țional (convorbire informal ă, specifică limbajului
popular oral în varianta lui citadin ă). O serie de elem ente lingvistice
prezente în text ilustreaz ă trăsăturile generale ale conversa ției
(cf. Ionescu-Rux ăndoiu, 1995: 11): tiparele mnemotehnice (enun-
țurile exclamative și interogative, relu ările, apelativele, elipsa),
construcția sintactic ă prin ad ăugare (predominarea rela țiilor
sintactice de coordonare), redundan ța (repetițiile), caracterul

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
145
situațional al comunic ării (folosirea argoului arat ă că vorbitorii
îmbină vorbirea dialectal ă cu elemente care apar țin limbajului din
mediul urban), dimensiunea interactiv ă (schimbul de replici) și
sintaxa mixt ă. Un rol important în economia conversa ției îl au
structurile lingvistice de tip narativ (verbele spunerii: zice,
spuneam ) întrucît eviden țiază trecerea de la comentariu spre
narațiune și, implicit, de la stilul direct la stilul indirect , cu
revenire la stilul direct (de ex. cit ările din ultima replic ă) inserat
în stilul indirect .
Elementul tematic al conversa ției apare înc ă din prima replic ă.
Substantivul halipă (‛haină’) actualizeaz ă funcția stilistic ă ce
guverneaz ă, pe parcursul dialogu lui, organizarea m ărcilor stilis-
tice. Prima parte a discu ției este dominat ă de verbele la prezent,
timp comentativ prin intermediul c ăruia se dezvolt ă ulterior
dimensiunea narativ ă și ambivalen ța stil direct – st il indirect. În
text, expresivitatea se dezvolt ă prin opozi ția implicit ă stabilită de
vorbitori la nivelul categoriei gramaticale a persoanei: eu, tu
(subiecți, actanți) – el (prietenul comun)/ ea (geaca) (obiecte).
Folosirea elementelor lexicale argotice se face numai în leg ătură
cu „obiectul” și niciodat ă cu subiec ții. În privin ța termenilor și
expresiilor de argou se poate observa c ă apar la începutul frag-
mentului ( halipa ), în partea median ă (subțire, subțire) și în partea
finală (se oftică pervers , geacă meseriașă) și se constituie în m ărci
stilistice de identificare și de caracteri zare (nu se oftic ă pervers?).
Trăsăturile stilistice domina nte ale textului, ironia și umorul,
se dezvolt ă în partea a doua a textului. Ultimele dou ă replici
includ opozi ția expresiv ă dintre stilul direct („Mie-mi place de
Luciana”) și stilul indirect („ Și, și ce zice, nu se oftic ă pervers?”).
Distincția dintre cele dou ă variate se dezvolt ă metalingvistic, prin
citarea replicilor ro stite în conversa ții anterioare momentului
vorbirii. Opozi ția temporal ă dintre prezent ( și ce zice) și trecut
(cum îi spuneam ) introduce dimensiunea narativ ă, iar vorbitorul
păstrează în permanen ță conștiința diferenței dintre stilul direct,
asociat cu prezent comentativ și stilul indirect, as ociat cu imperfectul

Expresivitatea argoului
146
narativ. Dac ă timpul comentativ genereaz ă dezvoltarea opozi ției
stil direct – stil indirect, m ărcile stilistice argotice au rolul de a
transcende opozi țiile din planul de suprafa ță, pentru a conferi
unitate semantic ă, în planul de adîncime, prin actualizarea unor
trăsături comune: [+ ironie], [+ umor]. Enun țul „Ești bou, ‛ăi! Nu
vezi că te-o prostit?”, aduce în pr im-plan continuitatea dintre
expresivitatea popular ă (substantivul bou, folosit ca apelativ
metaforic cu sensul ‛prost’) și cea familiar ă (verbul a prosti ‛a
înșela’). Restul ultimei replici eviden țiază dezvoltarea antifrazei,
prin contrastul dintre sintagma superlativ ă „geacă meseriașă” și
obiectul din realitate (hain ă de mîna a doua). Umorul este poten țat
prin opozi ția expresiv ă dintre prezentul comentativ („ie și în chelea
goală, n-ai nici o treab ă”) și imperfectul narativ („era ger afar ă”).
De altfel, identitatea stilistic ă a argoului tin erilor este dat ă, la
nivel sintactic, de tendin ța spre o exprimare sintetic ă, dominat ă de
context, care atrage dup ă sine apari ția frecvent ă a unor procedee
sintactice cu valoare expresiv ă precum sintaxa mixt ă, repetiția și
tautologia, elipsa, structurile invocative. Analizînd implica țiile
stilistice ale repetiției, atunci cînd este folosit ă în comunicarea
orală, Iorgu Iordan observa c ă:

„Avem repeti ții totale, adic ă propriu-zise, cînd elementul lingvistic
respectiv este spus de dou ă sau mai multe ori în acela și fel, fără nici o
modificare formal ă după cum avem repeti ții pe care le-am putea numi
respectiv par țiale și semantice: a dou ă oară cuvîntul sau sintagma apare sub
alt aspect morfologic ori este pur și simplu înlocuit printr-un sinonim”
(Iordan, 1975: 232).

Ceea ce Iordan nume ște repetiții totale se dezvolt ă în argoul
elevilor pentru a înt ări caracterul emfatic al cuvîntului sau con-
strucției, apoi sînt relu ate pentru a amplifi ca expresivitatea terme-
nilor. Dac ă repetițiile totale sînt sp ecifice vorbirii populare și
familiare, putînd fi întîlnite ocazional și în exprimarea argotic ă,
repetițiile pe care Iorgu Iordan le nume ște parțiale sînt în fapt
tautologii care, în argoul elevilor sînt ilustrate în sintagme sau

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
147
enunțuri eliptice de tipul marfă de marfă, băiat de băiat (exprimări
superlative pentru a desemna cel mai înalt grad al unei anumite
trăsături sau însu șiri) sau „Te crezi ciumegul ciumegilor?” (ideea
de superlativ este folosit ă, în aceast ă situație, pentru a ilustra iritarea
maximă a subiectului vorbitor la adre sa interlocutorului). Aceste
construcții au deseori o evident ă dimensiune subiectiv ă, devenind
mărci stilistice care ilustreaz ă implicarea afectiv ă a emițătorului.
Elipsa și enunțurile brevilocvente sînt dezvolt ări sintactice
contextuale, fiind dependente de alte elemente conversa ționale și
încadrîndu-se în fenomenul mai larg numit „sintax ă mixtă” (cf.
Slama-Cazacu, 1999: 157 ș.u.). Fără a avea un anumit specific
argotic, elipsa apare în cele mai diverse situa ții, fiind în strîns ă
legătură cu natura raporturilor dintre cei care particip ă la conversa-
ție. În general, în mediul școlăresc relațiile dintre elevi favorizeaz ă
apariția acestui fenomen sintactic, în timp ce natura raporturilor
elev – profesor atrage dup ă sine o frecven ță mai scăzută în între-
buințarea elipsei. Frecvent folosite de argotizan ți sînt sintagmele
eufemistice invocative de tipul „Ce pana/ pu șca mea/ puii mei
mai vrea și ăsta?”. În general, prin aces te forme lingvistice este
scoasă în prim-plan componenta expresiv-afectiv ă a mesajului.
Nivelul lexical
Una din problemele importante le gate de specificul argoului
tinerilor, în general, și al școlarilor, în particular, este ridicat ă de
semnifica ția cuvintelor și expresiilor argotice. Numeroase studii
și cercetări analizeaz ă sensurile elementelor lexicale argotice în
afara enun țurilor în care acestea au fost întrebuin țate. Prin aceast ă
modalitate de analiz ă, cuvintele și expresiile argotice sînt per-
cepute drept structuri lexicale deviante în raport cu normele
limbii literare. De fapt, valoarea stilistic ă a semnifica țiilor gene-
rate de structurile lingvis tice argotice trebuie observat ă numai
prin raportare la contextele în care acestea apar, întrucît mul ți
termeni argotici folosi ți de elevi sînt adesea înzestra ți cu
semnifica ții vagi, iar sensul poate fi aproximat și apreciat de la

Expresivitatea argoului
148
caz la caz. De exemplu, în func ție de situa ția de comunicare,
substantivul dumă actualizeaz ă unul din sensurile: 1. ( ‛vorbă’),
(‛replică’): „Am auzit o alt ă dumă”; 2. (‛poantă’),(‛glumă’): „Ce
dume ai în tine!”; 3. ( ‛minciună’): „Lasă-mă cu dumele astea”.
Singura leg ătură dintre cele trei sensuri este tr ăsătura stilistic ă [+
ironie], iar termenul dumă devine sinonim cu sintagma vorbă
goală, și, implicit, cu un alt substantiv argotic, vrăjeală.
O altă situație este aceea în care un anumit termen trece dintr-
un argou în altul și capătă noi semnifica ții, așa cum se întîmpl ă în
cazul substantivului coardă23. Sensului principal, ( ‛prostituat ă’),
preluat din argoul r ăufăcătorilor, i s-au ad ăugat alte în țelesuri în
argoul elevilo r, iar nuan ța peiorativ ă pe care o avea ini țial
termenul a fost atenuat ă: 1. (‛persoană de sex feminin ’): „Ia, ce
coardă faină!”; 2. ‛prietenă’: „O știi pe coarda lui…?”. De și se
mai folose ște și cu înțelesul pe care l-a c ăpătat în argoul lumii
interlope, cuvîntul es te adesea întrebuin țat ca apelativ: „Adic ă ce
vreți să spuneți, coardelor ?”. Marcarea stilistic ă a diferen ței
semantice dezvoltate prin trecerea de la varietate de argou la alta
este realizat ă uneori de școlari prin folosirea unei sintagme
specifice argoului r ăufăcătorilor, coardă penală (cu forma
prescurtat ă penală), care ilustreaz ă doar noțiunea de prostituat ă.
Cîmpuri asociative . Cîmpurile asociative în care se organizeaz ă
vocabularul argotic al elevilor și studenților se dezvolt ă ca urmare
a caracterului selectiv al normelor argotice24. Acesta este ilustrat
de o dubl ă desfășurare a dinamismului lingvi stic: pe de o parte,
sînt condi ționate creativitat ea vorbitorilor și, implicit, valen țele
expresive ale termenilor pe care ace știa îi întrebuin țează (nu orice
inovație lingvistic ă apărută în grupurile de argotizan ți devine, în

23 Substantivului coardă îi corespunde verbul a cordi , ‛a întreține o rela ție
sexuală’, folosit mai cu seam ă în argoul r ăufăcătorilor.
24 Pentru o tipologie a cîmpurilor, v. Co șeriu în Iliescu și Wald (1981) sau
Coseriu (2001). Pentru o prezentare critic ă a noțiunii de cîmp în lexicologie și
semantică, v. Geeraerts (2009).

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
149
mod necesar, termen argotic), iar pe de alt ă parte, este controlat ă
natura și frecven ța schimb ărilor din vocabularul argotic, prin
polisemie, sinonimie sau antonimie lexical ă și stilistică sau prin
specializare semantic ă. Ca form ă de comunicare mai ales oral ă,
orientată de relația emițător – text/mesaj – referent , conversa ția în
care apar termeni argotici pare s ă aibă un caracter parazitar ( cf.
Sainéan, 1907: 43). Presupusul car acter parazitar al formelor
lexicale argotice trebuie îns ă interpretat în sensul urm ător: pentru
vorbitor, structurile lexicale argotice folosite în conversa ție nu au
valoare parazitar ă întrucît alegerea și transpunerea lor în enun țuri
corespund necesit ăților comunicative și/sau expresive ale vorbitori-
lor. Selec ția pe care o opereaz ă vorbitorul în planul paradigmatic
al limbii este uneori dublat ă și de o specializare func țională a
termenilor argotici. Din acest punct de vedere, argoul elevilor
reflectă, la nivel lexical, specificul vie ții școlărești, relațiile și
interacțiunea social ă dintre tineri, modalit ățile de petrecere a
timpului liber, modul de a vorbi etc.
Viața școlărească. Individualitatea acestui cîmp este ilustrat ă,
în argoul elevilor, de circula ția unor termeni prin care se exprim ă
o serie de no țiuni precum: CORIJEN ȚA: (‛corigent’) – corist ,
septembrist , olimpic ; (‘examenul de corigen ță’) – olimpiada (de
toamnă), septembriad ă; REPETEN ȚIA: (‛repetent’) – reptilă;
ABSENȚA NEMOTIVAT Ă DE LA ORE : a avea o fereastr ă; a da o
gaură, a da o spargere , a se da lovit , a duce curca la raze ;
NECUNOA ȘTEREA LEC ȚIEI: a fi plopist / pomist / în afară/ la furat /
tufă (de Veneția); COPIATUL : a fila , a se camufla25; DENUMIREA
MATERIILOR : geogravarz ă (‛geografie’), matescîrță (‛matematic ă’),
istroacă (‛istorie’), biologos (‛biologie’), românskaia (‛limba și
literatura român ă’) etc. În plus, apar foar te frecvent o serie de forme
neargotice provenite din trunchierea unor cuvinte: bio (‛biologie’),
conta (‛contabilitate’), filo (‛filosofie’), francă (‛franceză’),

25 Termenul apare și la Gh. Agavriloaei (1937: 141), cu sensul ‛a ascunde bine
toate fițuicile, ca s ă nu fie prins copiind’.

Expresivitatea argoului
150
geogra (‛geografie’), info (‛informatic ă’), mate (‛matematic ă’);
NOTELE26: lebăduță (‛nota doi’), ghebosul (‛nota trei’); scaun
(‛nota patru’); CADRELE DIDACTICE : prof, profă, profan , profic ,
dirig , dirigă27; etc.
Înfățișarea fizic ă. Specific vîrstei, interesul pentru aspectul
fizic este reflectat lingvistic prin no țiuni care eviden țiază tendința
adolescen ților de a „portretiza”, prin cuvinte, atît membrii
grupurilor conversa ționale, cît și persoanele din afara acestora:
PERSOAN Ă SLABĂ: ață, hologram ă, schijă, scobitoare etc.;
PERSOAN Ă SUPRAPONDERAL Ă: (sex feminin): balenă, batoză,
balerină, bașoaldă, bașoldină; (sex masculin): gogoșar, mamut ,
umflat . PERSOAN Ă CU DEFECTE ANATOMICE SAU CU HANDICAP :
praștie (‛fată/ femeie cr ăcănată’); aragaz (cu patru ochiuri )
[’ochelarist( ă)’]; PERSOAN Ă DE SEX MASCULIN CU O CONSTITU ȚIE
FIZICĂ ATLETIC Ă: malău, animal (de om ); FATĂ/ FEMEIE
FRUMOAS Ă: barbi28 (< Barbie), bunăciune , gudă, fetiță etc.; FATĂ/
FEMEIE URÎT Ă: balabustă, basmută, gușpiță, japiță, mufetă, nașpă,
năpîrcă, pocnitoare , răgălie etc.; URÎȚENIA FIZIC Ă: față de bidon
turtit , față de spate etc.
Particularit ăți psihologice și comportamentale . În acest cîmp
sînt incluse no țiuni care scot în eviden ță fie modul de a fi al

26 Din perspectiv ă diacronic ă, sfera acestui cîmp semantic este mult mai larg ă și
se dezvolt ă și în argoul studen ților. Gh. Agavriloaei (1937: 137-150) consem-
nează existența mai multor denumiri argotice ale notelor: baston (’nota 1’),
chibrit (’nota 1’), chintă (’nota 5’), cocoșatul (’nota 3’), colacul (’nota 8’), dubla
(’nota doi’), ghebosul (’nota 3’), nouă cu talpă (’nota 2’), opt cu ferestrele
deschise (’nota 3’), sfîntul (’nota 8’), trei cu geamuri (’nota 8’), umflatul (’nota
6’) etc. În argoul studen ților apar ocazional Astfel de elemente lexicale umoris-
tice prin care se face referire la sistemul de evaluare prin note: decarul mare
(’nota 10’), decarul mic (’nota 5’), dar par a fi crea ții lexicale individuale folosite
ocazional.
27 Acestor forme abreviate, care nu au caracter argotic, li se adaug ă un număr
mare de porecle pe care elevii le pun profesorilor.
28 Termen format prin antonomaz ă de la denumirea unui cunoscute m ărci
americane de p ăpuși feminine (Barbie).

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
151
tinerilor, fie modul în care ace știa interpreteaz ă, prin limb ă,
comportamentele persoanelor din jur: AROGANT / GRANDOMAN :
băiețaș, ciumeg , figurant , șmenar , versat ; BĂDĂRAN/ EGOIST :
bulangiu , chisat , mîrlete , țăran; FRICOS : morcovar , tîrșălos;
NEBUN / IMPREVIZIBIL : sandilău, dilimache , dilimandros , plecat
de-acasă; PERSOAN Ă ANOST Ă: cocalar , husen , martalog etc.;
PERSOAN Ă CU ANUMITE FIXA ȚII: disperat (ă), posedat (ă), opsi (<
obsedat); PERSOAN Ă SOCIABIL Ă: de comitet , de gașcă, de treabă,
gigea etc.
Foarte numeroase sînt cuvintele și expresiile care ilustreaz ă
INTELIGEN ȚA: adevă, beton , bazat (ă), doxat (ă), meseriaș(ă), profe-
sor, tare etc., sau PROSTIA : berbec , bizon , boschetar , botanist , bula-
che, cap de + nit/ șpaler / țintă/ vidanjă, călărit (de prostie ), frate
cu cimentul , (husen ) alterat , lachenștain, papagal , pinguin etc.
Conștiință și competen ță lingvistic ă. O altă trăsătură a argoului
elevilor este circula ția unor elemente lexicale care pun în lumin ă
competen ța lingvistic ă a vorbitorilor. Aceast ă categorie de elemente
lexicale subliniaz ă că argotizan ții sînt aten ți la felul în care
vorbesc și își manifest ă, prin limb ă, atitudinea fa ță de acțiunea de
A VORBI : a ciripi , a da o dum ă, a îmbîrliga (‛a duce cu vorba’), a
parli (‛a vorbi’), a sifona (‛a pîrî’), a vrăji sau față de poten țialul
persuasiv al unor CUVINTE : dumă, jet (‛vorbă, bîrfă’), mangleală,
parleală, vrăjeală etc. Aceste cuvinte și expresii arat ă că tinerii
au conștiința diferen țelor lingvistice și/sau stilistice pe care le
implică folosirea argoului în conversa ție.
În acest cîmp se mai încadreaz ă sintagmele prin care vorbitorii
își exprimă ocazional neîncrederea în spusele intelocutorului: dă-
ți foc !, dispari (vis urît) !, du-te-n spuma laptelui !, mai dă-o-n
spanac !, plimbă ursul ! etc.
Exprimarea lingvistic ă a STĂRILOR EMO ȚIONALE se concretizeaz ă
în conversa ție prin semnifica țiile unor termeni lexicali care
evidențiază acțiunea func ției expresive: șucărit (‛supărat’), ofilit
(‛trist, supărat’), smochinit (‛emoționat’), a cădea în butoiul cu
melancolie (‛trist’), a da pe spate (‛a se mira’), a se însemna (‛a-și

Expresivitatea argoului
152
da seama’), a se înțepa (‛a-și da seama’), a rămîne masc ă (‛a fi
uimit’), a rînji fasolea (‛a rîde’), a i se rupe (cuiva de ceva) ( ‛a
nu-i păsa’), a seca (pe cineva) ( ‛a enerva’), a se șucări (‛a se
supăra’).
Interacțiunea social ă. Mulți termeni din argoul elevilor se
referă la RAPORTURILE DINTRE VORBITORI : a face capul mare (‛a
duce cu vorba’), a recita regulamentul (‛a cicăli’), a trage o țacă,
a țepui ‛a păcăli’; a lua imaginea (‛a inhiba’), a se da la fund , a
merge închis (‛a se eschiva’), a-și muta moa ștele/ cadavrul /
fizicul , a-și lua zon ă, a se tira (‛a se duce, a se deplasa’), a
îmbîrliga (pe cineva) ( ‛a convinge’); la RELAȚIA CU AUTORIT ĂȚILE:
gabor , curcan , tablagiu , trocar , țifler (‛polițist’); furnicuțe
(‛trupele de interven ție rapidă’); taxiul tineretului , zambilica
(‛mașina poliției’); la CĂLĂTORIA F ĂRĂ BILET ÎN MIJLOACELE DE
TRANSPORT PUBLIC : a merge pe blat , blatist , mochist ; la BANI :
bătrînă (10 bătrîne – o sut ă de mii de lei), bețe (10 bețe – zece
mii de lei), cașcaval , lovele , loz, mălai, material , tonă (o sută de
mii de lei); coco , parai , verzișori (‛dolari’); eminescu (‛o mie de
lei’) (în acela și fel se exprim ă și denumirea celorlalte bancnote
românești pe care sînt imprimate chipurile unor personalit ăți),
gloanțe (‛mărunțiș’); la PĂRINȚI: bătrîni, donatori , sponsori ,
investitori , casă de bani etc.
Relațiile dintre sexe . Pe lîngă folosirea extensiv ă a cuvintelor
licențioase, elevii întrebuin țează o serie de cuvinte și expresii argo-
tice prin care se ilustreaz ă frivolitatea partenerilor, schimb ările
frecvente de prieteni. În acest cîmp pot fi incluse no țiuni precum:
BĂIAT/ BĂRBAT FRIVOL : gagicar , donjuan , macho ; FATĂ/ FEMEIE
FRIVOLĂ: bagaboant ă, corditoare , parașută, pocnitoare ; ÎNTÎLNIRILE
ȘI PRIETENIA : a se băga pe fir , a intra pe felie , a-și face lipeala , a
se combina , a-și trage (o femeie), a se îmbîrliga (cu cineva), a fi
pe felie (cu cineva), a fi în vr ăjeală/ pe bune (cu cineva);
SĂRUTUL : a face spal ături stomacale , a linge etc.
Tot în sfera rela țiilor socioumane pot fi incluse violen ța
lingvistică și comportamental ă, care reflect ă, sub aspect lingvistic,

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
153
existența unei lumi dinamice, dar aflate sub semnul AGRESIVIT ĂȚII:
a se arde (‛a o încurca’), a o beli (‛a o încurca’), a boxa (‛a lovi)’,
a o buli (‛a o încurca’), a chiti (‛a lovi’), a o feșteli (‛a o încurca’),
a o pune (‛a se afla în dificultate’), rachetă (‛lovitură rapidă’), a
servi (‛a fura’), a (ș)mangli (‛a fura din buzunare’), ștangă
(‛lovitură’), a trosni (‛a bate’), a turna (‛a lovi’) etc.
Timpul liber . Multe cuvinte și expresii argotice din acest cîmp
se referă la PETRECERI : chef, showlescu , party , animăleală, maj
(‛petrecere de majorat’). În argoul elevilor, un BAR în care tinerii
își petrec timpul este numit biserică, bombă, cambuză sau gubelă.
Noțiunea de BĂUTURI ALCOOLICE este exprimat ă prin sinonime
cum ar fi: molan , macheală, balaur29, carmol , trascău etc. O
noțiune înrudit ă, A SE ÎMB ĂTA, este ilustrată lingvistic prin verbe
și expresii de tipul: a (se) carmoli , a se machi , a se torpila , a se
face ninja , a avea joc de picioare , a fi gata , a fi făcut etc.
Sinonime interesante din punct de vedere stilistic exist ă și pentru
ideea de A VOMA : a da la pe ște, a se răsti la boboci / bocanci , a
decarta .
Termenilor care exprim ă noțiunea de A FUMA : a bate un cui
la sicriu , acadea (‛țigară’) li se adaug ă elemente lexicale referi-
toare la CONSUMUL DE DROGURI : dava (‛heroină’), foc, minată,
nașpetă, nășpoasă30, iarbă (‛cannabis’), verde , travca , buruiană
(‛marijuana’), spartacus (‛drogat’), zăpadă (‛cocaină’), trip,
sugativă, timbru , biciclete (‛doză de LSD’) etc. P LIMBĂRILE prin
oraș sînt eviden țiate de existen ța unor construc ții lexicale precum:
a face (pe cineva) o tură/ o talpă, a se strădui31 (‛a se plimba pe
stradă’), a da cu praf de mers etc. Cuvintele și expresiile prin care
se exprim ă diverse tipuri de JOCURI ar putea constitui un cîmp
semantic distinct, prin varietatea no țiunilor prezente: BILIARDUL :
a face o bil ă, POKERUL ELECTRONIC : a se lupta cu japonezii , a

29 De exemplu, în enun țul „M-o luat balaurul cu șapte capete de cap”.
30 Aceste patru substantive au sensul ‛țigară de marijuana’.
31 Semnifica ția termenului s-a dezvoltat, probabil, prin etimologie popular ă.

Expresivitatea argoului
154
butona / a băcăli (la aparate), broaște32, BARBUTUL33: babaroase ,
cai (‛zaruri’), a da o ghear ă (‛a juca barbut’) etc.
Procedee lexical-formative . Analiza procedeelor lexical-formative
care stau la baza constituirii vocabularului argotic al tinerilor
evidențiază tendința școlarilor de a întrebuin ța mai frecvent
anumite modalit ăți de formare a cuvintelor, ca rezultat al conver-
genței dintre virtualitatea expresiv ă prin care sînt marcate aceste
procedee și spiritul contestatar specific vîrstei adolescen ților.
Spre deosebire de argoul r ăufăcătorilor, argoul școlarilor nu
scoate în prim-plan caracterul încifrat al comunic ării, ci tendin ța
spre o exprimare eliberat ă de constrîngerile sociale și lingvistice,
marcată de preferin ța pentru folosirea frecvent ă a unor procedee
de formare a cuvintelor, de altfel, foarte întrebuin țate și la nivelul
vorbirii populare sau familiare. Dintre acestea, pot fi amintite o serie de fenomene fonetice:
a) anadiploz ă: adj. sisi (‛nebun’), subst. coco (‛dolari’), interj.
ciuciu (‛nimic’) etc.
b) apocop ă și afereză: subst. adj/ adv./ interj. adevă < adj./
adv. adevărat, subst. facult
ă < subst. facultate , maj < subst.
majorat , subst. șto < adj./ adv. mișto;
c) proteză: vb. a șmangli (‛a fura’) < a mangli , vb. a (se)
hușchi (1. tranz ‛a fura’; 2. ‛a pleca’) < a (se) ușchi etc.
Derivarea . Cea mai productiv ă modalitate de formare a
termenilor argotici este derivarea, fapt ce se datoreaz ă, pe de o
parte caracterului flex ionar al limbii române, și, pe de alt ă parte,
potențialului expresiv al unor sufixe , în special cele diminutivale
și augmentative. De rivarea progresiv ă este ilustrat ă mai frecvent,
în timp ce, prin derivarea regresiv ă, par să se fi constituit cuvinte

32 De exemplu, în enun țul „Cîte bătrîne ai scos azi de la broaște?” (‛Cîte mii de
lei ai cîștigat la aparatele de poker electronic?’).
33 Termenii prin care se exprim ă această noțiune sînt, în mare parte, prelua ți din
argoul răufăcătorilor.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
155
de largă circulație: mozol (‛sărut’) < vb. a mozoli ; potol (‛mîncare’)
< vb. a potoli etc.
Se poate considera c ă, în argoul elevilor, exploatarea valen țelor
expresive ale unor sufixe și prefixe tinde s ă devină una din
mărcile stilistice dominante la nivel lexical. Referindu-se la
modalitățile prin care se dezvolt ă valoarea peiorativ ă a termenilor
lexicali, Zorela Cre ța (1967: 177-194) identifica dou ă mecanisme
pentru stabilirea sensului pe iorativ al unui cuvînt. Nuan ța
peiorativă poate fi dobîndit ă în cursul evolu ției semantice a
termenului respectiv sau poate fi ob ținută prin adăugarea unor
elemente derivative:

„Peiorativele con țin o mare doz ă de afectivitate, deci de subiectiv. Unele
cuvinte, care în mod normal nu au nici o accep ție depreciativ ă, pot să fie
peiorative pentru unii vorbitori” (Cre ța, 1967: 178).

Derivarea cu sufixe este cel mai important procedeu de
formare a elementelor lexicale ar gotice, remarcîn du-se preferin ța
argotizanților pentru folosirea unui num ăr redus de afixe din seria
sufixelor române ști. În aceast ă categorie intr ă mai ales sufixele
diminutivale și augmentative, care contribuie la dezvoltarea
valențelor expresive (peiorative sau admirative) ale termenilor de
argou. În ansamblu, s-ar putea aprecia c ă, în argoul elevilor,
sufixele de acest tip s-au specializ at, iar unele dintre ele pot fi
considerate m ărci stilistice (de exemplu, sufixele – EALĂ, -IST, -OS)
ale normei argotice care guverneaz ă unele dintre interac țiunile
verbale ale școlarilor. Din seria afixelor ce apar frecvent ca
elemente lexical-formative fac parte urm ătoarele sufixe:
-AN: ciortan (1. ‛țigan’; 2. ‛copil’) < rus. ciorti (‛drac’) + suf. – an;
guțan34 (1. ‛fraier, prost’; 2. ‛persoană naivă’) < apelativul guță
(rezultat, probabil, fie prin cont ragerea substantivului peiorativ
găgăuță ‛prost, naiv’, fie prin contragerea apelativului guguță

34 Exemplu pentru sensul nr. 1: „A venit un guțan…”.

Expresivitatea argoului
156
‛prost’); profan < abr. prof. (< subst. profesor ) + suf. – an; pletan
(‛păr lung’) < subst. pleată + suf. -an etc. Valoarea depreciativ ă a
sufixului este evident ă mai ales în cazul substantivului profan ,
termen ironic, al c ărui înțeles, (‛cadru didactic’), se dezvolt ă în
convergen ță cel al omonimului neologic profan (‛1. neștiutor,
nepriceput’) (DN, 1986: 872).
-ANCĂ: cordancă (1. ‛fată/femeie u șuratică’; 2. ‛prostituat ă’) <
subst. coardă (argoul lumii interlope; ‛prostituat ă’) + suf. – ancă.
Valoarea peiorativ ă a sufixului dubleaz ă și amplific ă sensul
depreciativ al substantivului coardă.
-AR: șmenar35 (‛șmecher’) < subst. șmen (‛escrocherie’) +
suf. – ar; miștocar (‛zeflemitor’) < adj./adv. mișto (țig. ‛frumos’)
+ suf. – ar; șucar (‛frumos’, format, prob abil, prin regresia
verbului a (se) șucări [‛a (se) sup ăra’] este folosit, ca adjectiv,
cu sens de superlativ. În vorbirea elevilor, sufixul – AR are un
randament func țional ridicat mai ales în cazul termeni umoristici,
care, fără a fi argotici, ilustreaz ă creativitatea lingvistic ă a
școlarilor: dințar (‛medic stomatolog’) < subst. dinte + suf. -ar;
pozar (‛fotograf’) < subst. poză + suf. -ar; spirtar (‛bețiv’) <
subst. spirt + suf. -ar etc.
-AȘ: băiețaș36 (1. ‛prieten’; 3. ‛individ’; 3. ‛persoană care se
dă mare, golan, șmecher’) < subst. băiat + suf. -aș; meseriaș37
(1. folosit ca adjectiv sau ca ad verb, cu sens de superlativ; 2.
‛priceput, talentat’) < subst. meserie + suf. -aș; pîrnăiaș
(‛deținut’) < subst. pîrnaie (‛penitenciar’) + suf. – aș etc.
Semnifica ția argotic ă a acestor cuvinte s- a dezvoltat prin muta ție
semantică. În cazul substantivului băiețaș, sufixul – AȘ este folosit
cu valoare peiorativ ă, atunci cînd termenul are sensul ( ‛persoană
care se d ă mare’, ‛golan’, ‛șmecher’). Poate fi amintit ă, de

35 Exemple de enun țuri: „Noi sîntem șmenari ”; „Șmenarii de cartier au un limbaj
obscen”.
36 Folosit cu sensul nr. 3 în enun țul: „Sînt băiețaș, am tupeu de borfa ș”.
37 Exemplu pentru sensul nr. 2: „E meseriaș, gagiul!”

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
157
exemplu, sintagma băiețaș de cartier , folosită adesea cu sens
depreciativ în presa cotidian ă.
-ĂRIE: sucărie38 (‛terasă’) < subst. suc + suf. -ărie. Sufixul nu
este foarte producti v în argoul elevilor și nu implic ă nuanțe
semantice peiorative a șa cum se întîmpl ă în cazul unui derivat
recent, folosit în stilul publicistic: mînărie (‛escrocherie’; ‛afacere
necurată’) < subst. mînă + suf. -ărie.
-ĂU: sandilău (1. ‛nebun’; 2. ‛prost’) < adj. sandiliu + suf. -ău;
malău (‛solid, bine f ăcut’) < subst. malac + suf. -ău; bulău (1.
‛închisoare’; 2. ‛liceu’) < argoul r ăufăcătorilor. Pentru a ironiza
regimul restrictiv din unele institu ții de învățămînt, elevii folosesc
ocazional și alte sinonime ale substantivului bulău: pîrnaie ,
mititica . Prin sufixul augmentativ, substantivul derivat cap ătă fie
un sens peiorativ, fi e unul apreciativ.
-ELĂ: vagabelă (‛femeie ușoară’) < subst. rom vagab(ond) +
suf. – elă. Var. bagabelă (mult mai r ăspîndit).
-EALĂ: abureală (‛minciună’) < subst. abur + suf. – eală;
bangheală/ bungheală (‛privire’) < vb. țig. a bunghi (‛a privi, a
observa’) + suf. – eală; chileală (‛denumire generic ă pentru
băuturile alcoolic e’) < vb. reg. a chili (a pili ) + suf. – eală; găseală
(‛întîlnire’) < vb. a găsi + suf. – eală; macheală (‛denumire
generică pentru băuturile alcoolice’) < vb. arg. a machi (‛a bea’)
+ suf. – eală; mangleală (‛minciună’) < vb. arg. a mangli (‛a fura’)
+ suf. – eală; mardeală (‛bătaie’) < vb. a mardi + suf. – eală;
prosteală (‛înșelătorie’) < vb. a prosti (‛a înșela’) + suf. – eală;
topeală (interj.) < vb. a se topi (‛a dispărea’) + suf. – eală;
vrăjeală (‛vorbă’; ‛minciună’) < vb. a vrăji + suf. – eală etc. Este
unul din cele mai productive sufixe în formarea derivatelor
substantivale.
-GIU, -AGIU , -ANGIU : bulangiu (1. adj. ‛egoist’; 2. subst.
‛individ, persoan ă’) < subst. bulan + suf. – giu; tablagiu (‛polițist’)
< subst. tablă (‛tresă de subofi țer’) + suf. – giu etc. Prin derivarea

38 De exemplu, în enun țul: „Hai la sucărie să bem o șpîrlă”.

Expresivitatea argoului
158
cu acest sufix de origine turc ă, termenii argotici cap ătă adesea
valori expresive peiorative.
-IC: profic (‛profesor’) < subst. abr. prof. (‛profesor’) + suf. – ic.
Sufixul marcheaz ă ironic sensul termenului derivat.
-IST: blatist (‛care nu pl ătește’) < locu ț. adv. pe blat + suf. – ist;
botanist39 (‛credul, naiv’) < subst. bot + suf. – an + suf. – ist; fomist
(1. ‛mîncău’; 2. ‛sărac’) < subst. foame + suf. – ist; carmolist
(‛bețiv’) < subst. carmol + suf. – ist; limbist (‛lingușitor’) < subst.
limbă + suf. – ist; mochist (‛persoană care caut ă să obțină bunuri
pe gratis’) < adj./adv. moca (‛gratis’) + suf. – ist; plopist
(‛nepregătit pentru examinare’) < expr. (a fi în) plop + suf. – ist;
pomist (‛nepregătit pentru examinare’) < expr. (a fi în) pom + suf.
-ist; septembrist (‛corigent’) < subst. septembrie + suf. – ist.
Expresivitatea sufixului este ilustrat ă de crearea unor termeni
ironico-umoristici. Interesante sînt și construc țiile lexicale
ocazionale de tipul parchinsonist (‛persoană cu apuc ături
ciudate’), ob ținute din derivarea progresiv ă a unor neologisme.
-ISTĂ: borduristă (‛prostituat ă’) cu var. borderistă < subst.
rom. bordură + suf. – istă. Sufixul este întrebuin țat și în
constituirea altor cuvinte care reflect ă, în mod peiorativ, no țiunea
de FEMEIE STRICAT Ă: centuristă, traseistă. În uzul actual,
asemenea crea ții lexicale nu mai func ționează ca elemente
argotice fiind larg r ăspîndite în pres ă, alături de alte elemente ale
familiilor lexicale de care apar ține fiecare termen: centurism ,
traseism . De altfel, aceste ultime cuvinte sînt adesea întrebuin țate
pentru a face referire la lipsa de moralitate a unor oameni politici.
-IȚĂ: fetiță (1. ‛fată frumoasă’; 2. ‛prietenă’, 3. ‛prostituat ă’) <
subst. fată + suf. – iță. Sensul eufemistic (3 ) al substantivului fetiță
s-a dezvoltat prin muta ție semantic ă în argoul lumii interlope și
s-a răspîndit și în publicistica româneasc ă.

39 O altă explicație pentru formarea semnifican tului este analogia cu forma
neologismului botanist specialist în botanic ă’ (DN, 1986: 154).

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
159
-OI: smardoi40 (‛bătăuș’) < vb. a mardi (țig. mardo ‛a lovi’) +
suf. – oi. În semnifica ția substantivului este inclus ă și o notă de
admirație.
-OAICĂ: (1. ‛fată/femeie u șuratică’; 2. ‛prostituat ă’) < subst.
coardă (argoul lumii interlope; ‛prostituat ă’) + suf. – oaică.
Valoarea peiorativ ă a sufixului dubleaz ă și amplific ă sensul
depreciativ al substantivului coardă.
-OS: bengos (‛frumos, bun, de calitate’) < țig. benga + suf. – os;
bisericos (‛beat’) < subst. biserică + suf. – os; fățos (despre per-
soane, ‛urît’) < subst. față + suf. – os; periculos (‛ frumos, bun,
de calitate’) < subst. pericol + suf. – os; sîlos41 (‛nesuferit’) <
subst. silă + suf. – os; tîrșălos (‛fricos’) < subst. tîrșă + suf. – os etc.
Expresivitatea termenilor este amplificat ă, peiorativ sau apreci-
ativ de sufix. Chiar dac ă sufixul presupune formarea unor derivate
adjectivale, termenii argotici în cauz ă se folosesc foarte frecvent
ca substantive.
-TOR: machitor (‛consumator de b ăuturi alcoolice’) < vb. a
machi (‛a bea’) + suf. – tor; mergători (‛încălțăminte’; termenul
este folosit numai la plural) < vb. a merge + suf. – tor; ciorditor
(‛hoț’) < vb. a ciordi (‛a fura’) + suf. – tor; corditoare (1. ‛fată
ușuratică’; 2. ‛prostituat ă’) < vb. a cordi + suf. fem. – TOARE etc.
-UȚ: ciumeguț (‛șmecheraș’) < subst. ciumeg (‛șmecher,
descurcăreț’) + suf. – uț. Ironia rezult ă prin contrastul dintre
valoarea diminutival ă a sufixului și sensul pr incipal al
substantivului derivat.
-UȚĂ: lebăduță (‛nota doi’) < subst. lebădă + suf. – uță;
steluță42 (‛hoț care fură la comand ă’) < subst. stea + suf. – uță.

40 Substantiv format prin proteza consoanei s.
41 Termenul este folosit și ca apelativ, prin substant ivizarea adjectivului în
vocativ: „Hai s ă facem ceva, sîloșilor”.
42 Formarea acestui termen argotic este interesant ă întrucît sensul s-a dezvoltat
metonimic, pornindu-se de la sensul substantivului ninja (’hoț care fur ă la
comandă’). La baza semnifica ției cuvîntului steluță stă observația că arma
secretă a unui ninja este o stea cu multe col țuri.

Expresivitatea argoului
160
Din punct de vedere stilistic, extrem de interesante sînt
derivatele formate cu sufixul toponimic – EANU , cu ajutorul c ăruia
s-au dezvoltat locu țiuni adverbiale precum: la lejereanu (‛foarte
ușor’) < adj./ adv. lejer + suf. – eanu ; la greuceanu (‛foarte mult’)
< locuț. adv. la greu + suf. – eanu . Aceste locu țiuni adverbiale
exprimă superlativul și fac parte din sfera mai cuprinz ătoare a
structurilor idiomatice argotice. Alt ă locuțiune adverbial ă
expresivă este construc ția (a merge) cu blătescu (‛pe blat, gratis’),
construită cu sufixul antroponimic – ESCU : blătescu < locuț. adv.
pe blat + suf. – escu. Cu acela și sufix antroponimic s-a format
subst. showlescu (‛petrecere’) < subst. show + suf. – escu.
Derivarea cu prefixe are un randament func țional ridicat, dar
numai pu ține prefixe au capacitatea de a conferi radicalului o
nuanțare expresiv ă accentuat ă. Există cîteva prefixe sau
prefixoide – care se pot ata șa unui mare num ăr de termeni – prin
care se particularizeaz ă semnifica ția unităților lexicale derivate,
pentru a a eviden ția componenta ironico-ludic ă a conversa ției
adolescentine: AUTO -: (a merge cu) autopingica , autopasul <
pref. auto- + subst. pingică, pas; SUPER -: supermișto < pref.
super – + adj./ adv. mișto; MEGA -: megachestie < pref. mega – +
subst. chestie .
Compunerea . O particularitate important ă a argoului elevilor
este folosirea unor cuvinte și expresii de argou, formate prin
compunere cu elemente savante sau str ăine, prin care se ilustreaz ă
creativitatea adolescen ților. Semnifica ția acestor crea ții lexicale
este, de regul ă, ironico-umoristic ă. Multe dintre aceste cuvinte
apar numai în anumite colectivit ăți de elevi, fiind semne
lingvistice motivate de anumite realit ăți din mediul școlăresc
respectiv. În vreme ce unele cuvinte precum alconaut (‛consu-
mator de b ăuturi alcoolice’) < subst. alcool + el. comp. naut (gr.
nauta ‛navigator’) sau barbologie (‛răspuns evaziv, divaga ție’) <
subst. barbă + el. comp. logie (gr. logos ‛știință’), au o circula ție

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
161
mai largă, există și termeni care sînt folosi ți doar pe o arie
restrînsă: țîrcologie43, biologos44.
Contaminarea . Deși este un procedeu lexical-formativ de
ordin secundar, contaminarea poate fi ilustrat ă, în argoul școlari-
lor, de existen ța unor forme umoristice precum matescîrță <
subst. abr. mate (< subst. matematic ă) + interj. scîrț; geogravarz ă
< subst. geografie + subst. varză. De altfel, denumirea umoristic ă
a obiectelor și materiilor de studiu reprezint ă o marc ă de
identitate a argoului tineril or, fie elevi, fie studen ți. Fără a fi
propriu-zis argotice, crea ții lexicale de tipul stresiune < stres +
sesiune sau sexiune (var. grafic ă secsiune ) < sex + sesiune sînt
preferate uneori de studen ți datorită aspectului neobi șnuit al
semnificantului.
Conversiunea. În vorbirea adolescen ților, schimbarea valorii
gramaticale se manifest ă adesea datorit ă unui izomorfism
funcțional dintre clas a adjectivelor și cea a adverbelor (de ex.
mișto, nașpa, adevă), atunci cînd acestea îndeplinesc rolul de
determinan ți ai unor structuri nominal e, respectiv verbale.
Transferurile și împrumuturile . O altă modalitate de dezvoltare
a vocabularului argotic este reprezentat ă de transferul de termeni
dintr-un argou în altul. Sînt fo arte frecvente împrumuturile din
argoul răufăcătorilor: a da o gaur ă (‛a evada’) trece în argoul
elevilor la ( ‛a chiuli’), coardă (‛prostituat ă’) devine ( ‛fată
frivolă’) etc. Frecvent sînt preluate cuvinte și sintagme din
limbajul sportiv: a o da în bar ă (‛a eșua’), a fenta (orele de curs)
(‛a chiuli’) etc., sau din lu mea show business-ului: a se da în
spectacol , a face parada modei (‛a se certa’) etc.
Împrumuturile sînt foarte apreciate de liceenii argotizan ți, fie
datorită noutății semantice pe care o aduc, fie caracterului relativ

43 Cuvînt folosit de elevii de la liceul ie șean „Garabet Ibr ăileanu” pentru a
denumi fizica. Termenul este format de la numele profesorului care pred ă
această disciplină.
44 Termen folosit de elevii li ceului tecucean „Spiru Haret”.

Expresivitatea argoului
162
criptic pe care îl de țin acești termeni lexicali. Argotisme de
factură neologică precum hologram ă (‛persoană slabă’), ecologist
(‛vagabond’) sau parașută (1. ‛prostituat ă’, 2. ‛fată frivolă’) sînt
întrebuințate mai ales pentru ineditul lor metaforic. Limba
țigănească devine o surs ă important ă din care sînt preluate, uneori
prin filiera altor limbaje argotice, termeni care, ulterior, sînt
investiți cu semnifica ție argotic ă. Cuvinte precum benga (superla-
tivul unui lucru, obiect sau al unei ac țiuni etc.), matol (‛beat’) etc.
pot fi auzite frecvent în conversa ția argotic ă a elevilor. În
fenomenul mai larg al modei lingvistice se încadreaz ă preluarea
unor termeni din limba englez ă. Foarte utilizate sînt cuvintele
cool (‛foarte ~’), best (‛cel mai bun’), ful (‛plin, aglomerat’),
party (‛petrecere, distrac ție’).
Dezvoltarea semnifica țiilor în argoul elevilor . Studierea
mecanismelor de constituire a semnifica țiilor argotice reprezint ă
un domeniu de cercetare marcat de o controvers ă important ă,
generată de înțelegerea modului de consti tuire a sensurilor. Din
acest punct de vedere, în literatura de specialitate se remarc ă două
ipoteze: a) sensurile figurate se întemeiaz ă prin deviere iar
expresivitatea semantic ă este fundamentat ă pe opozi ția sens
nemarcat (propriu) – sens marcat (figurat) și b) sensurile se
actualizeaz ă contextual și se dezvolt ă prin intermediul unor
instrumente cognitive cu ajutorul c ărora vorbitorul se raporteaz ă
prin limbă la lumea extralingvistic ă.
Comparînd cele dou ă tendințe se poate observa c ă cea de-a
doua ipotez ă recupereaz ă dimensiunea creativ ă a actului lingvistic
și presupune, în acela și timp, la nivel contextual, existen ța
mecanismului de semnificare ilustrat de prima ipotez ă. În limba
vorbită, cel pu țin, dinamica semnifica ției este orientat ă de
context, în cele dou ă accepțiuni importante ale termenului: 1.
vecinătate a dou ă elemente de limb ă, co-text și 2. situa ția de
comunicare în care se afl ă vorbitorul, contex t comunicativ. Modul
de desfășurare a oric ărei conversa ții arată că opozițiile prin care se
constituie semnifica ția se dezvolt ă numai în interiorul contextului.

Stilistica argoului în conversa țiile școlarilor
163
Din perspectiv ă stilistic ă, existen ța unor opozi ții care
generează expresivitatea semantic ă este fundamental ă, pentru c ă
orice sens se formeaz ă, în conștiința vorbitorului, prin intermediul
unui raport binomial: nume (limbă) – referent (lume). Este mai
adecvat ca unele dintre mijloacele de semnificare numite figuri de
stil45 să fie considerate mecanisme cognitive prin care se
constituie modelele cognitive46. Privită astfel, disocierea, ruptura
dintre „literal” și „figurat” devine o continuitate.
Ca și în limba vorbit ă, constituirea și dezvoltarea sensurilor
argotice este guvernat ă de cele trei proto tipuri cognitive impor-
tante, metafora , metonimia și ironia . Expresivitatea semantic ă a
cuvintelor și expresiilor din argoul elevilor se dezvolt ă prin
interdependen ța celor trei prototipuri. Foarte multe elemente
lexicale cu sensuri metaforice sînt dominate de ironie. Încercarea
de a clasifica cuvintele și expresiile din vo cabularul argotic dup ă
tipologia figurilor de stil ar fi ilustrativ ă doar din punct de vedere
metodologic, îns ă nu ar reflecta realitatea lingvistic ă. De aceea,
am optat pentru o metod ă de analiz ă mixtă, combinînd analiza în
trăsături distinctive cu analiza contextual-dinamic ă.
Pentru a ilustra modul de dezvoltare a semnifica țiilor în argoul
elevilor am ales ca exemplu cîmpul PROSTIEI întrucît este cel mai
bine reprezentat și pentru c ă evidențiază lingvistic atitudini speci-
fice vîrstei: spiritul critic și non-conformismul. Aproape toate
cuvintele, sintagmele și expresiile care se încadreaz ă în acest
cîmp semantic sînt metafore a c ăror expresivitate se dezvolt ă
gradat. Un prim tip de marcare metaforic ă, cel mai apropiat de
realitatea extralingvistic ă, se realizeaz ă prin în țelegerea
specificului uman al prostiei [+ uman]. Semnifica țiile expresive
ale elementelor lexicale sînt îns ă construite antinomic, prostia
fiind echivalat ă cu lipsa inteligen ței [+ prostie = – inteligen ță].

45 Discuția este limitat ă doar la metafor ă, metonimie și ironie.
46 Pentru definirea acestor concepte vezi Gibbs Jr. (1994: 24-120); Ungerer &
Schmid (1997: 43-55).

Expresivitatea argoului
164
Prin urmare, identitatea acestui pr im subcîmp semantic metaforico-
ironic se dezvolt ă prin opozi ția semică [+ uman/ – inteligen ță]:
bulă, bulache , făcut în eprubet ă, lache , lanchenștain, muist ,
prostia întruchipat ă, țăran. În interiorul acestei serii se observ ă
sporirea expresivit ății prin alte mijloace: sufixare (bulă >
bulache , lache > lachenștain), metaforizare metonimic ă (muist
‛fraier’ < muie (‛față’, ‛gură’) + suf. – ist), sintagme ironic-
umoristice (făcut în eprubet ă, prostia întruchipat ă, călărit de
prostie ), depreciere semantic ă (țăran) etc.
Al doilea mare subcîmp semantic se dezvolt ă prin negarea
calității umane a prostiei și prin transferul acestei însu șiri asupra
altor elemente animate din realitatea înconjur ătoare. Identitatea
semică a acestui subcîmp metaforic st ă sub semnul tr ăsăturii
distinctive [– uman] rela ționată cu seme de tipul [+ animal], [+
vegetal]. Constituirea opozi țiilor semice [– uman/ + animal]:
berbec , bizon , cîrlan , fazan , papagal , pinguin și [– uman/ +
vegetal]: legumă, pomist , botanist dă naștere unor cuvinte
expresive, ale c ăror valențe stilistice sînt amp lificate mai ales prin
sufixare (botanist , pomist ) sau prin pletoră semantic ă (pomist ,
plopist ).
Cel mai înalt grad de expresivitate se dezvolt ă în subcîmpul
prostiei percepute ca tr ăsătură definitorie a lucrurilor inanimate.
Dincolo de dimensiunea metaforic ă, expresivitatea elementelor
lexicale argotice se dezvolt ă prin ironia sarcastic ă, potențată de
opoziția semică [– uman/ – animat]: alterat , cap de nit/ șpaler/
țintă/ vidanjă, coclit , frate cu cimentul . Mijloacele de m ărire a
expresivit ății sînt în mare parte de tip analitic (subst. cap + prep.
de + determinant ) sau retoric ( frate cu cimentul ) și ilustreaz ă un
imaginar lingvistic asem ănător celui poetic.

Stilistica argoului în comunicarea
prin intermediul internetului
„Argoul este drojdia și suflul unor
procese mereu active în limbaj, prin care
spuma și mizeria sînt aruncate la suprafa ță,
cel mai adesea pentru a disp ărea, uneori
pentru a se depune și cristaliza.”
Walt Whitman

Deși este o norm ă care se manifest ă în limba vorbit ă, argoul a
pătruns treptat în limba scris ă. În perioada actual ă, cea mai impor-
tantă valorificare contextual ă a valențelor expresive argotice se
manifestă în interac țiunile verbale dintre utilizatorii de internet.
Dominate de principi ul economiei în limb ă, schimburile de replici
dintre internau ți se constituie într-o varietate hibrid ă, rezultată din
întrepătrunderea oralit ății cu scrierea. Dezvoltarea acestui amplu
fenomen contemporan, num it „oralitate transcris ă” (Zafiu, 2001:
278 ș.u.), a fost favorizat ă de apariția noilor tehnologii de comu-
nicare care au determinat o extindere f ără precedent a unor
modalități interactive de comunicare verbal ă prin intermediul
programelor electronice de tip e-mail , chat, messenger , forum .
Această diversificare este descris ă de David Crys tal (2006), care
recurge la no țiuni precum „Netspeak” și „e-discourses” (e-dis-
cursuri), pentru a propune disocieri între variet ăți precum
„limbajul e-mailurilor”, „limbajul forumurilor (engl. chatgroups)”, „limbajul lumilor virtuale (engl. MUDs)”. Dac ă unele dintre aceste
variante de comunicare suplinesc tipuri tradi ționale de comunicare
prin limba scris ă (programele e-mail reprezint
ă versiuni electronice
ale scrisorilor po ștale și pot fi considerate ilustr ări electronice ale
stilului epistolar), altele au fost create cu scopul de a facilita schimbul rapid de rep lici între locutori afla ți la mare distan ță dar

Expresivitatea argoului
166
în prezen ță temporal ă. Dezvoltate ca instrumente de comunicare
ce permit schimbul spontan de replici între protagoni ști, programele
de chat (conversa ție) și messenger (mesagerie) au fost concepute
pentru o comunicare scris ă rapidă, care să permită interacțiunea
verbală după modelul comunic ării orale. De altf el, unele dintre
programele de mesagerie au op țiunea de a efectua convorbiri de
tip telefonic sau înso țite de imagini în timp real (videoconferin țe).
Impactul acestor programe pe pia ța mondial ă a mijloacelor de
comunicare audio și video a fost uria ș. Costurile foarte reduse sau
caracterul gratuit al unor programe de telefonie și videotelefonie
au determinat numeroase companii de telecomunica ții să-și adap-
teze strategia de extindere pe pia ță, prin includerea posibilit ății de
conectare la internet.
Pentru cercetarea științifică, răspîndirea acestor tehnologii a
deschis orizonturi noi de interes. Ca obiect de cercetare al semio-
ticii, comunicarea prin intermediul internetului reprezint ă, la ora
actuală, unul din cele mai fertile domenii de studiu.
Din punct de vedere lingvistic, studierea mijloacelor de comu-
nicare care au favorizat întrep ătrunderea limbii cu alte sisteme de
semnificare de natur ă audiovizual ă și au accentuat pluralitatea
întrebuințării semnelor ar putea impulsiona l ărgirea perspectivei
interdisciplinare în descrierea unor fenomene legate de întrebuin-
țarea limbii în comunicarea uman ă.
În sens mai restrîns, din perspectiv ă stilistică, dezvoltarea
acestui fenomen poate contribui la apari ția unor noi tipuri de
manifestări expresive sau la diversificarea celor deja existente.
Sub influen ța comunic ării prin intermediul internetului, configu-
rația stilistic ă a limbii ar putea înregistra noi variante ale stilurilor
informale (stilul conversa ției, stilul epistolar) sau func ționale
(stilul publicistic, stilul beletristic, stilul științific).
Cercetarea stilistic ă a noilor forme de comunicare verbal ă prin
intermediul internetului nu poate neglija valen țele expresive ale
întrebuințării limbii în schimburile informale de replici între
utilizatori. Ca parte integrant ă a ansamblului de norme care

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
167
constituie iden titatea lingvistic ă și expresiv ă a conversa ției,
argoul este folosit într-o mare varietate de interac țiuni verbale,
fapt pentru care am considerat necesar ă prezentarea sistematic ă a
unor particularit ăți expresive generate de folosirea argoului în
interacțiunea verbal ă prin intermediul inte rnetului. Scopul acestei
prezentări este de a valida ipoteza privind existen ța unei norme
argotice comune, care include elemente lingvistice cunoscute
unui num ăr mare de vorbitori și a căror valorificare expresiv ă
subliniază spiritul inovator al protagoni știlor actului de comu-
nicare (în varianta sa electronic ă), tendința lor de a folosi o
exprimare inedit ă, în raport cu libert ățile permise de sistemul
limbii, cu limit ările normative și în func ție de con știința
lingvistic ă a fiecăruia.
Trăsături funcțional-expresi ve ale interac țiunii verbale
între utilizatorii de internet
Pentru constituirea corpusului argotic (în jur de 1.000 de elemente lexicale și frazeologice) au fost analizate o serie de
forumuri ale unor pagini de intern et, exemplele extrase fiind
însoțite de ilustrare contextual ă. Spre deosebire de alte modalit ăți
interactive de comunicare verbal ă
prin intermediul internetului,
forumurile au ca tr ăsătură definitorie caracterul colectiv, iar
vorbitorul are posibilitatea de a de veni utilizator prin alegerea
unui nume codificat (porecl ă), care îi garanteaz ă, astfel, anonimatul
și libertatea de expresie. Dac ă programele de mesagerie au caracter
privat, dominat de spontaneitatea și efemeritatea schimbului de
replici (pentru a fi p ăstrată, interacțiunea verbal ă cu ajutorul
programului de mesagerie trebuie salvat ă în calculatorul unuia
dintre utilizatori), programele de forum sînt publice, pot fi
accesate și studiate de oricine și au avantajul de a asigura înregis-
trarea automat ă a enunțurilor, cu specificar ea orei, zilei, lunii și
anului cînd a fost trimis ă replica.
În general, orice forum este organizat tematic iar utilizatorul
poate alege orice arie de interes pentru a- și exprima opiniile fa ță

Expresivitatea argoului
168
de temă sau de p ărerile altor utilizatori. Op țional, utilizatorii au
posibilitatea de a p ărăsi interac țiunea verbal ă colectivă și de a
continua schimbul de mesaje, într-un cadru privat (prin programul
de e-mail), cu un num ăr foarte restrîns de persoane. Caracterul
liber al discu ției, anonimatul și marea diversitate tematic ă au
transformat forumurile în medii de comunicare cu mare impact printre utilizatori.
Cele mai mari forumuri române ști – forumul Softpedia, forumul
revistei Computer Games ș.a. – au zeci de mii de utilizatori și sînt
veritabile corpusuri lingvistice care pot fi studiate din perspectiva
mai multor discipline: gramatic ă, lexicologie, pragmatic ă, analiza
discursului etc.
În general, utilizarea limbii ro mâne în mediul virtual are o
serie de tr ăsături care pot fi sintetizate dup ă cum urmeaz ă:
a) existen ța complementarit ății între semnele limbii și alte
sisteme de semnificare, mai precis imaginile- șablon (engl. smileys ,
emoticons ) folosite pentru a reflecta emo țiile sau atitudinile emi ță-
torului fa ță de obiectul comunic ării. În acest caz, conceptul de
sintaxă mixtă (Slama-Cazacu, 1999: 187-194) denume ște înlocuirea
„indicațiilor mimico-gesticulatorii” care, de obicei, sînt „intercalate
în vorbire și formeaz ă un corp comun cu acestea”, cu șabloanele
imagistice respective. În versiuni le unor programe de mesagerie,
șabloanele imagistice sînt înlocu ite de imagini animate, înso țite
sau nu de un fond sonor, semne care suplinesc, în comunicarea scrisă, lipsa mimicii și a gesturilor.
b) manifestarea elementelor de discontinuitate (citarea unor
replici anterioare, secven țialitatea, divag ările, revenirile etc.). Spre
deosebire de natura oral ă a conversa ției, în care divag ările, repeti-
țiile, întreruperile și adăugările se manifest ă spontan, schimbul de
replici între utilizatorii de internet se manifest ă în succesiune
cronologic ă, fără a fi posibil ă suprapunerea interlocutorilor sau
întreruperea enun țării. În marea majoritate a situa țiilor, replicile
sînt enunțuri finite, care nu pot fi prelua te, prin întrerupere, de un

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
169
alt emițător (așa cum se poate întîm pla în cazul conversa ției).
Cu excep ția acestui fapt, interac țiunea verbal ă digitalizat ă se
aseamănă cu structura conversa ției, dar se înscrie, prin natura ei
scriptică, în raporturi de tip intertextual (orice emi țător poate
alege să replice oric ărui participant la dezbatere, prin citarea,
parafrazarea, ironizarea, parodierea etc. spuselor celui cu care se
dorește intrarea în dialog). Secven țialitatea interac țiunii scrise
permite reluarea dezbaterii din orice punct anterior, favorizeaz ă
digresiunile și comentariile auxiliare, dar, în acela și timp, d ă
emițătorului posibilitatea de a verifica cu acurate țe coerența și
succesiunea ideilor exprimate, fenomen care nu este posibil în
conversație decît prin înregi strarea convorbirii.
c) dezvoltarea contextual ă a comunic ării, ca sum ă de indivi-
dualități. Prin natura scris ă a schimburilor de mesaje, caracterul
colectiv al interac țiunii verbale se constituie ca o sum ă de replici
individuale, al c ăror emițător poate fi identificat, fapt care nu este
totdeauna posibil în vorbire. Prin intermediul internetului, schimbul
de replici se realizeaz ă constant, indife rent de distan ța geografic ă
dintre utilizatori, posibilitate existent ă numai în transmisiile
televizate, în conversa țiile telefonice sau în videoconferin țe.
d) schimbarea permanent ă de registru, ilustrat ă prin varietatea
lexicală a elementelor utilizate de emi țători în replicile lor: termeni
tehnici, argou, jargon, neologisme, xenisme etc. În comunicarea prin intermediul programelor interactive, influen ța limbii engleze
a determinat apari ția jargonului informatic, limbaj al c ărui
vocabular este format din neologisme și multe xenisme,
neadaptate înc ă la sistemul flexionar al limbii române. Pentru
cercetătorii interesa ți de contactele inter lingvistice, acest jargon
este demn de interes, dac ă se ia în considerare c ă dezvoltarea lui
se face prin limba cult ă.
e) problemele de ortografie. Lipsa semnelor diacritice în scrierea
unor sunete și grupuri de sunete ( ș, ț) a determinat apari ția unor
forme ortografice specifice comunic ării digitalizate (sh, tz). Extrem

Expresivitatea argoului
170
de interesante, aceste fenomene reflect ă transpunerea oralit ății în
limba scris ă și ar putea face obiectul unei cercet ări aprofundate pe
această temă. Din rațiuni metodologice, enun țurile prin care se
ilustrează diverse fenomene lingvistice și stilistice specifice comu-
nicării verbale prin intermediul internetului au fost transcrise prin
adăugarea semnelor diacritice, p ăstrîndu-se intacte inova țiile și
greșelile de ortografie, deoarece pun în lumin ă spontaneitatea
interacțiunii lingvistice di ntre utilizatori și competen ța lingvistic ă
a protagoni știlor implica ți în procesul de comunicare.
Schimbul informal de replici favorizeaz ă întrebuin țarea argoului
și chiar a unor cuvinte și expresii tabu, folosite în ciuda interdic-
țiilor impuse de administratorii paginilor de internet care g ăzduiesc
forumurile. Astfel, constituirea unei norme argotice comune, care
include elemente lingvistice cunoscute unui num ăr mare de
vorbitori este reflectat ă de identitatea social ă a vorbitorilor care
folosesc argoul și de încadrarea stilistic ă a argoului în cadrul
manifestărilor oralit ății transcrise.
Din punct de vedere social, profilu l utilizatorului de internet
include cî țiva indici reprezentativi pent ru identitatea celor care
folosesc argoul în schimburile de replici electronice: locuitor din
mediul urban, aflat la vîrsta adolescen ței (cel mai adesea) sau a
maturității, cu studii medii sau superioare, posesor al unui
computer personal sau avînd posibilitatea de utilizare a unui calculator conectat la internet.
Din perspectiv ă stilistică, interacțiunea verbal ă pe forumuri
reprezintă o manifestare particular ă a unui complex de norme ale
conversației familiare, în care se reflect ă varietatea de tip diatopic
(vorbirea citadin ă), diastratic (limbajul tinerilor) și diafazic (limb ă
literară, argou, jargon, limbaj vulgar). În consecin ță, expresivi-
tatea interac țiunilor verbale se manifest ă polimorf ă, în raport cu
idiolectul fiec ăruia dintre protagoni știi actului de comunicare, cu
identitatea social ă a vorbitorilor și cu alți factori contextuali care
influențează constituirea opozi țiilor stilistice la nivelul enun țului.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
171
Particularit ăți morfo-sintactice cu valoare expresiv ă
În ansamblu, cercetarea stilistic ă a părților de vorbire cuprinde
trei aspecte importante: a) schimb ările cu rol expresiv din
interiorul categoriilor gramaticale, b) valen țele stilistice ale unor
mijloace lexical-formative care favorizeaz ă fie apari ția de noi
unități lingvistice, fie trecerea unor elemente de limb ă în alte
clase lexico-gramaticale și c) mecanismele de poten țare a expresi-
vității semantice. Din acest punct de vedere, comunicarea verbal ă
de tip familiar-argotic, eviden țiată prin replicile schimbate de
diverși utilizatori de internet, se dovede ște un domeniu de cerce-
tare reprezentativ pentru dinamica limbii actuale, întrucît aduce în
prim-plan tendin țele expresive manifestate în limba vorbitorilor
din mediul urban.
Flexiunea nominal ă
Substantivul . Locul central pe care substantivul îl ocup ă, alături de
verb, în comunicarea verbal ă, ilustreaz ă complexitatea rela țiilor pe
care limba (prin vorbitorii s ăi) le dezvolt ă între numele atribuite
elementelor planului ontic și reflectarea lingvistic ă a proceselor
care descriu dinamica acestor elemente. Din perspectiv ă stilistică,
substantivul este considerat, de unii cercet ători, partea de vorbire
cu „cea mai mare bog ăție și varietate de sensuri și forme, apte (…)
pentru a transpune pe plan lingvistic inten țiile expresive ale
vorbitorilor” (Câmpeanu, 1975: 25).
Fără a încerca o analiz ă exhaustiv ă a expresivit ății substantivelor
argotice folosite în aceste medii de comunicare – demers foarte complex și greu de realizat, avîndu-se în vedere multitudinea,
individualitatea și variabilitatea expresiv ă a majorit ății acestor
schimburi interactive de repl ici –, prezentarea unor mijloace de
potențare a expresivit ății nominale ar putea încuraja cercetarea
aprofundat ă a acestor forme de comunicare care par s ă capete o
importanță din ce în ce mai mare.

Expresivitatea argoului
172
Fundamental ă pentru descrierea raportului nume – referent,
distincția lingvistic ă între substantive comune și substantive
proprii este uneori anulat ă întrucît interlocutorii accept ă, adoptă
și utilizeaz ă un alt fel de conven ție – de tip stilistic – prin care se
urmărește dezvoltarea unor efecte stilistice, specifice oralit ății.
Fără a considera antonomaza ca realizare stilistic ă a unei
relații de cvasi-sinonimie, ea ar putea fi interpretat ă ca rezultat al
anulării opoziției nume comun – nume propriu, fapt ce permite
reciprocitatea trecerii de la semnifica ție categorial ă (specific ă
substantivului comun) la desemnare individual ă (specific ă sub-
stantivului propriu). În esen ță, mecanismul de reliefare stilistic ă
rezidă în atașarea de sufixe specifice substantivelor proprii unor
unități lingvistice nominale (vezi Zafiu, 2001: 229-230) sau în
folosirea unor substantive proprii ca substantive comune. Aceste
schimbări orienteaz ă, în planul sensului, transpunerea semnifica-
ției sub semnul unei individualit ăți denominative, de tip umoristic
sau ironic. Altfel spus, prin antonomaz ă se face izolarea, indivi-
dualizarea formal ă a unor termeni de clasa în care ei se înca-
drează în mod obi șnuit și se concretizeaz ă, cel puțin aparent,
transferul într-o alt ă clasă. De exemplu, unele derivate, formate
cu afixe de tipul – eanu [goldeanu (1.‛aur’, 2. ‛bani’) < subst. engl.
gold (‛aur’) + suf. – eanu ; locuț adv. la greuceanu (‛foarte mult’)
< loc. adv. la greu + suf. – eanu ] sau – escu [loc. adv. pe blătescu
< loc. adv. pe blat + suf. -escu], se încadreaz ă în clase lexico-
gramaticale diferite de cea a substantivului (locu țiuni adverbiale),
fapt ce demonstreaz ă că sufixele respective sînt întrebuin țate cu
rol stilistic.
Ocazional, pe lîng ă derivativele antroponimice apar și cele
toponimice. În aceast ă privință, acțiunea func ției ludice pare s ă fi
determinat apari ția substantivului străinezia < adj. străin + el.
comp. -( n)ezia, format prin analogie cu numele proprii ale unor
țări sau regiuni cum ar fi Polinezia , Indonezia , Malaezia etc.,
derivarea contribuind la impunerea tr ăsăturii semice [+ exotism].

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
173
Transformarea unui nume propriu în substantiv comun este
motivată exclusiv de inten țiile ironice ale emi țătorului. Fără a avea
caracter argotic, formele hipocor istice ale unor nume române ști
precum Dumitru (Mitic ă) sau Gheorghe (Gigi) sînt adesea folo-
site de utilizatorii de internet ca termeni expresivi prin care se
ilustrează atitudinea sarcastic ă față de prostia omeneasc ă, în
genere, sau fa ță de anumite grupuri socioculturale: „Ca s ă pară
«europeni» miticii aprobă mai toate cererile scandaloase ale
UDMR-ului”1; „Chiar po ți să te rezumi la «româna» pe care o
asculți la televizor, sau la col ț de stradă în versuri de manele, sau
în butade semi-analfabete ale unor gigei născuți filosofi?”2.
În cazul altor cuvinte, motivarea este de natur ă criptică.
Substantive comune precum mariana sau maria (cu varianta
maria ioana ) s-au format pe baza asem ănării fonetice cu termenul
marijuana și se folosesc pentru a desemna drogul respectiv: „d ăm
cu tancul peste pu știi piloși care fumeaz ă maria și au ajuns
regizori de filme proaste f ără să-și fi dat examul de licen ță”3.
Din perspectiv ă stilistică, categoriile gramatic ale prin care se
realizează descrierea identit ății morfologice a substantivelor pot
fi cercetate din unghiul realiz ărilor defective impuse de necesit ă-
țile expresive sau prin prisma distribu țiilor sintagmatice care
determină anumite schimb ări în interiorul categoriilor gramaticale
substantivale.
Categoria genului prezintă ca particularitate stilistic ă marcarea
desinențelor de gen (masculin și feminin4) prin sufixe lexicale,

1 Berilă, 16 octombrie 2005, 21: 35, comentar iul la articolul „În Transilvania
au loc ast ăzi manifesta ții pentru scindarea Universit ății Babeș-Bolyai”, de
Călina Berceanu, publicat în cotidianul Gîndul , anul I, nr. 143, luni 17
octombrie 2005.
2 Radu Gramatovici , 29 decembrie 2005, 04:37, forum.portal.edu.ro
3 crydead , 21 mai 2003, 23:81, forum Cinemagia.ro
4 Prezentarea particularit ăților stilistice ale genului va avea în vedere doar
genurile masculin și feminin, întrucît genul neutru este ambigen (form ă de
masculin, la singular și formă de feminin, la plural).

Expresivitatea argoului
174
augmentative sau diminutivale, care subliniaz ă atitudinea emi ță-
torului (admirativ ă, disprețuitoare sau eufemistic ă) și semnaleaz ă,
după caz, schimb ările de sens, de categorie gramatical ă sau de
clasă lexico-gramatical ă ale derivatelor. De exemplu, masculinul
este reliefat, la singular, prin sufixe augmentative precum – an
(boulean , ghiul(e)an , gipan , gropan , merțan) sau -ău (fățău,
lățău, nănău), deși, în unele cazuri, derivarea schimb ă genul
temei substantivului: gropan < s.f. groapă + suf. – an, fățău < s.f.
față5 + suf. – ău, lățău (‛bărbat cu plete’) < s.f. pl. lațe + suf. -ău.
Alteori, forma de masculin singul ar este rezultat ul unui proces
mai amplu de împrumut și de adaptare fonetic ă și/sau morfologic ă,
așa cum o demonstreaz ă cuvintele gipan < engl. jeep6 [pronunțat
gi:p] + suf. – an și merțan < rom. Merț7 + suf. – an (vezi Zafiu,
2001: 225-226).
În unele contexte comunicative din limbajul popula r sau familiar,
sufixele augmentative au rolul sti listic de a amplifica, în planul
formei, prin intensificare superlativ ă, semnifica țiile peiorative ale
unor substantive masculine, aspect observat în derivate precum
boulean8 sau prostalan9. Prin suprapunere cu alte mijloace lexical-

5 Substantivul feminin față are și alte derivate expresive precum fățet sau
fățălie („PREMIUL «RECONSTITUIREA» îl încaseaz ă fotbalistul Lauren țiu
Opriceană de la Universitatea Cluj, care s-a învîrtit de un șut în fund, o palm ă
peste fățălie și o mînă-nfiptă în beregat ă de la un suporter matolit”, s ăptămî-
nalul Clujeanul , 18 mai 2005, rubrica satiric ă „Premiile lui Napocel Clujanul”).
6 engl. jeep < abr. engl. G.P. < sintagma engl. general purpose vehicle (‛vehicul
bun la toate’).
7 Prescurtarea familiar ă Merț face trimitere la sigla Mercedes-Benz, cunoscuta
companie german ă de autoturisme. Ocazional, forma merț se combin ă cu sufixul
augmentativ -oi, rezultînd un alt termen cu sens peiorativ, merțoi: „Și e adevărat
o viloaie nu se face dintr-un am ărăștean de teve, ci dintr-un mertzoi găsit deschis
prin jermania, benvan [ BMW – n.n. ] etc.”, itiberiu , 22 ianuarie 2004, 14:47,
forum Softpedia.com
8 „Toți cei care joac ă afară spun că totul e schimbat. Cum e schimbat? P ăi altă
mentalitate, mult ă tactică… Astea cum s ă se formeze dac ă ăla e boulean ?”, Silent
Thunder , 9 iunie 2003, 08:21, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
175
formative, acest mecanism de marcare augmentativ ă contribuie la
dezvoltarea complexit ății semantice și la poten țarea expresivit ății
de tip afectiv. De pild ă, substantivul amărăștean, obținut prin
derivarea cu suf. – ean (Zafiu, 2001: 226-228), este folosit în
vorbirea familiar ă și în comunicarea pe intern et cu valori semantice
adjectivale10 (‛amărît’, ‛sărac’, ‛bătut de soart ă’) și substantivale11
(‛orășean (fără bani)’, ‛persoană de condi ție proastă sau medie’,
‛individ’), înc ărcate cu o cert ă conotație ironică.
Marcarea genului (masculin sau feminin) prin sufixe diminuti-
vale are o reprezentare lingvistic ă mai puțin bogată, dar efectele
stilistice sînt relevante, întrucît termenul ob ținut are un sens
diferit de cel al cuvîntului de baz ă. În cazul unor substantive cum
ar fi șmecheraș sau băiețaș, sufixul diminutival – aș favorizeaz ă
actualizarea tr ăsăturii stilistice [+ ironie ], care impune derivatului
o conota ție peiorativ ă. Același mecanism se remarc ă și în
folosirea sufixului diminutival feminin – uță: bisericuță (‛gașcă’).
Unele elemente de compunere savant ă sînt întrebuin țate pentru
a potența expresivitatea, printr-un pute rnic contrast expresiv între
semnifica ția depreciativ ă a radicalului lexical și semnifica ția
nobilă, livrescă a derivativului, dup ă cum se poate observa din
următoarele exemple: agațament < vb. arg. a agăța (‛a acosta o
persoană de sex opus’) + suf. – ment ; barbologie < subst. fem.
barbă (‛vorbă goală’) + sufixoidul – logie ; burtologie < locuț. adv.
din burtă + sufixoidul – logie ; poponaut (‛homosexual’) < subst.
neutru popou + sufixoidul – naut.
Un alt afix reprezentativ este sufixul arhaizant -( ă)ciune , prin
care se marcheaz ă apartenen ța la genul feminin a unor substantive

9 „le-aș vinde relativ u șor fiind mul ți prostalani în oraș”, ThEDaMn3d , 7
septembrie 2005, 22:34, forum Sotpedia.com
10 „Gîndiți-vă că sînt amărăștean, să nu-mi oferi ți variante de sute de dolari!”,
abulafia , 26 mai 2002, 09:18, forum Softpedia.com
11 „ți-ai ratat misiunea pe lumea asta ca formator de opinie și te amesteci
printre amărăștenii care stau la rînd”, 2xg, 11 ianuarie 2006, 15:38, forum
Softpedia.com

Expresivitatea argoului
176
formate prin derivare (de și radicalul nu este substantiv) și se
evidențiază expresivitatea de tip afectiv (admira ția sau uimirea) a
protagoni știlor implica ți în actul de comunicare verbal ă:
bunăciune (‛fată/ femeie atractiv ă’) < adj. bună + suf. – ciune ;
pornăciune (‛film pentru adul ți’) < adj. porno + suf. – ăciune ;
furăciune (‛furt’) < vb. a fura + suf. -ăciune ; supărăciune (‛foarte
bun’) < vb. a (se) supăra + suf. -ăciune .
Tot în aceast ă categorie ar trebui inclus și substantivul borax
(‛vomă’) format, probabil, ca omonim argotic al termenului
tehnic borax (‛borat de sodiu ’), pe baza asem ănării fonetice dintre
verbul a borî și forma participial ă borat .
Din punct de vedere expresiv, categoria num ărului capătă
relevanță prin suspendarea opozi ției lingvistice între singular și
plural. Substantivele cu forme numai de singular sau numai de
plural se reg ăsesc frecvent în argou, fapt remarcat și de alte
cercetări recente. Întîlnite adesea în replicile utilizatorilor de
internet, substantivele care au numai form ă de singular ( singularia
tantum ) prezint ă interes stilistic prin mijloacele pe care le
folosesc vorbitorii pentru a anula opozi ția de num ăr. Cuvinte
formate prin derivare cu sufixul familiar – ache , precum pornache
(‛film pentru adul ți’) < adj. porno + suf. – ache , dilimache
(‛nebun’) < adj. diliman + suf. – ache , bulache (‛prost, fraier’) <
subst. propriu Bulă + suf. – ache sînt folosite de vorbitori ca
substantive care au numai form ă de singular.
Un alt mijloc stilistic de fo rmare a substantivelor argotice
singularia tantum este resemantizarea unor cuvinte existente
deja în lexicul limbii române: cașcaval (‛bani’), foc (hașiș), loz
(‛bani’), sîrmă (‛cablu de conectare la internet’; prin extensie,
‛conexiune la internet’ > ‛internet’), ț(e)avă12 (‛cablu de conectare
la internet’; prin extensie, ‛conexiune la internet’> ‛internet’).

12 „Ai probleme, reclam ă la ISP (Internet Service Provider – n.n.), nu ai și îți
merge țeava, asta e!”, Dragoș Nicușor, 8 august 2003, 04:19, www.mail-
archive.com/rlug@lug.ro/msg60589.html.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
177
Odată cu schimbarea semnifica ției, opozi ția de num ăr nu mai are
pertinență lingvistic ă iar rezultatul ob ținut este puternica indivi-
dualizare a în țelesului argotismului, mai ales dac ă se actualizeaz ă
determinarea hot ărîtă de tip familiar, ori alte mijloace de ilustrare
a oralității și afectivit ății: „la o sal ă de biliard m ă gîndesc și eu
mai pe viitor cînd voi avea lozu gros…”13; „dă mașina de toți pereții
să sară băieții cu cașcavalu’, fă-le plîngeri peste plîngeri ”14 etc.
Substantivele care au numai forme de plural dezvolt ă conotativ
ideea de amplificare, de multiplicare [ lovele (‛bani’), parai
(‛dolari’), verzișori (‛dolari’), țoale (‛îmbrăcăminte’)] sau au rolul
de a reflecta și de a marca, în planul formei, atitudini precum
ironia, neîncrederea, sau sarcasmul [ cioace (‛glume’), figuri
(‛mofturi’), strîmbe (‛minciuni’), ștouri (‛sarcasme’) < adj. mișto,
texte (‛baliverne’, ‛vorbărie’)]. De fapt, unele substantive argotice
pluralia tantum sînt dezvolt ări semantice ale unor cuvinte care
sînt preluate din alte vocabulare ( științific, dialectal etc.) și care,
în mod obi șnuit, au forme de singular15, schimbarea de sens
lexical fiind marcat ă stilistic prin suspendarea opozi țiilor
lingvistice și potențarea expresivit ății generate prin realizarea
defectivă a categoriei num ărului. În unele cazuri, anularea
opoziției singular – plural poate fi impus ă constituen ților
substantivali din anumite frazeologisme, precum a face figuri (‛a
face mofturi’, ‛a riposta’), a avea figuri (în cap ) (‛a fi mofturos’),
a băga strîmbe (‛a minți’), a freca la icre (‛a enerva’) dar, alteori,
ea pare determinat ă de însăși identitatea referentului, a șa cum o
demonstreaz ă existența diverselor argotisme substantivale cu
sensul ‛bani’: lovele , parai , verzișori.
Atît substantivele singularia tantum , cît și cele pluralia tantum
pot dezvolta rela ții de sinonimie care includ fie numai argotisme
substantivale defec tive de singular ( texte ), fie numai substantive

13 Fire_dog , 19 noiembrie 2005, 15:52, forum Softpedia.com
14 SoSlow , 14 aprilie 2006, 20:16, forum Softpedia.com
15 De exemplu, figur ă – figuri, strîmb ă – strîmbe, text – texte.

Expresivitatea argoului
178
argotice defective de plural ( cașcaval – loz; sîrmă – ț(e)avă). În
cazul unor no țiuni cu o bogat ă reprezentare lexical ă în argou, se
remarcă dezvoltarea unor rela ții complexe de sinonimie între
substantivele cu realizare defectiv ă a categoriei gramaticale a
numărului16.
Categoria cazului reflectă identitatea distribu țiilor sintagma-
tice în care intr ă substantivul și semnifica țiile – lingvistice și
stilistice – pe care le implic ă, la nivelul enun țului, organizarea
sintactică a elementelor nominale. Din perspectiv ă sintactic ă,
raporturile de coordonare sau de subordonare în care intr ă sub-
stantivul pot ilustra, în anumite situa ții de comunicare, importan ța
procedeelor și mijloacelor sintactice în dezvoltarea expresivit ății
din schimbul familiar de replici. Întrucît valen țele stilistice ale
substantivelor argotice folosite de utilizatorii de internet țin mai
ales de con ținutul semantic și de unele marc ări expresiv-formale,
care nu sînt determinate de cazul în care st ă substantivul, se poate
aprecia c ă flexiunea cazual ă este dublat ă de marcare expresiv ă
numai în anumite contexte comunicative, adic ă predominant în
situațiile de comunicare în care interlocutorii î și pot manifesta
lingvistic st ările afective. În ansamblu, manifestarea acestor tr ăiri
se realizeaz ă printr-o serie de mijloace și procedee lingvistice,
specifice limbii vorbite: apelativele , calificativele peiorative ,
enunțurile brevilocvente , mărcile persuasiunii și morfosintaxa
intensității.
Spre deosebire de celelalte cazu ri, dominate, în principiu, de
raportul semn – semn, cazul vocativ își impune individualitatea
expresivă prin intermediul rela ției semiotice locutor – semn
(adresativ) – interlocutor . Specific ă limbii vorbite, realizarea
vocativului prin substantive folosite cu valoare adresativ ă îndepli-

16 „Spre exemplu, lista cuvintelor care desemneaz ă banii ar putea fi continuat ă cu
multe alte substantive defective de singular sau de plural, cum ar fi: albi,
albișori, boabe , bulșoi, coarjă, denghi , lapți, lămîi, pleavă, scamă etc.”
(Nedelcu, 2002).

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
179
nește, în esen ță, două roluri comunicative: i) un rol pragmatic –
identifică tipul de interac țiune stabilit ad-hoc între protagoni ști
(oficial, informal, familiar, vulgar etc.) și ii) un rol stilistic –
ilustrează atitudinea locutorului fa ță de interlocutor (admirativ ă,
persiflant ă, injurioas ă, ironică). Prin marcare discursiv ă, substan-
tivul în vocativ poate releva raportul comunicativ stabilit între
protagoni știi implica ți în actul de comunicare: amical – „Hai, b ăi,
Dane, să mergem!”; reverențios – „Domnule profesor, cînd
mergeți la congres?”; of icial – „Excelen ța Voastră, cînd ați sosit
la Iași?” etc. Prin marcare expresiv ă, substantivul în vocativ
individualizeaz ă atitudinea emi țătorului față de receptor și față de
cele relatate. În schimbul de replici familiar-argotice dintre utilizatorii de internet, diversitatea apelativelor variaz ă de la
registrul popular la cel vulgar, licen țios. Folosite în vorbirea
populară, unele apelative, formate din substantive prin care se
exprimă grade de rudenie – cum ar fi frățioare , surioară, măiculi
ța
mea etc. – marcheaz ă actualizarea func ției expresive și impun o
afectivitate necondi ționată, de tip absolut, cum este cazul
apelativelor din bocete. În vorbirea familiar ă, de tip urban, aceste
apelative populare au, în principal, rolul pragmatic de a stabili contactul între interlocutori și de a impune conversa ția de tip
informal: „b ăi frate … ce e nebunia asta cu florile?”
17; „Bravo,
vere! Am văzut ca stadionul a fost neînc ăpător. Lumea pe
garduri… etc.”18. Ele sînt îns ă folosite și pentru a marca atitudinea
ironică, chiar sarcastic ă, a emi țătorului fa ță de anumite
evenimente; un argument clar în favoarea acestei interpret ări este
exagerarea, concretizat ă textual, prin cumul de m ărci ale afectivit ății
(„da, fratelo , e belea! Să moa’ă familia mea din Germania! Ce
geaca mea vă agitați atîta?”19) sau prin parafrazarea unor
frazeologisme ale intensit ății superlative ( prost de d ă în gropi –

17 bubalus , 26 februarie 2006, 12:18, forum Softpedia.com
18 Oribilul Mosh , 1 septembrie 2002, 18:01, forum FanClub.ro
19 Mir, 24 august 2001, 14:16, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
180
„dumă: ești deștept frate de-ți trebuie o scar ă ca să ai cu ce s ă ieși
din gropile în care dai”20).
Tot ca m ărci ale conversa ției amicale sînt folosite și substan-
tive precum bătrîne , jupîne , maestre , moșule, tataie etc. La polul
opus se afl ă o serie de apelative peiorative sau chiar injurioase,
folosite pentru a ilustra tocmai animozit ățile și conflictele verbale
dintre interlocutori: lache flau șat21, jaf penal22, fraier coclit23 etc.
În unele dintre aceste cazuri, folo sirea apelativului determinat de
un epitet adjectival cu sens de superlativ absolutizeaz ă conotațiile
negative ale adresativelor. Ocazional, derivarea cu sufixe augmen-
tative sau diminutivale genereaz ă apelative cu grad ridicat de
expresivitate: muilă24, bovan25, păcălici26 etc.
Gradul maxim de expresivitate al apelativelor în vocativ se
dezvoltă prin întrebuin țarea unor invective substantivale ob ținute
prin conversiunea substantival ă a unor participii verbale și folosite
adesea în enun țuri exclamative: avortatule, coclitul e, complexatule,
deshidratatule, disperatule, explodatule, g ăuritule, spartule etc.
Plasticitatea imagistic ă a acestor crea ții lingvistice metaforice
reflectă, deopotriv ă, performan ța lingvistic ă a vorbitorilor și tendința

20 Bogdan Parfene , 30 martie 2005, 19: 06, forum Softpedia.com
21 „domnule str8 ia și tu reviste de tuning și ai să vezi pe ce ma șini sînt puse
aceste jante: audi tt, pasat, golf 4 și dacă v r e i l e p u i și pe dacie, b ăi plapumă
pișată sau lache flau șat ce ești”, bmw , 29 martie 2006, 17:05, forum 4tuning.ro
22 „ia calul meu și umblă fă jaf penal ”, San Blass , 12 martie 2004, 22:34, forum
Ziua.ro
23 „Nu toți sîntem a șa… fraier coclit ce ești…” D3monz , 11 aprilie 2005, 21:24,
forum Linkmania.ro
24 „bai muilă, crezi că dacă ești în america e ști în siguran ță?” mutantu, 31
ianuarie 2005, 12:54, forum muzica9.ro
25 „Băi bovane , ce dracu știi de politichie de expectorezi a șa dobitocii… se vede
că ești doar un tonetar am ărît”, dacman , 12 august, 2004, 12:59, forum Ziua.ro
26 „dute dracu pe un site ȘCOLAR al unor licee și scrie acolo și laudăte acolo cu
școlăriile tale coco șatule… pîrlitule, scla vule, femeio, ratatule, păcăliciule ,
cîcîcio, na șparliule, f ătălăule, rahiticule, deformatule, complexatule, limitatule” ,
claudinio , 13 martie 2006, 19:54, forum apropo.ro

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
181
de a avea o exprimare necenzurat ă, prin înc ălcarea deliberat ă a
normelor polite ții conversa ționale.
Calificativele peiorative sînt unitățile și structurile lingvistice
expresive prin intermediul c ărora emițătorul caracterizeaz ă, în
manieră subiectiv ă, lumea extra-lingvistic ă. În planul sensului,
aceste fapte de limb ă sînt marcate expresiv prin tr ăsătura stilistic ă
[+ ironie], dezvoltat ă fie prin mijloace lexical-formative, fie prin
asocieri sintagmatice. Varietatea calificativelor peiorative de tip
nominal sugereaz ă că, pentru utilizatorii de internet, întrebuin-
țarea anumitor termeni argotici se încadreaz ă, pe de o parte, în
fenomenul mai larg al modei lingvistice, iar, pe de alt ă parte,
corespunde unei perspective critic e asupra lumii. În unele califi-
cative substantivale, folosite ocazional și ca apelative, conota ția
peiorativă se realizeaz ă metaforic: afafic (‛fraier’), caterincă
(‛bătaie de joc’), cheag (‛bătrîn’), cocalar (‛fraier’), martalog
(‛fraier’), măscări (‛baliverne’), mutant (ă) (‛persoană urîtă’),
papagal (‛fraier’), petardă (‛bagatelă’, ‛ființă fără personalitate’),
texte (‛baliverne’), trompetă (‛fraier’) etc.
Alte calificative nominale se dezvolt ă prin diferite mijloace
lexical-formative sau sintactice, conota ția peiorativ ă fiind rezulta-
tul unei suprapuneri de marc ări. Derivarea progresiv ă este cel
mai productiv mijloc de constituire a calificativelor peiorative
nominale: bulache (‛fraier’), dilimache (‛nebun’), manelar
(‛ascultător de manele’), țepar (‛escroc’), abureală (‛minciună’),
mînăreală (‛escrocherie’), mufarină (‛figură’), carmolist (‛bețiv’),
habarnist (‛neștiutor’), traseistă27 (‛prostituat ă’), pocnitoare
(‛femeie urît ă’) etc.
Sub aspectul formal al acuzativului prepozi țional se dezvolt ă
un număr mare de sintagme, formate din constituen ți adjectivali
și substantivali, prin care se descrie înf ățișarea unei persoane: față

27 În stilul publicistic, sintagma traseism politic desemneaz ă oportunismul
politicienilor care trec dintr-un partid în altul, f ără a ține cont de diferen țele
ideologice dintre grup ările politice.

Expresivitatea argoului
182
de spate28, față de spart borcane29, față de bidon turtit30, față/
mutră de împins vagoane31. În plan semantic, aceste sintagme ale
portretizării, întrebuin țate adesea și ca apelative, cap ătă expresi-
vitate prin antonimie lexical ă (față – spate ), prin imagini ale
deformării (bidon turtit ) sau prin conversiunea sintactic ă a unor
circumstan țiale consecutive, cu semnifica ție de superlativ ( de
spart borcane , de împins vagoane ). Sub aparen ța acuzativului
prepozițional, expresivitatea acestor calificative peiorative se
dezvoltă printr-un procedeu figurativ, dar semnifica ția din planul
de adîncime este transpus ă în planul de suprafa ță al enunțului prin
„relația” de dependen ță dintre un regent substantival și un
determinant nominal. A șadar, unitatea semantic ă a acestor structuri
formate numai aparent din atribute care determin ă termeni
precum cap, creier , minte contribuie la impunerea tr ăsăturii
semice [– inteligen ță] printr-un contrast metaforic sau comparativ
care eviden țiază aspectul calitativ sau can titativ. Actualizarea, cu
grad maxim de individualitate, a unor contexte expresive, precum
«CAP + PREP . DE + DETERMINANT SUBSTANTIVAL »32, «CREIER +
ADV. REL. CÎT + DETERMINANT NOMINAL » sau « MINTEA + ADV .
REL. CÎT + ART. NEHOT . O + SUBSTANTIV », genereaz ă apariția unor
elemente lexicale comp lexe, care ilustreaz ă cîmpul semantic al

28 „Apoi o epav ă de tip, cu față de spate , fără bani sau alt sprijin îmi zice mie c ă
de ce nu am dansat”, max003 , 28 martie 2004, 20:27, forum computergames.ro
29 „Iese Smendre din cort cu o față de spart borcane … ceva de genu… «ce ave ți
mă? Lăsați-mă să dorm… urî ților!»”, http://finity.r2.ro/blog/index.php?/archives/
33-2004-0514-16-Masivul-Cozia-Pausa-Cupa-Vanturarita-2004.html
30 „În realitate îns ă sînt niște urîți, cu față de bidon turtit , cu creier cît o nuc ă”
Akm , 4 ianuarie 2004, 07:01, forum prieteni.ro
31 „eu prefer s ă văd un rocker decît un manelist cu față de împins vagoane ”,
ambrozi , 6 aprilie 2005, 13:48, forum kappa.ro
32 Creațiile lingvistice formate pe baza acestui context expresiv sînt folosite
adesea ca apelative, caracterul umoristic sau ironic fiind dezvoltat, în plan
semantic, prin complexitatea opozi țiilor semice dintre determinat și determi-
nant, care au ca efect stilistic în țelegerea lipsei de inteligen ță prin metafore ale
materialit ății.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
183
PROSTIEI : cap de cret ă, cap de font ă, cap de gum ă, cap de musc ă,
cap de radier ă, cap de tabl ă etc.; creier cît o boab ă, creier cît o
gămălie de ac , creier cît o ceap ă degerată, creier cît o pietricic ă
etc.; mintea cît o m ărgică, mintea cît o nuc ă, mintea cît o alun ă,
mintea cît o coac ăză, mintea cît o m ăslină, mintea cît o cutie de
chibrituri etc. Astfel de calif icative peiorative arat ă că unitatea
semantică se constituie, uneori, pe baza unor distribu ții sintag-
matice cu un poten țial expresiv remarcabil.
În schimburile de replici între utilizatorii de internet, unele
enunțuri realizate prin substantive înso țite de determin ări posesive
reflectă nu numai convergen ța dintre inten țiile reflexive și cele
tranzitive (vezi Vianu, 1968: 32-35) ale protagoni știlor, ci și
dorința de a evita obscenitatea, prin folosirea eufemismului.
Astfel de enun țuri marcheaz ă stilistic starea afectiv ă de moment a
protagoni știlor implica ți în actul de comunicare și sînt introduse
de pronume sau adverbe in terogativ-relative (ce, cum, cît, unde),
în funcție de context. Lipsa de continuitate semantic ă dintre
aceste structuri lingvistice și ceilalți constituen ți sintagmatici ai
unei replici, în raport cu care dezvolt ă o relație de inciden ță, este
un argument în favoarea ideii c ă aceste elemente de limb ă țin de
planul enun țării, nu de cel al enun țului. Prin urmare, astfel de
sintagme pot fi considerate „adaosuri” a c ăror relevan ță afectivă
este susținută de actualizarea func ției expresive: „Acum sigur c-o
să mă întrebați: Da’ cine basca mea mai ești și tu?”33; „cine pana
mea să se ducă de bună voie în armat ă?”34; „ia’ți în pana leului
căciula….”35; „Și nici măcar nu m-a pus domnul Rakoczi ăsta (sau
cum pălăria mea îl cheam ă) în poll [sondaj de opinie – n.n.]”36;
„Bă, urîtule, nu EU am pornit thread-ul, ce pixul meu nu

33 Florin , 23 martie 2005, 19:54, forumul cronicaromana.ro
34 mitică, 29 aprilie 2006, 02:47, comentariu electronic la articolul „Vasluienii
fug de armat ă”, publicat în cotidianul Adevărul, nr. 4917, din 29 aprilie 2006.
35 h11angel , 1 iulie 2005, 18:35, forum linkmania.ro
36 MariusTR , 21 martie 2006, 14:47, forum onlinesport.ro

Expresivitatea argoului
184
înțelegi?”37; „Băi energo [porecla interlocut orului – n.n.], tu vrei
să te distrezi moca, ce pușca mea …”38.
Uneori, specificul unor astfel de construc ții lingvistice se
dezvoltă sub acțiunea func ției ludice: „dac ă nu ești V atunci cine
hoola loola piloola mea ești?”39. După cum se poate observa din
exemplele citate, elementele suprasegmentale (intona ție, accent),
specifice vorbirii, sînt redate în scris prin enun țuri asertive,
exclamative sau interogativ-retorice.
Mărcile persuasiunii se actualizeaz ă în textele utilizatorilor de
internet printr-o serie de enun țuri de tip exclamativ (cu valoare
interjecțională), aflate în rela ție de inciden ță cu alte enun țuri din
text. Aceste unit ăți sintactice au dublu rol: de a convinge receptorul
de veridicitatea afirma țiilor emițătorului și de a ilustra starea de
spirit a locutorului. Din punct de vedere semantic, astfel de
enunțuri se încadreaz ă în categoria jur ămintelor, formul ări invo-
cative cu un caracter solemn, prin care emi țătorul se angajeaz ă să
rostească adevărul sau s ă respecte anumite precepte, specifice
statutului asumat prin depunerea jur ămîntului.
Din punct de vedere lingvistic, jur ămintele (specifice culturii
populare orale) se încadreaz ă în fenomenul mai larg al tabuului,
prin credin ța că nerespectarea restric ției pe care vorbitorul și-o
asumă în mod solemn, ar putea atrage mînia și pedeapsa divin ă.
În timp, prin atenuarea tr ăsăturii semice fundament ale [+ sacr alitate],
caracterul ezoteric al jur ămîntului a fost înlocuit de unul solemn,
specific unor formul ări care se încadreaz ă actualmente în stilul
administrativ-juridic (depunerile de jur ămînt). În vorbirea fami-
liară, de tip urban, jur ămîntul a devenit o marc ă a persuasiunii,
prin punerea în prim-plan, de c ătre vorbitori, a componentei
semice [+ afectivitate]. Prin interac țiunea celor trei seme, [+
sacralitate], [+ solemnitate], [+ afectivitate] jur ămintele cap ătă

37 bazac , 8 decembrie 2004, 16:32, forum fanclub.ro
38 PigBrother , 24 februarie 2001, 23:45, forum computergames.ro
39 dințosul, 22 martie 2006, 23:10, forum cotidianul.ro

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
185
virtualități stilistice complexe, prin care se poten țează pertinența
oralității. Spre exemplu, în comediile lui Caragiale, afectivitatea
exagerată, caricatural ă a personajelor, ilustrat ă uneori prin jur ă-
minte, are rolul stilistic de a cont ribui la sublinierea ironiei ca
modalitate de constituire a comicului și a construc ției de caractere.
Ca marcă afectiv-persuasiv ă, jurămîntul apare adesea în vorbi-
rea de tip urban și în schimburile de replici între utilizatorii de
internet, îns ă expresivitatea acestor enun țuri se dezvolt ă prin
modificarea specificului rela ției de interdependen ță dintre subiect
și predicat, pentru a sublinia iron ia, parodia sau umorul. În strîns ă
legătură cu întrebuin țarea argoului în interac țiunile verbale prin
intermediul internetului, valorile stilistice ironico-umoristice ale
unor jurăminte se dezvolt ă prin cîteva procedee de modificare a
legăturii sintactice dintre constituentul verbal și constituentul
nominal:
a) dezacord: „Gicule, să moară eu dacă te mint, cînd v ăd că
unii e așa de proști, care nu are moral ă și limite etice, nu e-n
stare să gîndeasc ă pentru ei, m ă întristez subit. Adic ă
brusc”40.
– emfază sintactică: „intrați acolo să moară veta … așa ceva
nu se poate… nu-i adev ărat”41;
b) subiect exprimat prin substantive comune care denumesc
grade de rudenie: „s ă moară tata dacă nu ești tare fratimiu…
ține-o tot a șa și enerveaz ă-i pe fraierii ăștia care se atac ă în
halu ăsta”42; „Ăsta face mi șto de noi, să moară mama !”43;
„Gicule frate să moară copii mei știu că nu ai să îmi răspunzi

40 Joe Averagescu , 2 februarie 2006, http://vad.dublu.ro/gica_contra.php?
pagina=13
41 Sh0rty , 10 februarie 2006, 12:30, forum Softpedia.com
42 anonim , http://www.e-dragoste.ro/texte-de-dra goste/Povesti-de-dragoste/ articol
484.html
43 Lemurian Baraglandina , 11 mai 2006, 0:46, comentariul la articolul
America, „lupul cel r ău”, autor Jacqueline Prager, publicat în Evenimentul
Zilei, 11 mai 2006, edi ția electronic ă www.evz.ro

Expresivitatea argoului
186
la întrebare ca s ă nu te faci de [vulgar – n.n.] dar să moară
familia mea de nu te bat de te distrug definitiv dac ă nu îmi
răspunzi”44;
c) subiect exprimat prin substantiv propriu: „îl știu pe primar,
vila fostului primar, dar să moară Veta … Loganul t ău nu-l
știu!”45; „îi rup capoo să moară geta !”46; „să moară jiji
[Gigi – n.n.] dac ă nu împu șc nici un taliban m ă las de
Counter-Strike”47;
d) subiect frazeologic: „r ăzvane, scuz ă-mă te rog frumos, îns ă
acum un an scriai cu mai mult bun sim ț, mai frumos. tot
afon, însă nu băteai cîmpii cu atîta elan, c ă mă înspăi-
mîntezi (subl. expeditorului), să moară capra vecinului
dacă te mint”48;
Din paradigma verbului a muri , conjugat la modul conjunctiv,
timpul prezent, se folosesc mai ales formele de singular ale
persoanei I („ Să mor eu dacă înțeleg «arta de dragul artei» sau
înșelatul ca s ă văd dacă mai pot”49) și a II-a („ să mori tu? am
vorbit la RAR de 1500 de ori pe treaba asta!!!!!!!”50) și nu se
întrebuințează formele de plural.
Există și situații de comunicare în care marcarea persuasiv ă se
realizează cu ajutorul unor verbe reflexive, fapt care determin ă
formarea unor structuri lingvistice ironico-umoristice prin care
expeditorul mesajului î și exprimă fie mirarea, fie presupusa
uimire fa ță de ceea ce afirm ă, încercînd s ă-l conving ă pe desti-
natar de valoarea asertiv ă a opiniei sale:

44 bubulan , 18 septembrie, 2005, forum intitulat Arhiva lu Nea’ Gicu po ștașul,
www.beatmort.ro
45 algor , 9 februarie 2005, 22:36, forum daciaclub.ro
46 blondu , 17 iunie 2005, 13:40, forum pardafklan.3xforum.ro
47 Dark Sowl , 15 ianuarie 2003, 11:45, forum level.ro
48 gabuba , 28 februarie 2005, 20:49, forum fanclub.ro
49 mufă, 23 martie 2006, 11:47, forum Softpedia.com
50 GTturbo , 27 februarie 2002, 21:11, forum computergames.ro

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
187
i) a-și băga: „Nanuka, să mor de viu dacă te înțeleg: unele poze
le prelucrezi în foto șop de să-mi bag picioarele dacă mai
pricep ceva din ele, altele (cum sînt cele expuse de curînd)
nici măcar nu le r ăsucești. oricum, a treia poz ă este cea mai
cul.”51; „cum era site-ul ăla cu capacitatea. Să-mi bag
piciorul dacă anu trecut am în țeles ceva din site-ul ăla…”52;
„să-mi bag cracii ce muncă de titan, mi-a luat o droaie s ă îi
adun și ei dispar a șa puf deodat ă”53;
ii) a-și bate : „eu nu m ă omor dup ă bomboane, dar am mîncat
niște bomboane nem țești de ment ă cu interior de ciocolat ă
amăruie. să-ți bați copiii !!”54;
iii) a-și da: „Cît de tare, b ăi nene, festival numai de hip-hop, și
nu în Fran ța, în Germania, care au un hip-hop dezvoltat, ci
în Cehia, în Europa de Est. Să’ți vină să’ți dai palme , ăștia
fac festival de hip-hop, …”55;
iv) a-și trage : „Păcat… să-mi trag nervii dacă solenza nu ar
fi putut s ă fie o ma șină extrem de reu șită”56; „Ce bestial e
kit-u’… să-mi trag palme … care-mi d ă și mie un A3???… s ă
îl modific ca aici??”57; „Să-mi trag una , parcă ar fi ceva
secret, așa greu dai de b ăieții ăștia”58.
În general, aceste enun țuri incidente, exclamative sau intero-
gative, se apropie de identitatea expresiv ă a interjec ției zău, fapt
ce sugereaz ă că aceste unit ăți au rolul de a exprima intensificarea
afectiv-expresiv ă.
Realizarea superlativului prin elemente substantivale se înca-
drează în ansamblul de mijloace morfo-sintactice folosite de

51 baixinho © , 25 aprilie 2006, 01:03, forum fanclub.ro
52 PET , 4 iunie 2003, 16:30, forum hattrick.computergames.ro
53 gaga , 28 ianuarie 2005, 13:33, forum fanclub.ro
54 cri cri_d’Amour , 15 august 2004, 21:30, forum hanuancutei.com
55 gizzo , 13 august 2004, 17:58, forum fanclub.ro
56 sod, 21 martie 2005, 21:06, forum daciaclub.ro
57 Drako4Life , 19 aprilie 2006, 20:49, forum 4 tuning.ro
58 valyx , 8 septembrie 2004, 13:31, forum computergames.ro

Expresivitatea argoului
188
vorbitorii limbii române pentru a exprima intensitatea adjectival ă
sau adverbial ă. Pe lîngă folosirea unor procedee deja cunoscute
(vezi Stoichi țoiu-Ichim, 2001; Zafiu, 2001; Baciu Got, 2006),
precum structurile tautologice «s ubstantiv + de + substantiv»
(marfă de marfă, bunăciune de bun ăciune , fraier de fraier etc.)
sau structurile formate prin reluarea genitival ă a substantivului,
adesea provenit din adjectiv ( șmecherul șmecherilor , fraierul
fraierilor , duma dumelor , vrăjeala vrăjelilor etc.), utilizatorii de
internet preiau din limba vorbit ă și alte mijloace analitice de
marcare expresiv ă a superlativului:
1) sintagme ale cantit ății sau calit ății, de tipul « art. nehot. +
subst. comun + de »: un cazan de (mașină), o căruță de (bani), un
jaf de , o panaram ă de, o spinare de , o vrăjeală de. Majoritatea
acestor perifraze (locu țiuni adjectivale) ilustreaz ă mai ales nemul-
țumirea expeditorilor de mesaje, fa ță de calitatea unor produse de
consum (autoturisme, aparatur ă electrocasnic ă) sau a unor
produse intelectuale (progr ame de calculator, muzic ă, filme).
Specificul acestor structuri analitice const ă în rela ția de
dependen ță a unui nume, fa ță de un alt substantiv ale c ărui valori
conotative, adesea de tip peiora tiv, contribuie la actualizarea
superlativului: cazan , jaf, panaramă, vrăjeală. În cazul sintag-
melor cantit ății, intensitatea superlativ ă se realizeaz ă apreciativ,
prin elemente nominale care evoc ă lumea rural ă (gîrlă, căruță,
spinare ) și a căror semnifica ție este transferat ă constituentului
atributiv al sintagmei, fapt ce determin ă, în plan formal, apari ția
acordului prin atrac ție: „Sînt deja o spinare de români în foame
de bani pe acolo”59.
2) sintagme modale , de tipul « la + subst. comun »: la
caterincă, la derută, la fereală, la mangleal ă, la panaram ă, la
plesneală, la pocneal ă, la prosteal ă, la trosneal ă, la vrăjeală.
Aceste structuri lingvistice sînt întrebuin țate pentru a exprima fie
caracterul aleatoriu, lipsit de finalitate al unei ac țiuni verbale, fie

59 web_master , 2 martie 2006, 12:16, forum acasa.ro

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
189
spontaneitatea sau lipsa de premeditare în momentul implic ării
într-un anumit eveniment. Cele mai multe dintre ele pot fi consi-
derate sinonime ale locu țiunii adverbiale modale într-o doar ă.
Unele perifraze sînt folosite și în stilul publicistic, pentru a pune
în lumină atmosfera de nep ăsare sau lipsa de profesionalism a
autorităților: „Trebuie îns ă să luăm în calcul și varianta în care
declarația lui Blaga nu cumva a fost aruncat ă la plesneal ă”60;
„măsurile luate la plesneal ă de guvern, pentru gîdilarea pe burt ă a
sinistraților la telejurnalul de sear ă, aduc pu țin cu gestul m ărini-
mos de a-i ajuta pe b ătrîni să traverseze strada pe ro șu”61.
3) sintagme ale intensit ății de tipul « în + subst. comun »: în
demență, în disperare , în draci , în neștire, în prostie (vezi și
Zafiu, 2001: 246-248). Din punctul de vedere al semnifica ției,
aceste structuri analitice nominale cu valoare adverbial ă exprimă
consecința posibilă a desfășurării unei ac țiuni, după cum o demon-
strează convertirea lor în circumstan țiale consecutive cu realizare
propozițională. Valențele expresive deosebite ale acestui mecanism
de semnificare sînt eviden țiate prin utilizar ea acestor tipuri de
construcții în diferite registre stil istice (colocvial, publicistic):
i) în demență – a înnebuni : „încă nu am prins decît slow-ul pe
care îl dă MTV-ul în demen ță”62 – „Dar jur c ă am căutat
melodia asta de am înnebunit ”63;
ii) în disperare – a dispera : „Primarul Macovei caut ă în
disperare basculante”64 – „am c ăutat de- am disperat

60 Ștefan Onica , articolul „Ce are Blaga cu asigur ările?”, publicat în cotidianul
Adevărul, nr. 4923, sîmb ătă, 6 mai 2006, edi ția electronic ă www.adev ărulonline.ro
61 Mircea Dinescu , articolul editorial „Ora vînatului mic”, publicat în cotidianul
Gîndul , nr. 67, miercuri 20 iulie 2005, edi ția electronic ă www.gandul.info
62 Adi [CG] , 31 august 1999, 09:29, forum computergames.ro
63 K-lypso , 22 iunie 2005, 13:54, forum Softpedia.com
64 Tudorel Gl ăman, articolul „Au venit ajutoareleeee!”, publicat în cotidianul
Gîndul , nr. 76, sîmb ătă, 30 iulie 2005, edi ția electronic ă, www.gandul.info.

Expresivitatea argoului
190
versiunea 3.5 deoarece și mie mi se blocheaz ă pc-ul cu
versiunea 3.6”65;
iii) în draci – a-l lua dracii : „La urma urmelor, nici primul
Beta de Warcraft III, jucat în draci pe internet, nu a fost
tocmai oficial…”66 – „Dependen ță totală frate!!! M-am jucat
de m-au luat dracii ”67;
iv) în prostie – a prosti : „L-am jucat în prostie și îmi salvam
poziția cu grijă”68 – „Hehe și eu sînt super împ ătimit. Le-am
jucat toate versiiunile de am prostit ”69.
O scurtă analiză comparativ ă a exemplelor citate relev ă că
sintagmele nominale reflect ă intensificarea, prin exagerare, a
duratei și continuit ății desfășurării acțiunii verbale ( dă… în
demență, caută în disperare , jucat în draci , l-am jucat în prostie ),
în timp ce predicatele realiz ărilor propozi ționale, al c ăror conținut
semantic este de natur ă afectivă, scot în eviden ță devenirea, adic ă
percepția trecerii de la o ipostaz ă comportamental ă „normală”, la
una considerat ă „anormal ă” (de am înnebunit , de-am disperat , de
m-au luat dracii , de am prostit ).
Adjectivul . În strînsă legătură cu expresivitatea elementelor din
alte clase lexico-gramaticale, adjectivele argotice reflect ă
individualitatea stilistic ă a schimbului de replici între utilizatorii
de internet. La nivel sintactic, particularit ățile formale și semantice
ale realiz ării raportului de dependen ță substantiv – adjectiv
subliniază materializarea, în enun ț, a perspectivei pragmatice în
care se înscriu protagoni știi actului de comunicare fa ță de
semnele limbii. În țeles ca manifestare activ ă a relației între
tranzitivitatea și reflexivitatea comunic ării, raportul locutor –
semn se concretizeaz ă în trăsăturile expresive ale enun țurilor, pe

65 razzvann , 19 aprilie 2006, 12:10, forum Softpedia.com
66 Stokky , 6 ianuarie 2004, 18:38, www.jucaushii.ro
67 Rookie Boss , 28 decembrie 2004, 14:38, forum computergames.ro
68 ddiac , 26 ianuarie 2003, 12:08, forum level.ro
69 Aragorn , 25 aprilie 2002, 17:58, forum fanclub.ro

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
191
care „le face mai apte nu numai de a transmite știrile despre
anumite st ări de lucruri, dar și despre chipul în care le vede și le
simte acel care vorbe ște, produce adic ă fapte de stil” (Vianu,
1968: 48). În interiorul acestui raport, poten țialul expresiv al
adjectivelor se dezvolt ă prin viziunea vorbitorului asupra obiectului
comunicării și este determinat de dou ă aspecte principale: carac-
teristicile de ordin sti listic în organizarea opozi țiilor interne din
cadrul categoriei gramaticale a intensit ății, definitorie pentru
clasa adjectivelor (Irimia, 1997:89) și trăsăturile stilistice dezvoltate
prin resemantizare, proces funda mental de generare a semnifica-
țiilor argotice. Aceast ă împărțire are doar justificare metodologic ă,
deoarece, în întrebuin țarea limbii, constituirea semnifica țiilor este
posibilă numai prin solidaritatea dintre form ă și conținut.
Dezvoltarea expresivit ății prin mijloace de natură semantică este,
într-o anumit ă măsură, condiționată de specializarea no țională a
argoului. Majoritatea cuvintelor și sintagmelor adjectivale argotice
sînt folosite pentru a caracteriza plusurile sau minusurile calitative
ale obiectelor, întîmpl ărilor și ființelor din lumea extralingvistic ă,
insistîndu-se asupra exceselor sa u lipsurilor care individualizeaz ă
componentele lumii, în raport cu un presupus standard de
normalitate și armonie func țională, pe care fiecare vorbitor îl
intuiește, la care se raporteaz ă și pe care îl exprim ă diferit.
Clase de adjective . În general, argotismele adjectivale pot fi
grupate în dou ă mari clase semantice: cele care exprim ă atitudi-
nea admirativ ă sau peiorativ ă față de componentele lumii ( bestial ,
criminal , demențial, genial , mortal , fumat , penal , răsuflat etc.) și
cele folosite pentru a caracter iza lingvistic diversitatea uman ă,
din punct de vedere fizic [ așchilopat (‛slab’), boccie (‛urîtî’),
nașparliu (‛urît’) etc.], afectiv [ crizat (‛nebun’), vesel (‛nebun’),
dus (‛nebun’), chetros sau chitros (‛hain’) etc.], intelectual [ doxat
(‛deștept’), paralel (‛neștiutor’) ], comportamental [ cool (‛în ton cu
moda’), fițos [’mofturos’], scîrțar (‛zgîrcit’), de comitet (‛sociabil’),
torpilat (‛beat’) etc.] sau al prestan ței fizice și sociale [ giorno

Expresivitatea argoului
192
(1. ‛prezentabil’; 2. ‛finuț’), macho (‛cuceritor’), periculos (‛între-
prinzător’), greu (‛bogat’), meseriaș (‛competent’)].
În formarea adjectivelor sînt utilizate procedeele interne și
externe de îmbog ățire a vocabularului: derivare: bunoacă < adj.
bun + suf. – oacă; scîrțar < interj. scîrț + suf. – ar etc.; conver-
siune: adjective proven ite din participii ( bazat, crizat, dus, fumat,
torpilat etc.) și adjective provenite din alte p ărți de vorbire70
(bîtă, meserie, marf ă, tătic, tatăl lor etc.); împrumut: cașto, cool,
giorno, macho etc.
În opoziție cu limba literar ă, norma argotic ă admite o serie de
realizări care pot fi considerate gre șeli de limb ă din punctul de
vedere al specifica țiilor prescriptive ale normei academice. Drept
urmare, cea mai important ă particularitate a unor adjective
încadrate în prima clas ă semantic ă este actualizarea categoriei
gramaticale a intensit ății pentru unele elemente adjectivale
„incompatibile cu gradualizarea însu șirii pe care o exprim ă”
(Irimia, 1997: 92): criminal , demențial, genial , mortal etc. În
unele enun țuri, o parte din aceste adjective preiau rolul func țional
al morfemului de superlativ absolut: „motivul e demențial de

70 Aceste structuri lingvistice intr ă în componen ța unor structuri verbale analitice
formate din «verbul a fi + element nominal». În marea majoritate a contextelor,
elementele nominale ale acestor sintag me sînt utilizate ca adjective sau ca
intensificatori adjectivali, putîndu-se considera c ă, în plan semantic, se realizeaz ă
conversiunea de la semnifica ția descriptiv ă, de tip substantival, la cea
calificativ ă, de tip adjectival:
– „evident c ă-s bîtă în linux”, Mosotti , 21 iulie 2005, 14:52, forum
Softpedia.com;
– „Tare faza asta cu ceasul. Meserie . Să văd cum o pun în aplicare”, Cristist50 ,
23 aprilie 2005, 23:53; – „Unu c ăuta, în func ție de IP-uri, care ce avea shareuit, și celălalt „bunghea”
parola. Super-marf ă, doar că au scos ăștia XP’u ăsta afurisit”, Immortal , 27
ianuarie 2004, 00:32, forum Softpedia.com; – „sony e un writer… Teac e un writer mai bun… Pletorax e tatăl lor”, v3I0, 17
octombrie 2003, 19:06, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
193
haios…”71, dezvoltînd identitatea stilistic ă de intensificatori
adjectivali.
Ocazional, modelarea semantic ă determin ă un număr foarte
restrîns de adjective cate goriale (Irimia, 1997: 82) s ă treacă în
clasa adjectivelor calificative, concomitent cu actualizarea cate-
goriei gramaticale a intensit ății: „burvi, dup ă cum joci, chiar și
eu, unul din cei mai penali șahiști de pe forum și din univers, te-
aș putea căpăci…”72.
Expresivitatea elementelor lingvistice din cea de-a doua clas ă
semantică este ilustrat ă de adjectivele argotice utilizate pentru a
exprima varietatea tipologic ă umană prin antiteze semice de tipul
[+/– frumos], [+/– inteligent], [+/– competent] etc. Aceste
opoziții se materializeaz ă într-o diversitate lexical ă organizat ă
prin relații de polisemie, omonimie, sinonimie și antonimie. De
pildă, contrastul dintre cîmpul INTELIGEN ȚEI și cel al PROSTIEI se
dezvoltă prin antonimie no țională, dar constituen ții lexicali ai
celor dou ă cîmpuri pot dezvolta, în anumite contexte, rela ții de
sinonimie. În schimbul de replici dintre internau ți, calificativul
noțional INTELIGENT este ilustrat, de termeni precum bazat, bengos,
doxat, meseria ș, profi, tare în timp ce calificativul no țional PROST
este eviden țiat prin adjective de tipul habarnist, ofilit, obosit,
palid, paralel etc. Polivalen ța expresiv-func țională a acestor
adjective determin ă polisemia contextual ă, mai ales în cazul
termenilor apreciativi, care pot primi tr ăsături semice noi. Astfel,
pe lîngă sensul (‛deștept’), bazat, bengos, meseria ș sau tare mai
pot însemna și (‛competent’), ( ‛șmecher’)73, (‛bogat’) etc., în
vreme ce ofilit, obosit, palid caracterizeaz ă lipsa de personalitate

71 Lou, 25 august 2001, 12: 39, forum Softpedia.com
72 Mosotti , 14 septembrie 2004, 08:12, forum Softpedia.com
73 „Lasă că tu stai în P ța Romană și ești smardoi bazat ” Aquashark , 4 martie
2001, 09:36, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
194
sau de ini țiativă, printr-o varietate de semnifica ții contextuale
precum (‛timid’), (‛anost’)74 etc.
Alteori, unele adjective, incluse în cîmpul no țional DEȘTEPT ,
ajung să desemneze, în manier ă admirativ ă, calitatea unor
componente („caut și eu un internet caffe în Bucure ști, dar nu
ceva de col țul străzii … mai exact, cel mai tare , mai bengos , mai
bine pus la punct”75) sau evenimente ale lumii („mi se pare o faz ă
prea tare să se dezbrace atî ția tîmpiți”76). Prin urmare, acest tip
de polisemie contextual ă favorizeaz ă actualizarea unei veritabile
semantici a vagului, instituit ă prin trăsături semantice cu grad
înalt de abstractizare, de tipul [tipic] – [atipic], în jurul c ărora se
organizeaz ă un întreg ansamblu de opozi ții semice care reliefeaz ă
viziunea argotizan ților asupra componentelor lumii: [+/– frumos],
[+/– inteligent], [+/– competent], [+/– îndr ăzneț], [+/– înst ărit] etc.
Categoria gramatical ă a intensit ății este exprimat ă printr-un
ansamblu eterogen de procedee li ngvistice de tip fonetic (Baciu
Got, 2006: 118-122), mo rfologic, sintactic sau lexical, care primesc
marcare stilistic ă, pentru a ilustra subiectivitatea emi țătorului, per-
spectiva personal ă din care acesta descrie lumea extralingvistic ă.
În schimburile de replici între utilizatorii de internet, categoria
intensității se manifest ă printr-o mare diversitate de mijloace
sintetice și analitice întrebuin țate de vorbitori pentru a exprima
superlativul excesiv și absolut (Irimia, 1997: 91), aspect care se
încadreaz ă într-un fenomen semantic mai larg, hiperbolizarea.
Forma de pozitiv , nemarcat ă de morfeme ale categoriei
intensității, se distinge prin expresivitatea semantic ă a unor
termeni sau prin ansamblul de rela ții și fenomene sintactice de tip
oral (tautologii, elipse etc.), în care intr ă adjectivul, ocuren țe
frecvente avînd adjectivele cu func ția sintactic ă de atribut sau ca

74 „măi, se adună un grup de cheaguri, de moșnegi ofiliți, sifilitici și pun ei istoria
pe noi temelii…” DXN , 17 august 2001, 15:31, forum Softpedia.com
75 Parise , 3 septembrie 2004, 22:11, forum Softpedia.com
76 G_Unit_Soldier , 28 februarie 2005, 15:45, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
195
nume predicative: „E Borgia băiat de băiat? este… E Borgia
bulănos? este…”77; „o știu de undeva… bunoacă dar prea porno-
grafică (atitudinea, ea, fizicu’, tot) pentru mine”78; „@cipone –
așteptam replica ta. din p ăcate e subțire”79; „Sînt deschis la
propuneri și idei crețe”80; „cum am mai spus e posibil s ă cazi în
penibil dac ă începi cu ni ște faze răsuflate , expirate gen «ce bine
arăți azi!»”81.
După cum se observ ă din exemplele citate, expresivitatea acestor
adjective calificative este determinat ă de: 1) sensurile cuvintelor
din care s-au format (adj. bulănos < subst. bulan (‛noroc’) + suf. –
os); 2) sufixarea unor adjective a căror semnifica ție expresiv ă
este „tocit ă” (adj. bunoacă < adj. bună + suf. – oacă); 3)
resemantizare și dezvoltarea unei semnifica ții conotative, argo-
tice, prin generarea unui cont rast, în raport cu semnifica ția
denotativă [subțire (‛slabă’)]; 4) dezvoltarea ironiei sau umorului ,
prin incompatibilitatea semantic ă dintre regentul substantival și
determinantul adjectival: idei ([+ abstract], [+ general], [+
intelect]) – crețe ([+ concret], [+ particular], [– intelect]).
Ultimul dintre aceste procedee se manifest ă și în ilustrarea
superiorit ății: „I chilled. Am v ăzut alții mai paraleli decît
mine”82; „A doua variant ă (…) este aproape cea care merge acum:
una de ora ș și una de teren da’ s ă fie mai țeapănă pe teren decît
este Jeep Cherokee”83.
Intensitatea relativ ă marcheaz ă fie atitudinea ironic ă a unuia
dintre protagoni știi actului de comunicar e, fie aproximarea unei
incertitudini printr-o evaluare personal ă, marcată de ușoare exager ări.
Într-un enun ț de tipul „mai șochează-ne cu înțelepciunea ta … e ști

77 GicaHagi , 17 august 2000, 15:21, forum Softpedia.com
78 shumilica , 27 mai 2005, 22:43, forum Softpedia.com
79 mr.fred , 22 mai 2004, 22:41, forum Softpedia.com
80 lix_ovidiu , 25 ianuarie 2006, 20:51, forum Softpedia.com
81 Indianu , 2 iunie 2004, 08:31, forum Softpedia.com
82 addicted , 26 iunie 2005, 21:28, forum Softpedia.com
83 elzopilote 6 iunie 2005, 21:45, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
196
cam destupat la minte pentru vîrsta ta”84, efectul ironic este atins
prin gradarea opozi țiilor de sens dintre constituen ții propozi-
ționali ( a șoca – înțelepciune , destupat – minte ), în vreme ce
expresivitatea unui alt enun ț precum „treaba-i cam penal ă dacă
nu te duci”85 rezultă din poten țialul stilistic al jocului semantic
generat prin concuren ța între sensul argotic ( ‛urît, de proast ă
calitate’) și cel denotativ ( ‛represiv’).
Superlativul reliefeaz ă cel mai înalt grad de particularizare a
unor sensuri argotice, prin dezv oltarea unor predicate analitice
formate din verbul copulativ a fi și un adjectiv-nume predicativ:
„Pînă acum se pare c ă omega e cel mai mare «drojdier» …”86; „Să
moară viața mea – asta mi se pare cea mai penal ă”87; „Paraziții
au fost, sînt și vor fi cei mai tari din hip-hopul românesc”88.
Din perspectiv ă funcțională, cea mai complex ă dezvoltare a
categoriei intensit ății, materializat ă în formele de superlativ excesiv
sau absolut , se produce sub desf ășurarea conjugat ă a funcțiilor
expresivă și referențială, a căror actualizare atrage apari ția unor
efecte stilistice remarcabile. Mai precis, expresivitatea mesajului
este rezultatul op țiunilor stilistice de care dispune emi țătorul pentru
a comunica despre referent ul din lumea fenomenal ă. Constituirea
planului sintagmatic al enun țului favorizeaz ă, în comunicarea
scrisă, preluarea și valorificarea expresiv ă a unor fenomene sin-
tactice specifice oralit ății: repetițiile, simetriile sintactice, topica
subiectivă, interoga țiile retorice etc. Identitatea func țională și
relevanța stilistic ă a intensit ății excesive sau absolute î și are
originea în raportul locutor – semn :

84 Coana, 23 mai 2005, 16:23, forum Softpedia.com
85 Tarzy, 28 martie 2005, 15: 03, forum Softpedia.com
86 root, 19 decembrie 2003, 10:33, forum Softpedia.com
87 Cristakem10 , 3 aprilie 2005, 23: 05, forum Softpedia.com
88 DanyBoss , 7 mai 2004, 19: 48, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
197
„Cînd subiectul vorbitor apreciaz ă că gradul de intensitate atins de
însușirea unui obiect dep ășește anumite limite, el dezvolt ă o a treia variant ă
a superlativului, o variant ă în cel mai înalt grad emfatic ă – superlativul
excesiv (…) sau superlativul absolut ” (Irimia, 1997: 91).

Aceste forme de superlativ înde plinesc diverse roluri stilistic
în planul enun țului, pentru c ă, de cele mai multe ori, acestea
reprezintă mărci ale discredit ării, prin care unul dintre prota-
goniști își manifest ă dezaprobarea, neîncrederea fa ță de unele
considera ții sau resimte și contracareaz ă efectele unor afirma ții cu
sens peiorativ, ame ndînd, astfel, tendin ța de a deforma realitatea.
În alte enun țuri, aceste forme îndeplinesc rolul de mărci ale
persuasiunii , prin care emi țătorul încearc ă să-l conving ă pe
destinatar de veridicitatea afirma țiilor sale, folosind în acest scop,
un cumul de marc ări cu valoare expresiv ă (lexicale, morfologice,
sintactice). Nu în ultimul rînd, puternica particularizare a
însușirilor unui element constitutiv al lumii extralingvistice, prin
constituirea de mărci ale augment ării, formeaz ă cel de-al treilea
tip de valorificare a poten țialului stilistic al acestor forme de
superlativ. Trebuie men ționat că aceaste disocieri au doar
relevanță descriptiv ă, întrucît, complexitatea și diversitatea
lingvistică permite actualizarea, în aceea și replică, a mai multor
tipuri de m ărci, în func ție de lungimea replicii și de competen ța
lingvistică a emițătorului.
1) În corpus, mărcile discredit ării se actualizeaz ă în enunțuri prin:
a) simetrie sintactic ă, de tipul «S1 – x – S 2… Sn», în care S1, S2,
Sn reprezint ă structuri sintactice asem ănătoare, iar x reprezint ă
un element sau un ansamblu de elemente eterogene: „Asta e o chestie infantil ă! Sorry! E prea fumat ă și ieftină”
89. În plan
semantic, aceste structuri sintac tice sînt redundante, deoarece
elementele argotice amplific ă și caracterizeaz ă, prin emfaz ă
metalingvistic ă, semnifica ția altor unit ăți ale limbii: chestie

89 Cătălin, 31 mai 2004, 17:15, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
198
infantilă – prea fumată și ieftină. În alte enun țuri, aceast ă
simetrie distributiv ă ia forma unor grupuri verbale analitice
care includ termeni argotici printre constituen ți: „Trebuie s ă
fie ăia prea palizi ca să ai vreo șansă, numai c ă dacă ajungi
într-o situa ție de genul ăsta probabil c ă ai de-a face cu golani
care au ceva trosneli la activ ”90. Pe scurt, simetria consti-
tuenților verbali analitici ia fo rma «GV1 – GV2 – x – GV3…
GVn», în care GV1, GV2, GV3, GVn reprezint ă grupurile ver-
bale: trebuie să fie … prea palizi – ai de-a face – au … la activ .
b) «stil în stil », ansamblu sintactic concretizat în rela ții de inciden ță
care marcheaz ă distincția între caracterul narativ al comunic ării
scrise și specificul discursiv al comunic ării orale: „dar m ă simt
cam nașpa că se uită la mine: «iote-l m ă și p-ăsta… ce
figurant …»”91. Acest tip de inciden ță ilustrează co-existen ța a
două tipuri de m ărci. În comunicarea scris ă, intensitatea
relativă a adjectivului argotic prime ște conținutul stilistic al
individualiz ării unei st ări afective (m ă simt cam nașpa),
concomitent cu manifestarea deixis-ului specific oralit ății
(„iote-l m ă și p-ăsta”), care atrage discreditarea, printr-un
enunț argotic peiorativ („ce figurant”).
2) Identitatea mărcilor persuasiunii se manifest ă prin:
a) prefixare , însoțită sau nu de redundan ță semantico-sintactic ă:
„m-am documentat despre el, e gay, ultra gay , megagay , îi
place s-o facă la greu ”92. Concomitent actualizarea explicit ă a
intensității excesive („e gay, ultra gay”), emi țătorul realizeaz ă
un complex de marc ări cu valoare persuasiv ă, dezvoltat prin
sinonimie lexical ă (ultra gay – megagay) și reluat prin para-
frazare sintactic ă, în care intensificarea adjectival ă e substituit ă
de intensificare adverbial ă („îi place s-o fac ă la greu”). Se
obține astfel un cumul de trei propozi ții juxtapuse, prin care

90 Korn , 14 decembrie 2001, 07:26, forum Softpedia.com
91 Cristist50 , 27 iulie 2004, 23:04, forum Softpedia.com
92 kappa , 6 martie 2003, 15:19, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
199
accentuarea con ținutului semantic obiectiv („m-am documentat
despre el”) este înlocuit ă de insisten ța asupra con ținutului
semantic subiectiv, pr opriu convingerilor emi țătorului („e gay,
ultra gay, megagay”, „îi place s-o fac ă la greu”).
b) adjective care exprim ă intensitatea superlativ ă: „dacă faceți și
ore cu directorul atunci e genial ”93.
c) adverbe – morfem specifice limb ii vorbite: „Nu mai știu cîtă
am băut că eram torpilat rău, am băut vreo sticl ă din aia urît ă
maro de 2 litri”94.
d) locuțiuni adverbiale formate din intensificatori argotici:
„motivul e demențial de haios ”95.
e) enunțuri exclamative sau interogativ-retorice : „Vi se pare
normal ca doi vînz ători la un magazin de piese electronice s ă
fie chiar în halul ăsta de habarniști?”96. Constituirea marc ării
persuasive se bazeaz ă pe contrastul dintre un element sintactic
nemarcat („normal”) și un cumul de m ărci ale intensit ății
excesive, familiar-argotice, de tip morfologic („chiar în halul
ăsta de”) și lexical („habarni ști”).
3) Mărcile augment ării se materializeaz ă prin:
a) prefixoide cu sens superlativ: „iar chestia cu ie șitul în discotec ă
în țoale mișto și așteptînd să roiască pe lîngă tine… e super ”97.
Necesitatea emfatic ă de a individualiza în cel mai înalt grad o
însușire determin ă frecvent organiz ări topice dezvoltate
(chestia… e super).
b) locuțiuni adjectivale invariabile : „am o afacere de belea , adică
e a lu’ tata, dar eu sînt ștab acolo”98; „Însă jucătorii lui Lordu’
(Jean Pădureanu) de la Gloria sînt caz de targ ă”99.

93 shumilica 24 mai 2005, 22: 26, forum Softpedia.com
94 moartea , 8 ianuarie 2004, 22:45, forum Softpedia.com
95 Lou, 25 august 2001, 12: 39, forum Softpedia.com
96 GILOFFICE, 15 martie 2006, 08:25, forum Softpedia.com
97 bubalus, 15 martie 2005: 09:52, forum Softpedia.com
98 bufteanu34 , 4 mai 2005, 10:20, forum Softpedia.com
99 Masterboy , 23 noiembrie 2003, 11:46, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
200
c) sintagme ale cantit ății de tipul « art. nehot. + subst. comun +
de»: „și acum sînt colonei și generali cu o spinare de bani”100.
Un tip particular de sintagme ale cantit ății sînt structurile
nominale formate din « subst. bani + determinant nominal »:
„nu sînt ag ățate de intelectuali ci de tupei ști și oameni cu bani
gîrlă”101; „editarea video în România sufer ă f. mult din lips ă
de profesioni ști. Ia vezi poate devii unul c ă se scot bani grupa
mare ”102;
d) expresii verbale ale intensit ății, de tipul « a fi + determinant
superlativ »: „am ni ște loguri de Irc beton de pe vremea aia…
sandra brown e mic copil pe lîngă ei”103; „Mai e una futere …
Tre să cauți un ogre… Pe un cîmp”104. Unele dintre aceste
structuri includ termeni cu sensuri figurate care exprim ă
metaforic însu șirea superlativ ă, prin substituirea tr ăsăturii
semice [+ uman], cu seme precum [+ animal], [+ vegetal].
Aceste semnifica ții metaforice poten țează, în manier ă ludică
sau ironic ă, individualizarea: „Moso ăsta e turbare . Bă, stai cu
fundul pe perle și le dai drumu. Nu e reply de-al t ău să nu rîd
cu lacrimi”105; „Telefonul acum 2 ani… poli ția e varză”106.
Flexiunea verbal ă
Verbul . În schimburile de replici în tre utilizatorii de internet,
expresivitatea verbului poate fi analizat ă urmărindu-se transfor-
mările determinate de dinamica rela țiilor dintre forme și sensuri,
din perspectiva c ărora pertinen ța stilistic ă a unor realiz ări din
interiorul categoriilor gramati cale verbale poate fi ilustrat ă în
complementaritate cu planul semantic. În consecin ță, descrierea

100 di eGo 3 martie 2005, 16: 46, forum Softpedia.com
101 Cristist50, 11 noiembrie 2004, 01:20, forum Softpedia.com
102 tchocksoo , 6 august 2004, 08:32, forum Softpedia.com
103 dejayfx 18 decembrie 2003, 19:57, forum Softpedia.com
104 nuaghtydream01 , 4 aprilie 2005, 22:15, forum Softpedia.com
105 Adonis , 3 martie 2005, 12:49, forum Softpedia.com
106 galiev , 20 iulie 2004, 11:52, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
201
valențelor expresive ale categoriilor gramaticale verbale va fi
precedată de cîteva considera ții referitoare la formarea sensurilor
verbale argotice.
Particularit ăți în constituirea și dezvoltarea sensurilor verbelor
argotice . Din punct de vedere semantic, identitatea multor verbe
argotice se fundamenteaz ă pe opoziția denotativ – conotativ, carac-
terul figurat al semnifica ției fiind tr ăsătura stilistic ă dominant ă a
multor verbe argotice.
Cel mai frecvent procedeu de formare a sensurilor argotice
este reconfigurarea semantic ă, fenomen al c ărui randament func-
țional contribuie la dezvoltarea polisemiei (vezi, de exemplu,
sensurile lexicale și asocierile frazeologice ale unor verbe precum
a arde , a avea , a da, a face , a fi etc., în Volceanov & Volceanov,
1998). O modalitate particular ă de reconfigurare este dezvoltarea
de sensuri conotative, prin raporta re la alte sensuri conotative ale
aceluiași verb argotic: a aburi (‛a duce cu vorba’) > ( ‛a
impresiona’) > ( ‛a convinge’) > ( ‛a minți’); a cardi (‛a fura’) >
(‛a vorbi’) > ( ‛a bate’); a decarta ( ‛a voma’) > ( ‛a plăti’) etc.
Caracterul dinamic al argoului tinerilor poate fi eviden țiat prin
utilizarea unor verbe, ale c ăror valori semantice de tip argotic sau
familiar sînt dezvoltate prin ironie sau umor: a bruia (‛a
întrerupe’), a se combina (1. ‛a se împrieteni’, 2. ‛a realiza’), a o
comite (‛a greși’), a composta (‛a întreține relații sexuale’), a
corupe (‛a coopta’), a cotiza (‛a da’), a curenta (‛a bate’), a scana
(‛a cerceta’) etc. Acest fenomen poa te fi explicat prin argumente
de natură lingvistic ă (învățarea limbii și dezvoltarea competen ței
comunicative), psihosocial ă (creativitatea, r eceptivitatea specific ă
vîrstei, influen ța anturajului, tendin ța spre adoptarea unui mod de
exprimare noncomformist) și culturală (nivelul mediu sau ridicat
de educație școlară, accesul la informa ție etc.).
O altă modalitate interesant ă de formare a verbelor argotice
este derivarea:
a) substantive : capac – a căpăci (1.’a bate’, 2. ‛a acoperi’),
carmol – a se carmoli (‛a se îmbăta’), craniu – a crania (‛a se

Expresivitatea argoului
202
gîndi’), drojdie – a drojdi (‛a consuma b ăuturi alcoolice’), mîn ă –
a mînări (‛a înșela’), palm ă – a palma (‛a ascunde’), șmen – a
șmenui (‛a măslui’), trotil – a se trotila (‛a se îmbăta’);
b) adjective : ciumeg – a se ciumeg ări (‛a se șmecheri’), matol –
a se matoli (‛a se îmbăta’) etc.
c) interjecții: bip – bipăi (‛a da un bip’) etc.
Valorile expresive ale categoriilor gramaticale verbale se
evidențiază prin caracteristicile atip ice ale unor paradigme flexio-
nare. Op țiunile asumate de protagoni ști și devierile pe care
aceștia le realizeaz ă, în raport cu normele limbii literare actuale
demonstreaz ă că identitatea stilistic ă a normei argotice se înteme-
iază pe substituirea unor opozi ții lingvistice cu opozi ții de tip
expresiv. Relevan ța acestor schimb ări (spontane sau inten ționate)
se sprijin ă pe interdependen ța dintre forme și sensuri și pune în
lumină specializarea stilistic ă sau uzul unor realiz ări morfologice
de tip verbal, a șa cum sînt ele folosite de utilizatorii de internet.
Diateză – număr – persoan ă. În orice act de comunicare,
viziunea protagoni știlor asupra evenimentelor sau st ărilor despre
care aceștia discută este transpus ă în enunțuri prin filtrul catego-
riilor verbale. În anumite contexte de comunicare, desf ășurarea
categoriilor de diatez ă, număr și persoană poate ilustra importan ța
stilistică a unor mecanisme și mijloace de semnificare pe care și
le utilizeaz ă vorbitorii în procesul de constituire a enun țurilor pe
care le schimb ă între ei, prin intermediul canalului de comunicare
numit internet. În ansamblu, schimb ările cu rol expresiv, realizate
în interiorul categoriilor gramaticale ale diatezei, num ărului și
persoanei, pot fi grupate în dou ă tipuri mari de fenomene lingvistice
cu valoare stilistic ă: transform ări care își au originea în planul
sensului și transform ări care își au originea în planul formei.
Transform ări care își au originea în plan semantic . Cel mai
frecvent procedeu de marcare a schimb ărilor de sens este trans-
formarea unor verbe simple în verbe pronominale (cu pronume
reflexiv, în acuzativ sau în dativ). Randamentul func țional și
expresiv al acestei modalit ăți de semnalare a muta țiilor semantice

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
203
poate fi eviden țiat dacă se compar ă verbe cu radical comun, dar
care fac parte din clase diferite ( cf. Irimia, 1997: 11-21): a ataca
– a se ataca (‛a se enerva’), a bunghi (‛a observa’) – a se bunghi
(‛a-și da seama’), a combina – a se combina (1. ‛a se împrieteni’,
2. ‛a realiza’), a drojdi (a bea) – a se drojdi (‛a se îmbăta’), a face
– a se face (‛a se îmbăta’), a gini (‛a observa’) – a se gini (‛a-și
da seama’), a îmbîrliga (‛a convinge’) – a se îmbîrliga (‛a se
încurca’), a înțepa (‛a ironiza’) – a se înțepa (‛a-și da seama’), a
scoate – a se scoate (‛a ieși basma curat ă’) etc.
În exemplele amintite, pronumele reflexiv func ționează atît ca
marcă lingvistic ă (prin dezvoltarea opozi țiilor de clas ă, verb
simplu – verb pronominal, și de diatez ă), cît și ca marcă stilistică
(ilustrează acțiunea func ției expresive ce guverneaz ă enunțurile
prin care subiectul vorbitor exprim ă implicarea sa în evenimentele
prezentate). Spre deosebire de marcarea lingvistic ă, care își dove-
dește pertinen ța prin opozi țiile categoriale, de tip paradigmatic,
ale verbelor cu r ădăcină lexicală comună, dar incluse în clase
lexicale diferite, marcarea stilistic ă se realizeaz ă mai ales în plan
sintagmatic, prin actualizarea de sensuri contextuale. De exemplu,
opoziția lexico-gramatical ă dintre verbele a trage – a-și trage – a
și-o trage este dublat ă, în planul enun țului, de raporturile
expresive între sensurile neutre, populare, familiare și argotice:
i) a trage : 1. (‛a pătimi’): „Problema e c ă eu am tras mult cu
acest furuncul”107; 2. (‛a insista’): „ am tras mult pînă am reușit să
mă combin cu ea și am tras mult și pînă am reușit să o fac să se
atașeze de mine și să se implice cît de cît…”108; 3. (‛a face’): „ Am
tras mult mai multe cadre dar nu î și aveau rostul aici ci la
redacție”109; (‛a inscripționa’): „eu am writer din toamn ă și pînă

107 amo, 16 mai 2005, 22:25, forum eva.ro
108 kylo, 19 august 2005, 12:12, forum seductie.com
109 Ganea Octav (fotograf), 2 decembrie 2005, forum badorgood.com

Expresivitatea argoului
204
acum cred c ă am tras mai mult de 500 de cd-uri și am încercat o
groază de firme”110.
ii) a-și trage : 1. (‛a-și face’): „Tocmai mi-am tras gmail (cont
de e-mail – n.n.) și sînt fffff mul țumit.”111; 2. (‛a-și lua’): „Cînd
unu cu mer țan se sparge în figuri c ă uite ce ma șină mi-am tras ,
vine ăla cu dacia și zice «ce s ă faci? la t ăți ni greu»”112; 3. (‛a-și
procura’): „ Mi-am tras niște cd-uri adev ărate și am vrut s ă copii
niște melodii”113; 4. (‛a-și cumpăra’): „fain ă motociclet ă ți-ai
tras!!! felicitări, arată super fain!!”114.
iii) a și-o trage : (‛a întreține relații sexuale’): „«Cum a fost?
V-ați tras-o de cînd sînte ți împreun ă?», era curioas ă alta”115.
Un alt mijloc expresiv utilizat în schimburile de replici între
utilizatorii de internet const ă în generarea de sensuri figurate prin
schimbarea unor seme din planul semantic al unor verbe,
fenomen care conduce la schimbarea clasei din care fac parte
verbele respective. În planul pa radigmatic al limbii, sensurile
denotative ale unor verbe precum a se defecta , a se paradi , a se
strica , a se sparge se fundamenteaz ă pe trăsătura semic ă [– uman],
iar aceast ă particularitate determin ă, la nivel sintactic, realizarea
defectivă a categoriilor de num ăr și persoană. Prin urmare, aceste
verbe unipersonale nu pot fi conjuga te decît la persoana a III-a,
singular și plural. În enun țuri cum ar fi Televizorul s-a stricat. ,
Calculatoarele s-au defectat. etc. se remarc ă dezvoltarea ergativi-
tății [sensurile acestor propozi ții fiind ‛Televizorul a fost stricat
(de cineva sau de ceva anume)’, ‛Calculatoarele au fost defectate
(de cineva sau de ceva anume)’].

110 IQz3r0 , 12 iunie 2001, 12:15, forum computergames.ro
111 catalin , 9 iulie 2004, 07:14, forum roportal.ro
112 jailor , 3 iunie 2006, 17:44, http://www.220.ro/stuff/Stiker_dacia.htm
113 justin , 15 ianuarie 2000, 22:05, forum computergames.ro
114 Vince Black , 29 mai 2006, 19:48, forum motociclism.ro
115 Cf. articolul „Liceenii descind din ma șini luxoase”, publicat în cotidianul
Adevărul, nr. 3817, mar ți, 1 octombrie 2002, edi ția electronic ă
www.adevarulonline.ro

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
205
În interac țiunile verbale de tip familiar sau argotic, substituirea
semului [– uman] cu tr ăsătura semic ă [+ uman] genereaz ă apariția
sensurilor metaforice și impunerea unui tip particular de imagine,
a ființei umane v ăzută ca un mecanism. Substitu ția semică impune
schimbări ale categoriilor de num ăr și persoană, deoarece reflexi-
vele unipersonale a se defecta , a se paradi , a se strica , a se
sparge devin verbe reflexive personale, dup ă cum se observ ă din
următoarele exemple: „cred c ă ne-am defectat de tot. pupici la
toată lumea!”116, „te-ai spart singur… complexele tale te
domină…”117, „să știi că te-ai stricat rău de tot la fazele alea”118;
„mă dor toate oasele și mi-e fric ă (…) că m-am paradit de tot.
Vîrsta, asta e!”119 etc. Guvernate de opozi ția semantic ă, opozițiile
de persoan ă capătă pertinență stilistică (m-am paradit , te-ai spart ,
ne-am defectat ).
Mai rar, dinamica opozi ției semice [+ uman] – [– uman]
impune transformarea unor verbe personale în verbe impersonale.
În conținutul lexical al unor verbe ac tive sau reflexive, cum ar fi
a fuma , a se pupa , substituirea tr ăsăturii semice [+ uman] cu
semul opus, [– uman], d ă naștere unor sensuri noi, de tip
impersonal, care, f ără a fi propriu-zis argotice, ilustreaz ă existența
unei continuit ăți expresive între limbajul popular, cel familiar și
cel argotic: a se fuma (‛a se demoda’): „ S-a fumat deja subiectu’
vezi pe la subiectele mai vechi”120; a se pupa (‛a se potrivi’): „La
un moment dat, situa ția din teren nu se pup ă cu cea de pe hart ă”121.
Apariția acestor noi sensuri este înso țită și de schimb ări în
interiorul categoriilor gramaticale de diatez ă și persoană. În plan

116 roxanaz , 15 ianuarie 2005, 13:11, forum desprecopii.com
117 coxanelu , 26 mai 2006, 12: 15, forum sbz.ro
118 TuningBoy , 6 februarie 2006, 17:18, forum 4tuning.ro
119 Big Sexy , 16 noiembrie 2004, 09:45, forum onlinesport.ro
120 Baracuda , 4 februarie 2000, 23:20, forum computergames.ro
121 Gabriela Antoniu , autor al articolulu i „Jurnal de caravan ă – Drumul spre
Insulă”, publicat în cotidianul Jurnalul Na țional , joi, 4 august 2005, edi ția
electronic ă www. jurnalul.ro

Expresivitatea argoului
206
sintactic, opozi ția dintre diateza activ ă (Eu fumez ) și diateza
reflexiv-impersonal ă (Se fumeaz ă mult ) a verbului a fuma este
suspendat ă prin forma de verb pronominal ( S-a fumat subiectu’ ).
Același fenomen se remarc ă și atunci cînd opozi ția de sens dintre
reflexivul reciproc a se pupa (‛a se săruta’) și forma pronominal ă
a se pupa (‛a se potrivi’) determin ă suspendarea opozi ției dintre
diateza activ ă (El o pupă pe Maria ) și diateza reciproc ă (Ion și
Maria se pup ă) a verbului a pupa .
Transform ări care își au originea în planul expresiei . Inter-
dependen ța dintre planul expresiei și planul con ținutului poate
favoriza apari ția și acțiunea unor mecanisme de semnificare a
căror funcționare se întemeiaz ă pe opoziții formale ce guverneaz ă
condiționarea sau modificarea planului con ținutului. În anumite
contexte de comunicare, particularizarea lumii de sensuri a verbu-
lui și, implicit, anularea poten țialelor ambiguit ăți ale polisemiei
lexicale, se realizeaz ă printr-un pronume cu valoare neutr ă.
Fenomenul se manifest ă atît în limbajul popular cît și în vorbirea
orășenească. În raport cu verbele nepronominale din care provin,
verbele înso țite de un pronume cu valoare neutr ă își evidențiază
individualitatea lexico-gramatical ă prin anularea opozi țiilor de
diateză, nemaifiind posibile realiz ările de tip reflexiv sau pasiv
ale diatezei. De exemplu, dac ă verbul a întinde admite realiz ări
ale diatezei active (Mihai întinde o sfoară), pasive (Sfoara a fost
întinsă ieri de copiii vecinului) sau reflexive (Mihai își întinde
brațele), verbul a o întinde (‛a pleca’, ‛a se duce’) nu mai admite
decît realizarea diatezei active ( Mircea a întins-o la joac ă).
În schimburile de replici între utilizatorii de internet, unele
verbe înso țite de pronume cu valoare neutr ă, precum a le avea (cu
ceva), a o arde , a o comite , a o da (pe ceva), a o freca , a o pune ,
a o îmbulina etc., își dovedesc ra ndamentul func țional și potențialul
expresiv prin dezvoltarea de se nsuri contextuale care se încadreaz ă
în clase semantice122 diferite:

122 Cf. Irimia, 1997: 18.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
207
i) a o arde : (verb factitiv): „Cum o mai arzi? Vezi că s-a
deschis terasa! Te pup pe botic”123; (verb aspectual): „Frate cred
că fac infarct dac ă o mai arzi mult cu heavy metalul t ău”124; (verb
al comunic ării): „păi dacă e să o «ardem» pe englezisme normal
se scrie hair stylist și nicidecum stilist”125;
ii) a o freca : (verb aspectual): „acum pe bune ce să o frecăm
atîta cu proteste, cu b ătăi cu lan țuri și topoare”126; (verb
comportamental): „da’ noi de ce s ă intrăm în ue, cînd putem să o
frecăm în românia?”127;
iii) a o pune : (verb factitiv): „O dat ă ne-am strîns vreo 4 la un
tovarăș de tîmpenii și am pus-o de un fotbal la el în cas ă”128;
(verb aspectual): „Ave ți grijă la loviturile de pumn. De regul ă
atunci cînd nimere ști în dinți ați pus-o fraților”129.
Un alt tip de transformare cu originea în planul formei const ă
în condiționarea muta ției semantice prin asocierea unui verb cu
un pronume avînd form ă neaccentuat ă de acuzativ, procedeu prin
care unele verbele de ac țiune sau de stare sînt transferate în clasa
verbelor devenirii. Luînd ca ex emple dublete verbale cum ar fi a
aburi – a se aburi , a dispera – a se dispera etc., se observ ă că
pronumele reflexiv are rolul stilistic de marc ă emfatică a subiecti-
vării enunțului. Condi ționarea impus ă prin pronume modific ă
natura rela ției de interdependen ță dintre subiect și predicat, dinspre
evidențierea complinirilor obiective („normal, trebuie și să-i

123 Lata , 8 iulie 2003, 23:41, mesaj în cartea de oaspe ți (guestbook) a site-ului
www.chilloutsibiu.ro
124 kill_them_all1000 , 27 septembrie 2005, 19:59, forum Softpedia.com
125 Vlad , 28 mai 2006, 02:40, comentariu la articolul „Foarte tare tipa!”, autor
Dana Popa , publicat în cotidianul Libertatea , nr. 5046, duminic ă, 28 mai 2006,
ediția electronic ă www. libertatea.ro
126 faragos , 11 septembrie 2003, 21:52, forum computergames.ro
127 dacuburebista , 14 octombrie 2004, 15:12, forum Softpedia.com
128 misu183 , 4 decembrie 2005, 18:50, forum roportal.ro
129 radocrieg , 15 mai 2006, 20:00, forum de arte mar țiale martialartlinks.com

Expresivitatea argoului
208
aburești pe profesorii ăia”130) spre o puternic ă individualizare a
raportului subiect – ac țiune („hai c ă v-am aburit și m-am aburit și
pe mine”131).
Opoziția dintre singular și plural contribuie, în anumite contexte
de comunicare, la anularea unor ambiguit ăți semantice generate
de polisemie. Acest fenomen se observ ă în cazul unor verbe cum
ar fi a se combina (1. ‛a obține’, 2. ‛a deveni iubi ți’), a se țepui
(‛a se înșela’) etc., ale c ăror paradigme flexionare permit marca-
rea schimb ării de sens, prin num ăr și persoană. Formele verbale
de singular corespund, adesea, unui anumit sens, iar cele de
plural, altui sens, a șa cum se observ ă din compararea unor enun țuri
precum „De mic copil m-am sim țit atras de Golfuri dar pîn ă acu
nu m-am combinat de nici unul (dar dau yo de permis și fac rost
de $…)”132, „Eu, de exemplu, nu mai iau carne «proasp ătă» din
Pic (piteștenii știu) deoarece m-am țepuit cu niște pulpe!”133, cu
enunțuri de tipul „am r ămas prieteni doi ani și ceva (eram colegi
de clasă, nu prea puteam s ă fim împreun ă) apoi ne-am combinat
de atunci am trecut printr-o gr ămadă de lucruri împreun ă”134,
„Uite că nu sînt metodele alea de negociere și de aceea se
țepuiesc unul pe altul”135. Formele de singular m-am combinat ,
m-am țepuit , poartă indicii formali ai diatezei dinamice, în timp
ce formele de plural ne-am combinat , se țepuiesc ilustreaz ă
diateza reciproc ă.
Timp – mod . Categorie verbal ă centrală, timpul exprimă poziția
pe care și-o asumă vorbitorul, în raport cu rela ția dintre momentul
desfășurării acțiunii și momentul enun țării, fiind, astfel, marcat ă,
din perspectiv ă retrospectiv ă, simultan ă sau prospectiv ă, transfor-
marea timpului fenomenal în realiz ări lingvistice ale categoriei

130 zuppy , 25 septembrie 2005, 01:01, forum Softpedia.com
131 RaDuke , 23 ianuarie 2002, 20:30, forum computergames.ro
132 tng, 22 ianuarie 2005, 13:26, forum 4tuning.ro
133 Lucian BLK , 9 iunie 2005, 14:15, forum daciaclub.ro
134 rashid , 8 noiembrie 2005, 01:24, forum softpedia.com
135 mos ene , 22 septembrie 2005, 12:23, forum animalutze.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
209
gramaticale a timpului. F ără a se confunda cu ireversibilitatea
timpului ontologic, act ualizarea, în enun ț, a timpului gramatical
devine expresia suprapunerilor, diferen țelor și coresponden țelor
realizate, prin consubstan țialitatea dintre limb ă și gîndire, în
procesul de reflectare lingvistic ă a evenimen țialului. În limbile
naturale, timpul gramatical are ca tr ăsătură fundamental ă caracterul
structural (evident în orice paradigm ă flexionar ă verbală, dezvoltat ă
prin realiz ări de tip sintetic sau analitic). Categoria gramatical ă a
timpului este strîns legat ă de categoria gramatical ă a modului ,
adică a manierei în care vorbitorul în țelege și exprimă relația
dintre desf ășurarea unei ac țiuni din lumea fenomenal ă și marcările
prin care se face referire la poten țialitatea desf ășurării acțiunii:
sigură, condiționată, presupus ă, plauzibil ă, necesară etc.
În schimburile de replici între utilizatorii de internet, realiz ă-
rile categoriilor gramaticale ale timpului și modului reflect ă nu
numai diferen țele inerente dintre limba scris ă și cea vorbit ă, ci și
tendințele protagoni știlor de a transpune în limba scris ă valori
stilistice specifice folosirii timpurilor și modurilor verbale în con-
versație. În general, discontinuitatea și caracterul polifonic al
conversației dintre dou ă sau mai multe persoane (care schimb ă
aproape simultan statutul de emi țător cu cel de receptor) contras-
tează cu unitatea și continuitatea limbii scrise, a c ărei individuali-
tate comunicativ ă se fundamenteaz ă pe caracterul unidirec țional
al interac țiunilor lingvistice, de la emi țător la receptor. Cu toate
acestea, transpunerea în scris a lim bii vorbite – mai ales în con-
texte de comunicare de tip informal cum ar fi forumurile de pe
internet sau programele tip „messenger” – determin ă apariția, în
limba scris ă, a unor procedee și mijloace stilist ice ale oralit ății:
folosirea unor forme verbale cu alte valori temporale decît cele
proprii, frecven ța mai ridicat ă a verbelor la im perativ sau a unor
timpuri ale indicativului (prezentul și perfectul compus), marcarea
expresivit ății de tip afectiv prin verbe la conjunctiv sau optativ
etc. Toate aceste elemente de oralitate î și au originea în limbajul
popular, dar unele dintre ele cap ătă coloratur ă argotică prin

Expresivitatea argoului
210
particularit ățile semantice ale unor stru cturi sintactice folosite
adesea de utilizatorii de internet.
O prezentare sistematic ă a relevan ței expresive generate de
categoria timpului este foarte greu de realizat, dac ă se au în
vedere tr ăsăturile definitorii ale schimburilor de replici între
internauți. Variabilitatea și individualitatea replicilor, determinat ă,
în primul rînd, de competen țele și performan țele comunicative
diferite ale vorbitorilor fac aproape imposibil ă descrierea
exhaustiv ă a valorilor stilistice ale timpurilor verbale. Cu toate
acestea, descrierea unor recuren țe ar contribui la sublinierea
elementelor de continuitate pe care protagoni știi actului de
comunicare le stabilesc între limba vorbit ă și cea scris ă. Deși nu
s-au realizat cercet ări monografice asupra valen țelor expresive ale
diferitelor forme temporale gramaticale în comunicarea verbal ă
dintre utilizatorii de internet , în lingvistica anglo-american ă
contemporan ă există lucrări136 în care se discut ă problema
temporalit ății în nara țiunile spontane din actul conversa țional,
pornindu-se de la o diferen ță esențială: iterativitatea timpului
gramatical (orice timp gramatical po ate fi folosit ori de cîte ori e
nevoie), în raport cu ireversibi litatea timpului cronologic.
Comentînd asupra relevan ței narative a categoriei timpului,
Norrick (2000: 80) observ ă că, în limba englez ă, prezentarea
conversațională a unor evenimente sau întîmpl ări (denumite
generic narratives ) este dominat ă de două temporalit ăți, prezentul
și trecutul: „schimbarea timpului, de la trecutul propriu-zis la
prezent pare s ă marcheze fie evenimente reprezentative, fie
schimbarea de locutori sau de perspective”. În lingvistica
româneasc ă, lucrarea lui Iorgu Iordan, Stilistica limbii române ,
rămîne un reper important pentru st udierea valorilor stilistice ale
formelor verbale folosite în conversa ție. O cercetare sistematic ă a
particularit ăților stilistice ale timpurilor verbale este realizat ă de
Dumitru Irimia (1997, 1999).

136 Norrick (2000), Toolan (2001), Carter (2004).

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
211
Întrucît identificarea valorilor stilistice ale timpurilor verbale
este o tem ă aflată în atenția speciali știlor (de pild ă, Marin, 2006),
am optat pentru descrierea contextual ă a relevan ței stilistice din
cadrul unor paradigme formale ale verbelor argotice.
În conversa țiile dintre utilizatorii de internet, opozi țiile de timp
gramatical se înscriu într-o continuitate stilistic ă cu pertinen ță
contextual ă, generată, cel mai frecvent, prin citarea spuselor unui
alt protagonist:

„hot_girl : Discuția asta a ajuns prea departe, înceteaz ă Andreea c ă și așa se
vede că-ți lipsesc neuronii.
Andreea Grazzia : first look in the mirror and after that comment about the
others!
hot_girl : Vai tu, știi englez ă. M-ai spart la faza asta . Sau ce, te crezi mai
deșteaptă? Fii liniștită că știu eu mai mult ă engleză decît tine, te asigur.
Andreea Grazzia : if you say so…”137

Așa cum se observ ă din exemplul dat, opozi ția gramatical ă
dintre prezent și trecut (prima replic ă) este transformat ă în opoziție
stilistică (replica a treia). În ac est fragment de interac țiune
verbală, dominat de verbe la timpul prezent, trecutul este folosit
pentru a marca evenimentele petrecute anterior („discu ția a ajuns
prea departe”). În ansamblu, prezentul este întrebuin țat pentru a
insera comentarii calificative strîns legate – din perspectiva
emițătorului – de perceperea momentului „vorbirii” („ încetează
Andreea c ă și așa se vede c ă-ți lipsesc neuronii”). Acestui timp cu
identitate deictic ă, prezentul rostirii, prezentul lui «acum», i se
opune un timp cu identita te afectiv-stilistic ă, trecutul cu valoare
de prezent, inserat, ca marc ă distinctiv ă, într-un enun ț a cărui
continuitate temporal ă este situat ă în prezent (replica a treia):
„M-ai spart la faza asta”. Verbul argotic a sparge , cu sensul ( ‛a
da gata’), amplific ă potențialul expresiv al ironiei generate, de
altfel, prin interjec ție: „ Vai tu, știi englez ă”. Exprimat ă în

137 Andreea Grazzia , 8 februarie 2005, 15: 18 forum popcorn.ro

Expresivitatea argoului
212
simultaneitate cu timpul enun țării, forma de trecut „m-ai spart”
este, în esen ță, una de prezent, deoarece m ărcile gramaticale ale
perfectului compus au rolul de a marca distan țarea afectiv ă,
ironică, a locutorului fa ță de afirma țiile interlocutorului.
Forma de perfect compus a verbului a sparge , conjugat la
persoana a doua singular, este foarte frecvent folosit ă de
utilizatorii de internet. Fa ță de alte forme temp orale, ea are cel
mai ridicat randament func țional, fiind înregistrate peste 650 de
ocurențe contextuale pe motorul de c ăutare Google. În raport cu
perfectul compus, forma de imperfect mă spărgeai este aproape
inexistent ă, înregistrîndu-se doar dou ă ocurențe. Preferin ța utili-
zatorilor de internet pentru forma de perfect compus, cu scopul de
a marca ironia poate fi considerat ă o manifestare a specializ ării
stilistice. În raport cu forma de perfect compus, forma de indica-
tiv prezent a aceluia și verb înregistreaz ă, pe motorul de c ăutare
Google, peste 200 de ocuren țe, adică numai o treime din num ărul
aparițiilor contextuale ale formei de trecut, valen țele ei expresive
fiind, parc ă, mai atenuate, întrucît în enun ț nu se mai manifest ă
opoziția formală dintre trecut și prezent: „ce concluzii tragi și tu…
mă spargi … văd că nu știi altceva pe forumu’ ăsta decît s ă critici la
maxim pe oricine de parc ă tu ai fi tata designer-ilor…”138.
Există și alte structuri verbale argotice, conjugate la perfect
compus (cu dezvoltare temporal ă foarte apropiat ă de prezent) și
folosite de utilizatorii de internet pentru a- și exprima neîncrederea
sau ironia fa ță de spusele interlocutorilor: m-ai băgat în cea ță,
m-ai dat pe spate , m-ai omorît , m-ai rupt , m-ai ucis etc. Valoarea
stilistică de trecut foarte apropiat de prezent este accentuat ă prin
determinan ți de natur ă deictică, precum adjectivul pronominal
sau pronumele demonstrativ ( la faza asta , cu asta ), prin determi-
nanți de tip nominal, cum ar fi substantivele în vocativ ( băi tată,
frate , moșule, bătrîne etc.), prin determinan ți verbali inclu și în

138 mindsoul , 17 mai 2004, 03:25, forum softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
213
enunțuri exclamative ( să moară mama !) sau prin determinan ți
frazeologici („m-ai rupt în fericire ” „m-ai spart la nas ”).
Deși folosirea formelor verbale de trecut cu valoare de prezent
nu este specific argotic ă, deoarece se manifest ă atît în vorbirea
rurală cît și în cea urban ă, trebuie precizat c ă, în cele mai multe
situații de comunicare în mediul vi rtual, expresivitatea semantic ă
a argoului accentueaz ă potențialul stilistic al marc ărilor gramaticale
din planul formei.
Întrucît foarte multe elemen te de expresiv itate conversa țională
sînt transpuse în comunicarea scris ă dintre utilizatorii de internet,
valorile stilistice ale categoriei gramaticale a modului țin de
particularit ățile stilistice ale limbii vorbit e. La nivel sintactic, se
remarcă gradul mare de expresivitate al unor enun țuri exclamative
și interogative, în care verbele predicat sînt conjugate la modul
imperativ, optativ sau conjunctiv. Aceste enun țuri au o important ă
component ă afectivă pentru c ă, în cea mai mare parte a
contextelor în care sînt întrebuin țate, ele exprim ă stări și atitudini
ale protagoni știlor actului de comunicare.
Spre deosebire de celelalte m oduri verbale personale, ale c ăror
forme paradigmatice includ (excluzînd excep țiile) toate cele trei
persoane gramaticale, imperativul marcheaz ă foarte clar orientarea
comunicării dinspre persoana I (cu realizare implicit ă, a cărei
existență este subîn țeleasă în planul de adîncime al enun țurilor)
spre persoana a II-a (cu realizare gramatical ă explicită, a cărei
existență este exprimat ă în planul de suprafa ță al enunțului). Mod
al adresării directe, imperativul ilustreaz ă dimensiunea interactiv ă,
de esență dialogică, a actelor de comunicare oral ă. În raport cu
indicativul, cu care es te înrudit din punct de vedere formal, dat
fiind că, în ansamblu, realiz ările morfematice sînt aproape identice
cu formele flexionare ale indicati vului prezent, la persoana a II-a
și a III-a, imperativul are ca tr ăsătură distinctiv ă apartenen ța la
stilul direct, dezvolt ările în stil indirect nefiind posibile. În aceste
condiții, atît în conversa ție, cît și în schimburile de replici între
utilizatorii de internet, form ele de imperativ ale unor verbe și

Expresivitatea argoului
214
expresii verbale familiare și argotice cap ătă o mare frecven ță de
utilizare, mai ales în situa țiile în care emi țătorul își exprimă
neîncrederea în afirma țiile receptorului ( fugi cu cercu (l)!, plimbă
ursul !, cîntă la altă masă!, las-o (jos) că măcăne! etc.), sau în
situațiile de comunicare în care folosirea invectivelor eufemistice
are rolul de a sublinia iritarea emi țătorului fa ță de considera țiile
partenerului de discu ție. Cele mai utilizate sînt enun țurile familiare
și argotice constituite cu verbele a da , a se duce și un num ăr
restrîns de determinan ți nominali eufemistici: dă-te-n / du-te-n
pana mea !, du-te-n pu șca mea !, du-te-n puii mei !, dă-te-n sînge
(de figurist )!, dă-te-n spirt !, dă-te-n kilu’ meu !, dă-te-n spanac !,
dă-te-n spume ! etc. Acestora li se adaug ă alte enun țuri prin care
se exprim ă neîncrederea (mai scurteaz ă, mai taie etc.) sau o stare
de spirit negativ ă (lasă-mă, scutește-mă, slăbește-mă, fă pași,
caută-mă pe afară, ia viteză, marș că ești varză). Ocazional,
natura emfatic ă a imperativului face posibil ă transformarea enun-
țurilor exclamative în enun țuri interogativ retorice, a șa cum se
întîmplă în cazul verbului a lăsa (lasă-mă – mă leși?). Cu
originea în limbajul popular, sch imbarea semnificantului, prin
înlocuirea vocalei a cu e subliniaz ă, în planul expresiei, atitudinea
negativă sau ironic ă a locutorului.
Avîndu-și originea expresiv ă în conversa ție, aceste enun țuri
sînt folosite foarte frecvent în mediul urban și au o func ționare
stilistică relativ precis ă, putînd fi considerate, într-o anumit ă
măsură, șabloane stilistice care ilustreaz ă principiul economiei în
limbă. Un argument în acest sens este larga r ăspîndire a unora
dintre ele, care și-au depășit statutul de structuri lingvistice
argotice devenind elemente sintactice de tip familiar.
Valorile stilistice ale modului conjunctiv sînt strîns legate de
statutul gramatical al acestui mod. Dac ă se are în vedere raportul
formă – sens, conjunctivul trebuie considerat un mod de rela ție
pentru că semnifica ția verbelor la conjunctiv se dezvolt ă, de cele
mai multe ori, printr-o rela ție de dependen ță sintactic ă față de

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
215
regenți verbali conjuga ți la alte moduri pred icative (indicativ,
imperativ, optativ).
În limba popular ă, autonomia gramatical ă a unui verb la
conjunctiv fa ță de un posibil regent și lipsa conjunc ției morfem să
determină absolutizarea planului semantic și transformarea
enunțului într-o structur ă sintactică cu ajutorul c ăreia vorbitorul
exprimă și marcheaz ă spontaneitatea tr ăirilor interioare în raport
cu evenimente neprev ăzute din lumea fenomenal ă: fie ce-o fi ;
d-apoi vin ă cine-o vrea , facă ce-o vrea etc.
Situată în continuitatea modelelor expresive populare, autonomia
sintactică a conjunctivului cap ătă, în vorbirea urban ă, valori
expresiv-persuasive. Ocazional, tendin ța spre o exprimare insolit ă
motivează apariția unor enun țuri argotice exclamative a c ăror
expresivitate se dezvolt ă pe baza interdependen ței dintre subiect
și predicat ( să-mi moar ă neuronu’ !), a dependen ței complemen-
tului direct fa ță de verbul regent ( să-mi trag nervu’ !) ori prin
dezvoltări sintagmatice cu sens umoristic ( să-ți bați copiii cu
basca !), autoironic ( să moară mandea !) sau eufemistic ( să-mi
bag banii / picioarele / pixu’ etc.).
Modelul popular al impreca țiilor își dovede ște pertinen ța
expresivă și în vorbirea citadin ă prin folosirea, de c ătre vorbitori,
a unor enun țuri cu verbul la modul optativ și cu auxiliarul
postpus: băga-mi-aș, băga-mi-ai , mînca-ți-aș, mînca-mi-ai etc.
Adverbul . Izomorfismul dintre clasa adjectivului (determinant
al substantivului) și clasa adverbului (determinant al verbului)
favorizeaz ă trecerea unor cuvinte și sintagme dintr-o clas ă în alta.
Procedeul lexical-formativ al conversiunii adjectiv ↔ adverb
contribuie la actualizarea diferen țiată, contextual ă, a valen țelor
expresive ale unor te rmeni argotici.
În schimbul de replici între uti lizatorii de internet, adverbele
cu caracter argotic sînt folosite, cel mai adesea, pentru a reflecta
perspectiva din care este considerat ă acțiunea verbal ă. Numărul
mare de locu țiuni adverbiale argotice care exprim ă modul de

Expresivitatea argoului
216
desfășurare a ac țiunii verbale sugereaz ă că partenerii implica ți în
interacțiunea lingvistic ă sînt foarte interesa ți de procesualitate ( și
mai puțin de circumstan țele spațiale și temporale), de felul în care
decurge dinamica unor evenimente. Prin urmare, unit ățile lingvis-
tice adverbiale se încadreaz ă în două mari clase: adverbe califi-
cative și adverbe circumstan țiale (Irimia, 1997: 293). Acestora li
se adaugă un număr foarte mic de elemente argotice întrebuin țate
ca adverbe pronominale negative ( canci , nexam : „Avem alunec ări
de teren și păduri nexam din cauz ă că s-a defri șat la greu în
vederea transform ării de terenuri agricole”139).
De regulă, frazeologismele adverbiale de tip familiar și argotic
se formeaz ă prin dou ă modele generative cu un randament
funcțional ridicat în limba comun ă: «prep. + element nominal » și
«cît + element verbal ». Din prima categorie fac parte sintagme
calitative cu urm ătorii constituen ți:
a) prepozi ția de: de-a-mboulea (de-a-nboulea), de-a-mproasta
(de-a-nproasta), de-a-n (z)droanga etc.
b) prepozi ția din: din top , din țeavă etc.
c) prepozi ția în: în draci , în disperare , în demență etc.
d) prepozi ția la: la greu , la greuceanu , la înaintare , la marea
artă, la oha , la panaram ă, la plesneal ă, la produs , la șto, la
vrăjeală etc.
e) prepozi ția pe: pe blat , pe blătescu , pe bune , pe invers , pe
neve(u), pe șest, pe șestache , pe vremea lu’ Pazvante etc.
Varietatea semantic ă a acestor unit ăți frazeologice ilustreaz ă
multitudinea perspectivelor asupra desf ășurării acțiunii. Locu-
țiunile în care intr ă prepoziția de ilustreaz ă inutilitatea sau
caracterul haotic al îndeplinirii ac țiunii: „am v ăzut și s-class-uri
tunate de-a-mboulea , la fel ca multe alte limuzine cu ștaif”140.
Frazeologismele din care face parte prepozi ția din reflectă lipsa
de premeditare a realiz ării unei ac țiuni, putînd fi considerate

139 Melchior , 3 ianuarie 2004, 10:46, forum Softpedia.com
140 romaximusro , 18 octombrie 2005, 08: 05, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
217
sintagme ale spontaneit ății: „stăteau ghiula ții ăia la masă și băgau
din top cîștiguri peste cî știguri”141, în timp ce locu țiunile formate
cu prepozi ția în pot fi considerate sintagme ale intensit ății: „să
trag și eu în disperare cu arma”142.
Diversitatea semantic ă a unităților frazeologice din care face
parte constituentul prepozi țional la subliniază varietatea contextual ă
a întrebuin țării în procesul de comunicare. Ca sintagme ale
deriziunii , cele mai multe dintre ele ( la oha , la panaram ă, la
plesneală, la șto, la vrăjeală) pun în lumin ă conștientizarea
elementului aleatoriu ce caracterizeaz ă spontaneitatea îndeplinirii
unor acțiuni: „am f ăcut-o la plesneal ă și din mîn ă… că fiind
amator de cel mai jalnic rang n-am trepied”143; „iar dac ă tu
semnezi contractul la ’șto atunci chiar c ă ești fraier”144.
Alte unit ăți sintagmatice exprim ă aspectul cantitativ și/sau
caracterul iterativ al desf ășurării acțiunii: „m-am îmb ătat la greu …
dar nu mi-am pierdut con știința… la un revelion acum doi ani”145.
În unele contexte de comuni care, continuitatea stilistic ă dintre
modelele expresive populare și argotice poten țează convergen ța
de opoziții expresive, elementele argotice fiind folosite pentru a
intensifica superla tiv semantica unor frazeologisme: „Ce s ă-l mai
tragi de limb ă, nu se poate ce spune el acolo, ca s ă nu mai zic de
FSB, care e și ăla tras de p ăr la greuceanu ”146.
Ocazional, exprimarea eufemistic ă determin ă, în plan sintactic,
folosirea unor sintagme adverbiale, pentru a exprima scopul
acțiunii: „să fie trimis ă la produs în Occident”147.
Cea mai mare parte a locu țiunilor adverbiale formate dintr-un
determinant nominal precedat de prepozi ția pe reliefeaz ă

141 Mosotti , 10 martie 2005, 16:53, forum Softpedia.com
142 un_oarecare 2 martie 2005, 23: 06, forum Softpedia.com
143 reclamagiu , 5 martie 2005, 12:00, forum Softpedia.com
144 Bogdanra , 27 august 2002, 17:49, forum Softpedia.com
145 pitu, 13 septembrie 2002, 04: 27, forum Softpedia.com
146 Alexandrus , 14 iunie 2004, 22:14, forum Softpedia.com
147 Jurnal , TVR1, 16 februarie 2003.

Expresivitatea argoului
218
caracterul criptic al realiz ării acțiunii ( pe blat , pe blătescu , pe
neve(u), pe șest, pe șestache ). În limbajul familiar, coresponden-
tul noțional al acestor frazeologisme este exprimat prin structuri
din acela și model generativ ( pe ascuns , pe sub mîn ă). În plan
sintactic, aceste sintagme ale încifr ării ilustrează comportamentul
duplicitar sau discret al unor manifest ări umane: „salut banarea
fumatului inclusiv la profesori. Se va mai fuma, pe șest, însă e o
măsură excelent ă”148; „Și oricum era „hi, hi” adic ă mai pe
șestache , nu în hohote”149; „Am auzit și eu de legenda asta cu 5
pe neveu . Chiar ai p ățit tu așa ceva?”150. Valoarea stilistic ă a
acestor frazeologisme este ilustrat ă și prin pătrunderea lor în stilul
publicistic: „M ărțișoarele alea fistichii, cu fir alb și fir roșu, se
vînd fie la tarab ă, în bazar printre zarzavaturi și chiloți, fie pe
blătescu la colț de uliță, direct din saco șă”151.
Frecventa utilizare a unora dintre aceste locu țiuni a contribuit
la adăugarea de sufixe antroponimice ( pe blătescu < locuț. adv.
pe blat + suf. – escu) sau toponimice ( la greuceanu < locuț. adv. la
greu + suf. – eanu ; la lejereanu <adv. lejer + suf. – eanu ), prin care
se realizeaz ă, în planul formei, opozi ția expresiv ă dintre termenul
marcat și cel nemarcat. Economia în exprimare îi determin ă
adesea pe protagoni știi actului de comunicare s ă foloseasc ă aceste
frazeologisme f ără constituentul prepozi țional: „pe unde o arzi
blat în seara asta?”152; „Ți-am zis: dac ă nu e locul pl ătit poți parca
lejereanu și tu”153.
Cel de-al doilea model generativ, « cît + verb », a favorizat
apariția unor frazeologisme prin care se exprim ă cantitatea,
precum cît încape , cît cuprinde . Un model asem ănător, « cît +

148 arty, 18 martie 2005, 22:26, forum Softpedia.com
149 akeem 17 iunie 2004, 09:29, forum Softpedia.com
150 tech 12 ianuarie 2004, 12:00, forum Softpedia.com
151 Dumitru Rusu , articolul „M ărțișoare second hand sau de lux?”, cotidianul
Ceahlăul, anul XVII, nr. 4338, luni, 21 februarie 2005
152 gusty@n , 9 aprilie 2005, 01: 34, forum Softpedia.com
153 Baiazid , 19 octombrie 2005, 08:10, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
219
substantiv », a determinat în limbajul popular apari ția unor
sintagme ale intensit ății superlative: mare cît casa , lung cît toate
zilele / cît o zi de post etc. Trăsătura distinctiv ă a acestor sintagme
este suspendarea predica ției, prin anularea opozi țiilor categoriale
verbale și „înghețarea” sintactic ă a verbului la persoana a III-a
singular, timpul prezent: „De asemen ea mai prelucrez – ca amator
– imagini și filmulețe proprii. De asemenea jocuri cît încape – tot
ca amator ☺ și muzici (familia are și ea acces, nu?)”154.
În realizarea categoriei intensit ății, adverbele și locuțiunile
adverbiale argotice au o diversitate mai mic ă de variante, compa-
rativ cu adjectivele. Intensitatea relativ ă se materializeaz ă prin
aceleași morfeme ca și în limbajul popular: „dar m ă simt cam
nașpa că se uită la mine”155; „mai merge f ăcut popcorn… iese
destul de șto dar e cam scump”156.
În general, cu excep ția sintagmelor intensit ății și ale cantit ății,
care includ în planul lor semantic posibilitatea de a exprima în cel
mai înalt grad unghiul din care este privit ă desfășurarea acțiunii,
mijloacele stilistice de exprimare a superlativului sînt extrem de
sărace. Ocazional, m ărcile de superlativ cu func ție persuasiv ă se
manifestă în enunțuri exclamative („înc ă două de-astea și i-am
spart pe viață moșule”157) sau interogative („ știți de ce beau mult
ăia care sufer ă pe bune , simplu pentru c ă nu se îmbat ă”158).
Expresivitatea structurilor idiomatice
În orice limb ă există un tip aparte de structuri lexico-gramaticale
numite generic, în literatura de specialitate, frazeologisme , unități
frazeologice , locuțiuni, sintagme și expresii , expresii idiomatice
sau izolări. Identitatea lingvistic ă și potențialul expresiv al acestor

154 miteani , 11 februarie 2004, 20:16, forum Softpedia.com
155 Cristist50 , 27 iulie 2004, 23:04, forum Softpedia.com
156 c_cris85 , 11 mai 2005, 21:16, forum Softpedia.com
157 Vladxus, 3 martie 2004, 22:08, forum Softpedia.com
158 mmariusm 14 august 2002, 10: 17, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
220
structuri lexematice au creat numeroase dezbateri între cercet ătorii
preocupați de constituirea, dezvoltarea și funcționarea structurilor
idiomatice în comunicarea verbal ă. Dificult ățile întîmpinate se
rezumă, în mare, la clasificarea aces tor elemente ale limbii, la
selectarea metodelor de analiz ă a semnifica țiilor pe care le au
astfel de structuri lingvistice și, nu în ultimul rînd, la valoarea lor
expresivă. Prin urmare, acest studiu aplicativ privind frazeologis-
mele are în vedere I) cîteva distinc ții teoretice, prin intermediul
cărora s-ar putea realiza o clasificare relativ unitar ă a unităților
frazeologice, II) utilitatea și limitele unor metode de descriere a
expresivit ății acestor structuri lingvistice și III) analiza unor
frazeologisme verbale, pe baza unui corpus de elemente utilizate
frecvent în schimburile de replici între utilizatorii de internet.
Orice încercare de încadrare a unei unit ăți lingvistice în
categoria frazeologismelor trebuie s ă țină cont de urm ătoarele
particularit ăți:
1. gradul de flexibilitate/inflexibilitate sintactic ă a frazeolo-
gismelor;
2. dinamica atipic ă a sensurilor frazeologismelor;
3. specificul expresivit ății frazeologismelor.
Aceste observa ții au o consecin ță foarte important ă. Dacă se
admite, ca fapt in contestabil, c ă frazeologismele sînt unit ăți lingvis-
tice eterogene, cu diferite grad e de unitate lexico-gramatical ă, ce
criterii pot fi utiliz ate pentru a descrie și clasifica diversele
structuri frazeologice, avînd în vedere diversitatea lor?
Analizînd identitatea lingvistic ă a lexemelor comp lexe (categorie
lexicală din care fac parte frazeol ogismele), Lipka (2002: 112)
afirmă, urmînd tricotomia co șeriană, că acestea „nu apar țin nici
planului langue ”, „nici planului parole ”, ci planului normei159:

159 În original: „Institutionalized and lexicalized complex lexemes clearly do
neither belong to the level of the langue (with its systematic word-formation
types) nor to the level of parole (with specific, concrete realizations of the
underlying language system). Obviously, a level in between the two is needed.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
221

„Este foarte indicat s ă aplicăm conceptul de «norm ă», înțeles ca realizarea
tradițională, colectiv ă a sistemului limbii în lexicologie și în formarea
cuvintelor”160 (Lipka, 2002: 112).

O astfel de nuan țare ar putea contribui, în mare m ăsură, la
explicarea dinamicii lingvistice și stilistice a unit ăților frazeologice,
prin raportare atît la sistemul lexical al limbii, cît și la
actualizarea lor în orice act lingvistic. Aceast ă perspectiv ă
potențează valoarea de tezaur a multor frazeologisme, caracterul
lor emblematic, prin care se ilustreaz ă viziunea particular ă a
vorbitorilor unei limbi asupra lumii. În lipsa unei definiri general
acceptate a conceptului de frazeologism, unii cercet ători ar putea
obiecta c ă, lexeme complexe, cum ar fi, de exemplu, carte de
credit sau foc-în-cap161, nu sînt unit ăți frazeologice, ci cuvinte
compuse ce denumesc denotativ realit ăți, încadrîndu-se, prin
urmare, nu în planul normei, ci în planul la ngue. În aceste
condiții, stabilirea unor criterii, pe baza c ărora s-ar putea face
distincții între diversele categorii de lexeme complexe, ar putea
ajuta la în țelegerea particularit ăților frazeologismelor.
Criterii de clasificare a frazeologismelor . Unii cercet ători din
lingvistica anglo-american ă (Moon, 1998; Lipka, 2002), afirm ă
necesitatea preciz ării unui set de criterii de identificare a
particularit ăților unităților frazeologice, chiar dac ă aceste criterii
au un grad mare de generalitate și nu ilustreaz ă cu acurate țe toate
particularit ățile frazeologismelor. Pe scurt, aceste criterii ar fi:

As early as 1951, Eugenio Coseriu (1967: 11) proposed such an intermediate
level and called it the norm of a language”.
160 În original: „It is particularly us eful, however, to apply the concept of ‛norm’,
as the traditional, collective realization of the language system to lexicology and word-formation”.
161 Șerban & Evseev (1978: 278).

Expresivitatea argoului
222
• lexicalizarea (engl. lexicalization ) – „fenomenul prin care un
lexem complex, odat ă format, tinde s ă devină o singură unitate
lexicală completă, un simplu lexem” (Lipka, 2002: 111);
• adoptarea (engl. institutionalization ) – „procesul prin care o
unitate lingvistic ă sau o formulare devine recunoscut ă și
acceptată” (Moon, 1998: 10);
• inflexibilitatea lexico-gramatical ă (engl. lexicogrammatical
fixedness ) – „rigiditate formal ă” (Moon, 1998: 15);
• indecompozabilitatea/„nec ompozabilitatea” (engl. non-com-
positionality ) – sensul unui lexem complex nu se dezvolt ă
prin sensurile constituen ților (Makkai, 1972; Moon, 1998).
Deși ar putea fi întrebuin țate pentru a deosebi și alte fapte de
limbă, primele dou ă criterii sînt importante, întrucît reflect ă, din
perspectiv ă diacronic ă, constituirea și adoptarea frazeologismelor,
ca unități lexicale reprezentative pentru o anumit ă limbă (I. Iordan,
de pildă, le nume ște chiar izolări, pornind de la un termen impus
de A. Philippide). Urm ătoarele dou ă criterii, de tip descriptiv,
individualizeaz ă frazeologismele, considerate ca „expresii lingvis-
tice complexe din punct de vedere formal, al c ăror înțeles nu
poate fi derivat din cel al constituen ților” (Lipka, 2002: 112).
Alți autori (Gibbs, 1994) arat ă că numai o cercetare de tip
empiric, experimental, inspirat ă din psihologia cognitiv ă, ar putea
pune într-o nou ă lumină modalitățile prin care vorbitorii î și
însușesc și folosesc frazeologismele în comunicare. Potrivit
adepților lingvisticii cognitive, principalele elemente definitorii
ale frazeologismelor sînt a) conven ționalizarea cultural ă, prin uz,
a unităților frazeologice, b) raportul arbitrar dintre semnifica țiile
constituen ților unui frazeologism și referentul frazeologismului
respectiv, c) dinamica semantic ă a unităților frazeologice, sensul
unor frazeologisme putînd fi rela ționat cu sau dezvoltat din
sensurile unor constituen ți și d) existen ța unei scale de
flexibilitate sintactic ă, avînd ca poli frazeologismele lipsite de
mobilitate și unitățile frazeologice cu mobilitate sintactic ă.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
223
Schiță de clasificare a frazeologismelor . Comparînd cele dou ă
tipuri de opinii contradictorii, se poate observa c ă definirea și
clasificarea structural-semantic ă a frazeologismelor ar trebui s ă
țină cont de trei opozi ții:
1. opoziția dintre formele sintetice ale constituen ților și forma
analitică a frazeologismului;
2. opoziția lingvistic ă și/sau stilistic ă dintre sensurile constitu-
enților și sensul frazeologismului;
3. opoziția dintre sensurile constituen ților și sensul frazeolo-
gismului, pe de o parte, și desemnat, pe de alt ă parte.
În vreme ce primul tip de opozi ție ar putea legitima existen ța
unei scale de flexibilitate sintactic ă și, implicit, o clasificare mai
nuanțată a frazeologismelor, celelalte dou ă opoziții ar contribui la
surprinderea complexit ății semantice a unit ăților frazeologice,
mai ales a celor care dezvolt ă semnifica ții conotative.
Avînd în vedere opozi ția dintre formel e sintetice ale
constituen ților și forma analitic ă a frazeologismului, s-ar putea
identifica urm ătoarele tipuri de unit ăți frazeologice:
1. frazeologisme f ără flexibilitate , adică unități frazeologice în
care constituen ții nu-și actualizeaz ă categoriile gramaticale speci-
fice: cine știe ce , zi lumină, vrute și nevrute , fără cap și coadă, la
paștele cailor etc. Din punct de vedere morfologic, în aceast ă
categorie de frazeologisme se încadreaz ă, de exemplu, locu țiunile
pronominale, prepozi ționale, conjunc ționale și adverbiale. Tot
aici pot fi incluse unele enun țuri frazeologice cu valoare afectiv ă
(Doamne fere ște, Doamne iart ă, Doamne p ăzește).
2. frazeologisme cu flexibilitate morfologic ă, adică unități
frazeologice în care cel pu țin un constituent î și actualizeaz ă unele
categorii gramaticale specifice: a-și aduce aminte , a spăla putina ,
a o lua la s ănătoasa etc. Dac ă se se are în vedere identitatea
morfologic ă a constituen ților care particip ă la dezvoltarea semni-
ficației, se poate vorbi, în unele cazuri, despre frazeologisme

Expresivitatea argoului
224
substantivale ( aducere aminte ), adjectivale ( prost ca noaptea ,
iute de picior ) sau verbale ( a umbla cu cioara vopsit ă).
3. frazeologisme cu fl exibilitate sintactic ă, adică unități, enunțuri
sau structuri sintactice de tipul înjur ăturilor, blestemelor etc.,
care, pe lîng ă actualizarea unor categorii gramaticale specifice, se
caracterizeaz ă prin mobilitatea sintagmatic ă a constituen ților și
pot fi considerate m ărci stilistice ale afectivit ății. Un exemplu în
acest sens este constituit de înjur ături, considerate ca enun țuri
imperative sau exclamative care apar numai în anumite contexte
comunicative, dominate de m ărcile vulgarit ății. Acest tip de frazeo-
logisme este relativ restrîns și este caracterizat de semnifica țiile
difuze, contextuale, ale unit ăților frazeologice, dezvoltate sub
acțiunea func ției expresive a limbii (Jakobson, 1964).
Opoziția de sens dintre constituen ți si unitatea frazeologic ă din
care aceștia fac parte ar putea legitima existen ța a două categorii
de frazeologisme:
a) frazeologisme endocentrice162 – cel pu țin unul dintre
constituen ți participă la constituirea semnifica ției de ansamblu;
b) frazeologisme exocentrice – semnifica ția de ansamblu nu se
dezvoltă din sensurile constituen ților.
În categoria frazeologismelor endocentrice, pot fi incluse unit ăți
frazeologice precum zi lumină, deștept foc sau a-și da aere , al
căror sens se dezvolt ă din trăsăturile semice ale constituen ților.
De exemplu, în sintagma zi lumină163, se poate observa c ă una din
trăsăturile semice ale substantivului zi, [+ luminozitate], este
reluată, metonimic, prin cel de-al doilea component, lumină.
Sensul locu țiunii cu noaptea-n cap (‛foarte devreme’), se dezvolt ă
prin absolutizarea unei tr ăsături semice a substantivului noapte ,
[+ temporalitate]. În cazul unor unit ăți frazeologice precum din zi

162 Termenii endocentric și exocentric au fost prelua ți din literatura de
specialitate, urmîndu-se distinc ția compuse endocentrice – compuse exocentrice .
Pentru detalii, vezi Ciompec (1985: 59-70).
163 În DEX, sintagma respectiv ă este considerat ă cuvînt compus.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
225
în zi, zi de zi , de pe o zi pe alta , noapte de noapte , redundan ța
potențează semantica constituen ților nominali prin tr ăsătura semic ă
[+ temporalitate], în vreme ce prepozi țiile modalizeaz ă dinamic
semnifica țiile substantivale, pr in dezvoltarea unei tr ăsături semice
fundamentale pentru aceste frazeologisme, [+ iterativitate]. Din
acest punct de vedere, sensurile frazeologismelor luate ca exemple se dezvolt ă printr-o ierarhizare semic ă, trăsătura [+ iterativitate],
subordonîndu- și trăsătura [+ temporalitate]. Un mecanism de sem-
nificare mai complex, dar asem ănător, se poate observa în cazul
altor frazeologisme, precum zi și noapte . În planul langue , anto-
nimia lexical ă zi – noapte este generat ă de opozi ția semică [+
luminozitate] / [– luminozitate]. Îns ă această opoziție de sens este
anulată în interiorul frazeologism ului, prin imobilitatea morfo-
logică a constituen ților și prin impunerea unei alte tr ăsături semice,
[+ procesualitate]. Mai pr ecis, prin sensul de adi
ție al conjunc ției
coordonatoare și, trăsătura semic ă [+ procesualita te] devine defi-
nitorie pentru sensul frazeologismului și anuleaz ă disocierea
semantică existentă, în planul langue, între cuvintele zi și noapte.
Mai mult decît atît, se poate aprecia c ă acest mecanism de semni-
ficare este posibil numai în condi țiile în care se p ăstrează imua-
bilitatea morfo-sintactic ă a elementelor constituente ale unit ății
frazeologice. De pild ă, enunțul 1) Merse zi și noapte , nu este
echivalent, din punctul de ve dere al sensului, cu enun țul 2) Merse
nopți și zile sau cu enun țul 3) Merse ziua și noaptea . Spre deose-
bire de primul enun ț, în următoarele dou ă se remarc ă, fie caracterul
atipic al procesualit ății164, fie pertinen ța opoziției de sens165.
Uneori, în țelesul unui anumit frazeologism ia na ștere doar din
conținutul semantic al unui constituent. Sp re exemplu, expresia a-și

164 În enunțul 2, prin topic ă, pare a se nega realitatea extra-lingvistic ă, prin
anularea temporalit ății firească generate de ciclul natural, zi – noapte.
165 În enunțul 3, categoria determin ării impune nu numai p ăstrarea antonimiei
lexicale, ci și conversiunea gramatical ă, lexemele ziua și noaptea devenind, în
acest caz, elemente adverbiale prin care se exprim ă durata.

Expresivitatea argoului
226
da aere (‛a se făli’) își dezvoltă semnifica ția pornind de la sensul
constituentului nominal aere. Sensul frazeologismului este
reflectat, în planul formei, prin i ndici de marcare a procesului de
„înghețare” lexico-gramatical ă: pronumele personal în dativ, care
ilustrează subiectivitatea raport ării la referent (arogan ța unei
persoane) și forma invariabil ă de plural a substantivului care
impune sensul. Cu toate acestea, flexibilitatea topic ă este încă
evidentă, dacă a r f i să comparăm următoarele enun țuri: 1) Ce
aere își dă ăla! și 2) De la un timp î și dau aere de vedet ă. Dacă în
primul enun ț, trecerea constituentului nominal înaintea celui
verbal este determinat ă de acțiunea func ției expresive, în cel de-al
doilea enun ț, expresivitatea se dezvolt ă printr-o rela ție sintactic ă
de dependen ță, constituentul frazeologic nominal ( aere) primind
un determinant atributiv substantival ( de vedetă). Asocierea nu
este întîmpl ătoare, pentru c ă substantivul aere (‛ifose’) este
sinonim cu o crea ție lexical ă neologic ă, substantivul vedetism
(‛tendință de a ieși în eviden ță cu orice pre ț’166). Mai mult decît
atît, în argoul tinerilor, conota ția ironică a termenului vedetă,
(‛persoană care-și dă aere’), a generat expresia a se da vedet ă167.
În argou îns ă, relațiile semantice sînt mai complexe, dinamica
termenului vedetă (de la sensul apreciativ la cel depreciativ) fiind
reflectată și în cazul cuvîntului artist , substantiv care desemneaz ă,
în unele situa ții de comunicare, o persoan ă foarte talentat ă. Pentru
tineri, și nu numai, artist poate fi oricine d ă dovada excelen ței
într-un anumit domeniu. În acest caz, substantivul artist , prin
sensul său apreciativ ( ‛persoană foarte talentat ă’), se opune
frazeologismului a se da artist168, întrebuin țat cu sens depreciativ
(‛persoană care-și dă aere’). Opozi ția de sens, artist – a se da

166 DN, 1986: 1135.
167 „Și ptr. restu just fuck off în frunte cu mufa de șaman care se dă vedetă
p-aici” GiveMeHead , 1 august 2005, forum Computer Games.
168 „(…) am spus din start c ă sînt încep ător, nu m-am dat artist !” mbrighiu , 16
octombrie 2003, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
227
artist pare să se fi dezvoltat ă în acela și fel ca și modelul de
semnificare vedetă¹ (‛persoană cu popularitate’) – vedetă²
(‛persoană care vrea s ă iasă în eviden ță’) / vedetism (‛tendința de
a epata’) – a se da vedet ă. Aceste analogii par s ă demonstreze c ă,
în unele cazuri, dezvolt ările lexicale și frazeologice urmeaz ă
anumite prototipuri de semnificare.
Din categoria frazeologismelor exocentrice fac parte unit ăți
frazeologice precum cai verzi (pe pere ți), a tăia frunză la cîini , a
trage pe dracul de coad ă, a face (cuiva) mucii cravat ă etc.
Conținutul semantic al acestor fr azeologisme este prin excelen ță
figurat iar analiza descriptiv ă a sensurilor constituen ților nu ofer ă
indicii clare cu privire la în țelesul frazeologismului. Specificul
acestor unit ăți frazeologice este tocmai lipsa de convergen ță
semantică între constituen ți. În încercarea de a analiza mecanismul
de semnificare specific acestor frazeologisme, Iordan (1975)
observa c ă:

„Intervine, ca de obicei, și afectul, sub toate aspectele lui, dar intervine și
fantezia, într-o m ăsură mult mai mare decît am constatat pîn ă acum. C ăci
majoritatea izol ărilor (în sensul larg pe care-l atribui acestui termen) sînt
imagini, adic ă metafore și compara ții propriu-zise. Ele dau vorbirii
populare și familiare plasticitate, culoare, via ță, așa cum figurile de stil
însuflețesc limbajul poetic” (Iordan, 1975: 267).
Deși au un grad mare de gene ralitate, putînd fi mai degrab ă
supuse unui demers atent de revizuire, afirma țiile lui Iordan sînt
interesante întrucît scot în eviden ță cîteva elemente importante de
individualizare ale fr azeologismelor exocentrice. În primul rînd,
trebuie admis c ă înțelesul acestor unit ăți frazeologice are la baz ă
o imagine . În al doilea rînd, paralela dintre mecanismele de cons-
tituire a semnifica țiilor frazeologismelor exocentrice și mecanis-
mele de constituire a semnifica țiilor poetice trebuie s ă țină cont de
diferențe importante. În poezie, autonomia semnului poetic impune
mijloace stilistice și procedee de semnificare complexe, adesea
originale, în vreme ce sensuril e frazeologismelor exocentrice,

Expresivitatea argoului
228
odată constituite și convenționalizate, prin uz colectiv, sufer ă un
proces de „înghe țare”, ajungîndu-se, în cele din urm ă, ca unei
forme să-i corespund ă, cel mai adesea, un con ținut semantic
specific. Cu alte cuvinte, parafrazînd terminologia impus ă de
Coșeriu (1993: 49-64), semnificarea poetic ă este de tip
arhitectural, în timp ce semnificarea frazeologic ă este de tip
structural. Înrudirile dintre cele dou ă tipuri de semnificare nu
trebuie, îns ă, excluse, deoarece au un element comun: imaginea .
Fără a încerca definirea conceptului de imagine și fără a
analiza multitudinea de teorii care au încercat s ă ilustreze geneza
și funcționarea imaginii, în comunicarea verbal ă, se poate aminti
că referirea la acest concept ține cont de urm ătoarele trăsături:
a) imaginea este strîns legat ă de natura arbitrar ă a semnului
lingvistic;
b) constituirea imaginii are caracter dinamic;
c) înțeleasă ca formă de reprezentare, imag inea pune în eviden ță
felul în care individul se raporteaz ă, prin limb ă, la lume.
Avînd în vedere aceste tr ăsături, s-ar putea aprecia c ă toate
frazeologismele, dar mai ales cele exocentrice, sînt, din perspec-
tivă stilistică, expresii lingvistice ale unor imagini. De exemplu,
în sintagma cai verzi (pe pereți), se dezvolt ă o semantic ă difuză a
absurdului, a imposibilului, fundamentat ă pe divergen ța de sens
dintre constituen ții nominali. În țelesul determinantului adjectival
al substantivului cai modifică planul semantic al elementului
nominal, anulînd raportarea la un re ferent din lumea de zi cu zi, și
impune „realitatea” unui referent imaginar. Mai departe, sub-
stantivul în acuzativ, pe pereți, amplific ă, prin semnificare
metonimic ă, ruptura dintre denotativ și conotativ, creînd impresia
vizual-dinamic ă a unei reverii. Acest procedeu de semnificare
capătă coerență internă, atunci cînd se ia în considerare faptul c ă
sintagma cai verzi (pe pereți) este asociat ă, de pildă, cu verbul a
visa. A visa cai verzi pe pere ți face trimitere la un imaginar de tip
oniric impus de în țelesul verbului tranzitiv a visa . Înțeleasă în

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
229
întregime, structura lingvistic ă a visa cai verzi pe pere ți trimite la
imaginea unui vis ător, aflat într-un spa țiu închis, care prive ște,
pierdut în reverie, la caii verzi de pe pere ți. În aceste condi ții, s-ar
putea obiecta cu u șurință că semnifica ția expresiei are ca punct de
plecare semantica verbului a visa și face parte nu din categoria
frazeologismelor exocentrice, ci a celor endocentri ce. Realitatea
limbii sus ține însă corectitudinea interpret ării, avînd în vedere c ă
sensul sintagmei cai verzi pe pere ți determin ă compatibilitatea și
asocierea cu anumite verbe și nu invers:
a) a alerga : „Eu zic c ă alergi dup ă cai verzi pe pere ți (…)”169.
b) a crede : „voi, romanticii care înc ă mai credeți în cai verzi
pe pereți, succes. Cînd v ă veți trezi la realitate, poate va fi
prea tîrziu”170;
c) a-și imagina : „Numai c ă, fără să vrem, ne fur ă iar peisajul
eternei și fascinantei și ne trezim iar ăși, de data asta chiar în
vis, imaginîndu-ne cai verzi pe pere ți europeni”171;
d) a spune : „Eu tot pot să spun cai verzi pe pere ți ș-apoi să
găsesc argumentul cel mai ieftin: important ă e ideea”172;
e) a umbla : „Umblă după cai verzi pe pere ți!”173;
f) a visa : „nu vreau s ă îl las să înțeleagă că eu încă mai visez
cu ochii deschi și la cai verzi pe pere ți, chiar dac ă este
adevărat”174.
Există și situații în care spontaneitatea și creativitatea sau
căutarea unor mijloace și strategii textuale de eviden țiere a
expresivit ății determin ă înlocuirea contextelor tradi ționale de
asociere cu altele noi, de tip lexical sau frazeologic:

169 CrHomozom , 21 aprilie 2003, forum prices.ro
170 Arty , 25 ianuarie 2005, forum Softpedia.
171 Marius Tuc ă, 11 august 2005, Jurnalul Na țional.
172akvapLANare , 14 aprilie 2005, www.moldova.net
173Raluca Ioan/ Stelu ța Voica , 31 iulie 2004, Evenimentul Zilei.
174Carmela74 , 6 iulie 2005, www.121.ro

Expresivitatea argoului
230
i) a-i arde (cuiva de ceva): „(…) cînd e ști ocupat zi de zi cu
probleme legate de gestionarea țării, nu-ți mai arde de cai
verzi pe pere ți”175;
ii) a arunca : „conduc ătorii din fotbalul autohton arunc ă căruțe
de bani pe « cai verzi pe pere ți»”176;
iii) a cuprinde : „Programul Guvernului Ciorbea cuprinde… cai
verzi pe pere ți”177;
iv) a da (cuiva) de gîndit : „Nu mă identific cu problemele alea,
nu sînt chestii care s ă-mi foloseasc ă în viață și nici măcar
să-mi dea de gîndit. Cel mult, să-mi dea de gîndit la cai
verzi pe pereți”178.
Ocazional, în textul literar, opozi ția dintre divergen ța semantic ă
a constituen ților și sensul metaforic al frazeologismului devine
punct de plecare în crearea unor complexe semnifica ții literare,
așa cum demonstreaz ă un fragment din nuvela eminescian ă Cezara :

„Deodată intră bătrînul.
– Binecuvînteaz ă, părinte.
– Domnul.
– Ei, Ieronime, zise b ătrînul vesel și-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ștrengariule?
– Eu? Dar cînd am mai lucrat eu ceva? Aceast ă presupunere jigne ște carac-
terul meu, p ărinte… Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe
păreți; dar să lucrez? Sînt mai în țelept de cum ar ăt.
– Faci rău că nu-nveți pictura.
– Eu nu fac nici r ău, nici bine, c ăci nu fac nimic. M ă joc” (Eminescu, 1985:
86-87).

Elementul principal de semnificare din acest fragment pare a fi
opoziția de sens dintre a lucra și a se juca , întrucît cititorul
ajunge să înțeleagă existența a două moduri de fiin țare în lume,
homo faber și homo ludens , reunite aici sub semnul artei , repre-

175Gabriela Vrînceanu Firea , 12 august 2005, Jurnalul Na țional.
176Mircea Ionescu , 2 noiembrie 2004, Gardianul.
177Mihai Vlad , 15 martie 1997, Dimineața.
178Stefan , 25 aprilie 2003, forum FanClub.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
231
zentată metonimic prin substantivul pictură. Opoziția de sens
dintre a lucra și a se juca impune interpretarea textului ales din
perspectiva a dou ă semne definitorii pentru condi ția artistului:
JOACA și MUNCA . Replica lui Ieronim, „(…) nu lucrez nimica; mă
joc desemnînd cai verzi pe p ăreți”, este definitorie pentru condi ția
personajului. Indicativul prezent, „m ă joc”, reflect ă identitatea
ucenicului aflat în c ăutarea lumii originare. Jocul cu sensul trans-
pare chiar din planul expresiei. Dac ă în comunicarea cotidian ă,
sintagma cai verzi pe pere ți impune, prin sensul figurat, asocierea
cu anumite verbe, în textul eminescian, semnifica ția sintagmei
este profund metamorfozat ă prin semantica deschis ă a verbului.
JOACA devine o cale de acces spre absolut. A desena cai pe p ăreți
este, aici, o cale de acces spre reprezentare, spre figural, spre
căutarea realit ății ultime a semnului. Pe scurt, construc ția a
desena cai verzi pe pere ți recupereaz ă, în textul eminescian,
caracterul originar al semnifica ției de tip structural și se constituie
în semnifica ție de tip arhitectural.
Un alt exemplu, important din punct de vedere stilistic, const ă
în schimbarea semnifica ției sintagmei, prin înlocuirea unor
constituen ți, fapt ce determin ă marcarea stilistic ă, prin trăsătura
[+ ironie]: „Pare nasol, dar nu e. În defini tiv, asta deschide noi
posibilități, pentru c ă gărzile pot fi momite pe o pist ă falsă,
trimise la c ăutat cai verzi pe zugr ăveală”179. După cum se poate
observa, constituentul sintagmatic pereți este înlocuit cu
substantivul zugrăveală. Substitu ția pare a fi determinat ă de
apropierile semantice dintre cei doi termeni. Se p ăstrează, pînă la
un anumit punct, chiar și natura figurat ă a semnific ării, întrucît
substantivul zugrăveală poate fi folosit cu sens metonimic pentru
cuvîntul perete . Ce consecin țe expresive are aceast ă înlocuire?
Spre deosebire de frazeologismul exocentric cai verzi pe pere ți,
construcția sintagmatic ă cai verzi pe zugr ăveală pare a fi endo-

179 http://www.jucaushii.ro/article_358.html, Jack the ripper, „Hitman: Blood
money”.

Expresivitatea argoului
232
centrică, dezvoltîndu- și semnifica țiile prin convergen ță semantic ă.
Ca și adjectivul verde , substantivul zugrăveală actualizeaz ă trăsă-
tura semic ă [+ cromatism], generîndu- se astfel o unitate de în țeles
a constituen ților. Prin urmare, cai verzi pe zugr ăveală s-ar putea
oricînd înscrie în real. Zugrăveala cu cai verzi contravine norme-
lor bunului-gust, st ă sub semnul ridicolului, al falsit ății, fapt marcat
stilistic, în text, prin ironie, atunci cînd se vorbe ște despre posibi-
litatea juc ătorului de a-i am ăgi pe gardienii din spa țiul virtual.
Dacă se ia în considerare raport ul semn – referent, frazeolo-
gismele pot fi clasificate în dou ă categorii:a) frazeologisme
motivate și b) frazeologisme nemotivate .
Se numesc frazeologisme motivate lexemele complexe ale
căror semnifica ții pot fi explicate prin determin ări cultural-
istorice. Dup ă cum explic ă Iordan (1975: 265), cîteodat ă, „extrem
de rar, condi țiile sînt favorabile pentru precizarea împrejur ărilor
care au dat na ștere unei izol ări. Este, în primul rînd, cazul
formulelor cu substrat istoric. Astfel, despre Vodă da și Hîncu ba
se știe că datează din anul 1671, cînd boierul basarabean Hîncu
Mihalcea s-a ridicat, împreun ă cu serdarul Durac, contra lui
Duca-Vod ă”. Ar putea fi amintite și alte exemple, precum a
umbla cu jalba-n pro țap, a da ortul popii , a avea / a trece la
catastif , a fi lăsat la vatr ă etc.
Se numesc frazeologisme nemotivate lexemele complexe ale
căror înțelesuri nu pot fi e xplicate prin condi ționările cultural-
istorice. Din aceast ă categorie fac parte unit ăți frazeologice cum
ar fi ca și cum , urît ca munca etc. Cele mai multe unit ăți
frazeologice sînt semne lingvistice nemotivate, întrucît natura
constituen ților frazeologici este, în esen ță, arbitrară.
Această schemă de clasificare a frazeologismelor nu cuprinde
toate aspectele cercet ării frazeologismelor (def inire, clasificare,
funcționare, expresivitate) ci eviden țiază, în manier ă descriptiv ă,
complexitatea semantico-sintactic ă pe care o implic ă analiza
structurilor idiomatice. Valorificar ea unor exemple, cît mai nume-
roase și mai variate, are rolul de a sublinia c ă orice analiz ă a

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
233
unităților frazeologice ar tr ebui, în principiu, s ă aibă ca elemente
centrale, realitatea și diversitatea enun țurilor din limba actual ă,
întrucît determin ările contextuale și asociațiile făcute de protago-
niștii actului de comunicare verbal ă au, în mod frecvent, o mare
importanță în impunerea unor semnifica ții frazeologice de natur ă
expresivă sau în poten țarea creativit ății vorbitorilor.
Metode de analiz ă a expresivit ății frazeologismelor . Din
perspectiv ă stilistică, analiza expresivit ății frazeologismelor se
dovedește extrem de interesant ă, pentru că studierea mecanismelor
de constituire a semnifica țiilor reprezint ă un domeniu de cercetare
complex, avînd ca punct-cheie în țelegerea modului de dezvoltare
a sensurilor. Din acest punct de vede re, în literatura de specialitate
se remarc ă două ipoteze: a) sensurile figurate se întemeiaz ă prin
deviere, iar expresivitatea semantic ă este fundamentat ă pe opoziția
sens nemarcat (propriu) – sens marcat (figurat) și b) sensurile se
actualizeaz ă contextual și se dezvolt ă prin intermediul unor modele
figurative (metafor ă, metonimie, ironie) cu ajutorul c ărora vorbi-
torul se raporteaz ă prin limb ă la lumea extralingvistic ă.
Comparînd cele dou ă tendințe, se poate observa c ă cea de-a
doua ipotez ă recupereaz ă dimensiunea creativ ă a actului lingvistic
și presupune, în acela și timp, la nivel contextual, existen ța meca-
nismului de semnificare ilustrat de prima ipotez ă. În limba
vorbită, cel puțin, dinamica semnifica ției frazeologice este orientat ă
de context , în cele dou ă accepțiuni importante ale termenului
context: 1. structur ă lingvistic ă sintagmatic ă, vecinătate, co-text și
2. situație de comunicare în care se afl ă vorbitorul.
Existența unor opozi ții care genereaz ă expresivitatea semantic ă
este fundamental ă, pentru c ă orice sens se cristalizeaz ă, în
conștiința vorbitorului, prin mijlocirea raportului nume (limbă) –
referent (lume). Este mai adecvat ca mijloacele de semnificare
numite figuri de stil180 să fie considerate categorii cognitive prin

180 Discuția este limitat ă doar la metafor ă, metonimie și ironie.

Expresivitatea argoului
234
care se constituie re țelele cognitive181. Privită astfel, disocierea,
ruptura dintre „literal” și „figurat” devine o continuitate.
Dacă se admite c ă, în unele cazuri, expresivitatea frazeo-
logismelor este determinat ă contextual, o modalitate de analiz ă
stilistică adecvată trebuie s ă combine analiza de tip semic cu
metoda contextual-dinamic ă.
Mai clar, analiza semic ă ar putea l ămuri gradul de unitate
semantică a frazeologismelor, particip area sau neimplicarea unor
constituen ți în formarea sensului și, nu în ultimul rînd, importan ța
stilistică a convergen țelor și divergen țelor semantice dintre
constituen ți și unitatea frazeologic ă ca atare. Întrucît dinamica
semnifica țiilor frazeologismelor nu este independent ă de folosirea
unităților frazeologice în comunicarea verbal ă, s-ar putea aprecia
că analiza semic ă trebuie corelat ă cu un alt tip de demers
interpretativ, metoda contextual-dinamic ă. După cum apreciaz ă
Slama-Cazacu (1999: 233), una din tr ăsăturile fundamentale ale
metodei contextual-dinamice este „necesitatea de a studia
diversele aspecte ale comunic ării în legătură cu contextul, fie c ă
este vorba despre context ca ambian ță generală social-istoric ă, fie
că este vorba despre situa ția concret ă în care se afl ă vorbitorul,
sau despre ansamblurile discursive, secven țiale, sintagmatice, în
care se găsește integrat ă fiecare component ă (fără a omite s ă se
lege orice fapt de întreg sistemul limbii (…)”. De și metoda
contextual-dinamic ă a fost conceput ă pentru a analiza specificul
psiholingvistic al actelor conversa ționale, ea poate fi folosit ă, cu
anumite limite, și în analiza textului scris. S-ar putea ad ăuga că
metoda contextual-dinamic ă este relevant ă din punct de vedere
stilistic, în m ăsura în care reu șește să surprind ă dinamica
semanticii unor acte conversa ționale sau a unor texte. În cazul
frazeologismelor, metoda contextual-dinamic ă poate pune în
lumină două aspecte semnificative:

181 Pentru definirea acestor concepte vezi Lakoff & Johns on (1980); Gibbs
(1994: 24-120); Ungerer & Schmid (1997: 43-55); Lipka (2002: 187-212).

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
235
a) natura conven țională a frazeologismelor, dac ă se ia în
considerare faptul c ă orice frazeologism este, în esen ță, un
context182 „înghețat”;
b) legăturile gramaticale și expresive care se stabilesc, în orice
act de comunicare verbal ă, între frazeologisme și alte
unități ale limbii.
Limite metodologice . Uneori, cele dou ă metode de analiz ă nu
pot contribui la în țelegerea modalit ăților de constituire a semni-
ficațiilor tuturor frazeologismelor. De exemplu, în cazul unor
locuțiuni – prepozi ționale ( în loc de ), pronominale ( cine știe cine ,
ce fel de ), conjunc ționale ( cu toate c ă) sau adverbiale ( de
asemenea , în zadar ) – analiza semic ă nu poate explica formarea
sensurilor frazeologice. Mai mult decît atît, analiza componen țială
prezintă numeroase neajunsuri, din care cele mai importante par a
fi natura compozit ă a trăsăturilor semantice, caracterul difuz al
sensului lingvistic și imposibilitatea de a cuantifica (cu un num ăr
finit de seme) diversitat ea, teoretic nelimitat ă, de sememe. Alteori,
numai perspectiva diacronic ă poate ilustra continuitatea factorilor
și natura schimb ărilor care catalizeaz ă procesele de „înghe țare”
morfo-sintactic ă și transform ă unitățile frazeologice în lexeme
propriu-zise ( cf. Ciompec, 1985: 59 ș.u.).
Există situații în care sensurile frazeologismelor sînt deter-
minate și generate de particularit ățile planului expresiei. Pot fi
amintite sintagme precum ( ce mai ) tura-vura , vrînd-nevrînd ,
tîrîș-grăpiș, cu cățel, cu purcel etc., a căror simetrie formal ă este
hotărîtoare în constituirea semnifica ției. În acest caz, rima reflect ă
acțiunea func ției poetice (Jakobson, 1964: 95), ilustreaz ă princi-
piul eufoniei în limb ă și favorizeaz ă asocierea sintagmatic ă a
constituen ților frazeologici. Productivitatea acestui mecanism de
semnificare poate fi eviden țiată și în cazul unor unit ăți frazeo-
logice populare cu valoare superlativ-aforistic ă (înalt ca bradul ,

182 În acest caz, termenul context denume ște, în sens lingvistic, contiguitatea
sintagmatic ă a constituen ților.

Expresivitatea argoului
236
prost ca gardul ) sau al unor frazeologisme mai noi, din limbajul
familiar: mare scul ă (pe bascul ă), cel mai tare din parcare etc.

Expresivitatea frazeo logismelor verbale . Analiza stilistic ă a
frazeologismelor argotice din limba român ă este încă un domeniu
puțin explorat (vezi Dimitrescu, 1958). De și apariția unor dic ționare
de argou și limbaj familiar atest ă existența unui num ăr mare de
frazeologisme, interesul pentru cercetarea expresivit ății structurilor
idiomatice argotice este de dat ă recentă (Stoichițoiu-Ichim, 2001;
Zafiu, 2001; Baciu Got, 2006). În general, aceste studii, f ără a
avea un caracter exhaustiv, eviden țiază totuși bogăția unui imagi-
nar dinamic și, implicit, creativitatea vorbitorilor.
Cu toate acestea, cercetarea aprofundat ă a unor tipuri de
frazeologisme ar contribui, în primul rînd, la eviden țierea particu-
larităților mijloacelor de expresivitate existente în limba român ă
și folosite de vorbitori. În acest se ns, am optat pentru analiza unui
corpus restrîns, format din peste o sut ă de frazeologisme verbale
argotice. Aproape toate aceste unit ăți lingvistice sînt prezente în
comunicarea scris ă, mai ales în stilul publicistic și pe forumurile
electronice.
Analiza stilistic ă a frazeologismelor verbale din comunicarea
familiar-argotic ă a tinerilor se întemeiaz ă pe o metodologie de
cercetare nuan țată, care, în ciuda limit ărilor inerente, ar putea
contribui la eviden țierea unor modalit ăți expresive de semnificare
frazeologic ă. De asemenea, trebuie precizat c ă referințele termi-
nologice din aceast ă secțiune, fie preluate din alte lucr ări de
prestigiu, fie propuse, ar putea p ărea, la un moment dat, irelevante,
în raport cu un material lingvistic ma i vast, dar contribuie strict la
interpretarea faptelor de limb ă analizate și, prin urmare, trebuie
înțelese și acceptate ca atare, în trucît nu am avut inten ția de a
realiza definiri și clasificări atotcuprinz ătoare.
Opțiunea pentru analiza locu țiunilor și expresiilor verbale se
sprijină pe următoarele argumente:

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
237
a) din punct de vedere expr esiv-semantic, procedeele de
semnificare reflect ă dinamica imaginarului lingvistic;
b) în sistemul gramatical al limbii, verbul ocup ă o poziție
centrală;
c) modific ările produse în interiorul categoriilor gramaticale
specifice clasei verbului genereaz ă, în anumite cazuri,
pertinența stilistică.
Particularit ăți structurale . O prim ă observație cu privire la
specificul lingvistic al locu țiunilor și expresiilor incluse în corpus
ține de mecanismul de formare a acestor structuri idiomatice.
Majoritatea acestor unit ăți perifrastice se formeaz ă prin asocierea
unor constituen ți nominali cu un num ăr relativ restrîns de verbe:
– a avea: a avea boal ă (pe cineva ), a avea bulan , a avea
morcov , a avea sînge , a nu avea nici o treab ă;
– a băga: a băga vastul , a băga ochiu’ (radarul ), a se băga în
seamă, a-și băga picioarele , a-și băga unghia-n gît ;
– a da: a da în beng ăneală, a da la boboci , a da cu brandul , a
da clasă, a da ceață, a da colțul, a da o dum ă, a da cu flit , a da o
gaură, a da o ghear ă, a da în gît , a da cu jula , a da lecții, a se da
lovit, a da papucii , a da la ra țe, a se da în softuri , a da pe spate , a
da țeapă, a-i da (cuiva) zonă;
– a cădea: a-i cădea fața, a cădea pe spate , a-i cădea plombele ;
– a face: a face blatul , a face la buzunar , a face de comand ă, a
se face de comand ă, a face figuri , a face lipeala , a se face leu /
varză/ veveriță, a face în sînge ;
– a lua: a o lua pe ar ătură, a o lua pe coaj ă, a o lua în frez ă, a
o lua în gur ă, a se lua în gur ă (cu cineva), a o lua în goarn ă, a
lua la împins vagoane , a lua la mi șto, a lua țeapă;
– a sta: a sta gean ă, a sta la vr ăjeală, a sta pe tu șă;
Un randament func țional mai restrîns în constituirea locu țiunilor
și expresiilor familiar-argotice folosite de tineri se remarc ă în
cazul unor verbe precum:
– a merge: a merge închis , a merge la dou ă capete ;

Expresivitatea argoului
238
– a pune: a pune botul , a i se pune pata ;
– a rămîne: a rămîne masc ă, a rămîne interzis , a rămîne tablou ;
– a rupe: a i se rupe filmul , a rupe gura tîrgului ;
– a trage: a trage hapc ă/ clapă.
După cum se observ ă, cea mai mare parte a constituen ților
verbali se încadreaz ă în clasa verbelor de ac țiune ( a băga, a da, a
cădea, a face , a lua , a merge , a pune , a rupe , a trage ) și impun
frazeologismelor o tr ăsătură semică dominant ă, [+ dinamism]. Cu
toate acestea, constituen ții nominali determin ă, în multe cazuri,
apartenen ța frazeologismului verbal la o alt ă clasă semantic ă decît
cea în care se încadreaz ă constituentul verbal. Aceast ă trăsătură
distinctivă a structurilor idiomatice familiar-argotice poate fi aso-
ciată cu apariția frecvent ă a verbelor pronominale , care devin m ărci
ale subiectiv ării actului de comunicare. Prin urmare, pronumele
reflexiv poate fi interpretat stilistic drept marc ă a implicării vorbi-
torului în modalizarea subiectiv-dinamic ă a planului comunic ării
verbale: a se băga în seam ă, a se da lovit , a se lua în gur ă, a-și
băga gheara-n gît , a-și băga picioarele etc. Cu toate acestea,
expresivitatea construc țiilor frazeologice ca re includ un pronume
reflexiv cu form ă de acuzativ este u șor diferită de cea a frazeologis-
melor avînd un constituen t pronominal cu form ă de dativ, deoarece
semnifica ția gramatical ă dezvoltat ă prin pronumele-morfem pare
adesea orientat ă fie spre „subiectul” care dezvolt ă acțiunea183, fie
spre „obiectul” care determin ă actualizarea ac țiunii184.

183 Acesta pare a fi dinamica semantic ă a locuțiunilor și expresiilor verbale care
includ un constituent pronominal cu form ă de acuzativ. De exemplu, în cazul
structurii frazeologice a se face muci (’a se îmb ăta’), trăsătura semic ă [+ deve-
nire], dezvoltat ă prin verbul a se face , amplific ă ideea implic ării unei persoane,
al unui „subiect” care face ac țiunea, în vreme ce constituentul nominal contribuie
la impunerea sensului umoristic-ironic. De altfel, aceast ă dinamică a semnific ării
se regăsește în folosirea eufemistic ă, cu valoare predicativ ă, a verbului a se face
(’a se îmb ăta’). În raport cu verbul amintit, sinonimele frazeologice ale acestuia
(a se face muci/ pulbere/ varz ă/ veveriță) pot fi considerate dezvolt ări analitice

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
239
Construcțiile verbale înso țite de pronume cu valoare neutr ă se
remarcă, adesea, prin dezvoltarea unui sens durativ: a o lua pe
arătură, a o lua pe coaj ă, a o lua în frez ă, a o lua în goarn ă.
Cîmpuri frazeologice . Din punct de vedere semantic, multe
dintre aceste structuri idiomatic e pot fi incluse în cîmpuri
distincte, cu o bogat ă reprezentare lingvistic ă. De pildă, STĂRILE
AFECTIVE ale vorbitorilor sînt exprim ate printr-o mare varietate
de frazeologisme cu grad ridicat de expresivitate, avînd ca efect
stilistic impunerea unei valori de superlativ. IRITAREA sau
SUPĂRAREA se regăsesc în semantica unor structuri de tipul: a
avea boal ă, a-și băga unghia-n gît, a c ălca pe coad ă, a i se pune
pata, a freca la icre , a se lua în gur ă (cu cineva), a lua la împins
vagoane, a-i s ări capacele, a umple de spume . UIMIREA sau per-
plexitatea sînt transpus e lingvistic prin crea ții lexicale precum: a-
i cădea fața, a cădea pe spate, a-i c ădea plombele, a da pe spate,
a-i pica fa ța, a rămîne masc ă, a rămîne interzis, a r ămîne tablou,
a-și trage palme . ADMIRAȚIA și respectul fa ță de calitățile sau
abilitățile unor persoane sînt puse în lumin ă prin folosirea unor
unități perifrastice cu sens superlativ: a avea bulan, a da clas ă, a
da ceață, a da lec ții, a lua fa ța (cuiva), a rupe gura tîrgului . În
aceeași notă, DISPREȚUL sau desconsiderarea fa ță de unele
persoane în al c ăror comportament se remarc ă – în mod subiectiv –
existența unor sl ăbiciuni, se reflect ă în folosirea unor frazeo-
logisme cum ar fi: a nu avea nici o treab ă, a se băga în seam ă, a
fi la furat, a fi mic copil, a se înc ălța cu fesu’, a lua de fraier .

expresive, în cadrul c ărora constituen ții nominali au rolul de a reliefa componenta
semantică de tip metaforic și, implicit, ac țiunea func ției expresive.
184 Aceasta pare a fi dinamica semantic ă a frazeologismelor care includ un
constituent pronominal cu form ă de dativ. Luînd ca exemplu locu țiunea a-și
băga unghia-n gît (’a se enerva’), cu varianta a-și băga gheara-n gît , se observ ă
că raporturile de dependen ță formală dintre constituen ți orienteaz ă perceperea
sensului metaforic pornindu-se de la constituentul nominal explicit (unghie,
gheară), situat în pozi ția de „obiect”, întrucît „subiectul” ac țiunii (persoana care
se enerveaz ă) este implicit.

Expresivitatea argoului
240
PERSIFLAREA naivității, lipsei de spirit sau incapacit ății de
adaptare se realizeaz ă prin structuri idiomatice cu sens ironic, de
largă circulație: a o lua rara, a da în beng ăneală, a pune botul, a
face caterinc ă (de cineva), a face mi șto (de cineva), a se face de
comandă, a o lua în frez ă/ gură. NEÎNCREDEREA și nepăsarea sînt
adesea actualizate lingvistic prin structuri idiomatice și enunțuri
imperative subiective expresive: a-și băga banii , a-l durea în
paișpe, plimbă ursul! , du-te și te-mpu șcă!, du-te-n spuma
laptelui! , mai dă-o-n spanac!
RELAȚIILE INTERUMANE reprezint ă un alt cîmp amplu, atît prin
numărul de construc ții idiomatice din care este format, cît și prin
diversitatea no țiunilor reprezentative. V IOLENȚA este reprezentat ă
în corpus de locu țiuni și expresii precum: a da cu brandul, a face
în sînge, a o lua în frez ă, a o lua pe coaj ă. Efectele CONSUMULUI
EXCESIV DE B ĂUTURI ALCOOLICE sînt transpuse lingvistic prin
construcții idiomatice cu sens uri adesea umoristice: a da la ra țe, a
da vulpea , a i se rupe filmu’ .
RAPORTURILE DINTRE SEXE sînt reflectate prin folosirea unor
frazeologisme verbale figurate: a se băga în seam ă, a da o clan ță,
a da cu flit, a da papucii, a face lipeala, a avea / a prinde dr ăgan,
a i se pune pata, a sta la vr ăjeală.
O altă noțiune reprezentat ă în corpus face referire la ac țiunea
de A ÎNȘELA, de a induce pe cineva în eroare: a arunca o pastil ă,
a face pe la spate, a trage clapa, a trage țeapă.
Sub influen ța argoului r ăufăcătorilor, au p ătruns în argoul
tinerilor o serie de structuri idiomatice cu sensul de A FURA : a
băga vastu’, a da cu jula .
Această succintă categorizare semantic ă a frazeologismelor ver-
bale familiar-argotice sugereaz ă că mecanismele lexico-gramati-
cale de constituire, adoptare și folosire a construc țiilor idiomatice
pot fi asociate cu motivarea afectiv ă. Din acest punct de vedere,
frazeologismele verbale incluse în corpus reflect ă, într-o anumit ă
măsură, existența unor modalit ăți de marcare expresiv-figurat ă,

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
241
prin intermediul c ărora se asigur ă legătura dintre planul ontic și
cel semantic.
Dinamica sensurilo r frazeologice . O analiză nuanțată și adecvată
a expresivit ății frazeologismelor verbale trebuie s ă țină seama de
contextul în care se folosesc aceste unit ăți perifrastice întrucît
semnifica ția acestor construc ții idiomatice se dezvolt ă, în planul
formei, prin rela țiile dintre frazeologisme și alți constituen ți
sintactici, pe de o parte, și prin dinamica fenomenelor sintactice
specifice comunic ării orale, pe de alt ă parte. Prezentarea cîtorva
dintre procedeele semantico-sintac tice de dezvoltare a expresivi-
tății frazeologice (matricele semantice, substitu ția sinonimic ă și
sintaxa superlativului) are rolul de a sublinia complexitatea stilistic ă
a frazeologismelor verbale și de a pune în lumin ă existența unui
continuum stilistic de transla ție de la expresivitatea limbajului
popular la cea a limbajului familiar- argotic.
Matrice semantice . Conceptul de matrice semantic ă a fost
folosit de lingvistul francez Louis- Jean Calvet, pentru a explica
caracterul sistematic al dezvolt ărilor semantice argotice circum-
scrise anumitor no țiuni (Calvet, 1999: 35 ș.u.). Tot din dorin ța de
a explica dezvoltarea continuit ăților semantice (în special cele
figurate) dintre unele cat egorii de cuvinte, adep ții lingvisticii cogni-
tive au adoptat concepte precum prototip , categorie cognitiv ă,
metaforă conceptual ă, model cultural etc. ( cf. Ungerer & Schmid,
1997). Dincolo de diversitatea terminologic ă, observarea cores-
pondențelor dintre anumite cuvinte și frazeologisme st ă la baza
dezvoltării acestor demersuri științifice. Nu trebuie negat c ă
diversitatea și dinamica lexical ă a unei limbi fac imposibil ă
găsirea unei metode de analiz ă care să poată fi aplicat ă pentru
descrierea întregului lexic. Cu toate acestea, eviden țierea acțiunii
regulate a unor mecanisme de se mnificare poate contribui, cel
puțin parțial, la reliefarea continuit ăților lingvistice și expresive
dintre semnele lexicale ale unui anumit idiom. Din acest punct
de vedere, analiza expresivit ății cuvintelor și frazeologismelor
familiar-argotice ar putea sprijini ipoteza existen ței matricelor

Expresivitatea argoului
242
semantice și ar accentua libert ățile și constrîngerile existente în
limbă. Recunoa șterea și descrierea acestor matrice semantice
depind de modalitatea de constituire: fie prin complexitatea
semantică a unui anumit lexem ( matrice intralexematice ), fie prin
convergen ța semantic ă dintre diverse unit ăți lexicale ale limbii
(matrice interlexematice ).
Un exemplu de matrice intralexematic ă este familia de cuvinte185.
De pildă, frazeologismul endocentric a avea morcov (‛a se teme’)
face parte din familia lexical ă a cuvîntului polisemantic morcov :
„s.m. 1. team ă, frică, spaimă 2. supărare 3. born ă kilometric ă 4.
v. mandaras186” (Volceanov & Volceanov, 1998: 175). Din aceea și
familie lexical ă mai fac parte verbul a se morcovi (1. ‛a se întrista’,
2. ‛a ezita’), adjectivul participial morcovit „1. speriat, nelini știt,
stresat 2. sup ărat; furios” (Volceanov & Volceanov, 1998: 176) și
substantivul morcoveal ă187 (‛teamă’), mai rar folosit. Dezvoltarea
acestei familii lexicale este condi ționată de constituirea sensurilor
figurate ale substantivului morcov , pentru c ă, din perspectiva
sensului denotativ ( ‛plantă legumicol ă comestibil ă, cu rădăcina de
culoare galben-ro șiatică’), ceilalți constituen ți lexicali ai familiei
nu au nici un în țeles.188 În consecin ță, se observ ă că, în raport cu

185 Foarte folositoare pentru studierea frazeologismelor ar fi, poate, impunerea
conceptului de familie frazeologic ă, format prin analogie cu sintagma familie de
cuvinte . Familia frazeologic ă s-ar defini drept anasamblul de unit ăți frazeologice
care au constituen ți sintagmatici comuni. Studierea opozi țiilor dintre sensurile
lexicale ale unui constituent dat și sensurile frazeologice ale structurilor idio-
matice din care el face parte ar putea sub linia, pe de o parte, expresivitatea
unităților frazeologice, și, pe de alt ă parte, ar semnala c ă diversitatea semantic ă
este caracteristic ă familiei frazeologice, în aceea și măsură în care omogenitatea
semantică determină constituirea unei familii lexicale.
186 mandaras – organ genital masculin.
187 „iar javrele au cedat psihic… cred și eu, de la atîta morcoveal ă…” (manson ,
16 aprilie 2004, forumul site-ului oficia l al clubului de fotbal Steaua Bucure ști).
188 Astfel, a se morcovi nu ar putea însemna ‛a face morcovi’, morcovit nu ar
putea avea în țelesul ‛făcut din morcovi’, iar morcoveal ă nu ar putea c ăpăta
sensul *‛(totalitate de) morcovi’.

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
243
morcov, a c ărui lume de sensuri se întemeiaz ă pe opozi ția sens
propriu – sensuri figurate , celelalte unit ăți lexicale î și pot dezvolta
semnifica țiile numai prin raportare la sensurile figurate, realizîn-
du-se astfel marcarea expresiv ă. Acest mecanism de semnificare
contribuie frecvent la dezvoltarea expresivit ății (cf. Tabelul 1).
Existența acestui mecanism și randamentul func țional al termeni-
lor determin ă dezvoltarea sinonimiei, chia r în interiorul familiei
lexicale ( a se morcovi – a avea morcov – a fi morcovit ).

Tabelul 1. Dinamica semantic ă a cuvîntului morcov
și a familiei sale lexicale
Termen morcov
Dezvoltare
semantic ă Denotație Conota ție
Opoziții semice [– uman],
[– afectivitate] [+ uman],
[+ afectivitate]
Sens(uri) propriu: ( ‛plantă
legumicol ă
comestibil ă, cu
rădăcina de culoare
galben-ro șiatică’) figurate: 1. metaforice ( ‛stări
sufletești’); 2. metaforice ( ‛bornă
kilometric ă’), (‛organ genital
masculin’)
Realizare
lingvistic ă lexematic ă lexematic ă frazeologic ă
morcov – morcov
– morcovit
– a se morcovi
– morcoveal ă – a avea morcov
– a fi morcovit

În plan sintactic, polisemia figurat ă a cuvîntului morcov este
exploatată expresiv de protagoni știi actului de comunicare:

Expresivitatea argoului
244
„io recunosc c ă am un morcov … pînă se vor anun ța rez[ultatele] oficiale pe
mai multe canale!!! dup ă aia, îi dau morcovul lu’ bombo[nel]!”189.

În acest comentariu pe tema alegerilor preziden țiale din 2004
se eviden țiază un ansamblu de m ărci ale expresivit ății familiar-
argotice: mărci ale oralit ății (intonația exclamativ ă și pauza),
mărci ale afectivit ății, cu realizare morfologic ă (un morcov –
morcovu l) și predicațională („am un morcov ”, „îi dau morcovul
lu’ bombo!”) și mărci discursive (locuțiunea adverbial ă după
aia). În timp ce mărcile oralit ății și mărcile discursive contribuie
la identificarea tipului de comunicare (schimb familiar de replici,
exprimarea unei opinii), mărcile afectivit ății determină actualizarea
funcției stilistice, prin dezvoltarea unui paralelism predica țional,
în planul enun țului ( a avea morcov – a da morcovul ). Mai mult,
în acest context, determinarea (nehot ărîtă și hotărîtă) are rolul
stilistic de a scoate în eviden ță marcarea afectiv ă. Folosirea
articolului nehot ărît subliniaz ă lingvistic intensitatea st ării
sufletești („io recunosc c ă am un morcov…”), iar utilizarea
articolului hot ărît marcheaz ă schimbarea de sens („dup ă aia, îi
dau morcovul lu’ bombo!”). Marc ările morfo-sintactice sînt
susținute, în plan semantic, prin opozi ția expresiv ă sens metaforic
(a avea morcov ‛a se teme’) – sens metonimic eufemistic (morcov
‛organ genital masculin’).
Matricele interlexematice sînt formate din termeni cu tr ăsături
semice comune, care formeaz ă, în plan paradigmatic, un cîmp. În
situația în care aceste cuvinte devin constituen ți ai unor structuri
idiomatice endocentrice și exocentrice, opozi ția sens lexical –
sens frazeologic genereaz ă, în plan semantic, e xpresivitate, fie prin
suspendare, fie prin ad ăugare de tr ăsături semice. În ansamblu, cu
cît divergen ța semantic ă dintre înțelesurile constituen ților și sensul
frazeologic este mai mare, cu atît mai probabil ă este impunerea
semnifica țiilor frazeologice de tip expresiv.

189 cdan , 13 decembrie 2004, 10:26, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
245
În comunicarea familiar-argotic ă, un exemplu de matrice
interlexematic ă este ansamblul metaforic al corporalit ății. Toate
frazeologismele din aceast ă matrice au constituen ți care denu-
mesc părți ale corpului: a avea sînge, a b ăga ochiu’, a- și băga
picioarele, a- și băga unghia-n gît, a da în gît, a-i c ădea fața, a-i
cădea plombele, a-i lua fa ța, a o lua în frez ă, a o lua în gur ă, a se
pune în gur ă, a sta gean ă, a-și trage palme .
Întrucît multe din frazeologismele men ționate se refer ă la
stările afective ale vorbitorilor, se poate aprecia c ă expresivitatea
acestor structuri idiomatice pare s ă se dezvolte prin suspendarea
referinței lexicale, concomitent cu impunerea referin ței frazeolo-
gice, poten țate afectiv.
În general, transla țiile de la o realizare semantic ă lexicală la
alta sau de la o realizare semantic ă lexicală la una perifrastic ă pot
fi asociate cu rela țiile complexe pe care vorbitorii le stabilesc,
prin limb ă, între referen ți abstracți și concreți, reali și fictivi etc.
De exemplu, în argou, rela țiile referen țiale dintre concret și
abstract favorizeaz ă, în plan semantic, constituirea unor în țelesuri
frazeologice diferite de cele ale constituen ților și reprezint ă un
mecanism de semnificare important care se manifest ă nu numai
frazeologic, ci și lexical (vezi Tabelul 2).

Tabelul 2. Dinamica rela țiilor referen țiale concret – abstract
Relație
referențială Ilustrare lexematic ă Ilustrare
frazeologic ă
concret →
concret biban (‛recrut’) < biban (‛pește răpitor’)
frînă (‛penitenciar’) < frînă (‛dispozitiv
mecanic’) a da cu brandul (‛a
lovi’) < brand (‛braț
musculos’)
abstract →
abstract doxat (‛foarte deștept’) < doxă
(‛inteligență’)
demențial (‛foarte comic, foarte bun’) <
demențial (‛nebunesc’) la înaintare (‛în
atenție’) < înaintare

Expresivitatea argoului
246
concret →
abstract bulangiu (‛egoist’) < bulan (‛coapsă’)
figurant (‛arogant’) < figurant (‛actor
care face figura ție’) a-și băga picioarele
(‛a renunța’)
abstract →
concret vrăjeală (1.’discu ție’; 2. ‛minciună’; 3.
‛nimic’) < vrajă (‛magie’) a o da parte-n parte
(‛a se bate’)

Substituția sinonimic ă. Pe lîngă dezvoltarea unei matrice lexi-
cale, un alt procedeu de generare a expresivit ății frazeologismelor
este substituția sinonimic ă. Fenomenul poate fi considerat repre-
zentativ pentru dezvoltarea frazeologiei familiar-argotice. Într-o
structură frazeologic ă verbală de tipul « CV + (CPrep) + CN », în
care CV înseamn ă constituent verbal, Cprep – constituent prepo-
zițional iar CN – constituent nominal, substitu ția sinonimic ă
poate determina fie a) schimbarea constituentului verbal, fie b) înlocuirea constituentului nominal, rezultînd perechi sinonimice.
a) În cazul perechilor dezvoltate prin înlocuirea constituentului
verbal, mecanismul de constituire frazeologic ă se dezvolt ă fie
prin sinonime verbale [ a-i cădea fața – a-i pica fa ța; a-i cădea
plombele – a-i pica plombele
190], fie prin verbe neînrudite
semantic [ a cădea pe spate (‛a fi uimit’) – a da pe spate (‛a
uimi’); a băga vastul – a da cu vastul (‛a fura’)]. Exist ă, însă, și
structuri perifrastice în car e asocierea unui CV cu acela și CN
generează sensuri frazeologice diferite [ a face în sînge (1. ‛a
învinge’; 2. ‛a bate’) – a avea sînge191 (‛a avea curaj/ tupeu’)].

190 Toate cele patru frazeologisme citate au acela și sens, (’a fi uimit’). Se observ ă
că sinonimia dintre verbele de mi șcare a cădea și a pica determin ă instituirea
sinonimiei stilistice între substantivele fața și plombele .
191 Semnifica țiile acestor dou ă structuri idiomatice sînt interesante, dac ă se au în
vedere num ărul mare de frazeologisme care includ substantivul sînge și cores-
pondențele cu locu țiunile populare în sînge (friptură făcută în sînge), cu sînge
rece (’calm’) sau cu expresia a avea sînge în vine (’a fi plin de energie’).
Sensurile expresiei a face în sînge se explic ă, parțial, prin sinonimia cu verbul
a prăji, atunci cînd este vorba despre o friptur ă; la rîndul s ău, verbul a prăji este
sinonim cu verbul a (se) arde , acesta din urm ă avînd, în vorbirea argotic ă, o

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
247
b) Perechile dezvoltate prin schimbarea CN se fundamenteaz ă
fie pe rela ția de sinonimie (lexical ă sau stilistic ă) dintre constituen ții
nominali [ a-și băga unghia (-n gît ) – a-și băga gheara (-n gît ),
ambele avînd sensul ( ‛a se enerva’); a se face praf – a se face
pulbere (1. ‛a se strica’; 2. ‛a se îmbăta’)], fie pe existen ța unei
trăsături semice comune [ a rămîne masc ă – a rămîne tablou – a
rămîne interzis192 (‛a fi uimit’)].
Existența mai multor sinonime frazeologice care ilustreaz ă
aceeași noțiune demonstreaz ă că dezvoltarea semnifica țiilor
expresive familiare și argotice se fundamenteaz ă prin acțiunea
comună a mai multor modalit ăți de semnificare. De exemplu,
sensul no țional A VOMA este redat prin mai multe frazeologisme:
a da la boboci, a da la pe ște, a da la ra țe, a da vulpea, a se r ăsti
la bocanci, a se r ăsti la papuci etc. Deși substitu ția sinonimic ă
explică numai rela ția dintre anumite unit ăți frazeologice [ a da la
boboci – a da la ra țe; a se răsti la bocanci – a se răsti la papuci ],
CV ai tuturor locu țiunilor fac parte din clasa verbelor dinamice.
Este dificil de precizat ce factori lingvistici sau extr alingvistici au
favorizat apropierea de sens dintre frazeologismele cu verbul a da
și cele cu verbul a se răsti, însă reflectarea sensului no țional A
VOMA în frazeologisme precum a da la pe ște, a da vulpea ar
putea fi mai u șor de explicat.
În limba român ă, sintagma la pește (‛la pescuit’) este asociat ă
frecvent cu verbe de mi șcare193. În timp ce dependen ța sintagmatic ă

mare complexitate semantic ă, mai ales de tip figurat (v. Volceanov & Volceanov,
1998: 28). Expresia a avea sînge are un sensul din limbajul popular.
192 În cazul acestor trei frazeologisme verbale tr ăsătura semic ă comună între
constituen ții nominali mască, tablou și interzis trăsătura comun ă pare a fi semul
[– dinamism]. Din perspectiva imaginarului lingvistic, sensurile acestor structuri
idiomatice se înrudesc prin imaginea imobilit ății expresiei faciale, fapt exprimat
lingvistic și prin alte verbe cu sensuri metaforice: a înlemni , a împietri , a
îngheța. În privin ța frazeologismelor amintite, sensul durativ este impus prin
verbul a rămîne , iar în cazul verbelor citate, acest rol este preluat de prefixul în-.
193 De exemplu:

Expresivitatea argoului
248
a constituentului nominal la pește față de verbele a merge , a fi, a
se duce impune, în plan sintactic, fi e un sens locativ (unde?), fie
finalitatea ac țiunii (cu ce scop?), dependen ța față de verbul a da
generează sensul lexical ( ‛a pescui’) și pare să fi avantajat
formarea unui frazeologism. Leg ătura dintre sensul propriu ( ‛a
pescui’) și sensul metaforic ( ‛a voma’) din argou poate fi g ăsită,
de exemplu, în analogia dintre mi șcările pescarului – care se
apleacă înainte pentru a lansa momeala în ap ă – și gesturile celui
care se simte r ău, în urma consumului excesiv de b ăuturi alcoolice.
În cazul expresiei a da vulpea194, sensul frazeologismului ar putea
fi pus în leg ătură cu un obicei popular, hulpea (‛dar în bani sau în
vin pe care, dup ă datina de la nun ți, mirele, dac ă este din alt sat,
este obligat s ă-l dea flăcăilor din satul miresei’). Rela ția de conti-
nuitate dintre în țelesul cuvîntului care desemneaz ă obiceiul popular
și valoarea semantic ă actuală a frazeologismului a da vulpea195
este, credem, evident ă, din perspectiva efectului pe care îl are
consumul excesiv de b ăuturi alcoolice.

– a merge : „Își mai aminte ște cineva nop țile de toamn ă petrecute în fa ța
măcelăriilor jucînd c ărți la lumînare pe scaunul de mers la pe ște?”, GoPens ,
19 septembrie 2003, 17: 37, forum onlinesport.ro;
– a fi: „Anul trecut am fost la pe ște numai la Prunaru. Este balta unui prieten
bun de-al meu.”, bogdanovici , 5 februarie 2005, 21:39, forum topculturism.ro;
– a se duce : „Eu, de 1 mai, m-am urcat în ma șină cu niște prieteni și m-am
dus la pește”, silver , 1 mai 2003, 21:21, forum level.ro;
– a da : „După o vară de dat la pe ște, pescarii Deltei schimb ă valurile
apelor cu must ățile stufului”, articolul „Via ța la stuf”, Jurnalul Na țional , 28
februarie 2006.
194 Constituentul verbal a da poate fi substituit de verbul a trage , după cum se
observă din enun țul următor: „Așa se zice, c ă atunci devii b ărbat, cînd bor ăști
cu simț de răspundere. Mam ă, ce vulpe am tras la bairamul cutare. Ca un fel de
rit de ini țiere” (Stoica, 2005: 193). I. Iordan (1975: 334) noteaz ă existența
frazeologismului a beli vulpea (‛a voma’), pe care nu îl pune în leg ătură cu
obiceiul de nunt ă.
195 „S-au uitat strîmb cînd le-am zis c ă am băut la un chef mai mult și „am dat
vulpea ”… Adică am borît”, www.fanclub.ro/archive/index.php/t-9358.html

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
249
Sintaxa superlativului . Din perspectiv ă stilistică, problema
exprimării superlativului prin mijloace sintactice prezint ă un mare
interes, întrucît reflect ă relevanța expresiv ă a unor modalit ăți
lingvistice prin care se impun și se actualizeaz ă mărcile stilistice
ale afectivit ății și oralității.
Din punct de vedere semantic, exprimarea sintactic ă a superla-
tivului se circumscrie unui mecanism de semnificare mai larg,
care ar putea fi numit hiperbolizare . Tendința de a sublinia, prin
amplificare, caracteristicile unei ac țiuni, unui fenomen sau ale
unei întîmpl ări pare a determina, în planul enun țului, folosirea
unor structuri sintactic e diverse, cu difer ite grade de unitate
lexico-gramatical ă, prin intermediul c ărora emițătorul mesajului
prezintă, deopotriv ă, evenimentele petrecute și viziunea sa asupra
întîmplărilor relatate.
În plan sintactic, eviden țierea intensit ății superlative include
cel puțin două tipuri de realiz ări lingvistice cu valoare stilistic ă:
consecutiv ă și cauzală. În comunicarea familiar-argotic ă, relația
sintactică de dependen ță dintre unele elemente regente și cele
subordonate favorizeaz ă, uneori, apari ția unor tipuri particulare
de distribu ții sintagmatice, în interiorul c ărora asocierile dintre
constituen ți sînt orientate de ac țiunea func ției expresive. Mai
precis, în astfel de asocieri sintagmatice, o structur ă sintactic ă
funcționează ca marcă a superlativului absolut în raport cu regentul.
Deoarece identitatea și expresivitatea acestor structuri sintactice
se apropie cea a frazeologismelor, pare mai potrivit ă impunerea
denumirii de context frazeologic . În sprijinul acestei denumiri s-
ar putea argumenta c ă: a) aceste asocieri sintagmatice au un grad
relativ ridicat de stabilitate sintactic ă; b) sensurile lexicale ale
acestor structuri tind spre abstractizare și au ca tr ăsătură seman-
tică dominant ă intensitatea superlativ ă și c) unele dintre categoriile
gramaticale ale constituen ților din aceste asocieri sintagmatice
sînt frecvent restrînse numai la anumite realiz ări.
Prin urmare, conceptul de context frazeologic face referire la
un tip particular de asocie ri sintagmatice cu realiz ări gramaticale

Expresivitatea argoului
250
defective și cu identitate apropiat ă de cea a frazeologismelor.
Deși s-ar putea obiecta c ă orice frazeologism este, în esen ță, un
tip aparte de context, o asociere sintagmatic ă, conceptul poate fi,
din acest punct de vedere, c onsiderat o formulare redundant ă, ea a
fost aleas ă din necesit ăți metodologice, întrucît serve ște la deose-
birea frazeologismelor de alte realiz ări sintagmatice asem ănătoare
locuțiunilor și expresiilor verbale, dar f ără a fi identice cu acestea.
Contexte frazeologice de tip „consecutiv ”. Din punct de vedere
formal, aceste contexte frazeologi ce fac parte din clasa circum-
stanțialelor consecutive, dependent e de un regent (verbal sau
nominal) și introduse prin conjunc ția de, urmată de un num ăr
foarte restrîns de verbe dinamice, precum a rupe , a sparge , a
behăi, a bubui . Astfel de structuri apar adesea în conversa ția
informală. Sub aspect semantic, aceste dezvolt ări sintactice sînt
realizări expresive ale intensit ății superlative absolute a adverbelor
calificative (cantitative și calitative), dup ă cum se poate observa
din exemplele urm ătoare:
– A RUPE : „Și placa sau pl ăcile grafice? C ă mai nou și astea
consumă de rup , mai ales în SLI cum e placa…”196; „muncesc de
rup și încerc s ă fiu cît mai chibzuit cu putin ță, mai ales c ă, pe
lîngă rată, aș vrea să mai economisesc și pentru un aparta-
ment”197; „acu 2 zile cînd veneam de la facultate și coboram pe
deal, afară ploua de rupea , pe drum era piatr ă cubică (…)”198;
– A SPARGE : „Cum se explic ă infracționalitatea ridicat ă în
rîndul minoritarilor, care fură de sparg ? Le lipse ște papa?”199;
„Am S45 și ME45 de peste un an… merg de sparg ambele”200;
„un prieten a dormit de-a spart 6 luni, altul s-a certat cu toat ă
lumea pîn ă a ajuns la disperare”;

196 eiffel , 7 aprilie 2006, ora 12:23, forum Softpedia.com
197 immortal , 1 februarie 2006, 20: 30, forum Softpedia.com
198 BIGphAntom , 25 octombrie 2003, 20:53, forum Softpedia.com
199 teompa , 23 februarie 2006, 13:35, forum Softpedia.com
200 AIWAMAN , 14 august 2004, 17:42, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
251
– A BUBUI : „altă explicație, în afar ă de faptul c ă e senzoru
prost de bubuie , nu văd…”201; „pe alt PC în configura ție
asemănătoare am pus Slackware 8 cu kernel 2.2.25, XFree86 v4.2
cu XFCE și fluxbox, merge de bubuie ”202; „Frate, eu am avut
placă Gygabyte cu p4 la 1.7 și mergea de bubuia ”203;
– A BEHĂI: „Punem pariu c ă-i proastă de behăie?”204; „La fel
în școli și licee. Unde lumea fumează de behăie în curte sau în
toalete”205; „Am căutat de-am beh ăit, dar fără succes”206.
Particularitatea morfologic ă comună a acestor asocieri sintag-
matice este faptul c ă verbul din „circumstan țiala” consecutiv ă se
conjugă în acord cu verbul regent. Aceast ă similaritate sugereaz ă
că verbul predicat din propozi ția subordonat ă își dezvoltă catego-
riile gramaticale ale timpului și modului numai în raport cu verbul
regent. Caracterul defectiv al actualiz ării unor categorii gramaticale
specifice clasei verbului, în spec ial categoria modului, se poate
argumenta prin dominarea aproape exclusiv ă a indicativului, în
defavoarea celorlalte moduri predicative. În consecin ță, este puțin
probabilă folosirea frecvent ă a unor asocieri sintagmatice precum
„*aș munci de-a ș rupe”, „*ar fi dormit de-ar fi spart”, de și sintaxa
limbii române admite și astfel de posibilit ăți distributive.
În general, sensurile dezvoltate prin aceste contexte frazeologice
sînt sinonime cu superlativul ab solut al adverbului cantitativ mult
(de pildă, „consum ă de rup” înseamn ă ‛consumă foarte mult’, „a
dormit de-a spart” are sensul ‛a dormit foarte mult’ iar „fumeaz ă
de behăie” are în țelesul ‛fumează foarte mult’) sau al adverbului
calitativ bine (de exemplu, sintagme precum „merg de sparg” sau
„merg de bubuie” înseamn ă ‛merg foarte bine’).

201 shobi , 30 iunie 2005, 15:15, forum Softpedia.com
202 marco71 , 27 ianuarie 2005, 15:15, forum Softpedia.com
203 Bogdanra , 9 noiembrie 2002, 11: 14, forum Softpedia.com
204 Greuceanu , 24 august 2003, 12:51, forum Softpedia.com
205 Antaris , 2 octombrie 2002, 12:11, forum Softpedia.com
206 cryo, 15 februarie 2006, 08:20, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
252
Cînd „regentul” unor astfel de contexte frazeologice este
adjectivul prost , relația de subordonare impune un efect stilistic și
mai pronun țat, avînd, în mod exclus iv, rolul de a impune
superlativul absolut și de a marca, explicit, dezvoltarea ironiei: „e
senzoru prost de bubuie”, „Punem pariu c ă-i proastă de behăie?”.
Ocazional, acest de tip structur ă sintactic ă este valorificat ă
creativ, prin folosirea unui alt verb – din aceea și clasă semantic ă
ca și verbul a behăi – al cărui sens se fundamenteaz ă pe opozi ția
semică [– uman/ + animal]: „sus țin că le plac femeile cu ceva în
cap iar ale lor sînt proaste de împung ”207. Efectul stilistic ob ținut
constă în amplificarea sintactic ă a sensului depreciativ al adjecti-
vului prost , iar ironia este subliniat ă prin metafora animalier ă,
prin care emi țătorul face referire la una sau mai multe persoane.
În alte situa ții de comunicare, acest tip de context frazeologic
este poten țat expresiv prin folosirea unui frazeologism verbal, ca
predicat al subordonatei consecutive: „c ă eu am căutat de mi-au
sărit capacele și plombele și toate alea…”208. În aceast ă asociere
sintagmatic ă, reliefarea superlativului absolut are o dubl ă realizare:
1) sintactic ă prin contextul frazeologic consecutiv, prin care se
exprimă durata și consecin țele acțiunii de a c ăuta și 2) semantic ă
prin expresia a-i s ări capacele, prin care se eviden țiază starea de
iritare maxim ă a vorbitorului.
Contexte frazeologice de tip „cauzal ”. Aceste asocieri sintag-
matice, formate dintr-un regent verbal și un circumstan țial de
cauză introdus prin conjunc ția de, tind, în unele situa ții, să-și
asume identitatea frazeologismelor, dup ă cum se poate observa
din următoarele exemple care exprim ă intensitatea superlativ ă a
acțiunii de a rîde :
– „prima dat ă m-am crăcănat de rîs , pe urmă mi-a trecut și am
început să mă uit cruciș”209;

207 shiva 5 februarie 2005, 21:48, forum Softpedia.com
208 Sesse , 31 ianuarie 2001, 23:31, forum Softpedia.com
209 Rebox , 19 februarie 2005, 10:03, forum Softpedia.com

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
253
– „am văzut la Antena 3 notele lui, m-am crăcănat de rîs (și de
rușine că-s român și că românii au pus în fruntea Guvernului un
asemenea specimen)”210;
– „acum, dup ă ce m-am spart de rîs , dă-mi voie s ă mă gîndesc
că nu degeaba mi se spune zeus”211;
– „M-am spart de rîs , cînd am v ăzut că și un autobuzist avea
lipit un afi ș cu M plus 1 sau 2 pungi de nu știu ce puse pe bord”212.
Expresivitatea acestor contexte frazeologice prin care se
exprimă superlativul absolut se dezvolt ă printr-o serie de schim-
bări semnificative prin efectele stilistice ob ținute. În planul de
suprafață al enunțului, substantivul neutru rîs este determinant
cauzal al predicatului, dar în planul de adîncime, el este elementul
dominant în jurul c ăruia se organizeaz ă semnifica ția. Deși, în
planul formei, elementul verbal , determinat de substantivul rîs,
impune m ărcile predica ției, în planul semnifica ției, înțelesul
verbului are rolul de a sublinia, metaforic, efectele rîsului, contri-
buind astfel la realizarea unui se ns figurat, de tip frazeologic.
Această hiperbolizare semantico-sintactic ă a intensit ății se
regăsește și în alte asocieri sintagmatice de tip familiar-argotic,
precum a crăpa de rîs, a se coco șa de rîs, a da pe spate de rîs, a
muri de rîs , fapt ce demonstreaz ă pertinența expresiv ă a acestui
tip de context frazeologic.
Semantica argotic ă
Studiul constituirii sensurilor argotice reprezint ă perspectiva de
cercetare cu cea mai îndelungat ă tradiție în descrierea argoului. În
lingvistica european ă și american ă, interesul pentru în țelegerea
mecanismelor de generare a semnifica țiilor argotice s-a materiali-
zat într-un num ăr mare de dic ționare și de monografii. Aceast ă
continuitate în cerceta rea sub aspect lexica l a argoului a contri-

210 un_oarecare , 13 septembrie 2005, 19:03, forum Softpedia.com
211 zen, 27 aprilie 2006, 13:24, forum Softpedia.com
212 petman , 24 martie 2005, 20:09, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
254
buit decisiv la înt ărirea ideii c ă argoul este, de fapt, un vocabular
mai mult sau mai pu țin expresiv, ale c ărui unități constituente se
grefează pe structura gramatical ă a limbii. Abia în ultima jum ătate
de secol, convergen ța între modernizarea mijloacelor tehnice de
înregistrare a conversa ției și progresele metodologice înregistrate
de cercetarea interdisciplinar ă a limbii vorbite (sociolingvistic ă,
psiholingvistic ă) a determinat impunerea unei noi perspective în
înțelegerea specificului argotic:

„Un argou sau un jargon, înainte de a fi un ansamblu de cuvinte, un lexic, o
culegere fix ă de expresii, este o activitate social ă de comunicare (subl.n.)
în interiorul unui grup mai mult sau mai pu țin unit, mai mult sau mai pu țin
important” (Sourdot, 1991: 14).

Din perspectiv ă funcțională, identitatea expresiv ă a argoului a
fost pusă în legătură cu specificul conversa ției de tip informal:

„Unitățile lexicale argotice sînt marc ate stilistic prin apartenen ța la vorbirea
colocvială, adică variantă a limbii literare folosit ă în comunicarea oral ă
informală de către vorbitorii care știu să scrie și să citească. Un model util
de definire a argoului este sistemul func țiilor limbii eviden țiat de Roman
Jakobson. În acest caz, o importan ță deosebită o au func ția referen țială,
care indic ă orientarea spre obiectul comunic ării (persoana, lucrul, ac țiunea,
calitatea la care se face referire), și funcția expresiv ă (emotivă), care indic ă
îndreptarea aten ției asupra adresantului (locutorului), a atitudinilor și
emoțiilor sale” (Patton, 1980: 270).
Astfel, din perspectiva func țiilor dominante în actele de comu-
nicare în care se folosesc cuvinte și expresii argotice, se poate
aprecia că:
a) funcția expresiv ă stă în legătură cu raportul emițător –
semnifica ție și orienteaz ă spontaneitatea sau inten ționalitatea
alegerilor paradigmatice și transpunerilor sintagmatice pe care
transmițătorul le face în momentul constituirii mesajului. Ac țiunea
acestei func ții pare să aibă o dublă finalitate, pragmatic ă (întrucît
codificările procesului de emite re sînt destinate recept ării) și

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
255
stilistică (deoarece emi țătorul impune o serie de marc ări expresive,
prin care eviden țiază competen ța sa comunicativ ă).
b) funcția referen țială are în vedere rela ția semnifica ție –
referent și este ilustrat ă prin schimb ările asociative dintre sensuri
și elementele planului ontic, a șa cum sînt ele folosite în interac ți-
unile verbale dintre vorbitori i unui anumit grup sociocultural
(răufăcători, consumatori de droguri, militari, tineri etc.).
Acțiunea conjugat ă a funcțiilor favorizeaz ă dezvoltarea imagina-
rului argotic și guverneaz ă desfășurarea procedeelor de semnificare,
întrucît func ția referen țială este adesea particularizat ă la nivelul
unei func ții criptice, func ția expresiv ă primește conținutul unei
funcții identitar-ludice iar func ția centrat ă pe mesaj modalizeaz ă,
uneori, atît ac țiunea func ției criptice, cît și a celei expresive.
În consecin ță, punctul central al unei an alize semantice privind
diversitatea no țională argotică și specificul func țional-expresiv al
realizărilor lexicale prin care se exprim ă această diversitate este
reprezentat de descrierea carac terului figurat al unor termeni și
frazeologisme, prin prisma convergen ței celor trei raporturi,
referențial (semn – obiect ), asociativ ( semn – semn ) și pragmatic
(locutor – semn ), care ilustreaz ă viziunea asupra lumii, a șa cum
este ea exprimat ă de anumite categorii de vorbitori.
Considerînd sensul ca „activare” a rela ției om – limb ă – lume,
semantica argotic ă se încadreaz ă firesc în amplul proces lingvistic
de desemnare prin care fiin țele umane încearc ă să conceptuali-
zeze și să descrie dinamica lumii fenomenale, în func ție de limba
pe care o folosesc pentru a se exprima.
Actualizarea conjugat ă a celor trei raporturi impune descrierea
semantică a argoului din perspectiva a trei tipuri de manifest ări:
1) prototipurile (modelele prin care se conceptualizeaz ă viziunea
asupra lumii), 2) realizarea (ansamblul de mijloace lingvistice
prin care se exprim ă, în actul de comunicare, viziunea asupra lumii)
și 3) uzul (finalitatea comunicativ ă a întrebuin țării ansamblului de
mijloace lingvistice prin care se concretizeaz ă viziunea asupra
lumii). Aceast ă ierarhizare ar face posibil ă descrierea unor figuri

Expresivitatea argoului
256
de stil (metafor ă, metonimie, hiperbol ă) drept prototipuri expresive
cu realizare lexical ă sau frazeologic ă, întrebuin țate cu rol expresiv.
De exemplu, expresia a o arde cu p ăru-n ochi , prin care se face
referire ironic ă la nepăsarea unei persoane, poate fi considerat ă
realizare frazeologic ă a unui prototip metaforic care determin ă
trecerea de la aspectul concret (p ărul în ochi obnubileaz ă vederea)
la cel abstract (starea de indiferen ță este asem ănată cu vederea
deficitară a persoanelor c ărora le intr ă părul în cîmpul vizual).
Același model de conceptualizare apare și în limbajul popular.
Sintagme precum a fi surd / orb la nevoile sau suferin țele cuiva
desemneaz ă metaforic starea de indiferen ță, avîndu-se ca element
de referin ță handicapul dat de deficien ța unuia dintre sim țuri (văz,
auz etc.). A șadar, distinc ția metodologic ă prototip – realizare –
uz permite descrierea unor particularit ăți semantice argotice, prin
stabilirea continuit ății stilistice dintre limbajul popular și vorbirea
familiar-argotic ă.
Metafore și metonimii . Conceperea structural ă a metaforei dup ă
modelul binar al semnului lingvi stic propus de Ferdinand de
Saussure (1998) ar face posibil ă conceperea semnifica ției metaforice
ca asociere între un metaforizant și un metaforizat , relație prin
care metaforizantul, reprezentat de un anumit semn lingvistic,
primește conținutul noțional al altuia (metaf orizatul). Sub aspect
semantic, metaforizarea presupune înlocuirea, par țială sau total ă,
a trăsăturilor semantice ale unui semn cu semele altuia. În argou,
acest tip de redimensionare semic ă a trăsăturilor obiectului comu-
nicării este cel mai pr oductiv: metaforizantul cașcaval primește
conținutul semantic al metaforizatului bani, semnul coajă capătă
sensul portofel , trompetă nu mai este un instrument de suflat, ci o
persoană naivă etc.
În realitate, aceast ă modalitate de descriere a metaforei se
dovedește insuficient ă în raport cu amploarea și complexitatea
relațiilor care se dezvolt ă între semnele limbii utilizate în procesul
de comunicare. Cercet ările recente în domen iul psiholingvisticii

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
257
(concretizate în apari ția lingvisticii cognitive213) au arătat că
metafora și metonimia nu sînt doar simple rela ții între semne și
noțiuni, ci deprinderi cognitive, cu rol activ în procesul de catego-
rizare mental ă a diversit ății obiectelor, fenomenelor, ac țiunilor etc.,
din lumea extralingvistic ă. În baza acestei observa ții, se poate
considera c ă o mare parte a lexicului unei limbi poate fi descris prin
prisma acestor deprinderi care determin ă organizarea vocabularului
în matrice semantice, formate pe baz ă de asemănări sau deosebiri:

„Conceptualizarea st ă în legătură cu constituirea grupurilor sau categoriilor
de cuvinte și obiecte dar și cu procesele de diferen țiere. Asem ănările,
conexiunile și diferențele pot fi descrise atît prin intermediul tr ăsăturilor
semantice cît și prin alte mijloace” (Lipka, 2002: 192).

Acest model de descriere semantic ă își dovedește viabilitatea
în sublinierea caracterul ui sistematic al unor ansambluri (matrice)
metaforice întrebuin țate în comunicarea verbal ă pentru a accentua
specificul viziunii vorbitorilor asupr a lumii. Un bun exemplu este
reprezentat de ansamblul de metaforiz ări ale focului , folosite
pentru a accentua intensitatea unor emo ții și comportamente
umane sau pentru a descrie, în imagini vii, modul de desf ășurare
a unor ac țiuni: a lua foc (‛a se enerva’), a zice sau a cînta cu foc
(‛intens’), a se juca cu focul (‛a risca’), dintr-un foc (‛imediat’), a
se face foc și pară (‛a se mînia’), a pune paie pe foc (‛a
amplifica’) etc. Acest ansamblu de structuri populare este l ărgit în
limbajul familiar și în argou, prin sublin ierea caracteristicii
fundamentale a focului, arderea, concretizat ă lingvistic într-o
serie de metaforiz ări ale arderii : a o arde (polisemie), a se arde
(1. ‛a intra în încurc ătură’; 2. ‛a se strica’), a-i arde buza (‛a
dori’), a arde de ner ăbdare (‛a fi foarte ner ăbdător’), a arde
gazul de poman ă (‛a lenevi’), a se prăji (‛a fi înșelat’) etc.

213 Lakoff & Johnson (1980), Gibbs, Jr. (1994), Ungerer & Schmid (1997).

Expresivitatea argoului
258
Modelul cognitiv de interpretare a identit ății unor figuri care
se manifest ă în limbajul uman se dovede ște util pentru punerea în
lumină a imaginarului pe care îl tezaurizeaz ă, prin lexic, o
anumită limbă. Ca parte integrant ă a acestui tezaur, argoul poate
fi considerat nu numai un fenomen lingvistic, „ci și un fenomen
cultural, determinat istoric, expresie a mentalit ății unei societ ăți”
(Baciu Got, 2006: 53).
În orizontul de semnificare al argotizan ților, elementele primor-
diale (apa, focul, aerul, p ămîntul), plantele, p ăsările, peștii și
animalele, p ărțile corpului uman, obiectele de uz casnic, hrana de
toate zilele etc., devin elemente metaforizante sau metaforizate
pentru a exprima, în manier ă admirativ ă, peiorativ ă, ludică sau
umoristic ă o gamă diversă de trăiri, comportamente și acțiuni
specific umane. Sub aspect se mantic, individualizarea acestor
ansambluri metaforice se realizeaz ă prin caracterul viu și concret
al imaginilor, prin ingeniozitatea asocierilor și, nu în ultimul rînd,
prin tendin ța către intensificarea persiflant ă, caricatural ă a unor
manifestări considerate ca fiind li psite de autenticitate.
Metaforizarea corporalit ății reprezint ă cel mai amplu procedeu
figurativ manifestat în constituirea semnifica țiilor argotice. Denu-
mirile părților corpului devin e xpresii lingvist ice ale unor STĂRI
EMOȚIONALE precum blazarea sau indiferen ța (a-și băga picioarele ),
frustrarea ( a-și băga unghia-n gît ) etc., ATITUDINI cum ar fi
uimirea ( a da pe spate , a-i cădea fața, a-i pica plombele ), curajul
(a avea sînge ), discreția (a merge închis ), fățărnicia ( a merge la
două capete , a o da la întors ), agresivitatea ( a se pune în gur ă, a
face în sînge ) sau egoismul ( muist , ce vrea mu șchiul lui ).
PROCESELE COGNITIVE precum gîndirea ( a crania ) sau aten ția (a
sta geană, a fi anten ă) sînt exprimare nu numai lexical, ci și
frazeologic. Cîmpul RELAȚIILOR SOCIOUMANE este ilustrat de
structuri cu sensuri figurate p r i n c a r e s e p e r s i f l e a z ă URÎȚENIA
FIZICĂ (față de-mpins vagoane , față de spate ) și PROSTIA (cap de
cretă, cap de font ă, cap de gum ă) sau care exprim ă interesul

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
259
pentru persoanele de sex opus ( a fi în limb ă), înșelătoria ( a
mînări, mînăreală, mînărie), pîra ( a da în gît ), eșecul ( a o lua în
freză, a o lua în gur ă), spiritul competitiv ( a-i lua fa ța). Un grad
maxim de expresivitate au unit ățile lingvistice prin care se
dezvoltă semantica metonimic ă a unor ACȚIUNI de tipul a merge
(a-și mișca fizicu’ ) sau a accelera (a da talpă). Ocazional, elemen-
tele de compunere savant ă sînt folosite în interac țiunea verbal ă
familiară pentru a transpune lingvistic APROXIMAREA (ochiometru )
sau INUTILITATEA DISCURSIV Ă (burtologie , barbologie ).
În strînsă legătură cu dinamica transfigur ării argotice a corpo-
ralității stau metaforele teatralit ății, care pun în lumin ă, prin ironie,
spontaneitatea unor ATITUDINI (a rămîne masc ă) sau caracterul
ridicol, nemotivat al unor COMPORTAMENTE UMANE (a face figuri ,
figurant , măscări).
Stridența unor instrumente muzicale este exploatat ă metaforic
în constituirea matricei sonorit ății, format ă din termeni care sînt
utilizați pentru a caracteriza aspectul „ țipător” al PROSTIEI
(trompetă), MINCIUNII (a da dume ) și VIOLENȚEI (a o lua în
goarnă) umane.
Termenii și sintagmele care fac referire la hran ă și la obiectele
de uz casnic sînt folosite pentru a desemna no țiuni argotice cu o
bogată listă de sinonime. Pierre Guiraud consider ă că folosirea,
cu sensuri figurate, a unor termeni referitori la alimente, pentru a
exprima sensul no țional BANI , nu este deloc întîmpl ătoare dacă se
are în vedere c ă, pentru r ăufăcători, furturile reprezint ă „pîinea”
îndeletnicirilor zilnice, la fe l cum, pentru oamenii cinsti ți, expresia
a-și cîștiga pîinea înseamnă a lucra pentru a cî știga banii necesari
traiului. Din perspectiv ă metaforic ă, în societatea modern ă, banii
reprezintă „mijlocul” de care se folose ște un individ pentru a
obține cele necesare existen ței sale, motiv pentru care sinonimele
argotice ale cuvîntului bani pot fi incluse un ansamblu de metafo-
rizări ale universului casnic: cașcaval , mălai, bulion (‛milion’), băț
(‛milion’), baston (‛mie’). Tot în imaginarul hranei se încadreaz ă
și o mică parte din argotismele care numesc diferite tipuri de

Expresivitatea argoului
260
DROGURI , precum ciocolată (‛hașiș’) sau făină albă (‛cocaină’),
metafore care se dezvolt ă prin asociere cu coloritul stupefiantelor.
O expresivitate deosebit ă îl are ansamblul metaforic al exploziei ,
întrebuințat pentru a descrie URÎȚENIA FIZIC Ă sau PROMISCUITATEA
UMANĂ: petardă, pocnitoare ; consumul de BĂUTURI ALCOOLICE :
torpilă, grenadă (‛sticlă cu băutură’), trotil (‛tărie’), a se torpila
(‛a se îmbăta’), trotilat (‛beat’), împușcat în arip ă (‛beat’); sau
pentru a hiperboliza AGRESIVITATEA : a da cu brandul (‛a lovi cu
pumnul’), trosneală (‛bătaie’), torpilă (‛lovitură puternică’) etc.
Matricea elementelor primordiale include un num ăr relativ
restrîns de ansambluri metafo rice, dar cu un randament func țional
ridicat în exprimarea contextual ă a unor no țiuni argotice. Conform
unor dicționare române ști de argou și limbaj familiar214, verbul a
arde actualizeaz ă, prin polisemie, metaforizarea focului : 1. (‛a
fura’); 2. ( ‛a lovi’); 3. ( ‛a condamna’); 4 ( ‛a da de necazuri’); 5.
(‛a (se) păcăli’); 6 (‛a întreține relații sexuale’) etc. Num ărul mare
de realizări frazeologice familiare și argotice, precum a-i arde
buza (‛a rîvni’, ‛a tînji’), a se arde în bulan (‛a avea rela ții
homosexuale’), a o arde cu tupeu (‛a fi foarte îndr ăzneț’), a o
arde în ter țe (‛a minți’), a o arde la normal (‛a face ceva foarte
bine’), demonstreaz ă că expresivitatea unor elemente ale limbii
este rodul unor deprinde ri de asociere a tr ăsăturilor (c ăldură,
luminozitate, dinamism, carbonificar e, intensitate) procesului de
ardere a materiei cu ac țiuni umane care implic ă intensitate,
dinamism, afectivitate. Mult mai pronun țată este expresivitatea
unor elemente lingvistice nom inale argotice în al c ăror conținut
semantic metafora se împlete ște cu metonimia: foc (‛țigară cu
hașiș’), fumigenă (‛țigară’), fochist215 (‛homosexual’).
Situată în continuitatea expresivit ății conversa ției familiare, în
care se utilizeaz ă termeni și sintagme înscrise în ansamblul
metaforic al elementului aer (a-și da aere , minte aerisit ă, aerian ),

214 Croitoru-Bobârniche (1996: 23); Volceanov & Volceanov (1998: 28).
215 Volceanov & Volceanov (1998: 112).

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
261
expresivitatea argotic ă se înscrie în acela și tip de matrice
semantică, prin sensul figurat al cuvîntului aeriseală216 (‛pauză
pentru fumat’). Mult mai interesant ă este suita semantic ă a apei,
constituită din elemente lingvistice prin care sînt persiflate st ări,
atitudini și comportamente umane pe rcepute ca negative: IRITAREA :
a seca ; LAȘITATEA : a se da la fund ; LENEA : a plimba apa ;
MINCIUNA : a aburi , abureală, a băga în cea ță; consumul de
DROGURI : zăpadă (‛cocaină’) etc.
Metaforizarea teluricului este pus ă în lumină de transpunerea în
limbă a imaginilor eroziunii pe care o sufer ă materia sub ac țiunea
aerului : prafuri (‛droguri’), a da cu praf de mers (‛a pleca’).
Mai bine reprezentat în corpus este ansamblul de metafore
zoosemice (Baciu Got, 2006: 154) și metaforele inspirate de lumea
vegetală, folosite pentru a face referire, ironic ă sau umoristic ă, la
TIPURI ȘI RELAȚII UMANE : papagal , pinguin (‛fraier’), ciutan
(‛tînăr’), coadă (‛iubită’).
STĂRILE EMO ȚIONALE precum FRICA : a avea morcov , morcovit ,
IRITAREA : a freca la icre , a călca pe coad ă sau ADMIRA ȚIA:
bestial, țîță de mîță, urs sînt exprimate printr-un ansamblu
imagistic deosebit de sugestiv, dac ă se ia în considerare contrastul
dintre sensurile proprii și cele figurate. Efectele consumului de
BĂUTURI ALCOOLICE prind contur într-un imaginar animalier
dominat de ironie: turbat (‛beat’), a se face leu / veveriță (‛a se
îmbăta’), a da la boboci , a da la ra țe, a da vulpea (‛a voma’) în
vreme ce SEMANTICA IGNORAN ȚEI, incompeten ței sau prostiei se
materializeaz ă în expresii cu verbul a fi însoțit de constituen ți
nominali: bîtă, copac , pomist , tufă (de Veneția), varză etc.
Un rol semnificativ în schimbul de replici între utilizatorii de
internet îl au formul ările eufemistice, precum pana mea , puii mei ,
pana leului ș.a., care înlocuiesc unele sintagme licen țioase. Aceste
enunțuri marcheaz ă stilistic starea afectiv ă de moment a protago-
niștilor implica ți în actul de comunicare și sînt introduse de

216 Croitoru-Bobârniche (1996: 18).

Expresivitatea argoului
262
pronume sau adverbe interogativ-relat ive (ce, cum, cît, unde), în
funcție de context. Lipsa de continuitate semantic ă dintre aceste
structuri lingvistice și ceilalți constituen ți sintagmatici ai unei
replici, în raport cu care dezvolt ă o relație de inciden ță, este un
argument în favoarea ideii c ă aceste elemente de limb ă țin de
planul enun țării, nu de cel al enun țului. Prin urmare, astfel de
sintagme pot fi considerate elemente de intensificare și sînt lipsite
de funcție sintactic ă.
Amplificări și diminu ări expresive . Sub aspect semantic,
dimensiunea subiectiv ă a întrebuin țării limbii în schimburile de
replici între utilizatorii de in ternet este cel mai bine eviden țiată de
constituirea și folosirea contextual ă a unor semnifica ții hiperbolice.
Solidaritatea sintagmatic ă dintre constituen ții unui enun ț și condi-
ționările distribu ționale pe care le determin ă relațiile sintactice
dintre elementele lexicale ale limbii ne determin ă să considerăm
că, din perspectiv ă stilistică, natura dinamic-contextual ă a semni-
ficației are un rol dominant în poten țarea particularit ăților expresive
ale unor fapte de limb ă.
În procesul de comunicare lingvistic ă, variabilitatea și diversi-
tatea manifest ărilor contextuale ale raportului locutor – semn –
obiect subliniaz ă că, din punctul de vedere al emi țătorului, sensul
nu este perceput ca fiind imuabil și monolitic, ci reprezint ă o
„substanță” maleabil ă, care poate fi modelat ă de gîndire, îns ă acest
proces de modelare semantic ă, permis de libert ățile sistemului
lingvistic, nu trebuie s ă fie în dezacord cu impunerile și condițio-
nările inerente ale limbajului, ne cesare pentru succesul interac țiunii
verbale. Redimensionarea tr ăsăturilor de sens pe care vorbitorul
le actualizeaz ă în exprimarea viziunii sale asupra obiectului
comunicării este permis ă și se realizeaz ă numai în interiorul și
prin intermediul celor trei tipuri de competen ță lingvistic ă,
elocuțională, idiomatic ă și expresiv ă (Coșeriu, 1992-1993: 33).
De exemplu, folosirea termenului pripon pentru a desemna
închisoarea are la baz ă analogia „închisoarea este pentru om ceea

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
263
ce priponul este pentru un animal” și capătă pertinență numai în
măsura în care asocierea dintre cele dou ă cuvinte, fundamentat ă
pe o trăsătură semică comună, [– libertate], este acceptat ă și
folosită în argoul de ținuților, ca ilustrare a unei norme în care
imaginarul fiin ței umane ca animal cap ătă pertinență semantic ă.
În alte cazuri, modelarea semantic ă cu rol expresiv se realizeaz ă
analitic, prin constituen ți sintagmatici, care ilustreaz ă existența și
acțiunea celor trei tipuri de competen ță. Într-o afirma ție de tipul
„două șpîrle de fete – adic ă urîte cu draci , rupte ”217, unul dintre
utilizatorii de internet explic ă, în mod cumulativ, sensul termenului
șpîrlă folosind în comentariul metalingvistic un intensificator
hiperbolic ( urîte cu draci ) a cărui semnifica ție este amplificat ă
printr-un participiu metaforic ( rupte ). Deși dracii nu sînt fiin țe ale
lumii fenomenale, în imaginarul religios ei sînt înf ățișați ca ființe
foarte urîte, motiv pentru care expresivitatea sintagmei urîte cu
draci se dezvolt ă prin redundan ță. În astfel de structuri, opozi ția
de număr, singular – plural, este valorificat ă stilistic pentru a
intensifica hiperbolic redundan ța semantic ă. Astfel, în modelul
expresiv popular, urît(ă) ca dracu (l), semantica urîtului este
amplificat ă prin contrastul dintre flexibilitatea morfologic ă a
regentului adjectival ( urît), care admite realizarea pluralului ( urîți,
urîte ) și invariabilitatea determinantului comparativ ( ca dracu’ ).
În limbajul familiar, urît(ă) cu draci , intensificarea hiperbolic ă
transpare prin forma de plural a determinantului invariabil, care
dezvoltă ideea de mul țime. Randamentul expresiv al modelului se
observă în folosirea unor sintagme adjectivale sau adverbiale
similare care descriu caracteristici și acțiuni umane interpretate ca
manifestări excesive, anormale ale imanen ței maleficului: proast(ă)
cu draci / cu spume , a lucra în draci etc. (Zafiu, 2001: 247).
Din acest punct de vedere, se poate aprecia c ă hiperbolizarea
este un proces important de constituire a semnifica țiilor și se

217 St.Germain , 5 aprilie 2005, 11: 17, forum Softpedia.com

Expresivitatea argoului
264
concretizeaz ă într-o mare diversitate de structuri, din care le
amintim pe cele mai importante:
– sintagme ale cantit ății: o căruță de, o spinare de , gîrlă etc.
– sintagme ale intensit ății: în demență, în disperare etc.
– prefixare: megagay , super-belea , super-marf ă etc.
– expresii verbale ale intensit ății, formate cu verbul a fi urmat
de un determinant nominal: a fi tătic, a fi de belea etc.
– contexte de tip „consecutiv”: dorm de sparg , merge de bubuie ,
fumează de behăie etc.
– contexte de tip „cauzal”: a se coco șa de rîs, a se cr ăcăna de
rîs, a da pe spate de rî s, a se sparge de rîs etc.
Spre deosebire de bog ăția mijloacelor de hiperbolizare, speci-
ficul expresiv al diminuării este strîns legat de folosirea peiorativ ă
a unor elemente de limb ă care fac parte din cîmpul PROSTIEI și se
actualizeaz ă, cel mai frecvent, prin distribu ții sintagmatice de
tipul « CREIER CÎT + DETERMINANT NOMINAL » sau « MINTEA CÎT +
DETERMINANT NOMINAL », adică prin compara ții în care compo-
nenta dominant ă este substituirea tr ăsăturii semice [+ uman] cu
semul [+ vegetal]: creier cît o boab ă, creier cît o ceap ă degerată,
mintea cît o nuc ă, mintea cît o alun ă, mintea cît o coac ăză,
mintea cît o m ăslină etc. Un alt mijloc frecvent este derivarea cu
sufixe diminutivale, modalitate de formare a cuvintelor frecvent
întrebuințată în argoul românesc de la începutul secolului trecut:
cornișor (‛bou’), chiftișor (‛jiletcă’), doiniță (‛cilindru’), căluț
(‛ceasornic de dam ă’), purcel (‛portofel’), cățel (‛advocat’)
(Scântee, 1906).
În limba actual ă, pe lîngă existența unor termeni argotici care
descriu realit ăți din existen ța unor categorii de argotizan ți, precum
mititica (‛izolator’), piperaș (‛heroină’), liniuță (‛cantitate de
cocaină gata de a fi prizat ă’), în limbajul familiar au ap ărut
inovații lexicale ale c ăror sensuri reflect ă ironic constrîngerile
comunismului, de tipul ceaușel, decrețel (‛copil născut în perioada
ilegalității avorturilor, 1968- 1990’), sau lipsa de principialitate

Stilistica argoului în comunicarea prin intermediul internetului
265
din perioada contemporan ă, ilustrată prin etnonimul Românica ,
cuvînt la mod ă printre utilizatorii de internet.
Fără a încerca o prezentare exhaustiv ă a tuturor modalit ăților
de semnificare întrebuin țate în constituirea sensurilor argotice –
demers inutil dat fiind c ă există deja o serie de lucr ări (Stoichi țoiu-
Ichim, 2001; Baciu Got, 2006) în care procedeele lexical-formative
și relațiile semasiologice (sinonimie, antonimie, polisemie, omo-
nimie) dintre termenii argotici sînt prezentate pe larg –, am considerat necesar ă descrierea unor aspecte dominante ale seman-
ticii argotice, av înd convingerea c ă dezvoltarea sensurilor nu se
manifestă exclusiv la nivelul vocabul arului. De altfel, ilustrarea
schematic ă a bogăției și diversității expresive din limba actual ă,
așa cum este ea folosit ă în schimbul de replici între utilizatorii de
internet ar putea impulsiona interesul pentru cercetarea impactu-lui pe care acest nou canal de co municare îl are în dezvoltarea și
folosirea limbii. Ariile de cercetare sînt multiple și deosebit de
interesante: schimb ările de grafie aflate, adesea, în dezacord cu
prescripțiile normative ale forului academic, transpunerea în scris
a unui ansamblu de fenomene fonetice specifice comunic ării pe
cale orală, potențialul expresiv al noii variet ăți de sintax ă mixtă,
generată prin înlocuirea „indica țiilor mimico-gesticulatorii” cu un
sistem de semnificare imagistic ă foarte frecvent întrebuin țat de
internauți, manifestarea pregnant ă a englezismelor în interac țiu-
nea dintre utilizatori etc.
Nu în ultimul rînd, dezvoltarea comunic ării prin intermediul
internetului permite cercetarea sistematic ă a terminologiei infor-
matice, a structurii și tematicii interac țiunilor verbale dintre
utilizatori, precum și a identit ății funcțional-expresive a limbii
române folosite în comunicarea scris ă dintre vorbitorii care au
emigrat și cei care au r ămas acasă.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
„Papaciocari și geanabe ți
se-ntoarnă cu ciomege, be ți
De cap de om un chil de spirt
au gîlgîit în col ț, la birt”
Nichita St ănescu, În Tei

Înțelegerea literarit ății ca trăsătură definitorie întemeiat ă pe
principiul transfigur ării artistice, specificul func țional al stilului
beletristic, constituirea normei individuale a operei și a stilului
autorului, particularit ățile structural-expresive ale textului, ansam-
blul opozi țiilor prin care se dezvolt ă mecanismele de generare a
semnifica țiilor literare, întemeierea lumii semantice și a imagina-
rului textual sînt numai cîteva dintre aspectele de interes în
cercetarea stilistic ă a literaturii.
În textul literar, limba nu este un simplu vehicul în care scriitorul
transpune lumea pe care o imagineaz ă sau la care se raporteaz ă, ci
devine, într-un anumit sens, principiu de structurare a textului, prin natura complex ă a relațiilor de semnificare în care intr ă
semnele constituente. Pe lîng ă specificul organiz ării formale a
textului, limba este substan ța din și prin care ia na ștere conținutul
semantic al lumii fic ționale. În interiorul te xtului literar, raportul
om – limbă – lume primește o identitate specific ă, agent – semnifi-
cație artistică – univers semantic . Înțelegînd prin agent fie creatorul
textului (autorul), fie emi țătorul (naratorul sau personajul), fie
receptorul textului (cititorul), se poate aprecia c ă literaritatea, ca
tr
ăsătură distinctiv ă a unui ansamblu de texte, se poate defini ca
un complex de organiz ări funcționale, pe baza c ărora se formeaz ă
și se dezvolt ă expresivitatea artistic ă și prin intermediul c ărora se
realizează transfigurarea semnifica ției de tip lingvistic în semni-
ficație literară. Aceste organiz ări impun specificul expresiv și

Stilistica și poetica argoului în textul literar
267
identitatea func țională a stilului beletristic prin absolutizarea
individualit ății și originalit ății artistice. Ca „ locutor privilegiat ”
(Spitzer, 1970: 53-54), scriitorul se înscrie în realitatea profund ă
a limbii și îi transform ă în mod esen țial identitatea, prin crearea
unor modele culturale. Ca instrument de cultur ă, limba devine,
deopotriv ă, ilustrare a culturii și expresie a efortului de înscriere a
cunoașterii artistice în universal itate, iar actul de crea ție literară
poate fi considerat o modalitate de dezm ărginire a lumii feno-
menale, prin întemeierea unor lumi imaginare, fundamentate pe
transfigurare artistic ă.
Ca parte constitutiv ă a ansamblului de norme care formeaz ă
„arhitectura limbii” (Co șeriu, 1992-1993: 49-64), argoul reprezint ă,
din perspectiv ă stilistică, o normă a adecvării, fiind, într-o anumit ă
măsură, o formă de manifestare lingvistic ă a unui specific local
sau național, deoare ce ilustreaz ă nu numai performan ța expresiv ă
a vorbitorilor unei anumite limbi, ci și particularit ățile idiomatice,
distinctive ale limbii respective .
Potențialul expresiv al folosirii argoului în textul literar repre-
zintă o temă de cercetare ampl ă și interesant ă, care ar putea face
obiectul unui studiu monografic încadr at în domeniul mai larg al
stilisticii literaturii. Un astfel de demers științific s-ar rezuma la
evidențierea unor elemente constitutive ale semnific ării literare,
în raport cu:
a) poetica asumat ă de autor și poietica operei literare;
b) potențialul expresiv al ansamblului de opozi ții și relații
stabilite, în interiorul te xtului, între termenii de argou și alte
registre stilistico-semantice;
c) legătura dintre norma conversa țională argotică și norma
stilistică a textului literar;
d) relația dintre imaginarul argotic și cel literar.
Această linie de cercetare ar putea fi completat ă de un demers
comparativ, în încercarea de a descrie convergen țele și contrastele

Expresivitatea argoului
268
expresive generate de folosirea ar goului în diverse opere literare,
nu numai din literatura român ă ci și din alte literaturi.
Din perspectiva poeticii asumate de autor, elementele argotice
folosite de scriitor pentru a construi, al ături de alte semne ale
limbii, lumea de sensuri a textului cap ătă o funcționare complex ă
și nuanțată, în raport cu specificul semnifica țiilor artistice dezvol-
tate în text și cu individualitatea imaginarului artistic.
Ca arhitect al textului, scriitorul î și situează opera la grani ța
dintre fenomenal și imaginar, orientînd, în text și prin text, semioza
dintre limb ă și alte sisteme de semnificare, în direc ția constituirii
unei viziuni artistice. Avînd ca esen ță fundamentul lingvistic,
opera literar ă își dezvoltă identitatea prin im agine (Burgos, 1988),
fiind expresie și finalitate a procesului de valorificare estetic ă a
formelor și conținuturilor limbii. Cu toate acestea, geneza textului
literar nu trebuie în țeleasă ca un act creator de tip autarhic, ci
trebuie raportat ă la un ansamblu mai larg de factori, precum via ța
și personalitatea scriitorului, epoca în care acesta tr ăiește și cadrul
cultural la care acesta se raporteaz ă, prin asumarea, comentarea,
respingerea sau negarea unor determin ări de natur ă sociouman ă.
Scriitorul are libertatea de a valorifica în mod creativ rela ția
dintre fenomenal și imaginar și de a sublima realul în fic țional,
conformîndu-se doar limit ărilor pe care limba și tradiția cultural ă
le impun sau, dimpotriv ă, depășind constrîngerile normative, în
funcție de viziunea artistic ă asumată (de exemplu, con știința
artistică anvangardist ă).
Din perspectiv ă stilistică, s-ar putea aprecia c ă valoarea estetic ă
a textului este rezultanta procesului osmotic prin care expresivita-
tea limbii scriitorulu i este metamorfozat ă în scriitur ă artistică, adică
într-o norm ă literară individual ă, concretizat ă într-un ansamblu de
mărci. Aceast ă considera ție își are originea într-o idee formulat ă
de Alonso (1942: 490-491):

Stilistica și poetica argoului în textul literar
269
„Stilul este sistemul expresiv al unei opere, al unui autor, al unei epoci.
Potrivit acestei defini ții, stilistica trebuie s ă studieze opera literar ă ca
structură poetică, luînd în considerare dou ă aspecte esen țiale: modalitatea
în care aceasta este construit ă, ca întreg și în elementele constitutive, și
tipul de pl ăcere estetic ă pe care îl treze ște, cu alte cuvinte opera trebuie s ă
fie privită ca produs al crea ției și ca forță creatoare – ca έργον și ca
ένέργεια ”.

Din punctul de vedere al libert ăților și condiționărilor care
modeleaz ă opțiunile și abaterile scriitorului, în literatura român ă
s-au conturat cîteva tipuri de poetic ă a expresivit ății argotice:
realismul pitorescului de mahala (ilustrat de unele dintre romanele
lui I. Peltz, de Groapa lui Eugen Barbu și, mai recent, de textele
cvasi-literare ale lui Mihai Avasilc ăi), baladescul roman țios
(Cîntice țigănești de M.R. Paraschivescu și Cîntece de ocn ă ale
lui G. Astalo ș) și autobiografismul fic țional (reprezentat de scriitori
contemporani precum Sorin Stoica, Ioana Bradea, Dan Lungu etc.). O prezentare succint ă și sistematic ă a expresivit ății argotice
în operele unora dintre reprezentan ții acestor tendin țe (Mihai
Avasilcăi, Dan Lungu, Miron Radu Para schivescu) ar putea servi
ca posibil impuls pentru realizarea unei cercet ări mai ample și
mai bine documentate, care s ă suplineasc ă lacunele analizelor
care urmeaz ă.
Cînticele unui „fante f ără frică”. Miron Radu Paraschivescu
Opera poetic ă
a scriitorului Miron Radu Paraschivescu poart ă
amprenta unei con științe artistice marcate de sentimentul alien ării
și al neputin ței de a construi un univers poetic durabil, ce- și
desfășoară configura ția semantic ă dincolo de spa țiul limitat al
poemului. Într-un text autobiografic1, autorul se declar ă adeptul
unei poezii ce se opune prin valen țele sale expresive ierarhiz ărilor
valorice f ăcute de criticii literari, adic ă o poezie „zgrun țuroasă,
informă și neplăcută urechilor” (11 martie 1942: 136). Din acest

1 Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai , Editura Dacia, Cluj, 1994.

Expresivitatea argoului
270
punct de vedere, poetul se situeaz ă sub semnul modernit ății, prin
dorința contestatar ă de a desfiin ța legitimitatea actului critic și de
a impune cititorului propria con știință estetică, însă nu este mai
puțin adevărat că, din perspectiva istoriei și criticii literare, poezia
lui Miron Radu Paraschi vescu este considerat ă o poezie minor ă,
cu puține idei și elemente tematice demne de remarcat. F ără a fi
analizată în detaliu, opera poetic ă a scriitorului a f ăcut obiectul
cîtorva studii critice, din care se remarc ă cele de tip laudativ
(ajungîndu-se în unele cazuri la exagerare și mistificare) și cele
de tip depreciativ.
Intenția noastră este de a surprinde coordonatele stilistice și
poetice ale poeziei lui Mir on Radu Paraschivescu, a șa cum sînt
reflectate de ciclul poetic Cîntice țigănești, pornindu-se de la
premisa c ă orice poem poten țează individualitatea stilistico-poetic ă
a întregii opere numai atunci cînd ac țiunea func ției poetice
orientează ansamblul libert ăților unui sistem lingvistic în direc ția
reliefării raporturilor existente în structura de adîncime a textului
(cf. Cohen, 1979) și a imaginarului poetic ( cf. Burgos, 1988).
Această abordare este inspirat ă de o observa ție făcută de Tudor
Vianu, potrivit c ăreia poetul recupereaz ă și modeleaz ă sensurile
originare ale semnelor limbii:

„S-ar putea spune c ă poetul merge în contra curentului limbii, c ă el urcă
panta pe care limba coboar ă și că se apropie de izvoarele de care ea se
îndepărtează neîncetat. Astfel, în timp ce limba devine din ce în ce mai
abstractă și mobilitatea ei topic ă se reduce necontenit, poetul știe să-i redea
prospețimea sensibil ă și s-o mențină fluentă și vie” (Vianu, 1964: 24).

Pe lîngă precizarea și argumentarea coordona telor generale ale
ciclului de poeme Cîntice țigănești, se va urm ări identificarea și
analiza m ărcilor poetice prezente în texte precum și valorificarea
lor din perspectiva poeticii imaginarului, acolo unde este cazul. În lucrarea de fa ță se vor reflecta și cîteva elemente de ordin poietic,
încercîndu-se, astfel, surprinderea unor etape prin care autorul

Stilistica și poetica argoului în textul literar
271
ajunge la forma și semnifica ția finală a unora dintre poemele sale.
În această privință, analiza este posibil ă numai în cazul textelor în
care sînt reflectate influen țele și preluările de tip intertextual pe
care poetul le genereaz ă în opera sa. Nu în ultimul rînd, prin
analiza textelor lui Miron Radu Paraschivescu se urm ărește recon-
siderarea, sub aspect stilistic și poetic, a operei unui reprezentant
al literaturii proletc.ultiste și mai un pu țin un poet în adev ăratul
sens al cuvîntului. De altfel, revizuirea ca demers critic echilibrat
și obiectiv ce anim ă peisajul actualei publicistici culturale româ-
nești, poate fi modalitatea fundamental ă de recuperare a elemen-
telor valoroase di n operele unor scriitori considera ți „modele” în
perioada regimului comunist.
Specificul textului poetic . În general, orice text lingvistic (Morris,
1946: 217-218) î și definește identitatea și unitatea dintre form ă și
conținut prin trei tipuri de rela ții: raporturile sintactice (semn-
semn), conexiunile semantice (semn-obiect) și dimensiunea prag-
matică (semn-interpret). Organizarea sintactic ă finită a textului –
impusă de emițător – și sensul generat de transpunerea în plan
sintagmatic a semnelor limbii ce de numesc realitatea extralingvistic ă
oferă receptorilor posibilitatea de a percepe semnifica ția.
Poeticitatea unui text este dat ă de:
– motivarea semnului , cînd semnificantul î și recupereaz ă
condiția originar ă și devine „unica pereche a semnificatului într-un
anume proces de semnificare” (Irimia, 1979: 12-13), adic ă reflectă
o legătură directă, ce poate fi explicat ă doar pe temeiul de fiin țare
a textului, a șa cum este acesta construit de poet.
– transcenden ța semnului , ilustrată de faptul c ă semnul poetic
depășește statutul de unitate lingvistic ă particular ă de tip denomi-
nativ pentru a deveni substan ța universal ă în care se transpune
gîndirea poetic ă ce exploateaz ă libertățile sistemului lingvistic;
mai bine spus, „limbajul este ca un fel de materie a operei de art ă,
a poeziei” (Co șeriu, 1996: 53).

Expresivitatea argoului
272
– metamorfoza semnifica ției, realizat ă prin „absolutizarea
semnului și splendoarea semnificatului ” (Cohen, 1979: 115), prin
care se recupereaz ă caracterul originar și transcendent al semnului.
Pornind de la aceste observa ții, se poate aprecia c ă textul
poetic se remarc ă prin caracterul regenerativ al întemeierii și
interpretării sale (teoretic , fiecare lectur ă, poate eviden ția noi
înțelesuri), iar semnifica ția sa se prelunge ște și se amplific ă
dincolo de sensul pe care îl transmit structurile lingvistice, fiind
îmbogățită cu fiecare interpretare în parte ( cf. Burgos, 1988: 123).
În prezenta analiz ă, conceptul de norm ă individual ă va fi
utilizat într-o accep ție particular ă și va desemna ansamblul de
trăsături specifice operei unui anumit autor, adic ă maniera parti-
culară și personal ă în care acesta în țelege să valorifice libert ățile
expresive ale unei limbi pentru a genera semnifica țiile artistice
ale operei sale (în țelegînd prin oper ă, fie un singur text, fie
totalitatea textelor unui autor). La rîndul s ău, conceptul de canon
(care s-a dezvoltat ca un tip particular de norm ă, cea de tip literar)
trebuie în țeles tot într-o accep ție restrîns ă, respectiv suma
judecăților de valoare f ăcute de una sau mai multe instan țe critice
cu privire la opera unui anumit sc riitor. Cu alte cuvinte, norma
reflectă organizarea expresiv ă a operei unui scri itor, în vreme ce
canonul ilustreaz ă interpretarea, ierarhizarea și compararea norme-
lor autorilor. În timp ce norma este descriptiv ă și implicit ă,
canonul este prin excelen ță prescriptiv și explicit. Norma este o
reprezentare a individualit ății, canonul este o reflectare a spiritului
colectiv. Mai mult decît atît, s-ar putea aprecia c ă termenul de
normă desemneaz ă un demers de tip sint etic, în timp ce canonul
consemneaz ă acest fapt sub forma unui demers de tip analitic.
Între norm ă și canon se stabile ște o relație dinamic ă. Există
cazuri în care norma individual ă a autorului sparge exigen țele
unui canon și favorizeaz ă apariția altor norme și, implicit,
generarea altor canoane (acesta es te cazul literaturii de avangard ă
sau al autorilor considera ți de critic ă „clasici” sau „mari autori”,

Stilistica și poetica argoului în textul literar
273
care fac uneori și dovada unei profunde con științe critice2), dar
pot apărea și situații cînd norma nu atinge standardele specificate
de canon și nu își depășește propria condi ție (așa cum se întîmpl ă
în cazul scriitorilor considera ți de critic ă minori3). Pe de alt ă
parte, impunerea unui canon favorizeaz ă apariția unor norme
auctoriale ce reflect ă standardele canonice (s-ar putea invoca
drept exemple poezia religioas ă a lui Vasile Voiculescu și relația
autorului cu cercul scriitorilor ce au gravitat în jurul revistei
Gîndirea ). În ansamblu, orice canon accept ă sau respinge normele,
astfel încît canonizarea normelor se face numai în timp.
Potrivit acestor distinc ții, receptarea operei lui Miron Radu
Paraschivescu (considerat ast ăzi un poet minor), în special a
ciclului de poeme Cîntice țigănești, este marcat ă de o suprema ție
a canonului în fa ța normei, observa ție ce poate fi argumentat ă
prin faptul c ă în literatura de specialitate exist ă doar puține studii
care să analizeze virtu țile expresive ale operei și mai multe
analize de tip critic, ce vizeaz ă fie aprecierea excesiv de laudativ ă
a operei scriitorului, fie negarea valorii acesteia. În categoria
lucrărilor de stilistic ă, ce au ca obiectiv de scrierea normei poetice
a lui Miron Radu Paraschivescu, pot fi amintite studii precum cel
al Irinei B ădescu (1966: 413-422) și un studiu comparativ al lui
Coman Lupu (1995: 12-13) pe tema unor influen țe din opera
poetului. În categoria studiilor de tip critic pot fi incluse articolele semnate de Șerban Cioculescu (194 2: 270-273), Mihai Gafi ța și
Tiberiu B ănulescu (1964: 241-244), I.D. B ălan (1964: 84-91)
și
analizele din publica ția „România literar ă” semnate, printre al ții
de Ion Simu ț (1996: 12-14) și Gheorghe Grigurcu (1996: 3-5).
Normă și canon literar . Receptarea critic ă a operei scriitorului
este un aspect important de care trebuie s ă țină cont orice analiz ă
de text. Miron Radu Parasc hivescu a fost comunist și mai multe
note din jurnalul s ău stau mărturie în acest sens:

2 Opera poetic ă a lui Mihai Eminescu poate fi invocat ă ca exemplu.
3 Acesta este cazul poeziilor Magdei Isanos.

Expresivitatea argoului
274

„Două mari iubiri am avut. (…) Loti și Partidul. (…) Ace ști doi poli r ămîn
sprijinul vie ții mele. R ămîn cu mine în mine. Și aceste mari iubiri le slujesc
astăzi, cînd eu sînt în slujba lor – acu m cînd ele m-au refuzat, cînd ele au
plecat de la mine pentru totdeauna, în istorie, și pentru niciodat ă, în
veșnicie” (16 noiembrie 1941: 118).

Autorul Cînticelor țigănești (publicate în 1941), admirator
declarat al „spiritului revolu ționar de la R ăsărit”, era un adept
înfocat al noii lumi sovietice și al literaturii progresist-revolu-
ționare. Pentru Paraschivescu, comunismul „trebuie s ă devină o
teologie cre ștină – cum și este în principiu – în care dreptul de a
lua viața oamenilor s ă fie exclusiv al lui Dumnezeu” ( Jurnalul unui
cobai , 11 iunie 1945: 192). Receptarea imediat ă a poeziilor din
volumul de debut îns ă nu a avut nici o leg ătură cu atașamentul
scriitorului fa ță de gîndirea marxist-leninist ă. În 1942, Șerban
Cioculescu îl considera pe Mir on Radu Paraschivescu un autor
modern și formula, în linii generale, configura ția volumului de
debut:

„Autorul culegerii recente și-a propus (…) s ă dea temelor de circula ție
vulgară, pigmentul notei specifi ce, prin mijloacele intui ției psihologice și
ale metaforei poetice. Ceea ce face a șadar d-l Paraschivescu, e un fel de
reconstruc ție arheologic ă (…). Poetul modern pleac ă dela viziunea
romantică, a unei «cavalerii rus ticane», pe portativ țigănesc” (Cioculescu,
1942: 271).

La scurt timp dup ă instaurarea comunismului în România,
Miron Radu Paraschivescu a fost transformat dintr-un scriitor cvasi-necunoscut într-un scriitor reprezentativ. Treptat, textele sale literare au început s ă fie interpretate ca efluvii literare ale
doctrinei pe care autorul și-a asumat-o. Noul canon proletcultist
reclama, în mod demagog ic, idealurile unei „ noi” literaturi. Laudele
și recunoa șterea n-au întîrziat s ă apară, „în plin succes dup ă
primirea premiului de stat”, nota, m ăgulit, Paraschivescu în
jurnalul s ău, pe 14 noiembrie 1954. Zece ani mai tîrziu, în 1964,

Stilistica și poetica argoului în textul literar
275
critica ajunsese deja la o decizie unanim ă în privin ța operei
laureatului.
Într-o lucrare semnat ă de Mihai Gafi ța și Tiberiu B ănulescu
(1964: 242)4, poetul Miron Radu Paraschi vescu este prezentat ca
un scriitor consacrat, consider at o personalitate original ă „a noii
noastre poezii”. Îns ă forma fără fond a scrierilor critice din epoca
proletcultismului nu a condus doar la aprecieri exagerate, ci și la
impunerea unor formul ări fără fond. În volumul Delimitări critice ,
publicat de I.D. B ălan (1964, 84-89), poezia lui Paraschivescu
este considerat ă un model, pe motiv c ă autorul:

„a fost dintre aceia care au v ăzut la timp și cu claritate politic ă ascuțitele
contradicții de clas ă din societatea burghez ă, a auzit oftatul mul țimilor
asuprite (…) For ța poetică stă în frumuse țea și franchețea sentimentelor,
căci sub modestul ve șmînt verbal arde o limb ă nobilă (…) În acest sens,
mulți dintre poe ții tineri, care caut ă mijloace prozodice și lingvistice noi
pot găsi un model exemplar (subl.n.) în poezia lui”.

După 1990, opera lui Miron Radu Paraschivescu a cunoscut
exigențele revizuirii. În 1994 a fost publicat Jurnalul unui cobai –
text ce a f ăcut parte din literatura de sertar a autorului și care a
apărut la Paris, în 1976, cu titlul Journal d’un hérétique – volum
de referin ță pentru în țelegerea personalit ății și operei scriitorului.
Atitudinea dizident ă pe care autorul a imprimat-o unor pasaje din
jurnal a atras aten ția mai multor critici. În acest sens, Ion Simu ț
(1996) observ ă că:

4 „Lucrarea care l-a impus (…) a fost volumul de poezii Cîntice țigănești. Cu
toate că se remarc ă numai decît amprenta poetului democrat spaniol, asasinat de
fasciști, Federico García Lorca, (…) acest volum constituie o lucrare cu caracter
original (…). Simpatia poetului pentru oamenii simpli, lirismul cald cu care
învăluie existen ța lor umil ă, dramele și pasiunile lor profunde, limbajul pitoresc
cu puternice rezonan țe folclorice, au f ăcut ca acest volum s ă fie apreciat la
apariție drept expresie a atitudinii democratice a autorului (subl.n.)”.

Expresivitatea argoului
276
„E curios cum și-a creat Miron Radu Paraschivescu un mare prestigiu
intelectual, de și astăzi nu vedem rezistînd nimic altceva din opera lui, în
afară de Cîntice țigănești. Poet minor, f ără operă, autorul unui singur
volum, cel de debut, Miron Radu Paraschivescu împ ărtășește aceeași soartă
cu alți colegi de genera ție, ca Maria Banu ș, Virgil Teodorescu, Eugen
Jebeleanu, Zaharia Stancu c ărora e bine, e suficient s ă le citești primul
volum (…) și e igienic s ă uiți restul”.

Locul lui Miron Radu Paraschivescu în peisajul literar românesc
a fost în cele din urm ă clar delimitat. Îns ă coordonatele stilistice
și poetice ale volumului Cîntice țigănești îl recomand ă pe scriitor
drept un autor modern, în a c ărui operă germineaz ă cîteva din
particularit ățile stilistice ale poeziei române ști postbelice.
Trăsături stilistice ale normei individuale . Pentru a prezenta în
mod obiectiv coordonatele stilisti co-poetice ale poemelor grupate
în ciclul Cîntice țigănești trebuie să ținem cont, în primul rînd, de
modul în care autorul însu și a înțeles să contureze identitatea și
sensul actului de a scrie
5. Pentru Paraschivescu, crea ția poetică
are un profund caracter artizanal , fiind conceput ă, afirmă poetul,
„ca un discurs întocmit frumos, cu me șteșug și cu inteligen ță.
Cînticele țigănești (cu excep ția cîtorva, poate) dovedesc asta”
(Jurnalul unui cobai , 12 ianuarie 1942: 128). Se poate aprecia c ă
această viziune „me șteșugărească” invocat ă de scriitor impune
trăsătura stilistic ă dominant ă a operei sale, oralitatea . Din acest
punct de vedere, stilul lui Miron Radu Paraschivescu poate fi analizat ca o permanent ă oscilație între tranzitivitatea convențională

5 „Ceea ce e sigur, e c ă la început am scris f ără să mă întreb de ce o fac. Am scris
fiindcă-mi plăcea să scriu, să-mi bat capul, s ă mă destăinuiesc hîrtiei, s ă «fac»
frumos. Pe urm ă, am scris ca s ă «servesc» cauzei care m ă entuziasma, a
comunismului în țeles ca revolt ă, act de bravur ă și de luptă împotriva unei lumi
putrede (sau care mi se p ărea putred ă); pe urm ă am scris fiindc ă n-aveam alt ă
meserie și muream de foame (…) Ceea ce e sigur, e c ă n-am privit scrisul decît
ca un mijloc, ca un vehicul, nu ca un scop în sine, ca un țel; adică nu am fost și
tot nu mă consider un scriitor” ( Jurnalul unui cobai , 17 iulie 1945: 202).

Stilistica și poetica argoului în textul literar
277
a expresiilor poetice și reflexivitatea universului lor semantic ( cf.
Vianu, 1968: 32-35).
O altă trăsătură stilistică important ă: intertextualitatea . Dincolo
de filonul folcloric pe care poetul îl exploateaz ă în creațiile sale, o
parte din Cînticele țigănești evidențiază o legătură clară cu
poemele lui Federico García Lorca și cu poezia eminescian ă.
Metamorfoza influen țelor este complex ă deoarece, pe de o parte,
poetul dilueaz ă și contopește în propriile texte elemente de form ă
sau de con ținut specifice altor auto ri, realizînd astfel adev ărate
mutații în planul semnifica ției poetice, dar, pe de alt ă parte,
păstrează suficienți indici textuali pentru a permite reconstituirea
raportului cu textul din care s-a inspirat.
Trăsătura stilistic ă originală a ciclului Cîntice țigănești este
ilustrată de utilizarea și prelucrarea cuvintelor și expresiilor
argotice și de modalit ățile prin care Miron Radu Paraschivescu
reușește să dezvolte valen țele expresive ale unui continuum
stilistic între limbajul popular, limbajul familiar și argou, pentru a
impune „o literatur ă expresivă și explicativ ă în același timp”, ce
nu trădează „viața”:

„Mai e un gen care mi se pare actual și plin de sev ă: cel argotic. Și sînt
mulțumit de-a-l fi abordat, l ăsîndu-mă condus numai de intui țiile mele. E
ceva asem ănător problemei stilului a șa cum și-o pune Ramuz: «Am
încercat s ă mă slujesc de o limb ă-gest care continu ă să fie cea de care se
slujesc cei din jurul meu, și nu de limba-semn care era cea din c ărți». Asta
am făcut (sau am încercat) și eu în Cîntice țigănești” (Jurnalul unui cobai ,
11 iunie 1947: 292).

Acest fapt se reflect ă în structura de text elor poetice din ciclul
Cîntice țigănești. Poetul întrebuin țează termenii argotici, populari
și familiari pentru a valorifica semnifica ția originar ă a structurilor
lingvistice pe care le condenseaz ă în formul ări poetice aparent
convenționale în planul expresiei, da r inedite în planul sensului.

Expresivitatea argoului
278
Conceput ca un omagiu adus „sufletului atît de bogat al
mahalalei”6, ciclul de poeme intitulat Cîntice țigănești are o
alcătuire eterogen ă în ceea ce prive ște tematica crea țiilor lirice
însă o mare unitate formal ă. Versurile sînt scurte și nu depășesc,
în general, m ăsura de opt silabe (O s ă zic pe drum de sear ă/ pe o
strună de vioară,/ o istorie șucară/ că-i cu boal ă, rea, amar ă; Cîntic
de nuntă, p. 37). Este preferat ă rima împerecheat ă (La fereastra
mîndrei mele / Cîntă două turturele , /La mîndru ța la fereastră/
Rîde o mu șcată-n glastră; Despărțite turturele , p. 105) sau mono-
rima (Însă valul cel păgîn/ Mă coprinde pîn’ la sîn/ Și-mi șoptește
să rămîn; Marioaro de la munte , p. 129). Ritmul trohaic (Lamp ă
cu flacără mică,/ doar de tine mi-a fost fric ă; Cîntic de lamp ă, p.
27) este dublat în unele crea ții de ritmul iambic, care, în unele
cazuri atest ă influențele (Privind spre ei, copi la lor/ Din turnul ei
de sus; Cîntic de paj ). Dincolo de simplitatea nivelului expresiei,
semnifica țiile poeziilor se dezvolt ă prin viziunea particular ă pe
care o impune poetul asupra temelor și motivelor pe care le
valorifică în textele sale. Linia tematic ă fundamental ă a ciclului
este iubirea , însă fiecare poem în parte reprezint ă un exerci țiu de
stil pe o tem ă dată, cum ar fi adulterul ( Nevasta mincinoas ă),
gelozia ( O dramă), inefabilul feminin ( Marioaro de la munte ),
regretul ( Amar ), nostalgia și iluzia iubirii ( Romanță), dispariția
iubitei ( Cîntic de fat ă mare ) etc., construindu-se astfel, ca un
mozaic, o liric ă a sentimentelor.
Miron Radu Paraschivescu este un poet intertextual. Aceast ă
trăsătură stilistică a Cînticelor a fost pu țin comentat ă în literatura
de specialitate. Studiul lui Co man Lupu (1995: 12-13), intitulat
„Miron Radu Paraschivescu și Federico García Lorca”, precizeaz ă
elementele definitorii ale influen țelor și particularit ățile tematico-
structurale ce unesc cele dou ă cicluri de poeme, Romancero gitano ,
respectiv Cîntice țigănești și definește influen ța pe care opera
poetului spaniol a av ut-o asupra crea țiilor scriitorului român ca

6 Cf. Miron Radu Paraschivescu, op. cit ., Cuvîntul editorului, p. 7.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
279
„o comunicare între dou ă matrici stilistice, între dou ă personalit ăți
distincte a dou ă spații aflate la extremele Europei și ale lumii
romanice și poate și la extremele unui tip de sensibilitate, genetic
înrudit” (p. 13). De asem enea, articolul subliniaz ă, punctual,
complexitatea raporturilor de tip intertextual ce se dezvolt ă în
volumul de debut al lui Pa raschivescu: „formula poetic ă se mode-
lează disociind sfere distincte: ar pegii pe strunele muzicalului
familiar al roman ței (Romanță), fabuloasele dezvolt ări ale melopeii
imprecației (Blestem de dragoste ), nuanțate jocuri de virtuozitate
în gama altor scriitori: parodia ți (Eminescu – prin erotica minor ă –,
în Romanță; Arghezi – cel din blesteme –, în Blestem de dragoste )
sau căr o r a l i s e d ă o replică întotdeauna în spiritul lui… (Jean
Moréas, în De groap ă; García Lorca, în Nevasta mincinoas ă) și
în forma inconfundabil ă a lui Miron Radu Paraschivescu”.
Aceste influen țe variate impun o serie de preciz ări. În primul
rînd se impune cu necesitate distingerea unui nivel superior orga-
nizării sintactice, respectiv nivelul textologic (Plett, 1983: 57),
înțeles ca un raport între un text și alt text. Chiar dac ă raporturile
intertextuale se dezvolt ă sub diverse tipuri, le vom clasifica, din
considerente metodologice, în dou ă categorii:
i) elementele și structurile de tip formal (din planul expresiei)
ce trec, prelucrate sau nu, din textul unui autor în textul altui autor;
ii) exploatarea, în textul propri u, a unor scheme din imaginarul
poetic al altui autor (modificîndu-se, deopotriv ă, forma și
conținuturile textului-surs ă).
În vreme ce primul tip de rela ție ilustreaz ă, potrivit lui Plett
(1983: 23-25), sintagma antic ă imitatio auctorum , al doilea tip de
legătură evidențiază că „textul se scrie cu texte”, adic ă „le
recitește, le rescrie, le redistribuie în spa țiul său” (Sollers, 1980:
280). Astfel, prima categorie de leg ătură intertextual ă reflectă o
oglindire prin suprapunere, a doua categorie aduce în prim-plan o
continuitate , prin sublimare.

Expresivitatea argoului
280
Miron Radu Paraschivescu și Federico García Lorca . Analiza
raporturilor intertextuale dintre poeziile lui M.R. Paraschivescu și
opera lui Federico García Lorca7 va avea în vedere numai cîteva
aspecte, în special nuan țele diferite pe care poetul român le
dezvoltă în textele sale, avînd ca surs ă opera scriitorului spaniol.
Prima problem ă privește titlurile celor dou ă cicluri poetice
înrudite, Cîntice țigănești și Romancero gitano . Relația dintre
substantivele cîntic și romance subliniaz ă mai ales diferen țele ce
țin de specificul celor dou ă limbi, român ă și spaniolă. După cum
apreciază Coman Lupu (1995),

„romance a fost tradus în române ște prin roman ță, dar este o t ălmăcire
nepotrivit ă. De fapt, termenul spaniol romance nu are echivalent în român ă.
(…) În tradi ția literară spaniolă, romance este specia cea mai popular ă, cu
adînci rădăcini în evul mediu. Este cultivat ă atît în crea ția folcloric ă cît și în
cea cultă. În forma sa ini țială, romance este o nara țiune cavalereas ă, în
tradiția medieval ă, sau mitic ă”.

Citindu-l pe Lorca, Paraschivescu pare s ă fi intuit c ă termenul
romance actualizeaz ă o dimensiune important ă a textului, literari-
tatea , adică situarea textului poetic original într-o tradi ție literară
îndelungat ă. Pe de alt ă parte, apropierea de opera poetului spaniol
l-a determinat pe scriitorul român s ă caute un termen echivalent
pentru substantivul romance , un cuvînt care s ă redea expresivi-
tatea limbii române, fundamentat ă inițial nu pe literaritate, ci pe
oralitate, a șa că a preferat substantivul cîntic , ce exprim ă specificul
românesc și se înscrie în tradi ția culturii populare. Acest fapt este
subliniat de Șerban Cioculescu (1942: 272):

„Ce e cîntecul de lume? (…) A fost prima form ă a roman ței, cu ofuri și
ahturi, menit ă și ea să fie «spus ă» din gur ă, și însoțită din scripc ă la

7 Textele folosite în analiz ă fac parte din volumul Federico García Lorca, Carte
de poeme , Editura Univers, Bucure ști, 1986, traducere și comentarii de Darie
Novăceanu, p. 195-229. Am optat pentru acest volum pentru c ă traducerile sînt
foarte apropiate de textele originale.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
281
petreceri sau sub ferestrele iubitei. (…) Autorii anonimi sau cunoscu ți ai
cîntecelor de lume nu erau decît vers ificatori îndemînatici, dar nicidecum
poeți. Ei transpuneau motive de «inim ă albastră», într-o proz ă rimată, fără
meșteșug poetic propriu-zis”.
Mai mult decît, este v ădită intenția poetului român de a apropia
termenul cîntic de romance , pentru a realiza o leg ătură directă
între două spații culturale pe care el le consider ă înrudite, în ceea
ce privește trăirea poetic ă.
Cea de-al doilea aspect este reprezentat de leg ătura dintre
textele lui Paraschivescu și cele ale poetului spaniol. S-a apreciat
că patru din poeziile incluse în volumul Cîntice țigănești ar fi
traduceri libere sau adapt ări ale unora dintre crea țiile incluse în
ciclul Romancero gitano al lui García Lorca dup ă cum urmeaz ă:
1. Nevasta mincinoas ă – La casada infidel (Nevasta
necredincioas ă),
2. Cîntic de fat ă neagră – Romance sonámbulo (Romanță
somnambul ă),
3. Cîntic de lun ă – Romance de la luna, luna (Romanța lunii,
lunii),
4. Cîntic de potera și – Romance de la Guardia Civil espa ňola
(Romanța Gărzii Civile Spaniole).
În ansamblu, se poate observa c ă, față de textele poetului
spaniol, poeziile lui M.R. Paraschivescu dezvolt ă numeroase
nuanțe specifice, determinate obiec tiv de expresivitatea limbii
române și subiectiv de propria dorin ță de a se distan ța de poemele
lui García Lorca prin impunerea unor m ărci stilistico-poetice
proprii normei individuale. Intertextul se dezvolt ă prin supra-
punere, parafrazare sau metaforizare. De și versurile din Cîntice
țigănești nu ating profunzimea liric ă a celor din Romancero
gitano , se diferen țiază de structurile poetice originale, în special
prin prelucrarea minu țioasă a expresiei și prin armonia eufonic ă.
Poezia Nevasta mincinoas ă a lui M.R. Paraschivescu se deose-
bește de textul Nevasta necredincioas ă a lui García Lorca doar

Expresivitatea argoului
282
printr-o mai riguroas ă organizare formal ă (rimă împerecheat ă,
măsura versurilor de opt silabe) și dezvoltarea unor imagini mai
fruste, prin intermediul structurilor ce exprim ă scenariul amoros.
Creația poetului reflect ă virtuțile expresive ale m ijloacelor specifice
oralității (enunțul exclamativ, formele populare ale verbelor a
putea , a ține, interoga ția retoric ă, forma analitic ă de prezumtiv
„n-oi fi candriu”, prin care se actualizeaz ă prezentul spunerii). În
plus, cuvintele argotice a bunghi și candriu marcheaz ă expresiv
textul, prin efecte de evocare, pe ntru a sublinia specificul local
(lumea țiganilor).

Credeam c ă e fată mare
Cînd am dus-o pe c ărare;
da’ și eu – ce minte proast ă!
n-am bunghit c ă e nevastă
D-apoi cum m-a desmierdat,
poci să spui, cînd e ști bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nici o tain ă să nu țiu
(Nevasta mincinoas ă) Și eu, cînd la rîu mi-am dus-o,
Crezînd, cum mi-a spus, c ă-i fată
Mare, dar ea m ăritată.
Dar sînt om și nu voi spune
ce mi-a spus. I-o-n țelepciune
a măsurii, ce îmi cere,
cumpătat să port tăcere.
8
(Nevasta necredincioas ă)

Aceleași observa ții se impun și în cazul poeziilor Cîntic de
fată neagră, respectiv Romanța somnambul ă. Contrastele expresive
se organizeaz ă în jurul a dou ă elemente cromatice ( roșu – negru
la Paraschivescu, verde – negru la García Lorca) care actualizeaz ă,
în planul imaginarului, opozi ția viață – moarte , numai c ă poezia
lui Paraschivescu exceleaz ă prin cizelarea formei și impunerea
unor imagini metaforice dramatizate, în vreme ce expresivitatea textului lui García Lorca se amplific ă prin sugestie și notații
subiective, profund lirice:

8 În original, „Y que yo me la llevé al río/ creyendo que era mozuela,/ pero tenía
marido. /…/No quiero decir, por hombre,/ las cosas que ella me dijo./ La luz del
entendimiento/ me hace ser muy comedido” ( La casada infidel ).

Stilistica și poetica argoului în textul literar
283

Peste oglinda fîntînii,
Țiganca își leagănă sînii,
Sînii ei de trandafir, părul roșu de porfir.

noaptea s-a l ăsat stăpînă
peste fata neagr ă, moartă,
pe mormîntul din fîntîn ă
(Cîntic de fat ă neagră) Peste chipul din fîntîn ă
s-apleca țiganca iar.
Verde carne, plete verzi,
Și noaptea neagr ă deodată
ca o mică piață pare
9.
(Romanța somnambul ă)

Originalitatea lui Paraschivescu se dovede ște mult mai mare
în prelucrarea poemului Romanța lunii, lunii din care rezult ă un
text propriu, Cîntic de lun ă. Poetul preia numai tema și motivele
fundamentale ale poeziei lui García Lorca, îns ă imaginile sale
poetice dezvolt ă raporturi de convergen ță pentru a pune în
evidență un imaginar al vitalit ății și senzualit ății descătușate de
convenții. Deși ambii poe ți par să prelucreze o variant ă a mitului
zburătorului, în care pr incipiul masculin și cel feminin inver-
sează rolurile (luna ademene ște și fură inocența unui ado-
lescent), Parasc hivescu renun ță la sugestie și impune, la nivelul
expresiei poetice, valo rile conotative ale unor cuvinte-cheie:

Iese luna în poian ă
gătită ca o codană;
aiurit, necl ătinat,
o mîndrețe de băiat
cu ochii de pietre rare
o privește cum răsare.
Și prin noaptea tulburat ă, Luna veni-n fier ărie
Cu fustă de chiparos.
Copilul o vede, vede.
Copilul st ă și-o privește
În aeru-nfiorat
brațele-și desface luna
lubrică-arătîndu-și sînii

9 În original, „Sobre el rostro del aljibe / se mecía la gitana./ Verde carne, pelo
verde,/ con ojos de fría plata./…/ La noche su puso íntima/ como una pequeña
plaza” ( Romance sonámbulo ).

Expresivitatea argoului
284
trece luna desm ățată,
trece și nu stă de loc,
curvă de sidef și foc,
și-și despoaie, gemene,
țîțele de cremene.
(Cîntic de lun ă) duri precum de cositor10

(Romanța lunii, lunii )

Imaginea lunii se contureaz ă, în textul lui Pa raschivescu, prin
comparație (gătită ca o codan ă), epitetul personificator (luna
desmățată), metafora simbolic ă (curvă de sidef și foc , țîțele de
cremene ). Toate aceste figuri î și actualizeaz ă semnifica ția în planul
de adîncime al textului, pr in expansiune. Se suspend ă astfel leg ă-
tura semnului lună cu referentul și se dezvolt ă prin aceast ă aglo-
merare baroc ă de figuri de stil imaginea unei frumuse ți ispititoare,
gata să se ofere adolescentului. Se construie ște astfel o viziune de
tip introspectiv – imaginea lunii pare s ă fie o reprezentare n ălu-
citoare a imagina ției adolescentului care, la rîndul s ău, poartă
atributele unicit ății, specifice dimensiunii mitice ( o mîndrețe de
băiat/ cu ochii de pietre rare ). Aceste elemente sînt actualizate în
text prin formele verbale ale prezentului atemporal. Comparativ, în textul lui García Lorca imaginea lunii se dezvolt ă prin personi-
ficare (Luna veni-n fier
ărie/ cu fust ă de chiparos ) și comparație
(arătîndu-și sînii/ duri precum de cositor ). Dacă în poezia Cîntic
de lună prezentul impune o perspectiv ă a simultaneit ății,
favorizînd viziunea „din interior”, specific ă imagina ției
adolescentine, în poemul Romanța lunii, lunii , opoziția trecut –
prezent [veni (sp. vino) – vede, prive ște (sp. mira ), își desface (sp.
mueve )] impune o perspectiv ă a succesiunii, dominat ă de contem-
plarea inocent ă. Acest fapt se poate observa și la nivel intertextual
prin folosirea unor semne înrudi te, dar folosite în cele dou ă
poeme cu inten ții expresive diferite: băiat, care poten țează

10 În original, „La luna vino a la fragua/ con su polisón de nardos./ El niño la mira
mira./ El niño la está mirando./ En el aire conmovido/mueve la luna sus brazos/ y
enseña, lúbrica y pura,/sus senos de duro estaño” ( Romance de la luna, luna ).

Stilistica și poetica argoului în textul literar
285
trăsătura semantic ă [masculinitate ] vs copil , care poten țează
trăsătura semantic ă [inocență].
Cel de-al patrulea text, Cîntic de potera și, poate fi considerat o
prelucrare a poemului Romanța Gărzii Civile spaniole , prin
folosirea procedeelor și mijloacelor eviden țiate deja în analiza
celorlalte poezii. În ansamblu, rela ția de intertextualitate dezvoltat ă
între Cîntice țigănești și Romancero gitano , reflectă modelul
suprapunerii și oglindirii și anticipeaz ă, pe alocuri, rela ția de
continuitate, prin sublimare, ce ilustreaz ă identitatea altor poeme.
Miron Radu Paraschivescu și Mihai Eminescu . Două dintre
poeziile incluse în volumul Cîntice țigănești dezvoltă o relație
directă cu universul poetic eminescian. Prima dintre acestea este
Romanță, în care apar o serie de indici textuali ce trimit la
poeziile lui Mihai Eminescu11, Pe aceeași ulicioară și De ce nu-mi
vii. Un alt poem, Cîntic de paj reprezint ă, în linii mari, o parodie
după Luceafărul. În cazul ambelor poeme, intertextualitatea poate
fi analizat ă atît la nivelul expresiei, cît și al imaginilor poetice.
Într-o analiz ă sumară a influen țelor, Irina B ădescu (1966: 442)
observă că:

„M.R. Paraschivescu a subliniat, stilizîndu-le (subl.n.), procedeele reluate,
astfel încît scheletul poemului transp are adesea prin imagini, punînd în
lumină meșteșugul împletit al celor doi poe ți. (…) Originalitatea poetului
se vădește în special în acele (…) poezii cu intona ții eminesciene, fluide și
limpezi; Romanță este o demn ă replică a romanței Pe aceeași ulicioară, ale
cărei prime versuri, îi servesc, de altfel, de moto”.

Termenul stilizare trebuie în țeles ca o reducere a unui model
poetic consacrat la o schem ă folosită mai apoi de un alt autor în
scopuri ornamentale, decora tive. În acest fel se p ăstrează elementele
definitorii ale formelor și/sau conținuturilor poetice împrumutate

11 Am întrebuin țat Mihai Eminescu, Poezii , vol. I-III, edi ție critică de D.
Murărașu, Editura Minerva, Bucure ști, 1982.

Expresivitatea argoului
286
și prelucrate, iar autorul care preia schema poate s ă o dezvolte
într-o manier ă proprie.
Intertextualitatea generat ă prin stilizare este, la Miron Radu
Paraschivescu, o coordonat ă definitorie a stilului s ău. Plasticitatea
și geneza imaginarului poetic eviden țiat în Cînticele țigănești este
în mod indisolubil legat ă de aceste stiliz ări, prin care poetul se
transpune în descenden ța unor autori canonici, dar f ără a-și asuma
condiția de epigon. O dovad ă în acest sens este parodierea unor
texte reprezentative din opera poetic ă a autorilor cu a c ăror artă
poetică încearcă să-și identifice propriile crea ții.
În poezia Romanță se poate remarca faptul c ă Miron Radu
Paraschivescu preia dintr-un poem eminescian elementele funda-
mentale de ordin prozodic (ritmul, rima, m ăsura), remarcabile
prin muzicalitatea lor, dar semnifica ția textului este generat ă și
potențată doar parțial prin folosirea unor structuri poetice emines-
ciene. Îns ă aceste structuri reprezint ă însăși ființa poemului. La
nivelul formei, textul Romanță preia muzicalitatea des ăvîrșită a
elementelor de prozodie (ritmul iambic, m ăsura versului de opt
silabe, rima împerecheat ă) specifice poemului De ce nu-mi vii12
de Mihai Eminescu:

De cîte ori pe înserat
În tîrgul mic te-am a șteptat,
Cînd tremurînd c ă n-o să vii
Umblam pe str ăzile pustii?…
(Romanță) Vezi rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc
S-așază bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
(De ce nu-mi vii )

12 Textul eminescian reprezint ă, la rîndu-i, o prelucrare de tip intertextual. Într-o
notă critică, D. Murărașu subliniaz ă că „G. Ibrăileanu, în Studii literare , p. 222,
admite că Eminescu ar fi cunoscut un cîntec unguresc din care s-a inspirat pentru
strofa I a poeziei sale. Izvorul unguresc, în trad. rom., este urm ătorul: Pic ă
frunza, pleac ă păsările/ Toamna e aici./ Porumbi ța mea, pe pieptul meu, /De ce
nu vii?” ( op. cit ., vol. III, p. 311).

Stilistica și poetica argoului în textul literar
287
Semnifica țiile poeziei lui Paraschivescu se organizeaz ă în jurul
a două mari tipuri de opozi ții poetice, generate de categoria grama-
ticală a determin ării și de flexiunea verbal ă. Ambele categorii se
regăsesc și în poemele eminesciene cu care poezia Romanță se
află în relație de intertextualitate. Astfel, opozi ția articulat –
nearticulat amplifică semnifica țiile dezvoltate prin tranzitivitatea
expresiei și reflexivitatea semnifica ției. Prima strof ă a poemului
este ilustrativ ă în acest sens, întrucît articularea cu articol hot ărît
a substantivelor tîrgul și străzile nu poate fi în țeleasă decît prin
raportare la cele dou ă versuri din poezia eminescian ă ce constituie
motoul roman ței lui Paraschivescu: Pe aceea și ulicioar ă/ Bate
luna în fere ști (Mihai Eminescu, Pe aceeași ulicioară). În poezia
lui Paraschivescu, func ția anaforic ă a articolului hot ărît, ilustrat ă
prin substantivele tîrgul și străzile, este inexplicabil ă prin analiza
textului ca atare, dar cap ătă un caracter legitim prin analiza
intertextului:

Pe aceeași ulicioară Substantiv nearticulat, cu valoare decorativ ă, accentuat ă
de sufixul diminutival, care dezvolt ă stilistic tr ăsătura
semantică [+ intimitate] și care instituie un spa țiu poetic
restrîns, al confesiunii și regretului.
Bate lun a în ferești Articolul hot ărît actualizeaz ă, prin func ția sa anaforic ă,
relația semn-obiect și evidențiază implicit concordan ța
imagine poetic ă – trăire poetic ă, subliniat ă prin opozi ția
de singular-plural (luna-fere ști); forma popular ă de
plural a substantivului fereastră recupereaz ă caracterul
originar al imaginilor poetice; tr ăirea poetic ă este
anticipată prin decor.
De cîte ori pe
înserat Sintagma adverbial ă de timp pe înserat , antepusă
verbului predicat am așteptat , reia conținutul semantic
al substantivului luna (astrul nop ții) și instituie
coordonata temporal ă fundamental ă a poeziei Romanță,
înserarea, ce poten țează imaginarul poetic: retragerea în
spațiul crepuscular al confesiunii și respingerea
efectelor destructive ale trecerii timpului.

Expresivitatea argoului
288
În tîrgu l mic te-am
așteptat Funcția anaforic ă a articolului hot ărît este actualizat ă
prin intertextualitate; imaginea tîrgului în momentul
înserării din poezia lui Paraschivescu dubleaz ă,
redundant, imaginea ulicioarei și a lunii din textul
eminescian; se realizeaz ă astfel o extensie a cadrului
poetic, tîrgul devenind spa țiul notațiilor poetice
decorative și al fiorului a șteptării iubitei.
Cînd tremurînd c ă
n-o să vii
Umblam pe str ăzile
pustii?… Se remarc ă opoziția intertextual ă între singular și plural
(ulicioară – străzile), subliniat ă și de opozi ția
nearticulat (ulicioară) – articulat (străzile); aceste
raporturi opozitive eviden țiază imaginarul poetic:
ulicioară – spațiul tradițional al așteptării și confesiunii,
străzile – spațiul modern al r ătăcirii și așteptării.

Cel de-al doilea tip de opozi ție poetică, manifestat ă în cadrul
flexiunii verbale, se constituie prin rela țiile ce se stabilesc, la
nivel textual și intertextual, în interior ul categoriilor verbale de
timp, persoan ă și diateză. În lirica eminescian ă – observă Dumitru
Irimia – flexiunea verbal ă „este dominat ă de trei timpuri: prezentul
(indicativ, conjunctiv, imperativ), imperfectul și viitorul . Prepon-
derența prezentului este impus ă, pe de o parte, de natura profund
lirică a creației eminesciene, pe de alta , de caracterul polivalent al
prezentului verbal. Marea frecven ță a imperfectului și viitorului
reflectă, înainte de toate, o dominant ă a liricii erotice emines-
ciene, care se desf ășoară între nostalgia une i iubiri pierdute și
speranța împlinirii” (Irimia, 1979: 153-154). Specific ă poeziei
Romanță este folosirea imperfectului cu valorile impuse de textul
eminescian. Ca timp „al repet ării, al nedetermin ării și al înde-
părtării într-o lume de poveste sau de vis, al nostalgiei amintirilor
cu contururi șterse” (Irimia, 1979: 156), imperfectul genereaz ă –
atît în textele eminesciene, cît și în poezia lui Paraschivescu –
schemele fundamentale ale celor dou ă tipuri de imaginar poetic:
meditația „Și în farmecul vie ții-mi/ Nu știam că-i tot aceea/ De te
razimi de o umbr ă/ Sau de crezi ce-a zis femeia” ( Pe aceea și
ulicioară) și retragerea într-un spa țiu intim și familiar al
amintirii și confesiunii : „Ți-aduci aminte cum pe-atunci/ Cînd ne

Stilistica și poetica argoului în textul literar
289
primblam prin văi și lunci ( De ce nu-mi vii ); „Și se pierdea cu
pasul rar/ Prin pîcla serii pe trotuar/ Cînd eu pîndeam ca și-alte
dăți/ Pe-acela și drum să te arăți” (Romanță).
Există însă și deosebiri. În textele eminesciene imperfectul
este timpul de reprezentare a une i atitudini poetice de tip reflexiv,
însă în poezia lui Paraschivescu imperfectul este un timp al unei
atitudini tranzitive, al nota ției subiective. Acest aspect este subli-
niat în poezia Romanță prin categoria persoanei și cea a diatezei,
deopotriv ă. Raportul persoană – diateză sprijină o asemenea afir-
mație: verbele prin care se ilustreaz ă persoana I sînt, în majori-
tate, verbe de mi șcare și verbe de percep ție (Irimia, 1997: 18), la
diateza activ ă („Umblam pe străzile pustii”, „ Simțeam în suflet un
fior”, „eu pîndeam ca și-alte dăți”, „ Treceam pe gînduri”), în
vreme ce persoana a II-a este impus ă în text doar prin verbe de
percepție la diateza reflexiv ă („să te arăți”, „te iveai ”). Astfel, se
subliniază opoziția între existen ța reală, dinamic ă a persoanei I și
existența iluzorie, static ă, a persoanei a II-a. În cazul persoanei a
III-a, se remarc ă o mare unitate semantic ă a verbelor, majoritatea
fiind incluse – prin personificare – în orizontul semantic al
dispariției, al irosirii, al mor ții – „ pica domol”, „ risipea un stins
parfum”, „ plîngea un greier”, „ cădea/A nopții tainică perdea”,
„tîrgul ce dormea ” К subliniindu-se astfel tematica poemului:
NOSTALGIA ȘI ILUZIA IUBIRII .
Dacă în poemele eminesciene Pe aceea și ulicioar ă și De ce
nu-mi vii se remarc ă frecventa întrebuin țare a verbelor la prezent,
timp al tr ăirii, în textul Romanței domină imperfectul, ca timp al
retragerii în spa țiul privilegiat al amintirii. De și structurile poetice
ale ambilor autori au la baz ă verbe din acelea și clase semantice,
semnifica țiile poeziilor eminesciene se dezvolt ă printr-o profund ă
umanizare a naturii și prin transfigurarea sentimentelor. Prin opo-
ziția cu prezentul, timp ce genereaz ă schema de baz ă a imaginarului
poetic, imperfectul, ca timp de importan ță secundar ă, reliefeaz ă
linia tematic ă fundamental ă: TRĂIREA IUBIRII CA ILUZIE . Persoana
I transpare îns ă discret în text, fie sub semnul retoricului, prin

Expresivitatea argoului
290
dativ etic („De ce nu- mi vii, de ce nu- mi vii?”; „Dulce îmi
veneai”), fie ca expresie a dorin ței („Să te privesc cu mult nesa ț/
Să razim dulce capul meu”), sau ca manifestare a certitudinii
(„Numai eu, rămas acela și/ Bat mereu acela și drum”, „ Nu știam
că-i tot aceea”). Dominant ă în cele dou ă texte este îns ă persoana
nență persoana I: „Vecinic nu te mai ivești”, „Tu pășeai încet,
încet”, „Ți-aduci aminte cu m pe-atunci”, „C ăci tu înseninezi mereu”.
La M.R. Paraschivescu opozi ția între persoana I și a II-a semnific ă
tocmai izolarea, lipsa de comunicare; la M. Eminescu, raportul
dintre persoana I și a II-a trebuie în țeles în sensul unei comuniuni,
exprimată emfatic prin persoana I plural („ Ne spuneam atît de
multe”, „Cînd ne primblam prin v ăi și lunci”). Persoana a III-a,
apare, în poeziile eminesci ene ca factor de rezonan ță, ce amplific ă
trăirile specific umane: „ Bate luna în fere ști”, „Vîntul tremură-n
perdele”, „Se scutur frunzele de nuc” etc. De altfel, majoritatea
verbelor la persoana a III-a sînt înc ărcate, cu tr ăsătura semantic ă
[+ uman]. Spre deosebire de Romanță, în care opozi ția expresiv ă
dintre persoana I și persoana a II-a este dublat ă și de opozi ția
dintre diateza activ ă și diateza reflexiv ă, în poeziile lui Eminescu,
unitatea stilistic ă a celor dou ă persoane se remarc ă și în cazul
diatezelor. Se pare îns ă că cea mai pronun țată expresivitate
poetică o capătă verbele prin care se exprim ă reciprocitatea: „ Ne
spuneam atît de multe/F ără a zice un cuvînt”.
Legătura între Cîntic de paj și Luceafărul13 se dezvolt ă în
cheie parodic ă. Aparent, intertextul refl ectat de moto este repre-
zentat de un „tango țigan”14 însă numeroși indici de text ilustreaz ă
legătura cu poemul Luceafărul. La nivel prozodic , versurile sînt

13 Am utilizat textul din edi ția D. Mur ărașu.
14 „Într-un tufi ș de brazi/ De lîng ă un castel vestit/ O șatră de țigani nomazi/ Din
drum a poposit…”, cf. Miron Radu Paraschivescu, Cîntice țigănești, Editura
Tineretului, 1969, p. 147. Acest motto trimite la un alt poem cunoscut, Muma lui
Ștefan cel Mare , de Dimitrie Bolintineanu: „Pe o stînc ă neagră, într-un vechi
castel,/ Unde cur ă-n vale un rîu mititel,/ Plînge și suspină tînăra domniță,/ Dulce
și suavă ca o garofi ță”.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
291
organizate sub form ă de catrene, respectîndu-se pîn ă și dispunerea
grafică în pagină. În poezia eminescian ă măsura este de 8, respectiv
7 silabe, ritmul iambic și rima încruci șată, iar în textul lui
Paraschivescu singura diferen ța este m ăsura de 8, respectiv 6
silabe:

Din turn, un tîn ăr castelan
Privind prin vechi fere ști
Zări o fată de țigan
Frumoasă ca-n pove ști
(Cîntic de paj ) Din umbra falnicelor bol ți
Ea pasul și-l îndreapt ă
Lîngă fereastră, unde-n col ț
Luceafărul așteaptă
(Luceafărul)

O analiză a elementelor de intertextualitate din Cîntic de paj
trebuie să porneasc ă de la premisa c ă Luceafărul este un model,
adică un text de rafinat din punct de vedere al formei și semnifi-
cațiilor pe care le dezvolt ă, prin care se genereaz ă imagini poetice
fundamentale ale operei eminesciene și se instituie un imaginar
complex. În raport cu modelul, poemul Cîntic de paj surprinde
doar elementele formale și o parte din cele structurale, îns ă neagă
schemele de organizare ale imaginarului poetic eminescian. Această negare este cheia c ătre înțelegerea textului parodic.
Dacă la nivel formal, poemul Luceafărul impune principiul
armoniei expresive, prin care se asigur ă fluiditatea și eufonia
versului (Irimia, 1979: 454), organizarea structural ă a textului
este eviden țiată prin simetrii contrastive, cel mai adesea de tip
binar, realizîndu- se astfel opozi ții bine reliefate prin care se
subliniază liniile tematice: umanul – cosmicul, ipostazele feminit ății
și ale masculinit ății, condiția geniului – condi ția omului de rînd,
efemeritate – eternitate etc. Poem ul eminescian este expresia unui
univers poetic bine definit, îns ă textul lui Paraschivescu mizeaz ă
în primul rînd pe mimetism și pe sugestie. În cele ce urmeaz ă

analiza va avea în vedere doar dou ă tipuri de elemente fundamen-
tale pentru în țelegerea leg ăturii dintre cele dou ă texte:

Expresivitatea argoului
292
a) relația spațiu-timp, prin care se amplific ă dinamica
imaginarului poetic;
b) semnifica ția semnelor poetice comune prin intermediul
cărora se constituie imaginile;
La nivel textual, coordonatele spa țio-temporale ilustreaz ă
răsturnarea pe care o impune Miron Radu Paraschivescu în textul
său, față de poemul eminescian. În an samblu, s-ar putea aprecia
că, în poemul lui Eminescu, spa țiul și timpul sînt dimensiuni în
funcție de care se inst ituie antonomiile fundame ntale ale textului:
contingent și transcendent , fenomenal și esențial, profan și sacru .
În poezia lui Paraschivescu spa țio-temporalitate poten țiază doar
dimensiunea profanului ..
Operînd cu termenii lui Mircea Eliade, se observ ă că modu-
lațiile flexiunii verbale din Luceafărul potențează și amplific ă
arhitectura mitului. Prezentul, trecutul și viitorul ilustreaz ă tocmai
relația tensionat ă a sacrului cu profanul. Prezentul pare s ă fie
timpul epifaniei, prin care se exprim ă, de exemplu, aspirația
(Cînd fața mea se pleacă-n jos,/ În sus rămîi cu fața), absolutul
(Eu sînt luceaf ărul de sus/ Iar tu să-mi fii mireas ă) sau geneza (Și
din a chaosului v ăi/ Un mîndru chip se-ncheag ă). Trecutul,
exprimat prin forme verbale de imperfect și perfect simplu este
un timp al interiorității (Dar ce frumoas ă se făcu), al dina-
mismului (Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe/ Și căi de
mii de ani treceau/ În tot atîtea clip e), în vreme ce viitorul reflect ă
refuzul (Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată) sau
dorința (Acolo-n palate de m ărgean/ Te-oi duce veacuri multe).
În poemul lui Paraschivescu nu se mai remarc ă aceeași
dialectică lirică, ci se prelucreaz ă doar dimensiunea imanent ă a
profanului. Istoria distruge m itul. Prezentul devine expresia
iluzoriului (În visul meu mai mîndr ă ești/ Ca îngerul din
noapte…) sau a dorinței (Iubita mea rămîi aici/ De ast ăzi,
totdeauna). Formele de trecut subliniaz ă contemplarea (Zări o
fată de țigan/ Frumoas ă ca-n pove ști), limitarea (S-a încheiat de-

Stilistica și poetica argoului în textul literar
293
atunci un an) sau convenționalul (Cu-n înger m-ai asem ănat, /Al
nopții, și cu luna,). Formele literare de viitor exprim ă întotdeauna
aspirația (Că-n noaptea mea vei străluci/ Mai mîndr ă decît luna).
Timpurilor verbale li se adaug ă un număr mare de determin ări
temporale adverbiale ( Cîndva , demult , un crîng de brazi; Iubita
mea rămîi aici/ De astăzi, totdeauna) sau substantivale (Dar iat ă
că-ntr-o sear ă iar; S-a încheiat de-atunci un an ), folosite emfatic
pentru a accentua trecerea inexorabil ă a timpului.
Semantica semnelor poetice – extrem de variate – prin care se
delimiteaz ă spațialitatea accentueaz ă, la Eminescu, misterul (Din
umbra falnicelor bol ți), feeria (Colo-n palate de m ărgean/ Te-oi
duce veacuri multe) dezmărginirea (Căci unde ajunge nu-i hotar)
sau idilicul (Sub șirul lung de mîndri tei/ Ședeau doi tineri
singuri). Spa țiile deschise, expansive suspend ă istoria și impun un
imaginar poetic al cuceririi, al extinderii, al recuper ării condiției
originare. În poemul Cîntic de paj există puține elemente prin
care se organizeaz ă spațiul poetic: castelul (Lîngă castelul solitar/
Au poposit din drum), turnul (Din turn, un tîn ăr castelan),
balconul (Iar pajul blond și-a înstrunat/ Într -un balcon, ghitara)
și fereastra (Privind prin vechi fere ști). Toate fac parte din acela și
cîmp imagistic și reflectă claustrarea , convenționalismul , potențînd
un imaginar al izol ării și refuzului. Dac ă versul eminescian „Din
umbra falnicelor bol ți”, aduce în prim-plan o geometrie fastuoas ă
a formelor deschise spre cosmic , un vers de tipul „Prin nop ți, ades,
privea din turn” transmite ideea unor forme austere ce genereaz ă
retragerea spre un spa țiu al autosuficien ței, actualizînd astfel un
imaginar poetic al limit ării, al constrîngerilor impuse de timp.
Prin urmare și semnifica ția semnelor poetice comune celor
două poeme este diferit ă. Visul , motiv esen țial al poemului Lucea-
fărul, capătă în textul lui Paraschivescu o singur ă valență
expresivă pentru a ilustra imaginea unei existen țe mutilate de
iluzii, fapt accentuat de folosi rea pronumelui posesiv cu valoare
adjectival ă (În visul meu mai mîndr ă ești). Prin compara ție,
semnul vis din textul eminescian, plur ivalent din punct de vedere

Expresivitatea argoului
294
expresiv, exprim ă oniricul (Cum ea pe coate- și răzima/ Visînd ale
ei tîmple), comuniunea (Căci o urma adînc în vis) sau extazul (O,
ești frumos cum numa-n vis/ Un demon se arat ă). În Luceafărul,
visul funcționează este liantul între uman și cosmic; în Cîntic de
paj el este catalizat orul ce suspend ă legătura dintre cosmic și uman.
Opoziția lumină-întuneric , schemă definitorie a imaginarului
eminescian, prin intermediul c ăreia „se dezvolt ă imagini ale
vieții, de la dramatismul iubirii în împletire cu dramatismul
creației (…) la simbolul existen țial al vieții umane (…)” (Irimia,
1979: 369), este transfigurat ă în poezia lui Para schivescu pentru a
genera un imaginar al incompatibilit ății, al existen țelor crepuscu-
lare, rătăcitoare, incapabile s ă atingă comuniunea: (C ă-n noaptea
mea vei str ăluci; C-un înger m-ai asem ănat,/ Al nopții, și cu
luna). Tot în interiorul acestei opozi ții se remarc ă, în Cîntic de
paj, dominația întunericului, ilustrat ă fie de imagini construite
prin redundan ță: „Și-n noaptea neagr ă, tainic dor / Pe drumuri
lungi mă cheamă”, fie de sintagme ce exprim ă alienarea: „Stîrnind
cu pasul lui nocturn/ Trecutu-i vagabond…”.
Semnul foc, valorificat în Luceafărul ca substan ță primordial ă
a creației și ca element generator de via ță (În aer rumene v ăpăi/
Se-ntind pe lumea-ntreag ă), devine în Cîntic de paj , un element
textual prozaic (Pe cînd b ărbații făceau foc/ Din crăngile de pini).
Semnul dor se integreaz ă deplin, în textul lui Eminescu, în
imaginarul transcenden ței (O, de luceaf ărul din cer/ M-a prins un
dor de moarte; El zboar ă, gînd purtat de dor). În poemul lui
Paraschivescu, dorul devine elementul ce tulbur ă liniștea cuplului
a cărui dezmembrare este transpus ă în imanent (Dar, iată, azi m-a
podidit/ Un dor de neguri pline ).
Un statul special îl are – în cele dou ă texte – adjectivul
frumoasă, atribut superlativ al feminit ății. Poemul eminescian se
remarcă prin folosirea unor elem ente textuale complexe și puternic
individualizate, prin care se poten țează UNICITATEA : „A fost odat ă
ca-n pove ști,/ A fost ca niciodat ă,/ Din rude mari împ ărătești,/ O
preafrumoas ă fată// Și era una la părinți/ Și mîndră-n toate cele ,/

Stilistica și poetica argoului în textul literar
295
Cum e Fecioara între sfin ți/ Și luna între stele ”. Această schemă
convergent ă de gradare, ce are în centru o unitate poetic ă sintetică
(preafrumoas ă) în jurul c ăreia se concentreaz ă celelalte imagini
de tip analitic, este distrus ă în poemul lui Paraschivescu și des-
compusă numai în imagini ce amplific ă atributele FIZICE ale
feminității: „Zări o fată de țigan/ Frumoasă ca-n pove ști// I-a
spus s-aduc ă la castel/ Pe fata cea frumoas ă// Și-n turnul lui cînd
a intrat cea oache șă fecioară// Frumoasa fat ă de țigan/ Era acum
crăiasă”. Devine astfel evident ă încercarea autorului Cînticelor
țigănești de a rupe, prin negare, unitatea unui model poetic de
mare forță expresivă.
Expresivitatea poetic ă a argoului . Organizarea structural ă și
semnifica țiile Cînticelor țigănești sînt generate prin semne
lingvistice de tip argotic. Din punc t de vedere expresiv, acestea
reprezintă fundamentul de construc ție a schemelor prin care se
potențează imaginarul poetic al unor texte. Din punct de vedere
structural, termenii de argou dezvolt ă o serie de opozi ții expresive
cu elementele de tip popular și unitățile lingvistice ce apar țin
limbajului familiar și ilustreaz ă o lirică a vitalității.
Irina Bădescu (1966: 413-422) distinge, în cadrul Cînticelor ,
trei tipuri de structuri poetice: a) cînticele țigănești propriu-zise ,
dominate de expresivitatea termenilor argotici, b) cînticele de
mahala , „poezie semicult ă, în care se vede limpede influen ța
nediferen țiată a poeziei citadine și a celei populare” și c) cînticele
de inspira ție, „adică poeziile în care aportu l poetului este cel mai
mare”. De și această clasificare este f ăcută intuitiv, urm ărindu-se,
pe linia lui Bally, „efectele de evocare” ale semnelor poetice,
autoarea observ ă că expresivitatea unit ăților lingvistice argotice
se dezvolt ă pe o dubl ă dimensiune, respectiv „pigmen ți utilizați
cu pruden ță, tocmai pentru c ă există riscul unei false str ăluciri
exotice” și „termeni folosi ți în accep țiuni modificate”, ale c ăror
efecte de evocare nu pot fi separate de cele ale elementelor populare sau ale celor din limbajul familiar.

Expresivitatea argoului
296
Deși studiul Irinei B ădescu impune o tipologie mai degrab ă
arbitrară, articolul subliniaz ă un fenomen interesant în ceea ce
privește dinamica expresiv ă a termenilor de argou: autorul prelu-
crează structurile lingvistice de tip popular, familiar sau argotic
pentru a impune construc ții poetice originale, dup ă specificul
expresiv al celor din limba vorbit ă. Această translație are conse-
cințe importante la nivelul semnifica țiilor textelor poetice. În
primul rînd, marcarea stilistic ă a textului se realizeaz ă – în ceea
ce privește folosirea termenilor de argou – prin opozi ția dintre
norma poetic ă și norma sociocultural ă (cf. Irimia, 1999: 46-47),
iar în interiorul fiec ărui poem, prin constituirea unor contraste ce
deviază în raport cu un tip de context ( cf. Riffaterre, 1971: 64-
94). În al doilea rînd, se remarc ă, în cazul unor termeni argotici,
suspendarea rela ției semn – referent și impunerea raportului
semn – text (mesaj ), dezvoltîndu-se, sub ac țiunea func ției poetice,
schemele generatoare ale imaginarului poetic.
Potrivit acestor considera ții, relația structuri lingvistice
populare – cuvinte și expresii familiare – termeni de argou , pe de
o parte, și raportul semn lingvistic argotic – semn poetic argotic ,
pe de altă parte, reflect ă complexitatea mecanismelor de semnifi-
care din poeziile lui M.R. Para schivescu. Valorificarea poetic ă a
opozițiilor expresive dintre unit ățile lexicale populare, cele fami-
liare și cele argotice determin ă abaterea normei individuale /
limbajului poetic de la norma sociocultural ă/ limbajul popular și
actualizarea particular ă a unui continuum stilistic , prin interme-
diul căruia se ilustreaz ă conversiunea dependen ței referen țiale a
semnelor lingvistice în autonomia semnelor poetice. Contrastele
expresive dezvoltate numai în tre semnele argotice subliniaz ă dina-
mica imaginarului poetic, prin su ccesiunea contexte – contraste.
Această interpretare sugereaz ă că expresivitatea termenilor de
argou nu se actualizeaz ă doar prin efecte de evocare, ci și prin înte-
meierea unui univers poe tic aparte. Semnifica ția ciclului Cîntice
țigănești, construit ă în jurul a dou ă semne poetice fundamentale,

Stilistica și poetica argoului în textul literar
297
țiganul și țigănimea , trebuie în țeleasă nu denotativ, ci conotativ,
așa cum observ ă Coman Lupu (1995: 12):

„Țiganul nu este exponentul unei etnii, în ciuda voit subliniatei culori
specifice în care sînt inundate poeziile, nici o ilustrare pitoreasc ă a
rătăcitorului, a omului care î și caută libertatea și este condamnat la drama
de a fi un paria, ci el este o reprezentare nostalgic ă a unei tr ăiri într-o
libertate primar ă a omenirii necenzurat ă de conven ții, nealterat ă de tradiție
sau livresc”.

Majoritatea cercet ătorilor interesa ți de ciclul Cîntice țigănești
au remarcat c ă termenii de argou au un stat ut privilegiat în opera
lui M.R. Paraschivescu. În acest sens, Șerban Cioculescu (1942:
271) observa c ă:

„Argoul e numai pres ărat ca piperul, pentru condimentare; vocabularul
îmbină limbajul poeziei, care nu este niciodat ă țigănesc, cu oarecare
culoare local ă, în impresii. Arheologia aceasta, pîn ă la urmă, e fantasc ă; e
adică o reconstruc ție ipotetic ă de viziune subiectiv ă”.
Afirmațiile criticului lanseaz ă mai multe provoc ări în ceea ce
privește interpretarea stilistic ă a textelor poetice. În primul rînd se
observă că, în Cîntice , dinamica argoului corespunde unei estetici
a sugestiei. Cuvintele și expresiile de argou nu denumesc, ci
sugerează o trăire poetic ă ce motiveaz ă folosirea în text a
semnelor argotice. În „limbajul po eziei”, unele dintre aceste unit ăți
lexicale reconstruiesc „o viziune subiectiv ă” asupra unei lumi,
adică întemeiaz ă o lume, devenind semne a c ăror semnifica ție se
dezvoltă printr-un demers de tip ar heologic, atît în ceea ce prive ște
geneza universului poetic (aflat în c ăutarea mijloacelor lingvistice
care să exprime cît mai complex tr ăirile sale, poetul se întoarce
către izvoarele limbii și îi eviden țiază arhitectura), cît și în privin ța
receptării textului (lectorul devine arheologul care descoper ă și
regenereaz ă – prin analiza structurilor textuale – semnifica ția
elementelor ce țin de imaginarul poetic și de arhitectura limbii).

Expresivitatea argoului
298
Această arheologie a reconstruirii este eviden țiată, în poezia
lui M.R. Paraschivescu, de se nsurile poetice ale cuvintelor și
expresiilor argotice, fapt remarcat și de Coman Lupu (1995: 12):

„De fapt, în întregul volum, Miron Radu Paraschivescu practic ă o estetică
de recuperare (subl.n.) a valorilor expresive ale argoului și ale cuvintelor
populare, elemente de altfel abso lut necesare într-o geografie liric ă a maha-
lalei, a lumii nomade, a vie ții instinctuale: amureaz ă, vitrion, matol, gagiu,
gagică, caramangiu, barbugiu, farfuz ă, mardeiaș sînt cele mai cunoscute sau
ușor de înțeles. La acestea am mai putea ad ăuga: candriu: „ țicnit”, „beat”,
„afumat”, giolar: „juc ător de ar șice”, ori termeni învechi ți ca pălimar:
„parapet, împrejmuire de scînduri” sau cilibiu: „fin, gra țios, frumos”.

Observațiile cercet ătorului aduc în prim-plan mecanismul de
semnificare poetic ă în ciclul Cîntice țigănești, adică reconfigu-
rarea posibilit ăților expresive ale anumitor categorii de unit ăți
lexicale, dar, în acela și timp, ridic ă și două probleme importante:
a) cum se dezvolt ă, în textul poetic, opozi țiile expresive între
elementele argo tice, populare și familiare? și b) ce func ții determin ă
desfășurarea acestor opozi ții expresive?
Răspunsurile pot fi reg ăsite în specificul devierii. Din punct de
vedere lingvistic, argoul reprezint ă un tip de vocabular folosit
numai de anumite categorii de vorbitori. În limba vorbit ă, norma
argotică este o norm ă de tip sociocultural și caracterizeaz ă trăsă-
turile specifice comunic ării lingvistice dezvol tate în cadrul unor
grupuri distincte. Ca varietate citadin ă a limbajului oral, argoul
este expresia lingvistic ă a unei viziuni particulare asupra lumii.
Din punct de vedere stilistic, ar goul se înscrie într-un continuum
expresiv, din care mai fac parte termenii populari și familiari, cele
trei tipuri de cuvinte și expresii dezvoltînd raporturi de conver-
gență expresivă, determinate de oralitate , aspect ilustrat de Iorgu
Iordan (1975: 308), potrivit c ăruia „între argouri și limba vorbit ă,
populară sau familiar ă, deosebirile sînt de grad, nu de esen ță”. În
textul literar, acest continuum stilistic este pus în lumin ă de
acțiunea specific ă a trei func ții, respectiv func ția expresiv ă,

Stilistica și poetica argoului în textul literar
299
funcția poetică și funcția conativ ă, așa cum sînt ele definite de
Roman Jakobson (1964: 83-125).
Transpunerea celor trei tipuri de unit ăți lingvistice într-un text
poetic are drept consecin ță abaterea normei individuale de la
norma sociocultural ă, prin valorificarea în plan artistic a acestei
convergen țe expresive și impunerea oralit ății ca una din modali-
tățile de constituire a semnifica țiilor textului poetic. Spre deosebire
de oralitatea limbajului popular, determinat ă ontologic, oralitatea
textului poetic este generat ă, la M.R. Paraschivescu, prin mimesis
(Ricoeur, 1984). Aceast ă deviere se realizeaz ă prin absolutizarea
funcției poetice care genereaz ă identitatea mesajului.
Semnele poetice argotice apar num ai într-o treime din num ărul
total de poezii ale ciclului Cîntice țigănești, expresivitatea celor-
lalte texte fiind dominat ă de termeni populari și/sau familiari.
Acest fapt sugereaz ă că semnifica țiile cuvintelor și expresiilor
argotice genereaz ă constituirea schemelor imaginarului, deoarece
ele funcționează ca elemente distinctive în unele texte. Cuvinte
argotice precum a abuli, candriu, gagiu, gagic ă, mardeia ș, șucară,
șiriu sînt la origine termeni țigănești, dar altele, cum ar fi a
bunghi, caramangiu, cioc, farfuz ă au altă provenien ță sau sînt
creații lexicale formate pe teritoriul limbii române. Pe lîng ă
folosirea acestor unit ăți lexicale argotice, Paraschivescu creeaz ă
sensuri care mimeaz ă identitatea expresiv ă a argoului: barză
‘țigară’, a mucli ‘a ucide’. Semnifica țiile unor astfel de termeni se
dezvoltă în structura de adîncime a textului. Acest fenomen se
poate observa, de exemplu, în poemul Cîntic de dor și of.
Între elementele lexicale populare și familiare, pe de o parte, și
cele argotice, pe de alt ă parte, se dezvolt ă o serie de opozi ții expre-
sive prin intermediul c ărora se realizeaz ă trecerea, de la structura
de suprafa ță a textului c ătre structura de adîncime: „O s ă cînt o
viață-ntreagă/ după a care mi-e drag ă,/ o să cînt ca un n ătîng/ doar
de boală, – să nu plîng!// C ă era gagica neichii/ s ă-i săruți poala
scurteichii,/ cu buze de mic șunele/ mu șcar-ar neica din ele!”.

Expresivitatea argoului
300
Viitorul popular (o să cînt), forma regional ă a pronumelui
demonstrativ în acuzativ (a în loc de aceea ), forma de optativ cu
auxiliarul postpus , după tema infinitivului lung (mu șcar-ar),
anacolutul (Că era gagica neichii/ s ă-i săruți poala scurteichii) și
forma de genitiv-dativ a substantivului scurteică realizeaz ă, în
structura de suprafa ță a poemului, o mimare a liricii populare, în
vreme ce semnifica țiile termenilor de tipul nătîng, scurteic ă, mic-
șunele, neica, boal ă („suferin ță”) impun în structura de adîncime
evocarea unei lumi arhaice, dominat ă de pasiune, fapt ce determin ă,
în sintaxa imaginarului, constitui rea unei scheme de retragere din
prezent, interpretat ca timp al suferin ței (C-am iubit-o și-o iubesc /
și tot v-o istorisesc / măcar că mă pîrpălesc). Această dinamică
internă a strofelor se dezvolt ă în jurul semnului argotic gagică15,
ce are sensul de „iubit ă (amantă)” și care devine, prin determinare
nominală de tip metaforic, simbol al senzualit ății: „gagica (…) cu
buze de mic șunele ”. În conversa ția argotic ă, sensurile termenului
gagică dezvoltă, în general, conota ții peiorative (femeie frumoas ă,
amantă, iubită), femeia fiind v ăzută ca obiect al dorin ței sexuale.
În textele lui Paraschivescu conota țiile depreciative se suspend ă,
iar cuvîntul este înnobilat. Acest fa pt poate fi argumentat, în plan
paradigmatic, la nivelul întregului ciclu poetic, prin dezvoltarea
unor opozi ții expresive între termenii argotici, familiari sau
populari ale c ăror conota ții sînt apreciative ( gagică, ibovnică,
amurează) și cuvintele din acelea și categorii lexicale, cu evidente
conotații depreciative ( putoare, curvi ștină, farfuză): „ca să vază
cine-o vrea/ c ă e amureaza mea” vs „s ă mă car de la nevast ă/ și să
mă duc cu- o putoare ”.
În alte strofe, distribu ția, în plan sintagmatic a termenilor
argotici populari și familiari urm ărește suspendarea lirismului și
introducerea unei secven țe narativ-dinamice cu ajutorul c ărora se
echilibreaz ă patetismul efuziunilor lirice, iar Cînticul se dezvolt ă

15 Termenul, provenit din cuvîntul țigănesc gagi, avea inițial sensul de ‘(femeie)
nețigancă’; cf. DEX (1975: 361).

Stilistica și poetica argoului în textul literar
301
printr-o „poveste”. Într-o strof ă precum „Dar nici eu nu m-am
codit,/ gologani am abulit / și mi-am pus din ți auriți/ ca boierii
pricopsiți”, semnul argotic a abuli16, cu sensul de „a cheltui”,
ilustrează, în inversiunea „gologani am abulit”, topica subiectiv ă
ce este motivat ă nu numai de necesit ăți de ordin prozodic dar și
de acțiunea func ției poetice, care reliefeaz ă identitatea eului liric
și dezvoltă, în planul de adîncime, semnifica țiile umoristice ale
comparației cu iz popular, „ ca boierii pricopsi ți”.
Alteori, poetul alterneaz ă structurile descriptiv-lirice cu cele
narativ-dinamice, pentru a pune în valoare expresivitatea și
importanța structurilor din limbajul popular: „Dar n-am fost de
vină eu,/ bătu-mi-o-ar Dumnezeu!/ Cum f ăceam o p ășitură,/ hop
și ea! în b ătătură”. Dativul etic din impreca ție (bătu-mi-o-ar
Dumnezeu), substantivul pășitură, derivat al verbului a păși (o
deviere în planul expresiei motivat ă de necesit ățile prozodice) și
predicația realizat ă prin intona ție (hop și ea!) sînt m ărci prin care
se eviden țiază manifestarea func țiilor expresiv ă și poetică, și
implicit, a unei con științe poetice originale.
Expresivitatea termenilor argotici se dezvolt ă în unele poeme
prin actualizarea efectelor de evocare. Potrivit lui M. Riffaterre,
marcarea stilistic ă a textului se realizeaz ă în planul sintagmatic al
textului prin rela ția dintre elemente de context și cele de contrast.
În poemul Cîntic de nunt ă, distribuția unităților lingvistice argotice,
populare și familiare reflect ă dinamica rela ției context – contrast .
Textul este format din dou ă părți: o secven ță lirică, prin care
poetul își asumă identitatea de menestrel și un episod narativ prin
care se prezint ă „povestea” menestrelului. Delimitarea celor dou ă
secvențe ale liricirii „în ram ă” este determinat ă de categoria grama-
ticală a timpului, prin care se dezvolt ă opoziția între formele ver-
bale de prezent și viitor și cele de trecut . Urmîndu-l pe Todorov
(1975: 64 ș.u.), putem distin ge în text dou ă temporalit ăți: o

16 Verbul a abuli s – a f o r m a t d e l a o f o r m ă de imperativ din limba țigănească,
abulé ! sau abules! cu sensul (‘d ă-mi, adu încoace’) ( cf. Cota, 1937: 5).

Expresivitatea argoului
302
temporalitate a discursului (generată în poemul Cîntic de nunt ă
prin verbe la prezent și viitor) și o temporalitate a universului
reprezentat (ilustrată de verbe la imperfect și perfect compus).
Secvența lirică este dominat ă de temporalitatea discursului,
dezvoltată, în plan semantic, prin forma de viitor popular a unui
verb declarativ care genereaz ă contextul: „ O să zic pe drum de
seară/ pe o strun ă de vioară,/ o istorie șucară/ că-i cu boal ă rea,
amară!// O istorie cu-n crai/ de la nunta cu alai,/ și de-ai da cît o
să dai,/ nu e una mai dihai!// Trist e cîntecul, uitat,/ de jale și
lăcrămat,/ ca un fante de gagiu,/ trist, și vechi de nu-l mai știu”.
Contextul se dezvolt ă la nivel sintactic, rela țiile dintre
grupurile verbale și grupurile nominale avî nd rolul de a introduce
două semne poetice convergente, apropiate ca semnifica ție
(istorie ‛poveste’ și cîntec ) și care pot fi considerate laitmotive
ale ciclului Cîntice țigănești: „o să zic (…) o istorie ” și „Trist e
cîntecul ”. În raport cu acest context se dezvolt ă două tipuri de
contraste paralele, primul fiind form at prin efectele de evocare ale
cuvintelor de argou care reconstruiesc imaginea țigăniei, văzută
ca o lume arhaic ă, liberă de conven țiile civiliza ției, o lume a c ărei
cultură se întemeiaz ă pe oralitatea originar ă a cîntecelor și
poveștilor, iar cel de-al doilea fiind dezvoltat prin figuri de stil ale
căror semnifica ții genereaz ă imaginarul poetic al textului. Rela ția
context – contrast se dezvolt ă în acest tablou dup ă următoarea
schemă:

[contrast I/ termeni argotici] – efecte de evocare – planul de suprafa ță
[context]
[contrast II/ figuri] – imaginarul poetic – planul de adîncime

Analiza unor strofe ce alc ătuiesc aceast ă primă secvență a poeziei
Cîntic de nunt ă scoate în eviden ță dezvoltarea contrastelor în
planul paradigmatic al textului:

Stilistica și poetica argoului în textul literar
303

O să zic pe drum de sear ă
pe o strun ă de vioară,
o istorie șucară
că-i cu boal ă rea, amar ă;
Trist e cînticul, uitat,
de jale și lăcrămat,
ca un fante de gagiu,
trist, și vechi de nu-l mai știu

În prima strof ă, contextul „o s ă zic (…) o istorie”, instituit, la
nivel sintactic, prin comple mentaritatea dintre verb și substantiv,
determină generarea unui prim contrast prin determinantul adjec-
tival șucară17, ce are rolul de a evoca lumea țiganilor și reflectă
identitatea eului liric: menestrelul. Peste acest contrast se supra-pune un al doilea tip de contrast, generat de figuri stilistice de
tipul enumerației (pe drum de sear ă, pe o strun ă de vioară) prin
care se actualizeaz ă o serie de tr ăsături semantice ce poten țează
imaginarul poetic: pe drum de sear ă [+ nomadism]; pe o strun ă
de vioară [+ muzicalitate, + oralitate]. În urm ătoarea strof ă,
contextul „Trist e cînticul” se dezvolt ă, pe de o parte, prin rela ția
de complementaritate dintre verbul copulativ a fi și numele
predicativ multiplu, iar pe de alt ă parte prin rela ția de inter-
dependen ță dintre subiect și predicatul analitic. Primul tip de
contrast este generat prin sintagma redundant ă fante de gagiu
(fante – termen familiar ce denume ște un bărbat afemeiat, gagiu –
termen argotic, de origine țigănească ce desemneaz ă bărbatul, în
general), în care semnul argotic, actualizeaz ă, prin efectele sale
de evocare, ideea unei existen țe situate sub semnul nestatorniciei.
Tot în raport cu elemente le de context se dezvolt ă contrastul
suprapus, eviden țiat prin dislocare și enumerație: „trist (…)

17 Termenul argotic șucară este, potrivit lui Iorgu Iordan, un termen de origine
țigănească (1975: 339) și are în text sensul de „trist ă”; acest sens îl are și verbul
argotic a se șucări, „a se sup ăra”, „a se întrista”.

Expresivitatea argoului
304
uitat”, „de jale ”, „lăcrămat (…) vechi ”. Redundan ța semantic ă a
termenilor trist, de jale, l ăcrămat potențează emfatic materiali-
tatea sonor ă a cîntecului și efectul acestuia asupra sensibilit ății
unui auditoriu închipuit.
Episodul narativ este dominat de temporalitatea universului
reprezentat, ilustrat în text de verbele la imperfect și perfect
compus: „Ochii și-i rotea , de smalt,/ c ătre mirele înalt// (…) și-a
fugit păunul-mire/ cu țiganca de tingire”. Se p ăstrează schema de
dezvoltare a raportului c ontext-contrast, dar apar și structuri
incidente, prin care se realizeaz ă conexiunea dintre temporalitatea
discursului și temporalitatea universului reprezentat:

Ce-a mai fost, nu poci s ă știu;
ginerica, om candriu,
îi sorbea ca pe-o cafea
ochii ei de catifea

În această strofă, contextul este dezvoltat, în plan sintagmatic,
prin relația de interdependen ță dintre subiectul exprimat printr-un
diminutiv familiar ( ginerica ) și predicatul derivat din expresia
idiomatică a sorbi din ochi (pe cineva). Adjectivul argotic candriu
(‛nebun’), de origine țigănească, genereaz ă primul tip de contrast,
amplificînd prin sensul s ău, relația dintre lumea evocat ă (lumea
neîngrădită de conven ții) și tema poeziei (iubirea): mirele este
înnebunit de dragostea pentru țiganca care-l serve ște la mas ă.
Peste acest contrast se suprapun semnifica țiile conotative ale com-
parației „ca pe o cafea” sau ale meta forei „ochii de catifea”. Fa ță
de efectele de evocare ale elem entelor argotice, unele cuvinte și
expresii familiare sau populare scot în eviden ță dimensiunea umo-
ristică a textului și funcționează ca elemente de rela ție prin care se
face trecerea de la structura de adîncime la structura de suprafa ță:
„O istorie cu- n crai / nu e una mai dihai !”; „Ismenită nunta toat ă;
a rămas mireasa fat ă/ și-a fugit p ăunul-mire/ cu țiganca de tingire”.
Elementele anecdotice, subordonate temporalit ății discursului,

Stilistica și poetica argoului în textul literar
305
submineaz ă caracterul melodramatic al subiectului povestirii,
adică nunta cu cîntec, di n interiorul poemului Cîntic de nunt ă.
Semne poetice argotice . Un alt aspect important al expresivit ății
cuvintelor și expresiilor argotice este reprezentat de metamorfoza
din interiorul semnului, prin trecerea de la semnifica ția lingvistic ă,
de tip referen țial, la semnifica ția de tip poetic, autoreferen țială,
dezvoltată în balada Rică. Așa cum remarc ă Irina Bădescu (1966:
422), „poetul folose ște termenul de balad ă pentru un gen compozit
de poezie, între balada popular ă și romanță”. Textul poate fi
împărțit în patru secven țe distincte: 1) invoca ția adresat ă vîntului;
2) portretul lui Ric ă; 3) înjunghierea și 4) moartea lui Ric ă. În
cele patru episoade se dezvolt ă structuri simetrice ce eviden țiază
în special eufonia generat ă de elementele prozodice. Interesant ă
atît prin structur ă, cît și prin semnifica ții, balada Rică este o fars ă
tragică, în cheie melodramatic ă și se fundamenteaz ă pe imaginea
anti-eroului, construit ă prin trei tipuri de elemente poetice: nume
și mediu; portret și comportament; atitudinea în fa ța morții.
Primul episod impune laitmotivul vîntului , interpretat ca
simbol al trecerii nep ăsătoare a timpului, actualizat în text prin
repetiții studiate ce sugereaz ă paralelismul și simetria versurilor
din balada popular ă: „Bate- un vînt pe ulicioar ă/ peste inima
amară,/ bate- un vînt prin țigănie/ peste inima pustie,”. În opozi ție
cu semnifica ția laitmotivului vînt, se dezvolt ă sensurile altor dou ă
semne poetice, focul și lacrimile , considerate indicii ale suferin ței
permanente din sufletul „pirandelor” care suspin ă după „Rică din
Obor”, eroul de maha la ce a avut o soart ă tragică. La nivel struc-
tural, timpul dominant este prezentul, eviden țiat în text ca marc ă
a discursului ce introduce universul reprezentat în secven țele
următoare și prin intermediul c ăruia discursul liric introduce și
generează baladescul.
Cel de-al doilea episod ilustreaz ă prin cîteva contraste, identi-
tatea eroului. Numele Ric ă – substantiv propriu hipocoristic,
folosit ca form ă de alint – intr ă în opoziție cu portretul construit
prin cîteva imagini superlative ce sugereaz ă mediul tenebros în

Expresivitatea argoului
306
care trăiește eroul, privit ca exponent al unei clase: „Îl f ăceau toți
zurbagiu,/ dar altul ca el nu știu;/ ăl mai prima barbugiu,/ cu țitar,
caramangiu,/ ca un fante de spatiu ”. Caracterizarea este construit ă
gradat, folosindu-se termeni neutri ce constituie contextul („Îl
făceau toți zurbagiu / dar altul ca el nu știu”), iar marcarea expre-
sivă se realizeaz ă prin termeni argotici, ce constituie elementele
contrastante. Sintagma familiar ă „ăl mai prima” dezvolt ă ideea de
superlativ, nuan țată apoi prin acumul ări succesive, cu ajutorul
enumerației: barbugiu , cuțitar, caramangiu . Opțiunea pentru
termenii argotici este motivat ă, la nivelul semnificantului, de
asonanțe (zurbagiu – barbugiu – caramangiu ). În ceea ce prive ște
sensurile unit ăților lexicale argotice, expresivitatea acestora se
dezvoltă explicit amplificînd, pr in ierarhizarea dat ă de topic ă,
trăsăturile de caracter ale eroului: ho țul aventuros, îndemînatic și
violent, iubit de toate muierile din mahala. Compara ția „ca un
fante de spatiu”, suspend ă conotațiile peiorative ale semnelor
argotice anterioare. Ric ă este la fel de nobil și de chipe ș ca și
valetul de trefl ă din cărțile de joc. Ironia submineaz ă aici, în cheie
parodică, modelul eroilor din balade le populare, în special din
cele haiduce ști. Cuvîntul „fante”, ce desemneaz ă numai persona-
litatea lui Ric ă, genereaz ă în text sintagme a c ăror expresivitate se
dezvoltă în paradigma textului și dau naștere unor contraste fa ță
de contextele la care se raporteaz ă: „fante de Obor ”, „fante- njun-
ghiat ”, „fante de Moarte ”, subliniindu-se în mod gradat farsa
tragică ce închide abrupt existen ța eroului. Înjunghierea st ăpînului
cartierului îl transform ă pe acesta într-un cava ler al tristei figuri,
căzut în capcana propriei încrederi în sine.
În interiorul raportului dinamic între context și contrast,
portretul fizic al eroului se realizeaz ă prin structuri simetrice și
paralele, pe baza alternan ței dintre sintagmele metaforice și cele
descriptive, construi te prin determinare atributiv-substantival ă:
„Și-avea ochii de migdale”, „ și-avea ghiersul cînt ător”, „avea
pasul de boier”, „n-avea pe lume p ăreche:/ purta cer cel la ureche/
și-avea degetu-nflorat/ cu-o piatr ă de matostat”. Schema de

Stilistica și poetica argoului în textul literar
307
generare a devierilor poate fi redus ă la modelul [context] >
[contrast I] > [contrast II] și face trecerea de la stratul de
suprafață la cel de adîncime, pr in regula expansiunii.
În antitez ă cu portretul dominat de conota ții metaforice,
comportamentul lui Ric ă este eviden țiat prin structuri analitice de
tip ironic, ce pun în lumin ă distanța dintre tr ăsăturile lui angelice,
ușor efeminate și comportamentul s ău exploziv. La structurii de
suprafață a poemului, aceast ă observa ție este sus ținută de
predominan ța termenilor din registrul familiar și prin dislocare:
„De se lăsa cu bătaie,/ (că avea dușmani o droaie !)/ atunci o
făcea de oaie ,/ că pînă să scoți cuțitul,/ el îți și lua piuitul ”.
Ultima strof ă a acestui episod, reflect ă, prin asonan ță, trăsătura de
caracter dominant ă a eroului: „Ric ă (…) n-avea fric ă”. Timpul
dominant este imperfect ul, cu valoare iterativ ă, ce suspend ă
timpul evenimen țial (cf. Todorov, 1975: 66).
Cea de-a treia secven ță este dominat ă atît de devierea de la
context cît și de impunerea unei perspective temporale, de tip
narativ – dezvoltat ă prin forme de perfect compus – care
înlocuiește timpurile liric-descriptive. În scena înjunghierii lui
Rică, impunerea ca nucleu expresiv a unui verb provenit dintr-un
termen argotic, prelunge ște semnifica țiile opozi ției narativ –
descriptiv în stratul de adîncime al textului: „ Și cum venea într-o
seară/ senină, de primăvară,/ un țigan mai m ărunțel/ se tot da pe
lîngă el:/ – D ă, bă Rică, o țigare!/ Cînd c ăta prin buzunare,/
parșivul, cu mîna scurt ă,/ i-a băgat cuțitu-n burt ă./ Rică s-a-ndoit
nițel/ da’ l- a muclit pe mișel/ de-a sunat și baba-n el”. În privin ța
opoziției narativ – descriptiv , se observ ă trecerea din planul
simultaneit ății, dezvoltat prin verbe la imperfect ( venea, se tot da,
căta), în planul succesiunii, eviden țiat prin verbe la perfect
compus (i- a băgat, s-a-ndoit, a muclit, a sunat ). Devierea con-
trastului de la context se realizeaz ă gradat în plan semantic:
sintagma „un țigan mai m ărunțel”, dezvolt ă o abatere implicit ă
prin adjectivul diminutival „mai m ărunțel”, care se opune ideii
de măreție conturat ă prin portretul și comportamentul lui Ric ă;

Expresivitatea argoului
308
aceeași deviere devine explicit ă prin folosirea unor forme
adjectivale substantivizate ( parșivul, pe mi șel) cu valoare
peiorativă, opuse ca semnifica ție, sensului dezvoltat în text de
substantivul „fante”.
Pe baza acestui contrast de gradul I, se dezvolt ă un contrast de
gradul II, generat de se nsul verbului argotic a mucli18 (‛a ucide’),
a cărui dezvoltare semantic ă în stratul de adîncime este impus ă și
prin organizarea paradigmatic ă a textului: a lua piuitul (registru
familiar) – a mucli (registru argotic), deoarece se folose ște același
mecanism al abaterii ca și în secven ța a doua, respectiv modelul
de marcare [context] > [contrast I] > [contrast II] . Mai mult
decît atît, verbul a mucli pare să fie o crea ție a lui M.R.
Paraschivescu, întrucît el nu se reg ăsește în glosarele și
dicționarele de argou. A cest fapt demonstreaz ă trecerea de la
semnifica ția lingvistic ă, de tip referen țial, la semnifica ția de tip
poetic, autoreferen țială.
Laitmotivul țigară19 are o dubl ă funcție în text deoarece
ilustrează intriga (– D ă, bă Rică, o țigare!) și dezvăluie nepăsarea
eroului în fa ța morții (– Ce-o s ă mor dintr-un cu țit?/ Pîn’ vin ăi de
la Salvare, mai poci s ă trag o țigare!). Acest din urm ă aspect este
dezvoltat în poem printr-o alt ă modelare semantic ă specifică lui
Paraschivescu, substantivul barză „țigară”, folosit cu evidente
intenții parodice. În fa ța panicii care a cuprins mahalaua, Ric ă,
fantele înjunghiat î și aprinde lini știt o țigară și se plimb ă prin
mulțime („se ținea doar de mijloc/ și și-a pus o barză-n cioc,/ a
aprins-o și-a zîmbit: /(…)/ Se cruceau țiganii toți,/ (mardeia și,
giolari și hoți)/ (…)/ dar el, drept ca p ălimarul,/ î și ținea doar
brăcinarul/ cu o mîn ă, apăsat,/ și umbla în lung și-n lat”), ca un

18 Cuvîntul este format dintr-o interjec ție de origine țigănească: mucles!
19 Cu privire la acest termen, Irina B ădescu (1966: 424) observ ă că el este legat
„de momentele-cheie ale anecdoticii – înjunghierea lui Ric ă, rezisten ța lui
disprețuitoare la suferin ță, invidia țiganilor”.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
309
veritabil cavaler ce a în țeles esența vieții, interpretat ă ca o fars ă
tragică: viața trece ca vîntul și e scurtă ca o țigară.
Ultimul episod, cel al mor ții lui Rică își dezvoltă semnifica țiile
prin folosirea tuturor timpurilor ve rbale din episoadele anterioare.
Se genereaz ă astfel un parcurs în sens invers, prin p ărăsirea tempo-
ralității universului poetic și revenirea în temporalitatea discursului.
Moartea lui Ric ă este prezentat ă dramatic prin alternan ța verbelor
la imperfect cu cele la perfect compus, dezvoltîndu-se astfel un
contrast între aspectul durativ sau iterativ al predicatelor st ării și
caracterul finit al predicatelor narative (cf. Irimia, 1997: 257-266):
„Una cum dădea să-l frece ,/ a țipat, – că era rece ./ Și cînd a sosit
Salvarea/ din el mai ardea țigarea”.
Revenirea în temporalitatea discursului readuce în prim-plan
laitmotivul vîntului . Prin moarte, Ric ă devine un personaj legendar.
Invocația finală ilustrează, prin folosirea timpului prezent, ie șirea
eroului din temporalitate și intrarea în atemporalitate: „Cînt ă-l,
ghiers, și du-l departe/ pe Ric ă, – fante de Moarte!”. F ără îndoială
că Paraschivescu nu și-a luat eroul în seri os cu totul. Conota țiile
ironice ale unor semne poetice și sugestia parodic ă din subtextul
baladei ilustreaz ă modernitatea textului.
Volumul de debut al lui Miron Radu Paraschivescu include
structuri poetice interesante prin limbaj și viziune, f ără a avea
rafinamentul estetic ce se reg ăsește numai în operele marilor poe ți.
În Cînticele sale se remarc ă unele din tr ăsăturile ce s-au mani-
festat în poezia româneasc ă postbelic ă, dar multe alte poezii
ilustrează tocmai suprapunerea nedorit ă dintre convingerile artistice
și crezul politic al autorului. Poc ăința exprimat ă în Jurnalul unui
cobai nu poate scuza ratarea în plan artistic. M.R. Paraschivescu
nu a fost nici disident , nici cobai, ci vict ima propriilor confuzii.
Poate că din aceast ă pricină scriitorul nu se raporteaz ă în jurnal
decît la o singur ă opinie critic ă legată de opera sa, de și în timpul
vieții a primit numeroase aprecieri laudative:

Expresivitatea argoului
310
„Mi-am adus aminte de cuvintele apro ape înfiorate ale unui profesor (…) –
e vorba, anume, de Tudor Vianu – cu cît ă tulburare și spaimă îmi
mărturisea că versurile pe care i le citisem nu sînt poezie, prevestindu-mi în
același timp o epoc ă de barbarie pe care desc ălicatul nostru în cîmpul
poetic ar inaugura-o” ( Jurnalul unui cobai , 11 martie 1942, p. 136).

Fără a greși, Paraschivescu poate fi considerat un poet al
conotației meșteșugite și se înscrie în tradi ția poeziei române ști de
inspirație folcloric ă, reprezentat ă de Anton Pann, Mihai Eminescu,
Tudor Arghezi, Ion Barbu. Prin folosirea termenilor argotici, poetul impune un tip de discur s poetic foarte la mod ă astăzi. Un exemplu
în acest sens este volumul lui George Astalo ș (2001), intitulat Pe
muche de șuriu și a cărui identitate se dezvolt ă prin semantica
frustă a cuvintelor și expresiilor de argou:

S-a dus crucea din Dude ști cu matroane și cu pești
Cu husăni și șpileri grași ciorditori și mardeiași
Granguri mah ări corditori barosani și machitori
Coarde ștoarfe băgătoare para șute troznitoare
(Balada fetelor din Cruce )
Spre deosebire de versurile lui Paraschivescu, astfel de
structuri rimate nu fac decît s ă dezvolte, prin aglomerare, efecte
de evocare, dar nu întotdeauna excesul de termeni argotici gene-rează semnifica ții poetice sau literar-artistice. Pentru a- și depăși
condiția de semne ce evoc ă un anumit mediu sociocultural,
cuvintele și expresiile argotice trebuie s ă-și dezvolte complexi-
tatea semantic ă prin actul de semnificare poetic ă. Dincolo de
volumul de versuri Cîntice țigănești, creațiile lui Miron Radu
Paraschivescu, situate la intersec ția dintre literatur ă și ideologie,
arată că specificul textului literar trebuie s ă stea în transcenden ța
trăirii, nu în imanen ța mimetismului dogmatic sau lingvistic.
Valorificarea estetic ă a convingerilor și experien țelor personale
este posibil ă numai în m ăsura în care scriitorul men ține vie

Stilistica și poetica argoului în textul literar
311
conștiința diferenței dintre viziunea literar ă, limbă și doctrine de
orice fel. Aservirea nu poate da na ștere unei opere literare.

Dixtracțiile unor „b ăieți de gașcă”. Dan Lungu
Proza scurt ă a scriitorului ie șean Dan Lungu poart ă însemnele
scriiturii de tip experimental . Textele grupate în volumele Proză
cu amănuntul și Băieți de gașcă își definesc individualitatea
stilistică sub semnul unei poetici de analiz ă și transfigurare a ruptu-
rilor generate în mentalul indivi dual sau colectiv de stigmatul
marginaliz ării sau de totalitarismul ideologic.
Considerate „fel de game pent ru o întreprindere prozastic ă mai
ambițioasă”20, povestirile și nuvelele incluse în cele dou ă volume
au ca elemente comune dou ă aspecte bine conturate: diversitatea
caracterologic ă a personajelor și căutarea sistematic ă a unor modele
adecvate de scriitur ă, care să asigure structurarea conving ătoare,
credibilă a țesăturii narative, în raport cu varietatea tipologic ă a
caracterelor imaginate.
Configura ția expresiv ă a arhitecturii te xtuale se dezvolt ă pe un
fundament teoretic mai larg, de sorginte sociologic ă, care se
materializeaz ă în descrierea rela țiilor interactive dintre actan ți și
cîmpul social pe care ace știa și-l asumă (conștient sau subcon-
știent, deliberat sau spontan) și în care se manifest ă. În plan
literar, aceast ă orientare teoretic ă este dimensionat ă pentru a
corespunde exigen țelor asumate de scriitor în elaborarea con-
strucției narative și primește identitatea fic țională a raportului
dintre personaj, limbaj și mediu. Atent observator și analist al
sociologiei literaturii21, scriitorul pare s ă adopte în mod sistematic
o perspectiv ă relativizant ă, de tip modular, prin care încearc ă să
valorifice sub aspect estetic c onexiunile dintre lumea fenomeno-

20 Paul Cernat, „Dan Lungu, multilateral dezvoltat”, în s ăptămînalul Observator
cultural , nr. 218, 2002.
21 Vezi, în acest sens, Dan Lungu, Cartografii în tranzi ție, Editura LiterNet, 2003.

Expresivitatea argoului
312
logică și universul narativ, instituind, în spa țiul scriiturii literare,
o fenomenologie fic țională.
Puțini dintre criticii volumelor de proz ă scurtă22 au remarcat c ă
Dan Lungu este un scriitor cu o viziune teoretic ă concretizat ă în
publicarea de studii științifice. Cam acela și lucru s-ar putea afirma
și despre proza literar ă a autorului. Atenta c ăutare a resurselor
expresive ale limbii, sincronizarea co-textual ă a categoriilor nara-
tive (timp, voce, viziune) cu dist orsiunile morale sau comporta-
mentale ale personajelor, implicarea subversiv ă sau „răceala”
naratorului fa ță de eroii m ărunți, dezmembra ți moralmente de
presiunea uria șă a socialului sau a ma șinăriei ideologice conceput ă
în fabrica de iluzii a comunismului și interesul constant pentru
mecanismele-tampon ale con științelor confruntate cu o realitate
dispersată în rutină sau pe care nu o pot ierarhiza afectiv, cognitiv
sau social, fac din povestirile și nuvelele lui Dan Lungu veritabile
instantanee literare ale tranzi ției.
Cu dexteritatea și pasiunea unui entomolog, scriitorul desprinde
din „insectarul” realit ății exponatele umane ale unor vremuri
confuze, marcate de lipsa articula țiilor în func ționarea organis-
mului social.
Într-un interviu amplu, autorul comenteaz ă că este fascinat de
antieroi :

„…oameni slabi, oameni m ărunți, «eroi secre ți», jucării stricate care evo-
luează în realitatea imediat ă, banală, comună. Ele trăiesc într-un timp «de
margine», la sfîr șitul ceaușismului și începutul tranzi ției. Sînt, într-un
anume fel, mutan ții perioadei comuniste: populeaz ă cartierele muncitore ști,
fabricile socialiste falimentare, apar tamentele mizerabile, birourile impreg-
nate de cultul puterii, cozile. Au o via ță mediocră, o conștiință desfoliată și
evazionist ă, o fibră morală ruptă”23.

22 Paul Cernat; Doris Mironescu, „Povestiri «crude și insolite» marca Dan
Lungu”, în Suplimentul de cultur ă, nr. 54, 3-9 septembrie 2005.
23 Svetlana Cârstean, „Între imagina ție și rigoare (II). Interviu cu Dan Lungu”, în
Observator cultural , nr. 100, 2001.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
313

Predilecția pentru astfel de personaje care evolueaz ă, parcă, „pe
unda scurt ă” a existen ței, al căror cîmp de tr ăire și manifestare se
situează în afara unui centru social sau a unor principii morale,
afective, contribuie la experiment area unor registre narative (cum
ar fi narațiunea la persoana a II-a), a unor schi țe ironice de imago-
logie ( Grădina lui Jürgen ) sau a unor inser ții de real, a c ăror
veridicitate nu poate fi pus ă la îndoial ă (O englezoaic ă la Pașcani).
Tocmai relativizarea distan ței dintre necontenita diversitate a
indivizilor umani și modelarea literar ă a unor tipuri umane face
din proza scurt ă a lui Dan Lungu o reflectare a scriiturii de
notație, caracterizat ă de oscila ția între ingenuitatea revela țiilor
mărunte, spontane ale con științei unor personaje și lipsa de
finalitate a acestor „epifanii” de tip vodevilesc, atunci cînd sînt
privite din perspectiva mai ampl ă a banalului cotidian.
Norma și scriitura . Povestirea Cheta la flegm ă este o ilustrare
a acestui tip de proz ă a amănuntului, deoarece nara țiunea este
organizată prin cîteva strategii de semnificare literar ă care apar în
mai multe texte: potențarea oralit ății, portretizarea emblematic ă,
relativizarea și secvențialitatea .
Economia desf ășurării epice, specific ă prozei scurte, determin ă
structurarea povestirii într-o suit ă de instantanee care asigur ă,
prin acumulare, intensificarea maxim ă a scenei din finalul poves-
tirii. Subordonat ă conștiinței turbulente a personajului-narator,
secvențialitatea contribuie la formarea unui mozaic, prin care se
încheagă cîmpul de existen ță al adolescentului din mahala: familia
și gașca, primele puseuri hormonale, moartea care curm ă excesele
bahice ale tat ălui, hălăduiala pe coclauri, violarea surorii de c ătre
băieții din „gașca adunat ă pe șanț”, prima experien ță erotică, jocul
de zaruri și scena scabroas ă a flegmelor adunate în c ăușul palmei.
Portretizarea sumară, realizat ă prin tușe hiperbolice care
particularizeaz ă înfățișarea, comportamentul și temperamentul
șmecherilor din mahala, reflect ă percepția afectiv ă a eroului

Expresivitatea argoului
314
asupra unei lumi violente și pline de promiscuitate, în care
poreclele țin loc de nume:

„Praștie era tipul cel mai grozav din mahala, avea doi din ți lipsă și se
bătuse cu o gr ămadă de lume. Pra știe era ascultat de to ți, Apoi venea frate-
miu, și pe lîngă el mă strecuram și eu. Dar mai știam cîteva figuri grozave:
Ață, slăbănog și lung, de nu se mai termina, cu pumnul ca ghiuleaua, Plant ă
– mic și slinos, mîn ă de aur, degete de șopîrlă și gură spurcată, Nababul –
flegmatic, cu mîinile crescute pîn ă la cot în buzunare, pe felie cu tot felul
de pipițe, care m-a înv ățat să fumez” (Lungu, 2003: 9).

Relativizarea este dezvoltat ă prin dinamica opozi țiilor din
interiorul categoriilor de timp și de persoan ă. Filtrate prin prisma
personajului-narator, procedeele narative prin care se exprim ă
„dilatarea” sau „conde nsarea” temporal ă contribuie la actuali-
zarea a dou ă procedee stilistice cu poten țial remarcabil.
Primul dintre acestea, efectul de vertij , este dezvoltat, în plan
sintactic, prin coresponden ța stilistică între constituen ții juxtapu și
și univalen ța timpului narativ (imperfectul), c ăpătînd consisten ță
expresivă prin persoana întîi, marc ă a timpului interiorit ății.
Această tehnică amintește de lirismul epifaniilor eroului din
romanul Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu și accentu-
ează, emfatic, „dilatarea” temporal ă a oniricului:

„Simțeam pămîntul sub mine ca un pl ămîn uriaș, ridicîndu-se și coborînd,
ridicîndu-se și coborînd, ame țitor, șuierînd din adîncuri și imaginile se
încîlceau în creier, vedeam întîmpl ări, zile, figuri, vise frumoase cu salcîmi
înfloriți, înfulecam ca spartul flori mari, albe-g ălbui, de cear ă regească, de
îmi ghiorăiau mațele sfîșietor, flori mari, gustoase, f ăceam în gur ă o spumă
ca un lapte, pe care o înghi țeam hulpav, fl ămînd, înghi țeam la saliv ă prin
somn, de m ă durea gîtul diminea ța” (Lungu, 2003: 11).
Cea de-a doua manifestare a relativiz ării, efectul de contrapunct ,
se constituie pe fondul alternan ței gramaticale între prezent și
trecut, manifestat ă sintactic prin enun țuri autonome care primesc
reliefare expresiv ă prin opozi ția de persoan ă (persoana I, a

Stilistica și poetica argoului în textul literar
315
individualit ății – persoana a III-a, a alterit ății). Acest cumul
contrastiv la nivelul categoriilor de timp și de persoan ă subliniaz ă
persistența timpului interiorit ății și detașarea de „condensarea”
timpului evenimen țial, ilustrat, în povestir e, prin tragi-comedia
senzaționalului de mahala:

„Toate îmi vin cu for ță în minte.
S-a spînzurat un b ărbat în mahala.
Un vecin î și prinde nevasta cu altul și înnebune ște.
Omul cu gard verde a t ăiat cireșul, s-a plictisit s ă plesneasc ă peste mîini.
Popa e prins f ăcînd rachiu în clopotni ță.
Crescusem pu țin și pășeam fudul c ă făcusem dragoste” (Lungu, 2003: 13).

În acord cu vîrsta adolescentin ă a personajului principal, con-
strucția planului sintactic al naratorului este infuzat ă cu elemente
ale oralit ății de tip familiar-argotic, întrebuin țate de autor cu
multiple efecte expresive. Ele reflect ă autenticitatea atmosferei de
mahala, focalizeaz ă, prin subiectivare, perspectiva narativ ă și pun
în lumină identitatea de „marginalizat ” a eroului. Frazele scurte,
dominate de succesiunea și simetria opozi țiilor stilistico-seman-
tice între elementele lexicale neutre și cele care primesc marc ări
de tip familiar sau argotic, accentueaz ă identitatea unui stil
simplu, percutant, dominat de ironie:

„Seara m ă aciuam pe lîng ă gașca adunat ă în șanț: Ață, Praștie, Nababul și
toți ceilalți. Stăteam și-i ascultam cum povestesc și rînd. Uneori m ă
hlizeam și eu, alteori nu în țelegeam de ce î și arată fasolele. Veneau și
fetișcane cu tot felul de nume scurte, Coco, Fifi, Mimi, Pipi, naiba s ă le ia,
mereu zîmb ărețe, băieții le ciupeau de țîțe și le ascundeau cîte un pantof, le
puneau să sară într-un picior, s ă toarne m ăscări și să bea vin. Eu eram tot
timpul cel trimis dup ă udătură, și-mi părea bine, fiindc ă n-aveam para
chioară și pe drum mai tr ăgeam cîte o du șcă. Mă torpilam repede și mă
înghesuiam pe lîng ă fetișcane, ei rîdeau de mine și primeam numai castane:
«Ia laba, pu știule, să nu mori!» Îmi mai d ădeau cîteodat ă să beau pîn ă
vomitam pe pantaloni” (Lungu, 2003: 11).

Expresivitatea argoului
316
Gradarea și continuitatea expresiv ă dintre elementele neutre,
familiare și argotice serve ște nu numai mimetismului artistic,
întruchipat de schi țarea, prin cadre rapide, a unui stil afectiv, de
natură orală, ci și la exprimarea dependen ței sociale a individului
față de grup. Ilustrînd, prin limbaj, dorin ța de a fi acceptat de
„gașcă”, eroul devine exponent al lumii abrutizate în care tr ăiește.
Asistat de aceia și băieți care i-au violat sora, personajul tope ște
candoarea copil ărească în barbaria conven țională a unei precoce
experiențe erotice, moment ce marcheaz ă lepădarea de indivi-
dualitatea inocen ței și asumarea unei presupuse maturiz ări, care
grăbește intrarea în „via ța adevărată”:

„Dincolo de toat ă umilința eram fericit, puteam vorbi de femei, puteam rîde
cu toată gura la obscenit ăți, cunoșteam secretul vie ții. Nu mă interesa cu
cine împărțisem acea cunoa ștere, ea era obi șnuită, blazată, flegmatic ă, eu –
emoționat și tremuram pu țin, de aceea poate fusesem atît de mîndru, c ă îmi
învinsesem propria sl ăbiciune, înghi țisem cu curaj nodul în gît. Începusem
să putrezesc ca to ți ceilalți, să miros a via ță adevărată, și toată lumea părea
îngenuncheat ă la picioarele mele.
Știam că exist altfel, îmi venea s ă-mi scot p ălăria în fața mea. Crescu-
sem în mine un altul, mai pur, care se scutura de mine cel dinafar ă ca de o
crustă de balegă. Am simțit un val de nebunie care îmi ridica mizeria în gît.
Toate buboaiele deveniser ă răni vii. O întîmplare m-a adus în pragul dis-
perării, după care viața mea s-a socotit dup ă altă măsură” (Lungu, 2003: 14).

Sfidarea normei . Un alt text, nuvela Băieți de gașcă reprezint ă
o ilustrare mai ampl ă a virtualit ăților expresive ale oralit ății de tip
urban, dezvoltate prin structuri lingvistice de tip familiar-argotic și vulgar. De și lumea semantic ă a textului se constituie în jurul
aceleiași teme ca și în povestirea Cheta la flegm ă, perspectiva
asupra dezvolt ării epico-tematice devine original ă prin convergen ța
unor tehnici narative specifice normei stilistice a autorului, prin care ia fiin ță universul de semnifica ții al textului: secven țialitate,
focalizare, portretizare emblematic ă și relativizare temporal ă.
Organizarea sensurilor literare ale textului se desf ășoară în jurul
unor nuclee narative distincte, cu un anumit grad de autonomie

Stilistica și poetica argoului în textul literar
317
semantico-sintactic ă, particularitate care confer ă nuvelei secven ți-
alitate, adic ă desfășurare episodic ă. Astfel, autorul încearc ă să
orienteze actul de receptare prin raportare la un ansamblu de
elemente textuale individuali zate (personaje, locuri, întîmpl ări
memorabile), participante activ la crearea atmosferei specifice
unei lumi de gradul al treil ea, „care cuprinde acele secven țe ce
expliciteaz ă modalitățile în care este generat ă – căutată, construit ă
pas cu pas, receptat ă sau calificat ă – atmosfera și efectele
acesteia” (Ne ț, 1989: 105). Lumea de gradul al treilea este o lume
de tip metatextual, o lume care î și dezvăluie în manier ă explicită
individualitatea, o lume în interiorul c ăreia sînt descrise, explicate
sau caracterizate propriile elementele constitutive.
În această accepție, nuvela poate fi interpretat ă ca dezvoltare
ficțională în care co-exist ă trei tipuri de m ărci expresive: a)
mărcile narării, b) mărcile nara țiunii și c) mărcile metanarative .
Prin definiri succinte, s-ar putea considera c ă mărcile narării ilus-
trează identitatea stilistic ă a actului enun țării (lumea lui ‘a nara’),
mărcile nara țiunii stau în leg ătură cu originalitatea expresiv ă a
universului fic țional (lumea lui ‘a fi’), iar m ărcile metanarative
caracterizeaz ă dinamica contiguit ății dintre verosimilul fic țional
și realitate (lumea lui ‘a interpreta’).
Desigur c ă aceste delimit ări teoretice nu acoper ă în totalitate
complexitatea procesului de tr anscendere a realului în fic țional,
însă, ca instrumente metodologice, întrebuin țate pentru a descrie
polimorfismul textual, ele ajut ă la dezvoltarea unui model adecvat
de analiză stilistică a textului.
Mărcile narării. Asociate cu temporalitatea naratorului, m ărcile
narării dezvolt ă, în planul sintactic al textului, o rela ție de inci-
dență cu mărcile nara țiunii, mai ales c ă naratorul se identific ă cu
unul dintre personaje. În incipitul nuvelei Băieți de gașcă, mărcile
de identificare a actului nar ării primesc con ținutul categorial al
timpului comentativ (Irimia, 1999: 199). Situat, prin mimesis, într-o temporalitate discursiv ă, familiar-ironic ă, preluată din comu-
nicarea verbal ă orală de tip urban, personajul-narator deschide

Expresivitatea argoului
318
planul nara țiunii și înscrie desf ășurarea epic ă într-o temporalitate
retrospectiv ă, de tip afectiv-confesiv:

„Chiar dac ă uneori spun c-am fost un bou, c-a ș fi putut s ă-nvăț, că minte
am avut cel pu țin cît alcoolista mea de dirigint ă, nu-mi pare r ău după viața
de liceu, c ă dixtracție ca atuncea n-am mai avut niciodat ă. Deși am făcut
cel mai de rahat liceu cu putin ță, oleacă mai răsărit decît școala de corec ție,
am avut parte de-o ga șcă beton. Cînd îmi aduc aminte de Fasol ă, Paganel,
Văru’, Bastîrc ă, Stupidu’, Capalb și alții, îmi vine s ă mă hlizesc instan-
taneu, ca proasta la știți voi ce. Anii ăia am tras o dixtrac ție pe cinste, z ău,
de care-mi aduc aminte cu mare pl ăcere la un pahar de vin, de tescovin ă, de
rachiu de zarz ări, de vișinată, de secărică sau de ce-o fi. Vorba lui Fasol ă,
cu care m-am întîlnit zilele chiar trecute: de la pipi de fat ă mare-n sus nimic
nu se iart ă. Minte am avut, dar, pe cinstite, m-a durut la carburator de
școală și acuma m ă doare un pic mai jos. A ș fi putut ajunge și eu un inginer
șomer care vrea s ă-și deschidă gogoșerie, nu crede ți? Sau măcar un maistru
care nu mai are nimic de furat din fabric ă și acuma face grev ă. Aș fi putut
ajunge un profesor de sport, adic ă de frecat menta, care sap ă în grădina
directorului ca s ă-i scoată post și la anu’… A șa că nu-mi pare chiar atît de
rău pe cît s-ar cuveni s ă-mi pară. De frecat m ărgica, mersi, pot s-o fac și
fără studii superioare, e suficient liceul pentru asta” (Lungu, 2005: 123).

Organizarea sintactic ă a incipitului l ămurește raporturile con-
trastive stabilite între libertatea interioar ă, eliberată de constrîngeri
(„nu-mi pare r ău după viața de liceu”, „dixtrac ție ca atuncea n-am
avut niciodat ă”, „am avut parte de-o ga șcă beton” etc.) și condi-
ționările unui cadru social mundan („am f ăcut cel mai de rahat
liceu cu putin ță, oleacă mai răsărit decît școala de corec ție”, „m-a
durut la carburator de școală”). Elementele conjunc ționale ale
subordonării concesive ( chiar dac ă, deși) intensific ă, prin topica
emfatică, disocierea dintre spiritul de frond ă al conștiinței adoles-
centine și „exponatele” umane ale unui univers al disolu ției și
ratării, pe care personajul narator îl neag ă prin sarcasm („alcoolista
mea de dirigint ă”, „un inginer șomer care vrea s ă-și deschid ă
gogoșerie”, „un profesor de sport, adic ă de frecat menta”).
Lumea lui ‘a nara’ î și definește identitatea prin convergen ța
stilistică dintre mărcile persuasiunii ( zău, pe cinstite, nu crede ți?,

Stilistica și poetica argoului în textul literar
319
mersi ) și cele ale oralit ății și spontaneit ății (anacolutul, superla-
tivele absolute ). Ea se reg ăsește și în conținutul categorial, mai
abstract, al timpurilor verbale, prin opozi ția accentuat ă dintre
semantica certitudinii, exprimat ă prin indicativul prezent al unor
verbe dicendi ( spun ) și afective ( nu-mi pare r ău, îmi vine s ă mă
hlizesc ) și semantica inutilit ății, exprimat ă prin optativul perfect
al unor verbe didactice ( aș fi putut s ă-nvăț) sau ale devenirii ( aș fi
putut ajunge ).
Efectul artistic ob ținut prin aceast ă acumulare de semnifica ții
este conturarea unui eu narc isist, fascinat, mai degrab ă, de expre-
sivitatea propriului idiolect și de funcția eliberatoare a actului de
a nara (un argument ilustrativ este diversitatea registrelor lexicale
adoptate: popular, fa miliar, argotic, licen țios), decît de veridicitatea
socialului, pe care îl neag ă, prin ironie, sarcasm, comic și grotesc.
În interiorul acestei dezvolt ări textuale, întrebuin țarea elemen-
telor lexicale argotice subliniaz ă continuitatea expresiv ă pe care
autorul o realizeaz ă între elementele familiare și cele vulgare, cu
scopul de a ilustra existen ța unei con științe narative cu apari ție
frecventă în proza scurt ă a scriitorului: eul urbanizat, sufocat de
lipsa de semnifica ție a cotidianului, scufundat în propria interio-
ritate, contemplator și comentator al propr iilor idiosincrazii lingvis-
tice, afective, cogni tive etc., în raport cu ca re se atribuie contururi
și nuanțe lumii exterioare individului.
Pe de altă parte, folosirea argoului în planul sintactic al nar ării
face trimitere la existen ța unui narator implicat afectiv – fie prin
tonul admirativ („ga șcă beton ”), fie prin distan țarea ironic ă („m-a
durut la carburator de școală”) – în propria nara țiune. Actul nar ării
devine empatic, deoarece utilizarea de termeni și frazeologisme
argotice evoc ă o lume a revoltei împotriva restric țiilor, mai ales a
celor institu ționale sau ideologice.
Mărcile nara țiunii. Unitatea de semnificare și individualitatea
expresivă a textului narativ necesit ă o interpretarea stilistic ă în con-
formitate cu particularit ățile și complexitatea rela țiilor de semni-
ficare literar ă: a) scriitor – lume fic țională – cititor; b) emi țător –

Expresivitatea argoului
320
text/mesaj – receptor; c) autor – narator – personaj și d) sens
lingvistic – sens literar.
Relația scriitor – lume fic țională – cititor poten țează cele trei
intenții fundamentale ale comunic ării artistice ( cf. Eco, 1996).
Triada emi țător – text/mesaj – receptor reflect ă specificul semni-
ficării artistice, sub ac țiunea conjugat ă a funcțiilor expresiv ă,
poetică și conativă (dominant ă fiind func ția poetică), iar raportul
autor – narator – personaj reliefeaz ă aspectele structurale ale
textului beletristic, din perspectiva categoriei narative a modului/
vocii (Genette, 1994; Todorov, 1975), în timp ce distinc ția sens
lingvistic – sens artistic este considerat ă de unii cercet ători (Vianu,
1968: 367; Corti, 1981) definitorie pentru constituirea normei individuale a textului beletristic și pentru existen ța literarității.
Acest complex de rela ții funcțional-expresive este concretizat
în mărcile nara țiunii, adic ă în ansamblul tr ăsăturilor stilistice care
evidențiază originalitatea lumii fic ționale și prin care se reflect ă

existența imaginarului textului. Situarea nara țiunii în orizontul de
semnificare a lui ‘a fi’ pune în lumin ă principiul estetic al vero-
similului și al existen ței unui nivel superior de semnificare (Corti,
1981), contribuind, totodat ă, la instituirea diferen ței specifice în
raport cu actul nar ării, aflat sub tutela modalit ății. Altfel spus,
dacă narațiunea ar putea fi considerat ă o replic ă posibilă la
interogația ‘ce (se poveste ște)?’, nararea s-ar defini ca r ăspuns la
întrebarea ‘cum (se poveste ște)?’.
În nuvela Băieți de gașcă, constituirea m ărcilor nara țiunii este
susținută prin focalizare narativ ă, procedeu care poate fi interpretat
dintr-o dubl ă perspectiv ă: 1) narator – limbaj al nara țiunii și 2)
narator – personaje. Prin prisma raportului narator – limbaj ,
mărcile narațiunii sînt mijloacele de semnificare artistic ă prin care
povestitorul prezint ă înlănțuirea evenimentelor și relațiile dintre
personaje. Din acest punct de vedere, în nuvela lui Dan Lungu, termenii ș
i sintagmele argotice sînt elemente fundamentale de
constituire a lumii narative. Ca materie lingvistic ă în care se
concretizeaz ă substanța imagistic ă a lumii fic ționale, argoul devine

Stilistica și poetica argoului în textul literar
321
trăsătură distinctiv ă a normei individuale a textului, deoarece
reprezintă fundamentul lingvistic al poten țării imaginarului literar:

„Cînd se cr ăcăna de ziu ă, Văru’ era puternic împu șcat în arip ă. Fasolă era
și el mușcat de maimu ță, făcea poante tot mai de cacao. Nici eu nu m ă sim-
țeam prea bine, mi se cam muiaser ă biscuiții, poziția bipedă devenindu-mi
un deziderat constant. Numai Paganel, s ăracul, ținea steagul sus și ne tot
întreba el cu cine mai bea, c ă i se părea că noi ne cam alint ăm. Oricum,
numai noi patru mai r ămăsesem pe baricade. Stupidu’ votase de trei ori cu
Iorga, iar acu dormea cu picioarele în ma șina de sp ălat și cu nasul într-o
scrumelni ță.
Bastîrcă, după c e s e răstise și el o dat ă la papuci, o t ăiase spre cas ă,
cîntînd cît îl ținea gura Balada Canadianei, ca de obicei. (…)
Capalb își pierduse și el maul, l-am descoperit diminea ță în balcon,
soilind în fund pe un scaun pesc ăresc, cu t ărtăcuța sprijinit ă de marginea
balconului. Ziceai c ă pînă atunci se benoclase dup ă gagici pe strad ă și că
doar ațipise puțin, mă înțelegi.
Restul plecaser ă de mult” (Lungu, 145-146).

În planul sintagmatic al textului, sinonimia elementelor argotice
dezvoltă congruen țe semantice și orienteaz ă centrarea pe mesaj,
prin transpunerea principiului echivalen ței „de pe axa selec ției, pe
axa combin ării” (Jakobson, apud Coteanu, 1998: 56). Prin ac țiunea
funcției poetice, metaforele argotice ( împușcat în arip ă – mușcat
de maimu ță; a vota cu Iorga – a se răsti la papuci ) devin m ărci
implicite ale viziunii asupra „realit ății” textuale.
Personajul narator filtreaz ă, prin ironie argotic ă, detalii semnifi-
cative care servesc caracteriz ării celorlalte personaje. Printr-o
suită alertă de instantanee, el construie ște cinetica unui chef de
pomină, acumularea de imagini servind intensific ării hiperbolicu-
lui narativ. Scena e memorabil ă, amintind de arta narativ ă a lui
Creangă, dar nu de luxurian ța lingvistic ă a narațiunii humule ștea-
nului, ci de spir itul epopeic al Amintirilor din copil ărie, evocate,
de altfel, intertextual, în nuvela Băieți de gașcă, printr-un
calambur original: „ Amintiri din copul ărie”.

Expresivitatea argoului
322
Văru’, un haidamac greu de cap, cu pumnul greu și cu inima
ca pîinea cald ă, e acum „împu șcat în arip ă”, ca o pas ăre în agonie.
Fasolă cel cu limba ascu țită, dar fără talente de mare b ăutor, cade
în turbarea logoreic ă a incoeren ței, după ce a fost „mu șcat de
maimuță”. Franzel ă, personajul-narator, tremur ă din încheieturile
„biscuiților”, Stupidu’ este r ăpus de alcool și de somn, într-o
poziție plină de haz, un altul, Bastîrc ă, a plecat cîntînd cît îl ținea
gura, iar Capalb a înghe țat în somn, pe balcon, surprins, parc ă, în
plin elan voyeurist. Numai „s ăracul” Paganel, b ăutor de mare
clasă, privește nedumerit la peisajul dezolant al celor c ăzuți,
suspectîndu-i, interogativ, de alinturi bahice.
În planul de adîncime al textului, convergen țele și contrastele
reflectă, în imaginarul textul ui, prelungirea continuit ății dintre
valențele stilistice ale argoului și potențialul expresiv al exprim ării
familiare. Imaginile agresivit ății, concretizate prin metafore argo-
tice („Văru’ era puternic împu șcat în arip ă”, „Fasolă era și el
mușcat de maimu ță”) sînt înglobate în im aginarul proteismului
revoluționar, impus prin limbaj familiar („Paganel, s ăracul, ținea
steagul sus ”; „numai noi patru rămăsesem pe baricade ”). Comicul
burlesc se instaureaz ă astfel în nara țiune, în lumea lui ‘a fi’, iar
metaforicul argotic reprezint ă pilonul de sus ținere al mecanisme-
lor de realizare a expresivit ății literare.
Din perspectiva raportului nara tor – personaje, individualitatea
expresivă a narațiunii se reg ăsește fie în portretiz ările personajelor,
fie în organizarea sintactic ă a relațiilor dintre planul naratorului și
planul personajelor.
În nuvelă, caracteriz ările personajelor sînt realizate prin porecle
(mărci stilistice explicite, cu rol caracterologic) și prin trăsături
fizice sau comportamentale definitor ii care sînt reluate, sumar, în
planul sintactic al naratorului, ori de cîte ori un pe rsonaj este pus
în situația de a (se) comunica. Tu șele portretiz ării tind îns ă spre
deformarea hiperbolic ă, după cum se observ ă din portretul f ăcut
personajului Paganel:

Stilistica și poetica argoului în textul literar
323
„Paganel era responsabilul cu dro șpăiala – ducea la b ăutură de nu-ți
venea a crede, ziceai c ă l-a alăptat măică-sa cu cinzeaca. La el, sticla de
vodcă Stolicinaia era de deschidere, berea nici nu intra în categoria
băuturilor alcoolice, iar cu vin se spurca doar cînd n-avea încotro”
(Lungu, 2005: 127-128).

„Da’ cel mai periculos în domeniul lichidelor nu era Bastîrc ă, ci Paganel
– ăsta, să mă bată Moș Crăciun de mint, avea pîlnie în loc de gît. Pe
bune! Era prev ăzut din fabrica ție de un canal colector de lichide de
performan ță mondială, că lichidul nici n-atingea papilele gustative, intra
direct în stomac, dac ă nu cumva direct în sînge. În plus, mai avea ni ște
antenuțe olfactive, ca ni ște bastona șe incolore, un fel de radar nazal, cu
care depista și cea mai infim ă cantitate de alcool pe o raz ă de cinci sute
de metri; (…)” (Lungu, 2005: 137).

Deși acest tip de portretizare, cu inser ții persuasive („nu- ți
venea a crede”, „pe bune!”), specifice actului nar ării, nu este, în
esență, original – modelul reg ăsindu-se, de pild ă, la Rabelais, la
Creangă, la San Antonio etc. –, originalitatea expresiv ă ține de
efectele umoristice generate prin inventivitate sintagmatic ă. În
jurul unui nucleu, „ responsabilul cu dro șpăiala”, „avea pîlnie în
loc de gît ”, sînt grupate mai multe enun țuri ale căror conota ții
hiperbolice sau metaforice tind s ă dezvolte acelea și semnifica ții,
impunîndu-se, prin redundan ță semantic ă, comicul de limbaj, nu
de caracter. Imaginea eroului „ alăptat cu cinzeaca ” amintește de
Setilă, dihania de om înzestrat ă cu darul suptului, și devine
element central al caracteriz ării, fiind reluat ă, în planul naratorului,
prin tehnica contrapunctului. Acest mecanism subliniaz ă că
mărcile nara țiunii au dublu rol, de identificare și de caracterizare:
„Ce, pana mea, caut ă popîndăii ăștia la tine?, îl întreba Paganel,
cu glanda suduind dup ă o cinzeac ă, defilînd în fa ța scării”
(Lungu, 2005: 130).
O altă modalitate de realizare a portretiz ării este focalizarea pe
comentariul caracterologic f ăcut de un personaj cu referire la un
alt personaj și transformarea afirma ției respective în tr ăsătură
definitorie a personajului pus în lumin ă, prin reluarea imaginii de

Expresivitatea argoului
324
către narator. Un exemplu în acest sens este portretizarea perso-
najului Bastîrc ă (sublinierile ne apar țin):

„«Ian uite cine spune de ar ătat fasolea, b ăi, buze decapotabile !», se
înțeapă Fasolă. E adevărat, Bastîrc ă avea niște buze late de dou ă degete ,
de-ți venea tot timpul s ă-l pui la umflat baloane pentru 23 August”
(Lungu, 2005: 127).

„Bă Bastîrcă, tu nici n-ar trebui s ă ai dreptul s ă pui buzele pe sticl ă, bă!
Cu desfundătorul tău de chiuvete , tu o seci dintr-o sorbire”, îl lua la ba șcă
Fasolă, crăcănîndu-și buzele în chip de ilustra ție. Pe Bastîrc ă îl durea la
teniși, suda țigară de la țigară, cu trompa îndreptat ă mereu către gura de
aerisire. Avea un sictir în gland ă, de nu-i adev ărat. Cînd totu și era încol țit
cu bășcălia, se zbor șea, cu fățăul lui de țînțar lobotomizat , fără nici o
legătură cu ce s-a zis înainte” (Lungu, 2005: 136-137).

În raport cu elementele defin itorii („buze decapotabile”, „suda
țigară de la țigară”), celelalte elemente constitutive ale portretiz ării
devin adiacente și accentueaz ă, prin cumul, intensitatea expresiv ă
a mărcilor de caracterizare. Portretul adolescentului țigănos și
buzat, cu „f ățău de țînțar lobotomizat”, care fumeaz ă întruna, este
susținut în întregul text prin nota ții dinamice, care pun în prim-
plan una din tr ăsăturile distinctive ale personajului: „Eu nu i-a ș
trage-o nici de fric ă!”, zice Bastîrc ă, lipit de țigară, luînd lucrurile
în serios” (Lungu, 2005: 130); „Probabil c ă nu!”, răspundea
Bastîrcă dintr-o bucat ă, sugînd din țigară ca disperatul , fără să
schițeze un zîmbet” (Lungu, 2005: 134); „Noi eram în com ă de
rîs numai cînd îl vedeam pe Bastîrc ă cu buzanele cît ni ște langoși
spunînd asemenea m ăscări” (Lungu, 2005: 140).
Aceste comentarii, incluse în pl anul sintactic al naratorului,
conferă secvențialitate portretiz ării și impun ironia ca tr ăsătură
stilistică dominant ă în caracterizarea pers onajelor. Sublinierile
caricaturale ale unor tr ăsături fizice sînt scoase în eviden ță prin
sufixarea augmentativ ă a unui elementului nominal înso țit de
determinan ți metaforici („f ățăul lui de țînțar lobotomizat”) sau
analogici („buzanele cît ni ște langoși”). Alteori, componenta

Stilistica și poetica argoului în textul literar
325
ironică a portretiz ării este folosit ă ca element de baz ă, pentru a
amplifica, prin antitez ă, contrastele dintre înf ățișările unor perso-
naje. De pild ă, portretul Oliviei (poreclit ă sugestiv Palmolive)
este construit, în cheie ironic ă, pe antonimia dintre valorile stilis-
tice apreciative ale sufixelor diminutivale și conotațiile sarcastice
ale unor termeni și sintagme familiar-argotice:

„O singur ă dată a băgat și el prohibi ție pe garsonic ă, așa, ca la pescuit.
Perioada cît a fost cuplat cu una de-i ziceam noi Palmolive. O gagicu ță
fîșneață și aranjată cu tot felul de smacuri, creme și ciclazuri din afar ă, mai
ales din Polonia și Germania, frumu șică de-ți cădeau ochii în gur ă, cu un
hoit adevă (…). O surpriz ă pentru noi, care ne a șteptam ca V ăru’ să iasă cu
vreo nașpetă de să-ți borăști mațele, vreo nesp ălată cu părul făcut
permanent, care se d ă în vînt dup ă muzică populară, proastă sub nivelul
mării” (Lungu, 2005: 132).

Antonimia frumos – urît reprezintă elementul central al portreti-
zării, însă marcările stilistice se dezvolt ă, ca într-un basorelief
(Vianu, 1968: 198-202), atît la nivel lexical, cît și la nivel
sintactic. În plan lexical, opozi ția dintre diminutivele substanti-
vale înso țite de epitete ale cochet ăriei („ gagicuță fîșneață și
aranjată”) și participiul substantivizat, înso țit de determinan ți
nominali, ai caracteriz ării conven ționale („ vreo nesp ălată cu
părul făcut permanent”) este intensificat ă prin utilizarea elemen-
telor lexicale argotice, al c ăror poten țial ironic este dublat de
nuanța implicării afective, ar ătîndu-se fie admira ția față de
presupusa frumuse țe fizică a personajului feminim („cu un hoit
adevă”), fie dezgustul fa ță de urîțenia fizic ă și de capacit ățile
intelectuale extrem de reduse ale tipului feminin apreciat de unul
dintre băieții de gașcă („vreo nașpetă (…) proast ă sub nivelul
mării”). La nivel sintactic, cont rastul semantic dintre regen ți
capătă grad maxim de individualizar e prin semantica hiperbolic ă
a subordonatelor cons ecutive cu semnifica ție de superlativ
absolut („frumu șică de-ți cădeau ochii în gur ă” – „vreo na șpetă
de să-ți borăști mațele”). Prin acest procedeu simetria opozitiv ă

Expresivitatea argoului
326
din planul de adîncime este transpus ă și în planul de suprafa ță al
enunțului, iar consecin ța stilistic ă a acestei organiz ări lexico-
sintactice este realizarea unui portret emblematic.
Mărcile metanarative . În proza lui Dan Lungu, contiguitatea
dintre verosimilul fic țional și realitatea exterioar ă textului se
materializeaz ă într-un sistem de m ărci „care îi indic ă receptorului
regulile conform c ărora textul î și construie ște codul și își
manifestă lumile” (Ne ț, 1989: 105). În nuvela Băieți de gașcă
mărcile metanarative stau în leg ătură cu tipurile de atmosfer ă
create de autor. În acest sens, Mariana Ne ț (1998: 139 ș.u.), anali-
zînd dialectica raporturilor dintre ironie și atmosfer ă, dezbate
existența a două tipuri de atmosfer ă: atmosfera „referen țială”,
„care caracterizeaz ă lumea construit ă în text” și atmosfera „de
limbaj” , „de jocuri de limb aj care distrag aten ția receptorului de
la planul referen țial, îndreptînd-o spre fo rma expresiei”. Existen ța
acestor dou ă tipuri de atmosfer ă în proza lui Dan Lungu poate fi
demonstrat ă prin cîteva argumente care țin cont de specificul
structural și expresiv al textului.
La o lectur ă atentă se observ ă că atmosfera „referen țială” este,
în esență, compusă din două varietăți, una de tip inte rn (intimitatea)
și alta de tip extern (socialul). Primul tip de ‘referent’, atmosfera
din gașca de prieteni, reprezint ă o proiecție a libert ății de gîndire,
de acțiune și de limbaj, fiind dezvoltat ă în manier ă epopeică, prin
povestirea unor întîmpl ări memorabile, tocmai pentru a accentua
lipsa de constrîngeri a rela țiilor dintre ‘b ăieții de gașcă’. Cel de-al
doilea tip de ‘referent’, de fundal, reprezint ă o reflectare textual ă
a „epocii de aur”, fiind prezentat, din perspectiva naratorului ado-
lescent, ca tipar existen țial al constrînger ilor, suspiciunilor și fricii.
Fiecare dintre aceste atmosfere referen țiale este rela ționată, în
plan lingvistic, cu un al treilea tip de atmosfer ă, atmosfera de
„limbaj”, astfel încît lectorul cap ătă conștiința coresponden țelor
pe care autorul, ca arhitect al construc ției textuale, le stabile ște,
între ‘referent’ și ‘limbaj’.

Stilistica și poetica argoului în textul literar
327
Intimitatea . Exaltarea afectiv ă și rememorarea intimit ății de grup
sînt elementele constitutive ale atmosferei specifice g ăștii licee-
nilor din Botoshima (contaminare a numelor proprii Boto șani și
Hiroshima, marc ă stilistică metanarativ ă, care stă în legătură cu
biografia scriitorului și prin care se caracterizeaz ă, ironic, un cadru
social al provincialismului și neîmplinirii umane). M ărcile defini-
torii ale acestui tip de atmosfer ă sînt grupate în jurul unei inova ții
lingvistice cu o vie coloratur ă argotică, formată prin deviere ludico-
umoristică de la regulile de pronun țare corect ă: „dixtracție”. Uni-
versul „dixtrac ției” este contur at prin inser ții metanarative, infuzate
cu termeni familiari și argotici: „C ă asta ne era dixtrac ția, pana-
ramă și macheal ă, iar din cînd în cînd, cîte un bairam” (Lungu,
2005: 127); „n-aveam în sfecl ă decît dixtrac ția, adică macheală,
gagicăreală și muzici . Nici haleal ă nu ne trebuia” (Lungu, 2005:
142); „Fain ă gașcă am avut în liceu! Dixtracție și gagicăreală,
numai asta ne bîzîia în bambilu șcă” (Lungu, 2005: 142).
Prin determin ările apozitive, substantivul dixtracție devine
elementul exponen țial al reflect ării conștiinței adolescentine.
Corolarul determinan ților nominali apozitivi, panaramă, macheal ă,
gagicăreală, muzici devin m ărci de identificare ale atitudinii
boeme cu care se identific ă personajul narator și anturajul s ău.
Rememorarea intimit ății este pus ă sub semnul unui lirism
frust, descriptiv, iar tonalitatea confesiv ă a discursului meta-
narativ – actualizat prin c ontrastul dintre considera țiile conștiinței
mature, incluse în semantica pr ezentului („acu’ îmi dau seama”)
și evenimen țialul revolut al adolescen ței, cuprins în semantica
trecutului („era”, „crea”) – este determinat ă de afectivitate:

„Viață și acordeoane, b ăi frate! Na șpa era doar c ă trebuia s ă vorbim pe
șoptite, să n-audă mișcări boșorogii… da’ acu îmi dau seama c ă asta era o
chestie mi șto, crea un soi de intimitate, c ă au un farmec aparte b ășcălia
făcută pe șoptite, votcu ța băută direct din sticl ă, sub privirea de cîntaragii
versați a celorlal ți, gata să-ți rupă fîșul dacă i-ai fentat c-o înghi țitură”
(Lungu, 2005: 136).

Expresivitatea argoului
328
Socialul . Existența unei lumi a libert ății în intimitate, aflat ă în
opoziție cu manifest ările sociale ale totalitarismului este exprimat ă
antitetic în nuvel ă: „Și tot așa întindeam ma țul, ba unul, ba altul,
și ne simțeam al naibii de bine, ne durea la basc ă de școală, de
mizerie, de cozi, de frig, de foame și de toate bla-bla-urile (…)”
(Lungu, 2005: 139).
Atmosfera „referen țială”, a ideologicului restrictiv, este modali-
zată prin atmosfera eliberatoare, de „limbaj”, comentariul meta-
narativ fiind organizat, din perspectiva con științei adolescentine,
prin virulen ța expresiv ă a semnelor argotice:

„La multe faze am fi putut s-o îmbulin ăm mai mult sau mai pu țin, dar
bulangiii ăia de la Secu’ erau probabil mul țumiți să fim cheauni de
băutură, să facem mi ștouri la greu și să nu ne f… grija de alte nasoleli ,
niscaiva manifeste, proteste și alte chestii” (Lungu, 2005: 142).

Epilogul marcheaz ă închiderea liniilor de semnifica ție ale
intimității, odată cu maturizarea personajelor și cu pătrunderea lor
în social. O alt ă realitate, a izol ării, a lipsei de comunicare și a
ruperii de adolescen ță înlocuiește armonia spiritului de grup și a
intimității spațiilor restrînse. Personajul-narator percepe ironic
ruperea de adolescen ță și substituirea temporalit ății epopeice cu
temporalitatea istoric ă, cea de dup ă „aglomera ția din decembrie”:

„După liceu, gașca s-a spart. S-a c ărăbănit care încotro. (…). V ăru’ a dat-o pe
box profesionist și cred că s-a umplut de parai. (…) Fasol ă s-a privatizat și el
oleacă, da’ mai mult trage mî ța de coad ă. (…) Paganel a f ăcut facultate,
Meca, și a ars gazul v’o doi ani ca inginer (…) Bastîrc ă s-a apucat de cîntat la
trompetă pe la nun ți. (…). Capalb aducea ma șini din Germania și a dat col țul
într-un accident. Stupidu’ s-a b ăgat funcționar la vam ă și nu mă mai
cunoaște” (Lungu, 2005: 166).
Anacolutul din finalul nuvelei marcheaz ă refuzul personajului-
narator de a se înscrie în temporalitatea istoric ă, rămînînd în
temporalitatea retrospectiv ă, de tip afectiv-confesiv: „Eu… Despre

Stilistica și poetica argoului în textul literar
329
mine ce pot s ă zic? Chiar dac ă uneori spun c-am fost un bou, c-a ș
fi putut să-nvăț, că minte am avut cel pu țin cît alcoolista mea de
dirigintă, nu-mi pare r ău… Ptiu, dar asta cred c ă știți deja”
(Lungu, 2005: 166).
Moșmandele unui „rec hin versat”. Mihai Avasilc ăi
Mihai Avasilc ăi, zis și „Fanfan”, este o figur ă memorabil ă. A
terminat patru clase, dar se laud ă mereu cu „universit ățile” pe
care le-a f ăcut timp de 18 ani, pe la Ia și, Poarta Alb ă, Gherla,
Jilava sau prin alte locuri de pierzanie. Vorbe ște colorat, recit ă
mult, cu ochii lumina ți de poezie, habar n-are ce-i teoria literar ă,
dar spune, cu mîna pe inim ă, că pușcăria l-a făcut scriitor. Cu
toate acestea, greu s-ar g ăsi un critic care s ă spună că textele lui
pot fi considerate literare, în adev ăratul sens al cuvîntului. Venit
din cealalt ă parte a lumii, aflat ă dincolo de lege, Fanfan a
prelungit în scrierile sale imaginea vie a șmecherului fî șneț care
se descurc ă în orice situa ție.
Bucățile de proz ă ale acestui „Papillon” ie șean, cum îi place s ă
fie alintat, pot fi, mai degrab ă, apropiate de genul de reportaje
literaturizate, delimitate de spa țiul complex al fic țiunii prin
exploatarea resurselor expresive ale limbii, dar f ără a avea
anvergura estetic ă a imaginarului literar. De altfel, prin situarea în
continuitatea literatur ii, reportajul românesc a cunoscut virtuozi-
tatea expresiv ă prin Brunea Fox sau Geo Bogza.
Identitatea stilistic ă a reportajului cu valen țe literare este
determinat ă de particularizarea rela ției limbă – realitate, în sensul
unei „ficționalizări” a realit ății prin limb ă. Mai concret, libert ățile
limbii sînt folosite pentru a c onstrui o viziune proprie asupra
lumii extralingvistice. Nu este greu de observat c ă, din prisma
autorului textului, perspectiva conotativ ă asupra obiectului
comunicării este rezultatul inten ției reflexive a limbajului (Vianu,
1964: 32-35), care se poate manife sta, de altfel, nu numai în
scriere, ci și în vorbire. Pentru cititor, descrierea lumii din acest
unghi impresionist – p ăstrăm semantica pictural ă a termenului –

Expresivitatea argoului
330
poate da iluzia literarit ății, însă mecanismele fic ționale nu sînt
activate, iar universul textual nu es te unul transfigurat artistic, ci
doar interpretat prin limbaj. Diversitatea ansamblului de mijloace
figurate și lexical-formative prin care se materializeaz ă, în vorbire,
semantica argotic ă favorizeaz ă și lărgește valențele stilistice ale
acestui tip de publicistic ă, încît s-ar putea aprecia c ă un text de
această natură ar putea primi atributul de „literar”.
Cu aceast ă înțelegere, textele lui Mihai Avasilc ăi, grupate în
volumele Fanfan, rechinul pu șcăriilor (1994) și Borfașii secolului
XX (1997) pot fi a șezate în proximitatea literaturii, f ără a se
identifica îns ă cu literatura. Competen ța lingvistic ă remarcabil ă a
autorului și darul de a prezenta ironic amarul dec ăderii umane
contribuie din plin la supralicita rea valorii lite rare a acestor
scrieri numite, pompos, „memorial al foamei, umilin ței și durerii”
sau „nuvele cu tent ă autobiografic ă”.
Metafora argotic ă, între încifrare și descifrare . Fără a contesta
originea autobiografic ă a acestor scrieri, se poate aprecia c ă ele au
o valoare estetic ă redusă, însă valoarea lor lingvistic ă este inesti-
mabilă, deoarece scot la iveal ă viziunea din interior asupra unei
lumi închise, cu limbaj încifrat și ierarhii s ălbatice, bazate pe
forța pumnului.
Manifestările deviante, stigmatizate în societate devin elemente
constitutive ale comportamentului uman în penitenciar. Între
zidurile închisorii, infractorul re cidivist nu mai este o persoan ă
stigmatizat ă social, ci un rechin versat , bine adaptat la supravie țuirea
într-un mediu ostracizant și agresiv, care reprim ă unul din cele
mai importante aspecte ale condi ției umane, libertatea. În viziunea
lui Mihai Avasilc ăi, dezumanizarea se întruchipeaz ă într-un bestiar
al devianței:

„Texasul era sec ția cu cele mai înr ăite reptile, cu recidivi știi cei mai turba ți
și periculo și. Acolo era adunat ă toată gama de cobre veninoase, cei mai
ciumegi, îmbîrlig ători și periculo și deținuți din toat ă țara. Chiar și pentru
niște carași destul de rugini ți din celelalte bar ăci era periculos de a face

Stilistica și poetica argoului în textul literar
331
vreo combina ție cu o reptil ă de pe Texas, fiindc ă acolo se știu cele mai
versate metode de a te face s ă pui botu’ la mistre țuri rele, și cele mai
perfecționate și perfide metode de a te fraieri” (Avasilc ăi, 1994: 105).

Dominate de metaforicul argotic, r ăutatea, egoismul, agresivi-
tatea, ipocrizia și promiscuitatea uman ă sînt considerate atitudini
și comportamente viabile, acceptate în mediul concentra ționar,
fiind motivate de nevoia de a supravie țui. Individualitatea și diver-
sitatea uman ă, specifice lumii libere î și pierd relevan ța în incinta
pușcăriei. Odat ă căzuți la pripon sau retrograda ți în pușchime ,
oamenii se împart în doar dou ă categorii: fraierii ( husenimea,
primarii, cocli ții, martalogii, bulangiii ) și șmecherii ( reptilele,
farfuriile zbur ătoare, hienele, șacalii sau dulăii). Primii sînt
răsuciți în vrej , ceilalți au bengă, dau dovad ă de mare versament
și se țin de tot soiul de mescambe, mo șmande, trotiluri, mistre țuri
și alte jucării, adică isprăvi prin care vor s ă arate că pot învîrti
lumea pe degete. Adept al devizei „nici o marc ă, nici un leu.
Singurul dolar sînt eu”, nici un rechin nu st ă prea mult în
libertate, pentru c ă „aerul e prea tare” iar munca cinstit ă „e
animal sălbatic”, așa că i se face dor de via ța de la pandaimos .
Gardienii sadici și perfizi, troacele sau lesturile , cum li se mai
spune, împrumut ă și ei, prin porecle sugestive, cum ar fi Cap de
Porc , Rinocerul , trăsăturile definitorii ale acestei „jungle” umane.
Portretizările unora dintre gabori sînt relevante pentru a sugera
puterea de expresie a metaforei animaliere în argou: „st ăteam cît
mai drept, dar fiara era ager ă, și ochii lui de pe ște opărit vedeau
ceea ce al ții nu puteau s ă observe” (Avasilc ăi, 1994: 15); „aveam
o bîzdîganie de plutonier numit ă Zorici, o creatur ă primitiv ă
deosebit de sadic ă.” (Avasilc ăi, 1994: 55); „Cînd a venit apelul
am băgat de seam ă că era de tur ă Negreanu, un plutonier gras, dar
ager în mi șcări, pe care noi, ho ții, îl porecleam Ursul Polar”
(Avasilcăi, 1994: 67).

Expresivitatea argoului
332
Din cînd în cînd, în acest univers mizer și animalic, visul eva-
dării în utopia libert ății și demnității umane se frînge sub urletele
gardianului care anun ță o nouă zi de carcer ă, umilință și răutate:

„În acea noapte am visat c ă îmi crescuse și mie păr de iepure pe picioare,
că am dat cu sasul și am ajuns în America, unde m-am f ăcut baștan
capitalist, cu caraimanul plin de parai.
Însă, diminea ța, m-am trezit în urletele troacei de pe sec ție, iar în locul
cerului din California am v ăzut un cer mohorît, ce era t ăiat în buc ățele mici
de gratiile groase ale ferestrei” (Avasilc ăi, 1994: 65).

Cel mai bun text al seriei, Zgambirache , capătă atribute literare,
prin virtuozitatea cu care autorul mînuie ște metafora argotic ă,
pentru a explica cum se înci nge barbutul cu zaruri m ăsluite, pe
hamos (‛mîncare’), trabalii (‛țigări’) și acarete (‛haine’):

„Nu m-a fascinat mul țimea arm ăsarilor măsluiți pentru c ă am mai cunoscut
o mulțime de ștocari în facultatea de drept de la Oxford. A șa că am luat un
cal24 la întîmplare și l-am întors cu burta-n sus ca s ă-i văd potcoava
(punctajul). La copit ă, calul avea ho țul între ziduri25 și cînd l-am întors s ă-i
văd și coama, am bunghit o cale ferat ă26. Pe părțile laterale am v ăzut doi
ochi alba ștri27 și steaua ciobanului28, deci numai una dintre p ărți era
cinstită, cum trebuie s ă corespund ă la un cal, și anume: pe o fa ță a
zgambirului29 era fereastra casei30, iar pe cealalt ă limba de șarpe31”
(Avasilcăi, 1994: 173).
Remarcabile prin universul pe care îl încifreaz ă, metaforele
care denumesc punctajul zarului aduc în aten ție caracterul concret

24 zar
25 cinci
26 șase
27 doi
28 patru
29 zar
30 patru
31 trei

Stilistica și poetica argoului în textul literar
333
al semnific ării în argou. Num ărul punctelor de pe fe țele zarurilor
dezvăluie direc ția de semnific are a transfigur ării metaforice,
dinspre un domeniu-surs ă (punctaj) spre diverse domenii- țintă
(penitenciarul: hoțul între ziduri ; transportul: cale ferat ă; universul
casnic: fereastra casei ; înfățișarea: doi ochi alba ștri; astrele:
steaua ciobanului și lumea animalelor: limbă de șarpe). În toate
aceste analogii metaforice, categorizarea este guvernat ă de forma
obiectului perceput (germ. Gestalt32).
Calul sau zgambirul devin expresii lingvi stice ale felului în
care se folosesc zarurile. Convergen ța semantic ă cu alte fapte de
limbă – întors cu burta-n sus , calul își dezvăluie potcoavele –
permite construirea unui tablou al c ărui ermetism semantic, odat ă
descrifrat, atrage aten ția prin ingeniozitatea denumirilor.
Oralitate și ingeniozitate . Cel de-al doilea volum, Borfașii
secolului XX (1997), nu se ridic ă la valoarea expresiv ă a celui
dintîi, dar este împînzit cu vorbe de duh [„am o foame de nu am
unde dormi la noapte!” (p. 98)], comentarii ironice , izvorîte din
experiența pauperit ății [„Așa e la săraci, dacă nu te saturi cu
mîncarea na șpa și puțină, cauți să te saturi cu soileala. Dac ă
prinzi trei patru kile de somn pe zi, te sim ți un pescar mul țumit și
sătul, mărindu-ți gradul de nesim țire” (p. 162)] și multe rime
vesele sau vulgare [„din cuco ș nu faci g ăină/ Nici din curv ă
gospodină” (p. 159); „Minte mult ă nu se cere/ S ă fii prost, s ă ai

32 „Noțiunea de «întreg perceput» se apropie de no țiunea de gestalt , așa cum a
fost ea propus ă de psihologii gestalti ști, astfel încît s-ar dovedi util ă o prezentare
a ideilor acestora. Cea mai important ă ipoteză a lor este c ă percepția gestalt-ului
își are originea în «legile gestaltice ale organiz ării perceptuale» sau «principii
gestaltice», a c ăror existen ță este demonstrat ă cu ajutorul desenelor liniare și a
configurațiilor de puncte. Cele mai importan te dintre aceste principii sînt:
«principiul proximit ății»: elementele individuale cu distan țe mici între ele vor fi
percepute ca fiind întrucîtva legate între ele; «principiul similarit ății»: elementele
individuale asem ănătoare tind s ă fie percepute ca un segment comun; «principiul
apropierii»: organizarea perceptual ă tinde să se fixeze în forme stabile;
«principiul continuit ății»: elementele vor fi percepute ca întreguri chiar dac ă ele
prezintă unele discontinuit ăți” (Ungerer & Schmid, 1997: 33).

Expresivitatea argoului
334
putere” (p. 168); „norocul și strîmba ta, st ă aici în ra șpa mea” (p.
186); „Hai acas ă puișor/ Că te-așteaptă doi cu parul/ S ă-ți
îndrepte maxilarul” (p. 188); „Vr ăjesc radical de vrei/ Eu m-am
haladit în via ță/ și traduc multe femei/ Dac ă e simandicoas ă/
Anumit strîmb ă din nas/ Atunci o invit acas ă/ Și-i ofer crema
Caras” (p. 188)], adic ă mecanisme de semnificare prin care prind
contur lirismul frust și ingeniozitatea de mahala.
Unul din pasajele intere sante ale acestor relat ări autobiografice
surprinde esen ța stilistic ă a procesului de argotizare, prin
valorificarea calamburului ca el ement de reliefare expresiv ă a
omofoniei:

„Ginind c ă fotbalul îi place la nebunie, i-am b ăgat un șto de la mondialele
de acum opt ani, cînd șmecherașii cu prisosin ță în dobitoc vr ăjeau ca și
cum ar fi cardit unui chelner: «Arde-m ă cu o friptur ă bine Rummenige și
un vin Rossi!», iar chelnerul haladit r ăspundea: «Bine, de acord,
imediscaca, dar mai întîi Platin i!», la care unul din roat ă spunea: «Du-te,
băi, de-a dura, dup ă ce eu, Gentile cu tine, tu Tigana cu mandela?, c ă-ți trag
o smetie în Falcao de te fac Zooph și treci Pasarella-n lung și-n Lato!»
(Avasilcăi, 1997: 205).

Ca element central al constituirii semnifica ției textelor, argoul
folosit de Fanfan se remarc ă prin autenticitate și caracter oral .
Încifrarea metaforic ă ilustreaz ă că argoul r ăufăcătorilor este
expresia lingvistic ă a unui mod de via ță blamat, pe care indivizii
pedepsiți cu privarea de libertate și-l asumă și de care se servesc
cu naturale țe, pentru a comunica f ără să fie înțeleși de neințiați.
Cu toate acestea, specializarea no țională a argoului, c ăreia îi
corespunde un imaginar lingvistic al concretului, dezumaniz ării și
vulgarității nu poate genera complexe semnifica ții literare. Tocmai
de aceea, scrierile lui Mihai Avasilc ăi rămîn, în mare parte, probe
ale performan țelor lingvistice pe care le poate atinge o persoan ă
sau un grup în folosirea unui „co d restrîns” (Bernstein, 1972:
164), fără a avea virtutea de a sublim a textual principiile estetice
ale transfigur ării artistice.

Observații finale
Cercetarea argoului din perspectiv ă stilistică este o tem ă amplă și
interesant ă, nu numai din perspectiv ă teoretică, ci și analitică. În
cercetarea filologic ă european ă și american ă, preocup ările pentru
stabilirea identit ății lingvistice și a valențelor stilistice ale argoului
s-au manifestat înc ă din a doua jum ătate a secolului al XIX-lea.
Într-unul din primele studii științifice privind argoul tinerilor,
Willard Gore de la Universitatea din Michigan (1896: 197)
observa c ă, în viziunea studen ților chestiona ți, argoul reprezenta
„un protest imediat împotriva conven ționalismului”, „o reac ție
mai mult sau mai pu țin conștientă împotriva autorit ății” sau „o
încercare de a sc ăpa de rutina și de obișnuințele de vorbire”. De
atunci și pînă în prezent, percep ția vorbitorilor asupra întrebuin-
țării argoului în procesul de comunicare a r ămas aproape neschim-
bată, întrucît elevii și studenții care au acceptat s ă răspundă unor
chestionare au considerat c ă argoul este incomp atibil cu regulile
conversației formale.
Pornind de la convingerea c ă limba este, pentru vorbitor, o
manifestare dinamic-contextual ă, cu grade variabile de adecvare
funcțional-expresiv ă, a unor reguli însu șite și întrebuin țate în
conformitate cu libert ățile și limitele determinate de tradi ția
comunității din care fac parte protagoni știi actului de comunicare,
am adoptat ipoteza c ă argoul este o norm ă. Demersul de validare
a acestei ipoteze, inspirat ă de unele din considera țiile lui Eugen
Coșeriu cu privire la tricotomia sistem-norm ă-vorbire, se sprijin ă
pe două principii: variabilitatea și specializarea. Presupunînd c ă,
în esență, identitatea unei norme este strîns legat ă de dinamica
lingvistică din cadrul unei comunit ăți date, adic ă de ceea ce
Coșeriu (2004: 70) nume ște „realizare normal ă”, se observ ă că
anumite constante în exprimare reflect ă constituirea de modele
lingvistice prin solidar itatea dintre libert ățile de care dispune

Expresivitatea argoului
336
orice sistem lingvistic și factorii (istorici, geografici, sociali,
culturali etc.) care limiteaz ă sau împiedic ă realizarea concomi-
tentă a tuturor libert ăților permise de sistem.
Dacă se accept ă că folosirea argoului în comunicare este
reglată de acțiunea unei norme, mai precis de manifestarea unor
constante de uz, atît la nivelul grupului cît și la nivelul individual
al vorbitorului, se poate aprecia c ă identitatea acestui tip de reali-
zare se dezvolt ă mai ales sub aspect semantic, f ără a exclude
particularit ățile de natur ă fonetică sau cele de ordin morfo-
sintactic, generate de randamentul func țional al diverselor asocieri
sintagmatice.
Din acest punct de vedere, revizuirea critic ă a unora din cele
mai importante ipoteze referitoar e la identitatea argoului a avut
rolul de a separa elementele pertinente și valoroase de conside-
rațiile conjuncturale și simplific ările metodologice ocazionale, cu
scopul de a integra într-o concep ție relativ unitar ă diversele opinii
științifice reprezentative pentru evolu ția ideilor referitoare la
identitatea lingvistic ă și la poten țialul expresiv al faptelor de
limbă argotice.
Întrucît una din cele mai impor tante probleme ridicate de
cercetătorii interesa ți de studierea argourilor are în vedere
expresivitatea argotic ă sau, mai precis, valorile stilistice ale
întrebuințării argoului în comunicare, elementul central al lucr ării
este reprezentat de analiza unor realiz ări expresive atît în
comunicarea oral ă cît și în limba scris ă.
Fără să fi avut inten ția de a realiza desc rieri exhaustive, am
considerat oportun ă prezentarea unor modele flexibile de analiz ă
în care valorile expresive ale argoului s ă nu fie supuse unor
distincții rigide și lipsite de relevan ță din perspectiva uzului
lingvistic. Modalitatea de sistematizare a capitolelor î și are
originea în tendin ța de a utiliza o metodolog ie de tip contextual
(analiza conversa ției, analiza pe niveluri, analiza distribu țională,
analiza componen țială, instrumente metodologice preluate din
psiholingvistic ă etc.) care s ă pună în eviden ță valorile stilistice

Observații finale
337
ale convergen țelor și divergen țelor existente în exprimarea oral ă
și în cea scris ă.
Trebuie precizat c ă o serie de probleme legate de utilizarea
argoului în interac țiunea verbal ă au rămas doar enun țate
(potențialul expresiv al unor inova ții ortografice ap ărute în
comunicarea scris ă prin intermediul internetului, valorile stilistice
ale argotismelor în muzica contemporan ă, în arta grafitti etc.), în
vreme ce alte aspecte nu f ăcut obiectul cercet ării de fa ță
(traducerile). Întrebuin țarea argoului în mijloace de informare în
masă este o alt ă temă care fost numai par țial problematizat ă.
Pătrunderea argoului în pres ă este un proces care se afl ă în atenția
mai multor speciali ști. Ar trebui amintite, în acest sens, recentele
monitoriz ări – solicitate de Consiliul Na țional al Audiovizualului
(CNA) – privind întrebuin țarea corect ă a limbii române în
discursul public, unele lucr ări de lexicologie (Stoichi țoiu-Ichim,
2001, 2006) și de stilistic ă (Zafiu, 2001). De altfel, aceast ă temă
de cercetare ar putea constitui obiectul unei cercet ări mono-
grafice, pentru a observa în ce m ăsură presa româneasc ă a
contribuit și contribuie la r ăspîndirea argotismelor, favorizînd,
astfel, dezvoltarea stratului ar gotic comun. De exemplu, în
literatura de specialitate american ă există studii care au ar ătat că
presa a contribuit hot ărîtor la punerea în circula ție a unor crea ții
argotice înc ă din a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, adic ă în
jur de 1880, poate chiar mai devreme (Lumiansky, 1950). Pe
terenul limbii române este edificator faptul c ă primul glosar
amplu de termeni argotici (Scânt ee, 1906) este publicat într-un
cotidian ( Dimineața).
Literatura, filmul și muzica sînt domenii culturale care au
asimilat elementul argotic și care, pentru o judecare adecvat ă a
fenomenului, merit ă a fi cercetate îndeaproape. Admi țînd că
acestea sînt realiz ări firești care pun în lumin ă libertatea de
expresie, ne putem totu și întreba ce factori contribuie la
întrebuințarea argoului în discursul parlamentar, aspect semnalat
de cercet ători (Zafiu, 2007: 191), dar care a șteaptă încă o

Expresivitatea argoului
338
descriere pe m ăsura complexit ății sale. Educa ția fragilă și/sau
lipsa de cultur ă a unor oameni politici converg în dezvoltarea
unui discurs precar, in fuzat, în unele situa ții, cu elemente de
limbaj suburban, introduse în comunicare cu inten ția de dezvolta
note ironice sau parodice, dar care nu fac decît s ă pună în
evidență slăbiciunile de gîndire și de limbaj ale actan ților.
Cuvinte, sintagme și formulări precum abureală1, mînărie2,
ministrul-trombonist3, caterincă și mult fum4, am oprit o gr ămadă
de șmenuri5, pentru a aminti doar o parte infim ă a volumului de
fapte de limb ă colocviale și argotice care apar în declara țiile
politice ale unor parlamentari, ilustreaz ă întrebuin țarea neadecvat ă
a unor fapte de limb ă incompatibile, am spune, cu un model de
discurs parlamentar, motiv pentru care merit ă studiate și, pe cît
posibil, evitate în exprimare.
În altă ordine de idei, cercetarea de fa ță nu se înscrie în seria
de studii care au ca obiect de cerc etare istoria argoului. De altfel,
în plan lexico-sematic, descrierea termenilor argotici din perspec-
tivă diacronic ă sau contrastiv ă presupune erudi ție și grad maxim
de competen ță în rezolvarea unor controverse etimologice, în
clarificarea impactului unor influen țe străine și în identificarea
unor argumente care s ă suplineasc ă lipsa documentelor scrise. În
aceste condi ții, nu este de mirare c ă foarte pu țini cercet ători
occidentali (Noll, 1991; Beie r, 1995; Green, 1986, 1993) au
realizat studii diacronice și numai pentru argourile cu atestare
multisecular ă. În lipsa unui dic ționar istoric al argoului românesc
și a documentelor anterioare secolului al XIX-lea care s ă ateste
existența argoului românesc, studiile de stilistic ă diacronic ă rămîn
în stadiul de deziderat.

1 Ședința Camerei Deputa ților, 28 septembrie 2006.
2 Ședința Camerei Deputa ților, 11 septembrie 2007.
3 Ședința Camerei Deputa ților, 4 martie 2008.
4 Ședința Camerei Deputa ților, 7 martie 2006.
5 Ședința Camerei Deputa ților, 14 noiembrie 2006.

Bibliografie
Agavriloaei, Gh., 1937, „Din argot-ul școlarilor”, în Buletinul
Institutului de Filologie Român ă „Alexandru Philippide” , vol. IV,
Iași, p. 138-150.
Ager, Denis, 1990, Sociolinguistics & Contemporary French ,
Cambridge University Press, New York, Port Chester, Melbourne,
Sydney.
Alonso, Amado, 1942, „The Stylistic Interpretation of Literary Texts”,
în Modern Language Notes , vol. 57, nr. 7 (noiembrie), p. 489-496.
Andersson, Lars Gunnar, Peter Trudgill, 1990, Bad Language ,
Blackwell, Cambridge, Massachusetts.
Armeanu, C., 1937, „Argot ie șean”, în Buletinul Institutului de
Filologie Român ă „Alexandru Philippide” , vol. IV, Ia și, p. 131-
137.
Astaloș, George, 1997, Utopii , Editura Vitruviu, Bucure ști.
Astaloș, George, 2001, Pe muche de șuriu (Cînturi de ocn ă cu
microglosare argotice și desene de Constantin Piliu ță), Editura
Tritonic, Bucure ști.
Ayto, John, J. Simpson, 1996, The Oxford Dictionary of Modern Slang ,
Oxford University Press, London.
Baciu, Miori ța, 1985, „Metafora argotic ă”, în Cercetări de lingvistic ă,
nr. 1, anul XXX, Editura Academiei, Cluj-Napoca, p. 58-66.
Baciu Got, Miori ța, 2006, Argoul românesc: expresivitate și abatere de
la normă, Editura Corint, Bucure ști.
Balaban, Ștefan, 1996, Dicționar de argou englez-român , Editura
Teora, Bucure ști.
Balacciu, Jana, Rodica Chiriacescu, 1978, Dicționar de lingvi ști și
filologi români , Editura Albatros, Bucure ști.
Bally, Charles, 1951, Traité de stilistique française , vol. I, Librairie C.
Klincksieck, Paris.
Banfi, E. et al. , 1992, Il linguaggio giovanile degli anni novanta.
Regole, invenzioni, gioco , Laterza, Roma-Bari.
Baronzi, G., 1872, Limba român ă și tradițiunile ei , Galați.

Expresivitatea argoului
340
Bădescu, Irina, 1966, „Zone stilistice în ciclul Cîntice țigănești de
Miron Radu Paraschivescu”, în Studii de poetic ă și stilistică,
Editura pentru Literatur ă, București, p. 413-422.
Bălan, I.D., 1964, Delimitări critice , Editura pentru Literatur ă,
București.
Beier, Lee, 1995, „Anti-language or jargon? Canting in the English
Underworld in the Sixteenth and Seventeeth Centuries”, în Peter
Burke, Roy Porter (eds.), Languages and jargons , Polity Press,
London.
Belot, Albert, 1986, „L’Argot et le langage populaire”, în Nature et
signification du discours marginalisant. Actes de la Table Ronde
du CRILAUP (Centre de Recherches Ibériques et Latino-
Américaines) , Université de Perpignan, p. 161-179.
Bernstein, B., 1972, „Social Class, Language and Socialization”, în Pier
Paolo Giglioli (ed.), Language and Social Context , Penguin
Books, Harmondsworth, U.K.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina C ălărașu, Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu, Mihaela Manca ș, Gabriela Pan ă Dindelegan, 2001,
Dicționar de științe ale limbii , Editura Nemira, Bucure ști.
Bonnard, Henri, 1971, Articolul ARGOT din Le Grand Larousse de la
langue française , Larousse, Paris, vol. I.
Braddy, Haldeen, 1955, „Narcotic Argot along the Mexican Border”,
American Speech , Columbia University Press, vol. 30, nr. 2, p. 84-
90.
Burgos, Jean, 1988, Pentru o poetic ă a imaginarului , Editura Univers,
București.
Burke, Peter, Roy Porter (eds.), 1995, Languages and Jargons.
Contributions to a Social History of Language , Polity Press,
Cambridge, UK.
Calvet, Louis-Jean, 1994, L’Argot , Presses Universitaires de France,
Paris.
Calvet, Louis-Jean, 1991, „L’argot comme variation diastratique,
diatopique et diachronique (autour de Pierre Guiraud)”, în Denise
Francois-Geiger, Jean-Pierre Goudaillier (eds.), Langue
Française. Parlures argotiques , nr. 90, mai, Larousse, Paris, p.
40-53.

Bibliografie
341
Calvet, Louis-Jean, 2003, „L’Argot et la «langue des linguistes». Des
origines de l’argotologie aux sile nces de la linguistique”, în
Marges linguistiques. Argots, «f rançais populaires» , et langues
populaires , nr 6, noiembrie, www.marges-linguistiques.com.
Caracostea, D., 2000, Expresivitatea limbii române , Editura Polirom,
Iași.
Carter, Ronald, 2004, Language and Creativity , Routledge, London.
Călinescu, G., 1966, Studii și cercetări de istorie literar ă, Editura
Tineretului, Bucure ști.
Călinescu, Matei, 2007, A citi, a reciti. C ătre o poetic ă a (re)lecturii ,
Editura Polirom, Ia și.
Câmpeanu, Eugen, 1975, Substantivul. Studiu stilistic , Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București.
Cârstean, Svetlana, 2001, „Între imagina ție și rigoare (I-II). Interviu cu
Dan Lungu”, în Observator cultural , nr. 99-100.
Chafe, Wallace, Deborah Tannen, 1978, „The Relation between
Written and Spoken Language”, Annual Review of Anthropology ,
vol. 16, p. 383-407.
Chambers, J.K., 2003, Sociolinguistic theory , Second Edition,
Blackwell Publishers, London.
Chapman, Robert L., 1987, „Preface”, în New Dictionary of American
Slang , Macmillan, London, p. vii-xv.
Chelaru, Gr., 1937, „Din limbajul mahalalelor”, în Buletinul Institutului
de Filologie Român ă „Alexandru Philippide” , vol. IV, Ia și, p.
102-131.
Cioculescu, Șerban, 1942, „Miron Paraschivescu, Cîntice de lume”, în
Aspecte lirice contemporane , Casa Școalelor, Bucure ști, p. 270-
273.
Ciompec, Georgeta, 1985, Morfosintaxa adverb ului românesc –
sincronie și diacronie , Editura Științifică și Enciclopedic ă,
București.
Clark, Thomas L., 1986, „Cheating terms in cards and dice”, American
Speech , Columbia University Press, vol. 61, nr. 1, p. 3-32.
Cohen, Jean, Le haut langage , Flammarion, Paris, 1979.
Colin, Jean-Paul, Jean-Pierre Mével, Christian Leclère, 2002,
Dictionnaire de l’argot français et de ses origines , Larousse,
Paris.

Expresivitatea argoului
342
Coman, Lupu, 1972, „Observa ții asupra argoului studen țesc”, în Limbă
și literatur ă, nr. 3, p. 349.
Constantinescu, C ătălin, Ioan Constantin Lihaciu, Ana-Maria Ștefan,
2007, Dicționar de literatur ă comparat ă, Editura Universit ății
„Alexandru Ioan Cuza”, Ia și.
Corti, Maria, 1981, Principiile comunic ării literare , Editura Univers,
București.
Coseriu, Eugenio, 2001, L’homme et son langage . Textes réunis par H.
Dupuy-Engelhardt, J.-P. Durafour et F. Rastier, Éditions Peeters,
Louvain-Paris-Sterling, Virginia.
Coșeriu, Eugen, 1992-1993, Prelegeri și conferin țe, în Anuar de
lingvistică și istorie literar ă, Tomul XXXIII, Editura Academiei,
Iași.
Coșeriu, Eugeniu, 1994, Lingvistic ă din perspectiv ă spațială și
antropologic ă, Editura Știința, Chișinău.
Coșeriu, Eugenio, 1995, Introducere în lingvistic ă, Editura Echinox,
Cluj.
Coșeriu, Eugeniu, 1996, Lingvistic ă integrală. Interviu cu Eugeniu
Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Funda ției
Culturale Române, Bucure ști.
Coșeriu, Eugeniu, 1997, Sincronie, diacronie și istorie. Problema
schimbării lingvistice , Editura Enciclopedic ă, București.
Coșeriu, Eugeniu, 1999, Introducere în lingvistic ă, ediția a II-a, Editura
Echinox, Cluj.
Coșeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului și lingvistica general ă. Cinci
studii , Editura Enciclopedic ă, București.
Cota, V., 1936, Argotul apa șilor. Dic ționarul limbii șmecherilor ,
Editura Tiparul Românesc, Bucure ști.
Coteanu, 1973, Stilistica func țională a limbii române. Stil, stilistic ă,
limbaj , vol. I, Editura Academiei, Bucure ști.
Coteanu, Ion (ed.), 1998, Crestoma ție de lingvistic ă generală, Editura
Fundației „România de Mîine”, Bucure ști.
Coteanu, Ion, I. D ănăilă, 1970, Introducere în lingvistica și filologia
româneasc ă, Editura Academiei, Bucure ști.
Creța, Zorela, 1967, „Sufixele peiorative”, în Studii și materiale
privitoare la formarea cuvintelor în limba român ă, vol. IV,
Editura Academiei, Bucure ști, p. 177-194.

Bibliografie
343
Croitoru-Bobârniche, Nina, 1996, Dicționar de argou al limbii române ,
Editura Arnina, Slatina.
Crystal, David, 1985, Linguistics , Penguin Books, London.
Crystal, David, 2006, Language and the internet , Cambridge University
Press.
Dauzat, Albert, 1917, Les argots des métiers franco-provençaux , A.
Colin, Paris.
Dauzat, Albert, 1918, L’Argot de la guerre d’après une enquête auprès
des officiers et soldats , Librairie Armand Colin, Paris.
Dauzat, Albert, 1929, Les Argots. Caractères, évolution, influence.
Librairie Delagrave, Paris.
Dictionnaire de l’argot , 1990, Larousse, Paris.
Dicționarul explicativ al limbii române , (DEX), 1975, Editura
Academiei, Bucure ști.
Dimitrescu, Florica, 1958, Locuțiunile verbale în limba român ă,
Editura Academiei, Bucure ști.
Dobrescu, Al.V., 1938, Argotul , București.
Dragomirescu, Gh.N., 1995, Mică enciclopedie a figurilor de stil ,
Editura Științifică, București.
Ducrot, Oswald, Jean-Marie Schaeffer, 1996, Noul dic ționar
encicplopedic al științelor limbajului , Editura Babel, Bucure ști.
Dumas, Bethany K., Jonathan Lighter, 1978, „Is Slang a Word for
Linguists?”, American Speech , 53, nr. 1, Spring, p. 5-17.
Dumitrescu, Dan, 1998, Dicționar de argou francez-român , Editura
Teora, Bucure ști.
Eble, Connie, 1996, Slang & sociability: in-group language among
college students , Chapel Hill, University of North Carolina.
Eco, Umberto, 1996, Limitele interpret ării, Editura Pontica, Constan ța.
Eminescu, Mihai, Poezii , vol. I-III, edi ție critică realizată de D.
Murărașu, Editura Minerva, Bucure ști, 1982.
Fishman, J.A., 1972, „The sociology of language”, în Pier Paolo
Giglioli (ed.), Language and Social Context , Penguin Books,
Harmondsworth, U.K.
Flexner, Stuart Berg and Harold Wentworth, 1965, „Preface”, în The
Dictionary of American Slang , Crowell, New York.

Expresivitatea argoului
344
Florea-Rari ște, D., 1938, „Din limbajul școlarilor (studen ți și elevi)”, în
Buletinul Institutului de Filologie Român ă „Alexandru
Philippide” , vol. V, Ia și, p. 194-229.
François, Denise, 1968, „ Les argots ”, în André Martinet (coord.), Le
langage , Encyclopédie de la Pléiade, vol. XXV, Éditions
Gallimard, Paris.
François-Geiger, Denise, 1991, „Pa norama des argots contemporains”,
în Denise Francois-Geiger, Jean-Pierre Goudaillier (eds.), Langue
Française. Parlures argotiques , nr. 90, mai, Larousse, Paris, p.
5-10.
Frâncu, Constantin, 1999, Curente și tendințe în lingvistica secolului
nostru , Casa Editorial ă Demiurg, Ia și, 1997.
Frâncu, Constantin, 2005, Evoluția reflecțiilor privind limbajul din
Antichitate pîn ă la Saussure , Casa Editorial ă Demiurg, Ia și.
Frosin, Constantin, 1996, Dicționar de argou francez-român , Editura
Nemira, Bucure ști.
Gafița, Mihai, Tiberiu B ănulescu, 1964, Scriitori români contemporani ,
Comitetul de Stat pentru cultur ă și artă, Consiliul a șezămintelor
culturale, Bucure ști, p. 241-244.
García Lorca, Federico, 1986, Carte de poeme , traducere și comentarii
de Darie Nov ăceanu, Editura Univers, Bucure ști.
Geeraerts, Dirk, 2009, Theories of lexical semantics , Oxford University
Press.
Genette, Gerard, 1978, Figuri , Editura Univers, Bucure ști.
Genette, Gerard, 1994, Introducere în arhitext , Editura Univers,
București.
Gennep, Arnold Van, 1996, Riturile de trecere , Editura Polirom, Ia și.
Gibbs Jr., Raymond, 1994, The Poetics of Mind , Cambridge University
Press, U.K.
Gold, Robert S., 1957, „The vernacular of the jazz world”, American
Speech , Columbia University Press, vol. 32, nr. 4, p. 271-282.
Gore, Willard C., 1896, „Notes on Slang”, în Modern Language Notes ,
vol. 11, no. 7 (noiembrie), p. 193-198.
Goudaillier, Jean-Pierre, 1997, Comment tu tchatches! , Maisonneuve et
Larose, Paris.
Graur, Al. (coord.), 1971, Tratat de lingvistic ă generală, Editura
Academiei, Bucure ști.

Bibliografie
345
Graur, Alexandru, 1954, Încercare asupra fondului principal lexical al
limbii române , Editura Academiei, Bucure ști.
Green, Jonathon, 1986, The Slang Thesaurus , Elm Tree Books,
London.
Green, Jonathon, 1992, The Macmillan Dictionary of Contemporary
Slang , Macmillan, London.
Green, Jonathon, 1993, Slang Down the Ages. The historical
development of slang , Kyle Cathie Limited, London.
Grigurcu, Gheorghe, 1996, „Efectul M.R.P.”, în România literar ă, nr.
40/ 9 octombrie, p. 3-5.
Guiraud, Pierre, 1958, L’argot , Presses Universitaires de France, Paris.
Gumperz, John, J., 1975, „Comunitatea de vorbire”, în Dumitru
Chițoran, Liliana Ionescu Rux ăndoiu, Sociolingvistica , Editura
Didactică și Pedagogic ă, București.
Gumperz, John, 1972 „The speech community” în Pier Paolo Giglioli
(ed.), Language and Social Context , Penguin Books, U.K.
Guțu-Romalo, Valeria, 1981, „Argoul și limba vorbit ă”, în România
liberă (25 aprilie).
Guțu-Romalo, Valeria, 2002, Corectitudine și greșeală. Limba român ă
de azi, Editura Humanitas, Bucure ști.
Hagemann, E.R., 1982, „A 1926 Glossary of Criminal Argot”,
American Speech , Columbia University Press, vol. 57, nr. 4, p.
260-263.
Hoarță-Cărăușu, Lumini ța, 2004, Pragmalingvistic ă. Concepte și
taxinomii , Editura Cermi, Ia și.
Hughes, Geoffrey, 1991, Swearing: a social history of foul language,
oaths and profanity in English , Blackwell, Oxford, UK,
Cambridge, USA.
Hummon, David M., 1994, „College Slang Revisited: Language,
Culture and Undergraduate Life” în The Journal of Higher
Education , vol. 65, nr. 1 (ian. -feb.), p. 75-98.
Iliescu, Maria, Lucia Wald, 1981, Lingvistica modern ă în texte , Editura
Universității din Bucure ști.
Ionescu-Rux ăndoiu, Liliana, 1978, „Normele lingvistice și unele aspecte
ale analizei stilistice a textului literar”, în Limbă și Literatur ă, nr. 4,
București.

Expresivitatea argoului
346
Ionescu-Rux ăndoiu, Liliana 1995, Conversa ția: structuri și strategii ,
Editura All, Bucure ști.
Iordan, Iorgu, 1934, „Programul nostru”, în Buletinul Institutului de
Filologie Român ă „Alexandru Philippide” , vol. I, Ia și, p. 3-18.
Iordan, Iorgu, 1962, Lingvistica romanic ă. Evoluție. Curente. Metode ,
Editura Academiei, Bucure ști.
Iordan, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române , Editura Științifică,
București.
Irimia, Dumitru, 1979, Limbajul poetic eminescian , Editura Junimea,
Iași.
Irimia, Dumitru, 1986, Curs de lingvistic ă general ă, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Ia și.
Irimia, Dumitru, 1986, Structura stilistic ă a limbii române
contemporane , Editura Științifică și Enciclopedic ă, București.
Irimia, Dumitru, 1997, Gramatica limbii române , Editura Polirom, Ia și.
Irimia, Dumitru, 1997, Morfo-sintaxa verbului românesc , Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Ia și.
Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistic ă, Editura Polirom, Ia și.
Istrate, G., 1944-1945, „No țiunea «femeie stricat ă» și terminologia
animală”, în Buletinul Institutului de Filologie Român ă
„Alexandru Philippide” , vol. XI-XII, Ia și, p. 471-497.
Ivănescu, G., 2000, Istoria limbii române , Editura Junimea, Ia și.
Jakobson, Roman, 1964, „Lingvistic ă și poetică”, în Probleme de
stilistică, Editura Științifică, București, p. 83-125.
Jay, Timothy, 1992, Cursing in America: a psycholinguistic study of
dirty language in the courts, in the movies, in the schoolyards, and
on the streets , John Benjamins, Amsterdam, Philadelphia.
Karhu, Carolyn G., 1988, „Tennessee Prison Talk”, American Speech ,
Columbia University Press, vol. 63, nr. 2, p. 125-136.
Lakoff, George, Mark Johnson, 1980, Metaphors We Live By , The
University of Chicago Press, Chicago-London.
Lannoy, William C. de, Elizabeth M asterson, 1952, „Teen-age Hophead
Jargon”, American Speech , Columbia University Press, vol. 27, nr. 1,
p. 23-31.
Lara, Luis Fernando, 1983, „Le c oncept de norme dans la théorie
d’Eugenio Coseriu” în Édith Bédard și Jacques Maurais (coord.),

Bibliografie
347
La norme linguistique , Conseil de la langue française et Éditions
Le Robert, Québec, Paris.
Lăzăreanu, Barbu, 1975, Cu privire la me șteșugarii cuvintelor , Editura
Minerva, Bucure ști.
Lefkowitz, Natalie, 1991, Talking backwards, Looking forwards. The
French Language , Game Verlan, Gunter Narr Verlag, Tübingen.
Lighter, J. E., 1994, Historical Dictionary of American Slang , vol. I,
Random House, New York.
Lipka, L., 2002, English Lexicology , Gunter Narr Verlag, Tübingen.
Lumiansky, R.M., 1948, „Opium Argot: New Orleans, 1887”,
American Speech , Columbia University Press, vol. 23, nr. 3-4, p.
245-247.
Lumiansky, R.M., 1950, „New Orleans Slang in the 1880s”, American
Speech , Columbia University Press, vol. 25, nr. 1, p. 28-40.
Lungu, Dan, 2003, Cartografii în tranzi ție, Editura Liternet,
www.liternet.ro
Lungu, Dan, 2003, Proză cu amănuntul , Editura Cronica, Ia și.
Lungu, Dan, 2005, Băieți de gașcă, Editura Polirom, Ia și.
Lupu, Coman, 1972, „Observa ții asupra argoului studen țesc”, în Limbă
și Literatur ă, XVII, nr. 3, p. 349-351.
Lupu, Coman, 1995, „Miron Radu Paraschivescu și Federico García
Lorca”, în Luceafărul, nr. 3 (25 ianuarie), p. 12-13.
Makkai, Adam, 1972, Idiom Structure in English , Mouton, The Hague,
Paris.
Marcu, Florin, Constant Maneca, 1986, Dicționar de neologisme , ediția
a III-a, Editura Academiei, Bucure ști.
Marin, Vitalie, 2006, Stilistica verbului românesc , Editura Tehnica-
Info, Chișinău.
Mátételkiné Holló, Magdolna, 2002, „La créativité lexicale de l’argot
policier et criminel français”, în Études Romanes de Budapest ,
Programme Doctorale de Linguistique Romane de l’Université
Eötvös Loránd, Budapesta, p. 87-101.
Mátételkiné Holló, Magdolna, 2004, „Les figures de l’argot criminel”,
în Actes des 4es Journées d’études françaises , Szerk. T. Őrsi (ed.),
Acta Academiae Paedagogicae Agriensis , XXX, Eger, p. 169-178.
Maurer, David W., 1981, Language of the Underworld , Lexington,
University Press of Kentucky.

Expresivitatea argoului
348
Maurer, David W., Allan W. Futrell, 1982, „Criminal Monickers”,
American Speech , Columbia University Press, vol. 57, nr. 4, p.
243-255.
Méla, Vivienne, 1997, „Verlan, 2000”, în Henri Boyer (ed.), Langue
française. Les mots des jeunes. Observations et hypothèses , nr.
114, iunie, Larousse, Paris, p. 16-35.
Michel, Francisque, 1856, Études de philologie comparée sur l’argot et
sur le idiomes analogues parlés en Europe et en Asie , Librairie de
Firmin Didot, Paris.
Miclău, Paul, 1971, „Stilurile limbii”, în Tratat de lingvistic ă generală,
Editura Academiei, Bucure ști, p. 369-398.
Moise, Ion, 1982, „Note de argou militar”, în Limba român ă, nr. 1
(ianuarie-februarie), p. 33-39.
Moon, Rosamund, 1998, Fixed Expressions and Idioms in English. A
Corpus-Based Approach , Clarendon Press, Oxford, UK.
Morris, Charles, 1946, Signs, Language and Behavior , Prentice Hall,
New York.
Nedelcu, Isabela, 2002, „Utilizarea substantivelor defective de num ăr în
limba român ă actuală”, în Aspecte ale dinamicii limbii române
actuale (coord. Gabriela Pan ă Dindelegan), Bucure ști, Editura
Universității din Bucure ști, p. 105-116.
Neț, Mariana, 1989, O poetică a atmosferei , Editura Univers, Bucure ști.
Nica, Elena, 2003, „Considera ții sociologice pe marginea rezultatelor
monitoriz ării CNA privind folosirea limbii române în
audiovizual”, www.cna.ro
Niceforo, Alberto, 1912, Le genie de l’argot , Mercure de France, Paris.
Noll, Volker, 1991, Die fremdsprachlichen Elemente im franzözischen
Argot , Peter Lang Verlag, Frankfur t am Main, Bern, New York,
Paris.
Norrick, Neal, 2000, Conversational Narrative: Storytelling in
Everyday Talk , John Benjamins, Amsterdam.
Orășanu, T., 1861, Întemnițările mele politice , Tipografia na țională,
București.
Panaitescu, Val. (coord.), 1994, Terminologie poetic ă și retorică,
Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”, Ia și.
Paraschivescu, Miron Radu, 1969, Cîntice țigănești, Editura
Tineretului, Bucure ști.

Bibliografie
349
Paraschivescu, Miron Radu, 1994, Jurnalul unui cobai , Editura Dacia,
Cluj.
Partridge, Eric, 1950, Slang Today and Yesterday: With a Short
Historical Sketch; and Vocabularies of English, American and
Australian Slang Routledge & Kegan Paul/Macmillan London.
Patton, Frederick R., 1980, „Expressive Means in Russian Youth
Slang”, în The Slavic and East European Journal , vol. 24, nr. 3, p.
270-282.
Patton, Frederick R., 1990, „Soviet Research on Substandard Speech”,
în Margaret H. Mills (ed.), Topics in Colloquial Russian, Peter
Lang, New York, p. 143-156.
Petre, Mihai, 1978, „Noi contribu ții la studiul argoului studen țesc” în
Limba român ă, nr. 5 (septembrie-octombrie), p. 489-494.
Plett, Heinrich F., 1983, Știința textului și analiza de text , Editura
Univers, Bucure ști.
Rastier, François, 1997, Meaning and Textuality , University of Toronto
Press, Toronto, Buffalo, London.
Richter, Alan, 1987, The Language of Sexuality , McFarland &
Company, Inc., Jefferson, North Carolinaand London.
Ricoeur, Paul, 1984, Metafora vie , Editura Univers, Bucure ști.
Riffaterre, Michael, 1971, Essais de stilistique structurale ,
Flammarion, Paris.
Sainéan, Lazare, 1905, La création métaphorique en français et en
roman. Images tirées du monde des animaux domestiques. Le chat, Beihefte zur Zeitschrift für Romanische Philologie, Dr.
Gustav Gröber (Hsrg.), 1. Heft, Verlag von Max Niemeyer, Halle.
Sainéan, Lazare, 1907, La création métaphorique en français et en
roman. Images tirées du monde des animaux domestiques. Le chien et le porc , Beihefte zur Zeitschrift für Romanische
Philologie, Dr. Gustav Gröber (Hsrg.), 10. Heft, Verlag von Max
Niemeyer, Halle.
Sainéan, Lazare, 1907, L’argot ancien (1455-1850), Honoré Champion
Éditeur, Paris.
Sainéan, L., 1912, Les sources de l’argot ancien , 2 vol., Honoré et
Edouard Champion Éditeurs, Paris.
Sainéan, L., 1915, L’Argot des Tranchées d’après les Lettres des Poilus
et les Journaux du Front , E. de Boccard Éditeur, Paris.

Expresivitatea argoului
350
Saussure, Ferdinand de, 1998, Curs de lingvistic ă generală, Editura
Polirom, Ia și.
Scântee, V., 1906, „ Șmechereasca”, în Dimineața (21 noiembrie).
Simuț, Ion, 1996, „Miron Radu Paraschiv escu – eretic sau cabotin?”, în
România literar ă, nr. 34 (28 august), p. 12-14.
Slama-Cazacu, Tatiana, 1999, Psiholingvistica – o știință a comunic ării,
Editura All, Bucure ști.
Slave, Elena, 1959, „Delimitarea argoului”, în Probleme de lingvistic ă
generală, vol. I, Editura Academiei, Bucure ști.
Slușanschi, Dan, 1971, „Studiul vocabul arelor speciale (Probleme de
metodă)”, în Studii și cercetări lingvistice , nr. 6, p. 587-593.
Smitherman, Geneva, 1997, „«Th e Chain Remain the Same»:
Communicative Practices in the Hip Hop Nation”, Journal of
Black Studies , vol. 28, nr. 1, p. 3-25.
Sollers, Philippe, 1980, „Nivelurile semantice ale unui text modern”, în
Pentru o teorie a textului , antologie “Tel Quel” 1960-1971,
Editura Univers, Bucure ști, p. 273-282.
Sourdot, Marc, 1991, „Argot, jargon, jargot”, în Denise Francois-
Geiger, Jean-Pierre Goudaillier (eds.), Langue Française.
Parlures argotiques , nr. 90, mai, Larousse, Paris, p. 13-28.
Spitzer, Leo, 1970, Études de style , Gallimard, Paris.
Stalin, I.V., 1951, Marxismul și problemele lingvisticii , Editura
Partidului Muncitoresc Român, Bucure ști.
Stein, André L., 1974, L’Ecologie de l’Argot ancien , A.G. Nizet, Paris.
Stenström, Anna-Brita, 1994, An Introduction to Spoken Interaction ,
Longman, London.
Stenström, Anna-Brita, Gisle Andersen, Kristine Hasund, 2002, Trends
in teenage talk: Corpus compilation, analysis and findings , John
Benjamins, London & New York.
Stoica, Sorin, 2005, O limbă comună, povestiri, Editura Polirom, Ia și.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale ,
Editura All, Bucure ști, p. 119-156.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006, Creativitate lexical ă în româna
actuală, Editura Universit ății din Bucure ști.
Szabó, Dávid, 2001, „Les emprunts argotiques: analyse contrastive du
procédé d’après un corpus d’argot hongrois”, în Revue d’Etudes
Françaises , nr. 6, p. 147-159.

Bibliografie
351
Szabó, Dávid, 2002, „La place de l’em prunt dans l’argot de Budapest”,
în La Linguistique , Revue de la Société International de
Linguistique Fonctionelle, vol. 38 [2002/1], Paris, p. 113-127.
Șăineanu, Laz ăr, 1999, Încercare asupra semasiologiei limbei române .
Studii istorice despre tranzi țiunea sensurilor , Editura de Vest,
Timișoara.
Șerban, Vasile, Ivan Evseev, 1978, Vocabularul românesc contemporan ,
Editura Facla, Timi șoara.
Tandin, T., 1993, Limbajul infractorilor , Editura Paco, Bucure ști.
Tannen, Deborah Frances, 1979, Processes and Consequences of
Conversational Style , University of California, Berkeley.
Thorne, Tony, 1997, „Introduction”, în Dictionary of Contemporary
Slang , Bloomsbury, London, p. iii-viii.
Timroth, Wilhelm von, 1986, Russian and Soviet Sociolinguistics and
Taboo Varieties of the Russian Language (Argot, Jargon, Slang
and „Mat”) , Otto Sagner Verlag, München.
Todorov, Tzvetan, 1975, Poetica. Gramatica Decameronului , Editura
Univers, Bucure ști.
Toolan, Michael, 2001, Narrative. A Critical Linguistic Introduction ,
Routledge, London & New York.
Troubridge, St. Vincent, 1946, „Some notes on Rhyming Slang”,
American Speech , Columbia Universi ty Press, vol. 21, nr. 1, p. 45-47.
Ungerer, Friedrich, Ha ns-Jorg Schmid, 1997, An Introduction to
Cognitive Linguistics , Longman, London & New York.
Uritescu, Dorin N., 1993, De la chio șcari la vesternizare. Mic dic ționar
de termeni actuali , Editura Humanitas, Bucure ști.
Vasiliu, Al., 1937, „Din argoul nostru”, în Grai și suflet , revista
Institutului de Filologie și Folclor, nr. VII, Atelierele SOCEC &
Co., S.A., Bucure ști.
Vendryes, J., 1939, Le Langage. Introduction linguistique à l’histoire ,
Éditions Albin Michel, p. 288-349.
Verdelhan-Bourgade, Michèle, 1991, „Procédés sémantiques et
lexicaux en français branché”, în Denise Francois-Geiger, Jean-
Pierre Goudaillier (eds.), Langue Française. Parlures argotiques ,
nr. 90, mai, Larousse, Paris, p. 65-80.
Vianu, Tudor, 1968, Studii de stilistic ă, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București.

Expresivitatea argoului
352
Volceanov, Anca, George Volceanov, 1998, „Argumentul autorilor”, în
Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române , Editura
Livpress, Bucure ști, p. 14-16.
Volceanov, George, Dolores Anca Doca, 1995, Dicționar de argou al
limbii engleze , Editura Nemira, Bucure ști.
Walter, Henriette, 1991, „Où commenc ent les innovations lexicales?”,
în Denise Francois-Geiger, Jean-Pierre Goudaillier (eds.), Langue
Française. Parlures argotiques , nr. 90, mai, Larousse, Paris, p.
53-65.
Wardhaugh, Ronald, 1993, Investigating Language. Central Problems
in Linguistics , Blackwell, Oxford, UK & Cambridge, USA.
Wright, Peter, 1981, Cockney Dialect and Slang , Batesford, London.
Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistic ă în româna actual ă, Editura
Universității București.

În aceeași colecție au apărut:
Eugeniu Co șeriu, Omul și limbajul s ău. Studii de filozofie a limbajului, teorie a
limbii și lingvistic ă generală
Carmen-Gabriela Pamfil, Timotei Cipariu – lingvist și filolog