Prefață de Gabriel Dimisianu [629981]

1

MARIN PREDA
IMPOSIBILA
ÎNTOARCERE
Prefață de Gabriel Dimisianu
Referințe critice de Cătălin Sturza
Tabel cronologic de Teodora Dumitru
Textul actualei ediții este reprodus după
Marin Preda, Imposibila întoarcere ,
ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Cartea Românească,
București, 1972
2

CUPRINS
IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
REFLECȚII ASUPRA PREZENTULUI
REFLECȚII ASUPRA VIITORULUI
DESPRE EVAZIONISM, LITERAR ȘI SOCIAL
FATALITATEA RELAȚIEI
IATĂ ȚĂRANUL!
CĂRȚILE DEASUPRA APEI
NEOBOSITA INVENTIVITATE A TIPULUI INFECT
SPIRITUL PRIMAR AGRESIV ȘI SPIRITUL REVOLUȚIONAR
SCRIITORUL ȘI MARILE SEISME
CÂȚI OAMENI CUNOAȘTEM?
PERSPECTIVA DE A DEVENI MORALIST
COMPROMISUL CU PRIETENI
COMPROMISUL CU IDEILE
OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII (I)
OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII (II)
OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII (III)
UN SEMN DE ÎNTREBARE
DESPRE ACTUALITATEA LUI I.L. CARAGIALE
CE NE SPUNE ORION?
CIUDATELE OBICEIURI ALE BUCUREȘTENILOR
SADOVEANU, SAU PLĂCEREA DE A SCRIE
UN COȘMAR
BĂTRÂNUL ÎNVĂȚĂTOR
ȘERPI PE HÂRTIE
3

UN NOU SCRIITOR
FARMECUL UITAT AL TEATRULUI
AGRESIVITATEA LA VOLAN
CITITORUL NEÎNFRÂNT
SOCIETATEA AGRARĂ ȘI UMANISMUL
CÂȚI OAMENI NE VOR HRĂNI
UTOPIE MODERNĂ
ORA DESPĂRȚIRII DE UN PRIETEN
UN CETĂȚEAN CARE SCRIE
SPERIETORI DE CIORI
CONFESIUNI
UN ÎNVĂȚĂTOR CIUDAT
MAREA CĂLĂTORIE
FALSUL LIBRAR
FUSESERĂ ACOLO EXAMENELE MAI GRELE?
STÂLPUL DE FOC IMAGINAR
PROFESORII
O ORĂ DE ISTORIE
VIOLENȚA
DESPĂRȚIREA NEȘTIUTĂ
REFLECȚII RISIPITE
TEMA POVESTITORULUI
IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
CUM AM SCRIS „RISIPITORII”
FĂCĂTORII DE CUVINTE
ADEVĂR ȘI ÎNCHIPUIRE
ÎNSUȘIRE PIERDUTĂ
CUM SCRIEM
CÂND SCRIEM CEA MAI BUNĂ CARTE
4

CONTRIBUȚIE DE ISTORIE LITERARĂ
RISCUL SCRIITORULUI ȘI AL CITITORULUI SĂU
NOUTATEA TIPURILOR UMANE
DESPRE „INTRUSUL”
DESPRE TEATRU
POLEMICA
CIRCUITUL UNIVERSAL
CREAȚIE ȘI MORALĂ
CE VOM CITI MÂINE?
CĂRȚI ȘI EROI
SCRIITORUL ȘI CUVÂNTUL
CRONOLOGIE
PREFAȚĂ
FLORIN MUGUR ÎN DIALOG CU MARIN PREDA
REFERINȚE CRITICE
5

IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
6

REFLECȚII ASUPRA PREZENTULUI
În zilele noastre, o țară în care locuitorul ei câștigă mai
puțin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreț țară
subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui
inteligență nu răspunde la un anumit test că e întârziat
mintal! Cine a hotărât să fie numite astfel majoritatea
popoarelor lumii? Și cine a decis ca suta asta de dolari să
devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare
înainte de apariția acestei sute de dolari oamenii nu trăiau
fericiți?
Un poet spaniol din generația mea, pe care l-am cunoscut
fugitiv aici, la noi, avea fruntea încrețită de o neliniște și o
indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru
totdeauna. Ședea la masă și abia se atingea de felurile de
mâncare, în timp ce colegii săi români, spre a nu-și dezminți
latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca și când ar
fi vrut să spună că alții au motivele lor să-și încrețească
frunțile, în timp ce noi le „aranjăm” pe toate și n-avem de ce
să ne îngrijorăm. Recunosc că filosofia asta nu e lipsită de
temei, deși ar trebui puțin reconsiderată. „Aranjarea” asta ne
costă, în momentele de răscruce, vieți omenești. Asta nu mai
e „aranjament”, ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un
eseu filosofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să
7

ocolească denumirea dezastrelor și să facă haz de necaz. Da,
așa este. Numai că pe spinarea acestei filosofii unii dintre noi
am prins obiceiul să facem haz și când nu e cazul, și atunci
când treburile ne așteaptă și gunoiul s-a adunat maldăr la
ușă și nu mai putem ieși din casă. Ce mai e de râs într-o
asemenea situație?
Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o
grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe
care o pun adesea străinilor: care e situația țăranilor din țara
lor? Domnule, eu sunt țăran de origine și vara asta am
petrecut-o la ai mei. Sunt indignat: nu-i mai recunosc, își
pierd demnitatea. Mândria lor… își pierd mândria! Nu mai
muncesc ca să-și câștige existența, ci ca să-i întrețină pe
străini… Să câștige dolari! Citesc în presă că își oferă la cele
mai scăzute prețuri din lume camerele lor, peisajele lor,
potecile și mormintele lor. Își dărâmă frumoasele lor case și
construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri…
infame hoteluri… birturi și industrii, pentru ca posesorii de
dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor
și să mai vină și la anu’.. Sunt revoltat, domnule… Sunt gonit
din propria mea țară… Sunt un om fără țară, n-am unde să
mă mai duc…”
Și poetul spaniol se opri din vorbit și expresia chipului său
deveni tragică. O simpatie adâncă mă năpădi pentru el, cu
toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era și
ceva din exagerarea donchișotescă a vestitului hidalgo, și
încercai deci să-l aduc pe terenul realităților. „Domnule, îi
spusei, înțeleg că o mare rușine s-a abătut asupra plaiurilor
dumneavoastră natale. În schimb, puteți fi mândri că ați
scăpat în felul acesta de o altă rușine, poate mai mare: nu
mai sunteți subdezvoltați. Am citit recent că Spania a depășit
8

nivelul fatal și a intrat în rândul țărilor ai căror locuitori
câștigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Ați
câștigat! Sunteți dezvoltați! Victorie! Rușinea a fost spălată.
Mândria spaniolă…”
Dar tragicul poet, după ce mă ascultase câteva clipe și
pesemne dându-și seama că i se cântă același cântec pe care
îl auzise și răsauzise până la saturație, își întoarse privirea în
sine și încetă să mai fie atent la spusele mele.
9

REFLECȚII ASUPRA VIITORULUI
Astăzi, fiul meu (șase luni!) a vrut să mănânce globul
pământesc. Cititorul să fie liniștit, nu voi divulga cu ajutorul
literaturii viața intimă a băiatului, scriindu-i rânduri „pentru
adormit”, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu” etc.
Întâi, pentru că ignoranța e o stare care trebuie trăită la
vârsta necesară, ca o protecție împotriva a tot ce o poate lua
înaintea experienței, adică a inteligenței precoce. Și apoi,
libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpânește
când privim cerul și pădurile, numai în anonimat țâșnește
parcă atât de copleșitor din ființa noastră. Asta nu înseamnă,
firește, că neanonimii sunt înlănțuiți, ci doar că ei au,
vorbind în jargon științific, o genă de adaptare în plus la o
anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are,
de ce să-l nenorociți atentând la anonimatul lui, în care el e
stăpân fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un
transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator care înfige în
moloz cu zgomot și manevre julverniene dinții cupei uriașe de
metal pe care o manevrează de sus, sau un tânăr inginer
monteur, care așteaptă un tren cu piese împachetate, fără
viață, cărora el urmează să le găsească subtilele ghiventuri,
să le îmbuce și să facă astfel să apară, strălucitoare de
frumusețe și de putere, turbina și generatorul de curent care
10

va lumina orașul – ce-și poate dori mai mult un părinte
pentru fiul său?
Așa gândim, noi, părinții! Dar ce vor gândi ei, copiii, când
vor fi în stare să gândească? m-am întrebat văzându-l cum se
uită, cu o expresie de încântare extremă, spre globul
pământesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl
atrăgeau și a întins mâinile spre el. Cred și eu, am gândit, e
frumos pământul nostru, culorile lui sunt adevărate, nu e
nicio iluzie, ne place și nouă, nu numai ție. Și i l-am dat să
văd ce face cu el. L-a apucat foarte strâns în brațe și, odată
luat în posesie, după câteva clipe în care uimirea lui s-a
întors înapoi de unde ieșise, l-a dus la gură și a vrut să
muște din el.
Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va
împinge să ajungi un cuceritor. Pământul nostru nu e nici de
luat în posesie de o singură persoană și nici de înfipt dinții în
el și de mâncat. Mai trebuie și la alții, nu e numai al tău!
Și i-am luat, enervat, globul nostru terestru din brațe. Da,
mi-am zis, dar când va fi cu adevărat pe mâna lor, ce vor face
din el? Unii se mândresc în mod stupid văzându-i pe copii
jucându-se de-a rachetele și de-a cosmodroamele, zicând că
vor face și vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare
ispravă, ca și când isprava asta n-am fi început-o noi, și ca și
când nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gândim
dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, și dacă
nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noștri,
să răspundă la el și să oprească energic, dacă asta va fi
concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii
nu știm de către cine și ne turbură mințile.
Degeaba citește un posesor de automobil că, în frumoasa
dimineață în care el se pregătește să plece și să-și petreacă
11

weekendul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja
certificatul de deces în buzunar, iar pe câteva mii îi așteaptă
deja scaunele cu rotile în care își vor petrece restul zilelor,
sau cârjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest
adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C și nu va
da altă destinație banilor pe care îi strânge pentru mașină.
Deși ardeleanul, mai înțelept parcă, are o vorbă:
dacă vrei să more
cumpără-ți motore …
Și nimeni, având deja acest motore, nu se va duce să dea
un anunț la mica publicitate: vând Fiat 1300, stare
excepțională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor
rânduri nu-i trece prin cap să facă așa ceva. Acei o sută de
morți săptămânal și acele câteva mii de grav răniți sunt alții,
nu noi. Sunt persoane abstracte, ființe fără chip și formă, și
numai lor o să li se întâmple astfel de pocinoage, pe-acolo,
prin Franța, nu nouă, aici, în România.
Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe
cineva. Cucerirea spațiului extraterestru și a planetelor este
visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face?
Are legătură, fiindcă face parte din același sistem tehnic care
a creat și automobilul. Și dacă, așa cum ne arată studiile,
acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e
progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din
chiar clipa demarării, cu o putere materială și cu o forță
disproporționată față de mijloacele naturale de care dispune
fără efort apreciabil constituie o sursă posibilă de abuz”,
scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai
mari? Are omul destulă minte ca să stăpânească forța
12

colosală pe care inteligența lui iscoditoare a descoperit-o?
Am citit și am recitit în acești ani de câteva ori admirabila
carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american
William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini
până la cădere , într-o traducere franceză, care mi-a plăcut
așa de mult, încât simt un regret că divulg aici această
lectură parcă numai a mea. Am avut acest sentiment, și am
fost gelos să citesc parcă un al doilea „război și pace” al
timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în
mâinile armatei americane, vârâte în cutii și lăsate să zacă
undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul
ziarist, care trăise mulți ani la Berlin, adus de meseria lui, le-
a cercetat cu pasiune și a avut talentul de sinteză necesar să
scrie nu cincisprezece mii de pagini, cât ar fi putut fi tentat,
ci de zece ori mai puțin, având deci, asemeni unui mare
romancier, intuiția atât a limitelor curiozității și atenției
cititorului, cât și a limitei interesului pe care îl poate stârni
un astfel de subiect despre care s-a scris atât de mult.
Expunerea este simplă și autorul posedă puterea de a se
abține de la comentariile la care un european ar fi fost ispitit.
Format la școala „faptului” la care fuseseră formați scriitori
străluciți ai generației sale, W. Shirer se mulțumește cu o
singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea
în față arhivele unor cuceritori. Atât. Să povestească deci
lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, documentele o
dovedesc), urmărind această idee simplă și purtat de
experiența sa directă pe care i-a prilejuit-o șederea chiar în
acei ani în Germania… Iar nouă să ne dea posibilitatea să
medităm liber asupra lor.
E greu de înțeles. De ce, după primele anexări, a Austriei
și a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la
13

teritorii locuite de germani, și acceptate în mod laș de către
celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a
declanșat de facto începutul celui de-al Doilea Război
Mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adică a
declanșat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingând
explicațiile istoricilor și militarilor, se întreba ce a căutat
Napoleon în Rusia și nu a găsit un răspuns în afara
determinismului la care e supusă ființa umană îndată ce pe
locul unde trăiește ea apare un mit și un mecanism care îl
propagă și îl transformă în forță care supune voințele și
influențează conștiințele. I se reproșează lui Napoleon
executarea ducelui d’Enghien! Ce glumă! Citiți cum s-a
purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii
unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse
aceste popoare ca și când n-ar fi privit-o nicidecum!
S-a întâmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în față.
Acest cuib de cuceritori, care reușiseră să pună mâna pe
națiunea germană, se prăbușește deodată în conștiința
noastră citindu-le faptele, în clipa când aflăm că la ideea lor
de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoțită în planurile lor,
ideea de exterminare a celor cuceriți sau transformarea lor în
sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvânt.
Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăși parcă stă la
îndoială: să-i treacă pe acești posedați în filele ei? Intră și
astfel de fapte în istorie?
Dar pe ce s-au bizuit ei totuși pornind la neagra lor
aventură? Nu putem să evităm să ne gândim că s-au bizuit
pe puterea armelor, a armamentului modern în general.
Mașinile, ingenioasele mașini… Motoarele, ingenioasele și
puternicele lor motoare au duduit pe pământul Europei și au
îngrozit populațiile cu sinistrele sirene care urlau, însoțind
14

avioanele, Stukasurile lor în picaj. Goring a fost un bun
aviator și un bun organizator al acestei arme. Cutare alt
bandit ca și el a fost un mare financiar care a făcut ordine în
finanțe și a redresat marca prăbușită. Un altul a redresat
industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de
precizie întors bine la timp… Nici nu-ți vine să-ți crezi ochilor
citind! Îți cade cartea din mână!
Fiecare secol își are dilemele și temerile lui în ce privește
viitorul. Citim, râzând cu ironie, de ce se temea omul din
secolul cutare că va fi în secolul următor! În secolul următor,
însă, nu s-a întâmplat nimic! Și nici în cele următoare
acestuia.
În secolul nostru însă s-a întâmplat. Revoluția franceză e
un poem idilic față de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai
cincizeci de ani. Și copiii sau nepoții generațiilor actuale nu
mai au dreptul să ia cunoștință cu ironie de temerile și
neliniștile noastre. Și să zică: ia uite de ce se speriau săracii
bunici!
Nu suntem săraci! Și dacă vor să nu li se întâmple lor ceva
și mai rău, să se gândească bine: din moștenirea pe care le-o
lăsăm, acest cult pentru mașini este el bun sau nu?!
Deturnarea atenției are consecințe enorme: Cultul
soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să
ne perfecționăm utilele noastre mașini cu care să zburăm și
spre Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din
care am ieșit, mama noastră, care înconjoară cu albastrul ei
strălucitor globul pământesc?
15

DESPRE EVAZIONISM, LITERAR ȘI SOCIAL
Mi-aduc aminte că mă indignam odată împotriva
făcătorilor de cuvinte care, spre deosebire de scriitorii
preocupați de o problematică veritabilă, se mulțumesc să
inunde hârtia cu torente de imagini și cuvinte care nu spun
nimic. Astăzi mi se pare că am găsit pentru ei o nouă
denumire: scriitori evazioniști.
Nu voi face imprudența să concretizez scriitori evazioniști
și cărți evazioniste, deoarece nimeni nu poate să ne asigure
că în evazionistul de azi nu zace scriitorul angajat de mâine.
Maladia însă, în sine, merită să fie discutată. În ce constă
ea? Așa cum spune și numele, ea constă în ocolirea
premeditată, programatică a problemelor reale și obsedante
ale timpului și societății contemporane și în evadarea, cu
ajutorul unor torente de cuvinte și imagini, într-un univers al
închipuirii, care nu reprezintă nimic din ceea ce frământă
nici măcar conștiința scriitorului evazionist, necum
conștiința contemporanilor săi.
Un prozator care a scris o carte, nu chiar foarte legată de o
problematică realistă, a primit din partea unui critic
preocupat numai de probleme estetice un răspuns cam de
felul acesta: am deschis cartea ta și am dat acolo peste
cuvântul „tovarășe”. Nu mă interesează o asemenea carte, a
16

spus criticul nostru.
Ce l-o fi interesând deci? Și în ce măsură un indiciu de
fixare în timp și în spațiu a unei cărți contravine idealului
său estetic?
Ce s-a întâmplat de s-a ajuns la asemenea poziții puerile?
Putem oare presupune că acești scriitori și critici, adepți ai
evazionismului în literatură, nu cunosc sau nu înțeleg
istoria? Greu de crezut.
Ion Băieșu are o nuvelă intitulată Acceleratorul, în care
eroul său, un om slab, deci un om mai mult sau mai puțin
obișnuit, suferă un traumatism care nici măcar nu e foarte
grav. La dimensiunile lui, însă, experiența e decisivă. Omului
nu-i mai place ceea ce se întâmplă în jurul său și nu mai are
nu atât încredere în mediul care l-a supus la un asemenea
traumatism, ci forța spirituală ca să lupte cu acest mediu, cu
unele dintre ideile și credințele lui. Eroul, cu mica lui
umanitate, simte că i se închide un drum pe care el nu are
puterea să-l deschidă, și el inventează un timp al său pe
care-l accelerează și-l încetinește, după dorință, refuzând să
participe chiar la propria-i viață, îmbolnăvindu-se, într-un
cuvânt, de ceea ce mai înainte noi spuneam că se numește
evazionism. Excelentă această povestire care pune degetul pe
una dintre problemele reale ale timpului nostru.
Într-adevăr, e cazul să ne întrebăm: evazionismul literar nu
este oare expresia unui evazionism social? Nu cumva
fenomenul există în realitate, într-o anume parte a societății
noastre?
Părăsind domeniul abstract al discuției despre literatură,
îmi vine în minte o întâmplare care m-a șocat tot atât de
puternic ca și nuvela lui Ion Băieșu. Stăteam la coadă, cu ani
în urmă, să-i cumpăr mamei o pereche de șoșoni. Erau
17

șoșoni buni, ieftini, și în cantitate neîndestulătoare, așa cum
se întâmplă la noi adesea să apară pe piață mărfuri bune,
ieftine, dar insuficiente. Se făcuse ora nouă dimineața, era
iarnă, și stăteam toți – o coadă lungă – așteptând să vină
vânzătorul și să deschidă magazinul. Pe la orele nouă și
jumătate, în fine, sosește, binedispus, bine îmbrăcat, nu
catadicsește să ne arunce o privire, ne face doar un semn cu
mâna, într-un gest căruia i-a exprimat el însuși sensul, prin
viu grai: Ehe, stați, mai stați! Nu înseamnă că dacă am venit
o să vă dau marfa. Mai am treabă.
Și, într-adevăr, a deschis magazinul pe dinafară și l-a
încuiat pe dinăuntru. La acestea am ieșit din rând, am
început să zgâlțâi ușa și să lovesc cu picioarele în ea. El a
revenit foarte calm, și în momentul acela un val de proteste s-
a auzit în mulțimea care stătea la coadă. Dar, spre stupoarea
mea, nu erau adresate vânzătorului, ci mie. De ce? N-am
înțeles în primele clipe. Pe urmă mi-am dat seama că aveam
în spatele meu un șir de cetățeni care, prin nu știu ce mister,
refuzau să ia cunoștință de realitatea în care trăiau și
considerau firesc ceea ce făcea vânzătorul și nefiresc ceea ce
făceam eu. De aceea protestau. Mă aflam deci în fața unui
evazionism activ.
Care este mecanismul acestui fenomen?
Ce se petrece, când ar fi fost atât de simplu, atât de ușor,
să zici nu într-o anumită împrejurare, și lucrurile să ia o altă
întorsătură, sau să zici da, și anumite lucruri să se petreacă,
să se schimbe?
În lumea în care trăiește, scriitorul, fascinat de ceea ce
vede, poate lansa o sondă și, în seninătatea conștiinței sale,
poate să studieze datele acestei lumi și să ne dea, poate nu
chiar un răspuns, asta, uneori, e foarte ușor, ci posibilitatea
18

de a contempla noi înșine propria noastră viață, cu toate
enigmele și problemele ei insolubile. Și atunci poate fi sigur
că urmările gestului său creator vor fi imprevizibile.
19

FATALITATEA RELAȚIEI
Nu e ușor să-ți închipui replica unui adversar. Cine s-ar
recunoaște drept purtător al unei maladii, așa cum am
încercat eu s-o descriu? Un scriitor care s-ar simți vizat întâi
ar nega că e vorba de o maladie și, în al doilea rând, ar
respinge descrierea fenomenului.
Nimeni n-ar accepta o discuție pe acest teren. Ba chiar, în
felul în care am pus problema, n-ar accepta niciun fel de
discuție. De ce? Pentru că mie îmi este la îndemână să pun
problema în acest fel, iar scriitorului evazionist nu-i este.
Încât, pentru folosul discuției noastre, să ne propunem să
părăsim avantajele pe care noi înșine ni le-am creat și să
încercăm să înțelegem care ar fi gândirea intimă, filosofică și
estetică, a scriitorului care respinge tipul de literatură pe
care noi îl apărăm.
Mă gândesc, deci. Cobor în forul meu interior. Simt o pace
indestructibilă și o mare desfătare spirituală, reflectând cum
să scrii o carte despre un om pur care își vâră cele două
degete groase ale mâinilor sub vestă și, știind perfect în ce
epocă istorică trăiește, se detașează de orice fel de probleme
și de orice fel de adevăr. El este un om în sine, fără viață de
relație, nu numai socială – asta nu intră nici măcar pe
departe în discuție! (știți, odinioară, când un editor trebuia să
20

publice un roman de tip Zola, cu mineri în revoltă, scria
dedesubt, în semn de scuză și ca să nu trișeze față de cititorii
săi, roman social, adică o specie aparte care își are curioșii
respectivi, care trebuie anunțați în felul acesta că le-a sosit și
lor marfa pe piață) –, nu, nu e vorba numai de relația socială,
ci de relația simplă, să-i zicem eternă, dintre un individ și
încă unul, sau și mai puțin, de relația dintre un individ și
obiectele care-l înconjoară sau soarele care-l încălzește. Ba,
de ce să ne oprim aici? Un individ fără niciun fel de relație.
Nu este o plăcere? în lumea noastră literară a apărut o
prejudecată foarte înrădăcinată, că literatura trebuie negreșit
să dezbată probleme de conștiință. E adevărat că le dezbate,
dar de ce trebuie negreșit? Cine a hotărât chestia asta? Și,
mai ales, cine a hotărât că singurul mod de a o face este cel
de relație, așadar cel care ar explica drama sau fericirea
omului prin fatalitatea relației dintre un individ și altul sau
dintre individ și societate? E o prejudecată de care tot mai
mulți scriitori vor să se dezbare. Trebuie să atacăm
problemele omului dintr-un punct de vedere inedit!!! Facem
abstracție de fatalitatea relației și-l lăsăm pe erou să se uite
în sine, să descopere, să vadă ce-i mai rămâne. Ei bine, nu e
interesant de știut ce-i mai rămâne omului dacă face această
abstracție? Și dacă-i rămâne ceva, acest ceva n-ar fi un
teritoriu al său, absolut liber, în timp ce teritoriul de relație e
condiționat? Ei, chiar nu credeți că merită să explorăm acest
teritoriu al libertății absolute? Și nu vă încălzește inima ideea
că trebuie să ne convingem prin scriitură, negând cu fiecare
frază pe precedenta, dacă acest teritoriu există, iar dacă
există, să-l cultivăm? Și la urma urmei ce-i oferă omului
fatalitatea relației? Veșnice conflicte între individ și iubita sa,
între el și familie, între el și un grup de indivizi, între el și
21

societate! Care îi macină viața și, asemeni regelui Lear, îl fac
să rătăcească în cumplite erori, nedreptăți comise de el
însuși și pentru care nu-l iartă nimeni! Care au constituit
obiectul literaturii de când există ea, creând opere în care s-a
spus aproape tot! Cu ce a fost încoronată viața unui om ca
personajul dumitale, Ilie Moromete, victimă a relației, care la
sfârșitul vieții sale este dus cu roaba acasă, el, care iubise
atât de mult această lume, cu caii și pământul lui, care
aveau pentru el o dimensiune metafizică? La ce bun să creezi
astfel de eroi, cu un astfel de sfârșit? Nu, hotărât, trebuie să
ferim literatura să intre în asemenea impasuri, fiindcă, să fie
clar! literatura de relație se află într-un impas, și nu
literatura noastră pe nedrept numită evazionistă.
Mă opresc aici, neliniștit. Dar de unde-mi vine neliniștea?
Au existat parcă pe lume niște teritorii în care nu numai
literații, ci întreaga populație, de multe milioane, a unor
imperii, trăia în felul acesta… Aurul îl aruncau, râzând, unor
străini care puseseră pentru prima oară piciorul pe pământul
lor. Conflicte nu existau între ei, le alungaseră, reușiseră să
descopere teritoriul absolut din ființa lor. Iar acei străini au
pătruns cu ușurință până la împăratul lor, l-au luat prizonier
(erau puțini acești străini, câteva sute!), au cerut toate
bogățiile și, după ce le-au obținut, l-au ucis pe împărat și au
început să măcelărească îngereasca populație de câteva
milioane, care nu cunoștea fatalitatea relației, și care cine
știe de când trăia astfel… N-a fost măcelărită în întregime,
pentru că mai era aur de scos din pământ. Au fost trimiși
misionari cu biblia care, studiind obiceiurile ciudate ale
acestor oameni, au ajuns la concluzia că erau atât de duși în
absolut acești băștinași, încât era nevoie ca ei, misionarii, să
tragă clopotele în sat, la orele douăsprezece noaptea, ca să le
22

reamintească bărbaților că e timpul să-și îndeplinească
datoriile conjugale.
Este opinia unui specialist care a cercetat aceste imperii, și
nu o fantezie de scriitor. E vorba de cunoscutele imperii
distruse de conchistadori.
În ceea ce ne privește pe noi, românii, am cunoscut odată
un gânditor care mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a
boicotat totdeauna istoria.
Să presupunem că există un astfel de badea Gheorghe. E
nevoie doar să presupunem, pentru că, în realitate, unde a
boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul înalt?
La Călugăreni? La Plevna? În Munții Tatra?
Mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe
badea Gheorghe și că el a învățat, din vicleniile ei, viclenii și
mai mari, și a știut în felul acesta să i le dejoace, uimind pe
foarte mulți de pe acest continent, care nu o dată se trezesc
întrebându-se: cum existăm noi, românii? Cine suntem? Ce e
cu noi? Ce este asta, România?
Dar să ne oprim puțin asupra unui ipotetic badea
Gheorghe, mare sabotor al istoriei. Ei bine, ce i-a făcut el
acestei istorii? Ce dureri i-a provocat? Ce tulburări în mersul
ei îi aparțin lui badea Gheorghe prin faptul că i-a întors el
spatele? Dacă și istoria l-ar fi imitat, și badea Gheorghe și
istoria ar fi stat supărați spate în spate, atunci am fi avut
motive să ne bucurăm că, ia uite, cum a reușit el să
determine această zeiță să producă ravagii în alte părți, în
timp ce plaiurile lui badea Gheorghe au rămas neatinse și
din ele nu s-au auzit secole întregi decât fluierul doinitor și
cântecele lui senine, estompate doar din când în când de
zgomotul ierbii fragede rupte de la rădăcină de boturile
umede ale boilor.
23

În realitate, peste aceste plaiuri a curs sânge, iar acel
badea Gheorghe nici n-a existat.
Cineva s-ar putea întreba: e chiar atât de importantă
literatura, încât să intre în interiorul ei astfel de
avertismente? După părerea noastră este. Chiar dacă există
dorința, provocată de dezamăgiri, de a o îndepărta de la
această misiune. Nu micșorând în gândirea noastră forța de
influențare a conștiințelor pe care o are arta ne rezolvăm
dezamăgirile. Dezamăgirile nu sunt, firește, de ordin literar.
De ce, atunci, să suporte ideea de literatură aceste
consecințe?
Nu arta de relație s-a depreciat, ci acei scriitori care au
falsificat-o. Desigur (și asta am mai spus-o cu altă ocazie) e
foarte adevărat că sarcinile prea mari înăbușă literatura,
exilând-o în domeniul abstracțiilor. După cum sarcinile prea
mici, sau prea periferice, o coboară în anecdotic sau în
amorf.
Putem noi scoate literatura din dialectica implacabilă a
existenței? Sigur că da. Dar atunci cei care sunt însetați să o
facă trebuie să prevadă și posibilitatea că, la ora
douăsprezece noaptea, peste somnul lor, populat de jocuri
frumoase sau grotești, cineva să vină să le bată foarte tare
clopotul fatalității relației.
24

IATĂ ȚĂRANUL!
M-a vizitat fratele meu vitreg, Gheorghe, om de cincizeci și
cinci de ani, pe deplin conștient de rolul său în societate,
familia lui fiind la țară, în Siliștea-Nouă. Știindu-l țăran, l-am
întrebat: „Ce faci tu, aici, la București?” La care el mi-a dat
un răspuns pe care îmi rezerv dreptul de a-l folosi în noul
meu roman: „Cum, zice, eu, mă? Construiesc societatea.
Jumate am și construit-o! A mai rămas jumatea ailaltă.”
S-ar părea că nici el nu e pe de-a-ntregul convins de
gravitatea efortului pe care-l depune, deși nici acolo în sat nu
mai vrea să stea. Își angajează forța de muncă la întâmplare
și uneori se și califică. Până una-alta, doarme într-o baracă,
pe nenumăratele șantiere ale Bucureștiului sau ale altor
orașe, și nu dă prin satul lui cu lunile.
Întrebându-l ce face, de fapt, pe șantier, el mi-a răspuns că
este șef, își comandă lui însuși câte cărămizi să urce, câte să
coboare, șef veritabil.
Într-o vreme am aflat că la „Carul cu bere” merg mulți
silișteni. De unde presupun că fiecare comună are
preferințele ei în ceea ce privește restaurantele capitalei.
Curat țărani! Totuși, eu am scris despre ultimii dintre ei,
Moromeții (volumul doi). Critica s-a cam ferit să pună
publicul în deplină cunoștință de cauză despre drama care se
25

petrecea. Dar să intrăm puțin în fondul problemei. E ușor să
ne liniștim spunând că nu există alt drum pentru țărănime
decât cel al cooperativizării. Pe scriitor îl interesează însă ce
se petrece cu oamenii.
Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Acesta nu e un
lucru atât de abisal și cu asta nu ne putem mulțumi. Este
foarte ușor pentru omul de litere să se adăpostească în
spatele necesității istorice și să se eschiveze, în felul acesta,
de la a se întreba nu câtă necesitate conține istoria, ci care e
soarta fiecărui om în parte, știind că omul nu are decât o
singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și
nepăsătoare.
Nu e greu de susținut că, de pildă, Dostoievski nu înțelegea
necesitatea progresului social. Dar el a descoperit, ignorând
pentru moment istoria, că scena este ocupată de demoni,
care, însușindu-și ideile necesității istorice, dansează călcând
peste vieți omenești. În alte împrejurări, un american
povestea cum satele erau distruse cu tractorul și țăranii erau
alungați, puși într-un camion care costa șaptezeci și cinci de
dolari și trimiși într-o țară a speranței, California, unde
fructele putrezeau pe jos, neculese, și nici nu era voie să fie
culese, din rațiuni cu neputință de înțeles. Natura își revărsa
roadele asupra pământului în timp ce un țăran, amenințat să
moară de foame, era salvat de o țărancă, de sânul căreia era
atârnat ca un sugar. Imagine literară forțată, specifică prozei
americane, dar care nu exprimă mai puțin realitatea
cumplită a dispariției clasei țărănești, pe o planetă pe care
progresul tehnic n-ar trebui să trăiască din destrămarea unei
structuri de viață veche de mii de ani.
Cine ne impune această cursă, ale cărei consecințe nu
sunt pe deplin previzibile? înainte de a lăsa în suspensie
26

această întrebare, e cazul să privim realitățile în față. Țările
cele mai puternic industrializate, și care au eliminat clasa
țărănească din arena socială, furnizează cantități fantastice
de alimente (carne și cereale) țărilor care posedă, încă, o
clasă țărănească, după care ni se rupe inima.
Revenind la literatură, îmi amintesc de un erou considerat
de Moromete cu îngăduință, și pe care-l cheamă Năstase
Besensac. Era un om nevoiaș din toate punctele de vedere.
Asta se petrecea acum treizeci de ani, când Năstase trebuia
să se însoare. Cum s-a însurat și cum a trăit acest erou nu e
interesant. Astăzi, însă, Năstase Besensac, care e un
personaj real, are televizor. În fața acestei realități brutale,
îmi trebuie timp să reflectez înainte de a mai scrie ceva
despre ei: pentru că, iată, ăsta e țăranul din zilele noastre,
dacă mai poate fi numit astfel…
27

CĂRȚILE DEASUPRA APEI
Ca oricăruia dintre noi, știrea nu mi-a venit dintr-odată ca
să arate amploarea catastrofei, ci într-un mod răsfrânt și
treptat.
Pentru un om care trăiește în sfera închipuirii, cum este
scriitorul, astfel de catastrofe, de cele mai multe ori, prin
brutalitatea lor, îl readuc la realitatea reală și îl pun în
situația să-și dea seama de limitele artei sale. Într-adevăr, la
ce mai folosesc cărțile când ele plutesc pe apă? Cel care le
scrie se poate simți micșorat și se poate întreba cum să-și
ajute semenii, ce să facă pentru ei, când el nu știuse decât să
scrie. Și aici, deodată, în ciuda acestor adevăruri, putem
înțelege valoarea incalculabilă a artei. Cărțile, în mod fizic, se
distrug. Bibliotecile pot fi luate de vâltori. Dar în acele clipe,
în conștiința oamenilor, opera de artă își arată consecințele
fără greș: ea a cultivat în oameni curajul, spiritul de
sacrificiu, solidaritatea, abnegația, bravura, eroismul și
înfruntarea bărbătească a morții.
Există totuși o artă care s-ar putea simți umilită în astfel
de împrejurări? Este oare adevărat că muzele trebuie să
tacă? Pentru a răspunde la această întrebare e cazul să ne
imaginăm următorul tablou pe care nici nu știu dacă nu
cumva l-am văzut: este vorba de apă, de foc sau de cutremur.
28

Un privitor, plasat la o anumită înălțime, vede imediat ce ar
trebui să facă acei oameni care răcnesc în chinurile
cataclismului sau aleargă care încotro, nici măcar cuprinși
de panică – panica poate fi justificată! —, ci de dezordine,
neînțelegere, risipire a forțelor, neputință generală, prin
dislocarea nucleului solidarității umane. Iată niște oameni cu
totul nepregătiți în fața surprizei! zice privitorul. Cum e
posibil acest lucru? zice tot el. Cum au trăit acești oameni
înainte? Cum de nu-și dau seama că dacă ar fi uniți și
organizați, cei care nu sunt loviți n-ar sta cu mâinile în
buzunare, pe ideea că la ei n-a venit catastrofa?
În ce constă civilizația acestei colectivități? zice privitorul
mai departe.
Colectivitatea din tabloul în discuție, i-am putea noi
răspunde, este una dintre acele colectivități în care artele ori
au dispărut, ori au fost înlocuite cu jocuri abstracte ale
imaginației. E frumoasă imaginația în artă? Este splendidă.
Poate ea lipsi? Dacă lipsește, arta a murit. Dar arta nu e
numai atât. Ea este deplină și misterioasă când cumulează
puterea imaginativă a sufletului uman și aspirația omului
spre perfecțiune morală.
Cine n-a fost cutremurat pentru totdeauna citind o scenă
în care o fetiță, chinuită de niște oameni străini care o
creșteau, era trimisă în miez de noapte într-o pădure să
aducă apă, să adape un cal? În clipa în care se lupta cu
imensa găleată, o mână apucă toarta și fetița simte cum
găleata devine ușoară, își ridică privirile și vede un bărbat
blând care îi spune cuvinte liniștitoare. Milioane de oameni
care au citit această scenă, chiar dacă au uitat concretul ei,
au păstrat în schimb sentimentul născut în ei, în clipa în
care au citit, și care îi va face ca aproape totdeauna să fie
29

alături de un copil aflat în primejdie. Puterea sentimentelor
odată născute nu va fi ștearsă de niciun dezastru. Arta care a
dat naștere unor simțăminte atât de adânci nu se va simți
umilită niciodată.
Astfel îmi spuneam în timp ce vizitam la Sighișoara
distrusa stradă a Clujului și în timp ce vasul-amfibie mă
ducea pe deasupra satului înecat Vădeni, de lângă Brăila.
Mă aflu pe cheiul portului Galați. Apa este la doi pași.
Digul format din nisip, crengi de copaci și saci cu pământ îmi
dă sentimentul că totul s-a aranjat. Forfota din gara fluvială
este cea obișnuită. Aproape de intrare îmi atrage atenția o
femeie cu un copil în brațe. Este bine îmbrăcată, iar copilul
arată sănătos. Numai fața femeii seamănă cu a celor care s-
au ridicat după o mare febră. Buzele arse, nările spuzite,
ochii puțin albiți. Fără cuvinte multe, spune că e din
Baldovinești sau, mai bine zis, că a fost din Baldovinești,
unde se dusese să scape de inundațiile frecvente din satul
Pisica și-și făcuse o casă. Acum, această casă din
Baldovinești, cu sat cu tot, a fost ștearsă de ape. Nu a salvat
nimic, decât copiii.
Toate acestea spuse fără cel mai mic tremur în glas, ca și
când ar fi întâmplări dintre cele mai obișnuite. A fost, a făcut,
a dres.
Mă așteptam să mă îndepărtez de ea, având și eu aceeași
stare de spirit. Și cu toate acestea, și nu numai pe mine,
după câțiva pași, m-a lovit emoția cumplită. Apropierea a fost
bruscă. Distanțele au pierit, ființa pe care ai avut-o în față
parcă ți-e soră sau mamă. Dar oare nu așa ar trebui să se
întâmple tot timpul? Trebuie oare să vină o nenorocire ca să
ne simțim atât de apropiați și să avem vie în minte ideea că,
30

înainte de a fi orice-am fi, suntem oameni?
Aceste surori ale noastre îți spun fără cuvinte că-și vor
aduna copiii împrăștiați, că o vor lua de la capăt, cu aceeași
liniște pe care le-o dă instinctul vieții, care la ele, femeile
necăjite ale acestui popor, s-a transformat în datorie morală,
în care ele înțeleg că trebuie să trăiești nu numai pentru că
îți place, ci și pentru că trebuie să trăiești.
La fel de nepregătit m-a găsit și imaginea de ansamblu a
Brăilei și Galațiului, unde viața se desfășoară normal și unde
am aflat că în acele zile, cele mai grele, când nu numai apa
amenința, ci și vântul, care, pe lângă valurile distrugătoare, îi
împiedica pe oameni să lucreze spulberându-le pământul din
lopată, oamenii au ținut, în apa până la brâu, concret, cu
spatele lor, digul care se spărsese. Au stat în această poziție
atâta timp cât a fost nevoie ca să fie refăcut. Pentru mine,
această imagine constituie simbolul rezistenței noastre. De
ce? Pentru că ne asumă și pe noi, și ne recunoaștem astfel în
el, ca indivizi și ca națiune; pentru că, poate, așa, va face din
noi niște oameni totdeauna treji, cu puterea de a răspunde
fără panică oricărei surprize.
31

NEOBOSITA INVENTIVITATE A TIPULUI
INFECT
Îmi vine în minte o întâmplare pe care n-am s-o folosesc
niciodată în literatura de ficțiune, pentru simplul motiv că
face parte din acele incidente de viață pe care oricum ai
încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl știi numai tu, scapă
cititorului, și nu rămâne pe hârtie decât un fapt brut și
inestetic. De aceea am s-o povestesc aici, cu sentimentul
riscului: întâmplarea mea s-ar putea să nu placă.
În grupul nostru, pe câmp, era un băiat care tot timpul îi
trântea pe ceilalți. Îmi dădeam seama că alții erau mult mai
tari decât el, și chiar eu însumi, dar nu înțelegeam de ce se
lăsau. Chiar și eu mă feream de el și refuzam lupta. Până
într-o zi, când prea de tot am fost provocat și n-am mai putut
evita ciocnirea. Lupta a început, și toți ceilalți s-au strâns în
jurul nostru, îmi dădeam seama că era adevărat tot ceea ce
știam eu. Din mișcările și felul în care se lupta adversarul
meu, simțeam că în curând îl voi trânti la pământ. Am văzut
însă deodată, chiar în momentul în care mă pregăteam să-l
dobor, că mișcările lui nu mai erau ale unui om care luptă.
De pildă, nu mă mai ținea decât cu o mână, ca să arate
celorlalți, ce? Că dacă-l dobor să poată spune că n-a luptat
decât cu o mână!
32

Iar chipul său căpătase o expresie de paiață. Ce voia să
spună? Voia să-i facă pe ceilalți să râdă în toiul luptei. Iar
dacă l-aș fi pus jos, ce adică, să se considere că, din moment
ce el se strâmba așa, rezultatul luptei nu mai avea valoare?
Mi-am dat seama într-o clipă de toate acestea, dar m-am
hotărât să merg până la capăt. Atunci, însă, asemeni unei
lighioane care nu știa să se apere decât într-un singur fel,
eliminându-și, de pildă, conținutul intestinal, adversarul
meu a împuțit aerul. Ceilalți au izbucnit în hohote de râs.
Lupta a încetat, înverșunarea mea s-a transformat în silă și
rușine. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut inventa un
asemenea procedeu infect, într-un moment în care ar fi fost
cu neputință să mai evite înfrângerea?
…Era o luptă de copii, pe un câmp plin de verdeață, idilic.
Dar de atunci mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o
luptă în care adversarul, la un moment dat, începe să dea
semne că inventivitatea lui în a evita înfrângerea nu va ocoli
nici maimuțăreala și, în ultimă instanță (chiar dacă nu în
aer, ci pe hârtie!), nici crearea unei atmosfere pestilențiale.
33

SPIRITUL PRIMAR AGRESIV ȘI SPIRITUL
REVOLUȚIONAR
Niciodată, poate, spiritul primar agresiv n-a avut o bază
de idei mai solidă ca în această jumătate de secol. Numesc
spirit primar agresiv, în accepția pe care o capătă pentru
mine în contextul contemporan această noțiune, acea
mentalitate sau acea stihie care apare în timpul unor intense
frământări sociale și care tinde să conteste valorile spiritului.
Să le înlocuiască cu ce? Cu nimic! Se poate trăi mai bine și
mai liniștit fără ele.
Din partea unei culturi occidentale trecute de apogeu,
spiritul primar a fost servit de către grosul acelor intelectuali
numiți „de stânga” (dar care n-au aderat niciodată la partidul
comunist), în fond nihiliști, printr-un tir neîntrerupt
împotriva tuturor valorilor zise burgheze, a tuturor noțiunilor
care consacrau o viziune despre lumea stabilă și o morală
nezdruncinată. Poziția a fost denumită întâi cu un înțeles
existențialist „angajare”, și în numele ei a fost chemat în
judecată Flaubert, care a fost făcut responsabil de
represiunea Comunei din Paris fiindcă n-a luat atitudine în
timpul acelor evenimente. Astăzi, poziția se numește mai
simplu și mai modest: „contestare”. Gesturile care o
ilustrează nu sunt însă mai puțin spectaculoase chemării în
34

judecată a lui Flaubert (care, în treacăt fie spus, a mai
apărut o dată în fața unei instanțe, de astă dată una
adevărată, ca să dea socoteală despre concepția sa morală în
crearea Doamnei Bovary). Același Jean-Paul Sartre, căruia îi
place să se creadă „revoluționar”, ridică în slăvi într-o enormă
prefață, care atinge proporțiile unui întreg volum de aproape
cinci sute de pagini, un scriitor foarte cunoscut acum în
Franța, Jean Genet, numindu-l fără glumă sfânt și martir. În
ce constă martirajul acestui talentat scriitor? În hoție, care îl
duce la închisoare, la care aspiră ca la un rai fiindcă numai
acolo găsești exemplarele cele mai „splendide”, mai „sfinte” de
criminali pe care îi poți iubi și admira. Îi plac lui Sartre toate
acestea? Judecând după neuitatul său personaj Autodidactul
din La nausee, nu ne vine să credem. Dar insistând în
lectura prefeței sale, altfel destul de indigestă, aflăm
explicația exaltării sale nemăsurate, „revoluționare”, față de
opera lui Jean Genet: cică, chipurile, această lume a pegrei
celei mai abjecte, cu care se confundă ca într-o beție, fără
posibilitate de iluzionare din partea cititorului că ar fi vorba
de vreo parabolă, liricul ei creator, și față de care imprecația
și viziunea neagră a lui Celine par de un inocent și roz
sentimentalism, ar fi, după domnul Sartre, o contestare.
Contestare a cui? A lumii burgheze, firește, a cui altcuiva?
Am citit în aceste recente luări de atitudine practice în
sprijinul studenților în grevă din Franța, în care se afirmă de
dragul de a fi purtat pe brațe de „katanghezii” de la Sorbona,
nici mai mult, nici mai puțin că nimic nu se poate învăța
decât contestând și autocontestându-te. Cohn-Bendit, un
tânăr fantast și fascinat de ideea de a vedea fluturând peste
toate edificiile din lume, în locul drapelelor naționale, „care
sunt făcute ca să fie sfâșiate”, drapelul negru al anarhiei,
35

devine astfel eroul acestor timpuri, adulat și ridicat în slăvi
de către niște intelectuali exasperați într-un fel straniu de
apăsarea propriilor lor tradiții de cultură și civilizație.
Acestea sunt izbucniri. Apoi apele se retrag și apare un fel
de năuceală, și mulți se întreabă: am făcut-o din entuziasm
sau din prostie? Este într-adevăr responsabil Flaubert de
represiunea Comunei din Paris, sau nu mai știm ce să mai
spunem și ce să mai facem pentru a ne detașa de secolul al
XIX-lea din ale cărui idei încă ne hrănim?
Fenomenul l-am cunoscut și noi, în alte condiții și cu altă
coloratură, într-o cultură încă departe de a-și fi atins
apogeul. Valorile au fost, de asemenea, supuse unui tir
neslăbit, timp de un deceniu, și au fost aduși la judecată
scriitori clasici și contemporani care n-au înțeles cutare
ridicare a țăranilor, sau cutare manifest muncitoresc care se
produsese în timpul existenței lor, spunându-se chiar și
atunci când realități biografice și de istorie literară
constituiau o dovadă că acel clasic sau contemporan nu
avusese cum să devină partizan al ideilor lui Karl Marx: cu
atât mai rău pentru el, îl vom scoate din manualele școlare și
îl vom rade din conștiința publică. Nu erau excluse nici
atitudini marcate de un comic imens când se făcea din
opoziția de idei cu un mare clasic o chestie personală. Un
scriitor, de pildă, pe vremea când era critic, se exprima în
felul următor: „Sunt foarte supărat pe Titu Maiorescu și n-o
să-i iert niciodată că…” Urmau niște idei care i se atribuiau
marelui om de cultură. Dacă e să ne gândim că valorile
trăiesc în cărți și în conștiințe, asta înseamnă că fostul critic
era supărat nu pe Maiorescu, căruia puțin îi păsa de el, ci pe
cărțile lui și pe cei care le prețuiau, susținând astfel, fără
voie, curentul de opinie al spiritului primar agresiv care cerea
36

smulgerea lui Titu Maiorescu din spiritualitatea noastră.
Era adusă creația pe terenul gândirii celei mai vulgare,
atribuindu-i-se literaturii, din oficiu, un caracter popular și
un romantism menit să împiedice, în numele unei viziuni a
viitorului, explorarea prezentului, a cărui descripție era
proclamată doar în teorie. Toți doream să creăm o literatură
revoluționară, să profităm de știința relațiilor sociale, așa
cum a folosit-o Marx în studiile sale, și să ne formăm propria
noastră gândire. Și atunci: Cum?! Propria noastră gândire?!
Cum proprie? Și pentru ca o astfel de erezie „dușmănoasă” să
nu prindă rădăcini, se intensifica și mai tare, cu toate
mijloacele presei, radioului și ale editurilor, tirul asupra
valorilor. Nu era vorba nici pe departe de o necesară și mereu
actuală confruntare a vechilor valori cu spiritul revoluționar
al timpurilor noastre (confruntare care nu le micșorează
puterea de atracție în conștiința prezentului, dacă sunt
adevărate valori, și confruntarea, una adevărată, care nu
falsifică înțelesurile operei confruntate, dimpotrivă, le
sporește strălucirea, prin lumina puternică în care o
concepție nouă despre lume le pune), ci o acțiune de
discreditare a valorilor prin aducerea lor la spiritul comun al
înțelegerii vulgare, anulatoare. Cine se îngrașă în acest timp
și din toate acestea? Spiritul revoluționar? Nu, spiritul
revoluționar trăia din alte surse, fără intermediari. Se îngrașă
spiritul primar agresiv căruia îi place să afle că nu mai există
valori, că orice creație literară e o escrocherie, iar inspirația,
o postură ridicolă.
Lui Gorki, „părintele” realismului socialist, care văzuse și
trăise multe în viața lui, i-a fost dat să cunoască, într-o
întâmplare memorabilă, spre ce limite extreme poate ajunge
spiritul primar dacă îl lași să înflorească. Se organizase în
37

1924 sau 1928, la Nijni-Novgorod, o demascare religioasă
prin arătarea reală a producției de moaște la care se dedau în
secret călugării. Totul avusese loc la un bâlci tradițional și se
luaseră și oarecare măsuri de păstrare a ordinii, autoritățile
crezând că vor fi tulburări, că adică acei pravoslavnici care
mai cred în moaște se vor scandaliza de faptul că s-a
îndrăznit să se meargă cam departe. În loc de asta, populația
se uita foarte curioasă și se minuna în cea mai deplină liniște
de ceea ce i se dezvăluia. Ia uite, domnule, ziceau, vasăzică
așa, cu oase pisate amestecate cu untdelemn fabricau preoții
sfintele moaște, și nu că erau ele adevărate, ale Sfântului
Antoșa sau ale Sfântului Pantelei! Țțțțț! Gorki, nedumerit de
această reacție, s-a apropiat de unul și l-a întrebat: ei, ce
credea, era bine sau era rău ce se făcuse? „Foarte bine, i-a
răspuns acela, bine ați făcut că ați arătat cum e cu popii.
Acuma știți ce ar fi bine?” Și aici marele scriitor, autorul
Spovedaniei, și-a ascuțit atenția să nu-i scape nicio nuanță
adevărată, autentică, venind de la izvorul nesecat al intuiției
primare, despre ce ar fi bine de făcut de aici înainte pentru a
împinge și mai departe spiritul revoluționar: „Să-i luați
acuma, a zis acel ins, la rând și pe medici, și pe ingineri și să
arătați cum e și cu ei…” Iată de ce îi trebuie atâta timp
spiritului revoluționar ca să învingă și de ce suntem supuși
atâtor erori încercând să ni-l însușim: spiritul primar agresiv
și apoi spiritul anarhic, de negație, înfloresc și ele pe terenul
liber al marilor răsturnări, și nu o dată, în istorie, asistăm la
stingerea temporară a spiritului revoluționar și la înflorirea,
nu chiar efemeră, a celor două din urmă. Și nu o dată ne
trezim, crezând că suntem revoluționari, susținând cu
exaltare tezele spiritului primar a cărui grosolănie și
agresivitate le confundăm cu ardoarea și fermitatea
38

atitudinii. Iar intoleranța obtuză și amenințarea brutală le
contemplăm cu stupoare, dar și cu o secretă convingere că
spiritului filistin mic-burghez, care ne însoțește în revoluția
socialistă, și spiritului reacționar burghez, împotriva căruia
luptăm să-l eliminăm, nu li se cuvine ceva mai bun, asta
merită, fără să ne dăm seama că nu spiritul filistin mic-
burghez și nici spiritul reacționar burghez cad victime, ci
marile valori clasice și contemporane, și până la urmă noi
înșine, când e prea târziu să ne mai putem apăra și trebuie
să ne degradăm în triste, sumbre și isterice palinodii. Falsa
ardoare a dat naștere la scene mari, demne de o mare
literatură. Dacă cei care le-au trăit ar fi ținut fie și un jurnal,
sau pur și simplu și le-ar rememora astăzi, scriind amintiri
sau făcând mărturisiri literare, am putea astfel înțelege multe
dintre enigmele timpului. De ce, de pildă, cutare scriitor se
ridica împotriva chiar a celui care îl apăra în ședință publică
de atacurile spiritului primar agresiv, zicând: „Tovarășe… pe
ce drum vrei să mă împingi?” Cu alte cuvinte, cum de
îndrăznea apărătorul să-l abată de pe drumul „sănătos” pe
care se afla în tovărășia spiritului primar agresiv, care
stârnea în el nebănuite porniri masochiste? Luarea unei
atitudini era deci în primul rând blamată chiar de victimă.
Scena a avut loc aievea și riscă să se înece în uitare dacă
eroii ei nu-i vor scoate la suprafață cadrul, ambianța, stihia
care îi stătea în spate. Fenomenul însă nu se produce, vreau
să spun, nu apare nimic. Asta înseamnă că terenul nu e încă
cu totul degajat în conștiința noastră.
Fiindcă abia ieșiți dintr-un deceniu în care ne-am afirmat
luptând uneori lipsiți de cele mai elementare arme împotriva
spiritului primar și demagogic, care se lăfăia agresiv și
pusese stăpânire pe multe poziții cheie, de unde pândea
39

rânjind cu cinism manifestarea creatoare, am intrat în altul,
în care pe lângă continuitatea pe care o aduceam literaturii
dintre cele două războaie – și nu e cazul să citez aici reușitele
reveniri ale unui Arghezi, Camil Petrescu, M. Sadoveanu (nu
Mitrea Cocor și nu încă altele, dar desigur Nicoară Potcoavă ),
George Călinescu, Z. Stancu, Geo Bogza, E. Jebeleanu, fără
să mai vorbim de generația mea, zisă de mijloc, care a
debutat și apoi s-a manifestat din plin în același deceniu –
mai aduceam cu noi, pe lângă creația propriu-zisă, și victoria
împotriva spiritului primar agresiv, ale cărui cetăți, apărate
adesea cu arme inexpugnabile, a trebuit să le cucerim rând
pe rând, și nu fără victime. Ce-au înțeles din acest proces și
din aceste victorii înduioșații admiratori ai lui Radu Gyr, care
au tresărit la un moment dat? Sunt gata s-o ia la goană cu
călcâiele sfârâind la cea mai mică adiere agresivă a spiritului
primar și să se transforme rapid în și mai triști comedianți ai
principialității decât cei din deceniul trecut. Spectacolul ar
merita pânze epice.
Îmi amintesc că prin anii ‘50 presa literară și paginile de
literatură și artă din ziare se luptau din greu cu „teoria
așteptării”, care, chipurile, îi împiedica pe scriitori să scrie
despre contemporaneitate. Se zicea că marii scriitori s-au
băgat totdeauna în miezul evenimentelor și că zadarnic
așteaptă unii sub vraja acelei teorii, fiindcă „muncitorii nu
așteaptă”. Sugestia era că în cele din urmă timpurile istorice
pe care le trăiam vor sfârși prin a se dispensa de acei
încăpățânați care stau și așteaptă și că vor pieri împreună cu
teoria lor, acea pretinsă „distanță” fără de care, vezi, dragă
Doamne, nu puteau ei să scrie. Și așa cum au arătat
evenimentele, dispensarea aceea a și venit, și era neverosimil
și tragic să-l vezi pe Mihail Sorbul, autorul Patimei roții și al
40

Dezertorului, asociindu-se cu un oarecare redactor „înarmat
ideologic”, ca să scrie o nouă piesă: bietul Mihail Sorbul
venea adică cu talentul, iar luminatul redactor venea cu
orientarea. Oamenii din realitatea reală sunt ghidați de
întâmplări implacabile și pline de substanță, nu sunt eroi de
romane fade, produse ale unei imaginații excitate, închipuiți-
vă: Mihail Sorbul, la vârsta lui, era și el convins de
necesitatea unei literaturi revoluționare și voia s-o facă. A
scris chiar o nuvelă, Meeting, care mi-aduc aminte că a și
plăcut.
Au trecut de atunci aproape douăzeci de ani, în acest timp
am fost, vrând-nevrând, în miezul evenimentelor, am
cunoscut personaje și întâmplări memorabile. Am fost eroi, și
nu spectatori. Știm multe. Și s-a creat și „distanța” aceea
necesară pentru a putea descifra în liniște sensul tuturor
răsturnărilor. Iar ideile care domină perioada noastră de
acum nu mai alimentează spiritul primar agresiv și intolerant
de altădată.
A pierit stihia care alimenta falsele mituri atât de dragi
spiritului primar și cu ajutorul cărora își făcea jocul.
41

SCRIITORUL ȘI MARILE SEISME
Există puțini scriitori care să presimtă marile seisme
imediate care îi așteaptă pe oameni. Când sunt, istoria ne
spune pe urmă că ei le-ar fi pregătit prin opere. Este
explicația pe care o dau totdeauna istoricii despre
evenimentele petrecute. În realitate, lucrurile nu pot avea
mereu, la bază, acest determinism. Cum l-am putea explica?
Fiindcă analiza raporturilor sociale în care trăiește scriitorul
nu ne dă totdeauna cheia gândirii sale artistice și nici
filosofice. Așa înțelegem de ce nu se poate decât în mod cu
totul excepțional ca gândirea unui filosof să fie pusă în
practică de el însuși. Rareori cel ce-a gândit înțelege pe cel ce
pune în practică această gândire. Rousseau i-a inflamat, prin
ideile sale, spiritul tânărului Robespierre. Dar nu e exclus ca,
dacă Rousseau ar fi apucat zilele revoluției, elevul său să-l fi
ghilotinat.
Pentru că, părăsind cazul de excepție al literaturii franceze
prerevoluționare, în ce măsură, de pildă, scriitorii români
dintre cele două războaie au gândit sau au presimțit marile
seisme care urmau? Sigur că, astăzi, istoricii pot să ne
explice că în cutare curent literar, întreținut în cutare revistă,
deslușim o ideologie care avea să fie cauza seismelor. Asta
poate să pară chiar evident. Este însă discutabil că vreun
42

curent literar a presimțit caracterul dezastruos al celui de-al
Doilea Război Mondial.
Să ne referim la marii scriitori: Sadoveanu cu prisăcile lui
nu presimte nimic, deși cărțile lui aveau să fie arse, la un
moment dat, în piața publică. Suntem mirați să aflăm astăzi
acest lucru. În ce măsură povestirile de la „Hanul Ancuței”
puteau stârni ura sălbatică a legionarilor? Explicația trebuie
căutată în atitudinea omului, nu în creația lui. Dar Liviu
Rebreanu? Adam și Eva, Ciuleandra, Amândoi, Gorila etc.
conțin ele neliniștea prevestitoare de cataclism? Abia
Blestemele lui Arghezi ne pot da un mare fior.
Descoperim azi în ele un sentiment al apocalipsului. E o
lume care se strâmbă, se destramă și putrezește. Efectul se
obține prin aglomerare, care exprimă probabil teroarea
resimțită de poet la apropierea cutremurului. Dar asta e
interpretarea noastră de acum.
Mai degrabă oamenii de rând au avut presentimentul
viitorului dezastru. Prin ce? Prin neliniștea morală provocată,
poate, de sentimentul păcatului, al insuficientei credințe, al
culpei: nu trăim bine, viața noastră nu e curată, nu e
frumoasă, o să plătim pentru asta.
Mulți, judecând strict rațional, au condamnat „fenomenul
Petrache Lupu” pe motiv că a fost organizat de preoți, ca să
exploateze credința naivă a maselor. Iar prin faptul că, astăzi,
Petrache Lupu e un cooperator obișnuit, unii vor să spună că
totul a fost o farsă. O fi fost! Dar ceea ce am văzut eu, acolo,
nu era nicio farsă, chiar dacă documentele ne pot demonstra
că specularea întâmplării a fost organizată de sus, fie pentru
întărirea autorității bisericii, fie, pur și simplu, ca o
diversiune.
Am plecat din Siliștea-Gumești, cu căruța, cu părinții mei,
43

să-l vedem pe sfânt. Era în 1937, cred. Nu voi spune ce am
văzut, n-am acum paleta pregătită ca să descriu terifiantul
spectacol oferit de bâjbâiala orbilor, bestecăitul ciungilor și al
paraliticilor, care singuri prin numărul lor ofereau o imagine
infernală; mi-a rămas însă în minte mulțimea de mii de
oameni, adunată pe o câmpie lângă Dunăre să-l aștepte pe
vestitul cioban. Un fapt era neîndoielnic: tânărul om fusese
mut și povestea că în urma unei vedenii, a apariției unui
„moș” în singurătatea sa de păstor, își recăpătase graiul. Că i
s-a sugerat că acest „moș” era Dumnezeu n-are acum nicio
importanță. Mulți au avut astfel de viziuni și cu toate acestea
n-au ajuns celebri ca acest modest cioban. De ce? Pentru că
mulțimea, pe care am văzut-o așteptându-l, avea nevoie de o
soluție. Mulțimea, în acei ani, în 1937, avea sentimentul
apocalipsului care se apropia, al sfârșitului lumii, când
războiul, cu crimele lui nemaivăzute și abominabile, avea să
se rostogolească și peste pământul nostru. Acest sentiment
obscur trebuia într-un fel sau altul să fie canalizat. Și
Petrache Lupu, l-am văzut cu ochii mei, s-a urcat pe un fel
prepeleag și a zis așa: „Fraților, l-am văzut pe moșul! Și mi-a
spus că o să trimită pe pământ o stea cu patru colțuri care
să aibă la un colț apă, la altul foc, la altul cenușă și la altul
întuneric. Focul are să vă ardă să vă facă cenușă, să vie pe
urmă apa să spele pământul și apoi să cadă întunericul.
Fraților, sunteți păcătoși! Mai faceți?”
Mulțimea care stătea în genunchi a răspuns într-un
murmur plin de groază:
„Nu mai facem!”
„Mai faceți?”, a repetat profetul.
„Nu mai facem!”
„Mai faceți?”, i-a biciuit din nou ciobanul cu glasul lui, a
44

cărui sâsâială devenise șuierătoare.
„Nu mai facem, aaaai”, i s-a răspuns iarăși, după care
tânărul păstor s-a dat jos din prepeleag, ne-a zis să stăm toți
pe două rânduri și a trecut printre noi, punându-ne fiecăruia
mâna pe cap.
Astfel de fapte există mereu în popor. Dar nu totdeauna
capătă dimensiuni în conștiința colectivă. La noi în sat, mi-
aduc aminte că într-o zi, să fi fost prin 1930, ne-am pomenit
într-o dimineață în casă cu o muiere care ne-a anunțat: „Nea
Tudore, țață Joițo, ați auzit?” „Ce?” „Peste trei zile se
răstoarnă pământul! Pusei de mămăligă, zice, și venii să vă
spun.” „Ce vorbești, zice tata, vreți să muriți sătuii?!”
Era o viziune apocaliptică pură, apărută ca expresie a unei
terori fără nume. S-a răspândit în tot satul, a ținut trei zile,
și cum a treia zi pământul nu s-a răsturnat, lumea și-a văzut
mai departe de vite și de copii.
Asta nu înseamnă că scriitorul trebuie să se transforme
într-un soi de Casandră (prevestitoare de rele). Dar să dea
glas neliniștii morale a maselor, asta este, între altele (în
ciuda gratuității artei!), pe deplin posibil. Este, pe lângă
căutarea sensului existenței, o condiție a marii literaturi, a
universalității ei.
45

CÂȚI OAMENI CUNOAȘTEM?
Trebuie să mărturisesc că nu văd în București în câteva
luni atâta lume câtă văd în câteva zile ori de câte ori mă duc
pe la mine prin sat. E cazul să exprim aici o îndoială cu
privire la formula de existență a orășeanului comparată cu
aceea a omului care trăiește într-un sat. Trebuie să te saturi
de oraș ca să începi să reflectezi la modul de viață în
comunități mici, în care individualismul e moderat de
privirea vecinului sau de ochii uliței, care te vede când pleci
de-acasă și când te întorci. Dacă nu ești atent, ți se aud și
șoaptele, fără să mai vorbim că toată lumea știe cum îți crești
copiii, cum te porți cu părinții și cum îți iubești nevasta. Asta
e foarte rău, ar zice cineva înspăimântat de ideea că viața sa
personală s-ar desfășură ca pe o scenă, ca pe un podium
imens, în care fiecare ar fi și spectator și actor.
Ia să vedem, ce rău e aici? În primul rând că marile
spaime ale individualistului se diminuează și caracterul
devine mai ferm. N-ai să vezi decât foarte rar un om cu fața
schimonosită, în timp ce la București mi-e dat să întâlnesc
zilnic oameni dominați de o psihologie obscură, care își
schimbă o hotărâre luată de trei ori pe zi, iar culoarea feței,
de trei ori pe minut. Acest chip schimonosit nu este expresia
unei complexități de conștiință, cum credea Lovinescu sau
46

Camil Petrescu, ci, așa cum am spus, a unui individualism
iremediabil, cel mai adesea mascat, dar care în cele din urmă
tot iese la iveală cu o violență cu atât mai mare, cu cât a fost
mai mult comprimat. Calomnia și intriga, care îl însoțesc,
abile și rafinate, dar cel mai adesea grosolane, îl împing pe
omul chinuit de obsesia propriei sale personalități pe un
drum fără întoarcere, și totul e agravat de faptul că aproapele
său cu care intră în conflict nu e pe aceeași stradă cu el și nu
iese în aceeași piață. Omul e silit să-și suporte mai singur
aici întreaga povară a deciziilor sale, decât acolo, unde ceilalți
îți corectează pașii prin simpla existență colectivă.
În al doilea rând, cimitirul e mai aproape de vederea
omului, și perspectiva lui îl face mai senin, fiindcă știe ce-l
așteaptă. Cu alte cuvinte, omul îmi pare într-o astfel de
colectivitate mai liber, în timp ce în marile aglomerări se
crede nemuritor. Or, cine nu-și cunoaște condiția e mai robit
de ea, mai captiv, prins cum e într-un program de ucidere a
timpului care îl abate fără greș de la reflecție și câștigarea
unui echilibru biruitor. Mă feresc să vâr în toate acestea
soarele și spațiul, zăpezile și alte elemente, în mijlocul cărora
copiii noștri ar crește apropiați de natură și bine adaptați
pentru lupta cu mediul. Argumentația mea țintește numai
individualismul feroce, care se hrănește nestingherit din
inimile unora dintre noi, în singurătatea blocurilor
confortabile sau nu, în care ne refugiem zilnic, și din care
zadarnic năvălim tot zilnic deambulând pe străzi și
bulevarde, în căutarea, cine știe, a unei fraternități, după
care tânjim! Acolo, omul e acasă pe orice uliță, îl găsești
peste tot: ce faci, Ilie, ce faci, Gheorghe? Și nu se poate să nu
simți o cumplită invidie când te uiți și le vezi privirile licărind
de o mare și mereu proaspătă încântare, intensă și aproape
47

inexplicabilă, secret, poate, al dezvăluirii sufletului, al
deschiderii ușilor lui ascunse, eliberând spiritul de patimi și
oferindu-i satisfacția contemplării. Așa-zisa disimulare, de
care s-a vorbit, e o observație adevărată, dar din afară. Ei
între ei nu cunosc aceste ziduri ale incomunicabilității. Omul
se uită la om și se bucură, iată o descoperire pe care uitasem
s-o mai fac! Și să nu credeți că în acest sentiment nu intră
sau se ignoră ceea ce a cucerit omul care trăiește în marile
aglomerări, gravitatea pe care o dă lupta pentru existență,
ironia în observarea moravurilor, conversația sclipitoare,
curiozitatea avidă pentru viața planetei. Au televizoare și
aparate de radio.
Îmi vine în minte ideea să fac o statistică simplă și să
întreb pe unul de-acolo și pe unul de-aici, câți oameni
cunoaște fiecare. Câți oameni „cunoaște”, și nu câte
„cunoștințe” are. Mă tem că lista omului marilor aglomerări
va fi mai mică în oameni pe care i-ar cunoaște și s-ar bucura
să-i vadă zilnic, și lungă în tot felul de cunoștințe pe care nu
dorește să le vadă decât din când în când. Și dimpotrivă, la
cel de acolo, a cărui listă mă tem că ar fi mai bogată în
oameni pe care chiar dacă nu dorește să-i vadă zilnic îi vede
totuși prin forța lucrurilor și reușește să facă din această
condiție, de care mulți fug îngroziți, o mare victorie. Iar lista
cunoștințelor ar fi albă.
48

PERSPECTIVA DE A DEVENI MORALIST
Văd cu groază perspectiva de a deveni moralist. Nici
măcar lui Tolstoi nu-i stă bine când spune că o pereche de
cizme bine făcute de un bun cizmar sunt mai utile omului
decât un roman, sau că Simfonia a IX-a de Beethoven nu e
bună fiindcă nu conține niciun mesaj creștin.
Morala constituie pentru artă o primejdie pe care mulți o
subestimează, arta se apropie mai mult de natură, prin
cruzimea ei infantilă, decât morala, care e creația spiritului
uman matur, împins de nevoia de a pune ordine în viața
afectivă și de a ține în frâu instinctele. Uneori, ea devine
necruțătoare, tinzând la suprimarea totală a instinctelor, ca
și când fără ele ființa umană ar putea supraviețui.
Un creștinism „fără ieșire” a neliniștit gândirea noastră
europeană ajunsă în fața descoperirii existenței, a cărei
autonomie față de morală trebuia pusă în acord cu
divinitatea.
Asta i-a determinat pe unii să afirme că omul e un animal
cu conștiința bolnavă, dominat de un sentiment tragic al
existenței. Mai înainte, danezul Kirkegaard a scris un tratat
al disperării, a cărui lectură într-adevăr te poate îngrozi
pentru totdeauna. Fiindcă, se spune în el, „creștinismul a
descoperit o nenorocire pe care omul n-o cunoaște, ca om,
49

existența: și asta e maladia mortală”. Iar faptul că nu știm că
suntem disperați, că adică suntem sănătoși închipuiți, nu
înseamnă că nu suntem bolnavi de această boală care se
aplică eternității noastre, chiar dacă murim fără să fi
descoperit vreodată acest lucru. Iar cei superiori în conștiință
sunt superiori și în disperare, știu adică despre ea mai mult
decât ceilalți și nu mai pot și nici nu e bine să dea înapoi. De
ce? Pentru că disperarea ar trebui s-o considerăm un avantaj
enorm. A suferi de acest rău al existenței „ne așază deasupra
animalelor, progres care ne distinge de ele altfel decât numai
pe verticală și este un semn al verticalității noastre infinite,
sau al sublimului spiritualității noastre…”
Eroii lui Tolstoi și Dostoievski porneau deci zadarnic în
căutarea inocenței pierdute. Nu voiau să accepte maladia
mortală, zguduiți de bănuiala că dacă renunțăm la divinitate
vom ajunge să gândim că totul ne este permis.
Nu s-ar putea spune că omul secolului nostru n-a gândit și
astfel, dovadă atrocitățile și ignominiile pe care le-a comis,
crezând deci că poate înfăptui orice nelegiuire, fără să dea
socoteală. Totuși, din călău a ajuns repede victimă, și astfel a
expiat, și să sperăm că am tras cu toții din asta destule
învățăminte ca să ne treacă cheful de a le mai comite cel
puțin pentru o lungă perioadă de timp. Fiindcă a gândi că
totul ne e permis, în absența unei divinități care ne-ar
pedepsi, nu înseamnă că scăpăm de pedeapsă. Pierim prin
propriile noastre fapte, care declanșează în lume, fără a le
mai putea opri, dezordini colosale, care năvălesc apoi asupra
noastră cu forța implacabilă a catastrofelor naturale. Să ne
purtăm deci bine ca să nu zdruncinăm un echilibru (creat cu
trudă de civilizația noastră), între instincte și rațiune. Și să
nu exaltăm puterea nici a instinctelor, nici a rațiunii, sau să
50

le negăm pe rând.
Arta nu ne plasează în afara luptei pentru obținerea
acestei armonii la care aspirăm și care clipă de clipă este
pusă în dezechilibru de expansiunea eului nostru, care
folosește, cu viclenie, când instinctele, când rațiunea. Opera
de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea
vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție
se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale
sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă
tot timpul să nu ucidă în ei pe artist, fără de care nici
moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.
De obicei vârsta ne împinge spre tot felul de rătăciri, semn
al slăbirii puterii creatoare. Naiv, scriitorul ajuns la bătrânețe
își închipuie că dacă trece el, de pildă, la brahmanism,
brahmanismul lui va fi la fel de seducător ca și opera sa de
dinaintea convertirii.
Aș dori să am prieteni necruțători care să-și râdă de mine
fără milă dacă, apucând să îmbătrânesc, aș deveni un
moralist sâcâitor, sau m-aș apuca, Doamne ferește, să
îmbrățișez cine știe ce doctrină sau credință care m-ar rupe
de viața mea trecută și de eforturile care mi-au iluminat
tinerețea.
51

COMPROMISUL CU PRIETENI
Cum se face, cum reușește un român să întoarcă pe dos
mănușa tragică și s-o arunce în față destinului? Dintr-un
dușman potențial își face un prieten pe viață.
Devenind bucureștean și debutând în literatură, eram
invitat la cenacluri, la revelioane. Asistam la veselia generală
crunt și plin de orgoliul răspunderii universale pe care o
simțeam că îmi apăsa umerii și părăseam aceste petreceri
insultându-i pe toți.
Cum se puteau sclifosi atât de inconștienți, mă întrebam
eu, când știau totuși foarte bine în sinea lor că într-o zi vor
muri? Ce înțelegeau să facă din viața lor? Cum credeau ei că
poate fi învinsă această fatalitate? Prin jocuri de cuvinte care
îi făceau tot pe ei să râdă de idioțenia propriei gândiri? Jucau
mici scenete, improvizau sau cântau acompaniați la pian
reclame (eram uluit de memoria colosală pe care o aveau în
acest sens), și, pentru ca nimic să nu le tulbure câtuși de
puțin seninătatea sufletească, inventau, inspirându-se din
Urmuz, jocuri numite, de pildă, Ismailuri, cu ajutorul cărora
luau în tărbacă oameni și idei ale timpului, scriind fiecare, pe
o temă dată, lucruri grotești și aberante, care constituiau
răzbunarea inteligenței lor sclipitoare față de obtuzitatea sau
demagogia unora dintre contemporanii lor intelectuali care
52

urcau cu energie și fără scrupule pe scena socială și care,
dacă ar fi aflat, i-ar fi privat pe acești urmuzieni de libertate
pentru multă vreme. Aveau însă grijă să distrugă acele
hârtiuțe. Mă mir cum mă suportau între ei, fiindcă după
fiecare scandal plecam trântind ușa și aveam sentimentul că
am rupt cu grupul lor pentru totdeauna. Nu, după un
anumit timp mă invitau din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Iar eu mă duceam crezând de fiecare dată că o să-
i găsesc schimbați. De unde! Peste ani, și asta mi se părea
formidabil, dădeam peste aceiași oameni, parcă i-aș fi văzut
ieri. Ei bine, am sfârșit prin a rămâne prieteni, vreau să spun
că n-a devenit niciunul dușmanul meu înverșunat, după câte
figuri le-am făcut tuturor.
Dar fiindcă cititorul așteaptă de la noi „mărturisiri”
literare, e cazul să povestesc că unul dintre ei era critic literar
și că, în clipa când i-am dat să citească acea versiune a
primului volum din Moromeții, pe care mă hotărâsem eu în
iarna anului 1955 s-o dau la tipar, i-a trecut prin cap că, în
sfârșit, a venit momentul să-mi plătească și mie pentru acele
nenumărate figuri pe care i le făcusem, și iată cum a
procedat. Mi-a citit cartea și, când ne-am reîntâlnit, s-a uitat
senin în ochii mei și mi-a spus foarte liniștit și cu multă grijă
să fie clar în expunere și să înțeleg exact ceea ce dorea să-mi
comunice:
— Impresia generală cu care rămâi după lectura
romanului dumitale, mi-a zis el, este, întâi, că eroul, acest
Moromete, e cam nebun. Încercând să cauți explicația în ce
constă nebunia lui, nu prea reușești. E foarte autentic
descrisă și pare foarte adevărată. Și atunci îți vine în minte
că o singură explicație poate fi: că și autorul e cam nebun.
Acuma, asta n-ar fi o piedică în calea publicării romanului în
53

revista noastră, dimpotrivă, dar, judecat ca roman, nu prea
ține, ți-aș propune să faci din el niște nuvele. Ar avea mare
succes și ai fi perfect pe linia Întâlnirii din pământuri , dar cu
un registru mai bogat și mai profund…
„O să găsesc oare altul mai bun decât ăsta care să se
priceapă la literatură?”, m-am întrebat eu, trecând fără să fi
înregistrat prea bine peste prima parte a spuselor lui. Fiindcă
a doua mă interesa.
— De ce crezi dumneata că romanul meu nu ține ca roman
și îmi propui să fac din el niște nuvele?
— Păi, uite de ce, mi-a răspuns el ricanând.
Și m-am pregătit să-l ascult cu o curiozitate limpede: avea
ceva să-mi spună? Era critic literar, sau un simplu veleitar?
Era un foarte bun critic literar! Dar avantajul creat de mine
prin neacceptarea unei prietenii în stilul pe care mi-l
propunea mediul literar a fost decisiv, pentru că omul din
fața mea nu m-a cruțat nici el și mi-a spus crude adevăruri,
când existau suficiente motive să mă copleșească cu elogii,
cum făcuseră alții.
— Să știi, i-am spus eu la urmă, că mi-ai dat, rânjind,
prețioase sfaturi. Păstrează-ți rânjetele pentru amicii
dumitale, cărora sunt sigur că o să le povestești cu lux de
amănunte cum a decurs întâlnirea, iar eu o să-mi păstrez
sfaturile, care n-ar fi stricat să fi ieșit din alt cap. Dar ce să
facem! Luăm și noi ce găsim!
N-a înțeles ce i-am spus și a citit neîncrezător prima parte
a versiunii refăcute, finale, pe care i-am prezentat-o spre
publicare. I-a dat drumul, dar a și scris un articol mic și
reticent în Gazeta literară, ca să poată să scrie pe urmă unul
mai mare, în care să-și arate nemulțumirea că n-am făcut
totuși din romanul meu niște nuvele. Ce frumoase ar fi fost!
54

Interesante! Era, ca orice critic dotat, tiranic în opiniile lui și
abia la urmă, când a citit romanul în întregime, s-a convins
că eu și nu el avusesem dreptate în ce privește ideea dacă
trebuia sau nu să fac un roman. Iar eu nu mai trebuia să fiu
convins, din moment ce-i ascultasem judicioasele sfaturi, că
nu fusese crud cu mine, ci drept.
A scris apoi un articol plin de entuziasm și am devenit
prieteni. Și-a păstrat poziția inițială, dispoziția de a nu-mi
trece cu vederea scăderile literare. Cu cele umane, însă, am
ajuns amândoi la un compromis, și în cincisprezece ani nu
ne-am certat în mod serios niciodată. Am ajuns chiar să cred
că faptul a devenit imposibil, cum imposibilă e pentru unii
împăcarea, trecerea peste ura care ni se injectează la un
moment dat în inimă. Șansa e să fim în acel moment greu al
ciocnirii umane obsedați de ceva care să ne acapareze
întreaga ființă. Injecția de ură se varsă atunci pe undeva pe
lângă noi.
55

COMPROMISUL CU IDEILE
Ideile sunt viața noastră! Ne facem despre noi înșine și
despre lume o idee, sau un sistem de idei, și nu renunțăm la
ele nici atunci când vedem că din pricina lor ni se destramă
căminul, ne pierdem prietenii și, uneori, în condiții
excepționale, de convulsie socială, ne pierdem chiar libertatea
și viața. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindcă
omul simte instinctiv că ideea aceea e chiar el, în timp ce un
om, un lucru, un obiect nu e decât ceea ce a dat el în afară, o
investiție, dintre care cea amoroasă angajează mai mult sau
mai puțin din ființa sa, ca și lumea care îl poate dezamăgi și
pe care o poate disprețui suveran. Dar ideea despre sine?
Asta e ceva cumplit. Eu, mă?! face omul ducându-și mâna la
piept ca pentru a-ți atrage atenția asupra ființei sale, ca și
când ai putea fi orb și nu l-ai vedea. Eu să fac chestia asta?
se holbează la tine cu ochii în flăcări.
Dacă această identificare a noastră cu o idee nu ne-ar
duce adesea și la o neasemuită trufie, ar trebui să ne
admirăm de dimineața și până seara. Dar curând, această
identificare devine intolerabilă, începem să pretindem ca toți
ceilalți să adopte ideea noastră și devenim cu atât mai
agresivi, cu cât ni se sugerează de ici, de colo un compromis
cu alte idei, ale altor oameni. Compromis? He, he! Și cu cât
56

suntem mai necunoscuți în profesiunea sau în cercul nostru,
cu atât suntem mai vanitoși și cu conștiința de sine mai
exacerbată. Țin minte o istorie petrecută pe malul mării, cu
un grup de bărbați care așteptau autobuzul să-i ducă de la
Eforie la Constanța. Unul dintre ei, căutându-se prin
buzunare, zice:
— Mă duc până colea la chioșc, să-mi cumpăr un pachet
de țigări.
Și n-a adăugat: Așteptați-mă, dacă vine autobuzul. Era de
la sine înțeles, erau împreună și pe deasupra erau și prieteni.
Autobuzul vine, și ăștia, făcându-și cu ochiul unii altora, se
urcă în el, nu-l așteaptă pe celalalt. Acesta revine în stație și
vede. Așteaptă, se urcă în autobuzul următor și cât pune
piciorul pe prima treapta scoate un briceag din buzunar și
repede îl spală în primii pasageri pe care-i găsește pe
platformă. Este arestat și condamnat. La proces, după ce se
face de către procuror proba că acuzatul este perfect normal,
este întrebat, bineînțeles, ce-a avut cu cei trei pe care i-a
tăiat? La care el le-a dat, mormăind flegmatic, următorul
răspuns:
„…Să-mi facă ei mie așa o figură!”
„Păi nu ți-au făcut-o ei, ăștia pe care i-ai tăiat, i s-a spus,
ci ceilalți, care plecaseră!”
„Ei și!?”
Vasăzică asta era! I se făcuse Luminăției Sale, Gălbejitu
Gheorghe, o figură care nu se putea înghiți! Îi cădea rangul!
Și pentru asta nu era absolut necesar să plătească cei care i-
au făcut figura, ci oricare alții, deoarece erau tot oameni și
purtau răspunderea în această calitate pentru faptul că n-au
avut grijă ca Alteța Sa Serenisimă Sfrințilă Vasile să nu
îndure asemenea afront.
57

Nu e nicio exagerare. Am în sat un prieten din copilărie pe
care l-am vizitat de curând. A fost exclus din partid pentru
motivul (îl redau aici așa cum l-am citit în Apelul pe care l-a
făcut el către forurile superioare față de hotărârea de
excludere) că a crezut el că e Alfa și Omega. E neîmpăcat. A
citit enorm, și cu anii a căpătat, datorită acestor lecturi, un
vocabular criptic și sumbru, în timp ce sufletul lui îl vezi
parcă zbătându-se să iasă la lumină prin această platoșă de
fier a ideilor. Abia deschide buzele, se uită drept înainte
necruțător, iar imaginea lui e obsedantă, desculț cum stă pe
prispa casei, pământiu la față și pătat de o bătrânețe care
începe să-i ia din violența gândirii, dar fără să-i aducă
împăcarea. Are o fată care e ca el, dar cuminte, cu greu
spune un cuvânt. A terminat cu bine liceul. Secretul vieții
acestui om nu-i mai aparține lui, tot satul îl cunoaște.
Muncește ca un cal una sau două săptămâni, apoi cu
jumătate din câștig se duce și bea, și proferă teribile
amenințări și smulge în același timp și admirația celorlalți
prin cunoștințele sale haotice. Îl căinează, ăsta ar fi trebuit
să ajungă mare. Dau vina pe băutură.
Odată mi-a făcut la București o vizită și mi-a cerut să-l
împrumut cu niște bani. L-am împrumutat. Abia peste ani
am aflat ce se întâmplase. Fusese trimis de conducerea
gospodăriei lor agricole cu niște oi la o expoziție în capitală.
Ce-a făcut? înainte să le expună sau după ce le-a expus, nu
se știe precis când, a vândut oile și a băut banii. Așa
povestesc oamenii din sat, n-aș vrea să-l jignesc afirmând că
eu cred acest lucru. Și că de-aia umbla pe la unul și pe la
altul să se împrumute, ca să pună banii la loc. Bineînțeles,
chipul lui nu e tot timpul întunecat, are și umor, care e însă
totdeauna născut din situațiile în care e pus. Au vrut odată
58

unii care nu-i suportau ironiile mușcătoare să-l bată, au
spart becul din încăperea MAT-ului și au tăbărât pe el. L-au
umplut de sânge, l-au tăiat pe obraji. Așa credeau ei. Când
au aprins însă lumina, furia lor n-a mai cunoscut margini. Îl
bătuseră și-l schilodiseră pe altul, pe unul dintre ei, în timp
ce el, prietenul meu, se smulsese de sub grămadă și reușise
să fugă. Cel care fusese luat drept el l-a dat pe urmă în
judecată fiindcă n-a vrut să stea să fie bătut, învinuit adică
atât pentru că a fugit, cât și mai ales pentru faptul că a fost
ciopârțit altul în locul lui. Ar fi trebuit, pesemne, să dea un
chiot ca să-și anunțe astfel dușmanii! „Bă, nu mai dați, că eu
am fugit!” Mare nerod și ăla!
Altădată, cică, tot la MAT, s-a repezit în trei pe care i-a
trântit pe sub mese, pesemne erau beți toți… Și după ce i-a
văzut pe jos pe sub scaune, cică s-ar fi întors spre un prieten
care era cu el și i-ar fi strigat indignat: „Ce faci, bă, Ilie! Mă
lași singur cu trei?!” Adică, erau ăia pe jos, dar cine putea să-
i garanteze că n-aveau să se ridice în cele din urmă și să-l
învețe minte? Și era alarmat cu o clipă mai devreme că
prietenul său Ilie îl lăsase singur…
A citit tot ce-am scris. Despre prima carte a zis că am știut
și eu ce s-a petrecut în sat pe ulița noastră și am scris ce-am
știut. Adică nu mai mult. Nu e, adică, mare lucru, să scrii ce
știi. Și că mai mult de atâta n-o să mai pot. La a doua, care
nu mai avea drept subiect lumea satului, a zis: „Asta e ceva
științifico-fantastic!” în sfârșit, la a doua carte de mari
proporții despre țărani a refuzat să spună ce crede, dar și-a
exprimat în schimb părerea despre autorul ei, că „e cel mai
mare speculant al scrisului românesc”.
Stau cu el de vorbă pe prispa casei lui și parcă nici nu mă
vede. E zi de duminică, dar a lucrat de dimineață la pădure,
59

la niște puieți. Mă uit la el și-mi dau seama că ideea care a
pus stăpânire pe el acum douăzeci de ani nu s-a domolit și
că nu-l va părăsi până n-o să-l devoreze în întregime.
— …Asta e, îl aud mestecând parcă printre măsele, ar
trebui aici în sat la noi un Felix Edmundovici Dzerjinski, să
bage groaza-n ticăloși și-n contrarevoluționari…
Și îmi dau seama că acest Felix Edmundovici visat ar fi
vrut să fie el, dar nu l-au lăsat… Mă grăbesc să-mi scurtez
vizita. Nu-mi place să-mi pierd prietenii din copilărie,
suportându-le tirania conștiinței lor de sine.
60

OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII (I)
Autorii mei preferați au început să fie doar cei care mă
feresc de senzația, care mi se furișează adesea, când citesc,
în inimă, că în loc să ies afară și să trăiesc, stau închis în
casă și pierd timpul. Altădată niciun scriitor care purta acest
nume nu mă făcea să prețuiesc, atât de avar, propriul meu
timp, al existenței mele. O pagină bună mă răsplătea, îmi era
suficientă; acum, toată cartea trebuie să fie bună! Tot felul de
obstacole stau în calea lecturilor mele. Iată, de pildă, am
cumpărat recent Sadoveanu, Anii de ucenicie , Ion Barbu,
Versuri și proză, și fiindcă era vorba de un scriitor din județul
meu, Galaction, Chipuri și popasuri . Să văd, zic, cum au scris
ei, după ce am văzut, mai demult, și am admirat, copleșit,
cum se pot scrie confesiuni spunând tot adevărul în felul
cum a făcut-o, de pildă, Rousseau. Știam, aveam adică în
minte ideea că la scriitorul român marea confesiune e opera
sa, și că adevărul crud despre existența pe care a dus-o el, ca
om și ca scriitor, îi cam displace. Lumina în care s-ar pune
respectând adevărul nu-i convine, deși, așa cum s-a spus,
adesea viața și firea sa sunt mai spectaculoase decât opera.
Totuși, mi-am spus, să citesc, oricum, voi găsi ceva revelator.
„Mărturia literară” a părintelui Galaction nu mă surprinde
însă cu nimic față de ceea ce opera sa dezvăluie. Vreau să
61

spun că n-o luminează câtuși de puțin din vreun unghi
nebănuit și nici n-o întunecă. Ceea ce e strălucit la acest
povestitor rămâne, așa cum se cuvine, inexplicabil, iar ceea
ce e slab se explică din gros prin etalarea intențiilor morale.
Părintele „cade” în greșeala trufiei când ne arată cu degetul
ideile creștine care i-au călăuzit existența și creația. „Așa
cum se întâmplă cu orișicine care a cutezat să turbure pe
contemporani cu visurile și cu scrisul lui, am cășunat și eu
discuții, controverse și schisme, declară el. Unii nu se pot
împăca cu limba mea literară; alții mă găsesc prea bigot și
moralizam; alții – cu mai multă devoțiune și mai puțină jertfa
deșartelor frumuseți pământești… Îi rog pe toți să citească și
să recitească bucata mea Trandafirii. Bucata aceasta rezumă,
lămurește și simbolizează surprinzător toată simțirea și toată
literatura mea.”
Dacă e așa, îmi zic, hai să citesc această bucată. Și caut la
pagina 59. A scris-o în 1910, adică la treizeci și unu de ani,
în plină putere, iar recomandarea s-o citim ne-o face în 1942,
cu nouăsprezece ani înainte de moarte, deci la vârsta când
spiritul e mai puțin șovăielnic și poate greși mai greu. Asta în
viața morală și în viața practică, sau în știința despre viață și
despre moarte – dar nu despre artă. Eliberarea spiritului de
vitalitatea biologică nu-l duce pe artist în mod obligatoriu
spre iluminări estetice. Tolstoi era chinuit la șaizeci de ani de
povara dorințelor trupului său, fără să ne spună însă, el,
care știa parcă totul, că o dată scăpat de această povară, și
creația artistică, în cazul lui, eșuează în didacticism.
Maturitatea artistică nu coincide obligatoriu cu maturitatea
biologică și uneori nici chiar cu a spiritului. Arta este o
categorie a spiritului, ca fenomen obiectiv, subiectiv însă,
forța creatoare a artistului n-are vârstă și se manifestă
62

printr-o independență turburătoare atât față de stadiul
biologic al vieții creatorului, cât și față de stadiul
spiritualității lui.
Părintele Galaction povestește cum l-a plăcut o fată la
vârsta de doisprezece ani și i-a dat un buchet de trandafiri.
Turburat, băiatul găsește apoi în sine un impuls religios care
învinge dorința sexuală care creștea în el asemeni unui fir de
iarbă otrăvită și depune acești trandafiri sub o troiță. „«Aici
să depui florile tale», am auzit clar în mintea mea… Cuvinte
minunate, cuvinte simbolice!”
Într-adevăr! De-aici avea să iasă povestirea De la noi la
Cladova, cu care părintele s-a mândrit mult. În ea, un preot
are puterea de a împărtăși cu grijanie și nu cu altceva o
femeie care murea după el. Când am citit demult această
nuvelă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cum e posibil, îmi
ziceam, să conceapă cineva o asemenea mistificare a
sufletului unui biet preot, care trăia destul de pașnic în
Cladova lui și nu era cine știe ce căutător al inocenței
pierdute, care să lupte, asemeni unui părinte Sergiu, cu
însăși Ispita, apărută fără veste în chilia lui și dorind să-l
piardă? Biata Borivoica îl iubea pe dunăreanul nostru din tot
sufletul, îl dorea ca bărbat, dar nu-l ispitea pe credincios, nu-
i păsa de credința lui, nu voia să-i corupă sufletul, să-l rupă
din armonia unei aspirații către care, eventual, s-ar fi
chinuit. De aceea nici bietul preot nu e silit să-și taie, ca în
Tolstoi, vreun mădular ca să reziste.
Mă uit la sfârșitul cărții cu chipuri și popasuri. Ce să mai
citesc? Acest obstacol, istoria cu trandafirii, mă împiedică să
merg mai departe. Cine i-a strecurat copilului ideea că… ce e
cu viața ideilor și viața oamenilor?… Hotărât, viața părintelui
Galaction trebuie să fie foarte interesantă. Dar el nu vrea s-o
63

spună… Citesc mai departe în sumar: Cum l-am supărat pe
Caragiale. Nu cred! Cum să-l fi supărat părintele Galaction
pe Caragiale?
Închid cartea și ies afară. Și atunci îmi aduc aminte că
Gala Galaction ne-a lăsat, pe lângă aceste articole care nu ni-
l dezvăluie, un Jurnal de mii de pagini. Nu știu: a apărut oare
acest Jurnal? Și îmi spun că trebuie negreșit să-l citesc și să
aflu: într-adevăr, așa a făcut acest mare povestitor cu
trandafirii aceia pe care i-a dat fata?
64

OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII (II)
În legătură cu viața adevărată a scriitorului, iată un
exemplu în care ruptura dintre realitățile brutale ale
existenței lui și operă pare definitivă și nu constituie niciun
fel de obstacol în calea lecturii. Scriitorul (mă gândesc la
Mateiu I. Caragiale după lectura în România literară a încă
unui interesant articol al lui Șerban Cioculescu despre viața
lui) și-a confecționat într-atât o altă biografie, încât,
identificându-se cu ea, începe apoi să creadă el însuși în ceea
ce a imaginat și să-și descrie această falsă viață cu o atât de
mare autenticitate, încât ceea ce aflăm apoi despre adevărata
lui existență ni se pare ireal, vulgar, străin de el… Această
bizară dualitate n-are un ecou profund în conștiința lui ca în
cazul unui erou dostoievskian. Scriitorul ne minte în față,
fără să clipească, zicând că n-a avut părinți și că se trage
dintr-un neam umilit care n-a ajuns încă, până la el, la
lumină.
Pentru noi se pune într-adevăr problema dacă să acceptăm
sau nu aceste fumuri, și cred că Șerban Cioculescu, pe bună
dreptate, e supărat pe cei care iau aceste fumuri drept
adevăruri, încercând să creeze astfel pentru cititori o
biografie spirituală idilică a scriitorului, bună doar, și nici
atunci, pentru uzul școlar. Căci scriitorii sunt conștiințe ale
65

colectivității naționale, și nu sfinți. Și conștiința colectivității
naționale e suma virtuților și scăderilor noastre, și nu suma
unor concepte frumoase, dar moarte. Și aici ajungem la
aspectul dramatic pentru o cultură mijlocie ca a noastră,
care e amenințată să devină mică dacă nu are tăria să se uite
în oglindă, să-și vadă adevăratul chip, să nu întoarcă nasul
strâmbându-se cu falsă pudoare când își vede urâțeniile, ci
să le corecteze într-o luptă încleștată cu destinul, fără teama
înfrângerilor. Fiindcă ăsta e spectrul care sperie adesea pe
omul nostru de cultură: dacă punem viața noastră sub
lumina totală a adevărului, nu se vor găsi oameni slabi, care,
privindu-l, vor dezarma, și coeziunea colectivității noastre
naționale va slăbi? Desigur, nu e o teamă fără rost, revelarea
fără pregătire într-un moment nepotrivit a unui adevăr poate
dăuna. Și aici putem cădea de acord că pregătirea e
necesară. Dar falsificarea în prealabil a adevărului unei opere
sau a unei vieți (deci a unei conștiințe) nu este justificată cu
nimic, precum nu este justificată nici invocarea absenței
momentului prielnic pentru revelarea unor fapte de mare
interes, în cazul nostru cultural, când analiza acelui moment
ne arată, dimpotrivă, că nimic nu ne împiedică să discutăm
despre scriitori așa cum sunt ei și nu așa cum vor ei sau noi
să fie. Asta nu înseamnă că defăimătorii sau babele literare,
dornice de a scormoni în cenușa din vatra scriitorului,
trebuie să vadă în rândurile mele o încurajare de a o face.
După cum nici sincerii păzitori care venerează și apără
mormintele sfinte ale oamenilor noștri de valoare nu trebuie
să vadă un sacrilegiu în îndemnul de a nu ne teme să ne
uităm în oglindă.
Revenind la Mateiu I. Caragiale, putem să fim pe deplin
liniștiți. Cartea sa Craii de Curtea-Veche , fără să zicem ca el
66

că „este realmente magnifică”, expresie care s-ar potrivi doar
unor creații ca Mizerabilii, Război și pace , sau, la noi,
Scrisorilor eminesciene, care, pe lângă puterea și profunzimea
inspirației, ne fac să simțim incendiul înalt al conștiinței
neliniștite a creatorilor lor, este o frumoasă carte fără cusur,
datorită căreia putem să-i iertăm autorului ei toate păcatele,
fără să-i inventăm însă virtuți pe care nu le-a avut. Ba chiar
putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva unele scene
de familie, al căror erou a fost Mateiu, nu conțin mai multă
putere de evocare, prin răutatea care le animă, decât
cumințenia celorlalți copii ai lui Caragiale. Istoria cu pusul
îndelungat al mănușilor ca să nu-i altereze gingașa mână
frigul clanței când rebegitul tată bătea în geam în viscol să i
se deschidă ușa mai repede ne face parcă să-l vedem aievea
pe marele Iancu cu mustața zbârlită de furie, năvălind pe
ușă și strigând: Imbecilule! Iar fiul rânjind. Aici d. Șerban
Cioculescu nu trebuie să fie indignat, dacă a fost, fiindcă
amintirea e de preț. Cumințenia lui Luca Ion nu ne-a lăsat o
amintire ca aceasta, atât de vie, despre tatăl său.
Nu, viața lui Mateiu I. Caragiale, în ciuda crudelor și
inavuabilelor ei aspecte, nu constituie pentru mine un
obstacol în calea lecturii operei sale. Desigur, el trebuia să
spună despre ea că „este realmente magnifică”. Conștiința
estetică aflată la baza acestei creații îl îndreptățea. Puțini mai
au azi curajul să șlefuiască atât de îndelung o carte. Iar
dintre cei ce o fac, puțini reușesc să închidă în această carte
o lume cu care s-ar identifica. N-are importanță dacă această
lume e reală sau a trăit doar în imaginația lui. După cum n-
are importanță dacă această lume ne place sau nu. Ne place
„scriitura”, cum ar zice azi un adept al „noului roman”
francez. Și cred că „umbra marelui Mateiu” va tremura
67

auzind cât de la modă pot fi „craii” săi la atâtea decenii, când
alții dispar sau intră, clasicizați, în manualele școlare și nu
mai discută nimeni despre ei.
68

OBSTACOLE ÎN CALEA LECTURII (III)
Consumul de literatură, la radio, în presă, la televiziune,
precum și apariția scriitorilor în scrierile memorialiștilor,
rudelor, prietenilor sau admiratorilor sinceri creează adesea
scriitorului o imagine cu efecte rele, greu reparabile, asupra
curiozității cititorului, curiozitate care e un lucru tot atât de
misterios, sau în orice caz fragil, ca și intenția artistică
înainte de a se produce. Asaltați această curiozitate pe toate
canalele, oferindu-i o imagine robot a scriitorului și a operei,
și ați distrus pentru multă vreme atracția naturală între cei
doi poli (creație, curiozitate), întreținută cu atâta trudă și
prudență de artist în cursul vieții sale, dar pe care moartea îl
împiedică să mai poată interveni. Toată viața somnul său a
fost populat de obsesii și neliniști ca nu cumva operele lui să
plictisească, interesul pentru rodul imaginației și simțirii lui
să înceteze, obstacole imprevizibile să apară în calea lecturii
cărților sale.
Ei bine, ceea ce a reușit el, strică alții. Opera de artă poate
plictisi. Ascultați o emisiune, să zicem, despre Rebreanu.
Coșbuc cică i-ar fi spus: muncă, răbdare și încredere. Dacă
nu ai astea, n-ai făcut nimic! Și apoi: un sfert de talent, trei
sferturi muncă, dacă n-ai astea, iar n-ai făcut nimic!
Cuvintele lui Coșbuc!
69

Vasăzică, opera de artă nu se datorează precumpănitor
talentului, ci muncii. E o idee pe care înșiși scriitorii,
imprudenți și din dorința de a alunga dintre ei pe leneși și pe
misticii inspirației, au lansat-o pe piață, micșorându-se
inutil, fără să-și dea seama, în fața gândirii comune care a
tresărit: Aha! Așadar muncă! Talentul nu e așa de important!
Păi dacă e vorba de așa ceva, ce mare ispravă, și noi știm să
muncim… Drept care, cei mai îndrăzneți dintre ei și-au
suflecat până sus mânecile și s-au și pus cu brâncile pe
treabă. Cărți voluminoase și multe la număr au început să
asalteze editurile din întreaga lume. Editorii nu le pot
respinge pe toate.
Iar ceilalți dintre ei, mai puțin ambițioși, au început să
declare că n-au ei timp să scrie, că i-ar vârî în buzunar pe
toți acești scriitori ale căror nume apar mereu prin reviste și
ziare de au ajuns să-i plictisească.
Pe urmă manuscrisul lui Ion… care era să se piardă… Și
cum se ajunge apoi la întrebarea: pe cine parafrazează
Rebreanu în scena în care vechiul prim-ministru și noul
prim-ministru se sărută în parlament în romanul Răscoala?
Pe Caragiale, firește, „pupat piața endepedenți”. Vasăzică, doi
mari scriitori reduși la rolul de mici propagandiști puși în
fața unui public amestecat într-o sală în care după conferință
urmează film. Este efectul negativ al popularizării operei de
artă, popularizare la care însă nu putem renunța cu niciun
chip, dar pe care trebuie totuși s-o controlăm cu o severitate
cu atât mai mare cu cât alcătuitorii acestor emisiuni, sau
autorii de „memorii” ne pot riposta că tot ceea ce spun ei
sunt lucruri riguros adevărate.
Da, rupte din contextul vieții și operei, puse cap la cap și
confecționată astfel o biografie și o operă pe gustul comun. E
70

posibil așa ceva? ar întreba cineva incredul. Un mare scriitor
rămâne un mare scriitor, orice i-ai face!
Ba nicidecum, puteți încerca dumneavoastră înșivă și veți
vedea că nu e atât de greu pe cât pare la prima vedere. Faceți
o ediție Caragiale în care să puneți în frunte și în cantitate
mare bucăți ca Arendașul român, Românii verzi , Rrromânul,
Rrromânca, Savantul român , 1907. Din primăvară până-n
toamnă ș.c.l., scrieți o prefață în care să arătați că valoarea
piesei o scrisoare pierdută stă în faptul că demască
moravurile electorale și ale așa-zisei „libertăți” burgheze și
veți diminua cu treizeci la sută interesul pentru operă al
tânărului cititor neavizat și care aude pentru întâia oară din
această ediție că I.L. Caragiale e un mare clasic român de
valoare universală. Cine să mai observe în acest caz că
fascinația operei literare asupra cititorului nu se exercită prin
ideile ei de suprafață, prin aparența ideologiei ei comune, ci
prin ideile ei adânci, care o fac rezistentă în fața timpului și
care depășesc cadrul strâmt al decorului istoric? Altfel ce
interes ar prezenta pentru noi niște alegeri într-un regim care
nu mai există? Și apoi, creația în sine? De ce trebuie bruiată
cu astfel de scrieri, al căror rol de moment s-a epuizat? Nu
este creația un lucru care atrage pe scriitor în aceeași
măsură cu ideile care îi dau coeziunea secretă? De ce n-am
alege atunci, în primul rând și poate chiar exclusiv, în ediția
noastră, numai acele lucrări care sunt și desăvârșite din
acest punct de vedere al creației? Nu așa a gândit și autorul
însuși când le-a ținut departe de volumele editate de el în
timpul vieții?
Să nu uităm că toate acestea, memorii, amintiri, ediții,
intră în biblioteci și stau acolo, și cititorul naiv (și nu sunt
toți cititorii, la început, naivi?) dă de ele, nu le mai poate
71

scoate nimeni chiar dacă toată breasla noastră ar protesta.
După ce criterii să le mai scoți din moment ce au fost
publicate? Ți se poate dovedi, cu „scrisorile” în mână, ale
scriitorului, că nimic nu e inventat.
Nu există decât o singură cale sigură pentru scriitor de a
se apăra de acele „amintiri” și „ediții” ale contemporanilor
care i-ar vulgariza viața și opera. Să spună el însuși despre
sine și creația sa astfel de adevăruri dure, încât nimeni să nu
mai poată trece peste ele. Putem să mai trecem peste
Jurnalul intim al lui Maiorescu? El există și e complicat să-i
răstălmăcești sensurile. Titu Maiorescu l-a scris încă de mic.
Într-adevăr, nu la bătrânețe trebuie începută această
întreprindere, ci încă la tinerețe și terminată la maturitate.
Fiindcă scriitorul român, ajuns venerabil, se irită prea
adesea de îndrăznelile sale de odinioară și penița sa nu mai
alunecă pe hârtie decât ca să istorisească frumoase fabule
poetice, menite să-i creeze o figură aureolată de înțelepciune.
Da, dar după ce el nu va mai fi în viață, se vor găsi tineri
talentați și cinici care vor sfâșia această mască. Și aceștia nu
vor fi cei mai răi, fiindcă nu-l vor nega, ci îi vor stabili doar (e
drept, adăugând și hohotele lor de râs) statuia lui vie și plină
de interes pe un soclu verosimil. Cei mai răi vor fi inșii
duioși, care vor vărsa lacrimi cu venerație pe fabulele lui și
vor produce, ștergându-se cu mâna la ochi, emisiuni pentru
ilustrarea ideilor și necesităților curente ale timpului, la
radio, televiziune și în manualele didactice.
Mi se face frig când mă gândesc! Hotărât, trebuie să iau
măsuri, să-mi scriu eu însumi încă de pe acum „anunțările”,
„mărturisirile” ețetera. Nu e nicio glumă!
72

UN SEMN DE ÎNTREBARE
În viața noastră, dincolo de fapta mai e ceva, și e aproape
totdeauna prea târziu, când ne dăm seama, să mai realizăm,
pentru împlinirea noastră, acest ceva pierdut… Nu ne-am
născut doar să scriem o carte, sau să construim un pod, sau
o frumoasă clădire și pe urmă să murim, cum de fapt ni se și
întâmplă. Dar pentru mai ce? aș putea fi întrebat. Nu știu
încă să răspund la o astfel de întrebare.
Nu cunosc deloc viața Hortensiei Papadat-Bengescu. Am
văzut-o pe scriitoare prima oară în 1943, la puțin timp după
ce începusem să frecventez cenaclul lui E. Lovinescu,
frecventare care n-a durat mai mult de câteva luni, fiindcă în
aprilie am fost luat militar, și în iulie, când eram într-un
concediu, marele critic murea, și am mers în urma
cortegiului său funerar împreună cu Constant Tonegaru.
Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul, scrisă cu o
duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a
plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă ședință o
nuvelă mai tradițională, intitulată De capul ei, și pe care Geo
Dumitrescu o reținuse s-o publice în efemera sa revista
Albatros, dar pe care n-a mai avut timp s-o publice,
preferându-l în numărul acela – auzi dumneata! – pe Nic.
Smeureanu! Lovinescu a exclamat de câteva ori în timpul
73

lecturii, cu vocea lui subțire și senină: „Are talent!… Are
talent!” Ei, mi-am zis eu atunci plin de trufie, păi dacă am
talent, stați să vă citesc una care să justifice mai bine
această apreciere. Și am venit cu Calul. „Hm! a exclamat
criticul la urmă, în tăcerea plină de nesiguranță care se
lăsase. Descriptiv, descriptiv…”
În cursul săptămânii următoare cineva mă anunță că E.
Lovinescu vrea să mă vadă imediat. M-am dus și l-am găsit
în același birou: avea un musafir, o doamnă în vârstă.
— Ia loc, domnule, mă invită criticul. Uite (îmi spuse în
treacăt cu o ușoară emfază), doamna Hortensia Papadat-
Bengescu! Cea mai mare scriitoare română.
M-am uitat la doamna din fața mea și n-am recunoscut
deloc în figura ei îmbătrânită și obosită pe „femeia din fața
oglinzii”, în plină frumusețe matură, așa cum o arăta, în
Istoria literaturii , G. Călinescu. „O fi ea cea mai mare
scriitoare română, am gândit eu, dar dacă nu mă mai pot
îndrăgosti de ea și ea de mine, ce folos?” Aveam douăzeci de
ani, cum puteam gândi altfel? Îl admir abia acum pe
Sadoveanu, care în alt timp istoric, la vârsta mea de atunci
„se stabilește la Fălticeni și se căsătorește cu Ecaterina
Baiu”, cum spune, în „tabelul său cronologic”, prefațatorul. A
avut apoi timpul să tot stea de vorbă cu tot felul de moși
uitați de Dumnezeu, care nu lipsesc din literatura lui, cum
nu lipsesc nici din viață. „Nu mă interesează persoana
dumitale”, i-am spus eu în gând bătrânei din fața mea și mi-
am întors privirea spre critic, să aflu de ce mă chemase.
— Un domn, mi-a spus el atunci, al cărui nume nu trebuie
să-l știi, îți oferă zece mii de lei în schimbul nuvelei dumitale
Calul, pe care te roagă să i-o trimiți prin mine, în original,
așa cum ai scris-o, și copie să-ți faci dumneata după ea. E
74

un admirator al dumitale din cenaclu. Ca să vezi, a mai
adăugat criticul cu o blândă filosofie, nici n-ai apucat să te
afirmi, și ți-ai și găsit admiratori. Țin-te bine!
Am luat banii încântat, reprezentau cam două salarii de-
ale mele de proaspăt secretar de redacție la un jurnal de
după-amiază la care am putut intra tot prin recomandarea
criticului, către Ion Vinea, care era director, patron fiind
celebrul, pe atunci, Pamfil Șeicaru. M-am grăbit să copiez
manuscrisul și să trimit bizarului admirator originalul. Am
aflat abia târziu de la Zaharia Stancu că trebuia să fi fost
Dinu Nicodin, prieten bun cu criticul, scriitor încifrat, ilizibil,
om foarte bogat și de o cruzime rafinată cunoscută numai de
puțini, care explică pesemne plăcerea pe care i-o făcusem eu
cu uciderea minuțioasă și crudă a „calului” meu.
Prin 1952, mă aflam la Tușnad într-un prim concediu
adevărat din viața mea. Un prieten foarte neliniștit în
conștiința lui, neliniște pe care n-o înțeleg nici azi, mă
avertizase prin luna mai a aceluiași an că dacă nu scriu
imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii
literare inventate de care mi se legase numele (naturalism!) și
în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea
Scriitorilor și maladia literară se va transforma în una
politică. Atunci va fi grav.
— N-am acuma chef să scriu, i-am spus. Nu vreau să fiu
scriitor.
— Ești scriitor, mi-a spus el. Tot trebuie să scrii. Scrie
acum.
— Ce să scriu?
— Du-te pe la țară, vezi ce e, și scrie.
Reușise să mă neliniștească și pe mine. M-am dus pe la
țară, dar nu la mine în sat, ci undeva prin Moldova, în
75

regiunea Huși, și acolo, la primărie, am văzut o scenă: un
tânăr țăran rău îmbrăcat și cu o biată pălărie în mână este
strigat să vină și să semneze actul prin care adera și el la o
cooperativă agricolă. Semnează și pe urmă are o clipă de
derută cu tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra
lui toate întrebările: cum trăise nu fusese bine… Prin
iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă altă viață?
„Hai, bă, scoală-te de-acolo, s-a auzit atunci o voce
poruncitoare. Ce faci, ai înțepenit acolo?” Tânărul om s-a
ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă și fruntea lui
mare și albă ca hârtia întâi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de
o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el?
Ce prăbușiri? Chipul i s-a lungit, s-a tras în jos; s-a dat la o
parte, a mai stat printre oameni câteva minute. Nimeni nu-i
adresa un cuvânt. A luat-o tăcut pe lângă garduri și s-a dus
încet fără să se uite îndărăt.
N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar
întors la București și plecând spre Sinaia, am scris această
schiță, care avea vreo douăzeci de pagini și se numea
Desfășurarea.
— E bună, mi-a spus prietenul meu, criticul, dar n-ai spus
tot. Cine era cel care i-a adresat cuvintele acelea dure?
— Cine știe ce tâmpit!
— În cazul ăsta, sentimentul dureros pe care îl descrii tu
își diminuează semnificația.
— Ai dreptate. E un nesimțit, probabil un individ care
vedea în afacerea care se încheia ceva foarte avantajos pentru
el, dar fără vreo semnificație mai înaltă.
— Păi tocmai de-aia nici n-a înțeles ce sens profund avea
pentru celălalt tot ceea ce se întâmpla în sat. Sau a înțeles,
dar a vrut să-l umilească.
76

— Așa e. Am să insist asupra acestui personaj negativ.
— Și trebuie să spui și cine e, a continuat prietenul meu,
criticul. Ce poziție socială ocupă, e în partid, sau nu e? Pe
urmă, n-ai descris cum au ajuns acești țărani, deocamdată
puțini, la convingerea că trebuie să-și facă altă viață!
Aici m-am înfuriat. I-am răspuns că intenția mea a fost să
descriu numai atât cât am descris și nimic mai mult.
— Da, dar nu e suficient, mi-a răspuns el, n-o să apară.
— De ce?
— Nu se înțelege cine e individul care îi adresează acele
cuvinte dure. Trebuie să arăți satul cu tot ce se întâmpla în
el.
— Și ce mai rămâne din ce am vrut eu să spun?
— Tot. Și e interesant. Și nuvela va apărea. Și alungi și
norii care s-au strâns deasupra capului tău, mi-a mai spus
acest prieten cu o stranie pasiune, care a fost mai
convingătoare decât argumentele lui.
Ținea foarte tare la mine, eram de aceeași vârstă, știa pe
atunci mai multe decât știam eu și voia să mă apere de o
primejdie de care eu nu eram conștient. Eram singuri, noi
doi, în camera mea frumoasă de pe strada Ana Davilla și se
făcuse dimineață…
Generațiile afirmate tăceau. Se afirmaseră. Mihail
Sadoveanu scrisese sau se pregătea să scrie Mitrea Cocor,
care avea să-i aducă pe plan internațional o medalie de aur,
dar nu Premiul Nobel, pe care îl merita pentru opera sa
anterioară, premiu pe care sârbul Ivo Andrici avea să-l
primească. Omul pe care îl admiram de mult, G. Călinescu,
se ținea departe de generația mea, și, când l-am vizitat odată,
a crezut de cuviință că trebuie să-mi spună din cinci în cinci
minute, fără nicio legătură cu discuția de care de altfel
77

marele om n-avea niciun chef: „Știi, nu se mai întorc
vremurile… roata istoriei… socialismul va fi învingător…” Am
înțeles că avea probabil mulți musafiri reacționari pe care îi
da afară în felul acesta, întâi m-am simțit jignit, dar apoi am
început să râd: „Și de-aia sunteți dumneavoastră săptămânal
optimist?”
Am publicat nuvela îngroșată considerabil în august și am
plecat să mă odihnesc la Tușnad, unde Uniunea Scriitorilor
avea o vilă. Am găsit acolo printre alți scriitori și o doamnă
nu atât foarte bătrână, cât foarte retrasă și foarte absentă.
Cine e? am întrebat. Mi s-a răspuns că e Hortensia Papadat-
Bengescu. O însoțea aproape tot timpul Claudia Milian,
stăteau de vorbă amândouă, dar nu prea mult. Nu mi-era
mie atunci gândul la viața celei mai mari scriitoare române,
cu problemele grave care se puneau generației mele. Și, pe
lângă asta, aveam treizeci de ani, și „scriitorul, deși se
stabilise evident în București, nu se căsătorise deocamdată
cu nimeni și n-avea știința de a se apropia de colegii săi
ajunși la capătul unei vieți și al unei opere”, cum ar putea
scrie în viitor un autor de „tabele cronologice” de vieți.
N-a stat mult acolo Horestina Papadat-Bengescu. Nu se
simțea bine, ne-a explicat Claudia Milian. Dacă ar fi murit
atunci, gândul la destinul ei nu mi-ar fi turburat cu nimic
astăzi amintirea acestor efemere întâlniri. Dar am auzit că a
mai trăit câțiva ani, și un alt prieten al meu, tot critic, a
vizitat-o într-o iarnă acasă. Locuia în condiții
înspăimântătoare, și acest prieten nu mi-a spus și mie atunci
să mă duc s-o văd și eu. Mi-a spus mai târziu (când era prea
târziu!), într-o zi când marea scriitoare nu mai era pe această
lume ca să ne mai pună nouă, generațiilor mai tinere (și, la
urma urmei, și propriei ei generații strălucite), un tăcut și
78

neluat în seamă de nimeni semn de întrebare.
79

DESPRE ACTUALITATEA LUI I.L. CARAGIALE
Oferindu-mi-se prilejul de a scoate la Editura Cartea
Românească o nouă ediție a operei lui I.L. Caragiale, am citit
din curiozitate, deși le bănuiam în general conținutul,
studiile și prefețele care au însoțit edițiile precedente din
ultimii douăzeci de ani. Firește, orice întocmitor de ediție are
dreptul să judece critic lipsurile celorlalte, pe care să nu le
mai repete, și bineînțeles să se ferească să nu facă la rândul
său alte greșeli. Așadar, voi căuta să profit de acest drept și
să spun câteva cuvinte despre predecesorii mei, deși
pretențiile mele nu merg până acolo încât să numesc ediția
mea „științifică”.
Scopul meu e să întocmesc una „artistică”, și următorul
editor să nu pună cuvântul artistică în ghilimele. Mă voi
strădui ceva mai jos să arăt ce înțeles are pentru mine, în
cazul de față, această noțiune. Să ne oprim însă puțin asupra
interpretării care s-a dat operei lui Caragiale până mai acum
câțiva ani, interpretare al cărei ecou persistă încă ici-colo, și
care justifică o intervenție, fie ea și din partea unui om care
nu e specializat în probleme de critică și estetică literară, dar
care e interesat ca arta literară, creația artistică în general să
nu fie copleșită de interpretări și speculații excesive și să nu
fie sufocată de abstracțiuni, fiind, acest om, el însuși scriitor.
80

Sunt pe deplin conștient de zădărnicia intervenției mele:
critica și estetica literară, de toate nuanțele și de toate
orientările, se hrănește și se va hrăni mereu din corpul viu al
operei de artă, și nu e nimic de făcut cu acești canibali care
dănțuiesc în jurul cazanului filosofic și sociologic în care au
aruncat „opera”, așteptând să fiarbă pentru ca apoi s-o
„deguste” în liniște, plescăind din limbă de satisfacție și
plăcere. Totuși, am să încerc să le stric fie măcar și pentru
câteva clipe apetitul.
Întâi Zarifopol și dl Cioculescu, care au adunat toată
producția literară și publicistică a marelui clasic. În prefața
sa Zarifopol cere ca tot ceea ce a scris I.L. Caragiale să fie
preluat, nimeni neavând dreptul să facă o selecție. Într-
adevăr, așa e, când e vorba de opere complete. Dar să nu
uităm după aceea, în edițiile următoare, că a existat cineva
care a avut totuși acest drept, și anume Caragiale însuși,
care a avut timp să-și publice în volume ceea ce a considerat
el că merita să fie strâns între două coperți și a ignorat ceea
ce risipise prin ziare, adică tot felul de articole, și mai ales o
mare cantitate de „caraghiozlâcuri”, „miticisme” sau „gogoși”.
E un semn de întrebare dacă unui scriitor îi convine să i se
intre în laboratorul său secret, chiar dacă în acest laborator
scriitorul, nebănuind nici el ce-o să-i iasă, experimentează
inocent în văzul tuturor. Din cutare notiță aflăm, de pildă, că
un cetățean, Ghiță Calup, se comportă întocmai ca Jupân
Dumitrache din O noapte furtunoasa . Și nenumărate alte
detalii, care constituie parcă sfărâmăturile marii opere, și,
am zice, rămășițele ei, dacă în ele n-am vedea și idei de tip
embrionar, fraze și ticuri care aveau să capete ulterior o
putere de sugestie nebănuită la simpla lor lectură. Scriitorul
însă nu le publica cu premeditarea experimentului, ci din
81

pasiune jurnalistică. Se pare că sunt totuși foarte „gustate”
astăzi aceste aparențe de sfărâmături, și editorii străini au
mers și mai departe, și la unele cărți au început să publice
așa-numitele „dosare” ale cărții sau, dacă dosarul era
încheiat și opera necontroversată, așa-numitele „carnete”.
Consumul de literatură cere noi amănunte, noi revelații, noi
interpretări bazate pe texte autentice, până când din scriitor
și din operă nu mai rămâne nimic nescos la lumina crudă a
zilei, și să mai reziste după aceea cine mai poate în fața
curiozității devorante a cititorului, care e nesatisfăcut și iritat
dacă îi spui că există într-o operă secrete care nu pot fi
desfăcute sau taine care nu pot fi sfâșiate. Ce secrete? Care
secrete? Unde vezi dumneata taină? Iată proba: Cetățeanul
Ghiță Calup! Jupân Dumitrache a fost copiat după natură.
Iar Balzac n-a spus el însuși că vrea să fie secretarul epocii
lui? Vasăzică secretar! Ce e misterios aici?
În edițiile următoare, intrăm însă nu într-o interpretare
literară a operei caragialești, ci într-una pur sociologic
vulgară, față de care „dosarele” și „carnetele” pe care le-am
ironizat mai sus sunt adevărate elemente ideale de întreținere
a curiozității vii pentru creația artistică. Cine e Caragiale din
studiile care însoțesc aceste ediții? Caragiale e un mare
„realist”, un scriitor pe care burghezo-moșierimea, după ce în
timpul vieții l-a „constrâns” să-și petreacă ultimii opt ani din
viață la Berlin (iar el n-a înțeles că această plecare însemna o
insuficientă încredere în clasa muncitoare, o izolare
individualistă!), i-a deformat apoi opera, aruncând-o în
domeniul „comicului pur”, încercând astfel să acopere
trăsătura ei de bază: satira. Interpretând abuziv anumite
articole ale sale, a creat despre el imaginea scriitorului
sceptic, „care a râs de toate și n-a crezut în nimic, uitându-se
82

voit un fapt însemnat, că în toată opera sa nu există vreun
țăran sau muncitor ridiculizat”…
„O trăsătură a întregii opere a lui Caragiale, plină de
semnificație și pentru excepționala forță a realismului său și
pentru poziția scriitorului, este felul cum se împarte ea, după
cum zugrăvește pe exploatați sau pe exploatatori” etc. etc.
Mă opresc aici cu citatele, care, departe de a fi rupte din
context, reprezintă palid contextul plin de lozinci cu care e
înțesat și potrivit căruia Caragiale parcă anume s-ar fi
născut în secolul trecut ca să satisfacă apetitul sociologiștilor
vulgari din deceniul 50-60 al secolului nostru. Cineva ar
putea să-mi reproșeze că abuzez de perspectiva pe care ne-o
dă timpul care a trecut, citând aici idei și propoziții ridicule,
la care desigur că semnatarii în cauză au renunțat și ei de
mult… Da, dar aceste ediții sunt în biblioteci, și nu în câteva
mii, ci în zecile de mii de exemplare în care s-au tras și pus la
dispoziția cititorului de toate vârstele.
Dar, într-adevăr, e mai bine să părăsim aceste studii și
prefețe și să ne punem mai degrabă întrebarea: în ce constă,
în cadrul literaturii române, originalitatea lui I.L. Caragiale?
Ce a descoperit el? Fiindcă de ce ar fi un scriitor mare dacă
nu e original și n-a descoperit nimic? Satiră a făcut și Vasile
Alecsandri, iar despre mediile micilor funcționari sau
comercianți au mai scris și alții. Nu simpla fixare sociologică
a mediului descris și stabilirea genului literar practicat de un
scriitor ne dă cheia originalității unei opere. Firește,
descrierea obiectivă a condițiilor sociale și istorice e necesară,
și, bineînțeles, condiționează orice analiză cât de cât serioasă
a problematicii unui mare scriitor. Dar dacă ne mărginim
doar la această descripție și mai adăugăm că opera conține
„forță artistică”, n-am spus mare lucru. Fiindcă la întrebarea
83

ce înseamnă forță artistică nu putem răspunde, sau suntem
tentați să răspundem că prezența ei nu ne relevă nimic. În
ultimă instanță, toate operele de valoare creează în cititor
același sentiment, că se află în fața unei forțe artistice, și
dificultatea e cum să descoperim, prin eliminarea a tot ceea
ce e comun tuturor valorilor, ceea ce e propriu sau dominant
numai în opera unui anumit scriitor. Trebuie să mărturisesc
că, de pildă, povestiri de Caragiale, cum ar fi Păcat, sau O
făclie de Paște, sau În vreme de război , sau chiar Calul
dracului, au valoare doar pentru că fac parte dintr-o operă
mare, dar nu mi se par definitorii pentru originalitatea lui
I.L. Caragiale. În schimb, oricare dintre nuvelele sau schițele
sale, numite Cănuță om sucit sau Situațiunea sau Atmosferă
încărcată, chiar luate separat, stârnesc deodată în noi uimire
extremă, pe care o simțim totdeauna în fața capodoperelor și
în care e amestecată admirația, încântarea și chiar și cea atât
de ironizată de unii și de însuși Caragiale „emoțiune
impersonală” a lui Maiorescu, care nu se mai șterge niciodată
din sufletul nostru și se repetă cu aceeași intensitate la
fiecare lectură, deși știm totul pe dinafară.
Satirizarea în sine a unei anumite lumi sau ordini sociale
de mult ne lasă indiferenți, cu atât mai mult cu cât, în cazul
nostru, acea lume sau ordine socială a dispărut. Înseamnă
că avea dreptate E. Lovinescu să afirme că materialul din
care e construită opera lui Caragiale e perisabil? Cu toate
acestea, nimic mai durabil ca această operă, cu materialul ei
cu tot. E o realitate care ni se impune, și atunci în ce constă
secretul acestei „eternități” a unui material atât de perisabil?
De ce ne place Iliada, deși a trecut de la crearea ei atât de
mult timp? Mai trăim astăzi într-o societate gentilică? Nu, dar
ni se cântă „mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”, și care
84

aduce alor săi mari nenorociri. Mânie, nenorociri! Astea nu le
trăim și noi și individual și extinse la popoare întregi? I.L.
Caragiale ne mărturisește el însuși în opera lui, nu o dată,
cărei muze și cum i se adresează: „Cântă-mi, zeiță, parcă zice
el surâzând sardonic, prostia ce zace în onorabilul Cațavencu
și ce festă îi jucă Agamiță Dandanache!”
Dar să revin la greaua întrebare pe care noi înșine ne-am
pus-o într-un mod atât de direct. Ce a descoperit Caragiale la
eroii săi? Un lucru după cât ni se pare nu prea izbitor, dar cu
consecințe spectaculoase pe planul creației. Să examinăm,
sau mai bine să cităm un text la întâmplare: un funcționar
are niște bilete câștigătoare, motiv pentru care își dă demisia.
„După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul
nesuferitei robii intră la bancherul unde au fost depuse
biletele en gros.
— Mă rog, unde se-ncasează câștigurile de la loteriile care
s-au tras alaltăieri?
— Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva să
le-ncaseze și prin noi. Aveți vreun bilet câștigător?
— Am… două câștigătoare, răspunse fără afectare dl.
Popescu, și arată de departe două bilete, ținându-le grațios
între două degete.
— Sunt câștiguri mari?
— Măricele… Am amândouă câștigurile mari! Bancherul
deschide niște ochi plini de admirație și zice, dând să ia
biletele:
— Dați-mi voie, mă rog.
Dar dl Lefter retrage încetinel mâna, dezdoiește biletele și
întreabă:
— N-aveți listele oficiale?
— Ba da. Iată-le.
85

— Mă rog, zice dl Lefter cu vorba răspicată, avem o dată
zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru la
Universitate-Constanța.
— Nu, răspunde bancherul! Una-sută-și-nouă-mii-
cincisute-două-zeci.
— Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una-sută-și-nouă-mii-
cincisute-două-zeci – București-Astronomie.
— Ba pardon, zice bancherul. București-Astronomie, zero-
șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru.
Dl, Lefter nu-și dă bine seama de ce, dar simte o sfârșeală
și cade, alb ca porțelanul, pe un scaun lângă contor,
întinzând mașinal mâna cu biletele. Bancherul le ia; se uită
bine la liste, la bilete, la posesorul lor, și, zâmbind și el fără
afectare, zice dlui Lefter, care asculta stupid:
— Uite ce e, stimabile: v-ați înșelat… și iaca de unde
provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a
întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai
numărul care a câștigat la cealaltă și…
— Și… ce?
— …și viceversa.
Cum aude cuvântul viceversa, dl Lefter se face vânăt ca
ficatul și se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:
— Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! Viceversa!
Asta-i șarlatanie, mă-nțelegi? Vă-nvăț eu minte pe dv. să
umblați d-acu-ncolo cu infamii și să vă bateți joc de oameni,
fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați, ca vampirii,
pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede
orbește-n mofturile dumneavoastră și cu tripotajuri evreiești
de bursă, care suntem noi proști și nu ne învățăm odată
minte ca să venim, mă-nțelegi, și să ne revoltăm… da! Să ne
revoltăm! Așa să știți: proști! proști! proști!”
86

E clar, judecând fondul chestiunii, că ne aflăm în plină
dramă. Și totuși, rămânem stupefiați: nu e o dramă, ci o
comedie. În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte.
Torentul de vorbe scoate la iveală o țicneală care zăcea în
creierul individului neștiută până atunci nici de el însuși,
compusă din expresii și idei inautentice, dar care dau la
iveală viața adevărată a conștiinței lui falsificate de cuvinte.
În loc de o comedie umană, avem deodată de-a face cu o
comedie a cuvântului.
În cazul de față, ne stă înainte un funcționar oarecare, și
intenția satirică lipsește. Caragiale, fascinat de acest
fenomen, îl studiază aici, într-o situație dramatică pentru
erou, în timp ce în altă parte, satirizând, scoate la iveală, dar
parcă în al doilea plan, prostia, venalitatea sau necinstea ( O
scrisoare pierduta).
Descoperirea acestei comedii a cuvântului îl aduce pe
Caragiale spre conștiințe adormite sau buimăcite ( Căldură
mare), sau crapuloase ( Groaznica sinucidere din strada
Fidelității), sau de-o lipsă de gravitate angelică, precum la
Costică Panaite, care, tot întârziind prin bodegi, uită că are în
buzunar o petițiune iscălită de mai mulți cultivatori de
prune, pe care trebuie s-o dea unui deputat s-o prezinte în
Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad:
„— Bine, Costică, acuma vii?… ai venit cam târziu.
— Ei! ași!…
— S-a votat legea.
— Parol?
— Camerele s-a închis de sâmbăta trecută.
— …Ș’copil?!”
Alteori, comedia cuvântului care se joacă e mai puțin
originală, în schimb stupiditatea care ni se dezvăluie la erou
87

e atât de perfectă, încât ni se pare neverosimilă și recitim de
mai multe ori bucata (Petițiune) până înțelegem că ne aflăm
nu în fața unui Mitică, cum afirmă G. Călinescu, care sâcâie
autoritățile cu cereri vagi și nimerește la Regia Monopolurilor
în loc să se ducă la Pensii, ci în fața tâmpeniei umane
rotunde și inventive (cere întâi apă la gheață înainte de-a
spune ce vrea și batista impiegatului să se șteargă la gură), și
care n-are nicio explicație și parcă niciun remediu. Această
tâmpenie umană nu e așadar privilegiul doar al moșierului
Trahanache sau al avocatului Farfuridi, cum ar părea la
prima vedere, deși la ei apare mai agravată. Pedagogul de
școala nouă, Marius Chicoș Rostogan, polițaiul Pristanda sau
pensionarul Leonida, fără să fie în societate pe treapta de
sus, sunt la fel de imbecili ca și Dandanache, deputat, fără
să fie însă asemănători cu el în alte trăsături.
Toate aceste referiri cu privire la originalitatea lui I.L.
Caragiale desigur că s-au mai făcut. Ele nu cuprind și nu
epuizează totalitatea lumii caragialești, dar frumoase nuvele
cum ar fi La Hanul lui Mânjoală ar putea să scrie și alții, cum
au și scris (M. Sadoveanu), sau chiar multe „momente”, în
care transcripția limbajului pestriț de mahala nu trece într-
adevăr dincolo de „comicul pur” (D-ale carnavalului , Articolul
214 etc.). Asta nu înseamnă că gheara leului nu e prezentă și
în ele, ca peste tot în ceea ce a scris, și că nu-i aparțin,
împreună cu teritoriul pe care și l-a descoperit și al cărui
unic proprietar universal este, după expresia fericită a unui
scriitor american, W. Faulkner.
În ceea ce privește ediția pe care am pregătit-o, am
eliminat cantitatea prea mare de publicistică, existentă în
edițiile mai mari anterioare, pornind de la ideea că, deși
interesante, aceste articole cu o semnificație legată de
88

evenimente ale timpului ar putea să întunece o percepție mai
legată de opera propriu-zisă a creatorului lui Conul Leonida.
E ceea ce am numit la început o ediție „artistică”. E vorba
adică de o ediție care cuprinde aproape tot ceea ce a scris I.L.
Caragiale într-o zodie a seninătății artistice, care i-a permis
să dea la iveală tot ceea ce există în opera lui fără cusur sau
îl reprezintă. După cum se va convinge cititorul îndată ce va
parcurge sumarul.
89

CE NE SPUNE ORION?
Un poet ne atrăgea de curând atenția că peste capetele
noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o catedrală de
lumină”. E vorba de o stea sau de o constelație și ne
îndeamnă s-o descoperim pe cer.
Într-adevăr, asta e menirea poeților, să atragă atenția
oamenilor asupra lucrurilor frumoase și să-i smulgă din
grijile și obsesiile lor prea de tot terestre. Într-adevăr,
contemplarea ne face să descoperim în noi înșine eternitatea.
Ieșim din blestemul activității, care ne mănâncă zilele, și
redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din rai:
inactivi și nemuritori. Asta înseamnă că gestul poetului de
ridicare a brațelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar
oamenilor activi, celor trudiți de cele opt ore petrecute în
zgomotul uzinelor, sau celor care petrec alte ore pe la cozi,
înghesuiți în magazinele supraaglomerate, și nu se adresează
celor inactivi, care, neavând ce face, pot să se uite pe cer și
fără îndemnul poetului. Sau se adresează și acestora?
„Tuturor oamenilor”, bănuiesc că ar protesta el cu un gest
larg și afectat, citind rândurile de față.
În acest caz ce le-ar spune celor leneși contemplarea, să
zicem, a constelației Orion? Că sunt și ei eterni ca și cerul
înstelat? Și la ce ar folosi să se simtă etern un leneș sau un
90

hoț care fură munca și sudoarea altuia? Adică cum, să nu
putem scăpa de ei niciodată și să trebuiască veșnic să
muncească alții pentru ei, iar ei să stea și să se uite prin
locurile cele mai frumoase ale țării, fără griji, în timp ce alții
să trudească de dimineața până seara? Și să nu-și găsească
măcar câteva clipe să contemple și ei o constelație cerească
sau să iasă să vadă măcar cum e câmpul, care după mine e
mai frumos decât cerul?
Dar mai există printre noi, românii, o categorie de oameni
care sunt chiar așa cum îi vrea poetul, contemplativi… Tatăl
meu era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa
scăldată de soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci
zile întregi, spectacolul lumii, atât cât se vedea de pe prispa
lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească și să-l încânte
fără slăbire. Mama era disperată, fiindcă știa că nu e un
leneș și că își crescuse copiii cu ciomagul, să muncească, să
se „arănească”. Da, îi spunea el mamei, dar asta nu
înseamnă că munca era valabilă și pentru el și că statul îl
merită toți proștii. Nu orice nerod are dreptul să stea și să
caște gura. La muncă!
Și avea dreptate, fiindcă din contemplarea lui s-a născut
gândirea lui originală, care atrăgea și fermeca lumea,
descrețind frunțile, și făcându-i nu o dată pe unii dintre ei să
simtă că valoarea omului nu stă în cumularea de bunuri,
care era singura care conta pentru cei mai mulți, ci în minte,
adică în spirit, valoare care îi deosebea cu adevărat de boii pe
care îi înjugau.
Da, dar tatăl meu avea și dușmani. Existau oameni care se
simțeau iritați numai la simpla lui vedere, și nu o dată unii
dintre aceștia ne înjurau pe noi, copiii, când ne vedeau rău
îmbrăcați sau gălbejiți de boli. „Bă, cutare (așa și pe dincolo),
91

tac-tu ăla ce tot face de dimineață și până seara și nu pune
mâna să vă țină? Are două loturi de pământ, ar trebui să
aveți haine croite pe voi și pantofi în picioare, nu să umblați
desculți și trențăroși. O să ajungeți voi oameni, dacă vă luați
după el!… La Chitila o să ajungeți…”
Adică dintre cei care n-o să-și poată câștiga existența decât
adunând oase de pe câmp și vânzându-le la Chitila, unde se
colectau pentru fabricile de zahăr. Era o trimitere obișnuită.
Dar nu era adevărat, tata avea cultul muncii și știa că nimic
nu ajunge cel care nu pune mâna și nu trudește din greu. Cu
câți copii avea, își spunea însă că era acum rândul lor să
ajungă oameni și să muncească și să-și facă. El considera, în
sinea lui, că își câștigase acest drept suveran: să stea adică și
să se uite, după atâția ani cât se trudise.
Aici ajungem însă la fondul dramatic al chestiunii, că dacă
el cu adevărat își câștigase acest drept, și unul dintre fiii lui
depune mărturie că așa a fost, absolvindu-l, ce se-ntâmplă
cu mulți dintre noi, iubitori de spectacole ale naturii sau ale
cuvântului, pe care nimeni nu ne absolvă când copiii și noi
înșine trăim prost din vina noastră? Acest gând m-a obsedat
totdeauna și niciodată n-am avut sentimentul că am timp
(deși am avut berechet) să mă uit pe cer și să observ mersul
constelațiilor. Ce-am făcut cu acel timp, când l-am avut, de
n-am descoperit până acum unde se află cutare stea? Nimic
n-am făcut. Am fost obsedat. Atât.
92

CIUDATELE OBICEIURI ALE
BUCUREȘTENILOR
Până acum câteva zile am crezut că obiceiul de a mânca
mămăligă la masă îl au doar țăranii și nu mi-aș fi putut
închipui că bucureștenii ar putea să stea într-o zi în șiruri
lungi, la cozi, să obțină mălai. Ei bine, am văzut fenomenul
cu ochii mei: bucureștenii au devenit mămăligari. Vrând eu
însumi să cumpăr de la casa de comenzi „Mercur” cinci
kilograme, mi s-a răspuns:
— Nu, numai două.
— Cum așa? am întrebat. Dar de ce?
— Așa!
— Cum, am exclamat eu, toamna nu e mălai?
— Cerere mare! mi-a răspuns funcționara cu un glas
filosofic.
— Colosal!
Când eram copil aveam un învățător în sat, care când intra
în clasă, după ce ne ridicam în picioare și-i răspundeam la
bună dimineața în cor, ne spunea să ne așezăm, adresându-
ni-se astfel:
— Stați jos, mămăligarilor.
Adică el era un mâncător de pâine, după cum se și
cuvenea, fiindcă taică-său era foarte bogat și nu trebuia să-și
93

vândă grâul până la ultimul bob, în timp ce nouă ne rămânea
doar porumbul și mâneam numai mămăligă. Pe primăvară,
așa, începea însă și porumbul să se cam împuțineze în podul
casei. Atunci omul începea să bată pe la porțile altora și,
până găsea, se mai întâmpla să și rabde, fiindcă în astfel de
împrejurări el nu mai avea de vânzare decât puterea lui de
muncă și trebuia să dea o luptă să nu se lase chiar de tot
înhămat pentru câțiva saci de porumb. Odată am fost
martorul unei dezvăluiri în acest sens, când am înțeles ce s-a
petrecut acasă în ziua precedentă unui coleg de-al nostru, pe
care îl chema Ion M. Ion. Frate-său mai mic a dat totul pe
față, ca un prost, ieșind fuga din curte și apropiindu-se de
colegul nostru cu expresia radioasă că-i poate da o veste
mare:
— Nene, nene!
— Ce e, mă? l-a întrebat frati-său.
— Nene, mai e mămăligă!
Ceea ce însemna că, o zi înainte, când venise frate-său de
la școală, tot așa ca acuma, ei, cei mici, de acasă, mâncaseră
toată mămăliga și nu mai rămăsese și pentru el. Acuma, mai
era! Colegul nostru s-a făcut roșu, l-a apucat pe puști de
mână, i-a tras un picior în spate și l-a gonit înfuriat:
— Du-te, bă, de-aici!
În general am nu o dată impresia că viața bucureștenilor e
prea puțin cunoscută și nu sunt deloc convins că literatura
abisală care se scrie despre ei corespunde vreunei realități
obiective sau subiective. Deși, o întâmplare povestită de mine
însumi despre niște cetățeni evazioniști care s-au comportat
exact ca într-o nuvelă evazionistă mă face să fiu mai prudent
cu afirmarea tăioasă de adevăruri. Totuși, nu văd cum, în
mod abisal, se întoarce bucureșteanul cu punga cu mălai
94

acasă, pune oala de tuci pe foc și se apucă să facă mămăligă!
Înainte să mă mut în noua locuință am primit un telefon
de la persoana căreia i se dăduse o altă casă în locul celei în
care urma să mă mut. Voia să-și exprime recunoștința că, în
sfârșit, avea să locuiască singură cu familia ei într-un
apartament, fără să fie silită să se întâlnească zilnic la baie,
la bucătărie și peste tot cu persoane care, orice ai zice, tot
străine sunt… Tocmai văzuse casa și era entuziasmată. Am
întrebat-o cum era. Splendidă, mi-a răspuns. Intrare directă
din curte, separată, trei odăi, o sută de metri pătrați de
grădină, gaze, construcție stil vilă, pereți groși cu
ornamentații ș.c.l. Un vis! I-am urat, cu ocazia schimbării
casei, să i se schimbe și norocul și apoi am uitat de această
fericită persoană. Asta fusese, să zicem, azi. A doua zi, din
nou un telefon. O voce jalnică mă întâmpină la celălalt capăt
al firului. Nenorocire. Dezastru. Ceva inimaginabil. Ea, care e
o persoană maniacă în materie de curățenie, să i se
întâmple… S-o ajut… Să intervin la autoritatea care ne-a dat
repartițiile, să… Ce s-a întâmplat, întrerup eu acest torent de
lamentări. Podul… Podul… Un miros infernal, tone de gunoi
zac acolo de la război încoace… Animalele care s-au refugiat
în el… paisprezece pisici moarte a numărat… și câini
uscați… și ploșnițe care îți cad în cap ziua în amiaza mare de
pe plafon. Și în plină vară caloriferele ard, și instalația
electrică complet deteriorată, clanțele de la uși, ferestrele,
storurile, putrezite, parchetul, o cocină… întrerup șuvoiul de
cuvinte. Cum se poate, cine a locuit acolo? I s-a repartizat o
casă părăsită, pustie? Nu, nu, nu! Un director de la cutare
minister a locuit în apartamentul principal, în restul odăilor
niște oameni… niște oameni… foarte cumsecade, dar… dar…
acest director era un zbir, îi amenința pe toți… ținea cheia de
95

la apă la el și nu le dădea apă decât la anumite ore… Vreți să
spuneți, apă caldă? am întrerupt-o din nou. Nu, nu, apă, apă
de băut… apă necesară, trei ore pe zi… Nimeni nu îndrăznea
să se ridice contra lui! Vă închipuiți ce murdărie… insecte…
Da cine erau ăștia care spuneți că nu îndrăzneau să… Niște
oameni foarte cumsecade… Când m-au văzut că am venit…
Da ce pot să fac, totul e o ruină… Dar, zic, parcă spuneați
ieri că… vilă, ornamentații… Pe dinafară, pe dinafară, începe
această persoană din nou să se vaiete. Cum au putut trăi…
Tocmai mie să mi se întâmple asta, care sunt o maniacă a…
Ei, mi-am zis, ce să-i faci, asta e situația! În aceeași zi am
făcut și eu o vizită în apartamentul care mi se repartizase și
din care această persoană tocmai își cărase lăzile cu câteva
zile înainte. La intrare mă aștepta, parcă ar fi știut că vin
chiar la ora aceea, fostul proprietar al casei (căzută în
întregime sub legea naționalizării). Nu voia nimic de la mine,
dar ținea să-mi declare că îi va urmări în justiție pe toți cei
care au locuit și au plecat din fosta lui casă. De ce? Fiindcă i-
au furat lucruri care nu erau ale lor, ci ale lui personale,
galeriile de la ferestre, din lemn de nuc, niște aplice,
plafoniere ețetera. De unde știa, l-am întrebat. Se vede din
stradă, prin geam.
Am intrat înăuntru. Plafonul, într-un loc parcă era din
paiantă din chirpici. Fusese construit un zid despărțitor care
tăia holul, să separe familiile în trecere, apoi zidul fusese
dărâmat, dar cum!… Ferestrele, cu feroneria distrusă…
jumate din cele zece storuri, rupte, instalațiile sanitare
deteriorate, nefuncționând sau scoțând bolboroseli groaznice
și împroșcând cu apă pe pereții sordizi, înțesați cu fire
electrice de culori diferite, care duceau fiecare la alt bec. În
baie, de pildă, fiecare locatar își avea becul lui, dar și la
96

bucătărie, unde nimeni nu făcea curat fiindcă nu era a
nimănui, dar o foloseau toți. Nu trebuia să primesc să intru
în casă astfel, îmi șoptește fostul proprietar. Să fi dres întâi
toți, toate stricăciunile, să zugrăvească, să curețe parchetul și
abia pe urmă să-i fi lăsat să plece. Îi răspund că m-am gândit
la asta, dar că tot ar fi trebuit să iau totul de la capăt. Nu-ți
lasă nimeni în urmă o casă pe placul tău…
— Dacă ai ști dumneata ce-a pățit una dintre persoanele
care a locuit aici, o maniacă a curățeniei, peste ce-a dat…
Și îi povestesc întâmplarea.
— Mă bucur! îl aud pe omul meu exclamând cu satisfacție
grasă, neacoperită. E prea puțin câte i s-au întâmplat, după
câte merită. Cât despre mania curățeniei, să nu mai vorbim!
Se vede cât de maniacă era.
Pornesc spre ieșire uitându-mă prin odăi, criticând
trecutul și văzând prezentul cu ochii viitorului. Pe cutia
tabloului electric, un caiet soios de mărimea unui dosar, îl
iau și mă uit în el. E „cartea de imobil”, încep să citesc
numele celor care au locuit în decursul anilor în odăile
acestui apartament. Dobre cutare, Cutărescu Ilie, Iliescu
cutare, Ionescu Gheorghe, Georgescu Petre, Petrescu George,
profesori, avocați, cizmari, frizeri, contabili, plecați, mutați,
duși… Pe unde or fi? Numărul lor mare sugerează
instabilitatea modului lor de viață, trecerea lor pe aici ca
printr-o gară… Unul venea din Pociovaliște, Gorj, altul din
Cujmir, altul din Bora, Slobozia, altul din Jegălia, Fetești, dar
altul și din Hamburg, altul din Mihalț, Alba, altul din
Greabănul, R. Sărat ețetera ețetera. Te pomenești că ăștia
sunt mămăligarii bucureșteni care stau la coadă la mălai!
97

SADOVEANU, SAU PLĂCEREA DE A SCRIE
Revista Viața românească îi dedică numărul 9, în
întregime, lui Mihail Sadoveanu un omagiu cu prilejul
împlinirii a nouăzeci de ani de la nașterea scriitorului. Aceste
numere, după părerea mea, pot avea un cusur: caută să
suplinească un anumit gol, real sau presupus, dând deodată
prea mult când ar fi trebuit să dea permanent, așa cum se
cuvine să se dea despre tot ceea ce e valoare, firește, cu
măsura cuvenită, ca să nu provoace în cititor reacția de
respingere.
Trebuie să avem grijă de asta. Cultul nostru pentru valori
trebuie să aibă în vedere sensibilitatea noilor generații, care
nu poate fi câștigată de la sine, doar prin superlativele celor
striviți de scriitorul în discuție. Sadoveanu – exclamă aceștia
„cu plăcere” – e scriitorul național al românilor! Sadoveanu e
ca un fluviu spre care merg toți afluenții! Conu Mihai era un
om bun, foarte, foarte bun, și așa mai departe. Astfel de
admiratori totali pot opri un cititor să intre în universul unei
mari creații pentru simplul motiv că o operă literară nu
seamănă cu una cioplită sau zidită, pe care o poți privi în
câteva ore dându-ți seama de măreția ei. Trebuie s-o citești
și, dacă e compusă din mii de pagini, cum e cazul lui
Sadoveanu, îți trebuie timp ca s-o parcurgi, să zicem patru-
98

cinci luni. Nu e ușor să convingi pe cineva s-o facă fără o
privire mai detașată, și trufia omului de cultură și a
scriitorului din zilele noastre au ajuns până acolo încât nu o
dată uită că a pătrunde în marea masă a cititorilor nu
înseamnă a ignora limitele atenției și curiozității acestora,
solicitate în zilele noastre de numeroase și interesante
fenomene, ci, dimpotrivă, se cere să studiezi și să stabilești
permanent cota acestei atenții și curiozități, ca o fascinantă
bursă a valorilor spiritului, unde surprizele pot fi pentru unii
scriitori catastrofale. G. Călinescu, socotit de admiratorii săi
un geniu, se plângea, intuind această realitate, că nu e un
scriitor popular. Și nu se înșela.
Nici vorbă, Sadoveanu a pătruns adânc în conștiința
noastră, și el este un scriitor popular, asemeni lui Creangă,
Eminescu și Caragiale. Opera sa însă nu este, pentru cititori,
cum este pentru admiratorii săi, pe deplin reușită pe toată
întinderea ei. Firește, mi se poate răspunde, niciun scriitor
nu îndeplinește această condiție, poți citi în Comedia umana
a lui Balzac nu puține romane în care dialogul este
interminabil, abuzul de detalii ucigător, iar plăcerea de a
scrie a autorului o ia atât de des înaintea faptelor, încât, dacă
în următorul roman nu l-ai regăsi ținând din nou și bine în
mâini firele acțiunii, ai renunța definitiv la lectură fără grija,
care ar putea să te rețină, că ai fi singurul care ar face-o.
Așa este. Recunosc eu însumi. La fel e și Sadoveanu.
Volume întregi îți trec prin mână până ce dai peste câteva
sute de pagini în care motivele doar anunțate mai înainte
prind relieful misterios al marilor creații. Apoi din nou
urmează o depresiune, și din nou urcăm. Dar asta nu
înseamnă că aceste sute și sute de pagini, care preced
reușitele, au pentru cititor vreo justificare. Au avut-o pentru
99

Mihail Sadoveanu, ca o condiție a creșterii ascendente a
inspirației sale, pe drept cuvânt una dintre cele mai
îndelungate și mai fertile. Este însă un semn de întrebare
dacă e o condiție și pentru lectură. Riscul ar fi îndepărtarea
de operă, pe care nimeni n-ar contesta-o, dar pe care puțini
ar citi-o de la primul până la ultimul volum. Mi s-a întâmplat
mie însumi să fiu ținut mulți ani departe de Sadoveanu din
pricina entuziasmului nediferențiat al unui prieten, pe atunci
critic literar, care mă irita cu sentințele și speculațiile lui
filosofice despre cărți ale marelui povestitor pe care le citisem
izolat și care nu-mi plăcuseră absolut deloc, cum ar fi, de
pildă, Ostrovul lupilor . Într-adevăr, înțelepciunea aceasta
asiatică, atât de profundă în ochii unora și prezentă din plin
în această carte, nu m-a câștigat nici după ce l-am citit pe M.
Sadoveanu în întregime, când am descoperit că aveam ce
admira în vasta lui operă, ca să trec ușor peste scepticismul
și tristețea fatalistă care plutește ici-colo pe deasupra
întinsului său teritoriu inventat. Acești nori de melancolie pot
fi desigur emanația mormintelor strămoșilor noștri,
spulberate de vânturile istoriei, care le-au împrăștiat oasele
peste tot cuprinsul țării, și scriitorul putea deci imagina,
uimindu-se, un om care cu o simplă creangă să descopere în
pământ, acolo unde erau duse de lupte și ploi, prezența
acestor oase. Pentru popularea, în conștiințe, a trecutului
unei colectivități naționale, efortul artistic al lui Mihail
Sadoveanu este într-adevăr cel mai mare și mai împlinit din
câte avem, și acoperă, cum am mai spus și altădată, cel
puțin un secol de literatură cultă, pe care cronicarii nu ni l-
au putut da pe deplin. Pânza contemporană a fost însă
pictată, cu mai mare succes, de către alții, și a atribui
palidelor sale povestiri despre târgurile moldovenești calități
100

care strălucesc în literatura unui Camil Petrescu, a
Hortensiei Papadat-Bengescu sau a unui Liviu Rebreanu (din
Pădurea spânzuraților , dar chiar și din Ion, unde viața
învățătorului și a preotului, stâlpii spirituali ai satului,
ștearsă la Sadoveanu, e plină de tragism și de culoare la
autorul Răscoalei) înseamnă să pui în mod arbitrar peste
literatura română modernă pălăria unui singur scriitor,
dintr-o admirație care dovedește neînțelegerea chiar a operei
acestuia. Fiindcă iată ce citim în articolul care deschide
numărul omagial al Vieții românești : „Mihail Eminescu a
râvnit o epopee românească, dar, fulgerat înainte de vreme,
n-a reușit să înalțe construcția; visul său l-a realizat
Sadoveanu: în cărțile acestuia sunt fragmente ale acestui tot,
epopee mitică și arhetipală.”
Așadar, și Eminescu este estompat! Terminologia aceasta
cu preluarea sarcinilor, ce a „râvnit” un scriitor și cine a venit
pe urmă și a realizat, miroase a sociologie vulgară.
Dar poate că mă înșel, poate că nu trebuie stingherită
critica să oficieze în templul unei opere, mai ales că mulți
dintre critici se apropie de ea fără prejudecățile amintite aici.
Și, cine știe? Poate că cititorul nu asistă ca noi la aceste
ceremonii cu o stare de spirit la pândă, ci el înțelege poate
doar atât, că trebuie să citească din moment ce atâta lume s-
a strâns acolo și cântă. La urma urmei, Sadoveanu însuși a
avut o mare înțelegere pentru ceremonii, ca o expresie a
rânduielii care nu trebuie turburată. Plăcerea lui de a scrie,
care nu l-a părăsit nici când natura i-a retras cuvântul, când,
nemaiputând vorbi, se apucase să învețe din nou limba, a
fost o rânduială de ale cărei consecințe era pe deplin
conștient. Fiind, în tinerețe, contestat cu violență de un
critic, i-a răspuns, dar pe urmă a regretat, și-a ridicat
101

privirea peste zări și nu s-a mai uitat niciodată la cei care au
scris despre el, nici de bine, nici de rău. E un exemplu demn
de urmat.
102

UN COȘMAR
Un prieten mi-a povestit azi, foarte vesel, un coșmar care
l-a chinuit toată noaptea. Se făcea că ajunsese pe masa de
operație și chirurgul îi tăia o bucată de intestin și i-o vâra
sub nas cu o expresie sardonică: „Uită-te, parcă îi spunea, și
învață-te minte de-aici înainte să mai crezi când te doare ceva
că nu e cancer.”
Și s-a dat apoi jos de pe masă cu moartea în suflet și s-a
întors la ai lui. Era limpede: va muri curând. Da, și-a spus, il
faut foûtre le camp , cum a exclamat Tolstoi când și-a dat și el
seama că totul s-a sfârșit, că, adică, trebuie să ne cărăm de
pe suprafața pământului, să spălăm putina. Nu mai era chiar
foarte tânăr, avea și copii, situația lui nu era chiar așa de
disperată, totuși, a muri fiind o idee totdeauna îndepărtată și
cu dată nesigură, când îndepărtarea se micșorează vertiginos
și data nu mai e deloc incertă, tot ceea ce știm noi despre
moarte nu ne mai ajută deodată decât foarte puțin, mi-a
povestit mai departe acest prieten. „De pildă, a adăugat el,
gândirea: moartea e un vis, domeniul imaginației. O fi pentru
cel neamenințat, dar pentru cel aflat sub gheara ei nu e deloc
un vis. Chiar în vis, cum eram eu, nu era un vis! Era un chin
al existenței condamnată să nu mai fie. O zvârcolire!” „Dar
spiritul?”, l-am întrebat. „O, spiritul suferea și el fiindcă știa
103

că o să fie gonit din casă, și o să moară și el făcând să
tresară o secundă marele spirit din care făcea parte și care
guvernează universul.” „Numai o secundă?”, l-am întrebat eu
neliniștit. „O, da! mi-a răspuns, și asta chiar dacă unii dintre
noi reușim să prelungim această secundă prin urlete de
sirene care să se audă pe o mare parte a pământului sau
dacă ne ridicăm statui, curând după aceea ciocanele cu aer
comprimat încep să pârâie la baza acestor statui și le vor
doborî fiindcă au fost ridicate datorită științei noastre de a
specula ceea ce au în ei imbecil, oamenii, dar care își revin
totuși repede îndată ce mor.” „Și pe urmă? Cum te-ai trezit?”,
l-am întrebat.
S-a trezit inundat de o imensă fericire. Așadar, nu fusese
decât un vis! Și s-a culcat la loc. Coșmarul însă a revenit. Se
făcea că se afla la o masă, la o petrecere, la care era prezent
și chirurgul cu echipa lui, care i-a adresat cu degetul așa, un
fel de amenințare că n-a fost cuminte. „N-aveți cancer!”, i-a
spus acesta ca și când bolnavul i-ar fi jucat o festă și el
închidea ochii, iertându-l, așa cum trebuie iertat cel care iese
viu după ce salva plutonului de execuție a trecut peste el.
„Dar vârfurile negre ale filamentelor celulare?!”, a zis atunci
unul dintre ajutoarele lui, ca pentru a-l feri pe Marele
Măcelar de o eroare care l-ar discredita. „Nu, vârfurile negre
ale filamentelor au altă semnificație!”, i-a răspuns acela, și fi-
fi-fi, și ti-ti-ti, a început să-i explice cauza fenomenului.
Ajutorul său păstra însă mai departe pe chip o expresie de
încăpățânare, nu se lăsa convins și își rezerva mai departe
dreptul de a nu mai reveni asupra verdictului inițial. Într-
adevăr, nimic nu mai e sigur când apare o astfel de
suspiciune și chinul a pus iar stăpânire pe el și pe urmă iar
s-a trezit. Ce porcărie! a exclamat prietenul meu indignat și a
104

renunțat la somn, s-a îmbrăcat și a ieșit afară.
Măcar la el fusese doar un vis. Dar odată m-am dus la un
spital după un rezultat și l-am găsit pe medic stând de vorbă
cu cineva îmbrăcat în uniforma bolnavilor. Erau amândoi pe
treptele de afară ale spitalului, la soare, tăcuți, rezemați de
zid. Bolnavul, în halat roșu închis, un bărbat tânăr,
negricios, cu venele de la mâini și de la picioare subțiri și
fine. Avea un semn de boală la gât, un mic pansament, dar
foarte mic, în formă de cruce. Îl aud că rupe tăcerea. „Și la
vară, zice, mergem împreună în Moldova, să facem
mănăstirile și să dormim la Văratic.”
A urmat o nouă tăcere, apoi medicul i-a răspuns, nu întru
totul impenetrabil, totuși acoperit: „Fă-te dumneata mai întâi
sănătos, să ieși de-aici, și pe urmă, la vară încolo, vedem noi
unde să mergem.”
Am crezut că erau prieteni când am auzit de invitația cu
mașinile. După ce am rămas singur cu medicul, acesta mi-a
spus că nu erau. „Are cancer”, mi-a dezvăluit el deodată, în
șoaptă. „Ce fel? l-am întrebat. Unde?” A făcut doar cu mâna
un gest cu sensul că n-avea importanță unde, că adică acolo
unde îl avea era bine plasat. „La gât?”, l-am mai întrebat eu,
făcând aluzie la pansament. „Ei, la gât! Dacă ar fi acolo, ar
scăpa!” „Și el știe?” „Nu știe!” „Și de-aia ți-a făcut invitația cu
mașinile?”
Doctorul mi-a răspuns însoțindu-și cuvintele printr-o
mișcare a corpului său voinic, dând din umeri în semn parcă
de indignare că medicului îi e dat să vadă și să înțeleagă
atâtea, deși nu e și el decât tot un om, care într-o bună zi,
mai devreme sau mai târziu, va intra într-o categorie sau alta
de pacienți condamnați. „Ce să facă și el! a exclamat. Are
bănuieli și crede că o să i le spulber eu. Cum să i le spulber?
105

Parcă dacă îi răspundeam că mergem n-ar fi fost tot un
drac?”
Și s-a uitat scârbit în zare și abia întru târziu și-a adus
aminte că venisem și eu la el tot pentru ca să-mi infirme o
bănuială. M-a luat de braț, așa ca între oameni sănătoși, și
m-a dus spre laborator. „N-ai nimic, zice, colesterol crescut
apare la toată lumea.” „Și ce să fac?”, zic, așteptând să-l aud
că îmi prescrie un tratament (fiindcă, după articolele de
popularizare și avertisment care apar în presă și la radio,
colesterolul crescut nu e un semn bun). În loc de asta îl aud
că îmi răspunde: „Nimic, apoi, amintindu-și că e medic și că
trebuie să spună și el ceva, mănâncă, zice, mai puține ouă.”
N-aveam obiceiul să mănânc multe ouă, totuși l-am întrebat:
„Câte?” „Ei, câte, zice el cu același glas cu care îi răspunsese
și celui care îi făcuse propunerea cu mănăstirile. N-o să te
apuci acuma, zice, să mănânci dintr-odată o omletă din opt
ouă!” „Asta nu, i-am răspuns și eu atunci, dacă numai de
asta depinde totul…” „Dar de ce să depindă?”, a dat el iar din
umeri, iar eu am izbucnit triumfător în hohote de râs și l-am
părăsit acolo, lângă același zid de care se rezemase și unde
contempla, flegmatic, cerul albastru de primăvară…
106

BĂTRÂNUL ÎNVĂȚĂTOR
Mi-a intrat în casă bătrânul învățător. A dat bună ziua și
mi-a spus că s-a invitat singur, lucru care nu mai era
necesar de constatat. Așa era, nimeni nu-l invitase și nici
prieteni nu eram. N-a fost învățătorul meu. I-am făcut însă
un portret neștiut de el în câteva capitole și și-a recunoscut
numele într-o nuvelă în care apăreau detalii cu totul
întâmplătoare legate de persoana lui. A citit-o și el. Asta a
fost demult. Cică ar fi exclamat pe ulița satului:
— Când mama dracului m-a văzut pe mine cineva că am
belit o iapă? Bă, Stane, cică m-am dus la Văgăuni și i-am dat
la un cal cu paru-n cap! Fir-ar al dracului de cal!
— Hai, bă, nea Floreo, că nu ești dumneata ăla, cică i-ar fi
răspuns acest Stan, care, deși era țăran și nu intelectual,
înțelegea, se pare, sau auzise, că numele și întâmplările
dintr-o povestire nu coincid obligatoriu cu ceva real.
Bătrânul învățător, însă, devenise din acest punct de
vedere mai rău decât un țăran. Curiozitatea lui pentru idei
abstracte se tocise prin lectura ziarelor, iar amintirea unei
instrucțiuni căpătate în școala normală i se ștersese cu
desăvârșire din minte. Nu fusese un învățător cu vocație și
nici măcar cu instinct, copiii nu-i spuneau nimic, dar fusese
un om energic și hotărât și se străduise să umple, cu aceste
107

merite, lipsa de talent pedagogic. Într-adevăr, copiii din
clasele lui învățau prost, dar veneau la școală de frica
amenzilor, iar drumul din fața școlii și drumul de patru
kilometri care ducea la gară, dacă este mărginit astăzi de
pomi, acest fapt se datorează lui. A făcut ce-a putut, a scos
chiar copiii la sapă pe propriile sale pământuri! Dar i-a scos
și pe acele dealuri ale comunei care se surpau și în care a
pus de asemenea pomi. Că acei pomi au fost smulși, nu era
vina lui. N-o să stea acuma să-i și păzească. N-o fi moșia lui!
Ideea de învățător, în sat, o întrupa el, cel mai puțin
învățător dintre toți ceilalți, prin inițiativele lui culturale, prin
sărbătorile pe care le organiza, prin discursurile pe care le
ținea cu această ocazie, folosind același limbaj verde pe care
îl folosea și în viața zilnică și în relațiile cu țăranii și care,
dacă făcea să se asocieze greu în mintea consătenilor săi
ideea de învățătură, care înseamnă ceva înalt, cu vocabularul
acesta grosolan, în schimb lăsa să câștige teren și
considerație o altă idee, care nu va strica niciodată să se
asocieze cu aceea de intelectual român, și anume: ideea de
activitate practică, de efort util, reînnoit consecvent. Într-
adevăr, nouă, muntenilor, ne place să stăm de vorbă până ne
dor fălcile, capacitatea speculativă ne e bogată, plăcerea de a
privi în sinea noastră caracterul celorlalți și a face din asta
apoi o adevărată sărbătoare e fără limite!
Dar drumurile noastre erau pline toamna și primăvara de
noroaie adânci și bălți în care puteai să-ți rupi, căzând,
picioarele de la șold. Și cu toate astea era satul nostru, și
aveam curți bine îngrădite, și ai fi crezut că ne pasă puțin de
ceea ce era dincolo de podișca fiecăruia. Dar nu treceam
totuși prin el, și nu suiam pe dealul lui când ieșeam la câmp?
Cine punea umărul jos la roata căruței și biciuind caii scotea
108

un urlet de ți se zbârlea părul, luând în brațe căpățâna roții
s-o salte din cirmoacă? Urlet nu e cuvântul care se potrivește
cu ceea ce mi-a rămas în amintire. Nu era atât sonor acest
răcnet, cât înspăimântat, ca într-o ceață de vis în care groaza
e însoțită și de îndoială: adică nu se poate să-mi rămână
căruța aici, să mă scoată altul și să râdă de caii mei și de
mine. Mai bine îi omor cu biciul. Și încordatele animale,
simțind arsurile cumplite ca niște fulgere pe spinările lor, se
opinteau, gâfâind ca de apropierea morții, cădeau deodată în
genunchi și în clipa următoare scoteau afară căruța aceea la
care erau înhămați, și care era înfundată în ghearele
pământului. Cine să iasă cu lopețile și să umple drumurile
degradate? Păi, cine să iasă? Nimeni! Dar nu ne smulgea
noroiul când ieșeam după-amiezile în sat, devale, în zilele de
lucru și de sărbătoare, tălpile opincilor și ale bocancilor? Ei,
și ce dacă ni le smulgea? Nu le pingeleam la loc? Neputându-
se adapta la acest joc complicat al pierderilor și al
compensațiilor pe care îl cunoșteau atât de bine concetățenii
mei, acest învățător, care venise în satul nostru de pe undeva
de la munte, căpătase cu timpul în felul lui de a fi un soi de
îndârjire fără obiect, care îi înveselea foarte tare nu numai pe
țărani, dar și pe ceilalți intelectuali ai satului, preotul,
inginerul agronom, notarul… îndârjire însă nefastă în
activitatea lui pedagogică, după cum se va vedea.
Drăcuia. Fir-ar al dracului! Și pe urmă a început să și
înjure, înjura: pe mă-sa și pe tat-su. Pe urmă vocabularul i s-
a nuanțat cu adjective care priveau prostia, înapoierea,
țigănia, dar totdeauna la alții și mult prea târziu, abia la
bătrânețe, le-a descoperit și la el. Prostu’ ăla de dă în gropi!
Chioru ăla care am auzit că, de tâmpit ce e, se bate singur,
crezând c-o bate pe muierea-aia a lui! Mamelucu-ăla care…
109

Cuvântul mameluc apărea des în conversația lui. Nu-l
simpatiza propriu-zis nimeni, sau foarte puțini îl simpatizau
dar intrând fără să-și dea seama în viziunea de comedie
umană, pe care țăranii știau că o joacă și care era propria lor
viață, era și el prezent în conștiința și în discuțiile lor. Și-l
însușiseră. Cu vârsta, începuseră să nu-i mai spună domnul,
ci nea, iar el, băi, nea Vasile. „Tui mama mă-sii, zicea, ce…
mă-sii e cu vremea asta, cât o să ne mai plouă în cap? Murim
dracu’ înecați, ne ia gârla la vale, ca pe purcei.” „Hai, mă, nea
Floreo, că purceii înoată, nu se îneacă ei”, zicea celălalt.
„Crezi că înoată? zicea bătrânul învățător. Eu am auzit că
chiar la Academie, un academician a pus întrebarea asta:
Domnilor! Porcul înoată? Și n-au știut să răspundă.” „Hai,
mă, nea Floreo, că înoată!”
Astea erau dilemele intelectuale ale bătrânului învățător,
care, de fapt, nu era bătrân deloc, era verde, mergea drept și
apăsat și nu-l durea nimic. Are, bineînțeles, televizor, dar are
și trei nepoate.
— N-am venit cu mâna goală, zice, și scoate o sticlă din
buzunar. Am venit neinvitat.
Nu zic nimic, fiindcă nu s-a purtat frumos cu un copil pe
vremuri, l-a bătut degeaba, acum treizeci de ani. Îmi dau
seama că e o durată de timp mai mult decât suficientă ca să
prescrie orice păcat, îl consider prescris. De-atunci s-au
întâmplat multe, au trecut peste destinele noastre un război
și o revoluție. Bine că trăim. Să uităm. Bătrânul învățător a
avut de îndurat, numai cerbicia lui l-a salvat. Ar trebui să am
un sentiment de siguranță, știind că printre noi trăiesc astfel
de oameni cu vâna tare. Și totuși… Nu zic că acel elev n-o fi
fost vinovat, dar l-a bătut prea tare și răzbunător, jignit, el,
om mare, de faptul că un copil a pretins că știe să rezolve mai
110

bine decât învățătoarea cutare problemă, învățătoarea s-a
dus la director, el era director, și l-a reclamat pe băiat,
nepregătită și fără intuiție pedagogică. Ce i-o fi spus, că
bătrânul învățător din fața mea, pe atunci în plină putere, a
intrat în clasă și l-a bătut pe băiat cu pumnii și picioarele ca
pe hoții de cai. Mă întreb cum se pricep englezii să
transforme aceste amintiri despre dascălii care i-au bătut
odinioară în încântătoare și pline de umor revederi. Pesemne
că elevii nu păcătuiesc în fața lor prin lăudăroșenie și
învățătorii lor prin nepregătire. Or fi având alte cusururi sau
poate elevii or fi mai sportivi și or fi încasând loviturile ca la
un fel de meci, în care regula e să știi să rabzi, și după ce te
dai jos de pe calul de lemn, să spui o vorbă de spirit de care
apoi, peste treizeci de ani, să-ți amintești cu încântare. Dar
ce vorbă de spirit să spui când omul din fața ta îți dă la falei
scrâșnind din dinți bestial? Elevul acela l-a iertat demult. L-a
invitat la nuntă, unde s-au împăcat. Nu cred în această
împăcare, fiindcă mie când mi s-a povestit acest fapt (multă
vreme s-a vorbit despre această istorie) mi-a rămas în minte
o întrebare. Ce-a avut cu băiatul? De ce l-a bătut atât de
înjositor, tăvălindu-l pe jos în fața clasei cu lovituri de
picioare? Mă uit la părul lui alb și la întreaga lui figură
tăbăcită de atâtea decenii de viață prin care a trecut, cu
aceste căderi și poate cu înălțări, dar care nu i-au fost
cunoscute și prețuite, și nu găsesc răspuns la întrebarea
mea.
Îmi spune pe nume și ciocnim paharele, îl întreb ce-i fac
cele trei mici nepoate.
— Fir-ar al dracului să fie, zice. Mă întâlnesc alaltăieri cu
alde băiatul ăsta care mi-a fost elev și care știi și tu că e
director al școlii.
111

Și spune numele acestui fost elev, ajuns cu chiu, cu vai
învățător și apoi director. Să-i zicem Ghiță.
— Bă, Ghiță, zice, ce facem noi cu pâinea asta, cu alde
Pantazi, am și eu câteodată nevoie stringentă de pâine, că am
trei nepoate! Și ăsta face pe-al dracu! „De, mă, nea Floreo,
zice, dacă și dumneata iai câte patru pâini odată!” Și mi-a
întors spatele și s-a urcat în mașină. Are o Dacia, mică, nu-i
pasă, se urcă în ea, într-o oră e la Roșiori și vine acasă cu de
toate. Mă răsucesc pe călcâie și mă întorc la alde Pantazi. Îl
găsesc acolo cu al lui Necșulescu, contabilul, cu Ilie,
țârcovnicul, cu Nicolae al lui Pințur. Beau niște vin. „Bă,
Necșulescu”, zic. „Ce e, mă, nea Floreo?” „Câtă pâine iau eu,
mă, pe zi de-aici?” „Păi, cât să iai? O pâine!” „Bă, Ilie, câtă
pâine iau eu, mă, de-aici?” „Păi cât să iai, n-auziși, o pâine, o
pâine jumate.” „Bă, Niculae, cu câtă pâine m-ai văzut tu că
plec eu de-aici acasă?!” „Ai, bă, nea Floreo, ce mai întrebi? O
pâine…” „Mă, Pantazi, câtă pâine îmi dai tu mie!?” „Ei, zice
Pantazi, ba îți dau, ba nu-ți dau…” „Dar cât îmi dai?” „O
pâine, cât să-ți dau!” „Păi, bine, mă, fir-ar el atunci al
dracului de om, cu hainele negre de pe el, cu cravata de la
gât, cu pălărie, cu cheile lui din buzunar pe care să le vâre
mai bine în… mă-sii decât în ușa mașinii, atunci de ce spune
el, bă, că iau patru pâini deodată?”
Mă uit și rămân uimit în fața indignării bătrânului
învățător. Nu zic nimic.
— Pe seară veneam de la alde Geacă, mă întâlnesc pe
drum cu Trafulică, reluă el cu acea voce hotărâtă și plină,
înaltă și egală, fără urcușuri sau coborâșuri chiar și în
indignare, și pe care i-o cunoșteam atât de bine. Avea un sac
în spinare, abia îl ducea. „Ce-ai, bă, Trafulică, în sacul ăla?”
„Păi, niște pâine”, zice. „Cine ți-o dete?” „Păi, Pantazi.” „Păi,
112

mie îmi spune că n-are.” „Păi, de, i-am dat și lui zece lei.” „Și
ce dracu’ faci cu atâta pâine?” „Păi, de, o înmoi, zice, și o dau
la vacă.” Merg eu mai încolo, mă întâlnesc cu al Mizdri.
Venea și ăsta cu un sac în spinare. „Ce-ai, bă, acolo în sacu-
ăla? îl întreb. Te pomenești că ai și tu pâine.” „Am”, zice. „De
unde, de la București?” „Care București, zice, de la ăsta, alde
Pantazi.” „Și cum ți-a dat-o? Pe ce bază? Ești salariat, sau ce
dracu’ ești?” „Nu sunt, dar i-am dat și lui cinșpe lei, că am
nevoie, de, ce să fac?” „Parcă numai tu ai nevoie?” Intru la
MAI să beau ceva, îl găsesc pe Costică al lui Nae, sta de vorbă
cu al lui Năfliu. „Costică, zic, am auzit că îți dă Pantazi și ție
pâine.” „Era să zic eu ceva, zice Costică, l-am chemat la mine
pe nenorocitu-ăsta de Pantazi, ca să fie așa cum zici tu, și i-
am dat un chil de țuică (mai mult nu i-am dat, că un chil de
țuică face mai mult ca zece lei) și-i spun muierii: «Fă, acuma
s-a aranjat, o să avem și noi pâine cât o să vrem de la
Pantazi, gata, s-a aranjat»… Și când mă duc să-mi dea, «n-
am, bă, îl auz că strigă la mine, de unde să-ți dau, trebuie să
dau la salariați». Lasă, zic eu în gând, a zis el așa, de formă,
să-l auză ăilalți, și peste un ceas mă întorc iar. «Ieși, bă,
afară, îl auz că urlă iar la mine, nu ți-am spus că n-am? Ce
tot cauți tu p-aici?» Zic eu s-o trimit pe muiere, că nu se uită
nimeni la ea. Așa o fi șmecheria. Se duce muierea, și ăla,
când o vede, «ieși, fa, afară, zice, nu veni bărbat-tău de două
ori, și i-am spus că nu-i dau?» L-am lăsat în pace. Peste trei
zile îmi trimite vorbă să-l aștept seara acasă, că vine cu patru
pâini și să pregătesc niște băutură, să mâncăm ceva. I-am
trimis și eu vorbă că îl bag în aia a mă-sii. Vasăzică, să-mi
bea iar țuica, să-i dau să și mănânce, și să mă pună să-i
plătesc și pâinea!” „Bă, zic, pe Trafulică l-am văzut cu un sac
plin, i-a dat zece lei. Țuica ta costă mai mult!” „Păi, eu ce-ți
113

spusei, zice Costică! Ar mai fi vrut încă una. Și să mănânce
pâinea la mine!” „Și să te mai pună s-o și plătești!” zic și eu.
Bătrânul învățător se opri câteva clipe fără nicio expresie
asupra acestei enigme: de ce Pantazi acela le-a dat ălora saci
întregi, și ăstuilalt care îl cinstise cu mai mult nu i-a dat
nimic…
— De dimineață, izbucni el apoi, mă întâlnesc cu Ghiță în
fața școlii, directorul de care îți pomenii. „Bă, Ghiță, zic, ce
facem noi cu Pantazi ăsta?” „Ce e cu Pantazi?”, zice. „Păi cu
pâinea asta!” „De unde să știu eu, zice, ce să facem cu
pâinea!” Și și-a băgat cheile în mașină și mi-a întors e…
Și bătrânul învățător își înălță fruntea, și între noi, pe
răspunsul acelui Ghiță, director de școală, se lăsă tăcerea. Mi
se păru apoi că ridică din umeri, dar înțelesei imediat că mă
înșelasem. A da din umeri înseamnă a înțelege și a încerca să
te debarasezi. Or, din tăcerea care se prelungea nu se
confirma cu nimic că pe umerii bătrânului învățător ar apăsa
vreo tristețe neînțeleasă, vreo melancolie turburătoare sau
vreo întrebare insolubilă. Era secretul lui. Să nu fii trist, ci să
acționezi împotriva motivelor care te-ar îndemna să fii. Să
nu-ți pui întrebări care să te apese, că doar nu ești buricul
pământului, și să nu fii melancolic, că nu ești poet, fir-ar al
dracului să fie!…
114

ȘERPI PE HÂRTIE
Cântă-mi, zeiță, mânia ce-aprinse pe doi fii ai Ardealului
când auziră că tatăl lor și-a desfăcut casa din satul natal și
s-a mutat în satul mamei lor vitrege… Pline de șerpi erau
scrisorile pe care vântul le aducea și le arunca în noua
bătătură a tristului tată… Dragii mei părinți, în primele mele
rânduri de scrisoare pe care vi le pot comunica, ne găsim
sănătoși, care sănătate vă dorim și dumneavoastră, așa cum
ați făcut cu procedeul când ați plecat din sat, să știți, viață
de trăit nu mai aveți cu mine, că sunteți un fel de oameni
escroci, în fața lumii plecați din sat și nu-mi lăsați din partea
mamei nimica să vă fie rușine, n-am fost eu acasă că nu
duceați voi nimica, că ați dus voi mai înainte, nu vă temeți că
vă bate Dumnezeu, că sunteți oameni bătrâni, după faptele
ce le faceți, că mie din partea mamei nu mi-ați lăsat nimica,
nici măcar o lingură, și mai scriți să dăm cheile la picheru,
să bage hainele acolo, vă arăt eu picher, și la fratele
Gheorghia, mânca-i-aș eu dumnezeul lui de frate, că mai face
el promisiuni, că merge pe la toți frații și le dă la fiecare câte
o sută de lei parte din casă, el până acuma și-a bătut joc de
cineva, sau acuma vrea să-și bată? Să vie el aici la mine să-
mi dea mie o sută de lei și om vedea noi cum o fi. Și ne scrieți
că să avem grijă de capre, să știți că nici grijă nu avem de ele,
că pe una am omorât-o și la celelalte le vine rândul. Și mai
115

scrieți și de pari, că i-ați numărat, să știți că pe toți îi ard eu,
pe toți i-am dus acasă și îi ard, și dacă nu vă place să scrieți
mai departe, că nu v-a fost rușine, vă condamnă tot publicul
care aude. Să știți că vă urez din partea mea ca nici la
moartea voastră să nu aveți pe cine să vă ție lumânarea la
cap, așa după cum ați făcut, vă dau pe mâna tribunalului,
escrocilor…
Tatăl citește și geme (născut în 1898) și își aduce aminte
cum s-a chinuit cu fiecare ca orișice tată și cum s-au
împrăștiat toți, s-au calificat și și-au întemeiat familii proprii.
Un singur băiat i-a mai rămas din cei cinci, iar despre cele
două fete nu știe aproape nimic fiindcă nu-i scrie niciuna
măcar o scrisoare. Știe doar atât, că sunt foarte bine
măritate, una cu un director, iar cealaltă la fel de bine, și nu
le-a mai văzut la față de când au plecat. Furtuna care s-a
abătut peste capul lui de invalid din Primul Război Mondial
nu l-a doborât însă până într-atât încât să-mi spună mie
întreg adevărul. Stă și se tânguie înspăimântat de violența
neînfrânată cu care e judecat nefericitul lui gest de a fi luat-o
de la capăt la bătrânețe și de a fi căutat, ca orice muritor, un
strop de fericire până în ultima clipă… Celălalt fiu pare mai
ponderat în exprimare, are judecăți despre inteligența tatălui
și a mamei vitrege, s-ar părea că se ține la distanță, e ironic,
vrea să fie mușcător… citiți însă…
…Tată, nu vă prea supărați că nu v-am scris acum aici
unde v-ați mutat, eu v-am scris acolo unde v-ați născut, dar
nu am primit niciun răspuns, dar nu-i nimic, tată, căci noi
nu suntem ai dumitale, nici eu, nici Măriuca, nici Suzanea,
pe noi ne-a făcut altcineva. Asta n-am știut-o, că dacă o
știam, stam de vorbă în alt fel. Nu am știut că vei ajunge
vreodată să-ți lași casa și să te duci unde te-ai dus, ca după
116

aceea să vii și să duci și gardurile și coșara aia de nuiele.
Despre gard și vrașniță pot să-ți spun, tată, că au fost făcute
de mine și de Letiția, noi am adus nuiele, nu proasta aia cu
care ai venit să le iai și să le duci în Oltenia. Dacă a putut să
te prostească o proastă cu care ai trăit, și a cărat tot la fetele
ei, acuma am auzit că ați fost acasă cu unii proști de pe-
acolo, dintre care unul este Teodor care în curtea noastră nu
a tăiat un lemn, el și-a primit din casa de la râpă după cum
ne-ați povestit când am mai fost pe-acasă… Ori, și acest
nenorocit care era cât un dop când îl știu eu, a ajuns să
comande în casa în care m-am născut eu și ceilalți frați ai
mei. Ați avut noroc că n-am fost eu pe-acasă în timpul când
ați plecat și când ați venit, că nu mai plecați de-acolo, acolo
vă înmormântam, și după aceea mă prezentam singur la
procuratură și făceam pușcărie, că altceva nu meritați toți
decât să vă omor. Nu ți-e rușine, tată, de ceea ce ai făcut și
de ce vrei să mai faci, să-ți strici tot ce-ai muncit? Dacă
stăteai la o margine de sat, și nu în centrul satului, nici
atunci nu trebuia să faci ceea ce ai făcut. Dar te-a prostit
proasta aia pe care ai adus-o în casa mamei, cu doi prunci.
Eu și ceilalți frați nu prea am avut loc pe acasă, dar ai ei au
avut să-i crești și acuma văd că ați avut un prunc împreună
și noi v-am lăsat în pace să-l creșteți, dar, tată, dacă aș fi fost
acasă când am aflat ce-ați făcut, vă legam pe toți unul de
altul și vă duceam în spate sau cu caii colectivului până la
văduț și acolo vă aruncam, să nu mai trăiți, că nu meritați să
trăiți, că sunteți prea proști. Dacă ați plecat și acuma când v-
ați întors după garduri, de ce v-ați dus la Nastasia și v-ați
certat cu Irina? Ați profitat că nu a fost ea acasă cu unchiul
Micula să puie mâna pe voi să vă sucească gâtul? Ascultă,
tată, eu pot să-ți spun ca cel mai mare prunc al tău că puteai
117

s-o lași pe proasta aia să plece la fetele ei și puteai sta cu
Nastasia să mănânci numa o zamă, dar erai la tine în sat și
mureai acolo unde te-ai născut și ai crescut, dar așa te-ai
făcut de rușine în tot satul, că te-a putut prosti o femeie. Nu
i-a fost de ajuns că a dus tot la fetele ei? Dacă știam că așa
stau lucrurile, vă dădeam foc și ardeați toți ca șoarecii. Te
mai întreb de ce ai stricat casa care ai făcut-o cu mama? Cât
trăiai, te ținea, nu se dărâma și cui îi trebuia alta să-și fi
făcut mai departe, dar ți-am mai spus, i-a fost frică la
proasta aia cu care ai trăit că dacă mori o strângem de gât.
Dacă știam că te prostește chiar așa, o strângeam eu de
atunci de când am fost pe acasă cu nevastă-mea, dar n-am
vrut să mă fac de rușine în sat, să vă bat… Dar eu cred că ne
vom întâlni și vom vorbi, în luna asta am și eu concediu și
viu acasă în sat, la cine am, că tată nu am, și aș vrea să
veniți ca să stăm de vorbă și să veniți cât mai mulți, nu câți
ați fost după garduri, veniți câți vreți și să vedem câți plecați
înapoi. Spune-i lui Gheorghia și nevesti-tii că dacă mori
înaintea lor, pe mine să nu mă anunțe, că nu viu. Când am
văzut ce faceți, cum fugiți ca hoții dintr-un loc în altul, am
vrut să fiu om, că sunt cu un ceas mai deștept decât voi, dar
văd că nu am cu cine, nenorociților…
118

UN NOU SCRIITOR
Nu s-ar cuveni ca în preajma unui nou an să salutăm un
nou scriitor? Despre toți cei cunoscuți s-a tot scris, n-ar fi
rândul lui acum să-i apară numele în paginile cronicilor
literare, al emisiunilor de radio și televiziune și al presei de
mare tiraj? De ce nu? El există! Beția succesului îl așteaptă, i
se cuvine, fiindcă debutul îl afirmă ca pe un scriitor adevărat,
deși n-a trecut de douăzeci și cinci de ani. A mers drept la
țintă scriind nu povestiri sau nuvele, ci direct un roman de
două sute de pagini, care va apărea în câteva zile la Editura
Cartea Românească și pe care și l-a intitulat Dihorul. Numele
acestui nou scriitor este Alexandru Papilian, nepot al lui
Victor Papilian. Totuși numele e un pseudonim ales de el la
insistențele noastre, într-adevăr, prea mulți tineri scriitori
debutanți cred că pot răzbi cu nume ca Niculae Vasile, Ion
Ilie, Gheorghe Petre, Dumitru Niculae, Stan Dumitru etc.
Nu am vocația de a descoperi talente. Viitorul scriitor, îmi
spun, s-ar putea să-ți dea să citești la început o simplă
nerozie, în care semnele vocației să fie cu desăvârșire
absente. Și atunci ce faci? Rezultă că trebuie să-i spui în mod
obligatoriu tânărului din fața ta că are talent, chiar dacă nu-l
are, ca să te pui la adăpost de surpriza care te-ar aștepta mai
târziu. Dar s-ar putea ca necunoscutul care îți calcă pragul
119

editurii sau revistei, sau chiar al casei proprii, să-ți aducă o
carte pe deplin reușită, și atunci cu atât mai mult trebuie să
bați toba și să spui că ai descoperit un mare talent sau
geniu. Ei bine, și dacă după aceea el nu mai scrie nimic
reușit? Ce-i faci? Gorki a spus pe vremuri despre Leonov,
când l-a descoperit, că are talent pentru toată viața. Citind
azi această apreciere stăm pe gânduri. Drumul spre ocean e o
carte greu de citit acum, din pricina prejudecăților literare
fundamentale care stau la baza ei, dintre care cea mai
iritantă este maniheismul, iar Pădurea Rusă e un roman
prolix în care zace o bună istorie de o sută de pagini, dar pe
care autorul a înecat-o și compromis-o prin soluții șablon.
Începuturile lui sunt însă strălucite, romanele Soti și Hoțul
(pe care am bănuiala că autorul l-a stricat la bătrânețe,
scriindu-l din nou și triplându-i volumul) sunt lucrări
echilibrate și profunde. E greu de crezut că Gorki nu știa că
talentul nu ne e dat în mod sigur pe toată viața și că
înflorirea lui depinde în mod hotărâtor de felul în care îl
cultivăm. Dar descoperitorul de talente n-are încotro, el
trebuie să spună astfel de fraze, fiindcă începătorul n-are
nevoie nici de îndoielile, nici de rezervele lui. Plină de umor a
fost reacția lui Sherwood Anderson, autorul admirabilului
Winesburg în O hio, care avea un tânăr prieten la care ținea
foarte mult, fiindcă era o personalitate interesantă. Era
obișnuit ca acest tânăr să-l caute zilnic și să facă împreună
plimbări, dar deodată aceste vizite încetară, și după câteva
săptămâni, cunoscutul romancier băgă de seamă absența și
se duse intrigat și bătu cu bastonul în geamul tânărului. „Ce
e cu dumneata? îi strigă de jos. De ce n-ai mai venit pe la
mine?” „Am scris un roman”, îi răspunse atunci tânărul.
„Sfinte Dumnezeule”, exclamă Anderson și îi întoarse spatele
120

și plecă. Îndepărtându-se însă, se răzgândi. Cum să piardă
un tânăr prieten atât de interesant? „Să vii, îi zise, să-ți dau
o recomandare către o editură, dar să nu-mi ceri să ți-l
citesc.” Și se ținu de cuvânt și romanul apăru și într-adevăr
nu avu niciun succes. Era o carte cam plicticoasă. Autorul de
pe copertă semna William Faulkner, viitorul laureat al
Premiului Nobel.
Noul scriitor român a apărut în birourile Editurii Cartea
Românească prin primăvară. Romanul lui plăcuse foarte tare
unui redactor, dar displăcuse profund altuia, care chiar
scrisese pe toată coperta manuscrisului, parcă indignat,
Respins. L-am lăsat pe tânărul debutant să discute cu ambii
redactori și între timp am citit și eu romanul. Era bun, dar
era plin nu numai de cuvinte și expresii cu care cititorul
român nu e obișnuit și care exprimau în mod inutil anumite
laturi ale eroului (crudități, cuvinte obscene, trivialități din
domeniul fiziologiei), ci și idei care dezvăluiau prea violent o
gândire și o conștiință maculată. De cine? Nu voi dezvălui
substanța romanului, fapt e că exista în el suficient material
inacceptabil pentru a displace. De pildă: eroul vorbește în
treacăt despre copii. Urmează un epitet scabros extras din
activitatea digestivă a micilor ființe. „Ce nevoie ai, i-am spus
tânărului romancier, să-l faci pe cititorul care are copii să te
disprețuiască și să arunce cartea din mâini?” „De ce să mă
disprețuiască?” m-a întrebat. „Fiindcă, i-am răspuns,
sufletele pure nu pot fi atinse de niciun fel de murdărie.
Omul din curte din Moartea lui Ivan Ilici , de Tolstoi, care
îngrijește în toate amănuntele pe stăpânul său muribund și
neputincios, rămâne complet senin în timpul acelor
îndeletniciri și are aerul să spună: «Ce să facem! E un om!
Toți vom ajunge la fel!».” „Dar, a protestat viitorul scriitor, nu
121

eu, ci eroul meu are o gândire care vede ceea ce e murdar. Ce
să fac? Eroul meu e contrariul celui la care vă referiți!”
Avea dreptate. Operele unor scriitori moderni ca Joyce,
Celine, Genet și chiar Sartre abundă de trivialități. În La
nausée, de pildă, eroul are mania de a căuta pe jos ziare
murdare de excremente și de a le rupe cu plăcere, autorul
vrând, adică, să sugereze infantilismul eroului, care, asemeni
copiilor, nu distinge, în fazele prin care trece materia, ceea ce
e degradat, iar în momentul când această plăcere îl
părăsește, apare răul de existență, greața adică, și nu cum
crede cititorul obișnuit că ar trebui să apară această greață
când sfâșie acele ziare. Foarte subtil! Ceilalți măcar urmăresc
și alte efecte pe care le obțin din plin, de pildă umorul negru,
scatologic. Sartre ia însă lucrurile cu totul în serios, filosofic!
„Mon cher Alexandru Papilian, i-am spus viitorului
romancier, părerea mea e că la noi cititorul român stă mai
bucuros de partea lui Tolstoi decât de a lui Joyce, pe care
încă nu-l cunoaște. Eroii dumitale fac parte din galeria
demonilor meschini și nebuni, bine descriși, în descendență
dostoievskiană, de F. Sologub și L. Andreev. Celebrul roman
al lui Sologub are o expunere epurată de trivialități, pe
alocuri chiar plină de lirism, deși eroul e însăși trivialitatea.
Nu-ți pune probleme metafizice, taie cuvintele urâte și
temperează acele idei murdare pe care cititorul ar putea,
confundându-te cu eroul, să ți le atribuie.”
Ceea ce a și făcut.
Recitesc acum cartea tipărită, și impresia inițială că mă
aflu în fața unui nou scriitor mi se întărește. Viitorul
romancier are prezente toate instinctele necesare creației. Nu-
i scapă cuvintele pe hârtie fără să fie conștient că ele
alcătuiesc propoziții, care odată materializate sunt departe de
122

a fi inocente, cum cred unii debutanți și chiar unii
consacrați. O frază în plus, și deodată puterea celor
anterioare e diminuată. Una în minus, și sensul e ciuntit.
Limpezimea și transparența stilului și absența unei
gesticulații haotice a gândirii (care dau la un moment dat
cititorului senzația că nu mai citește o carte, ci mestecă în
gură câlți amestecați cu sacâz, cum se întâmplă cu multe
romane analitice care apar) sunt pentru mine dovada
incontestabilă a talentului la Alexandru Papilian. Iar intriga e
prezentă, una adevărată, al cărei deznodământ violent,
anunțat curajos încă din primele cincizeci de pagini, ne
întărește convingerea că viitorul romancier poate scrie și cărți
bune și care să și placă unui public larg.
Nu voi spune în încheierea acestor însemnări că Alexandru
Papilian are talent pentru toată viața. O să vedem. S-ar putea
să înceapă să scrie versuri. Asta ar fi culmea! Sau s-ar putea
să înceapă să facă critică și teorie literară! Cine știe ce-ar
putea să mai facă!
Germenele surprizei poate fi descoperit chiar în finalul
acestui debut, unde scena pe care el ne-o descrie minuțios
ne amintește de o cunoscută exemplificare a lui Caragiale cu
privire la o anumită halbă ridicată în aer și care urmează să
se spargă în capul cuiva. Alexandru Papilian o cunoaște, este
absolvent al Facultății de Filologie, totuși se preface că n-o
înțelege. Sau chiar n-o înțelege! De unde ar reieși că sfaturile
maeștrilor nu sunt luate în seamă de generațiile următoare,
care vor să ia totul de la capăt pe cont propriu. Și că, prin
urmare, esteticește vorbind, nu există în artă progres!…
123

FARMECUL UITAT AL TEATRULUI
Publicul a uitat oare de farmecul teatrului, teatrul de
totdeauna care se străduia să aducă pe scenă un rege cu
coroana pe cap, sau un general în mijlocul statului său
major, sau un revoluționar în mijlocul maselor al căror
exponent era? Se simte oare publicul despărțit de esența
teatrului din pricina decorului? Îl supără oare semnele care
sugerează ierarhiile și structurile de viață în mijlocul cărora
se petrece drama sau comedia? Iluzia vieții autentice despre
care se vorbea că trebuie să ne-o ofere scena a încetat oare
să-l mai intereseze pe spectatorul din zilele noastre? Se
petrece un fenomen curios. Teatrul, despuiat de faldurile lui
de odinioară, care îi îngreunau mișcările, a revenit la sursa
sa inițială, când regizorul juca împreună cu actorii și
spectacolul se pregătea în văzul publicului: așa ne apare
Regele Lear pe scena Teatrului Național, într-un spectacol
care a fost apoi dus și peste hotare, unde cică ar fi stârnit
entuziasmul cronicarilor teatrali, spre satisfacția naivă a
regizorului și directorului teatrului.
Actorii sunt îmbrăcați ca acasă, în moda timpului nostru,
chiar dacă e vorba de împărați sau mișei (mișeii apar
desculți, ca să li se vadă mișelia din cap până în picioare), iar
un tânăr nobil e îmbrăcat cu pantaloni de văcar american, cu
124

o cămașă neagră străvezie, care să sugereze toată ticăloșia
neagră a personajului. Vasăzică nu renunțăm nici la decor,
nici la costumație, ci le dăm alt înțeles. Care? Nu se înțelege
bine. Răspunsul ar fi, jucăm totul în stilul în care au fost
probabil jucate piesele pe vremea lui Shakespeare, adică,
încropit cu ce avem. Da, suntem regizori săraci, teatrul n-are
cu ce să ne plătească decorurile scumpe, nu vine lumea, abia
putem să plătim lefurile actorilor, lumina, caloriferul, și alte
mizerii care ne strică viziunea regizorală…
Asta îmi amintește de un spectacol pe care l-am văzut la
Hanoi, cu o piesă de Moliere. Mizantropul și femeia pe care el
o iubea atât de tare erau îmbrăcați în costume vietnameze,
cu umbreluțe deasupra capului și evantaie în mână, pe care
le agitau permanent. De ce nu?
Altceva poate fi supărător într-o punere în scenă în care
regizorul e atât de dornic să se afirme, încărcarea
spectacolului tocmai cu elemente de care el a vrut să se
descarce. Chiar acel puțin decor și acele sumare costume
care au rămas. Chiar ideea sa regizorală, a cărei prezență n-
ar trebui s-o simt, dar pe care o simt mereu și care până la
urmă obosește. Prin ce? Prin neclaritatea ei. Nu se poate ca
pe vremea lui Shakespeare, fiindcă se poate ca pe vremea
noastră. Se regizează ca pe vremea noastră, dar cu idei de
demult. Dar nu chiar. Tot felul de zgomote și de alergături și
zdupăituri bruiază aproape permanent textul, și în loc să uit
de decor, cum ar vrea regizorul, mă uit nedumerit la
mantilele de nailon ale regelui Lear și ale fiicelor sale, care de
altfel, în scena respectivă, joacă admirabil. Dar asta și pentru
că în acele momente regizorul are buna inspirație să înceteze
cu mișcarea acolo în fund, pe schelele acelea metalice care
îmi amintesc de cele care mi s-au pus în vara asta în jurul
125

casei ca să fie zugrăvită.
Nimic nu e inocent într-un spectacol, după cum nu e nici
în text, și gestul, care nu e o consecință a gândirii dramatice,
cu alte cuvinte a celei din text, devine o consecință a gândirii
particulare a regizorului, care construiește un spectacol al
său ignorându-l total pe autor, care are totuși și el idei
regizorale, incluse în text și în armonie cu viziunea sa proprie
despre pasiunile oamenilor, și care ar trebui respectată. Altfel
ce facem cu moștenirea unei culturi? Schelele acelea în orice
caz îmi atrag mereu privirea, materialitatea lor fără sens îmi
deturnează atenția și plec de la spectacol cu ele în minte,
însoțind în mod stupid fiorul tragediei. Tot așa, picioarele
desculțe ale acelui ticălos. Asta înseamnă naturalism în
teatru. Iar isteria celor două surori ne propune de asemenea
o viziune viscerală, zolistă, asupra pasiunilor. Există și un
astfel de teatru, nu trebuie amestecat cu cel shakespearean.
Nici vorbă, spontaneitatea, mișcarea mai largă, libertatea
gestului, care nu se mai împiedică de o scară de palat, de un
fald de mantilă, de un paloș imens agățat la șold, sunt
lucruri menite să fascineze publicul, și mulți se simt pe drept
cuvânt foarte atrași de aceste tendințe de primenire a artei
regizorale. Am fost pe punctul să fiu eu însumi fascinat de
experimentul de la Teatrul Național, și ar fi foarte trist dacă
felul de a vedea al celor care, ca și mie, nu le-a plăcut în
întregime spectacolul, ar putea constitui un argument ca
astfel de experimente să nu fie încurajate. Bineînțeles, să nu
aibă loc chiar pe prima noastră scenă, chiar dacă directorul
Teatrului Național și-ar fi descoperit, în ultimă instanță, un
suflet de hippy. Și, desigur, regizorul să nu exagereze și să nu
dorească atât de tare să acopere complet ceea ce avea frumos
și dădea totuși atâta farmec clipelor când în vechile
126

interpretări apariția regelui era anunțată de salve de tunuri
și cântec de trompete, iar pasiunile se dezlănțuiau sub
acoperirea unor acte de cruzime zguduitoare, și nu prin
hohote dubioase. Oricum, Lear e un rege, nu un bătrân care
s-a smintit tăvălindu-se pe jos în mijlocul unei cete de hippy-
i, ci s-a scrântit în spiritul său, prin devitalizare, fiind un biet
moșneag, și nu un bărbat în puterea vârstei, plesnind de
sănătate. N-are sens! Ce-ar face atunci regizorul în cazul în
care ar avea de pus în scenă o piesă cu hippy-i? Te pomenești
că le-ar pune la toți coroane de regi pe cap! Lucru care n-ar fi
absurd în sine. Dar noi nu judecăm aici lucrurile în sine, ci
în raport cu o operă pe care n-o putem împrumuta altora,
când ea aparține unui anumit tip de civilizație care a dat
pasiunilor ideale și înjosirilor umane o anumită măreție.
Dacă mișcarea hippy are pretenția la existență, n-are decât
să-și creeze valorile ei. De ce trebuie să i le dăm noi pe ale
noastre să ni le pocească!
127

AGRESIVITATEA LA VOLAN
Am crezut multă vreme că toate cele ce se spun despre
psihologia omului de la volan nu sunt decât simple speculații
menite să-i sperie pe conducătorii auto și să-i facă prudenți,
ca să se micșoreze numărul accidentelor.
Omul de la volan, se spune, își însușește psihologic o parte
din puterea motorului său și devine agresiv. Ce idee pur
literară! Cum să-și însușească o astfel de putere? De ce? Îi
lipsește cumva o doagă? Ce să facă el cu puterea aceea decât
să tot meargă pe drum și să ajungă cu bine la destinație?
Și cu toate acestea mi s-a întâmplat mie însumi să
descopăr că faptul e adevărat, și chiar în clipa aceasta când
mi-aduc aminte și vreau să încep să povestesc, văd roșu
înaintea… Dar să nu anticipez. Veneam prin urmare cu
Fiatul meu pe Bulevardul Ana Ipătescu spre Piața Mihai
Eminescu. De departe am văzut stopul, am încetinit, și la trei
metri distanță am frânat și am oprit. Mergeam pe culoarul
unu. Era înainte ca acest bulevard să fie modificat și să aibă
pe-o singură parte trei culoare. Apare verdele și pornesc
drept înainte. În clipa aceea văd cum o Dacia 1100, din
spatele meu, execută o manevră curioasă. Trece de pe
culoarul unu pe culoarul doi, manevră care în fața unei piețe
constituie o încălcare a regulilor de circulație, mă depășește
128

tăindu-mă periculos drumul și virând la dreapta în sens
giratoriu, ceea ce constituie o altă, de astă dată gravă,
încălcare a regulilor de circulație, fiindcă puteam accelera și
intra în el. N-am avut timp să-mi dau seama ce e cu această
mașină smintită, că o văd că-mi iese înainte în plin bulevard,
mi se pune de-a curmezișul și din ea coboară repede un
individ care se apropie de mine și-mi cere actele.
— Da’ cine ești dumneata? îl întreb.
— De la miliție, îmi răspunde.
— Să văd legitimația! zic, părându-mi-se bizar să fiu
controlat de un milițian de la circulație în civil. Mi se
întâmpla pentru întâia oară.
Îmi vâră sub ochi un carton. Da. Era ceva care dovedea că
individul avea legătură cu miliția, dar n-am înțeles de ce
natură.
— Dar ce e? zic.
— Actele, cere el imperios.
Formula milițienilor de la circulație: întâi actele și pe urmă
stăm de vorbă. Cu actele în mână se stă de vorbă într-un fel,
fără ele, puțin altfel, deși interesul cetățeanului e să dea el
însuși actele dacă a săvârșit vreo greșeală și să plătească pe
loc amenda, decât să se mai trambaleze pe la sectorul 4, care
e greu de găsit chiar dacă ai mai fost o dată pe acolo. Am
avut o clipă de ezitare, dar tocmai acest detaliu m-a
determinat să i le dau totuși: îmi ia numărul și pierd pe
urmă o groază de timp să mă duc la circa sectorului 4.
— Mă urmați până la primul stop, zice individul plin de
sine, și trufaș se îndepărtează cu actele mele în mână
silindu-mă să-l urmez. Trebuia, altfel, cum am spus, să
umblu eu pe urmă pe la miliție să-mi caut actele, dacă nu
lămuream atunci incidentul.
129

Ne oprim la milițianul care regla, pe atunci, circulația în
apropierea Cinematografului Patria, ne dăm jos și ne ducem
la el.
— 0456720 (numărul acesta e fictiv, n-am putut să-l
memorez pe cel adevărat), zice individul și scoate același
carton și-l vâră sub nasul milițianului. Am un caz. L-am
prins la Piața Romană angajat pe culoarul unu și în loc s-o ia
la dreapta și să facă sens giratoriu, a mers drept înainte.
Ascultam stupefiat. Știam bine că în acel culoar, ca și la
alte intersecții, săgeata albă poate indica și drept înainte și
viraj la dreapta sau la stânga. Aveam însă o îndoială: n-oi fi
văzut bine! Poate că acolo săgeata drept înainte o fi fost
desființată. Pe această îndoială individul predă actele mele
milițianului, se întoarce și, arătându-mi un spate insolent și
un balans țâfnos al fundului, o ia spre mașină, se urcă și
demarează în trombă.
Rămân cu milițianul, care schimba imperturbabil culorile
semaforului.
— Bine, zic, dar eu știam că la Piața Eminescu indicatorul
arată două săgeți: înainte și la dreapta.
Îl văd că tace. Schimbă iar, netulburat, culorile.
— Dumneavoastră, îmi spune el cam tare, așa cum faci
când trebuie să dăscălești părintește pe cineva, trebuia s-o
luați pe direcția pe care v-ați angajat.
— Serios? Și dacă săgeata albă e dublă și îți arată două
direcții, după cum ai poftă?
Îl văd că iar tace. Pune mâna pe telefon.
— Vasile, zice, la Piața Eminescu…
Și spune acelui Vasile despre ce e vorba, îl văd că închide
telefonul. Nu prea era entuziasmat. Acel Vasile îl
contrazisese, aveam dreptate eu, conducătorul auto. Îl văd că
130

schimbă iar culorile, imperturbabil. Iar eu aveam treabă și
simțeam cum ceva nou, o agresivitate împinsă până la limite
începea să-mi turbure mintea. Dar nu împotriva lui, ci a
celuilalt, civilul, care dispăruse.
— Poftiți actele, zise milițianul binevoitor.
— Bine, zic, dar cine era ăla? Spuneți-mi cine e!
— Nu putem!
— De ce?
— Lucrează pentru noi…
— Benevol?
Iar văd că tace, confirmând.
— Adică cum, zic, și n-am dreptul să știu cine, în numele
miliției, mă oprește ca un imbecil pe drum, îmi ia actele, se
fâțâie ca un cretin târându-mă după el, dispunând
nepedepsit de timpul meu? De ce nu l-ai oprit aici până se
lămurea că nu cunoaște legile circulației, dar îi sfârâie
sufletul să dea și el ordine altora, să le tulbure viața, să-și
satisfacă apetitul de putere, apetit care i s-a cam tăiat de vreo
cinci ani încoace, dar zace în el una dintre acele bestii care ar
fi gata oricând să mânjească umanitatea cu balele ei otrăvite
și puturoase. Dacă aveam un pistol îi trăgeam șase gloanțe în
fundul lui abject, și niciodată n-aș fi dormit apoi mai bine ca
în noaptea care ar fi urmat.
— Ce e cu dumneavoastră? zise milițianul atât de
nedumerit, că uită să mai schimbe culorile, și mașinile se
îngrămădiră de-o parte și de alta a bulevardului.
M-am trezit ca dintr-o beție. Am luat-o spre mașina mea,
m-am urcat și am pornit și eu în trombă. A trebuit să merg
însă pe urmă încet, stând cuminte în spatele troleibuzelor.
Simțeam, știam că devenisem periculos de agresiv și că era
un sentiment stabil care nu voia să mă părăsească și mi-era
131

frică să nu pățesc ceva.
132

CITITORUL NEÎNFRÂNT
Să dai o carte bună unui cititor bun și cartea să-i placă,
iată un lucru firesc și reconfortant, asupra căruia n-avem ce
gândi. Cititorul bun cade în capcană de la primele capitole și
se predă. Spiritul său critic, atins de primele imagini reușite,
lasă loc entuziasmului, și e cu neputință ca apoi, pe parcurs,
să nu izbucnească de mai multe ori în hohote de râs sau de
plâns. Fiindcă el nu va considera niciodată o carte bună
drept o carte ratată – o carte care l-a încântat de la început
până la sfârșit ieșindu-i perfect în întâmpinare și dându-i
toate satisfacțiile: certitudinea că a citit o carte mare,
mândria că a înțeles totul, orgoliul că soluțiile autorului
răspund pe deplin celor ale lui în cazul dat. Închide voios
cartea și vorbește despre ea în societate cel puțin doi-trei ani.
Am descoperit însă un cititor care nu se dă niciodată
bătut, sau foarte rar o face. E un bun cititor, iubitor de
literatură, om cultivat, de profesie medic. El ridică doar din
sprânceană la primele capitole. „E bun, îți place?”, îl întrebi.
„Să vedem, zice. Deocamdată sunt la început, abia se face
introducerea în viața personajelor. Să vedem!” După o
săptămână mi-aduce cartea înapoi. Nu e mulțumit, dar nici
nu face vreo remarcă. „Ei, zic, ți-a plăcut?” „Hm! răspunde. E
un caz clinic, care n-are valoare pentru toată lumea, un
133

dement…” „Bine, zic, dar scena aceea când eroul se întoarce
acasă și ca să-i facă în necaz proprietăresei începe să scuipe
pe pereți și să-și șteargă picioarele pe ei? Și discuția lui
despre Pușkin?” „Da, zice, da…”
Dar se vede că lectura nu i-a spus nimic și genul acesta de
literatură care scoate la iveală sau descrie noroiul vieții
oamenilor îi e profund dezagreabil. Bine, zic în sinea mea,
luându-i cartea din mână și punând-o în raft, o să-i dau
acum ceva în care prin pasiunile oamenilor trece fiorul
tragediei, dar purificat de beția care îi împinge pe autori spre
efecte tari, forțate, spre șocuri psihologice care mai mult îți
smulg decât îți obțin adeziunea.
„Iată, zic, o carte în care autorul, spre a te feri de
vulgarități, purifică descripția atât de bine, încât ai impresia
că ești în plin fantastic. Asta trebuie să-ți placă…” „Da, zice el
după o săptămână, e bine descris, dar nu e convingător.
Chiar așa, procesele astea se țineau fără să știi de ce erai
acuzat?”
Și se strâmbă profund nemulțumit. „Adică cum e, zic și eu
și mai nemulțumit decât el. Nu ți-a plăcut scena când cei doi
polițiști intră la erou în casă să-l aresteze și-i mănâncă în
prealabil micul dejun? Chiar nu ți-a plăcut, sau n-ai înțeles-
o?” „Ba da, am înțeles-o, că nu e mare filosofie, dar asta e
așa, o glumă, să-ți bea cafeaua cu lapte cei care vin să te
aresteze. Eu știu altele mult mai rele.” „Bine, atunci ce să-ți
dau? Ia, de curiozitate, cel mai tare lucru care se poate citi,
de același autor, e vorba de o colonie penitenciară, în care
celor care se fac vinovați de încălcarea regulamentului li se
aplică pe spinare o pedeapsă pe care o execută o mașină cu
ace, care scrie în carnea lor chiar cuvintele care înseamnă
denumirea pedepsei. După ore de tortură, victima citește prin
134

suferința sa ceea ce i s-a scris pe spinare și atunci fața lui
capătă o iluminare care… Dar citește!”
A citit și nu i-a plăcut. „Bine, zic, dar nu te-a impresionat
deloc suferința ofițerului, care deplângea noile moravuri,
când nu mai puteai vedea o condamnare ca lumea, mașina e
prost îngrijită, nu i se aduc piese de schimb, nu mai asistă
nimeni la execuție. Și când exclama: Ce timpuri, camarade!”
Cititorul meu surâde. Parcă i-a plăcut ceva! „Da, zice, și
cum trebuia să iei călușul în gură și-ți venea să verși și dacă
voiai să ridici capul să-l eviți, îți intra un cui în creștet. Ce
imaginație anormală!” „Crezi? zic. Chiar atât de anormală?
îmi spuneai altădată că tu știi altele, în privința asta, mult
mai rele.” „Da, da, zice, dar ce caută lucrurile astea în
literatură!?” „Și, mă rog, îl întreb, ce-ai vrea tu să găsești în
literatură?”
Tăcea, uitându-se cu privirile sticlind de curiozitate prin
rafturile bibliotecii. „Oi fi vrând, zic, romane polițiste? Astea
nu ridică niciun fel de probleme!” „Nu, zice, sunt plicticoase,
după ce citești două-trei, vezi că pe urmă toate seamănă între
ele.” Am început să râd… „Te las, zic, să-ți alegi ce vrei. Sunt
curios să văd dacă există vreun autor în fața căruia să
capitulezi.”
A capitulat în zece ani de două sau trei ori. O dată în fața
unui roman american intitulat À l’est d’Eden de John
Steinbeck și în alte două dăți citind cărți de importanță mai
mică, dar bune. Să fii curios atâția ani și să-ți placă atât de
puține cărți! Am reușit să aflu care era și ce sens avea
rezistența sa în fața seducțiilor scrisului și de ce cădea el atât
de rar prizonier. L-am întrebat. „Vechile valori, vechile creații
literare, mi-a răspuns, sunt frumoase, dar nu mai corespund
epocii noastre. Iar în epoca noastră literatura care se face nu-
135

ți mai vorbește despre nimic frumos…”
Atât! Asta a fost tot ce mi-a spus. Și degeaba am încercat
eu să aflu pe urmă ce înțelege el prin cuvântul frumos. Nu-l
obsedau aceste probleme, ci cele ale profesiunii lui, și deci nu
putea să-mi spună mai mult decât atât, și nici să răspundă
obiecțiilor mele: nu e adevărat că vechile valori nu mai
corespund epocii noastre și nu e adevărat că literatura care
se face acum nu-ți mai vorbește despre nimic frumos, deși e
adevărat că a apărut în culturile Occidentului, care au dat
mari valori în secolul trecut, un lirism al ocnelor și al viciilor
de tot felul, așa-zișii „sfinți” și „martiri” ai răului, care pot
îndreptăți sentimentul că stăm prost dacă s-a ajuns să se
cadă în genunchi în fața creației literare care nu caută, în
mod premeditat, nicio rază de lumină într-o lume în care
consumul de lumină fizică al așezărilor umane de pe pământ
face să pălească, în nopțile senine, luna de pe cer…
„Da, da. Da, da!”, mormăia cititorul meu, care era un vechi
prieten, cercetând rafturile, nu prea atent la spusele mele,
da, da! Și își alegea de ici, de colo câte-o carte. „Da, da, te
ascult.” Dar nu mă asculta deloc. Am tăcut și pe urmă i-am
spus și eu supărat: „La urma urmei, de ce mai alegi tu
cărțile? Ia-le la rând, de la un raft, până le termini, pe urmă
începi și raftul celălalt și așa mai departe.” „Nu, de ce, mi-a
răspuns el senin, le aleg. Ce, ai impresia că mi-e indiferent ce
citesc?”
136

SOCIETATEA AGRARĂ ȘI UMANISMUL
Eseistul francez Jean Onimus m-a făcut să tresar citind
într-un extras din Réalités ce părere înaltă are el despre
țărani. Iată ce scrie: „Cultura tradițională pe care noi o
transmitem copiilor noștri, îndeosebi prin intermediul școlii,
apără umanismul, cu alte cuvinte un anumit număr de valori
idealiste, care nu mai au nicio legătură cu viața practică și
care sunt chiar contrazise de aceasta. Ea s-a format într-o
societate agrară, cu o economie săracă: această societate era,
în acel timp, o societate a penuriei. Cultura exalta deci un
anumit număr de valori, cum ar fi spiritul de sacrificiu,
renunțarea, sublimarea pasiunilor, eroismul, care erau
justificate de contextul vieții. Astăzi, noi am ieșit din
societatea agrară, trăim într-o societate industrială și
tehnicistă, care este în tot mai mare măsură o societate a
abundenței. Ea se fundamentează pe cu totul alte valori, cum
ar fi eficacitatea, randamentul, utilitarismul, reușita
materială, consumul etc., care împing cultura umanistă spre
margine, în timp ce triumfa cultura științifică și tehnică, care
e bazată nu pe concepte ideale, ci pe obiectivitate, și care
implică o nouă viziune a lucrurilor.”
Este greu să ne reprimăm un sentiment de alarmă citind
toate acestea, mai ales că eseistul ne explică liniștit, ba chiar
137

cu simpatie, cum reacția la această cultură e de tip irațional
și se manifestă în rândul unei anumite categorii a tineretului
împotriva societății tehniciste și a culturii ei. El povestește
cum a asistat la Stanford, în SUA, la un spectacol uimitor.
Niște studenți au strâns bani ca să cumpere un frumos
automobil american, simbol al reușitei. Apoi au săpat o
groapă adâncă în care au îngropat automobilul, cu un întreg
ceremonial însoțit de cântece funebre. Odată cu acest
automobil ei îngropau gustul pentru reușita materială, al
cărei simbol era mașina, această reușită fiind sursa poluării
planetei, păcatul omului modern.
Într-adevăr, s-ar părea că trăim într-o lume în care soluția
care ni se oferă nu poate fi acceptabilă, pentru că oricât de
științifică poate fi această cultură tehnicistă bazată pe
obiectivitate, ea nu este capabilă să ne satisfacă nevoia de
valori ideale. Fiindcă oricât de turburat aș fi eu de ideea că
societatea agrară, din care am venit, a generat prin penuria
ei economică valori spirituale idealiste care au format o
cultură cu caracter universal, n-o să cred că o să putem și că
va trebui să renunțăm de-aici înainte la spiritul de sacrificiu,
la eroism, la sublimarea pasiunilor, fiindcă nu mai corespund
sau sunt chiar contrazise de contextul vieții.
Chiar așa, nu mai corespund? Cu alte cuvinte,
randamentul, eficacitatea, utilitarismul, reușita materială,
consumul ne pot ține în frâu instinctele? Prin ce? Fiindcă
satisfacerea din abundență a unor nevoi materiale nu
îmblânzește, prin faptul ca atare, ființa umană, care pe lângă
marile ei virtuți, capacitatea de a aspira spre eternitate,
dorința ei mistuitoare de a o realiza, este în același timp o
specie vicleană și plină de răutate, care nu se mulțumește
mult timp cu ceva. Îi dai un automobil, după un timp vrea
138

două și așa mai departe. E însă adevărat (și aici meditația
care ni se propune nu poate fi ocolită) că, despovărat de
conflictele și umilințele generate de lupta pentru existență,
omul, asemeni unui animal hămesit care a descoperit în
sfârșit în natură sursa unei prăzi abundente, se mai
potolește în pornirile lui. Consumă! Și, inteligent cum e, nu
renunță la mijloacele care l-au ajutat să ajungă aici, adică la
știință, ci dimpotrivă, își creează valori spirituale pornind de
la ea. Care ar fi aceste valori? Nu văd, nu înțeleg și nu pot să-
mi imaginez că ar fi altele decât cele care i-au adus până
acum atâtea victorii în spirit: noblețea atitudinii, detașarea,
compasiunea, generozitatea simțirii, lupta eternă cu trufia,
lupta cu teama de moarte.
Și totuși, neliniștea nu mă părăsește. Știu că omul își
poate modifica într-un mod amețitor felul de a vedea, încât
nu-l mai recunoști. Optica lui poate fi răsturnată. Dramele de
ieri sunt nu atât uitate, cât răstălmăcite, diminuate cu bună
știință, înțelese greșit, sau pur și simplu neînțelese, ca și
când o înverșunare stranie l-ar apuca împotriva înțelepciunii.
Din suferințele îndurate nu trage nimeni nicio concluzie,
războaiele, despre care am prorocit că le vom desființa, nu le
desființăm. Pe lângă interese economice, care ar justifica
ciocnirile și antagonismele, descifrăm și poziții iraționale,
adoptate de state și guverne, consecințe ale pasiunilor oarbe,
nesublimate.
În acest context, pentru a ne liniști, ce să gândim? Cultura
născută ca o proiecție a unei societăți tehniciste poate
modifica psihologia umană într-o direcție care n-ar contrazice
în mod obligatoriu vechiul umanism al societății agrare, a
penuriei. Fiindcă nu e obligatoriu să gândim neapărat ceea
ce facem, suntem destul de suciți să realizăm de pildă acest
139

paradox: construim mașini, dar le disprețuim. Producem
multe alimente, dar mâncăm puțin, ținem dietă. Ne umplem
garderoba cu haine, dar ne îmbrăcăm modest, în felul acesta
viața noastră și noi înșine am avea poate și mai mult haz…
Iar singurul lucru care să ne tulbure somnul să nu mai fie
decât următorul: ne distrugem planeta, o poluăm, ce anume
să mai inventăm ca să-i protejăm aerul și apele izvoarelor și
mărilor, ce lege să facem ca să-i împiedicăm pe vânători și
mai ales pe obsedații randamentului în dauna naturii să ne
distrugă speciile rare, ierburile care fac să strălucească
pământul, animalele și păsările?
140

CÂȚI OAMENI NE VOR HRĂNI
A început să-mi fie frică de știință și de statistică, îi
spuneam unui prieten mai deunăzi, ia uite ce scrie aici în
legătură cu ziua de mâine, o vrăjitoare te-ar speria mai puțin,
fiindcă n-ai crede, dar aici suntem în domeniul cifrelor și al
calculelor electronice, care nu dau greș, îți arată toate
variantele posibile și n-ai cum să te înșeli.
„…Desigur (citez doar acest pasaj care mă interesează în
mod deosebit), țările care au încă o bună parte din populația
lor activă folosită în agricultură (Japonia, Italia, Franța,
Austria, Suedia, Norvegia) dispun de rezerve de
productivitate sporite în raport cu celelalte. În măsura în
care scăderea accelerată a mâinii de lucru agricole
(specialiștii O.C.D.E. consideră că la o anumită dată mâna de
lucru agricolă nu va reprezenta nici măcar 5% din populația
activă în țările organizației: această cifră, care se apropie de
situațiile existente astăzi în SUA și Belgia, este prevăzută să
se realizeze peste douăzeci de ani) se traduce printr-un câștig
important de randament în agricultură, degajându-se în
același timp brațele suplimentare pentru dezvoltarea
industriei și serviciilor.”
Pun ziarul jos (Le Monde) și mă frec la ochi. Care va să zică
țăranii vor dispărea, iar agricultura va avea un câștig de
141

randament. Cu alte cuvinte, țăranii au devenit o piedică în
calea randamentului în agricultură! Colosal! Și acest lucru
aiuritor s-a și realizat în SUA și Belgia.
Cum adică, doar 5% din populația unei țări să asigure
restului alimentele de tot felul, hrana vitală, fructele,
verdețurile, laptele, carnea, ouăle? Dar albinele? Prin ce fel
de flori și pomi fructiferi or să alerge să-și caute polenul și
cine o să aibă grijă de ele în toate anotimpurile anului? Dar
omizile? Cine o să mai curețe pomii de ele? Dar caii? Unde
sunt caii? Ce-au făcut cu caii? Și franțujii, care ar trebui să
ridice caprei, de la care obțin cele mai bune brânzeturi din
lume, ar trebui, zic, să-i ridice, lângă obeliscul din Place de
la Concorde, o statuie, ce-or să facă, cine o să mai aibă grijă
de ele? Că doar n-o să se poată face toate astea cu cei 5% din
populația țării! Când știut este că dacă nu ai om, nu poți
ridica recolta de pe câmp, și nici sfecla, varza, poftim,
tutunul, acest produs cancerigen, care știu de mic câtă trudă
și câți frați lucram la el până îl însămânțam și îl culegeam.
Culesul ăsta era o istorie întreagă, se făcea pe etape, întâi
foile de jos, calitate inferioară, pe urmă cele de mijloc,
galbene ca lămâia, tutun fin, și în sfârșit cele de la vârf.
Trăgeam lipanele pe-o sfoară și făceam șiruri, puneam aceste
șiruri la soare pe un soi de suporți de lemn, construiți
special, umpleam toată bătătura cu ei, ba chiar le întindeam
și prin grădină, și apoi, după ce se scorojeau, luam șirurile și
le urcam în pod, unde se înmuiau, și atunci ne apucam de
păpușit. Păpușitu-ăsta era dandana mare, nu se mai
termina, intram în iarnă cu el… Pe urmă venea tata de-acolo
de unde se ducea să-l predea în baloturi mari, înjurând. Nu
numai că nu lua un leu pe tot ceea ce produsese, dar mai
ieșea și dator, fiindcă fumau toți, și el și frații mei mai mari,
142

ca niște turci, și îl piteau, nu-l predau tot, fiindcă trebuia să
le rămână și lor până la anu’. Ei ce să fumeze? Tata credea ca
de obicei că o să-i păcălească el pe-ăia pe-acolo! Regia C.
A.M. Îi cam urmărea și individual, îi amenda și de aceea nu
prea ieșeau la drum cu țigara în gură în văzul lumii.
Așadar acești producători, dacă nu li s-ar mai încredința
lor producerea acestor produse fără de care nu putem trăi
deloc, produsele s-ar produce mai multe, fără ca vechii
producători care consumau ei înainte aproape tot ce cultivau
să înceteze, prin părăsirea de către ei a pământurilor, să mai
consume. Se presupune, dimpotrivă, că ar consuma mai
mult, datorită productivității crescute.
Asta e totuși curată vrăjitorie, nu mai e știință. Fiindcă nu
e posibil! Avea dreptate acel țăran care a văzut într-o zi, într-o
grădină zoologică, o girafa. A stat și s-a uitat la ea o zi
întreagă, încremenit, și nu se mai sătura văzând-o cum
ajunge ea cu botul prin vârfurile copacilor. Lăsându-se seara,
și-a luat în cele din urmă ochii de la ea și, plecând, a clătinat
din cap și a exclamat: „Asta e ceva care nu există!”
143

UTOPIE MODERNĂ
Un cunoscut economist american, domnul Galbraith,
propune lumii capitaliste dezvoltate un ritm mai lent de
creștere economică, pornind de la ideea că principiul
societăților de consum este un principiu artificial, care-l
împiedică pe om să se bucure cu adevărat de bogăția vieții.
Sfântul Petru, la poarta raiului, cică nu l-ar mai întreba pe
om ce faptă bună sau pe cine a făcut fericit pe pământ, ci
numai ce a făcut pentru a spori produsul național brut.
Sporirea consumului nu constituie o garanție a fericirii
maxime, pentru simplul motiv că omul nu consumă din
necesitate, ci fiindcă e împins s-o facă de o publicitate
aiuritoare. Lucrurile n-ar fi atât de complicate dacă s-ar
limita numai la atât, fiindcă ar fi suficient să suprimăm
excesul de publicitate, dar consumul reprezintă pentru
imensa majoritate a oamenilor măsura realizării, cu cât
cineva posedă și consumă mai multe produse, cu atât mai
mult e cineva. Firește, sunt excluși din această categorie
oamenii săraci. Asta îmi amintește de un mic șef de la noi
dintr-un județ, care la o petrecere organizată de el cu
mijloacele puse la dispoziție de cei în subordine, adică ale
satului, după ce s-a ghiftuit bine, ca să arate el cât e de
grozav, a început să joace fotbal cu pui fripți. Bineînțeles că a
144

fost dat afară, dar asta pentru că a găsit el un mod prea
original de manifestare a satisfacției consumului, alții însă o
fac pe tăcute, cunoscând în secret tot ceea ce posedă ceilalți.
Asta e de când lumea! Se vede că acest economist
american, cu ideile lui, trăiește într-o lume a cărei vechime
nici n-are bine câteva sute de ani! Fiindcă ce vrea el? O
schimbare de optică în psihologia omului de așa manieră
încât, de pildă, un automobil Cadillac să devină comic! Cu
alte cuvinte, să râzi de el cum ai râde dacă cineva ți-ar
propune să te duci la serviciu sau să ieși duminica la
Băneasa, cu nevasta sau iubita, într-o cotigă trasă de un
măgar. Și nu fiindcă acest Caidillac ar fi demodat, ci așa, pur
și simplu, că am descoperit noi ce stupid e să fii aservit
dorinței de a-l poseda. Stupid ar fi într-o primă fază, comic în
cele din urmă, prin amintirea a ceea ce idolul fusese
odinioară în ochii noștri.
Mi se pare tonică această viziune a acestui gânditor idealist
care imaginează o asemenea utopie, care e în felul ei sublimă.
Dar e utopie fiindcă niciodată omul nu și-a îmbunătățit
condiția prin renunțare voluntară la ceva, prin virtute, ci prin
epuizarea unei experiențe, chiar dacă prin rezultate previzibil
tragice. Numai asta îl convinge, sau mai exact numai asta l-
ar trezi, în cazul de față, din beția posesiunii. Țelul, în
această lume, zice gânditorul, nu este consumul, ci folosirea
vieții. Ei bine, bucuria asta a vieții este să ai un Cadillac, sau
chiar o Dacia 1300, fiindcă atâta timp cât nu definim exact și
concret în ce poate consta această bucurie a vieții, dorințele
noastre se vor mula pe ceea ce există și ne vom face din
îndeplinirea lor un țel, chiar dacă asta se va solda cu un
adânc dezechilibru între muncă și satisfacții, cu alte cuvinte
chiar dacă vom descoperi că satisfacțiile nu izvorăsc din tot
145

mai multă muncă, pentru a consuma tot mai mult. Da, vom
răspunde, așa este, dar ce să facem? Nu suntem înțelepți, nu
putem, de pildă, noi, care constituim colectivul unei uzine,
sau al unui minister, să ne strângem trimestrial sau anual și
să constatăm cu satisfacție că nu ne-am dezvoltat deloc, că
ritmul de creștere a producției a rămas neschimbat, că
numărul funcționarilor a rămas același, promovările au fost
cu totul neglijabile, sporirile de salarii nu s-au produs, iar
valorile uzinei noastre n-au contribuit cu nimic la sporirea
valorilor naționale. Dimpotrivă, pornim de la ideea că nu vom
deveni niciodată liberi și fericiți până nu ne vom elibera
complet de obsesia nevoilor materiale, care dacă prezintă și
forme aberante în sensul că unii dintre noi, scăpați de
această obsesie, nu mai știu ce să facă și joacă fotbal cu pui
fripți, nu înseamnă că toți oamenii s-au și eliberat de această
obsesie și că omenirea are destule paturi de spital, destule
medicamente, îngrijirea medicală gratuită, pâinea gratuită,
cărțile și în general bunurile spirituale gratuite. Da, această
lume în care o parte a societății se zbate încă în lipsuri și
griji, în timp ce alta vrea să îngroape automobilul cu ipocrite
cântece funebre, în timp ce în altă parte a lumii o mamă își
pierde copilul fiindcă n-are cu ce să-l transporte până la
spitalul cel mai apropiat, este clar că nu e o lume bine
întocmită. Și în această privință, chiar dacă nu este eficientă,
gândirea idealistă a economistului american, prin apelul ei
indirect la decență, la lupta pentru întoarcerea la sursa
primordială a vieții, este măcar frumoasă, mai ales că
aspectul ei de utopie nu-l împiedică să constate lucid că
majoritatea roadelor creșterii economice a țărilor capitaliste
au luat drumul bogatului și că o redistribuire rațională a
bunurilor se impune. Ar fi, zicem noi, o soluție revoluționară
146

și singura urgentă.
147

ORA DESPĂRȚIRII DE UN PRIETEN
Când scriu aceste rânduri e ora patru dimineața și pe
masa mea cântă în șoaptă un mic tranzistor. Ascult și văd în
adâncul ființei mele: pentru el, prietenul meu care a murit,
nimic nu va mai cânta. Lumea în care mă mișc s-a micșorat.
El nu mai e acolo unde îmi plăcea să știu că trăiește, scrie și
își crește copilul.
Niculae Iorga, care a trăit în același oraș în care se
stabilise în cele din urmă și Miron Radu Paraschivescu,
spunea despre cineva că „…locul rămas gol e așa de mare,
încât oricine-și poate da seama că numai printr-o apropiere a
tuturora el poate fi întrucâtva umplut”. Desigur, pentru
literatura română contemporană așa se va întâmpla, cei pe
care Miron Radu Paraschivescu i-a descoperit și cărora le-a
pus condeiul în mână vor duce mai departe flacăra poeziei, și
în privința asta el va putea răspunde liniștit în Câmpiile
Elizee, când va fi întrebat: „Miron Paraschivescu, ți-ai cultivat
talentul, sau l-ai îngropat?” „Nu, nu l-am îngropat și m-am
străduit toată viața să-l cultiv și pe-al altora, și nu numai pe-
al poeților, ci și pe-al prozatorilor!” „Ți-a rămas vreo dorință
neîmplinită?” „Da, mi-a plăcut de când mă știu să am o
revistă ca să primesc tinerele talente în ea.” „Și n-ai avut-o?”
„Ba da, în tinerețe, prin 1947, dar de atunci sănătatea și
148

împrejurările vieții mele, care nu m-au cruțat, m-au
împiedicat să mai am una!”
Într-adevăr, la el o revistă literară era ca o ființă vie. Trăia
din pasiunea mistuitoare pe care el i-o insufla, și nu e de
mirare că viitorul scriitor găsea în paginile și în atmosfera ei
zilnică ambianța ideală fără de care, dacă unul sau altul
dintre noi se poate lipsi, o literatură suferă. Fiindcă lipsită de
idealismul debutului, personalitatea literară crește asemeni
copiilor la orfelinat, unde îngrijirea chiar fără cusur nu poate
suplini căldura și dragostea maternă. Talentul e însoțit de
cinism, moravurile se înăspresc, virtuțile au revers, poezia și
farmecul tuturor începuturilor vor fi luate în derâdere. După
E. Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de
scriitor și nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga
noblețe ca Miron Paraschivescu. Avea pentru asta tot ceea ce
trebuia, entuziasm și capacitatea de a-l transmite și credința
statornică în viitorul artelor, într-o epocă în care multe
întrebări și îndoieli însoțesc această încăpățânată activitate a
spiritului uman care este creația artistică. Într-adevăr, creația
artistică nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice
pe care le dă omul „blestematei probleme insolubile?” Nu
admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morții? Nu
oprește artistul clipa, imortalizând-o și dându-ne nouă, care
o contemplăm materializată, fiorul nemuririi, trăit întâi de el?
Miron Paraschivescu, îmi amintesc, a fost și el câtva timp
neliniștit de patima oamenilor pentru stadioane, pentru
istoriile pe pânză, din ce în ce mai fascinante, și care îi
plăceau și lui, pentru micul ecran și pentru muzica ușoară,
adusă în preajma noastră aproape permanent prin tehnica
miniaturizării aparatelor de radio. „Ce facem? mă întreba. Ce
se va întâmpla cu arta cuvântului?” Am uitat ce răspuns i-
149

am dat atunci, dar el avea și acest dar pe care vanitoșii nu-l
au, de a reține un răspuns dat, de a se gândi la el, de a-l
confrunta cu propriul său răspuns și de a-ți aminti apoi
peste ani: „Mai ții minte ce mi-ai spus atunci?” „Nu mai țin
minte, Miroane, îi răspundeam, despre ce era vorba?” „Ai zis
că…” Și începea să-mi spună lucruri atât de surprinzătoare
pe care eu le-aș fi exprimat, încât mă miram singur că le-aș fi
spus. Bineînțeles, erau ale lui, dar gândirea sa generoasă ți le
atribuia, fiindcă erau legate de o întâlnire cu el, de un ceas
petrecut împreună, de un gând sau o neliniște împărtășite.
„Nu, Miroane, cică i-aș fi spus, arta cuvântului nu se va
deprecia atâta vreme cât oamenilor le va face o imensă
bucurie și plăcere să te vadă între ei, să se ducă unii pe la
casele altora și să stea de vorbă ceasuri nesfârșite. Ce este
oare o carte bună dacă nu un prieten cu care poți sta de
vorbă oricând în singurătatea odăii tale? Și atunci crezi oare
că ne vom putea vreodată lipsi de cărți?” „Nu, dar va trebui
să le împărțim cu filmul, cu televizorul, cu toți ceilalți!” „Nu
împărțim cu nimeni nimic”, cică i-aș fi răspuns, și Miron
Paraschivescu a început atunci să râdă în felul lui, parcă
înecându-se de delectare, cum făcea totdeauna când ceea ce i
se spunea îi plăcea.
Cum să nu iubești un astfel de om? Cum să nu dorești,
tânăr scriitor fiind, să scrii bine, știind că el te va citi? Iar
acum el nu mai este și, oricât ne-am apropia noi unii de alții,
nu vom putea deloc umple golul pe care el îl lasă…
150

UN CETĂȚEAN CARE SCRIE
Din literatura americană am aflat că alături de grădini
încărcate de fructe ca într-un paradis pot muri de inaniție
oameni care n-au voie să le culeagă și să fie plătiți pentru
asta, fiindcă proprietarii nu sunt interesați de o cantitate așa
de mare de fructe pe piață, care ar strica un anumit echilibru
al prețurilor. Din literatura R. F. a Germaniei aflăm că există
scriitori decepționați de succesele economice ale țării lor, și
asta nu pentru că ar exista carențe fundamentale în
distribuția bunurilor, ci pentru că, vedeți, prosperitatea nu
aduce un remediu condiției umane actuale și că genul de
fericire în care cred concetățenii lor e artificial, nu are un
caracter universal și ca atare e efemer.
Asta e, bineînțeles, adevărat! Nu știm de azi până mâine!
Pe urmă, morala creștină nu ne spune de mult că bogăția e
un rău? Tolstoi credea cu simplitate că fericirea apare în
sufletul nostru în momentul în care din munca pe care o
depunem ne putem hrăni și adăposti. Restul e de la diavol. Ei
bine, restul acela, ce facem cu el? Ce să facă oamenii de
afaceri cu sumele lor uriașe de bani înghesuiți în seifuri? Am
auzit că acești posesori de valută se întâlnesc din când în
când în adunări ultrasecrete și hotărăsc să ardă o anumită
cotă din ceea ce a strâns fiecare pentru a nu lua toți foc de
151

câtă bogăție au închis în casele lor de bani…
În ceea ce îl privește pe Günter Grass, scriitor din R. F. a
Germaniei, care pe timpul lui Hitler (când acesta se
căsătorise înainte de a se sinucide) avea douăzeci de ani, el
preconizează tocmai o astfel de întoarcere tolstoiană la simpla
satisfacere a necesităților, refuzând, de pildă, înlesnirile
oferite de o societate a abundenței, fumând nu țigări
prezentate luxos, ci luând direct tutunul cu două degete
dintr-o tabacheră țărănească și răsucindu-l într-o foiță. Asta
m-a impresionat mult când l-am văzut.
Iată, mi-am zis, un om natural, care înțelege să-și pună și
în practică teoriile, nu numai să propovăduiască altora
simplitatea, iar el să se lăfăie în toate bunurile. Într-o revistă
am dat de el în fruntea unor tineri care manifestau.
Günter Grass e social-democrat convins și reproșează
societății Statelor Unite că n-au produs o social-democrație
care ar fi salvat-o de neliniștile și tensiunea prin care trece în
prezent. Scriitorul e prietenul actualului cancelar, de care și-
a legat destinul politic și care n-a întârziat să se împlinească.
Dar eu zic scriitor când lui nu-i place acest cuvânt, prea
adesea legat de multe compromisuri și succese materiale,
tipice într-o societate în care un tiraj de câteva sute de mii de
exemplare poate îmbogăți pentru totdeauna pe autorul unei
cărți. Scriitor, deci, nu-i place să fie numit, ci cum? Cetățean
care scrie! Iată! Cum ar fi, de pildă, ca în loc de electrician să
zicem cetățean care se ocupă cu electricitatea. Se înnobilează
cuvântul cetățean, terfelit, ce-i drept, într-o perioadă sinistră
în țara sa.
Aceste naivități nu au însă limită, cum s-ar părea, ele sunt
totale, și scriitorul nu păstrează în mod egoist niciun fel de
secrete în ființa sa. Lui nu-i pasă de asta, chiar dacă e vorba
152

de lucruri dintre cele mai intime. Nu există intimitate. Omul
e o făptură egală în tot ceea ce are și în tot ceea ce face, în
casă sau în stradă: cum putem dărâma barierele și zidurile
care ne împiedică să comunicăm? Pur și simplu comunicând,
spunând totul. Nu era nimeni prieten cu el dintre cei care ne
aflam la o masă, împreună, totuși el ne-a povestit, la o
întrebare într-un gol de conversație, că da, are copii, patru,
dintre care doi gemeni. Cu gemenii ăștia a fost o istorie.
Doctorul i-ar fi spus, speriindu-l, că pipăie două capete și opt
membre, dar un singur corp! Adică ce să însemne asta? E
posibil să fie un monstru, i-a răspuns mamoșul. La prima
naștere a soției lui a cerut voie să fie lăsat să se uite. Un alt
doctor decât un neamț nu l-ar fi lăsat. Mamoșului aceluia,
însă, nu i s-a părut nimic neobișnuit în asta. Ei, l-am
întrebat eu fără ironie, și ce-ați văzut? Că soția lui, dându-și
seama de ce venise și ce face el acolo, ar fi strigat la el scoasă
din sărite: „Treci încoace și ține-mi capul, idiotule!”
În cartea sa cea mai bună, Toba de tinichea , apar astfel de
scene descrise minuțios. Toboșarul e un pitic a cărui mamă
nu l-a conceput cu soțul, ci cu amantul. Soțul, un viitor S.S.,
având bănuieli, l-a lăsat pe copil să cadă pe scara unei
pivnițe, uitând intenționat chepengul deschis. Copilul pățește
ceva la spinare și nu mai poate depăși în creștere un metru
înălțime. Părea apoi și puțin arierat, îi plăcea, la o vârstă
nepotrivită, să bată în continuare toba lui de copil și mai ales
să spargă geamurile și vitrinele orașului cu țipătul său care
era atât de pătrunzător și de o atât de înaltă frecvență, încât
urechile obișnuite nu-l percepeau. Mama, cu amorul ei
adulterin, are un sfârșit tragic, și aici interesul cărții devine
maxim. Soțul a inventat pentru ea suferințe inumane. De
pildă, s-o facă să asiste la un pescuit de țipari folosind drept
153

momeală capete moarte de cal, pline cu viermi. Femeia
moare. Apoi, când armatele sovietice pătrund în regiune,
copilul se răzbună, și o răzbună și pe mama lui, scoțând de
unde fusese ascunsă insigna S.S. a tatălui și dându-i-o sub
ochii soldaților, simulând sau poate chiar neștiind la ce
pericol îl expune prin acest gest. Tatăl o înghite fulgerător,
dar convulsiile îl apucă imediat și par suspecte ostașilor cu
înfățișare mongolă sau turemenă, care îl lichidează imediat.
Asta ar fi trebuit să fie epilogul, dacă autorul n-ar fi avut
reaua inspirație să caute dincolo de această narațiune, cam
posomorâtă, dar foarte solidă, și memorabilă, alte
semnificații, urmărindu-și piticul său și în perioada
postbelică. Sunt foarte livrești și deloc serioase evenimentele
care urmează, și autorul abia găsește cu greu o idee de
încheiere, care nu se reține.
Nu citisem această carte și poate că nici n-aș fi citit-o
vreodată, dacă o reclamă excepțional de eficientă nu m-ar fi
înfuriat și nu m-ar fi determinat în acest fel s-o citesc. Eram
la Viena, invitat la o așa-zisă masă rotundă, cincisprezece-
douăzeci de scriitori europeni, să ne spunem părerea despre
relațiile noastre cu publicul și cu lumea în care trăim.
Intervențiile erau scrise dinainte și multiplicate, pentru ca
îndată după ce luai cuvântul, în pauză, toată lumea să le
poată reciti. Chiar din primele ore a luat cuvântul un critic
literar, cunoscut sub numele, dacă nu mă înșel, de doctor
Mayer. A vorbit și a intervenit de nenumărate ori în discuții,
ca un ciocan, cuvintele lui te izbeau parcă în cap, forțându-ți
atenția și scoțându-te literalmente din sărite prin voința pe
care o avea să-ți acapareze atenția cu ideile lui. În pauză i-am
luat textul tradus în franțuzește și l-am recitit; era intitulat
decis și agresiv (sau așa mi se părea din pricina vocii care
154

încă mă urmărea): Connaissez-vous Günter Grass? M-am
trezit exclamând: „Nu-l cunosc și nici nu vreau să-l cunosc.”
Am citit totuși textul: era delirant. Ulterior, după lectura
romanului, am gândit cu silă: iată ce ne lipsește nouă,
scriitorilor români, un doctor Mayer, încăpățânat, îndârjit,
agresiv și entuziast, care să pună pe unde se duce, și să se
ducă, astfel de întrebări-ciocan, cu care să nu înceteze să
izbească în capetele indiferente ale opiniei europene până ce
efectul nu se va fi produs chiar și pe această cale strâmbă:
nu, nu cunoaștem literatura română! Și să sfârșească prin a
o cunoaște. Dar să nu mă îndepărtez de subiect și să închei
aceste însemnări care mi-au fost prilejuite de o cronică într-o
revistă literară pariziană în care se spune că ultimul roman
al scriitorului, intitulat Anestezie locala , e cam dezamăgitor.
N-am citit romanul, ca să-mi dau seama direct dacă are sau
nu valoare, dar subiectul și ideea lui (un elev contestatar,
care vrea să-și ardă în piața publică câinele, ca să
sensibilizeze opinia orașului față de războiul din Vietnam) m-
au înveselit și mi-au evocat figura scriitorului mustăcios pe
care mi l-am închipuit agitându-se în continuare pe scena
lumii lui, atrăgând atenția, stârnind discuții și, în cele din
urmă, pe la șaizeci de ani, luând Premiul Nobel. Dacă va fi
consecvent și dacă cei patru copii pe care îi are nu-și vor
impune împreună cu energica lor mamă punctul lor de
vedere (o mamă e mai atentă la bani decât un tată cu
gărgăuni), Günter Grass va refuza acest premiu. Un singur
lucru însă e necesar ca acest eveniment să aibă loc. Günter
Grass să nu mai scrie romane de valoare îndoielnică (Toba de
tinichea îi ajunge) și miracolul economic al țării sale să nu se
stingă. Fiindcă atunci din ce s-ar mai alimenta dezamăgirea
sa și a colegilor săi, cetățeni care scriu? Ar fi atunci siliți să
155

devină cetățeni care rabdă, motiv care a aruncat de câteva ori
Germania în cele mai grave convulsii pe care le-a cunoscut
istoria modernă.
156

SPERIETORI DE CIORI
Am văzut zilele astea ceva foarte vesel în saloanele de artă
„Apolo” de pe Calea Victoriei. Sculptură pop-art, dacă nu
cumva mă înșel asupra denumirii. Era prezent mult tineret.
Nu știu dacă aceste sperietori de ciori (fiindcă așa îmi păreau
acele producțiuni plastice expuse în salonul de jos, se puteau
vedea și din stradă) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-
au descrețit fruntea. Grotești, copilăresc sinistre, aceste
întruchipări caraghioase, compuse din fier forjat, măști de
gaze și alte elemente, constituind parcă probe ale unei
civilizații arse de incendii uriașe, ne înveselesc prin prezența
imaginației care contribuie la alcătuirea lor și care pe această
cale au, deci, ceva legătură cu arta cea mare, așa cum a avut
totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. Cine nu e
convins de această apropiere poate răsfoi și găsi asemenea
viziuni într-un album de reproduceri de Bosch, Bruegel sau
chiar Goya.
— Cum poți să afirmi așa ceva? îmi spune în clipa aceea
un cunoscut care parcă îmi ghicise gândurile. Nu merită
apropierea de arta cea mare nimic care poate fi făcut cu
ușurință de oricine, chiar dacă istoria civilizației artistice ar fi
creat de mult tipare și pentru astfel de elucubrații. Stăm
prost, mon cher, continuă el într-un autentic și nesimulat stil
157

caragialesc, dacă am ajuns să ne împăcăm cu ideea că nu
mai avem ce spune și am început să-i imităm pe copii,
căzând în mintea lor, care orice-ai zice nu pot crea nimic,
lipsindu-le, fiindcă sunt prea mici, Ideea, singura capabilă să
coaguleze într-o viziune originală ceea ce ne aduc simțurile.
Arta abstractă are, fără îndoială, un sens: e o artă decorativă!
Pus pe pereți, un tablou de Kandinsky sau de Vasarely nu
arată deloc rău. Dar unde să pui năzdrăvăniile astea, în ce
loc? în parcuri, să-i sperie noaptea pe îndrăgostiți? în
holurile caselor de cultură, să-i nedumerească pe tinerii
muncitori, sau nu cumva crezi că își au locul în muzee?
Cum?! Lângă Paciurea, autorul genialelor Himere? Blasfemie!
Ai să zici că în acest caz ar trebui scoase și aruncate la gunoi
și acele opere de artă primitivă ale negrilor, compuse din
simple bucăți de lemn în care un măr de metal în burtă
închipuie buricul, și niște cuie înfipte în cap, părul din cap.
Ei bine, ce-i fi găsind dumneata interesant chiar și în
asemenea așa-zise opere în care deformarea și monstruosul
nu sunt decât expresia neștiinței de a crea, ca și la copii, și
care își au o justificare în muzee doar fiindcă reprezintă
copilăria autentică a artei, și nu arta copilărească făcută cu
premeditare? Ei bine, mie nu-mi plac și fac vinovată de
decăderea artei acea tendință din arta plastică a vremurilor
noastre care împinge creația artiștilor spre dispariția formelor
coerente. Eu nu concep ca din tragedia unui oraș distrus de
bombardament domnul Picasso să facă artă abstractă.
Moartea și suferința nu sunt abstracte, iar țipătul unei femei
nu-mi apare în conștiință sub forma unor mâini diforme
ridicate în sus și a unui chip scălâmbăiat cu ochii puși de-a
curmezișul figurii. Nu trebuie intitulat un asemenea tablou
Guernica. Și încă Picasso nu e un exemplu convingător,
158

fiindcă el a pictat admirabile pânze cu femei și copii în care
membrele corpului stau la locul lor într-o armonie care ne
amintește de cei mari… Arta înseamnă, între altele, și
memorie. Admirăm pe regina Nefertiti nu numai pentru că e
o frumoasă persoană, ci și pentru că prin ea imaginația
noastră reconstituie vechiul Egipt, vechea sa civilizație, vârsta
noastră, dându-ne fiorul eternității! Or, ce fior pot da aceste
drăcovenii din fața noastră omului din anul 10.000,
presupunând că ele s-ar păstra până atunci printr-o
întâmplare? Ei, ce fior?!
Și fiindcă eu continuam să fiu vesel și să surâd, omul meu
tăcu, mă privi pieziș câtva timp, așteptând, și pentru că
probabil văzu că n-aveam de gând să renunț la veselia mea și
să-i răspund, îmi întoarse spatele și ieși furios din expoziție.
159

CONFESIUNI
160

UN ÎNVĂȚĂTOR CIUDAT
I
Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când
o anumită întâmplare m-a făcut să înțeleg deodată că exist.
Era multă lume în casă, ființe mari așezate în cerc pe scaune
mici și care se uitau la mine fără prietenie, dacă nu chiar cu
ostilitate. Atunci am auzit o voce: „Lăsați-l în pace! Na, mă, și
pe asta!” Și cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de
pe sobă o pâine mare și rotundă și mi-a întins-o. Atunci mi-
am dat seama că țineam strâns ceva în brațe, tot o pâine, și
că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea.
Pusesem mâna pe pâinea de pe masă, care era a tuturor, și
nu mai voiam să dau la nimeni din ea. Iar tatăl meu, în loc
să mi-o ia cu forța, cum, furioși, se pare că voiau ceilalți,
făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: „Ia-o, mă,
și pe-asta!” Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la
toți liniștit și am pus încet și cuminte pâinea din brațe pe
masă. Nimeni nu m-a mai luat după aceea în seamă, au
început să rupă din ea și să mănânce.
161

Din această întâmplare ar reieși că instinctele de acaparare
m-au dus departe în viață, ceea ce nu s-a dovedit. Totuși
aventurile vieții noastre sunt ale conștiinței, deși viața ei
adevărată nu e niciodată liberă de instincte și nu o dată e
neputincioasă în fața lor, în rău, dar și în bine.
N-aș putea să spun azi cui datorez faptul că deși am fost
dat la școală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să
învăț doar să mă iscălesc și pe urmă, asemeni fraților mei
mai mari, să ar pământul și să cresc vite, totuși întreaga
familie a renunțat pe urmă la această idee. Fiindcă în primul
an abia am trecut clasa, n-aveam ochii chiar buni și nu
vedeam bine ce se scria la tablă. Atunci de ce m-au dat mai
departe să urmez și clasa a doua, pe care abia am trecut-o?
Ulterior toți au spus că învățam bine.
Dar asta nu era adevărat. Numai eu știu ce-am putut trăi
în anul următor, la ce tortură am fost supus și cum soarta
mea s-a decis parcă ignorându-mă pe mine. De la începutul
anului nu putusem învăța nimic, nu aveam cărți. Mama îmi
făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse și-mi spusese să-mi
cumpăr cu ei „măcar Citirea”. M-am dus acasă la învățător,
pe care l-am găsit în curte cu alții, beau cafele și jucau
tabinet, și l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce voiam, și
el a întins mâna și i-am pus în palmă mica monedă galbenă.
— Ce să-ți iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo
douăzeci și cinci de lei.
— Dom’ învățător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem
o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în
același timp că nu putea să facă așa ceva, că nu eram fi-său,
luați-mi un maculator să am măcar pe ce scrie, că de învățat
pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în
caietele altora.
162

— Așa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roșiori, o să-ți
cumpăr un maculator. Da’ tac-tău de ce nu-ți dă bani de
cărți, că nu e om sărac?
— Mă mir că mă lasă să viu și așa, darmite să-mi mai
cumpere și cărți.
— Așa e, a zis învățătorul senin și a dat creanga de măr pe
sub care venise la mine la o parte și s-a întors la masă să-și
continue jocul întrerupt.
În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa
să mă duc la școală a devenit, practic, un fapt, deși din gură
nu mă oprise: nu aveam cu ce mă încălța. M-am dus doar
când am putut merge desculț, și atunci am trăit acele ore de
spaimă despre care am pomenit, al cărei motiv, dacă s-ar fi
dezvăluit, s-ar fi petrecut o catastrofa. Conștiința măsura
proporțiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele
tremurau: nu se știe ce-aș fi ajuns în viață dacă jocul
întâmplării, al cărui erou eram, s-ar fi destrămat și eu aș fi
apărut în ochii învățătorului așa cum eram și nu cum, prin
nu știu ce mister, credea el că sunt. Adică cel mai bun elev
din clasă. Se apropia sfârșitul anului și dascălul examina
toată clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază și pe cine
lasă repetent. Scotea câte cinci sau șase la tablă și îi asculta.
Jumătate din ei parcă învățase ceva, cealaltă jumătate însă
parcă nici nu trecuse pe la școală și atunci învățătorul
începea să-i bată la palmă cu o nuia de corn foarte ageră, de
care tot unul dintre noi făcuse rost. Era atât de furios, încât
uneori îi bătea la palmă pe toți cei care erau scoși odată, deși
unii dintre ei protestau indignați că ar fi răspuns bine la
întrebările puse. Așteptam tremurând să-mi vină rândul. Nu
știam nimic și ascultam înfiorat plânsetele care umpleau
clasa. Băieții suportau bine loviturile în clipele când le
163

primeau, dar în bănci nu mai puteau, fluturau mâinile
înroșite în aer, sau și le vârau deznădăjduiți între genunchi.
Plângeau cu înverșunare și cu o obidă nedefinită fiindcă
niciunul nu știa să urască, durerea lor era pură și în ea
puteai ghici cel mult protestul împotriva ei, a durerii în sine,
fiindcă durea, și nu a învățătorului sau a școlii, cu cărțile și
istoriile ei care trebuiau învățate cu sila.
Prima zi a trecut fără să fiu scos și eu la examen. A doua
zi, văzând cum stau lucrurile, în loc să fug și îndărăt să nu
mă mai uit, am venit totuși la școală, deși știam ce ar putea
să mi se întâmple. Nu m-a scos nici în acea zi și nici în cele
următoare. Și pentru ca această întâmplare să fie dusă până
la capăt, în nefirescul ei, la sfârșitul anului m-am pomenit
printre premianți.
Faptul îi uimi pe ai mei și tata nu mai zise nimic când în
toamnă îi spusei că vreau să urmez și pe-a patra. Dar tot nu-
mi luă cărți, încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre
copii, apoi și printre vecini ideea că eu aș ști atâta carte,
încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să
fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la școala normală
de învățători. Începui și eu să cred acest lucru, cu atât mai
mult cu cât viața de țăran, în ciuda faptului că se petrecea
într-un spațiu liber, mie mi se părea că se petrece într-un
țarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici „amintiri”, ci doar
lucruri pe care le contemplu și azi fără să le înțeleg, străine
parcă de mine, cu un sentiment de neliniște că s-ar fi putut
totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina ciudată care le
însoțește azi în amintire și pe care o să încerc în aceste
însemnări s-o scot la iveală, să nu fi existat…
164

MAREA CĂLĂTORIE
II
Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale
Moromeților să descriu călătoria pe care a făcut-o Niculae cu
tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpulung, unde
dorința lui de a evada din familie și din sat trebuia să devină
un fapt. În realitate, această călătorie avea să se termine cu
un eșec din care însă soarta m-a ferit de o prăbușire.
Nu există ființă care să nu fie înzestrată cu instinctul
primejdiei. La oameni el agită presentimentele cu atât mai
mult cu cât rațiunea nu-și dă seama de nimic. Tatăl meu era
posomorât și nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu
se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl
împiedica, pesemne, să înțeleagă avertismentele turburi pe
care le simțea zdruncinându-i credința în steaua mea. Ce
eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a unui
copil că într-acolo unde mergeam ne aștepta toată lumea cu
brațele deschise, să confirme adevărul înzestrării băiatului
din căruță, de care în sat nimeni nu se mai îndoia de mult?
165

Și dacă toată lumea se înșela? învățătorul acela care mă
premiase fără să știu nimic murise demult și luase cu el în
mormânt secretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese
niciodată convins că nu se petrecuse atunci ceva nefiresc. Ai
mei toți știau bine că sunt un bleg, totuși de ce mi s-ar fi pus
pe cap o coroană pe care n-aș fi meritat-o? Asemenea gesturi
le pot face oamenii obișnuiți din prostie sau din părtinire, dar
ce l-ar fi putut îndemna pe un învățător care nu era mai bun
decât alții, ba chiar era mai rău, suferind de piept, și folosind
foarte des nuiaua, să mă scoată din blegia mea vizibilă și să
mă împingă de la spate în fața satului? Patul său de moarte
pe lângă care am trecut toată clasa ca să-i sărutăm mâna
acestui om slăbuț, stins în floarea vârstei, cu o mică mustață
neagră și cu o expresie ca de icoană pe chipul supt de
suferință, nu-mi apare niciodată în amintire fără un adânc
fior: e pentru mine semnul că pe această lume destinul orb
nu e atotputernic, că hotărârile lui pot fi smulse, că fulgerul
intuiției noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. Și
că, odată înfrânt, el cedează mereu netezindu-ți drumul nu
fără a-ți lăsa în conștiință de fiecare dată o spaimă, semn că
nu te va proteja la infinit.
Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea.
El se apropie la un moment dat de botul cailor și trase căruța
la marginea drumului. Alături era o poiană și o fântână. O
fată desculță își spăla picioarele, apariție parcă de vis pe
aceste ținuturi necunoscute, cu văi adânci și dealuri uriașe.
Se sui apoi lângă mine. Rămase câtva timp tăcut, fără să mă
privească, îmi puse însă mâna lui mare pe picior și mă
mângâie cu o milă nesfârșită, pe care a trebuit să treacă
douăzeci de ani ca s-o înțeleg. Apoi îmi spuse cu o duioșie pe
care i-o dădea numai tristețea pricinuită de hărțuiala la care
166

îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de
copii, și pe care numai eu și mama i-o cunoșteam.
— Unde ne ducem noi acum, Mărine!?
Am înțeles fără să mă turbur ce vrea să-mi spună: era oare
ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam?
Cine ne spunea nouă că din zecile de căruțe care se
îndreptau ca și a noastră spre orașul de munte, cu renumita
lui școală, a noastră nu va face parte din cele care se vor
întoarce cu speranțele pierdute?
— Îți pun această întrebare, a continuat el ca și cum mi-ar
fi spus pentru întâia oară ceea ce avea să urmeze, când de
fapt totul fusese demult răsucit pe toate fețele, ca să știi că n-
ajunge să reușești să treci din trei sute, câți am auzit că sunt
înscriși, printre cei patruzeci admiși. Trebuie să fii printre cei
șapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te țin!
Mi-am dat capul pe spate:
— Heeee! Și de-aia ai tras tu căruța la marginea
drumului!! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee!
Și l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă și alții și am
continuat să behăi.
— Nu, că putem să întoarcem caii și să ne ducem acasă! a
zis el atunci cu simplitate, vrând parcă cu o ultimă sforțare
să rămână în mijlocul acestei simplități care ne-ar fi izbăvit
de toate grijile și de toate temerile. Spunem că n-au mai fost
locuri și gata. Altfel, îți închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci
tu, cum o să te arănești? Lăsând la o parte faptul că n-o să
se poată să nu-ți pese de toți proștii care o să râdă de tine.
Mă uitam la el și ca totdeauna glasul cu care îmi spunea
aceste cuvinte mă făcu să înțeleg mai puțin ceea ce spunea.
Cum o spunea, asta era uimitor. O veșnică surpriză. Reieșea
în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă
167

n-ar fi împănată cu proști. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare,
așa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt
un copil, puțini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă
față. Și atunci?
— Și ce vreai tu acum de la mine?
— Te întreb. Știi?!
— Ce să știu?
— Cum ce să știi? Păi despre ce vorbim noi aicea? Știi tu
carte?
Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că
știu să rezolv ecuații de gradul întâi, sau că știu toată istoria
Evului Mediu așa cum se predă ea în clasa a doua de liceu?
— Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă
el însuși că această idee nu-i venise mai demult în minte,
care sunt bogățiile țării?
Voia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că știu și
să se liniștească.
— Care sunt bogățiile țării? Eeee! Heeee!
Și l-am arătat iar cu mâna, să fie martori și alții, și să râdă
și ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuși, redevenind
senin și a pus mâna pe hățuri. Convingerea mea îl
subjugase.
La Câmpulung am ajuns pe seară și am tras sub
șoproanele unui han. Era frig, am început să tremur, m-am
învelit cu cerga, care nu ținea însă deloc de cald.
— Ce e cu tine? m-a întrebat tata.
— Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinții clănțănind. Mi-e
frig, pune dulama pe mine și ia cerga asta de-aici.
Mi-a adus să mănânc doi mici și mi-a pus o ceașcă în
mână.
— Bea și tu, zice, mi-o dădu mocanu’ ăsta de-alături. A
168

tras și el cu căruța ca noi, e de prin Răchițele. Are și el un
copil să-l dea la școală. A venit cu el în căruță și cu un butoi,
eu zic că are o sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac față?
Se duce și dă la unul și la altul și țuică și bani și admitem
cazul că și băiatul e bun. Între tine și el nu-l alege pe el?!
N-am putut nici să mănânc, nici să beau și nici nu mai
auzeam bine ce spunea. Dimineața m-am trezit mirat că nu
prea îmi simțeam greutatea corpului. Știam ce e, dar această
boală, frigurile, îmi trecuse demult și niciodată nu mă
apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus
tatălui meu nimic, nici nu prea credeam, de astă dată am
mâncat bine și starea aceea de slăbiciune mi-a trecut.
Am plecat la școală. Curtea era imensă, plină de copii și de
părinții lor. Vederea mocanilor cu pălăriuțele acelea ca niște
ceaunuri și cu pantalonii de aba albă strânși pe picioare m-a
înveselit și am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu
însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce auzise, în
timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, și că n-or fi
avut toți ambiția să-și dea copiii aici și nu în altă parte:
păreau nu trei sute, ci parcă o mie.
Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiș,
era apelul și vizita medicală. Nu trecu mult și ieși un ins care
ceru foarte autoritar să se facă liniște, după care începu să
ne citească numele după o listă. Erau într-adevăr foarte
mulți, nu se mai terminau. Cât timp să fi trecut? O jumătate
de ceas? Poate mai mult? Cutărescu Ilie, prezent, Panțirescu
Toader, prezent, toaderii ăștia erau foarte numeroși. Tocmai
mă miram de ce mocanii își spun Toader, și nu Tudor, când
deodată, peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre
mari și cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat și
negru, se lăsă liniștea. Se strigase un nume și nu răspundea
169

nimeni, în clipa următoare insul care citea de pe listă repetă
ridicând vocea:
— Preda Marin!
Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel
strigat. O fi renunțat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui
să-l dea. Atunci de ce s-o mai fi înscris? în clipa următoare, o
voce dramatică se auzi înaintând din spate de unde se
retrăseseră părinții și o mână brutală mi se înfipse în umăr.
— Răspunde, mă, prezent! Mărine!
A! Da, eu eram ăla! Cum de uitasem? Omul care făcea
apelul ridică fruntea din hârtii și îmi spuse ceva neplăcut.
Refuzai să înțeleg ce anume, găsind în sinea mea, cum aveam
să fac totdeauna, gata pregătită nepăsarea și justificarea ei:
am știut eu de ce nu mi-am înțeles numele. Iar pe ăla… și n-
o să-i dau eu lui explicații de ce l-am făcut să mă strige de
două ori. Așa, uneori trebuie să strigi pe cineva de mai multe
ori, nu toți oamenii seamănă unii cu alții. N-am auzit, fără să
fiu surd. Ei, și?
Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a
terminat pe la orele trei. Dezbrăcați, eram cercetați fugar de
doi doctori, dintre care unul care purta ochelari groși, ne
punea o carte în față din care trebuia să citim la o anumită
distanță. N-am putut citi de la distanța vrută de el și atunci
mă apucă de ceafa, spunându-mi să nu mă aplec. Cum
puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam bine!?
Revenind după câteva ceasuri în aceeași curte, același ins
care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece
candidați respinși la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De
astă dată îmi auzii clar numele.
— Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul
meu?
170

— Copilul dumitale, zise insul, suferă de miopie. N-are
ochi buni! Poate să și-i strice și mai tare dacă intră la școală.
N-avem dreptul să ne luăm răspunderea.
Vasăzică medicul cu ochelari nu admitea ca și alții să mai
poarte ochelari și să învețe carte. N-am înțeles de ce s-a
purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înțeles, dar eu nu eram
curios să aflu. Ne-am luat actele, ne-am întors la han și am
plecat.
— De unde au știut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl
meu întru târziu.
Acum arăta liniștit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat
așa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt așa cum te naști cu
ei, ce poți să faci!
— M-au pus să citesc, zic.
— Ei, și tu n-ai văzut?
— Ba da, dar nu așa bine!
— În fine, ce facem? zise el imperios. Ce facem?! Că acasă,
așa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?!!
171

FALSUL LIBRAR
III
Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor, dar
nici nu-mi dădeam seama că drumul spre care crezusem
atâția ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum
pentru mine.
— Și dacă ne ducem noi la Miroși? zise tata cu un glas din
care înțelesei că ezitase îndelung până să-mi spună acest
trist lucru.
La Miroși era o școală numită „de arte și meserii”, cu o
durată de patru ani, învățai în ea tâmplărie, tinichigerie,
croitorie, cizmărie, fierărie (da, fierărie, să faci roți, potcoave,
să dai zimți la seceri, să ascuți cazmale și otice, să faci
căruțe, gabriolete! Ce mai încoace și încolo, ca Iocan!).
— Acolo, continuă el, ai să iai bursă fără doar și poate,
fiindcă cine vine? De-ăia cu capetele mari cât dovlecii, care
nu sunt în stare de altceva și sunt și bogați, plătesc
întreținerea, aduc de-acasă alimente, plus șapte mii de lei
taxele de internat. Trebuie să-și cumpere și cărți!
172

Se informase, deci, din timp, prevăzând ceea ce avea să se
întâmple la Câmpulung, sau auzise toate astea din
întâmplare și socotea acum că acest drum era totuși mai bun
decât întoarcerea acasă?
I-am răspuns că mergem și la Miroși, gândind în același
timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la anu’ deși îmi
dădeam seama că voi avea atunci șaisprezece ani și ce liceu
sau școală normală m-ar fi putut primi atât de târziu?
Aveam să aflu curând că tata gândea la fel, că nu se
împăca nici el cu ideea că după ce atâta vreme toată lumea
crezuse că rostul meu era într-o parte, acuma să afle că
nimerisem în altă parte.
Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc și să nu
ocolească nimic, să bată cu degetul chiar și într-un gard.
Dincolo de el, s-ar putea să se găsească un om care să fie
tocmai cel care îți trebuie.
Aflarăm la Miroși îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au
încheiat și că a doua zi începeau examenele. Hotărârăm să
nu ne ducem acasă, deși satul nostru era la câțiva kilometri.
Trebuia să facem o cerere și să predăm actele și intrarăm
într-o librărie care se afla pe-aproape. Un domn ne întâmpină
cu o voce subțire și energică:
— Bună ziua, ce doriți? Un caiet, o coală de hârtie? Ce e
cu băiatul? Vrei să-l înscrii aici la școală, moșule!?
Tata nu era moș deloc, iar acest domn atât de perspicace și
de elegant nu era nici el mai tânăr de patruzeci de ani, cum
aveam să aflu mult mai târziu. În propria lui librărie stătea
cu pălăria pe cap și purta un costum gri-deschis, cu o
cravată țipătoare.
— De ce ești necăjit, moșule, continuă el fără greș, ia
spune, ce ți s-a întâmplat?
173

Tata avea privirea rotundă și îi jucau ochii în cap ca și
când ar fi fost fascinat de vocea ascuțită și atrăgătoare a
acestui om, de siguranța lui, și de felul decis și protector cu
care pusese el degetul pe rana care ne durea.
— Cum! exclamă în sfârșit tatăl meu indignat, necăjit arăt
eu? Necăjit ești azi și mâine nu mai ești! Ori eu, ce să fac?
Adică el se simțea lovit pentru toată viața și niciodată n-
avea să-i mai treacă rana pe care o primise. Și începu să-i
povestească acestui librar care nu părea să fie ceea ce era tot
ceea ce ni se întâmplase la Câmpulung.
— Moșule, zise el când tata termină, îți bag eu băiatul într-
o școală normală de învățători, dar trebuie să-mi dai bani!
— Îți dau, domnule, zise tatăl meu părăsind orice
prudență și își și duse mâna la brâu, unde avea banii, prima
rată pe care ar fi trebuit s-o plătesc la Câmpulung.
— Îmi dai o mie de lei acum și o mie de lei după ce
primești scrisoarea de la școală că fiul dumitale a fost admis,
zise falsul librar. Moșule, eu sunt profesor la București și știu
unde să mă duc la minister ca să aflu la ce școală din țară
sunt locuri libere. O să intre chiar fără examen de admitere,
numai pentru bursă va trebui să candideze. E bun băiatul?
Cum te cheamă? mi se adresă… Ia scrie tu, Marinică, șezi
colea…
Și îmi dictă una din acele obișnuite fraze din care se putea
vedea dacă știai sau nu să desparți un verb de un pronume
prescurtat. Dar Ștefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron și
ce bătălii a dat?
— E bun, moșule, o să ia și bursă, eu chiar mâine plec la
București și mă întorc cu aprobarea în buzunar, dacă nu, îți
dau banii înapoi.
Tata scoase o mie de lei și i-o dădu. Falsul librar (mai
174

târziu aveam să aflu că era și fals profesor) îmi dădu o cutie
pe care o deschise tot el și luă din ea un fel de alviță moale și
albă îndemnându-ne și pe noi să mâncăm.
— Mâine băiatul să se prezinte aici la examen și să-l dea,
ca în caz că nu reușesc eu să obțin un loc undeva (și trebuie
să te aștepți, moșule, să fie cine știe pe unde, dar ce-ți pasă;
dacă costă scump trenul în vacanțe n-are decât să stea și el
pe la un coleg mai bogat), să nu piardă anul și să învețe aici,
unde trebuie să știți că predau și eu și profesorii sunt foarte
severi. Nu se învață numai meserie, se învață foarte multă
carte! Studiile de-aici sunt egale cu cele secundare, dacă se
dă o echivalență. Așa că fii fără grijă, o să fie bine oricum,
dacă nu acum, la anul. Să ia aici medie mare, fiindcă s-ar
putea să am nevoie să-i spun ministrului: „Domnule
ministru, are zece! Vă rog respectuos să aprobați!”
Am mas noaptea în căruță la marginea satului și a doua zi
am intrat la examene. N-aveau deloc capete de dovleci
concurenții. După probele scrise, a doua zi am intrat la cele
orale. Ne-am întors acasă spunându-mi-se că vom primi
rezultatul prin poștă. În acest timp falsul librar se întoarse și
el de la București și veni după noi.
— Moșule, strigă el din poartă, am reușit. Băiatul dumitale
va pleca cu mine chiar acum la Abrud, la școala normală, am
repartizarea în buzunar. Trebuie să-l duc eu fiindcă nu știu
ce e acolo și e necesar să fiu de față, să insist dacă va fi
cazul. Trebuie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace,
Marinică!
Și mă luă de braț și mă duse mai încolo, zicând că are să-
mi spună ceva secret. Îmi șopti:
— Bine că n-ai intrat la examene la Câmpulung. Examenul
de-aici de la Miroși n-a fost greu și cu toate astea abia ai luat
175

șapte la matematică și opt la română, iar la oral, șapte. Ți-am
văzut tezele. Sunt rele. Șapte e nota de admitere, dar pentru
bursă aveai nevoie de nouă. La Câmpulung ți-ar fi dat patru.
O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Cum
adică, nu știam? Convingerea mea fusese deci o iluzie? Sau
nu cumva știam ce nu trebuie, lucruri foarte grele pe care nu
eram obligat să le știu și în schimb nu știam, sau știam prost
acele lucruri care se cer la examene, și care trebuie foarte
bine știute? Într-adevăr, salvarea mea a fost acel medic cu
ochelari. Dacă nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar mai fi
putut drege pentru mine. Și nu fiindcă m-ar fi așteptat
imediat acasă tăiatul cocenilor, apoi aratul, și tot timpul
îngrijitul cailor, țesălatul lor, rânitul la grajd, ci faptul că n-aș
mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mână, chiar
dacă toate aceste treburi ar fi fost făcute bine și fără silă.
Lângă noi era unul Cârstea al lui Ion Dumitrache, care avea
acest obicei de a citi. Avea și un cufăr plin cu cărți. Ei și? Tot
Cârstache era, nu-i folosea la nimic acel cufăr. Și cel puțin el
nu căzuse la niciun examen, și îndeletnicirea aceasta a lui nu
era considerată ca o tristă zădărnicie, ci ca o plăcere a lui,
așa cum altora le place să crească porumbei sau să cânte din
cimpoi. Se presupunea că el înțelege ce citește. Despre mine
s-ar fi spus de aici înainte că nu, nu înțeleg ce citesc, dovadă
că am fost pus acolo la examen și n-am știut, iar încercarea
mea de a le dovedi că se înșală ar fi fost primită cu rânjete
batjocoritoare, sau cu milă, așa cum facem când avem în fața
noastră un rătăcit sau un nebun inofensiv.
176

FUSESERĂ ACOLO EXAMENELE MAI
GRELE?
IV
N-am plecat direct spre Abrud, ci întâi spre București,
falsul librar cu trenul, iar eu cu autobuzul, cu „chioara”, care
trecea prin sat totdeauna seara, dar nu oprea, avea stație la
Râca. I se spunea așa fiindcă de când o știam mașina asta n-
avea decât un far.
În București am tras la falsul librar și au trecut două
săptămâni până ce am plecat spre Abrud, timp în care am
rătăcit de dimineața până seara prin marele oraș fără să-l
cunosc și nedorind să-l cunosc, trăind doar sub fascinația
vitrinelor lui, a clădirilor sale înalte, a marilor lui bulevarde,
a vieții lui secrete din care veneau spre mine doar strălucirea
și mișcarea vie a reclamelor orbitoare și frumusețea fetelor și
femeilor.
Ne-am urcat într-un accelerat și falsul librar mi-a spus că
mi-a făcut rost de un carnet de elev care îmi dă dreptul să
plătesc numai cincizeci la sută din bilet. Mi se pare că l-a
177

prins un conductor, căruia a trebuit să-i dea ceva. Nu mi-era
gândul la viața lui, ci la a mea. Abia am observat cum a
cucerit în câteva ceasuri o elevă în tren. Ulterior am aflat că
avea două neveste, una la București și alta la Miroși, cu copii
și o mulțime de alți copii prin toată țara și că era totuși
institutor, și din când în când profesor suplinitor la liceul
Mihai Viteazul. I-am scris mai pe urmă, din dorința de a avea
un mentor, dar în afară de muieri și de astfel de aranjamente
pe care le făcea folosindu-se de informații de la minister, cum
îmi făcuse mie, nu se pricepea la nimic. Era însă un om
inimos și dacă n-ar fi avut reaua inspirație să se bage în
politică, fanatizat de idei care în fond îi erau străine, nu și-ar
fi pierdut cârma după război și ar fi îmbătrânit cucerind mai
departe fete și muieri.
Era noapte când ne-am dat jos într-o stație de munte, ca
să schimbăm trenul. Gara frumoasă, așezată la poalele unor
dealuri încărcate cu brazi, era la ora aceea pustie și trebuia
să așteptăm câteva ore. M-am așezat pe banca de lemn din
fața peronului și am stat așa tot timpul copleșit de o emoție
puternică în timp ce o cădere de apă de undeva departe îmi
însoțea, intensificând-o, această stare de singurătate și
fericire, care venea din sentimentul că evadarea mea se
înfăptuiește și că e fără întoarcere.
Am continuat apoi lunga călătorie. Stăteam la geam, roțile
păcăneau, orașe și sate, și văi adânci sau brazi înalți îmi
ieșeau gonind înainte izbindu-mi ochiul, repezindu-se uneori
cu violență asupra ferestrei mele și făcându-mă să mă trag
înapoi înspăimântat.
La Turda ne-am dat jos și ne-am urcat într-un tren mic
care oprea foarte des și mergea foarte încet. Era plin de moți,
cu muierile și fetele lor, urcau și coborau neîncetat. Ai fi zis
178

că e trenul lor, făcut de ei, anume așa de mic ca să urci și să
te dai jos din el din mers, cum se și întâmpla. Seara, pe la
orele nouă, această „mocăniță” și-a terminat drumul și s-a
oprit la Abrud.
Peste oraș cădea o ploaie măruntă. Am găsit ușor clădirea
școlii, care era pe un deal la marginea orașului și portarul
ne-a arătat care era locuința subdirectorului școlii,
profesorul Mayer.
— Cine e acolo? ne-a întrebat el.
— Cineva din București, i-a răspuns falsul librar și a
adăugat: sunt profesorul…
Ne-a primit înăuntru și în câteva minute am devenit elevul
acelei școli. A doua zi, falsul librar a plecat, iar eu am aflat că
era adevărat ce spusese el, la această școală nici măcar nu se
dădeau examene de admitere, fiindcă locurile nu erau
complete. În clasa întâi aveam patruzeci de locuri și elevi abia
douăzeci și șapte. Se dădeau însă examene de bursă și
bineînțeles că m-am înscris și eu. Profesorul de matematică,
pe care îl chema Lokspeiser, vorbea prost românește, punea
totdeauna viitorul înaintea oricărei acțiuni în care ne implica.
Unui elev care a declarat că el nu poate rezolva tema și
renunță la examen și că ar vrea să iasă afară, i-a răspuns:
— Veți rezolva tema și veți tăcea. Veți fi disciplinat și veți
stătea până la sfârșitul orei.
Examenul de istorie cu profesorul Mayer a fost însă foarte
obositor. Mă săturasem să-i tot răspund. Mai pe urmă am
aflat că el nu dădea niciodată nota zece și că mie a trebuit
să-mi dea fiindcă i-am răspuns la toate întrebările.
Am ieșit din clasă împleticindu-mă și seara în dormitor am
simțit iar că de fapt nu adorm, ci îmi pierd cunoștința, așa
cum mi se întâmplase la Câmpulung. M-am trezit târziu, cu o
179

senzație apăsătoare de chin. Nu știam unde sunt și am luat-o
spre fereastră pe care am deschis-o și am sărit jos în stradă.
Am căzut pe brânci și mi-a clănțănit bărbia de pavaj. Asta
parcă m-a mai răcorit. Am intrat îndărăt pe poartă și m-am
întors în pat. Dimineața m-am uitat să văd de la ce distanță
sărisem. Mi s-a părut că am visat, deși aveam bărbia vânătă
și mă dureau coatele și genunchii. Nu înțeleg cum de n-am
murit sau nu mi-am rupt picioarele.
Spre prânz s-a afișat în hol lista celor care reușiseră la
examenul pentru bursă. Eram în capul ei, pe toată școala, cu
media generală zece. M-am îndepărtat nedumerit: atunci de
ce a ieșit așa de prost la Miroși?! Fuseseră acolo examenele
mai grele? Și dacă și la Câmpulung aș fi ieșit ca aici? Mai
poate cineva să spună că n-ar fi fost tot așa!?
Și în minte îmi veni, odată cu un surâs și înainte ca toate
acestea să rămână definitiv în urmă, o scenă care se
petrecuse acolo, în curtea școlii din Miroși. Câțiva din cei
vechi ieșiseră afară din ateliere să-i vadă și să stea de vorbă
cu cei noi. Că de pe unde sunteți, c-o fi, c-o păți. În acest
timp, un domn corect îmbrăcat, dar nu prea îngrijit, nu prea
tânăr și parcă neras, cu pantaloni burlan, puțin adus de
șale, se apropie tiptil ieșind de undeva și când ajunse în
spatele celor care părăsiseră lucrul îi cârpi năprasnic după
ceafa și făcu același lucru cu picioarele trântind vreo doi-trei
dintre ei la pământ, care se duseră de-a-mboulea,
imprimându-le parcă în același timp și mișcarea de ridicare,
care îi retrimise glonț prin ușile atelierelor.
Și îmi amintesc expresiile lor. Păreau, în orice caz, veseli!
Cine știe? Poate că într-adevăr era veselă viața lor acolo, cu
acest sistem moștenit de la romani, în care învățătura severă
de carte sau de meserie era însoțită de pumni cumpliți după
180

ceafa și picioare îndesate în spate.
181

STÂLPUL DE FOC IMAGINAR
V
Ceea ce pasionează un elev în școală și e revelator pentru
înzestrarea pe care o demonstrează el mai târziu e un simplu
accident, alteori e o bizarerie. În școala primară, la cererea de
asemenea ciudată a celui de-al doilea învățător al meu, dl
Georgescu din Bălăci (pe primul despre care am vorbit mai
înainte îl chema Ionel Teodorescu și era originar din sat), am
scris vreo optsprezece pagini despre istoria invențiilor. Toată
școala a rămas uluită. Domnul Georgescu m-a pus să-mi
copiez lucrarea, s-o publice el undeva. Ar reieși că ar fi
trebuit să ajung fie inventator, fie, în orice caz, un specialist
în această materie. N-am ajuns!
În ceea ce privește literatura, colegul meu Ion M. Ion, cel
căruia fratele său i-a ieșit într-o zi înainte să-l anunțe cu o
extremă încântare că acasă „mai e mămăligă”, a scris, tot pe
o temă dată, cea mai bună „povestire neobișnuită” din toată
clasa. După ce a citit-o, mi-aduc aminte că au intrat la noi și
ceilalți învățători, chemați de domnul Georgescu, să asculte
182

și ei. Râdeau toți afară de mine, care nu înțelegeam de ce: tot
ceea ce citea colegul meu mi se păreau minciuni, lucruri
incredibile, și mă miram că nimeni nu bagă de seamă. Cum
s-a luat după un cocoș care a zburat peste coșar, cum l-a
apucat un cal cu dinții de fund și l-a aruncat afară din grajd,
cum a căzut într-o fântână și a ieșit de-acolo deșelat și
răscrăcărat…
Abia acum câțiva ani mi s-a dezvăluit misterul acestui
personaj, când i-am făcut o vizită la Roșiori, unde e maestru
mecanic. M-a invitat la el acasă și la întrebarea mea de ce
instalația electrică nu e îngropată, mi-a răspuns că n-o avea,
a instalat-o el personal și n-a vrut să mai spargă zidul. A
început după aceea să-mi povestească, deși nu mai vedeam
ce se mai putea adăuga. În acest timp, privirile i se aprinseră
de o luminiță intensă, care mă subjugă:
— …Să vezi ce s-a petrecut în ziua când am terminat cu
montatul tuburilor și racordul la rețea. Lucram la instalarea
contorului și a siguranțelor. Afară ploua și trăsnea, uite-așa
alergau fulgerele în jurul casei, ca niște șerpi de foc. Eu
lucram pe viu, fără mănuși și fără cizme de cauciuc. Trece
curentul prin mine și eu nu simt nimic. La școala de maiștri
demontam întrerupătorul de lângă ușă, puneam două degete
pe fire și când intra cineva, hai noroc, mă, îi spuneam, și îi
întindeam mâna și ăla mi-o strângea și fleașc! cădea jos
bâțâind. Nevastă-mea zice, Ioane, vezi să nu pățești ceva și n-
apuc să-i răspund, că odată bum! un stâlp de foc trăsnește în
mijlocul casei, și intră în pământ și lasă în urmă fum, flăcări
și miros de pucioasă…
Și privirea lui se lărgi în acea clipă și se uită la mine dând
puțin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în
fața unei realități invizibile profanilor, așa cum fac dansatorii
183

indieni când mimează lucruri obișnuite, dar care prin spirit
devin misterioase. Luminița stranie din privire i se mărise și
ea și ardea incandescent.
— Și nu ți-a luat casa foc? zic eu.
— Nu!
— Și nici tu n-ai pățit nimic?
A clătinat din cap și a negat mut și parcă autofascinat de
viziunea care parcă îi trăia încă înaintea ochilor și îi dilata nu
numai pupilele, ci și sufletul turburat de această
predispoziție care nu-l părăsise cu trecerea anilor: pornirea
irezistibilă și inconștientă de a ieși din real și de a intra în
lumea închipuirii în care însă începi să crezi și tu că e tot
reală.
Dar oare nu asta e și predispoziția artiștilor? M-am simțit,
uitându-mă în ochii lui, parcă exclus din această lume
aleasă. Imaginația mea nu s-a înfierbântat niciodată în felul
acesta. Nu eu trebuia sa ajung scriitor, ci el.
Abia astăzi aflu că elev fiind, scriam și eu scrisori prin sat
foștilor colegi într-un stil nu prea obișnuit. „Voi ce mai beți, ce
mai mâncați? Soarele tot de la răsărit răsare? Popa
Alexandru tot cu ață albă își coase izmenele?”
Ar trebui să văd aceste scrisori, ca să cred că nu sunt
inventate de alții.
184

PROFESORII
VI
Din ciocnirile sau prieteniile mele cu profesorii descopăr
cel mult că se învață bine cu profesorul care inspiră simpatie,
dar se învață în cele din urmă bine și cu cel rău, de frică. În
niciuna din ciocnirile sau prieteniile de care îmi amintesc nu
descopăr un conflict sau o afinitate între aspirațiile încă în
fașă ale viitorului romancier, cu obtuzitatea sau, dimpotrivă,
înțelegerea protectoare a cutărui profesor.
Mie îmi plăceau de pildă istoria și matematica, dar
amândoi profesorii de la aceste materii erau personalități
lipsite de har, cel dintâi era urât, cu capul mare, buzele
groase răsfrânte și cu o expresie parcă de grăjdar care
petrece, deși se străduia să zâmbească și să ne atragă. Avea
pe deasupra două cusururi, unul că îi plăcea prea mult
materia pe care o preda și nu mai rămânea în mintea lui
niciun pic de loc ca să-i mai placă și de noi, și al doilea, avea
mania să ne arate pe hartă locurile pe unde se petreceau
evenimentele istorice, amestecând deci istoria cu geografia,
185

lucru care ne plictisea, pentru că geografia o învățam cu alt
profesor. Cel de matematică era un îngâmfat și pe deasupra
de o solemnitate deplasată, de parcă ai fi zis că a intrat într-o
biserică. Și lui îi plăcea prea mult materia. Ne vorbea mereu
cu admirație de marii matematicieni ai antichității, dar și de
ai noștri, de pildă despre Șerban Țițeica, pe care îl diviniza
dându-ne să înțelegem că pe un om mare nu-l poate admira
unul mic. Într-adevăr, făcea acest lucru strivindu-ne în
același timp prin ironii mușcătoare și calificative care ne
înjoseau; că, de pildă, niciodată vreunul dintre noi nu va
ajunge niciun Euclid, niciun Șerban Țițeica. „Bine că ai ajuns
tu!” îi răspundeam eu în gând și nu învățam nimic. „O să te
lase corigent!”, îmi spuneau ceilalți speriați. „Ei și? O să învăț
pe trimestrul III și o să fie silit să-mi dea zece și îmi iese
media de trecere. Și n-o să-i fac eu lui pe plac…” Și îl
trimiteam la origine să predea acolo matematica și geometria.
Așa s-a întâmplat. În primele două trimestre mi-a dat trei.
— De ce nu înveți, urâtule? m-a întrebat fără mirare. O să
te las corigent.
— N-o să fiu nici primul, nici ultimul corigent din lume.
Nu m-a auzit bine (răsfoia catalogul), mă înecam de furie
că mă făcuse urât și credeam bineînțeles că îi dădusem un
răspuns ucigător. Ar fi trebuit să-i spun, ca să exprim exact
ceea ce simțeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui, încât
aș fi în stare să rămân repetent de atâtea ori până s-ar căra
el din școala noastră.
Pe trimestrul trei am început însă să învăț. Groaza de
corigență era mai mare decât repulsia față de antipaticul
profesor. Rămâneam seara singur în clasă și învățam
elementele lui Euclid și teorema lui Pitagora, care n-aveau
nicio logică: suma pătratului catetelor este egală cu pătratul
186

ipotenuzei! Perfect! Dacă s-a aflat chestia asta și a rămas
literă de lege că așa e, atunci la ce bun să mai faci vreo
demonstrație? Era exact ceea ce nu știa și nu găsea că
trebuie să ne explice profesorul nostru cu înfățișarea lui de
țigan distins. Pe această trudă a mea, ne-am pomenit că ne
anunță să ne pregătim pentru teză. Când în ziua respectivă
ne-a dictat cele trei probleme pe care trebuia să le rezolvăm,
o tăcere îngrozită s-a așternut asupra clasei. Unul dintre
puținii lui simpatizanți s-a ridicat atunci în picioare și i-a
spus că teza e prea grea, n-o să poată nimeni să rezolve toate
problemele.
— Atunci o să ia toată clasa nota trei, a spus profesorul cu
un glas din care reieșea atât de clar în evidență că dintr-o
asemenea premisă nu putea să decurgă decât o asemenea
consecință, încât pentru întâia oară am uitat că îl detest și
am chicotit.
Exprimarea spontană a unei gândiri care țâșnește pură ca
un izvor mi-a plăcut totdeauna la oricine, chiar și la ticăloși.
S-a întors spre mine surprins.
— Râzi! în templul matematicii și al geometriei nu se râde
chiar dacă ești un profan!
Și m-a întrebat cum mă cheamă, s-a dus la catedră, s-a
uitat în catalog și a făcut un mic semn cu creionul, după
care și-a reluat plimbarea printre rânduri, dominând și
speriind cu statura lui mare orice intenție de a copia ceva de
la vecin. Am terminat cu o jumătate de oră mai înainte, am
închis caietul și m-am rezemat de bancă uitându-mă într-
adevăr provocator la profesor. Pe urmă m-am ridicat, am
depus caietul pe catedră și am ieșit. După teză, nimeni nu
mă lua în seamă, nimeni nu discuta cu mine ce făcusem. Toți
arătau jalnic, foarte puțini rezolvaseră una sau două
187

probleme și nu erau siguri că le-au rezolvat bine nici pe-alea
și niciunul pe toate trei. Eu, le-am spus, eu le-am rezolvat.
Să vă arăt cum. Dar niciunul nu avea încredere și nu era
atent la spusele mele. Mi-am dat atunci bine seama de
umilințele pe care trebuie să le îndure cel care este pe
nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara
ierarhiei sociale. El nu are cuvânt, chiar dacă își dă seama că
se află în posesia adevărului. El nu e auzit chiar dacă se
exprimă. Nu-l crede nimeni, sau zice că a auzit și el asta de
undeva. El nu există, e un simplu figurant, condamnat să
asiste neputincios, strivit de împrejurări sau de demonul său
interior, la spectacolul afirmării celorlalți.
În centrul atenției era colegul nostru Nasea, cel care
protestase că teza e prea grea. Arăta foarte posomorât: era un
băiat ambițios și părea deprimat că nu-i ieșiseră bine toate
soluțiile.
— Dumneata ai copiat, mi-a spus apoi la ora următoare
profesorul, cu obișnuitul său sâsâit disprețuitor, oprindu-mi
teza.
— De la cine, domnule profesor? l-am întrebat eu în sfârșit
cu o ironie la care nu mi se mai putea răspunde.
— Cum de la cine? De la vecini!
— Vecinii mei au patru!
— O să vedem. Dacă ai copiat o să-ți dau trei, să ai media
generală anuală trei.
— Ce puteam copia de la ei? Vreți cumva să spuneți, dom’
profesor, că am copiat din manual? Sau de pe vreo fițuică?
A tăcut. Singur ne spunea că la tezele lui (și avea dreptate)
temele erau în așa fel concepute de el, încât nici dacă ai fi
stat liber cu manualul pe bancă tot nu ți-ar fi folosit la ceva.
În acest timp priviri nedumerite, dar nu admirative se ridicau
188

spre mine. Stăteam mai în spate și cei din față se răsuciseră
și se uitau increduli, nu prea curioși, strâmbi ca în fața
oricărei întâmplări care iese din albia obișnuinței: dacă
putusem învăța de zece (fiindcă, mârâind de neplăcere,
profesorul mă anunță că îmi dă zece, dar că mă va verifica
îndată printr-un examen oral) atunci de ce luasem, în două
trimestre, trei?
Oamenilor nu le plac astfel de deturnări. Trei ai luat, cu
trei să rămâi! Și mulți au continuat să creadă, chiar și după
ce am dovedit că știam, că eu cel adevărat eram cel din
primele trimestre și nu cel din ultimul, și cea mai mare furie
pe care o puteam stârni în sufletul lor era să determin
mărturisirile de recunoaștere ale altora. În satul meu natal s-
a întâmplat același lucru, mulți continuă să creadă și acum
că cel adevărat era blegu-ăla pe care îl știau ei de-acasă și
oricât m-aș preface n-o să-i păcălesc eu pe ei, deși
recunoșteau că alții se lăsau păcăliți. Da, o fi, dar… și aici
acești detractori pe care aveam să-i descopăr curând și în
orașul lumină făceau așa, un semn cu degetele desfăcute la
tâmplă, că adică ceva n-ar fi în regulă cu gândirea mea.
Considerați de toată lumea normali, acești inși au acest
obicei curios să ne arate pe noi, cei normali, cu degetul la
tâmplă. Tocmai ei, despre care afli, azi despre unul, mâine
despre altul, că și-a omorât nevasta, că a fost internat pentru
reale turburări de comportament pricinuite de sifilis, că a
înfundat pușcăria, sau a ajuns pe cea mai umilă treaptă în
profesiune din pricina beției sau a vreunei muieri oarecare…
189

O ORĂ DE ISTORIE
VII
De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că
trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor și asirienilor.
Aveam cincisprezece ani, dar îmi simțeam gândirea milenară
(sentiment miraculos, care se micșorează pe măsură ce
începem să trăim) și îmi dădeam seama că la capătul viu al
acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. Asta era
neîndoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese până
atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea mea erau
bătrâni și vedeam până unde o aduseseră. Era acum rândul
meu.
Stăteam rezemat de bancă și mă uitam, în timpul orelor, la
profesori, fără să-i văd și adesea fără să-i aud, copleșit de
acest sentiment divin care ne face atât de bătrâni fiind atât
de tineri și din care ni se formează pentru totdeauna
idealurile și visurile. Totul e posibil pentru noi. De ce nu? Și
una dintre cele mai frumoase ore din cei patru ani de școală
normală pe care i-am urmat nu se poate reda, fiindcă relief
190

au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru,
cu cât e mai puternică, cu atât mai mult subțiază toate
contururile din amintire și ne descurajează să le
reconstituim. Profesorul nostru de istorie de la Cristur-
Odorhei, unde fusesem transferat în urma desființării școlii
normale din Abrud, era un om mic de statură, chiar foarte
mic, la limita dintre un pitic și un om normal, și cu toate
acestea nu se întâmplă nimic rău între el și noi, reuși să ne
impună respect fără să fie silit să ne determine să ne fie frică
de puterea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne da note
pedepsitoare sau subiecte grele la teze. Pentru un om pândit
de complexul staturii sale, desigur că asta era o victorie pe
care o apreciam doar din instinct, ținând la el în mod
nejustificat, deși în privința notelor era la fel de sever ca orice
profesor care nu dorește să aibă în clasa lui corigenți. Nici
măcar nu-mi amintesc să-mi fi dat seama că până la ora
aceea ar fi știut atâta istorie încât să ne facă la orele lui să-l
ascultăm cu răsuflarea tăiată.
Și într-o zi intră în clasa noastră un necunoscut însoțit de
directorul școlii, un domn ale cărui picioare păreau mai
înalte decât profesorul nostru întreg. Directorul s-a retras și
acest necunoscut s-a urcat la catedră și a început să
urmărească tăcut desfășurarea orei. Era, desigur, un
inspector. Micul nostru profesor începu să se plimbe liniștit
printre bănci, deși de obicei se ferea, fruntea lui abia se zărea
dintre noi. Cu un glas al cărui timbru mă atinse ca o
surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti în tăcerea care se
lăsase numele. Glasul său era aproape frățesc, părea să-mi
spună: uite, tot ce gândești și simți tu eu știu de mult, dar te-
am lăsat și nu ți-am dat note mari fiindcă mi-am dat seama
că dacă te turbur poate că nu vei mai iubi atât de mult
191

istoria, care e secretul lecturilor tale, dar acum am nevoie de
tine și trebuie să-mi spui ce știi. M-am ridicat în picioare și
în clipa aceea toate culorile pe care le îmbrăcau lucrurile și
chipurile celorlalți parcă s-au intensificat brusc, lumina
geamurilor înalte a devenit parcă violetă, cotoarele albastre
ale manualelor de pe bănci au prins dungi roșii…
— Pe cine, a rostit micul nostru profesor punctându-și
întrebarea prin apăsări cu pumnul în podul palmei, a chemat
Ludovic al XIV-lea să redreseze finanțele și când, în ce
moment al domniei sale?
Mi-am dat seama că nu trebuie să mă laud cu știința mea
și răspunsul să nu facă o demonstrație, dar nici sec să nu
fie. Trebuia să arătăm că știm și nu că am învățat.
— Ludovic al XIV-lea, am început eu, a anunțat în consiliul
de miniștri, în 1661, că are intenția să domnească de-atunci
încolo prin el însuși și una dintre primele lui măsuri a fost
să-l destituie de îndată pe Fouquet, care era un jefuitor, și să-
l numească în locul lui la Finanțe pe Colbert.
— Cine era Colbert?
Cum să nu știu cine era acest om care, după ce făcuse
atâtea pentru Franța și regele său, murise în dizgrație,
fiindcă încercase (de altfel zadarnic) să-l împiedice pe
monarhul cheltuitor să nu ruineze regatul? Abilă manevră a
profesorului, care prin răspunsurile mele reîmprospăta
memoria celorlalți și obținea apoi de la ei ceea ce dorea și
fără să insiste în mod deosebit, ca și când toată clasa era
pasionată de materia lui… După care a început să vorbească
el însuși, intrând în materia lecției următoare, în timp ce, cu
un mormăit gros, de satisfacție nedefinită, omul cu picioare
înalte de la catedră se ridica și o lua spre ieșire.
Niciun semn de complicitate nu s-a schițat între noi după
192

plecarea lui, micul nostru profesor și-a continuat lecția și la
sfârșit și-a luat catalogul prea mare pentru el, și-a pus
pălăria pe cap și a ieșit, în timp ce noi toți ne-am ridicat în
picioare. Odată ușa închisă și rămași singuri, ne-a apucat pe
toți deodată o sminteală, am răcnit literalmente de entuziasm
și am început să ne încăieram azvârlind unii în capetele
altora cu ce ne venea în mână, manuale, caiete… A intrat
pedagogul, care ne-a întrebat foarte nedumerit din ușă ce era
cu noi, înnebunisem?
Câteva luni mai târziu, micul nostru profesor deodată a
lipsit. Și atunci am aflat cu tristețe că a fost chemat în
concentrare. Nu s-a mai întors la noi până la sfârșitul anului
și nu știu nici azi dacă s-a mai întors vreodată undeva, din
războiul care avea să înceapă curând…
193

VIOLENȚA
VIII
Nimeni nu scapă de violența altora, după cum nimeni nu
scapă ocazia, cel puțin până la vârsta la care devenim morali,
de a fi violenți cu alții. După această vârstă, violența e o
slăbiciune. M-a impresionat totdeauna acest fenomen.
Într-o zi, profesorul nostru de geografie mă scoate la lecție
numai pe mine singur. N-am înțeles de ce, avea obiceiul să
asculte câte trei-patru odată. Era un domn trecut de
patruzeci de ani, mai degrabă blând și cu maniere alese.
Geografia nu prea îmi plăcea, dar nu eram singurul care
repudia acest obiect de studiu. Mai târziu a început să-mi
placă și răsfoiam ore întregi atlasuri bogate încercând să-mi
imaginez existența reală a uriașelor fluvii și orașe despre
care, singură, geografia nu ne spune mare lucru. La Hanoi,
unde nu credeam că am să ajung vreodată, când am intrat în
oraș am rămas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce
oferea ochiului viața străzii, cu toate că ceea ce vedeam nu
avea în sine nimic senzațional: erau bărbați și femei pe
194

biciclete. Da. Dar asta trebuie văzut, fiindcă bărbații erau
mici și păreau toți tineri, iar femeile, datorită halatelor lor
multicolore, păreau toate fete. Cuvântul halat sună însă
nepotrivit, trebuie precizat că era vorba de un vestmânt
închis sever până sub bărbie și despicat în două părți în așa
fel încât pantalonul, violet sau alb, care înlocuiește la ele
fusta sau rochia, să se vadă de la șold în jos. Acest vestmânt
ușor flutura în urma bicicletei, fără să jeneze pedalarea. Nicio
urmă de mașină, niciun zdrăngănit de camion de mare tonaj,
niciun autobuz al cărui motor Diesel îți zgâlțâie creierii nu se
vedea și nu se auzea pe străzile acestui oraș. Când se
întâmpla să treacă, o dată la o oră, de pildă, un Gaz, apariția
și dispariția lui îți amintea de un bondar care a nimerit într-
un stup de albine, de unde repede este alungat. Cine poate
să-și imagineze, învățând geografia, sute de ochi oblici,
frumoși în limpezimea lor expresivă, privindu-te într-o trecere
continuă în care mersul bicicletei fâșâie doar atât ca să-ți dea
senzația de vis, de ireal? Trebuie mers acolo, în orașul sau pe
fluviul arătat pe hartă pentru ca geografia să ne pasioneze.
Nu știu dacă bătrânul domn care mă scosese lângă uriașa
hartă agățată într-un cui alături de catedră fusese vreodată
măcar până colea în Grecia, leagănul civilizației noastre, dar
era clar pentru mine că undeva pe pământ tot dorise el să se
ducă, altfel de ce și-ar fi ales, ca profesor, chiar geografia? S-o
fi dus, nu s-o fi dus? începu să mă sâcâie cu întrebările.
Știam atât cât era necesar să fiu lăsat în pace. Dar nu mă
lăsa și sâcâiala deveni chin. Că pe fluviul acela ce orașe se
mai găsesc? Le spusesem pe toate. Și în orașele acelea ce fel
de locuitori mai trăiesc? îi spusesem pe toți. Mai erau însă
orașe și locuitori pe care nu-i spusesem, să mă mai gândesc.
Se lăsă o tăcere nefirească în marea încăpere de clasă.
195

Timpul trecea, profesorul stătea neclintit la catedră și
aștepta. Totul parcă încremenise. Ce voia de la mine? Atâta
știam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă gândi.
— Gândește-te! mă somă bătrânul domn ca și când mi-ar
fi ghicit gândurile. Și deodată răcni: Gândește-te.
Și se dădu jos, se repezi la mine, mă lovi cu pumnii în cap,
înghesuindu-mă în uriașa hartă la care nu voiam să mă
gândesc, apoi făcându-și din degete gheare mi le înfipse în
abdomen horcăind bestial:
— Îți scot mațele din tine!
Voia într-adevăr să mi le scoată, fiindcă, după ce mă îndoii
și îmi ferii burta, se retrase la catedră și-și reluă, gâfâind,
interogatoriul: ce orașe se mai aflau încă pe fluviul acela? Și
în orașele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Să spun.
Clopoțelul sunase, dar el continua să mă tortureze. Acolo pe
hartă, la marea cotitură a uriașului fluviu, se găsesc niște
așezări omenești și niște locuitori. Ce știu despre ele?
Degeaba mă uit că a sunat sfârșitul orei, până nu spun nu
scap… Apoi, deodată, și-a luat catalogul și a ieșit din clasă.
M-am dus în banca mea și m-am așezat și abia atunci un
val de ură mi s-a urcat năvalnic în inimă împotriva
bătrânului domn. Ce-avusese cu mine? Ce rău îi făcusem?
Adică de ce să-mi scoată el mie mațele din mine? Mă făcuse
el, îmi plătea el taxele, muncea el din greu să-mi cumpere
haine și cărți? Numai tata avea acest drept, fiindcă numai pe
el putea să-l exaspereze ceva și să mă amenințe, dar nu acest
străin, care dacă nu știam n-avea decât să-mi dea notă
proastă, dar să nu se atingă de mine.
În jurul meu se strânseseră șapte-opt băieți cu care eram
prieten și tăceau toți turburați de strania întâmplare. Curând
intră monitorul, un elev dintr-a opta, și spuse din prag că
196

elevul cutare, adică eu, să poftească în biblioteca
profesorului de geografie, care mă chema. Avea o astfel de
bibliotecă specială plină cu cărți de călătorii, hărți și atlase și
globuri pământești de muzeu. I-am răspuns monitorului că
nu mă duc. Acesta ieși și reveni după câtva timp.
— Domnul profesor, zise el, te roagă să poftești numai
câteva minute.
Simțind că se petrece ceva neobișnuit, m-am sculat din
bancă, am ieșit pe coridor și am intrat fără să bat în ușă în
mica bibliotecă geografică. Bătrânul domn mă întâmpină în
picioare, dar întors în profil, cu fața spre rafturi, și așa
rămase în timp ce rosti:
— …N-am vrut să-ți fac niciun rău… dar îmi dau seama că
ți-am făcut… nici eu nu știu ce mi-a venit împotriva
dumitale… te rog, dragul meu, să mă ierți…
Și vocea i se sparse și din ochii bătrânului domn țâșniră
lacrimi și îi inundară profilul său blând și distins îndreptat
țeapăn spre cotoarele cărților. Nu știam, pe atunci, nici să
acuz și nici să iert, încât am tăcut câtva timp, apoi fiindcă
nici bătrânul domn nu mai spunea nimic, m-am răsucit spre
ușă și am ieșit. Nu-l mai uram, dar nici nu-l iubeam.
197

DESPĂRȚIREA NEȘTIUTĂ
IX
…Și într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se
despartă de mine. Era în septembrie 1940… înainte să ajung
s-o fac eu, istoria, turbure și amenințătoare, dădea buzna
peste noi: Școala Normală unde învățasem, din Cristur-
Odorhei, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal…
Primisem o hârtie în care eram anunțat că sunt înscris la
București… Plecasem cu căruța spre gară și tata lăsase caii
la pas foarte încet… Nu înțelegeam nici de ce plecasem așa
devreme…
— Mărine, începu el, te duci la București…
Și tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu
eram nici neliniștit. Nu credeam în adevărul evenimentelor
care se petreceau, așa cum nu credeam în lucrurile nefirești.
Acest sentiment de neîncredere care mi se năștea în
conștiință în acea toamnă era adânc și cu anii a devenit
foarte stabil și m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea
timpului tragic… Răsturnări nefirești… puteau avea o
198

durată… nu puteau avea viitor…
— Te duci la București, reluă tata…
Și cu o insistență cu care vocea sa groasă se ferea să mă
sperie, dar nu șovăia să mă facă totuși să înțeleg că începând
din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să
merg singur, începu să-mi spună că mai mult decât făcuse
pentru mine până atunci nu mai putea, că el bani nu mai
avea cum să facă rost, că chiar atunci când mă însoțea să mă
urc în tren nu avea să-mi dea niciun leu, nu avea, înțelegeam
sau nu înțelegeam?!
— Bă, tu auzi ce spun eu aicea?!
Nu auzeam. Adică auzeam, dar nu înțelegeam. Nu mi se
părea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el. Nu avea bani!
Ce mai noutate! Parcă avusese vreodată!? Parcă îl auzise
cineva spunând, chiar dacă avea brâul plin (și se întâmplase
să-l aibă), că are? N-am!
Asta parcă chiar și gândea în clipa când mâna lui pipăia
miile foșnitoare în chimir. Că să mă duc și eu la noroc,
continuă el, intru în școală și spun că n-am acuma bani de
taxe și de internat, dar că voi avea, o să primesc de-acasă și
să stau și eu cât m-or ține… Și dacă n-o să mai pot să mai
stau, și or să mă dea afară din școală, ei, era așa rău? Nu
era, cum să fie? Un om cu patru clase secundare nu se
aseamănă cu unul care n-a învățat nimic și nu știe să care
decât cărămizi cu spatele, ca bietul Nilă, care pe urmă a avut
noroc la blocul Algiu, de pe Cheia Rosetti, l-a luat
proprietarul la el, l-a făcut portar… Admițând cazul că o să
pot și eu, târâș-grăpiș, să termin și pe-a patra după sistemul
lui cu fonciera, prin amânări și promisiuni… Ei, nu se
schimbă? Cu patru clase am capacitatea, dacă vin și intru
undeva funcționar, dimineața mă duc la slujbă, după-masă
199

mă întorc în odăița mea cu cărțile mele și mă apuc să învăț…
Ce treabă am? Și cu capacitatea luată pot să dau liceul în
particular, să trec pe-a cincea, în particular nu sunt atâtea
taxe și din leafa pe care o s-o câștig, ei?! N-o să-mi rămână
acolo câteva mii de lei într-un an și să rezolv daravela? Numai
dacă n-o să capăt darul beției, ca alde frati-meu Ilie, că
atunci bineînțeles că nu numai că n-o să am cu ce plăti
lăsând la o parte faptul că nici de învățătură n-o să-mi ardă,
dar nici n-o să-mi ajungă să-mi duc zilele și o să-mi curgă
hainele după mine jurăbii… Dar nu sunt eu ăla, ei și ce?
Strică dacă îmi spune?! Măcar dacă n-are bani să-mi dea, el
ce să zică?! Sunt băiat mare, pot să înțeleg ce-au pățit alții și
să nu pățesc și eu… înțeleg?…
— Bă, tu înțelegi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculți?
Ascultam, dar cuvintele lui îmi treceau pe de lături, fiindcă
nu erau destinate pentru clipa de față și nici pentru viitorul
apropiat. Cum să înțeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, își
lua în acea oră mâna de pe mine și că mă trimitea în lume cu
gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur
că mai devreme sau mai târziu un lucru ca acela trebuia să
se petreacă, dar, chiar așa, venise într-adevăr acea clipă? Mă
uitam la marea de porumburi printre care trecea șoseaua
spre gară, și în niciun fel n-aveam sentimentul că lucrul pe
care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se
petrecea definitiv chiar în acea oră și că mulți ani de-atunci
încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu și nici stând cu el
astfel în căruță, simțindu-mă adică tot mic, deși nu eram, n-
aveam să mai stau.
De ce adică, continuă tatăl meu, să nu pot și eu să
izbutesc, chit că prea bun la treabă n-am fost eu, dar de aia
au cheltuit toți și au muncit pentru mine, și el, și mama și
200

Mița și Ilinca și până și băiatu-ăla mai mic, Sae, a avut
săracu’ grijă de vite, ba chiar a dat și la seceră și la sapă, ca
să pot eu să învăț, să nu trebuiască să mă întorc după ce toți
au răbdat de pe urma mea, și să umblu prin noroi în opinci.
Ce adică, a izbutit bietul Nilă, care abia știe să se iscălească,
și n-o să izbutesc eu? De ce adică să nu izbutesc?!
— De ce să nu izbutești, mă, Marine?! Sau tu nici nu
asculți ce bălmăjesc eu aicea?!!
Auzindu-l cum se ia singur peste picior, tresării, mă uitai
la el și văzându-i chipul îl apucai de umeri și veselia mi-o
auzii singur printr-un fel de strigăte pe care le scosei și care
speriară caii parcă adormiți… Asta, da, înțelegeam, iată, să
stai să-ți dai singur seama că bălmăjești de pomană și că în
niciun fel nu poți face pe cineva să înțeleagă prin cuvinte
ceea ce i se întâmplă… Tu îi vorbești și el se uită înainte și nu
vede decât soarele și cerul și fundul cailor bătut de cozile lor
în ritmul pașilor și al căruței… Tata se miră, cu o expresie de
deznădejde veselă pe chip, dând din umeri, vrând parcă să
spună că el și-a făcut datoria, dar dacă ăstuia îi arde de
râs… cine să-l mai înțeleagă… Dumnezeu știe ce s-o mai
alege și de ăsta…
— Eu știu, zise el, la ce te gândești tu!
— Ei, la ce mă gândesc?! răspunsei eu batjocoritor. Și el se
intimidă și tăcu. Mai văzuse și el elevi prin sat, dar niciunul
nu făcea ca mine… Umblau în grupuri, râzând, sclifosindu-
se… organizau baluri, serate… E drept că nici n-aveam cu ce
să mă îmbrac și să mă încalț ca să mă duc și eu, dar chiar
de-aș fi avut și chiar de m-aș fi dus, credea el, neștiind că de
fapt asta era suferința mea ascunsă, nu acolo mi-era mie
gândul… Dar unde?… „Cum adică, exclamase el odată uluit,
să faci treizeci de kilometri pe jos, până la Recea, după o
201

carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă
mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare… u Făcusem
într-adevăr acel drum, după tata, cel puțin bizar, și nu era
aurită acea carte în patru volume, cu care mă întorsesem,
dimpotrivă, avea un titlu pe care el îl silabisise absolut
nedumerit: Victor… Victor… Da, asta mai înțelegea, Victor,
cum să nu, pe mulți îi chema așa, dar Hugo… și pe urmă,
Mi-ze-ra-bi-lii… Se strâmbase foarte supărat și-și văzuse de
caii lui. Și el voia acuma să-mi spună mie că știe la ce mă
gândesc eu! De fapt nu știa! Dibuia, și ar fi vrut să afle măcar
în ultima oră de la mine dacă era sau nu ceva în capul sau în
sufletul meu, un gând sau o tărie ca să-i facă despărțirea
ușoară. Cum puteam să-i spun?! Marile secrete nu se
dezvăluie nimănui… Ne purtăm chiar și cu cei mai apropiați
ca și când nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luați în
derâdere, batjocoriți sau umiliți…
— Mă rog, zise el atunci în fața tăcerii mele: Eu sper (și ți-o
spun asta ca să mă ții minte), că m-ai înțeles!… Că dacă nu
m-ai înțeles, exclamă el cu totul detașat de astă dată, o să fie
vai de capul tău…
Între timp ne apropiaserăm de gară, dar mai era un ceas
până la sosirea trenului. Tata deshămă, dădu cailor să
mănânce niște mohor și ieșirăm pe peron. Bani de bilet avea,
scosei biletul și ne așezarăm în față pe o bancă. Peronul era
plin de elevi și eleve, care, ca și mine, terminaseră vacanța și
plecau spre orașele în care învățau, la licee sau școli
normale… Veselia care anima altădată peroanele, la sfârșit de
vacanță, era acum umbrită de o melancolie gravă care abătea
privirile în lături sau în pământ… Știam toți… Clujul nu mai
era al nostru și toți aflaserăm că-l pierduserăm fără să
tragem un foc de armă… Că ministrul nostru la Viena, unde
202

forțe mai puternice decât noi ne dictaseră condițiile lor,
leșinase văzând harta cu trupul ciopârțit al țării. Că soldații,
retrăgându-se, plângeau și se rugau de ofițeri să-i lase să
lupte…
Trenul sosi. Urcându-mă în el cu grabă să nu se pună în
mișcare și să-l pierd, cu geamantanul meu de lemn, vopsit în
negru, în mână, uitai de tata, când îl auzii că mă strigă.
Lăsai geamantanul pe culoar și ieșii pe platformă. Trenul se
urni și începu, lin, să părăsească gara. Tata îmi spuse cu un
glas împiedicat, parcă nesigur, pe nume, ca și când nu m-ar
fi recunoscut, urcat cum eram, că sunt copilul lui. Își duse
brațele în sus, tot cu o mișcare frântă.
Pornire târzie de îmbrățișare care nu avusese loc, nu se
gândise din timp…
— Marine, repetă el, și făcu câțiva pași cu mine în timp ce
mișcarea lină a trenului se accelera.
N-am schițat niciun gest și nu i-am adresat în prima clipă
niciun cuvânt. Nu-l recunoșteam nici eu… Nu știam că
poartă cu el, pentru mine, astfel de îngrijorări fără nume,
care să-i smulgă un astfel de strigăt sugrumat, însoțit de o
astfel de mișcare neconvinsă a brațelor, care ar fi vrut să mă
apuce de-acolo de pe platformă și să mă tragă îndărăt…
— Ei, i-am răspuns strigând, ce este?
— Marine… Trenul…
Atât l-am auzit că zice și l-am pierdut din vedere pe după
coroana bogată a salcâmului care străjuia peronul…
203

REFLECȚII RISIPITE
204

TEMA POVESTITORULUI
Dacă împrejurările nu m-ar fi silit să devin scriitor
profesionist, poate că tot ceea ce am scris ar fi stat în sertar,
și ar fi suferit atâtea modificări și transformări de teme și
subiecte de la o carte la alta, încât până la urmă nu s-ar mai
fi înțeles nimic și m-aș fi trezit la cincizeci de ani fără să fi
avut ceva gata. Poate că aș fi ratat totul, dar poate că aș fi
pus într-o singură carte totul, și acea carte ar fi… Dar mai
bine să nu mă mai gândesc cum ar fi ieșit acea carte. Ar
însemna să învinuiesc condiția scriitorului care trebuie să
trăiască din scrisul său chiar dacă nu are talent de
profesionist, ceea ce ar fi prea comod. Or, cum nici pe mine
n-am chef să mă învinuiesc (fiindcă la noi, dacă faci astfel de
lucruri, ceilalți zic aha, vasăzică tu ești de vină, și te înfundă
și ei și mai tare), mai bine să-mi răsfoiesc, vesel, înainte de a
le arunca la coș, aceste manuscrise din care s-a extras tot…
Iată, într-unul e topit Moromete însuși. Se numește Matei
Dimir și apare în 1950, într-o situație specifică, într-un
conflict în care protagoniștii sfârșesc unul ucis, altul
spânzurat, altul executat pentru ucidere.
Iată altul, cu scene închegate. E descrisă o masă
țărănească, o discuție cu perceptorul satului, o scenă a ieșirii
la seceriș, alta în care era implicat cel mai mic dintre
205

Moromeți, și câteva portrete (portretul Guicăi și al lui Traian
Pisică). Restul, adică mai bine de jumătate din ceea ce este
azi primul volum al Moromeților, precum și tema timpului
care are cu oamenii nesfârșită răbdare, lipsește. Cum mi s-a
impus această temă care m-a ajutat să încheg aceste scene?
Într-un mod foarte firesc. Era tema lor, a țăranilor. Dar și cu
această temă cartea a zăcut mulți ani aruncată prin
dulapuri. După ce am scris-o m-am simțit atât de epuizat,
încât mi-ar fi părut bine dacă aș fi murit. Cartea fusese
scrisă, și din viața mea proprie nu răzbătuse nimic în ea. Ce
valoare mai avea? Unde era tema mea, a povestitorului, de
mii de ori mai interesantă decât a țăranilor care sunt atât de
plini de ei, încât își închipuie că lumea e o lume de țărani și
orașele sunt așezări izolate, care nu le aduc decât chemări la
război, impozite și nenumărate alte constrângeri? Plecând
dintre ei, trăisem căderi din care nu înțeleg cum m-am
înălțat și înălțări despre care deprimarea îmi șoptea că nu le
voi mai atinge niciodată.
De ce nu s-a strecurat nimic din ceea ce sunt eu în această
compoziție? N-am găsit răspunsul, dar a apărut ideea că s-ar
putea ca acest răspuns să nici nu existe. Nu scrii ceea ce
vrei, ci ceea ce poți. Și mi-am zis atunci că nu face nimic,
există o temă a țăranilor și merge și fără tema mea. O să
vedem mai târziu dacă există sau nu o temă a povestitorului;
și în cazul că există și o poate însoți pe cea a țăranilor, voi
adăuga și voi șterge zece sau cincizeci de pagini și voi
introduce astfel tema mea. În cazul în care se va dovedi că e
necesar să adaug nu zece pagini și nici cincizeci, ci unul sau
mai multe volume, care să preceadă sau să urmeze acest
volum, atunci chiar că publicarea primei cărți nu-mi va
aduce niciun prejudiciu. Au trecut de atunci cincisprezece
206

ani, am scris în acest timp povestiri și noi romane, am scris
volumul doi al Moromeților, și tema mea, pe care o așteptam
și la care reflectez și acum ori de câte ori termin o carte, nu
vrea să se lase întrezărită. Visez însă la ea, îmi place să mă
plimb gândindu-mă cum va fi. Și nu o dată un gând ca o
arsură mă trezește și mă face să-mi dau seama că anii trec,
că scriu puțin în așteptarea acelei revelații și că ar trebui să
renunț la acest vis și să-mi văd, după exemplul lui Balzac, de
profesiunea mea de scriitor, și să scriu romane măcar câte
unul pe an. Nu i-a venit lui ideea cea mare abia la urmă?
Comedia umană? Care i-a salvat jumătate din tot ce a scris,
cărți multe la număr, care, fără această idee, care le-a strâns
la un loc, s-ar fi risipit ca o lume fără nucleu? Mă tem însă
că e prea târziu pentru mine să mai învăț să muncesc atât de
mult ca el. Mă tem că zarurile sunt aruncate: mai am de
scris doar o singură carte, înrudită cu cea a lui Moromete, și
căreia nu-i lipsește decât prima frază! Să ieșim și să ne
gândim le ea…
207

IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
Ce se întâmplă astăzi cu poiana fierăriei lui Iocan în care
țăranii din Moromeții se strângeau să facă politică? Cine sunt,
ce sunt, unde sunt ei acum? Aș putea să spun că această
poiană există încă și că „liberalii” mei, care mi-au încântat
copilăria, trăiesc și astăzi și sunt cooperatori. Mulți dintre ei
chiar trăiesc și chiar sunt cooperatori.
Dar pentru mine ei toți nu mai sunt și nici nu-i mai
recunosc atunci când îi caut și încerc să stau de vorbă cu ei.
Poiana este un loc care parcă și-a micșorat dimensiunile,
polița fierăriei lui Iocan a dispărut, caii care erau aduși acolo
să fie potcoviți au fost omorâți cu ciomegele în curtea
cooperativei, au fost dați la porci, deoarece, după cum mi s-a
spus, „consumau mult”. Cu alte cuvinte, nu-și mai aveau
rostul lor în lumea țărănească, mâncau fără să muncească.
Și când mă duc pe acolo, am impresia că visez, parcă aș fi
în Spania. Văd oameni cu măgari, în câte o troacă pe două
roți. Iar la gară nu mă întâmpină nimeni, nicio căruță cu
niciun țăran cu căciula pe cap care să mă aducă în sat și de
la care să aflu primele știri despre viața consătenilor mei.
Și mai ciudat pentru mine este faptul că „liberalii” mei par
să-și fi pierdut memoria de odinioară, și viața lor pare să fi
început de curând, de vreo zece-cinicisprezece ani. Iar
208

această viață pare să fie și ea fără amintiri. N-au nimic de
spus, zadarnic încerc să le aduc aminte de tatăl meu, de
Iocan, de Cocoșilă…
O viață foarte intensă au trăit toți în deceniul 50-60. Când
vrei să le reamintești câte un amănunt din această viață,
ascultă câtva timp și pe urmă îți răspund că trebuie să plece
să facă procente. Procente? Nu știu ce înseamnă asta și nici
nu mă interesează. Ce să înțeleg eu din aceste procente? Dar
chiar și satul, când ajung la marginea lui, pe deal, și mă uit
în jos, nu-l mai recunosc. Se văd casele cu acoperișurile lor,
ulițele și deasupra cerul. Satul este complet descoperit în fața
cerului. Au tăiat salcâmii, pe toți. Ăsta nu e satul meu. De ce
au tăiat ei salcâmii? Aș putea să aflu. Dar mă rețin.
Mă uit prin curțile lor. Sunt mari și pustii. Ce rost mai au
asemenea curți? Sunt simboluri fără sens: au dispărut din
ele vitele și uneltele agricole. Nu vreau să mă gândesc la
faptul că un scriitor din altă generație sau chiar un orășean
de astăzi, ducându-se în satul meu, n-ar înțelege nimic din
ceea ce simt eu și nici n-ar fi de acord cu mine. Gândul că ar
avea dreptate el, și nu eu, nu-mi produce nicio turburare.
Sunt oare atât de bătrân? Este poziția mea o reeditare a
poziției scriitorului sămănătorist care caută cu mâhnire o
lume trecută în cea prezentă pe care n-o mai recunoaște?
Îmi recitesc ultima proză despre țărani și nu constat nicio
alunecare spre sămănătorism. N-ar rămâne decât să cred că
am îmbătrânit, la patruzeci și opt de ani. Pentru unii dintre
cei care au acum în Siliștea douăzeci de ani, nu e nicio
îndoială că sunt un om foarte bătrân. Dar lumea nu e făcută
din oameni de douăzeci de ani, e drept că nici din oameni de
patruzeci și opt, cincizeci. Dar și aceștia care au cincizeci de
ani mă cred probabil mai bătrân decât sunt, fiindcă le
209

vorbesc prea mult despre trecut.
Firește, eu mă cred mai tânăr decât ei toți și nu din pricina
vârstei mă uit și nu mai înțeleg ce văd. Strâmtarea poienii nu
s-a produs datorită compresiunii pământului, ci pentru că pe
ea nu se mai adună oameni.
Eu știu că ei se adună acum în altă parte și că discuțiile
de-acolo sunt mai puțin gratuite, sunt chiar eficiente. Dar nu
cred că mai au naivitatea de-atunci, care dădea atâta sens
gândirii lor ciudate și care pe mine mă arunca într-o lume
miraculoasă.
Erau foarte săraci, dar nu păreau doritori să afle cauza
sărăciei lor, erau mai degrabă interesați să pună în discuție
situația din Parlament, ce a zis Iorga „cel care-avea doi
creieri”, ce a zis Madgearu, ce-a zis Brătianu.
Dacă aceste amintiri despre acea poiană mă stăpânesc cu
atâta putere nu este pentru că sunt prizonierul copilăriei
mele, ci pentru că abia acum, la maturitate, descopăr în
viața ei din amintire vocația profund democratică a poporului
nostru. Reproșul că trăiau, practic, într-o iluzie nu infirmă
adevărul că aveau dreptate în spirit.
Din când în când mi se povestesc însă și lucruri care îmi
reamintesc de umorul lor de atunci, care îmi plăcea mie.
După vizionarea la școala din sat a filmului Desfășurarea,
consăteanul meu Ilie Barbu, care n-are, în afară de nume,
nicio legătură cu Ilie Barbu din nuvelă și din film, a fost
chemat la sfatul popular de către doi inși de la raion.
— Tovarășe Ilie Barbu, i-au spus aceștia, dumneata l-ai
cunoscut pe Marin Preda. Ce poți să ne spui despre el?
La care Ilie Barbu, ce s-o fi gândit el și ce socoteli și-o fi
făcut, s-o fi gândit și la soarta mea (n-a înțeles ce rost are
această întrebare și cine ar fi cei care i-o adresează), dar s-a
210

gândit, bineînțeles, și la soarta lui, pe care trebuia negreșit s-
o pună la adăpost pentru părerea pe care ar fi putut s-o aibă
despre mine, și pe care trebuia s-o exprime fără ocol le-a dat
următorul răspuns:
— Tovarăși! Marin Preda a fost un prăpădit. Trăiască
Partidul Comunist!
Nu mai adaug că eroul meu s-a contaminat de pofta de
câștig a unora dintre concetățenii săi și a început să spună în
dreapta și-n stânga că ar fi trebuit să împart cu el drepturile
de autor și de la nuvelă și de la film.
Poate că aș fi făcut-o dacă și el, în amintirea mea, ar fi
rămas un participant la discuțiile din poiana fierăriei… Dar
el nu venea pe-acolo decât ca să-și potcovească din când în
când caii. Ba nu, nici pentru asta nu venea, că mai erau șase
fierari în sat, unde însă nu se discuta ca la buzatul fierar.
Poiana acestuia era unică.
211

CUM AM SCRIS „RISIPITORII”
Televiziunea mi-a pus întrebarea de ce a treia ediție care
tocmai a apărut a Risipitorilor a fost din nou refăcută. Acum,
când acest roman a ajuns în sfârșit la forma lui definitivă, mă
gândesc dacă cu efortul scrierii lui n-aș fi putut să scriu cel
puțin trei cărți noi. Întrebarea care mi se pune însă și care
este pentru mine liniștitoare este dacă aceste „cărți noi” ar fi
putut fi Friguri, Moromeții, voi. II, și Intrusul. Sunt convins că
n-ar fi fost și iată de ce.
Prin 1953, adică după terminarea Moromeților, vol. I, dar
care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu
volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă și o vară. Zilnic
luptam cu o neputință de a scrie a cărei explicație îmi scăpa.
Pur și simplu nu știam să scriu. Stăteam în fața hârtiei și nu
reușeam decât să descriu cel mult scene scrise deja în
volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă și care mi
se impuneau în mod bizar, deși imaginația îmi era îndreptată
asupra altor subiecte. Mă simțeam stăpânit de dorința
imperioasă de a vorbi eu, și nu personajele mele țărănești, de
a gândi cu mintea mea, și nu cu a lui Ilie Tăbârgel (era unul
care mă obseda), sau mai știu eu cu a cărui alt țăran care își
scotea capul printre rândurile mele trudnice și vorbea tot el,
dar fără să-mi dea sentimentul că spusele lui reprezintă
212

sensul vieții lui pe acest pământ (și pe acele timpuri) și ce
soartă îl aștepta! Exasperat, am abandonat totul și mă
gândeam chiar cu seninătate să mă las de scris. Nu-mi
plăcea ideea că nu pot să fac altceva decât să mă împleticesc
printre picioarele personajelor mele, descriind într-un mod
naiv psihologii naive, deși ele erau expresia unei credințe și a
unei speranțe, ca într-o nuvelă pe care am publicat-o în acei
ani și care s-a bucurat pe atunci de un mare succes.
Inocența trebuie să aparțină numai eroilor, nu și scriitorului.
Din această trufie nu m-a scos decât întâmplarea și, desigur,
instinctul. O carte netipărită la timp rătăcește apoi multă
vreme până își găsește locul potrivit în conștiința publicului
și a istoriei unei culturi. Din păcate pentru dorința de
atemporal a multor începători de azi, romanul e legat de
istorie și fără ea se asfixiază. Trebuia să tipăresc ceea ce
scrisesem atunci și nu mai târziu, cu toate că romanul
acesta despre țărănimea antebelică era neterminat: nu mă
interesa dacă țărănimea română continua să se ruineze în
capitalism, așa cum spunea o frază la sfârșitul volumului, pe
care ulterior am scos-o, ci viața unei categorii umane pândite
de vicleniile istoriei; or, aceste viclenii erau abia anunțate.
Cine poate însă să asigure un scriitor că o obsesie a sa aflată
în plină dezbatere a conștiinței va trece în mod sigur și
pragul expresiei artistice? Să păstrăm, mi-am zis, în rezervă
marea întrebare despre curgerea timpului și ce poate ea
aduce oamenilor, și să dăm la o parte pânza de pe tabloul
gata terminat al unei epoci care s-a scurs. Pentru ceea ce va
urma, vom vedea. Și, astfel, m-am hotărât să dau drumul
primului volum din Moromeții. După aceea însă reveni
amintirea eșecului, care se confirmă curând la o nouă
încercare când am vrut să continui acest roman. Mă
213

îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă părăsi, zăcui în
spital, apoi mă însănătoșii. Și într-o zi îmi veni următoarea
idee: foarte mulți oameni din vremea noastră pățesc ce-am
pățit eu. Nu este oare exasperarea, provocată de neputința de
a-ți atinge un scop dorit, o realitate a lumii noastre moderne?
Șocurile la care suntem supuși din pricina pierderii
seninătății și a echilibrului sufletesc, seninătate și echilibru
supuse unei continue agresiuni a mediului și de care nici
măcar nu suntem totdeauna conștienți, nu sunt ele oare
cauza unor mari turburări în comportamentul omului de azi?
Și așa am început să scriu romanul Risipitorii, amânând și
chiar renunțând la continuarea Moromeților. Și deodată
neputința de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat,
încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât tot
ceea ce scrisesem până atunci. În doi ani l-am terminat și
avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând însă
de o defecțiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit
romanul și nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pagini l-
am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în șpalturi,
să-i mai adaug o sută. În ciuda acestor contrarieri și reveniri
istovitoare, nu simțeam nicio oboseală, ceea ce ieșea îmi
plăcea, aveam sentimentul că am biruit ceva, că am căpătat
un stil al meu, al gândirii mele directe, și nu cum era cel din
Moromeții, în care gândirea mea se exprima indirect prin
aceea a țăranilor. Era tocmai ceea ce îmi dăduse mai înainte
sentimentul neputinței, faptul că nu aveam format și un stil
direct, fără de care continuarea chiar a tabloului Moromeților
nu era cu putință, căci intram în plină contemporaneitate în
care, fatal, scriitorul știa mai multe decât eroul său țăran și
la al cărui unic punct de vedere, sau viziune asupra lumii,
nu putea rămâne. Descoperind acest adevăr al experienței
214

mele, nu mi-a mai plăcut nici a doua ediție a Risipitorilor,
care ea însăși a fost rescrisă în întregime. Fiindcă între timp
scrisesem povestirea Friguri și volumul al doilea al
Moromeților. Desigur, structura Risipitorilor a rămas, în parte,
neschimbată, stilul însă, această țesătură de cuvinte care
încheagă figuri și pasiuni umane, nu mai e aproape deloc
același. Simțind în mână un instrument din ce în ce mai
aproape de scopul său, format în aceste nesfârșite refaceri ale
Risipitorilor, și curajul mânuitorului lui se schimbă. Intrusul
a fost scris într-o vară. Martin Bormann și Friguri în două
luni, Moromeții, voi. II, în doi ani. Pentru un scriitor care cu
zece ani în urmă se gândea cu toată seriozitatea să se lase de
scris, aceste performanțe, care nu trebuie comparate decât
cu el însuși, au desigur o semnificație: sentimentul
neputinței de a scrie, impasul nu sunt totdeauna reale. Dar
mă opresc la timp și nu insist asupra acestui subiect.
Astăzi se scrie mult și n-am auzit pe nimeni plângându-se
că i-ar fi secat forța creatoare, ca să încurajez prin experiența
mea pe alții. Detaliile și reflecțiile pe care aș putea să le dau
în continuare pe această temă ar risca să pară neverosimile.
215

FĂCĂTORII DE CUVINTE
Ce este un scriitor făcător de cuvinte? Un astfel de scriitor
este după părerea mea acel scriitor înzestrat cu talent literar
care n-are nimic de spus și care face cuvinte pe toate temele
date, cu predilecție însă pentru natură și dragoste. Firește că
el spoiește cu cuvinte și restul realității, dar asta o face cam
plictisit și cu o dispoziție evidentă, pe care nu și-o ascunde,
că îi displace această îndeletnicire de a face „analiză”, sau
alte mofturi de același gen, cu atât mai mult cu cât asta îl
silește să constate că oamenii sunt greu de „descris”, sunt
cam agitați, nu stau pe loc, și că se mișcă în societate după
niște legi foarte complicate pe care n-are niciun rost să stai
să-ți spargi capul să le studiezi. (în această privință ei se
aseamănă cu o eroină dintr-o povestire dramatizată de
celebrul Hitchcock, care nu putea să picteze ceva care se
mișcă; ca atare, dacă era un arbust bătut de vânt, îl tăia, sau
dacă era un animal, îl omora, pe urmă voia să-și omoare
propriul nepot, dar i s-a înfundat.) într-adevăr, omul, sub
imperiul naturii sau al dragostei, mai ales, dacă e un moș
hâtru cu barbă albă sau o fată cu părul bălai, nu-ți oferă
nicio enigmă de dezlegat a existenței lui, după concepția
făcătorilor de cuvinte, ci numai aceea a unei deveniri vegetale
și animale care are ca focare vizuale prisăcile, florile,
butoaiele, cramele, pădurile, frunzele galbene, țigăncile,
216

haiducii, cușmele, flintele, gurile de rai, picioarele de plai,
răzoarele, viroagele, luna, strigătele misterioase, câinii,
păsările, grajdurile, grâul ca lan, grâul ca boabe (copt sau cu
lapte în el), tufișurile, pâraiele, vițeii cu botul crud, mânjii,
răstoacele, și toate acestea chiar și astăzi, în ciuda
necontenitei schimbări a peisajului nostru, care modifică
toate aceste văioage, șipote și cavalcade, nu numai ca viziuni
ale unei imaginații idilice, ci și ca psihologie a locuitorilor, fie
ei moșnegi sau tinere fete.
Făcătorii de cuvinte cei mai numeroși s-au recrutat, cum
lesne se poate deduce, din curentele sămănătoriste și
neosămănătoriste, dar și din cele moderniste, cei mai mari
făcători de cuvinte în acest sens dându-i, de pildă,
suprarealiștii întârziați, sau chiar suprarealiștii propriu-ziși
(în paranteză fie spus, din aceștia din urmă s-au recrutat în
mod surprinzător cei mai radicali proletcultiști, ei găsind în
proletcultism satisfacția ruperii de tradiție, pe care oricare alt
curent le-o refuza). O categorie de făcători de cuvinte a fost
desemnată prin denumirea de scriitori pășuniști, asta
incluzând adică pe acel scriitor care stă înfipt cu ambele
picioare în pășune și, sub vraja și seva care simte cum i se
urcă din adâncuri la cap, face cuvinte, în special poezii.
Făcătorii de cuvinte nu s-au recrutat însă numai de prin
pășuni sau de pe plaiuri, adică de prin acele așezări în care
psihologia și moravurile oamenilor sunt între sat și oraș, prin
urmare cu o cantitate deosebită de pitoresc, forme țipătoare,
vulgaritate groasă, forme de viață ale unei gândiri înecate în
alcool și sexualitate, paralizate de spaima devenirii, spaimă
care nu se traduce și nu duce la o hotărâre de a lupta cu
împrejurările vitrege, indiferent de soarta luptei, și să capete
astfel măreția cuvenită omului, ci se bâlbâie și se grozăvește
217

exprimând rudimente de noțiuni, amenințări controlate de
comisarul de poliție sau de negustorul sau crâșmarul din
colț, unde-și are arvunite leafa lui nefericită și conștiința.
Făcătorii de cuvinte își închipuie că au de partea lor pe
Sadoveanu și pe Mateiu Caragiale, mari scriitori, pe care îi
citez tocmai pentru opoziția lor, definind astfel cu două nume
o întreagă geografie a valorilor stilistice majore. Dar făcătorii
de cuvinte se scaldă într-o dulce iluzie crezând că stilul
folosit de acești mari scriitori ar avea vreo contingență cu
stilul lor. La marii scriitori, stilul se încadrează perfect cu
întregul lor univers de substanță. Deci substanța există. Or,
tocmai lipsa de substanță este aceea care îi desemnează pe
făcătorii de cuvinte, și nu stilul. Stilul însă e cultul lor.
Incapacitatea exprimării unei problematici umane
veritabile naște făcători de cuvinte și în peisajul urban, nu
numai la țară și la mahala, și anume chiar în sânul acelei
categorii sociale care prin profesiunea ei ai zice că e cea mai
familiarizată și apropiată de specificul cultural și literar:
intelectualitatea. Făcătorul de cuvinte născut în mediul
urban și intelectual nu e mai puțin făcător de cuvinte decât
cei la care ne-am referit mai sus, ba uneori ai fi tentat să
crezi, datorită ușurinței cu care curg la ei noțiunile abstracte,
că primii făcători de cuvinte importanți s-au recrutat din
mediul urban. Ei descriu la nesfârșit nu știu ce obiect care a
avut nu știu ce semnificație pentru bunicul, sunt imitatori
prin structură, proustieni sau hemingwayeni și de câtva timp
salingerieni, adesea fără să-i fi citit până la capăt, sau foarte
puțin, pe cei pe care îi imită (categoria contemporană a
făcătorilor de cuvinte urbani fiind mult înapoiată față de
predecesorii lor dintre cele două războaie mondiale, aceștia
din urmă răsfoind totuși în limbi străine ediții complete din
218

maeștrii pe care îi imitau, spre deosebire de cei din zilele
noastre, care se mulțumesc cu traducerile incomplete
apărute la noi). Un făcător de cuvinte (proustian obscur) se
spune că l-ar fi scos chiar și pe E. Lovinescu din zodia
seninătății lui imperturbabile, și la o a treia ședință de
cenaclu în care acela continua să descrie minuțios gândurile
eroului care stătea cu un bețișor în mână și pândea un
șoarece la un capăt de burlan, i s-ar fi adresat astfel, cu
zâmbetul lui încurajator și lipsit de maliție (redăm această
scenă cu toată rezerva pe care o impune această amintire
neverificată, celebrul critic fiind el însuși mare iubitor de
anecdote literare): „Dacă nici de astă dată, a zis el, n-o să
omori șoarecele ăla, să știi că te dau pe mâna domnului
Mircea Damian!” (Mircea Damian fiind bine cunoscut prin
ieșirile lui intempestive).
Dar făcătorul de cuvinte de acest gen nu era numai
imitator prin structură, cum părea la prima vedere. Există
un gen de făcători de cuvinte posesori ai unei vaste
experiențe livrești, care au străbătut mari spații ale culturii,
așa cum pășuniștii au străbătut cu tălpile lor goale pășunile
și plaiurile descrise de ei. Tipul acesta e foarte rar și
reprezintă pentru făcătorul de cuvinte de pe plaiuri fascinația
„inteligenței”, după cum pentru făcătorul de cuvinte livresc
fascinația o reprezintă „glasul frust”, „seva” celui de pe
pășuni. Este lesne de înțeles că, prin urmare, făcătorii de
cuvinte nu au nici cea mai vagă idee că ei n-ar fi scriitori
veritabili, și avem astfel și explicația forței de atracție care îi
ține uniți în mari grupuri, instinctul șoptindu-le că numai
astfel pot supraviețui, ca scriitori, eroziunii la care timpul
supune operele lor pline de cuvinte.
219

ADEVĂR ȘI ÎNCHIPUIRE
Când întâlnesc un scriitor, cititorii îl întreabă invariabil ce
e adevăr și ce e închipuire în ceea ce a scris el. După ce
primesc răspunsul, rămân dezamăgiți. Ei ar vrea, poate, să
afle cu ocazia asta dacă există sau nu mister al creației și
dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e inventat din tot ce-
a scris el, aha, ar zice ei atunci, vasăzică a auzit și el cutare
și cutare întâmplare și s-a apucat de scris, asta nu e așa
greu, sau dacă totul e imaginat, aha, vasăzică scorneli. Eu
însă am complicat puțin lucrurile, dându-le următorul
răspuns: adevărate sunt sentimentele, ficțiuni sunt
împrejurările.
Se spune de obicei că există o nostalgie a paradisului
pierdut, care este copilăria. În realitate copilăria este locul de
refugiu al problemelor insolubile. Omul matur sau chiar
foarte tânăr descoperă, de pildă, condiția sa, că mai devreme
sau mai târziu, fericit sau nu, bun sau rău, el trebuie să
moară. Și-și aduce aminte că odinioară această mare trecere
se putea face surâzând. Am descris o scenă când unui copil,
prins de friguri, i se pune tocmai atunci pe cap o coroană de
flori. Nu sentimentul copilăriei paradiziace a stat la baza
acestei scene, ci nostalgia identificării finale cu elementele
lumii. Există apoi o altă scenă în care neliniștea stârnită de
220

pierderea acestei seninătăți ia o formă paroxistică. Eroul
întreabă patru preoți, care știu multe despre viață și moarte,
de ce ne mai naștem dacă trebuie să murim. Ambele scene
sunt ficțiuni, sentimentele însă au fost reale. În schimb,
următoarea scenă reală îmi vine abia acum în minte, dar cu
tot atât de puține șanse de a se asocia vreunui sentiment
care să-mi stârnească imaginația. Copilul zace în mijlocul
bătăturii, și tatăl, cu sanitarul, discută calm situația, în timp
ce bolnavul îi aude și înțelege totul: „N-o mai duce mult, zice
sanitarul, fă-i ce-i trebuie, că nu mai e speranță.” „Crezi?”,
zice tatăl cu gândul la ceea ce reprezintă pentru familie
eventuala pierdere a copilului, cum ar socoti moartea oricărei
vietăți aflată în strânsă legătură cu existența sa. „Da, da, zice
sanitarul, n-ai ce să-i faci, se duce…” Apoi cei doi se
îndepărtează și, după un timp, copilul aude mașina de cusut
turuind prin geamul deschis, în mijlocul zilei de vară, în care
el e zguduit de valuri de frig. „Ce faci, țață Joițo, îi faci
cămașă?” Tăcere lungă, după care copilul aude vocea mamei:
„Cu ce să-l duc, Aristițo?” Pentru ca frații lui vitregi, pe
urmă, să-i dea ghionturi în coaste, că are cămașă nouă,
uitând cu toții că el își purta propria cămașă de
înmormântare, și nu fiindcă i se năzărise maică-sii să pună
mâna și să cheltuie pentru el, și lor să nu le ia… E o
întâmplare adevărată, dar de prisos să mai sublinieze
mărginirea lui Paraschiv, Nilă și Achim, la care în realitate
copilul a ținut și scriitorul de mai târziu s-a ferit să-i
ponegrească. În fond, abjecția sau sublimul nu sunt
suficiente prin ele însele ca să pună în mișcare imaginația și
inspirația unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva,
o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria,
ci și maturitatea; eroul preferat, Moromete, care a existat în
221

realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil și
profund pentru toată viața, și de aceea cruzimea, cât și
josnicia, omorurile și spânzurările întâlnite des la Rebreanu
și Sadoveanu, și existente de altfel și în viața țăranilor, nu și-
au mai găsit loc și în lumea mea scăldată în lumina eternă a
zilei de vară. În realitate, în amintire, îmi zac fapte de violență
fără măsură și chipuri întunecoase, infernale, dar până acum
nu le-am găsit un sens… Poate că nici nu-l au!?
222

ÎNSUȘIRE PIERDUTĂ
…Am uitat să mai povestesc. Odinioară, în ziua în care am
scris O adunare liniștită , credeam că voi ajunge povestitor. E o
însușire pe care am pierdut-o și mă întreb dacă nu simt în
mine niște regrete amare la această „amintire”. Ia să vedem!
Să mă gândesc… Nu, nu simt niciun fel de regrete!
223

CUM SCRIEM
Psihologia creației a interesat totdeauna pe cititor: cum
scriem? Arghezi povestește undeva că Slavici, fiind la
închisoare, a cerut, în clipa când temnicerul a venit să-l
anunțe că e liber, să i se mai prelungească șederea cu câteva
zile fiindcă avea de terminat o nuvelă. Nu știu câți ani avea
clasicul ardelean pe atunci, mi se pare că șaptezeci, însă pe
lângă această performanță, isprava mea, de pildă, că la
nouăsprezece ani am putut să scriu o povestire în plin
vacarm undeva pe lângă Piața Bălcescu, unde e acum Teatrul
Național nou, pe atunci loc viran, mi se pare că nici nu
merită să fie amintită. Scriitorul american Faulkner
povestește că a scris romanul său Pe patul de moarte pe
dosul roabei cu care căra noaptea cărbuni într-o centrală
electrică. În general relatările sale despre meseria de scriitor
sunt demne de cel mai mare interes. Cu câțiva ani înainte de
a muri, răspundea într-un interviu în revista vest-germană
Merkur la întrebarea despre documentare și spunea că cel
mai bun mod pentru un scriitor de a se documenta este cel
pe care l-a găsit el odată, când era tânăr și foarte sărac: era
angajat într-o casă de toleranță ca boy. Aducea petrecăreților
băuturi și stătea și se uita la ei până la ora două noaptea;
ziua era liber și putea să scrie cât poftea, având deci
224

existența asigurată și material uman sub forma celei mai
veridice panorame la care poate visa un scriitor, societatea
văzută prin viciile ei, virtuțile fiind etalate în văzul lumii și
nemainecesitând un efort special de a le cunoaște. Nu-l
deranja și nu-l supăra nimeni, stătea liniștit în odăița lui și
scria! Mai târziu, după ce scriitorul a făcut rost de niște bani,
și-a cumpărat firește o fermă și a scris acolo, la ferma lui.
Dar e interesant de observat că figurile pe care le-a cunoscut
pe vremea când era boy în acea casă, gangsterii și
prostituatele, mai ales, apar în opera lui cu un relief
halucinant, aproape unic. În general, după ce ajung celebri și
bogați, scriitorii își amintesc cu nostalgie sfâșietoare de anii
când erau necunoscuți și strâmtorați (vezi amintirile despre
Paris ale lui Hemingway). În acest sens cred că Truman
Capote, care a câștigat recent cu ultima sa carte, intitulată
Cu sânge rece, două milioane de dolari, va avea mult de
suferit, mai ales că e și tânăr, are abia în jurul a patruzeci și
cinci de ani.
Povestind despre alții mă feresc în felul acesta să fac eu
mărturisiri. E adevărat că mă feresc, nu cred că e acuma
timpul de confesiuni. Confesiunea sau mărturisirea
înseamnă liniștire, adică privire înapoi. Or, sentimentul meu
e că la ora actuală se așteaptă de la scriitorul român din
generația mea opere, și nu „mărturisiri”.
225

CÂND SCRIEM CEA MAI BUNĂ CARTE
Niciun scriitor nu se oprește cu plăcere la o anumită
treaptă a creației lui, după care să coboare liniștit scriind
cărți mai slabe, în realitate, nu se știe niciodată ce se mai
poate întâmpla. Unii consideră, de pildă, că. J. P. Sartre abia
acum și-a scris cea mai bună carte, în jurul a șaizeci de ani,
e vorba de volumul Cuvintele. Numele lui a fost însă legat
timp de peste douăzeci de ani de opere care dădeau dreptul
oricui să considere cariera lui încheiată, cum ar fi volumul de
povestiri Le mur, piesa Les mouches (pe care eu o pun alături
de Fedra) și romanul La nausee, fără să mai vorbim de anii
’46, după război, când pentru ideile lui filosofice unii se
băteau chiar în duel și erau fete care purtau bluze cu
portretul lui imprimat pe față și pe spate. S-au dus timpurile
de atunci, inutil să le mai răscolim, deși acum doi ani
scriitorul-filozof a refuzat Premiul Nobel, ceea ce nu e puțin
lucru, mai ales că printre argumentele lui era și acela că de
ce nu i s-a decernat acest premiu mai înainte lui Șolohov! Ei,
acum i s-a dat și lui Șolohov, și-a văzut domnul Sartre visul
cu ochii.
226

CONTRIBUȚIE DE ISTORIE LITERARĂ
Debutul meu e legat de începuturile literaturii noastre
postbelice. Lucrările care au marcat profund o nouă perioadă
au apărut în toamna anului '48, iar eu am debutat ceva mai
înainte, în primăvară. Greșesc D. Micu și N. Manolescu, ca și
alți critici și istorici literari, când trec ca pe lângă ceva fragil
pe lângă această perioadă de înmugurire a literaturii noastre
noi, când în realitate efectul ei, în anii care au urmat, s-a
dovedit viguros. Sigur e că, după povestirea S-a spart satul de
Gheorghe Cristea, apărută în toamna anului '48, au urmat
apoi rând pe rând povestirile Andrei Buda merge la școala de
cadre și Ion Lâscan s-a pus pe gânduri . În povestirea S-a
spart satul, un tânăr sărac spune într-o ședință că el nu iese
încă la semănat fiindcă nu e vremea potrivită, și atunci se
ridică secretarul organizației, care îl cunoaște și știe că e
băiat sărac: „Antoane, zice el, astea nu sunt vorbele tale,
sunt vorbele lui Tănase Gherase.” (Acest Tănase Gherase era
un chiabur notoriu, dar și ruda acelui tânăr naiv, chiabur
care în modul acesta perfid voia să saboteze campania de
însămânțare.) în ce constă spargerea satului? În faptul că
nepotul acelui chiabur trece dincolo de gradul său de rudenie
și-și demască unchiul în fața organizației. Povestirea aceasta,
cu sensul ei atât de profund, nu poate fi ocolită de niciun
227

istoric literar. A doua povestire, Andrei Buda merge la școala
de cadre, nu are valoarea primeia, dar și ea trebuie citată.
Numele autorului este Petre Dragoș. Acest nume nu mai
spune nimic tânărului scriitor de azi, într-o zi însă s-ar putea
să reușesc să-i evoc totuși figura. Pe vremea aceea țineam
ceva mai multe ședințe decât acum, erau multe probleme noi
care asediau turnul nostru de fildeș și mulți se rătăceau în
ele, mai ales scriitorii din vechea generație, care încercau să
le rezolve după metodele lor perimate. Nu apăruse încă
Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu, care să însemne un bun
exemplu pentru ei. Și când lucrurile păreau că se încurcă tot
mai mult, se deschidea atunci ușa și apărea Petre Dragoș.
Era un om cu o statură mai degrabă înaltă, cu ochelari negri,
cu părul abundent, de asemenea negru, și puțin mai bătrân
decât mine, să fi avut vreo douăzeci și opt sau treizeci de ani.
Era totdeauna însoțit de o femeie de brațul căreia se ținea
fiindcă în urma unui accident voluntar, scriitorul își pierduse
vederea. Se așeza modest în rândul din față și asculta ca
oricare, dar noi ne dădeam atunci seama, datorită prezenței
lui, că acea chestiune care se dezbătea atunci era deosebit de
importantă. Ne aflam adunați ca de obicei într-o clădire de pe
strada Romană nr. 64. Se ridica într-adevăr, nu după multă
vreme, Petre Dragoș, și se îndrepta spre prezidiu. Nu înțeleg
de ce scriitorii cu forță de evocare, cum era Eusebiu Camilar,
sau alții la fel de înzestrați, nu ne-au lăsat nimic despre felul
de neuitat cum vorbea Petre Dragoș în aceste ședințe, ele
însele memorabile. De fapt nu era un orator, dar avea în el
ceva de Pitie, care spune lucruri dincolo de sensul atribuit de
noi cuvintelor. Știa în cuvinte puține, și chiar sărace, să-ți
inculce în așa fel o idee, încât să-ți fie rușine că n-ai
descoperit-o singur, sugerându-ți totodată că dezbaterea la
228

care asistă el de câteva minute de când a intrat are în ea ceva
steril, prin vanitatea participanților de a rezolva problemele
literaturii în afara realității, care ne aștepta de fapt afară,
plină de simboluri mari. Ce discutam noi acolo? ne întreba
el, și adăuga: Chiar în ziua aceea, între Agnita și Botorca se
perforase ultimul metru de tunel care îi mai despărțea pe
brigadieri să se întâlnească. Trebuia să ne ducem acolo, erau
clipe mari, pe care n-aveam să le mai întâlnim în istorie. Ce
stăm acolo închiși între niște ziduri?! Literatura trebuie să
descrie viața, și viața nu e printre fum de țigări și scaunele
pe care le rodeam de atâta stat…
229

RISCUL SCRIITORULUI ȘI AL CITITORULUI
SĂU
Un cititor nu poate citi nimic după ce a murit, dar nu se
poate spune că un scriitor, după ce moare, nu va mai fi citit
de nimeni. În acest sens nu este exclus ca unui scriitor, la
nevoie, să nu-i pese dacă nu e citit de contemporani. Unii
cititori au într-adevăr aerul că dacă nu le place lor un
scriitor, cu asta relația acelui scriitor cu cititorii în general,
prezenți și viitori, s-a încheiat și sunt mirați când alții
continuă nu numai să-l citească și să-l discute, ci să și ceară
tipărirea lui. Până mai anii trecuți, chiar se spunea, de pildă,
acest lucru în presa literară, că dacă nu placi cititorului din
timpul tău, atunci zadarnic te consolezi cu ideea că vei
plăcea cititorului viitorului, cu alte cuvinte se pornea de la
ideea existenței unui tip de cititor care s-a născut în zilele
noastre și ale cărui gusturi și preferințe vor fi aceleași și
mâine, înțepenite adică pe vecie, între cele două prejudecăți,
a scriitorului, care nu e atent la cititorul timpului său și
speră să fie mai bine înțeles în viitor, și cititorul care dă cu
piciorul în scriitorul pe care nu-l înțelege, mai rea mi se pare
prejudecata cititorului, fiindcă a scriitorului nu face rău
nimănui, pe câtă vreme a cititorului e dăunătoare. Fiindcă
ideea de creație este legată în conștiința scriitorului de ideea
230

de reușită, ca să nu mai vorbim de glorie, și deci prin natura
însăși a relației dintre creator și consumator dominația
consumatorului e asigurată în mod natural: artistul se
verifică prin publicul său concret, contemporan cu el. Riscul
artistului e să nu fie înțeles și să fie aruncat în chinurile
incertitudinii care nu-l scutesc oricât ar fi el de conștient de
valoarea sa. Care e însă riscul publicului? Niciunul! Și atunci
cum poți în relația aceasta să iei tot partea celui care nu
riscă?
231

NOUTATEA TIPURILOR UMANE
Țărănimea a încetat de mult să mai fie un mediu
senzațional pentru cititor, dar dacă stăm să ne gândim bine,
niciorașul nu se poate lăuda că nu e un mediu explorat până
la sațietate. Având undeva în adâncurile ei tendința de a se
constitui într-o lume închisă, capabilă să se dispenseze de
mișcarea turbulentă și anexionistă a orașelor, țărănimea a
putut, în această încercare a ei disperată, să creeze valori
morale și spirituale care au fost apoi preluate de întregul
popor. În zilele noastre, studierea prin artă a umanului nu
mai are înainte niciun fel de prejudecăți care să-i bareze
drumul. Cutare erou al lui Becket e un bătrân sordid sau un
vagabond, și nu intră în interesul discuțiilor despre artă
opinia celor care, când aud de romane cu subiecte din lumea
țărănească, exclamă: A, iar țărani? De ce iar țărani?
întrebăm la rândul nostru. E mai interesant cu cerșetori,
idioți, vagabonzi, estropiați sau demenți? Nici asta nu mai e
nou după Faulkner și Becket, și la urma urmei după
Dostoievski și Gogol, care au tratat mai înainte aceste
subiecte.
Dacă un scriitor ar ține seama de prejudecățile curente, ar
ajunge să nu mai scrie nimic. Fiindcă n-a mai rămas
categorie sau clasă socială despre care să nu se fi scris la fel
232

de mult ca și despre țărani. E drept că existența unui
Creangă, Slavici, Sadoveanu și Rebreanu într-o literatură
poate da cititorului senzația de sațietate. În „fața unor noi
creații, însă, senzația aceasta nu mai are importanță. Asupra
scepticismului lui Lovinescu și Camil Petrescu merită însă să
ne oprim. Fiindcă în ciuda literaturii despre țărani a unui
Faulkner și Steimbeck, mulți împărtășesc și astăzi acest
scepticism. Camil Petrescu l-a admirat pe Proust. Dar ce este
într-adevăr superior, aici, este arta naratorului care se
exercită cu aceeași magie și când descrie țărani sau
lăptărese. Servitoarea Françoise este poate, după Swann, cea
mai reușită figură din opera sa. Nivelul de conștiință al
baronului Charlus se reduce în ultimă instanță la strategia
complicată a unui salonard, iar gândirea sa nu este
superioară celei unei mahalagioaice vorbărețe. Ca în orice
mare creație, și aici nu mediile sociale pe care le evocă
amintirea scriitorului dau complexitate și adâncime, fiindcă
totul e egal pentru un scriitor, un lucru nefiind mai
important decât altul. Oriunde e om, arta care îl exprimă este
superioară și egală prin ideea naratorului, prin viziunea pe
care ne-o oferă artistul despre condiția omului, și nu prin
gradul de civilizație tehnică și urbană a mediului social în
care el trăiește. Țaranul, de pildă, avea sentimentul că
singura sa speranță și ieșire este el însuși, cu tot ceea ce
reprezintă. O greblă în ochii lui nu era o simplă greblă, iar un
cal, un simplu cal. Punerea sub semnul întrebării a plugului
sau a vitei, a gardului și a bătăturii sale, capătă deodată un
caracter tragic. În ce măsură asta e mai puțin tragic decât
tristele peregrinări ale lui Swann și căsătoria lui nedorită cu
o demimondenă?
233

DESPRE „INTRUSUL”
Intrusul a fost scris în vara anului 1967, imediat după
Moromeții, vol. II, și fără să se fi născut din vreun embrion
mai vechi, cum mi s-a întâmplat întotdeauna. L-am scris zi
de zi într-o progresie constantă și foarte sigură, ca și cum aș
fi redactat o lucrare îndelung gândită înainte. E o carte scrisă
cu un sentiment acut, și în cele din urmă inexplicabil pentru
mine însumi, cu atât mai mult cu cât venea imediat după
efortul considerabil depus pentru Moromeții, volumul II. Ce
este un intrus? Un om care se introduce fără să întrebe într-o
adunare, într-o casă, sau într-un oraș. Cum în cazul nostru
orașul e chiar al eroului, aici apare jocul dialectic între
existență și idee. Existența eroului și a orașului, în relația
care se creează, este imprevizibilă, iar în cazul nostru
împinsă la limită. Sunt subiecte care-i atrag totdeauna pe
scriitori. Descripția vieții zilnice, dacă nu e împinsă undeva,
n-are sens în literatură.
Un om care nu reușește să-și realizeze planurile lui în viață
poate apărea drept un învins. Eroul meu vrea să acționeze ca
să ajungă inginer electrician, dar eșecul său vine din altă
parte și îl antrenează și pe acest plan spre nereușită. Cu
toate astea, eu nu-l consider nici învins și nici victimă. Este
un om care face o experiență tragică pentru timpul său, și îl
234

consider în afara categoriilor adaptabil sau inadaptabil. Nu
numai că nu e inadaptabil, ci e un constructor al unei noi
lumi. Într-un cuvânt, este un erou al timpurilor noastre
moderne, în care noțiunile învingător și învins nu mai
exprimă exact o realitate de la cauză la efect, ci, adesea, una
răsturnată. Eroul meu e un om senin, care e silit să devină
sumbru. Păstrează în el această stare, dar redevine în cele
din urmă senin. Cu ce preț? Iată subiectul cărții.
Ființa cea mai apropiată de acest erou și de care viața sa
se leagă strâns, adică soția lui, pretinde că în momentul
săvârșirii unui act de eroism, cel care îl săvârșește nu mai
iubește în clipa aceea pe nimeni, respectiv, în cazul nostru,
soția și fetița. Cum putem afla dacă această femeie are sau
nu dreptate? Are! Dar are? în lumea orașului ei nou, fără
tradiție, ce valoare pot avea astfel de justificări? Și totuși ea a
iubit un bărbat care apoi nu mai era același, chipul său era
desfigurat. Trebuia deci acuzat, chiar dacă acuzația era
sălbatică! Fiindcă mai nefericită avea să rămână ea, după
cum eroul avea să afle, și nefericirea ne dă dreptul să
chemăm la judecată pe oricine, fiindcă la ea concurează
întreg universul. Și totuși, deși îi lega un copil, și era la al
doilea eșec, ea nu dădea niciun semn de întoarcere. Am fost
prins de acest personaj, și nu de Călin, și mai mult pentru
asta am putut scrie acest roman, în care nu sunt nici măcar
sigur că am reușit să aflu despre ea mai multe decât eroul.
Accidentul lui nu are o valoare existențială, ci una
simbolică. Am imaginat un accident care în existență
înseamnă neprevăzutul sau iraționalul, însă care are darul
să împingă la limită existența zilnică și să evidențieze
adevărata ei valoare. Într-o tratare realistă ar fi trebuit
descrise mai îndelung suferințele eroului accidentat.
235

DESPRE TEATRU
Există piese de teatru și există scenarii teatrale. De pildă,
piesele lui Maiakovski. Citindu-le nu înțelegi mare lucru,
văzute însă la teatru (și în special jucate de ruși) sunt
fascinante! Am văzut odată, la Kiev, Ploșnița. Deși nu știu
limba, m-am dus de două ori la spectacol, atât de tare m-a
atras creația regizorului, subtextul creat de el pe scenă,
inexistent în piesă.
…Ar fi interesant de discutat de ce actorii români suferă pe
scenă dacă nu au posibilitatea să facă publicul să râdă. Cred
că avem de-a face cu o trăsătură specifică actorului român,
care în materie de comedie deține primele locuri din Europa.
Actorul român are capacitatea de a reînnoi comedia ca pe o
experiență ce datează de aproape un secol și în care credeam
că nu se mai poate spune nimic nou; totuși, am avut
surpriza să descoperim un nou Caragiale în D-ale
carnavalului, sau o nouă manifestare a comicului când apare
un nou autor de comedie. Actorii se adaptează perfect, cu
intuiții proaspete, la noua viziune a comicului. Dar din aceste
mari calități de comedian rezultă și cusurul actorului român.
El îți creează impresia că dacă nu transformă în comedie
chiar și un text de dramă, nu are sentimentul că joacă
teatru. L-am întrebat pe un autor dramatic cum s-a ajuns
până aici. A dat din umeri. Apoi mi-a povestit ce-a pățit el la
236

prima lui piesă. În text exista de pildă o replică: „Ce mai faci,
Ilie, nu te-am mai văzut de mult.” Pe scenă actorul o spunea
în felul următor, spre uluirea tânărului dramaturg: „Ia
ascultă, mă, Ilie, da’ ce crezi tu, că eu sunt caraghiosul tău?
Te caut la telefon și tu umbli așa teleleu, nu te mai vede omul
cu lunile!” Trebuie să recunoaștem că ideea e aceeași, dar…
exprimată altfel, cu sublinieri grase pe cuvintele „caraghiosul
tău”, „teleleu”… Actorul a îngroșat replica, să poată pălăvrăgi
în mod vulgar. Am fost tentat, după Martin Bormann , și
această tentație n-a dispărut, să scriu o piesă despre Vlad
Țepeș. Partea fascinantă din biografia lui Vlad Țepeș este
modul în care se grefează pe un temperament demențial idei
mari, inspirate dintr-o ideologie antiotomană. Gestul său,
când cu o mână de luptători pătrunde în tabăra sultanului
spre a-l ucide, egalează, dacă nu chiar întrece în măreție
gestul lui Mihai Viteazul la Călugăreni. Ceea ce poate
inflama, din viața acestui cumplit om, inspirația unui scriitor
este acest amestec straniu de virtuți înalte, violență împinsă
dincolo de limitele normalului și consecvență în apărarea
unor idei politice.
237

POLEMICA
Nu sunt admiratorul celor care în discuțiile de idei, în loc
să răspundă cu argumente, coboară dialogul în domeniul
defectelor fiziologice și încearcă să-și descalifice adversarul
mânjindu-l. Într-o discuție polemică pe teme grave,
preopinentul poate fi învins numai odată cu ideile pe care le
susține. Dacă îi descriem cu talent sau cu geniu chelia,
timiditatea, ticurile, eventualele josnicii comise cândva,
avariția, asemănarea lui cu un șoarece și așa mai departe, ce
putem obține în cel mai fericit caz? Că talentul nostru e o
simplă secreție cerebrală, incapabil să se mențină în sfera
ideilor, și că trebuie să pună pe hârtie doar venin ca să se
descarce o glandă, dar nicio argumentație capabilă să-l
lipsească pe preopinent de susținători, și, dacă ideile lui sunt
greșite, să-l izoleze, să-l readucă la el însuși, la dimensiunile
lui reale! Fiindcă numai atunci putem să fim siguri că s-a
produs un progres real într-o chestiune în discuție. Căutarea
unui adevăr, ce sens are? Am asistat într-o seară la o scenă
într-un restaurant unde un băiat, încolțit într-o discuție, a
început deodată să-i spună adversarului său niște adevăruri
care nu se anunțau câtuși de puțin plăcute. Am așteptat
curios să-l văd pe celălalt cum reacționează, ce mai poate
zice. A fost o clipă de stupoare, apoi el a întins palma în
238

lături, i-a acoperit celuilalt gura și i-a răspuns cu dispreț:
„Fără adevăruri.” Adică eu nu agreez sportul ăsta, nu mă
interesează nici să-l practic și nici să-i las pe alții să-l
practice. Am alt stil de viață, în care nu mă întrece nimeni:
iau la mișto! Aici să te văd. E terenul care îmi convine! Și,
umilit și dezorientat, cu un surâs strâmb, băiatul n-a mai zis
nimic, în timp ce adversarul său l-a luat într-o nouă serie…
239

CIRCUITUL UNIVERSAL
Acțiunea de difuzare încheie și nu începe manifestarea
universală a unei culturi naționale. Să nu se înțeleagă de aici
că problema unei bune difuzări, traduceri, circulații peste
hotare a unei literaturi ar fi lipsită de importanță. Această
problemă este însă legată de dificultatea cea mai mare pentru
scriitorul care aparține unei culturi mici sau unei culturi
medii, cum este a noastră. Trebuie să fii tradus, o acțiune
care cere unei opere din patrimoniul unei asemenea culturi
să întrunească o sumă de calități parcă mult mai mari decât
cele ale unei opere din cadrul unei culturi dintr-o limbă de
largă răspândire. Există scriitori care întemeiază o literatură
și în care virtuțile geniului expresiv național sunt atât de
mult și cu atâta autenticitate și amploare puse în valoare,
încât o traducere care să fie în stare să dea întreaga
echivalență a unui asemenea text este, practic, imposibilă.
Există, de pildă, traduceri din Rabelais sau Villon, sau
Pușkin, sau Dante, dar poate cineva să spună că ele n-au
sărăcit enorm savoarea unică a textului original? Să ne
întoarcem la literatura noastră. Pentru ca un scriitor român
să poată fi tradus și să circule peste hotare, literatura lui nu
trebuie să ridice obstacole de neîntrecut din punctul de
vedere al limbii. Ni se dau asigurări că Ion Creangă a avut
240

mare succes în Anglia, dar este evident faptul că nu putem fi
convinși că operațiunea de traducere nu s-a produs fără o
sărăcire a expresiei, care atât la Creangă, cât și la alți
scriitori români este atât de tare încorporată în conținut. Ia,
de pildă, pe Dostoievski și dă-l pe mâna unui traducător care
să-l masacreze, tot rămâne suficient ca să-ți dai seama că te
afli în fața unui scriitor neobișnuit. La un scriitor de tipul
Rabelais sau Creangă se produce fenomenul invers: dă-l pe
mâna celui mai bun traducător și tot e aproape cu neputință
să-ți dai seama cât de mare e. Problema nu este însă
insolubilă, și părerea mea e că soluționarea ei de către
scriitorul român contemporan nu presupune, cum ar părea
la prima vedere, evadarea lui din solul național sau
renunțarea la exprimarea specifică. Problema până la urmă
este tot una de conținut. Rămâne deci să traduci ceea ce se
spune și mai puțin felul cum se spune. Care dintre noi nu va
simți imediat în ce constă, de pildă, farmecul „de conținut” al
acestei fraze din Ion Creangă? „…tă-vă Dumnezeu să vă bată,
privighetori.” Urmează însă să traducem într-o limbă străină
această expresie. Și dacă mi se va răspunde că este
intraductibilă (ceea ce este cazul), mai rămâne să adăugăm
că o mare parte din opera lui Creangă este compusă din
expresii cum e cea de mai sus. Problema traducerii literaturii
române în limbi străine, mă refer la proză, ridică aproape
aceleași probleme pe care le ridică traducerea poeziei în
general, pentru că proza noastră, când nu încalcă domeniul
poeziei, cum ar fi la Creangă și Sadoveanu, atunci se bizuie
nu o dată pe ideea inautenticității limbajului, a comediei
cuvântului, cum este la Caragiale și la alți scriitori
contemporani. Este necesară traducerea-creație, care însă,
practic vorbind, nu poate fi decât un accident fericit. Noi însă
241

trebuie să tindem să ne exprimăm într-un limbaj care, fără să
renunțe la geniul național al expresiei, să rămână totuși
comunicabil și după traducere. Și aici revenim la ceea ce
spuneam mai înainte, la problema conținutului și la ceea ce
se întâmplă cu Dostoievski, a cărui operă este cea mai puțin
dependentă de limbaj din câte cunosc. Este, totuși, de
presupus că în cadrul limbii și literaturii ruse el rămâne un
scriitor care se exprimă rusește și mi-e greu să presupun că
n-ar fi admirat de cititorii ruși și pentru felul cum se
exprimă. Marea forță creatoare a artei noastre ar trebui să se
reverse de aici înainte dincolo de formele de expresie, care
nu-și dezvăluie secretul decât pentru noi, și să găsească
forme de expresie care, păstrându-și mai departe farmecul
specificului național, să fie totuși covârșite de conținut, și
acest conținut să-și caute astfel nestingherit drumul spre
universalitate.
242

CREAȚIE ȘI MORALĂ
Unii oameni exclud din viața lor sentimentul prieteniei, pe
care îl sacrifică premeditat pornind de la ideea că acest
sentiment mai mult îi încurcă decât îi ajută în activitatea lor
socială. În general, oamenii nu sunt cruțați de suferință.
Suferința nu e un lucru dorit, ea totuși vine. Am cunoscut
oameni care aveau față de acest fenomen o atitudine
curioasă: ei întâmpină, de pildă, suferința, complet
descoperiți. Ce înseamnă acest lucru? Că suferința care
venea nu era pentru ei o surpriză, cu alte cuvinte, că
întreaga lor ființă era deja unită și că mobilizarea forțelor
sufletești, mobilizare care produce de obicei în conștiință o
anumită panică, era deja înfăptuită, într-un cuvânt am avut
revelația unui anumit tip uman care a început să mă
obsedeze și care în cele din urmă mi s-a schițat sub forma
unui personaj literar feminin. Critica numește această
preocupare a unui scriitor pentru dezvăluirea unei atitudini
exemplare față de un anumit fenomen sufletesc preocupare
etică. N-am avut această intenție, ci doar să creez și, dacă
reușesc, să-l determin pe cititor s-o admire pe eroina mea,
morala nefiind pe primul, ci pe al doilea și chiar al treilea
plan. Dacă cititorul nu admiră creația, nu sesizează nici
morala.
243

CE VOM CITI MÂINE?
Ce vom citi mâine? încotro se îndreaptă romanul
românesc contemporan? Pentru a răspunde la o astfel de
întrebare este necesar, în prealabil, să răspundem la o alta.
Care este destinul literaturii în lume la ora actuală? Cu alte
cuvinte, ce loc mai ocupă ea în atenția publicului și ce
semnificație mai au valorile estetice în ochii oamenilor? Mai e
literatura tot atât de suverană în sfera manifestărilor de
conștiință ca în secolele trecute? Mai poate cineva scrie ca
Saint-Simon „memorii” de zece mii de pagini (cât opera lui
Balzac) și să mai aibă intactă conștiința că revelațiile lui vor
interesa publicul, în acest secol în care nimic nu scapă
reporterului, camerei de televiziune, jurnalului de actualități
și documentului revelator, care nu mai stă ascuns în arhivele
secrete? Ce putere mai are un scriitor în fața dezvăluirilor
senzaționale pe care o presă bine organizată le face
publicului cu o rapiditate perfectă? Mai poate el conta că
psihologia cititorului a rămas intactă și că același cititor mai
poate parcurge sute de pagini de invenție când realitatea
întrece orice închipuire? Fiindcă într-o jumătate de secol s-au
produs atâtea răsturnări și omul a asistat la atâtea tragedii,
și când n-a asistat și când n-a luat parte la ele i s-au relatat
despre ele și continuă să i se relateze cu lux de amănunte, în
244

reviste cu fotografii de o frumusețe și o claritate coloristică
buimăcitoare, sau în filme în care bubuitul tunului se aude
aievea și explozia bombei dilată privirea aproape ca în fața
faptului trăit, ce mai poate face un roman, oricât de ingenios
construit, în fața acestei curiozități avide prompt satisfăcute?
Ce mai poate spune literatura? Și anume romanul? în fața
acestei realități ce reacții sunt posibile? Prima care mi se
pare evident verosimilă e a scriitorului orgolios care va
rămâne la concepția secolului al XIX-lea și va declara pur și
simplu că toate acestea n-au legătură cu creația artistică, și
că cel mai cuminte e să-și vadă de treabă liniștit și să pună
mai departe pe hârtie rodul imaginației sale ca și când nu s-
ar fi întâmplat nimic. Dar oare nu s-a întâmplat chiar nimic?
Iată întrebarea! Poți să continui să scrii, dar mai e sigur că
vei reuși în aceste condiții să determini o mișcare în
conștiințe? O altă reacție este cea opusă acesteia. Nu mai e
nimic de făcut cu literatura legată de istorie și de eveniment!
Scoatem din plăsmuirile noastre tot ce ar avea vreo legătură
cu războaiele, cu mișcările de masă, cu relațiile sociale. Arta
cuvântului e „scriitură”, să scriem deci și să imaginăm orice,
care să ne ducă departe, oriunde și oricum, numai să fie
departe de bătrânul realism. Chiar când vei fi tentat să
încropești o istorie interesantă, după ce ai scris-o în mod
normal, o iei și o încurci ca să se înțeleagă din ea cât mai
puțin. Să poftească atunci să mai rivalizeze cineva cu noi,
această presă, acest cinematograf, acest televizor… Așa e, dar
întrebarea e dacă această literatură este lizibilă și nu ne face
într-adevăr să căscăm de plictiseală.
O altă reacție posibilă o vom găsi la scriitorul care nu va
ignora nici puterea documentului care fascinează astăzi pe
cititor, și nici imensa capacitate de informație pe care o
245

reprezintă presa și care, ea, cea dintâi, ia, ca să zicem așa,
pentru cititor, spuma evenimentelor. El va renunța să mai
conteze pe descrierea acestor evenimente deja știute, dar nu
le va întoarce spatele și va încerca să iasă învingător
folosindu-le altfel, dând bătălia și câștigând-o chiar cu
armele adversarului. Cum? Prin cunoscuta putere de
generalizare pe care documentul brut n-o posedă, și nici
reportajul de actualitate, oricât ar fi el de senzațional. Există
oare document cu o priză mai mare la cititor ca Procesul lui
Kafka, sau Colonia penitenciară , sau Ciuma lui Camus, sau
Peretele lui Sartre? E nevoie să ne mai oprim să explicăm
enormul succes al tuturor operelor de acest gen tocmai într-o
epocă în care am fi tentați să vedem o îndepărtare a
publicului de literatură?
246

CĂRȚI ȘI EROI
Nu trebuie să găsim cu orice preț un numitor comun
pentru toți marii scriitori. Poți să susții în acest caz, fără să
clipești, cum de altfel s-a și susținut (G. Călinescu), că și
Dostoievski e balzacian, fiindcă și la el dramele sunt
declanșate de existența banilor; Raskolnikov ucide ca să
prade o bătrână; în Frații Karamazov, faimoasele trei mii de
ruble ale lui Fiodor Pavlovici provoacă crima în jurul căreia
se încheagă drama. Cine ne-ar mai opri însă atunci să
spunem că și Balzac e dostoievskian? Vautrin nu e un erou
demonic, care vrea să cucerească Franța rămânând în
umbră, asemeni lui Piotr Verkovenski din Demonii, (operă
care nu datorează nimic nimănui). Și așa mai departe, poți să
susții orice, fără să depășești însă, ăsta e riscul, domeniul
speculației gratuite.
Am citit un excelent roman de Hans Fallada, inspirat dintr-
un caz real și senzațional descoperit în arhivele Gestapoului,
în care eroul, un maistru care lucra la o uzină din Berlin, se
hotărăște să acționeze împotriva lui Hitler. În timp de câțiva
ani, cu o grijă a amănuntelor specific nemțească, depune în
diferite colțuri ale orașului mici manifeste scrise de el însuși
în care cheamă la luptă împotriva lui Hitler. Este în cele din
247

urmă prins de Gestapou și, înainte de a fi condamnat la
decapitare, i se smulge ultima iluzie, că acțiunea lui ar fi
folosit la ceva: i se arată pe o uriașă hartă a Berlinului niște
stegulețe înfipte exact în locurile unde el însuși depunea de
fiecare dată manifestele; ele erau aduse voluntar de oameni
la Gestapou și, cu ajutorul lor, care declarau strada unde au
fost găsite, s-a putut întocmi o hartă, și apoi, prin calcule și
deducții tehnice, s-a putut stabili după un anumit timp exact
strada unde locuia cel care le depunea. Franz Kafka, cu
problematica lui atât de specifică, este deci un scriitor
german. Coșmarul pe care l-a trăit el cu ochii deschiși a
inspirat și pe autorul acestui roman la care, reflectând după
lectură, simți încetul cu încetul cum te cuprinde groaza care
nu l-a cuprins însă pe erou nici când i s-a smuls ultima
iluzie. Ceea ce trăiește eroul trăim noi mai puțin, fiindcă
asistăm doar la un spectacol, în timp ce trecerea lui printr-un
univers de groază, pe care nu-l trăiește, ne îngrozește pe noi.
Tolstoi îl admira pe Stendhal și îl îndemna și pe Gorki să-l
citească, să învețe cum se scrie un roman. Cine citește pe
Stendhal și pe Tolstoi vede că într-adevăr acesta din urmă a
învățat el însuși multe de la scriitorul francez. În La
Chartreuse de Parme există un capitol de mare interes,
celebru de altfel, în care Fabrice del Dongo ia parte la bătălia
de la Waterloo, vede toată acea învălmășeală nemaipomenită
de oameni și nu înțelege: este vorba de o victorie, de o
înfrângere? în orice caz, tabloul nu are în el nimic eroic,
creând impresia că războaiele, bătăliile nu pot fi fenomene
gândite, dezlănțuite și dirijate de cineva, ci un fel de
harababură generală. Cine citește Război și pace observă că
această idee este preluată de Tolstoi și dusă la forme
248

grandioase, extrăgând de aici o întreagă teorie că, adică,
generalii n-ar avea niciun rol în bătălie, inclusiv un Napoleon,
al cărui rol poate fi asemuit doar cu o etichetă pe o sticlă:
arată denumirea conținutului, dar n-ar avea nicio legătură cu
el. În general, determinismul acesta al lui Tolstoi lasă
impresia că își are originea în lectura scriitorului francez,
deși determinismul ca atare este străin lui Stendhal. Scena
despre care pomeneam se zice că n-ar fi nici ea o descoperire
a lui Stendhal și că i-a fost inspirată din lectura unor
memorii ale unui soldat englez participant și învingător la
bătălia de la Waterloo, dar din care n-a înțeles nimic.
Este o imagine cu totul inedită asupra războiului. De
atunci, această idee a cucerit tot mai mult teren, și astăzi
toată lumea recunoaște că a fi modern în literatură înseamnă
a fi cât mai aproape de o viziune autentică asupra faptelor de
existență. Fiindcă s-a descoperit că nu poți cu un ton de
explicație să spui ceva inexplicabil. Pentru a adopta un ton
potrivit trebuie să schimbi nu numai tehnica și mijloacele de
exprimare, ci și punctul de observație. Când, de pildă,
Remarque încearcă să povestească despre lagărele de
concentrare cu tonul și cu viziunea celui care a studiat aceste
lagăre după documente, nu putem afla nimic mai mult de la
el decât spun documentele, ba chiar mai puțin. Pentru a reda
o istorie de coșmar trebuie o viziune de coșmar. Din acest
punct de vedere iată cum deodată Kafka nu mai apare ca un
scriitor, cum s-a spus, de admirat, dar de pus în dulap. Este,
deci, evident că scriitorul care are de tratat teme specifice
timpurilor noastre și vrea să facă o literatură credibilă fără s-
o repete pe cea clasică trebuie să învețe de la scriitorii mari ai
secolului XX, care au excelat în descoperirea unor noi forme
de exprimare și viziuni inedite asupra indivizilor și
249

evenimentelor.
Pentru ce oare acest Joseph K., de pildă, din Castelul, este
atât de fascinat de toți acei funcționari din satul în care este
chemat de o stranie hârtie (un mesaj mistic?!) și nu părăsește
această așezare populată de țărani molipsiți și ei de acel
birocratism de coșmar? De ce se încleiază el însuși cu două
femei de acolo și se împotmolește ca un melc în propria lui
substanță alunecoasă? îmi făcuse impresia că toți oamenii
care populau acest univers semănau cu acele insecte despre
care vorbește Fabre că sunt prinse de altele mai puternice, li
se paralizează printr-o înțepătură care rămâne un mister
sistemul nervos motric, rămânând vii, dar neputându-se
mișca, și sunt puse lângă larvele celor dintâi pentru ca
acestea să le găsească proaspete în momentul în care se vor fi
trezit să mănânce. Astfel, omul kafkian nu se mai poate
apăra, cineva misterios paralizându-i voința de acțiune. În
Metamorfoza, eroul e chiar văzut paralizat în acțiunile sale de
o astfel de metamorfoză într-un gândac, dând o imagine atât
de înspăimântătoare asupra înstrăinării omului de natura sa,
încât înțelegi în cele din urmă, după ce trec mulți ani de la
lectură, că acest autor nu numai că a știut să vadă esența
societății timpului său, dar a văzut prea mult și s-a speriat el
însuși atât de tare, încât a fost sfâșiat de îndoieli și nici nu
și-a încheiat opera, a încercat chiar s-o distrugă. Într-o
cultură mare, însă, se fac toate experiențele. Înaintea lui
Kafka, Kleist a creat un erou caracterizat printr-o mare
voință de acțiune (Michael Kohihaas). Unui țăran, crescător
de cai, i se ia, tot de la un castel, un cal, la trecerea unei
bariere arbitrare, este pus la muncă și adus într-o stare de
plâns. Taranul năvălește cu argații săi asupra castelului, îi dă
foc și cere apoi prințului elector pedepsirea vinovatului și
250

înapoierea calului, dar pe care castelanul să-l hrănească el
însuși cu ovăz și cu apă până se va înzdrăveni ca înainte.
Cererea lui este respinsă, și atunci fostul crescător atacă
orașele și le dă foc, în căutarea castelanului. Până la urmă
este atras într-o cursă: intervine Luther, care îl asigură că i
se va face dreptate. I se face, dar, odată prins, eroul este
condamnat să i se taie capul pentru delictul de revoltă
împotriva ierarhiei. Kleist însuși, după ani de zbateri tragice,
se sinucide…
Desigur, dacă tribulațiile bietului Ioanide ar fi fost descrise
realist de către creatorul lui, n-aș fi fost atât de rău
impresionat de acest roman (Scrinul negru). În carte, lui
Ioanide i se deschid toate ușile, fără să i se ceară altceva
decât declarații lozincarde despre socialism. Îi era ușor să le
dea? În realitate, în viață adică, după apariția romanului
Bietul Ioanide, G. Călinescu a fost scos cu brutalitate de la
catedra sa de profesor, unde lăsa amintiri și regrete de
neșters generațiilor de studenți prin improvizațiile sale
geniale și talentul său oratoric atât de rar la un gânditor de
mare clasă.
Mulți nu cred că trebuie judecate astfel erorile sau
scăderile unei mari personalități și că trebuie trecute în mod
decent cu vederea, mai ales că toți avem asemenea scăderi, și
rar meritul de a fi mari. E adevărat, dar din ce e formată
atunci o conștiință? Nu din totalitatea actelor și gesturilor ei
adevărate? Puse în lumina adevărată a împrejurărilor în care
s-au produs, și care îl pot absolvi, dar și apăsa?
Nu toți marii scriitori sunt și martiri ai unei cauze care
adesea n-are nicio legătură cu lumea pentru care s-au
născut ei s-o descrie sau s-o picteze. De pildă, Chagall, care a
251

fost comisar, sau ceva în acest gen, în Vitebsk în timpul
perioadei revoluționare sovietice. Ce legătură are asta cu
rabinii lui verzi din frumoasele sale tablouri, sau cu tinerii
lui evrei care zboară prin aer sărutându-se cu gâturile
îndoite? Splendidul Nud deasupra orașului , pe care l-am
admirat îndelung într-o retrospectivă Chagall la Koln, era tot
ce putea fi mai demn de dispreț pentru un Maiakovski, care
cu adevărat se născuse să cânte revoluția proletară din
Rusia. Un culpabil a fost socotit de către opinia franceză la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial L. F. Celine, un
mare scriitor și într-adevăr o conștiință asaltată de întuneric,
care în primele sale două romane (și cele mai bune),
cutremură din punct de vedere moral mult mai tare pe cititor
decât o conștiință luminoasă. Intransigenți însă, francezii,
care înduraseră atâția ani rușinea înfrângerii și a ocupației,
nu l-au iertat decât târziu, când spiritele s-au mai potolit și
când vinele obiective ale scriitorului s-au dovedit că nu cad
sub rigorile legii care condamna colaborarea cu ocupantul. Și
cu toate astea unii dintre compatrioții săi nu uită nici azi
tristele lui rătăciri, și nu-i acordă locul pe care îl merită, de
cel mai original scriitor francez al secolului XX.
La noi moravurile culturale sunt mai blânde, datorită
vicisitudinilor istoriei, care au dislocat în numai un secol, în
atâtea direcții disparate și de atâtea ori, conștiința omului de
cultură, încât l-au făcut adesea fatalist și sceptic în forul său
interior și cu o filosofie a compromisului în viața exterioară.
Blândețea aceasta a noastră, pe care câteodată o ridicăm la
rang de virtute, nu e totdeauna cea mai bună armă cu care
să ne putem mândri, fiindcă pe terenul ei lipsit de vigilență și
pe cultul ei față de valori, ridicat adesea sus, până la
dispariția oricărui relief viu a unui om de cultură sau scriitor
252

și transformarea lui în icoană, apare intoleranța extremă,
întâi în idei și apoi în fapte în fața căreia, cu stupoare, vedem
cum cedează chiar și marele creator, deși o analiză a
momentului respectiv ne dovedește că adesea nu erau de
pierdut decât oarecari poziții sociale de favoare, dorite cu
patimă și care patimă trebuia ferm suprimată. Iată ceea ce
nu se vede în tribulațiile bietului Ioanide.
A murit Hemingway, autorul crâncenului Fiesta și al unor
mici dar splendide povestiri, dintre care una (Bătrânul și
marea) i-a adus Premiul Nobel. Despre el Gorki zicea că e un
„divers” („Joyce, Proust, sau diverși Hemingway”, scria el într-
un articol, indignat că literatura acestor autori nu se ocupă
de proletariatul țărilor lor, modelul fiind, probabil, Mama).
Se pare că e vorba de o sinucidere, Hemingway neputând
să se împace cu ideea unei degradări fatale a ființei lui: era
amenințat ca ficatul să i se usuce și să se macine. Cu câteva
luni înainte părăsise Cuba și se internase într-o clinică. Viața
sa deci avea să se curme peste câtva timp și, curajos, a ales
el însuși momentul și modul. Și-a oferit sieși și admiratorilor
săi un final tragic, în locul unuia obișnuit, cu suferință
atroce și anonimă. „Nu vreau să plătesc, și-o fi zis el,
bucuriile vieții mele cu chinurile finale, nedrepte și
înjositoare. Un act de voință mă poate scuti de acest tribut, și
lașitatea de a nu accepta agonia firească va fi răscumpărată
prin curajul de a renunța la zilele pe care le-aș mai avea de
trăit.”
Și n-a mai vrut să scrie, să arate că îi place omul care
riscă, omul care, deși zărește moartea dându-i târcoale, nu
renunță la ceea ce socotește el că trebuie să înfăptuiască. Să
arate că bucuria care urmează după ce omul a riscat și a
253

învins e dintre cele mai mari și să descrie această bucurie, în
stilul său, cu luciri metalice, în maniera sa care ajunsese să
fie cunoscută și prețuită de milioane de cititori. N-a vrut să
mai iasă la pescuit. N-a vrut să mai iasă în larg. Avea dureri
insuportabile la șira spinării (căzuse cu avionul pe care și-l
pilota singur în ’54) și avea o fractură care atingea probabil
măduva. A acceptat să i se facă electroșocuri. Durerea a
încetat, dar și-a pierdut memoria. S-a sinucis cu un glonț de
argint, cu aceeași armă cu care se sinucisese și tatăl său.
Mă simt stăpânit de o senzație ciudată, ca și când aș fi
comis ceva care m-a făcut să scad în propriii mei ochi: am
uitat parcă tot ce-am citit, nu mai știu exact cine e Homer,
Shakespeare, Dante, Corneille, Racine, Moliere, Stendhal,
Voltaire, Rousseau, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Sadoveanu.
Au trecut mulți ani de când i-am citit, și memoria mea
seamănă acum cu o fântână părăsită: izvoarele sunt parcă
astupate, deși le presimt pe aproape, sub straturi de ani, de
viață trăită…
Încep să recitesc, și curând sentimentul de vinovăție
începe să se atenueze: da, desigur, îmi reamintesc, iată
cronicile istorice shakespeariene, sunt într-adevăr
pasionante, comediile strălucitoare, Titus Andronicus, o
oroare, dramele, mărețe, impresia de ansamblu, sublimă…
Andromaca lui Racine, plină de vigoare și scrisă parcă astăzi,
cu acel dublu conflict, Orest, Hermiona-Andromaca, iar
Britannicus probabil că trebuie văzut mai bine la teatru,
lectura fiind greoaie; Neron, al lui Suetonius, e mult mai
pasionant. Fedra în schimb e o capodoperă modernă,
rezistentă la intemperii, ca o statuie de bronz. La lectură,
Moliere mi se pare acum mai mare și în același timp mai mic
254

decât îl aveam în memorie. Harpagon, de pildă, e prea
convențional după ce știm că există Gobseck și Grandet.
Mizantropul însă e o surpriză, ca și Fedra. În școală (unde
elevul e silit să se familiarizeze cu marile creații), nu
înțelegem bine ce citim. Les femmes savantes nu e atât de
bună cum se spune în manuale, probabil că naiva satiră pe
socoteala gustului literar al Armandei și mamei sale au, pe
scenă, un efect mult mai mare decât conține textul. Domnul
Trisotin e mult prea nesărat ca să ne smulgă un zâmbet. În
schimb, Les fourberies de Scapin și Le malade imaginaire
sunt, așa cum știm, fermecătoare. Sunt însă uimit cum a
putut un bolnav de piept, cum era Moliere, să-și bată joc de
medici cu atâta seninătate, încât ai crede că a fost cel mai
viguros om și a trăit optzeci de ani, când în realitate a murit
pe scenă la cincizeci, în urma unei hemoptizii. Probabil că
era un sănătos închipuit? N-am aici cuvinte de admirație
pentru cel care, cu două sute de ani în urmă, scria
Micromegas cu aceeași naturalețe cu care ar scrie astăzi
cineva despre o călătorie spre lună: Voltaire! Scrisorile
filosofice sunt o încântare (cea despre quakeri am citit-o
râzând în hohote), iar Candide e primul teritoriu modern al
candorii cucerit de literatura noastră europeană, înaintea
prințului Mîșkin. G. Călinescu spunea că spiritul voltairian
ar fi cam senil. Taci, că spiritul călinescian e foarte viril în
Cartea nunții, platitudine artificială, sau în Bietul Ioanide,
unde estetismul ucide totul, în ciuda faptului că eroul
doarme pe frig cu geamurile deschise și cucerește la cincizeci
și la șaizeci de ani tinerele fete din anturajul său: aceste
cuceriri sunt ridicule, prin ideea de demonstrație care le
animă.
La cincizeci de ani, Stendhal, inspirându-se din cronici
255

italiene, își însușește naivitatea unui june nobil, Fabrice del
Dongo, care pentru a atrage atenția iubitei lui, ține predici în
bisericile orașului cu un patos disperat. Iar iubita lui, care a
jurat să nu-l mai vadă, nu pentru că nu l-ar iubi, ci pentru
că are sentimentul că Dumnezeu nu îngăduie dragostea lor, îl
primește totuși în odaia ei, însă „pe întuneric”, cu alte
cuvinte nu-și calcă jurământul, fiindcă nu-l „vede”. Hm!
Admirabil! Cu atât mai frumoasă ne apare dragostea lor, în
cele din urmă nefericită, și cu atât mai veridică creația.
Curioasă și fascinantă e și sursa însăși de inspirație a lui
Stendhal. Adevărata generozitate masculină, adevărata
bărbăție transfigurează date biografice urâte și le proiectează
în creație, fără să le modifice legea secretă, dar căpătând,
prin sufletul său, sublimul fără de care arta ar cădea în
pornografie. Angela Pietragrua îl înșală pe Henry Beyle și îi
toarnă, fiind văzută goală în brațele amantului, o minciună
nerușinată, spunându-i că a făcut-o pentru tatăl ei, care,
chipurile, ar fi fost ruinat și băgat la pușcărie dacă ea,
Angela, n-ar fi cedat dușmanului său. Stendhal preferă să
creadă în această dezvinuire grosolană, și douăzeci de ani
mai târziu, distilând acest borhot, o creează pe Sanseverina,
care și ea, ca și Angela, cedează prințului de Parma ca să-l
salveze pe Fabrice de la moarte. Dar ce diferență!… Recitit
patru, cinci mii de pagini din Balzac. De unde o fi știut acest
scriitor „grand com me Machiavel”, cum spune despre el
Stendhal, cum este, cum devine și ce este o fată bătrână?
Fiindcă a surprinde o dată o psihologie originală într-un
personaj, asta ne arată puterea talentului cuiva, dar a face
acest lucru de mai multe ori și de fiecare dată altfel, asta e
puterea geniului. Să zicem că Balzac a cunoscut o fată
bătrână. Dar la el sunt mai multe, în variante uluitoare…
256

Comedia sa umană nu e perfectă și ar fi putut fi, dacă
autorul ei ar mai fi avut timp să-și revadă liniștit opera (și ar
fi putut avea, fiindcă scrisul l-a ucis prea de timpuriu, la
cincizeci de ani). Adesea Balzac e prea grăbit, și, curios
lucru, atunci e prolix, e prea vorbăreț (Peau de chagrin, César
Birotteau, Les employés ), alteori e neconvingător mistic
(Ursule Mirouët) , alteori excesiv în descrierea unei femei
virtuoase, devenind criptic ( Le lys dans la vallée). Curând
însă urcăm foarte sus: Père Goriot, Eugénie Grandet , Illusions
perdues etc. Balzac rămâne, ca specie, cel mai mare dintre
scriitori, cu toate că el nu ne cutremură nicăieri ca Moartea
lui Ivan Ilici a lui Tolstoi. E și firesc: creația trebuie admirată.
Dacă ne cutremură, curând nu ne va mai cutremura. Dar
dacă o admirăm, o vom admira din ce în ce mai mult… Și
iată și un român cu o viziune grandioasă: omul, după el, este
o ființă care, trăind pe lângă lacuri, în păduri și pe dumbrăvi,
se amestecă cu animalele și păsările, fără să le fie, pe planul
unei mari finalități biologice, superior sau inferior. Pe planul
conștiinței de sine, omul sadovenian nu e stăpânul naturii,
nici nu vrea să fie, și e fericit să se retragă în sânul ei ori de
câte ori e lovit sau urgisit de soartă printre semenii săi,
lacomi de a pune stăpânire și de a distruge cât mai curând
lacurile pe care nu vor să le lase așa cum au fost ele
odinioară, râurile și ostroavele, copacii și celelalte viețuitoare,
chiar și pe acelea care de mii de ani i-au ajutat să trăiască. În
cele peste douăzeci de volume pe care le citesc în întregime
târziu, găsesc multe variante care ar fi putut lipsi. Nu-mi mai
place, la această lectură, sau nu-mi mai spun atât de mult ca
întâia oară lucrările citite înainte, Baltagul, Divanul persian
etc. În schimb, rămân în transă citind Țara de dincolo de
negură și în general toate povestirile în care omul apare
257

singur în mijlocul naturii, ca ființă umilă, sau cu pușca în
mână, la vânătoare sau la pescuit… Sadoveanu îndeamnă să
punem scriitorilor români întrebarea: ce este omul? Cum
răspund ei la această întrebare? Omul e o ființă însetată de
iubire și nemurire. Sfârșitul său e totdeauna tragic. Ne vine
acest răspuns gândindu-ne la Eminescu. Omul e un
comediant al prostiei, când nu e demn de compătimit,
răspunde Caragiale. Iar Bacovia ni-l arată strivit de ploi
putrede și amurguri violete, în timp ce Arghezi ni-l arată
încătușat în lupta cu sine, încercând să se definească prin
cuvânt. Nu găsim ușor un răspuns în opera tăcută a lui
Rebreanu: omul ar fi, după el, o ființă slabă, strivită de
marile structuri în criză, în care trăiește și pe care nu le
poate înfrunta (Pădurea spânzuraților ) sau la care se
adaptează, mântuindu-se de greșeli printr-o credință (Ion,
viața preotului și a învățătorului). Nu am îndoieli: de la
Creangă la Mateiu Caragiale găsim un răspuns la eterna
întrebare, în literatura noastră. Nu avem o literatură mică,
chiar dacă scriem într-un limbaj greu traductibil, care ne
împiedică încă să fim, și pe planul difuziunii, universali.
258

SCRIITORUL ȘI CUVÂNTUL
Poate că niciodată meditația asupra condiției scriitorului
n-a fost mai actuală ca în zilele noastre. Desigur, cititorul
vrea să vadă ideile în mișcare, să-i fie relatate cât mai pe
scurt și, dacă e posibil, într-un montaj vizual în care
imaginea să fie plăcută, gândurile scriitorului atrăgătoare, iar
aluziile la condiția vieții noastre să fie eliminate; omul știe și
singur că e pândit de boli, că e adesea jucăria istoriei,
indiferent dacă trăiește într-o țară mai mare sau mai mică, și
că în cele din urmă trebuie să părăsească forțat această
viață.
Dar de ce ar fi mai actuală meditația asupra condiției
scriitorului decât a omului în general? Pentru că scriitorul
folosește cuvântul, care e la îndemâna tuturor, în timp ce
bisturiul nu e decât la îndemâna medicului, iar rigla de
calcul la aceea a specialistului. Un muncitor poate exclama
cu mândrie atunci când condiția lui în profesiune poate fi
amenințată: nimeni nu-mi poate lua ciocanul din mână! în
timp ce un scriitor poate el să exclame cu aceeași mândrie că
e stăpân pe cuvânt? Nu stăpân absolut, fiindcă nimeni nu e
stăpân absolut pe nimic, ci doar atât cât e necesar pentru ca
profesiunea sa să-și păstreze prestigiul, și încrederea lui în
cuvânt să nu se zdruncine. Or, scriitorul epocii noastre,
259

împreună cu cititorul său, a asistat uluit cum cu ajutorul
cuvântului au fost create mituri colosale, primitive și
barbare, care au produs tragedii nemaivăzute în lume, cu
atâtea victime și atâția călăi, încât numai o umanitate
vindecată și gata de noi aventuri, cum în mod bizar arată
umanitatea noastră în prezent, ne mai poate liniști. Torente
de minciuni s-au vărsat ani de zile în lume, la radio, prin
presă și în cărți, dovedind prin efectele care au avut loc forța
teribilă a cuvântului. Rămâne un miracol că scriitorii nu au
apărut cu toții în acest secol ca niște triști dezmoșteniți, așa
cum mulți dintre ei au ajuns adevărați martiri, pierind în
lagărele de concentrare sau în fața plutoanelor de execuție.
Arta lor n-a rămas însă neatinsă. Prestigiul cuvântului s-a
clătinat și generațiile actuale au de luptat cu restabilirea
acestuia în propriii lor ochi și în ai cititorului.
Ca urmare a acestei situații și în mod paradoxal, unii cred
că un drum de ales în acest sens este acela al negării
înțelesului consacrat pe care îl are pentru noi cuvântul.
Cuvântul n-ar mai fi pentru ei instrumentul marilor
construcții epice sau poetice în care eroul sau sufletul
poetului, călărind năprasnic, ar dispărea în marele incendiu
al evenimentului. Eroul trebuie să fie un antierou, o figură de
carton sau de cauciuc, o figură în orice caz deliberat moartă,
autorul declarând cu mândrie că el nu cunoaște decât un
singur fel de a crea oamenii vii, și anume, în pat… în cel mai
fericit caz avem de-a face cu jocuri de cuvinte care abia dacă
exprimă un joc al imaginației, dar fără o relație solidă cu
viața omului, așa cum o trăiește el în calitatea cea adevărată.
E o formă de protest față de diminuarea puterii cuvântului?
O încercare de-al reînnoi prin devalorizare? Ar fi justificarea
superioară a acestei poziții, și desigur că viitorul ne va spune
260

repede dacă ei au sau nu dreptate.
Alții, dimpotrivă, păstrează o naivă încredere în cuvânt și
construiesc liniștiți povestiri și romane moraliste, ferm
convinși că au cititorii lor și că rosturile artei și condiția
scriitorului au rămas neatinse de traumele secolului.
Confortabila lor poziție este însă o iluzie care repede se
destramă la cel dintâi șoc cu realitatea; ei nu răspund la
nicio întrebare și nici nu pun vreuna, și nu au nici măcar
instinctul să facă în așa fel încât morala lor să rămână măcar
îngropată în fapte. Nu văd că instrumentul pe care îl folosesc
senini și creduli, ca să emoționeze cititorul prin descripția
dramei puiului de pasăre care e părăsit de ai săi fiindcă nu
poate să zboare, este, în același timp, instrumentul marilor
cinici care îl încurajează cu bătăi pe umăr să-și vadă liniștit
de descripțiile sale înduioșătoare și să nu-și ridice privirea
asupra lumii timpului său; o lacrimă smulsă cititorului, i se
spune, face mai mult decât o tragedie, care mai mult sperie
decât convinge.
Care e rostul cuvântului și condiția scriitorului între aceste
extreme? Nu e nicio îndoială că oricare i-ar fi condiția și
oricare situația cuvântului, scriitorul nu trebuie să
părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile sale
fapte, n-ar dori să i se pună în față o oglindă și să-și vadă în
ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi așa cum ești. Dar
nu poți urca niciun fel de culmi morale și ale conștiinței dacă
nu știi cum arăți. În deceniul 50-60 această gândire, pe care
o moștenim de la cei vechi, era considerată o gravă erezie;
omul nu trebuia arătat așa cum e, ci așa cum ar trebui să
fie, punând astfel arta sub tutela unui cod abstract de
morală bizantină care, așa cum era și ușor de prevăzut, nu
putea decât să condamne creația la uscăciune și dulcegărie.
261

Și asta tocmai într-o perioadă de mari convulsii sociale și de
răsturnări spectaculoase.
Întărirea prestigiului artei nu e posibilă decât prin crearea
de opere durabile, în care cuvintele, asemeni unor pietre
cioplite, să se așeze unul lângă altul până ce edificiul se va
ridica trainic și impunător. Nu există altă cale pentru
destinul creator al cuvântului.
Arta creează în inamicul ei reținere. Opera de artă dă
naștere la o temere superstițioasă, ca în fața unei zeități,
despre care dușmanul ei știe că odată creată nu mai poate fi
distrusă. Trebuie să știm să profităm de acest efect magic al
artei, să căutăm să-l obținem, și atunci forța cuvântului va
spori și condiția scriitorului va fi mai bună. Cine altul să
creadă mai adânc și mai pătimaș în eternitatea artei dacă nu
scriitorul însuși?
262

CRONOLOGIE
1922
La 5 august se naște, în comuna Siliștea Gumești (județul
Teleorman), Marin Preda, fiul Joiței Preda și al lui Tudor
Călărașu (căsătoria nefiind legalizată, băiatul va lua numele
de familie al mamei). Părinții mai aveau, fiecare, copii dintr-o
căsătorie anterioară, tatăl – trei băieți, iar mama – două fete.
Împreună, mai au doi copii, Marin și Alexandru (Sae).
Modelul familiei moromețiene de mai târziu.
1930-1934
Urmează școala primară în comuna natală, protejat de
figura fastă a învățătorului Ionel Teodorescu.
1934-1937
Ciclul secundar la aceeași școală.
Susține examenul de absolvire a clasei a VII-a în comuna
Ciolănești (Teleorman).
1937
Dorește să se înscrie la Școala Normală din Câmpulung
Muscel, dar este respins din cauza miopiei. Va fi însă primul
admis la Școala Normală din Abrud.
1938
Școala din Abrud desființându-se, se transferă la Școala
Normală din Cristur-Odorhei.
263

1940
Consecință a Dictatului de la Viena, Cristur-Odorhei
devine teritoriu ocupat, iar tânărul Preda se mută la Școala
Normală din București.
1941
Intră în contact cu membrii grupării literare „Albatros”.
Interesat de scris, tânărul Marin Preda trimite două texte la
revista Albatros. Din cauza suspendării publicației, proza
aleasă de redacție ( De capul ei) nu va mai fi tipărită.
Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, pentru volumul
colectiv Sârma ghimpată, al grupului de la „Albatros”, volum
care nu trece însă de cenzură.
1942
În aprilie, Marin Preda debutează în Timpul cu proza
Pârlitu. Tot aici îi vor fi publicate și povestirile Calul, La câmp,
Salcâmul, Strigoaica , Noaptea. Lucrează în calitate de
corector la cotidianul Timpul (recomandat de Geo
Dumitrescu) și la Institutul de Statistică.
1943
Este întâlnit la cenaclul lui E. Lovinescu, „Sburătorul”,
unde citește De capul ei și Calul. Își începe stagiul militar (-
1945). Îi apare, în Vremea războiului , proza Colina. Se
angajează ca secretar de redacție la Evenimentul zilei (la
recomandarea lui Ion Vinea).
1945-1947
Corector la Timpul (1946) și la România libera. Publică
prozele Plecarea, Măritișul, Nepotul, Casa de-a doua oara ,
întâia moarte a lui Anton Tudose , ale căror nuclee vor fi
valorificate în Moromeții. În 1946, pregătește volumul de
povestiri Întâlnirea din pământuri pentru a participa la un
concurs de debut organizat de Editura Cultura Națională –
264

câștigat însă de Cella Delavrancea.
1948
Apare volumul Întâlnirea din pământuri (Editura Cartea
Românească, București), receptat ca nesatisfacător din punct
de vedere ideologic.
Antologia cuprinde nuvelele: în ceată, Colina, Întâlnirea din
pământuri, O adunare liniștită , Calul, La câmp, înainte de
moarte, Dimineață de iarnă. Secretar de presă la Ministerul
Informațiilor; peste doar patru luni renunță la slujbă.
1949
Este editată, în colecția „Cartea Poporului”, nuvela O
adunare liniștită. Descoperirea vocației de scriitor a avut-o, va
mărturisi mai târziu Marin Preda, „în ziua în care am scris O
adunare liniștita ”. Prozatorul încearcă să corecteze impresia
de inadecvare ideologică suportată de primul volum,
Întâlnirea din pământuri , prin nuvela Ana Roșculeț (Editura
pentru Literatură și Artă, București).
Membru al Uniunii Scriitorilor. Proiectează romanul
Moromeții.
1952
Publică în volum nuvela Desfigurarea (Editura de Stat
pentru Literatură și Artă, București); povestirea va fi distinsă,
în același an, cu Premiul de Stat.
Redactor la Viața românească .
1954
Nuvela Desfigurarea este ecranizată.
Se căsătorește cu poeta Aurora Cornu.
1955
Apare romanul Moromeții, vol. I (Editura de Stat pentru
Literatură și Artă, București), operă de maximă relevanță în
proza românească postbelică.
265

1956
Este publicată nuvela Ferestre întunecate (Editura
Tineretului, București).
1957
Romanul Moromeții primește Premiul de Stat pentru
Literatură, clasa 1.
Devine membru în Biroul Uniunii Scriitorilor.
1958
Divorțează de Aurora Cornu și se căsătorește cu Eta Vexler
(de care se va despărți în 1966).
1959
Apare nuvela Îndrăzneala (Editura Tineretului, București).
1962
Apare prima versiune a romanului Risipitorii (Editura
pentru Literatură, București). O a doua ediție, „în întregime
revăzută”, va fi publicată în 1965, iar o a treia ediție,
„revăzută și definitivă”, în 1969).
1963
Se pronunță, în cadrul Conferinței Scriitorilor, pentru
respectarea statutului scriitorului și a misiunii lui, împotriva
modelului oferit de autorul Mihai Beniuc.
Este publicată nuvela Friguri (Editura Tineretului,
București), inspirată de o călătorie în Vietnam.
Susține o rubrică la Scânteia Tineretului , în cadrul căreia
răspunde la întrebările cititorilor.
1964
Apare ediția a VII-a, revăzută, a romanului Moromeții, vol. I
(Editura pentru Literatură, București).
1965
Este ales deputat. Traduce romanul Ciuma de Albert
266

Camus (în colaborare cu soția sa, Eta Preda). Călătorește la
Paris, unde îi cunoaște pe Elvira Popescu și Eugen Ionescu.
1967
Apare volumul al doilea al romanului Moromeții (Editura
pentru Literatură, București). Vicepreședinte al Uniunii
Scriitorilor.
1968
Este publicat romanul Intrusul (Editura pentru Literatură,
București), distins în același an cu Premiul Uniunii
Scriitorilor. Se căsătorește cu Elena Mitev.
Scrie piesa Martin Bormann (Editura pentru Literatură,
București), jucată la Teatrul Național din București în
stagiunea 1967-1968.
1970
I se naște primul fiu, Nicolae.
Director al Editurii Cartea Românească. Publică articolul
de referință „Obsedantul deceniu”, în revista Luceajarul (seria
condusă de Ștefan Bănulescu), unde întreține rubrica „În
fiecare săptămână Marin Preda răspunde la o întrebare”.
Traduce romanul Demonii de EM. Dostoievski (în
colaborare cu Nicolae Gane).
1971
Se naște al doilea fiu al scriitorului, Alexandru.
Dezavuează „tezele din iulie”, decretând în fața lui Nicolae
Ceaușescu: „Dacă introduceți realismul socialist, eu mă
sinucid!” Apare volumul de eseuri Imposibila întoarcere
(Editura Cartea Românească, București).
1972
Publică romanul Marele singuratic (Editura Cartea
Românească, București), distins cu Premiul Uniunii
Scriitorilor.
267

Reales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Elaborează și
prefațează o antologie în două volume din literatura lui I.L.
Caragiale.
La împlinirea a 50 de ani, este omagiat la Uniunea
Scriitorilor.
1973
Se documentează la Biblioteca Academiei pentru un viitor
roman, Delirul.
Apare volumul de Convorbiri cu Marin Preda , realizat de
Florin Mugur (Editura Albatros, București). Este publicată
ediția definitivă a volumului Întâlnirea din pământuri (Editura
Eminescu, București).
1974
Membru corespondent al Academiei RSR.
1975
Apare prima ediție a romanului Delirul (Editura Cartea
Românească, București); în același an, va fi publicată o a
doua ediție, revizuită. Romanul are un mare succes la public,
dar va fi puternic contestat în presa străină, în special în cea
sovietică.
Publică și ediția definitivă a romanului Moromeții, I-II
(Editura Cartea Românească, București). Într-un dialog cu
Eugen Simion ( Gazeta literară, nr. 3, 18 ianuarie, 1968;
reprodus în Marin Preda, Opere, ediție îngrijită de Victor
Crăciun, prefață de Eugen Simion, Editura Academiei,
Univers Enciclopedic, București, 2003, vol. IV, pp. 954-955),
chestionat asupra raportului adevăr – ficțiune în Moromeții,
Marin Preda răspundea:
Adevărate sunt sentimentele. Ficțiuni sunt împrejurările. […]
În fond, abjecția sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele
ca să pună în mișcare imaginația și inspirația unui scriitor.
268

Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă,
care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul
preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.
Acest sentiment a rămas stabil și profund pentru toată viața,
și de aceea cruzimea, cât și josnicia, omorurile și spânzurările
des întâlnite la Rebreanu și la Sadoveanu, și existente, de
altfel, în viața țăranilor, nu și-au mai găsit loc în universul meu
scăldat în lumina admirației. În realitate, în amintire, îmi zac
fapte de violență fără măsură și chipuri întunecoase, infernale,
dar până acum nu le-am găsit un sens. Poate că nici nu-l au?
1976
Este ecranizat romanul Marele singuratic.
1977
Reales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Iese de sub
tipar romanul memorialistic Viața ca o prada (Editura
Albatros, București), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
1978
Începe să scrie Cel mai iubit dintre pământeni, abandonând
lucrul la Delirul într-un interviu din același an (realizat de
Geo Șerban și apărut în volumul Timpul n-a mai avut
răbdare, 1981; reprodus în Opere, ed. cit., pp. 1177-1178),
Marin Preda își expunea „fascinația” pentru noul proiect:
Mă apropiu, am impresia, de sfârșitul unui roman pe care l-
am început anul trecut: nu Delirul volumul doi, ci ceva din
intenția de a duce cititorul pe alt drum. Va fi un roman scris cu
acel sentiment adesea întâlnit la scriitorii ajunși la apogeul
carierei lor, când îi copleșește ambiția de a dezvălui întreaga
lor experiență. Pesemne, dintr-o neliniște. Nu putem fi siguri
dacă marile noastre proiecte așezate și gândite calm, în care
ceea ce ai acumulat se exprimă pe spații bine organizate, se
împlinesc în totalitate. Ar însemna să te crezi mereu ca la
269

treizeci de ani, când ai tot timpul în față. Poate că nu mă înșel
dacă afirm că este un roman în care vreau să spun totul […]
1980
Candidează pentru un loc în Marea Adunare Națională.
Apare ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni (Editura Cartea Româneasca, București),
excepțional primit de public și de critică.
La 16 mai, Marin Preda se stinge din viață la Mogoșoaia.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
La două decenii de la moartea scriitorului, academicianul
Eugen Simion, dedicat și pasionat exeget al operei lui Marin
Preda, mărturisea:
„M-am bucurat de prietenia lui Preda mulți ani, dar mai
puternică și mai complexă a fost, cred, prietenia mea față de
el. Am venit relativ târziu în cercul său de prieteni (știu precis
când: în 1967, după apariția volumului al doilea din
Moromeții) și, de atunci, nu l-am părăsit până la moartea
scriitorului (1980). Am avut și am încă prieteni buni din viața
literară, cu unii dintre ei am copilărit (Nichita Stănescu), cu alții
am debutat împreună și, ca să zic o vorbă mare, am militat
împreună pentru aceleași idei (Lucian Raicu, Valeriu Cristea),
în fine, pe Marin Sorescu l-am descoperit după debutul lui și,
tot așa, am avut cu el până la sfârșit o relație puternică de
prietenie și iubire spirituală. Cu Fănuș Neagu vorbesc la
telefon în fiecare dimineață, ne supărăm cam de două ori pe
an, apoi ne împăcăm și o luăm, bucuroși, de la capăt… Pentru
Marin Preda am nutrit și nutresc încă, la peste douăzeci de ani
de la moartea lui, un sentiment special în care intră, pe lângă
afecțiune, stimă, iubire intelectuală, o puternică pasiune
comună. Pe Preda l-am înțeles mai mult decât pe alții, în Preda
270

am avut cea mai mare încredere, în primul rând ca scriitor: am
avut de la început impresia că el își asumă, în vremuri grele,
nu sarcina lumii – cum zic filosofii existențialiști –, ci sarcina
umanului și, totodată, sarcina literaturii române. Semnase și
el, ca și Thomas Mann, un contract cu umanul și țin să spun
că și-a achitat nota de plată. Chiar dacă n-a avut parte de o
viață prea lungă… întâlnirea cu el a fost pentru mine un mare
noroc Pentru mine, ca individ, și pentru opera mea critică… Am
scris la moartea scriitorului că merită să fii critic literar într-o
literatură în care există Marin Preda… Cred și azi același
lucru.”
În alcătuirea acestui tabel cronologic, am coroborat
sursele: Marin Preda, Opere, edi ție îngrijita de Victor
Crăciun, prefa ță de Eugen Simion, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureș ti, 2002-2003, vol. I-IV; Marin Preda,
Viața ca o pradă, prefață și curriculum vitae de Nicolae Bârna,
Editura Gramar, 1999.
271

PREFAȚĂ
RECITIND IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
Am în față un exemplar din Imposibila întoarcere , prima
ediție, cu o dedicație de la autor datată august 1971. Faptul
mă duce cu gândul la împrejurările în care a apărut această
carte a lui Marin Preda. Istoricul literar trebuie să le ia în
considerare ca și, de altfel, oricare cititor de astăzi al cărții.
Cine le ignoră nu cred că o va înțelege în toate semnificațiile
ei. Și nici nu-și va putea explica marele ecou pe care l-a avut
în epocă. În mediile scriitoricești și dincolo de ele, în publicul
larg.
Împrejurările la care mă refer au fost generate de
schimbarea bruscă a politicii culturale a partidului comunist,
intervenită în vara lui 1971. Este anul în care apărea această
carte a lui Marin Preda, cuprinzând eseuri și articole
publicate mai înainte prin reviste. Dar este și anul în care
apăreau sinistrele Teze din iulie ale lui N. Ceaușescu, pe
neașteptate, contrazicând tot cursul evoluției culturale de
până atunci. Fuseseră câțiva ani de liberalizare benefică, în
spațiul artelor, al literaturii, pornită de prin 1964-1965 de
regimul Dej, ca una din formele desovietizării. Ceaușescu a
272

continuat o vreme ce începuse predecesorul său, până ce s-a
văzut stăpân absolut pe putere. Incitat de revoluția culturală
chineză, dar mai ales îndemnat de propriile-i convingeri
adânci, dictatorul s-a hotărât, în 1971, să schimbe linia de
până atunci din cultură, revenind, cu un mic adaos de colorit
național, la orientarea din anii '50, la sloganuri care-i
merseseră cândva la inimă. Tezele ne întorceau astfel la
„spiritul patriotic, revoluționar”, la combaterea
„manifestărilor de cosmopolitism”, a „diferitelor mode
artistice împrumutate din lumea capitalistă”, la respingerea
misticismului, a idealismului, a estetismului, toate prevăzute
într-un document oficial, într-o tablă de legi care nu admitea
scutiri sau abateri.
Apariția intempestivă a Tezelor din iulie a stârnit
contrariere și nu doar atât. Toți se întrebau ce se urmărește?
Revenirea la practicile detestabile de odinioară de care abia
scăpaserăm, la dogme, la realismul socialist? Pentru prima
oară ceva ce hotărâse Ceaușescu era primit cu dezaprobare
deloc discretă. Lumea se agita mai cu seamă în instituțiile
culturale, prin redacții. Se discuta pe coridoarele de la Casa
Scânteii, în birouri, pe scări și în lifturi, oriunde. S-au repezit
desigur să elogieze Tezele oportuniștii previzibili, frustrații
epocii de liberalizare, dar părerea lor nu-l interesa pe
Ceaușescu. O știa dinainte. Ceilalți însă ce spuneau? Ca să
afle, probabil, a convocat în toamnă la CE un grup destul de
mare de scriitori, membri în conducerea Uniunii, șefi de
reviste, de edituri, cerându-le să-și spună părerea despre
Teze. A fost rândul lui să fie contrariat. Stancu, Bogza,
Jebeleanu, Fulga, Baconsky, Marin Preda și încă alții care nu
erau oarecine, din moment ce fuseseră convocați acolo, au
făcut tot felul de observații, au spus că nu prea înțeleg ce se
273

vrea, au fost critici în esență cu Tezele, o neprevăzută ieșire
din ritualul unor astfel de „consfătuiri”. Ceaușescu nu avea
de ce să fie mulțumit. Și nici nu a fost.
Despre cum a reacționat în acel moment Marin Preda se
spune ceva în plus. Că ar fi mers după acea întâlnire în
audiență specială la Ceaușescu și i-ar fi declarat că, dacă e
vorba să se reintroducă realismul socialist, el, Marin Preda,
se sinucide.
Gestul acesta, spectaculos-dramatic, nu era în firea lui
Marin Preda să-l facă și nici nu cred să-l fi făcut. E mai
degrabă o legendă, una care spune însă ceva despre felul în
care era văzut Preda de contemporani: ca un mare scriitor al
timpului, dar și ca un reper al comportării demne, ca un
factor de conștiință, ca un model, spre a vorbi în limbajul
zilei de azi. Dacă a făcut sau nu, în fața lui Ceaușescu, acea
declarație patetică, ultimativă, e mai puțin important decât
faptul că, simbolic, ea i se atribuie.
Întreg spiritul Imposibilei întoarceri face de altfel plauzibilă
legenda amenințării cu sinuciderea, o „confirmă”. Unii cititori
de mai târziu au ținut să vadă în chiar titlul cărții lui Marin
Preda o trimitere polemică la Tezele din iulie care preconizau,
siluind istoria, o întoarcere din drum „imposibilă”, adică de
neacceptat.
Scrisă mai înainte de a se fi ivit Tezele, cartea nu avea cum
să trimită la ele prin titlu, dar putea să le presimtă ca
fenomen. Să avertizeze, să pună în gardă. Să prevină asupra
resuscitării forțelor întunecate ale dogmatismului. Și o și face
atunci când Marin Preda vorbește despre activarea „spiritului
primar agresiv”, acea „stihie care apare în timpul unor
intense frământări sociale și care tinde să conteste valorile
spiritului”. „Fenomenul l-am cunoscut și noi – își amintește
274

autorul Moromeților – într-o cultură încă departe de a-și fi
atins apogeul. Valorile, de asemenea, au fost supuse unui tir
neslăbit, timp de un deceniu, și au fost aduși la judecată
scriitori clasici și contemporani care n-au înțeles cutare
ridicare a țăranilor sau cutare manifest muncitoresc.”
Lucruri de felul acestora se petrecuseră nu foarte de mult, ci
înainte cu vreo câțiva ani de momentul în care Preda le
evoca, în deceniul pe care tot el îl numise „obsedant”. Însă s-
ar putea petrece și mâine, ni se sugerează, dacă nu deja se
petreceau. Eram în preziua Tezelor.
Primele două texte din carte: Reflecții asupra prezentului ,
Reflecții asupra viitorului . Trecutul este scos din ecuație?
Nicidecum, dar este vizat mai cu seamă ca element de
contrast și de raportare pedagogică. Să ni-l amintim pentru a
trage învățăminte. Problema lumii acelui timp, a timpului în
care Marin Preda își redacta textele din Imposibila întoarcere ,
sub impulsul micii liberalizări ce avea să fie întreruptă de
Teze, era de a nu repeta ce fusese rău în trecut, de a nu uita
acel rău, experiențele distrugătoare ale trecutului,
producătoare de atâtea suferințe și victime. Fuseseră prea
multe. „Revoluția franceză, ne spune Preda, e un poem idilic
față de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani.
Și copiii sau nepoții generațiilor actuale nu mai au dreptul să
ia cunoștință cu ironie de temerile și neliniștile noastre.”
Mesajul cărții, cu putere subliniat, este așadar acela de a
nu repeta, sub alte forme sau la fel, ce a fost rău în istoria
noastră recentă, ce a fost distrugător, inuman, oribil, ceva ce
încă ne pândește. Reflecțiile asupra prezentului și viitorului
implică această raportare mefientă la un trecut încărcat de
prea mult rău, chiar dacă întoarcerea în exact același punct
al istoriei nu este de conceput.
275

Dar numai răul este de văzut când privim în urmă, numai
actele distrugătoare și amenințarea că acestea s-ar putea
repeta? Nu sunt de văzut în trecut și întruchipări ale binelui,
soluții și forme de existență care au protejat valorile,
inteligența, spiritul de cooperare umană și de dreptate, legea
morală?
Sunt de văzut și acestea și nu se va mira nimeni că Marin
Preda le-a proiectat pe toate în cuprinsul lumii țărănești
clasice de care fusese legat prin destin. Atât că aceasta
dispărea, aproape dispăruse. Cu atât mai mult va deplânge
Preda în paginile cărții dislocarea și prăbușirea acelei
umanități, cu figurile și instituțiile ei, un proces care
exemplifică în chipul cel mai concludent marea temă tragică
a imposibilei întoarceri. Nimic nu mai era, nimic nu mai
putea fi cum a fost într-o lume asupra căreia se abătuse un
cataclism istoric. Inflexiunile elegiace sunt de înțeles, dar și
accentele de sarcasm, de revoltă și dezolare:
„Aș putea să spun că această poiană există încă și că
«liberalii» mei care mi-au încântat copilăria trăiesc și astăzi și
sunt cooperatori. Mulți dintre ei chiar trăiesc și sunt
cooperatori.
Dar pentru mine ei toți nu mai sunt și nici nu-i mai
recunosc atunci când îi caut și încerc să stau de vorbă cu ei.
Poiana este un loc care parcă și-a micșorat dimensiunile,
polița fierăriei lui Iocan a dispărut, caii care erau aduși acolo
să fie potcoviți au fost omorâți cu ciomegele în curtea
cooperativei, au fost dați la porci, deoarece, după cum mi s-a
spus, «consumau mult». Cu alte cuvinte, nu-și mai aveau
rostul lor în lumea țărănească, mâncau fără să muncească.”
Cititorul va lua act de bogăția acestei cărți de eseuri care
adună în jurul marii teme a raporturilor cu timpul și a
276

imposibilei întoarceri nenumărate considerații privind
societatea românească postbelică, destinul scriitorului în
noua lume, mărturisiri ale autorului despre propriul scris și
despre propriile personaje, observații despre polemică, despre
tema povestitorului, despre „făcătorii de cuvinte”, despre
„neobosita inventivitate a tipului infect”, despre creație și
morală, despre actualitatea lui Caragiale, despre ce vom citi
mâine. Și nu în ultimul rând despre felul în care scriitorii
români aduc un răspuns la întrebarea „ce este omul?” De la
Creangă la Matei Caragiale, scriitorii români au ținut să
aducă un răspuns la această întrebare, ceea ce înseamnă,
socotește Marin Preda, „că nu avem o literatură mică”. Pentru
Eminescu „omul e o ființă însetată de iubire și nemurire.
Sfârșitul său e totdeauna tragic”. La Sadoveanu „omul apare
singur în mijlocul naturii, ca ființă umilă”. Pentru Caragiale
omul „e un comediant al prostiei”. Bacovia ni-l înfățișează
„strivit de ploi putrede și de amurguri violete”, iar Arghezi „ni-
l arată încătușat în lupta cu sine, încercând să se definească
prin cuvânt”. Pentru Rebreanu, în fine, omul ar fi „o ființă
slabă, strivită de marile structuri în criză”.
Dar la Marin Preda? încerc să formulez un răspuns în
spiritul rezolut și contras în care el însuși formulează pentru
marii scriitori amintiți. Așadar: la Marin Preda omul e o ființă
disputată lăuntric între acțiune și contemplare, înclinând
către a doua atitudine, dacă e să ne raportăm la Ilie
Moromete, eroul său literar cel mai proeminent. Sau la
echivalentul său din viața reală, care e tatăl scriitorului,
evocat în Imposibila întoarcere în termeni care odată mai mult
ni-l fac de neuitat: „Dar mai sunt printre noi, românii, o
categorie de oameni care sunt chiar așa cum îi vrea poetul,
contemplativi… Tatăl meu era un astfel de om. Ar fi putut să
277

stea pe prispa scăldată în soare, dacă nu s-ar fi lăsat
noaptea, nu ore, ci zile întregi, spectacolul lumii, atât cât se
vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l
uimească și să-l încânte fără slăbire (…) din contemplarea lui
s-a născut gândirea lui originală, care atrăgea și fermeca
lumea…”
Gabriel DIMISIANU
278

FLORIN MUGUR ÎN DIALOG CU MARIN
PREDA
Florin Mugur: În Imposibila întoarcere se vorbește despre
dispariția unei categorii sociale (sau despre modificarea ei
radicală) și despre faptul că revenirea la cele ce au fost nu
mai e cu putință. Deci, piere țărănimea tradițională. Dar
țăranul, omul care a fost cândva reprezentantul acestei
categorii, nu moare, ci devine altceva. Ce devine? Eram, prin
1962, profesor de limba română într-un sat din fosta regiune
Argeș, la vreo douăzeci de kilometri de locul în care v-ați
născut. Ceea ce vedeam eu atunci, cu ochii mei de orășean,
nu mi se părea ușor de înțeles. Dansau mirese de nailon,
dădeau porunci nași cu tranzistoare la gât, visul cel mai
fierbinte al elevilor mei era să devină șoferi. Mai bine de
jumătate din populația satului lucra la schela petroliferă din
apropiere, iar de muncile câmpului se ocupa în timpul liber.
Problema pâinii, a grâului și a porumbului nu era nici pe
departe cea mai importantă dintre problemele care o
preocupau. Oricum, oamenii nu o duceau rău; dimpotrivă,
condițiile materiale ale vieții lor erau mulțumitoare.
Dumneavoastră, în Moromeții, în Imposibila întoarcere , în
Marele singuratic sunteți poetul unei grandioase dispariții. Al
unei morți. Moare țărănimea tradițională, reprezentată prin
Ilie Moromete și nu numai prin el. Altceva apare în loc și nu o
279

dată acest „altceva” are o înfățișare deconcertantă. E o
tragedie sau o tragicomedie? Sunteți poetul unei tragedii sau
al unei tragicomedii?
Marin Preda: Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce
am cunoscut și la ceea ce am trăit direct. Consider că numai
asta are valoare. Ceea ce au trăit alții are valoare numai
pentru ei. Nu mă gândesc decât la tatăl meu și la felul cum
și-a sfârșit viața, în zilele noastre. După el, pentru mine nu
mai e nimic. Dacă după el urmează, în lumea lui, o tragedie
sau o tragicomedie, asta este o întrebare la care trebuie să
răspundă alții, cei care au trăit acest „după” la fața locului,
acolo unde există mirese tinere cu miri tineri. Dintre ei
trebuie să iasă scriitorul care să le cânte viața, să le
înfățișeze obiceiurile. Să arate el ce fel de haine au, ce
încălțări, ce poartă pe cap, pălării sau băști mici care nu se
deosebesc de forma capului. Să spună dacă se duc la casa
miresei cu acele băști cu care i-am văzut eu în ultimii ani,
sau se duc cu capul gol, cu părul liber, dacă miresele sunt
sau nu de nailon și dacă petrecerea care are loc este o
petrecere adevărată, unică pentru cei doi, sau o petrecere în
care musafirii trebuie să bage mâna în buzunar, să scoată
bani, să plătească. Pentru mine, toate aceste împrejurări nu
mai au nicio semnificație. Și nici nu sunt cel chemat să le
găsească înțelesul. Un scriitor nu poate cunoaște decât o
singură viață, un singur destin, destinul unei clase sau al
unei categorii sociale mai restrânse. Încercarea lui de a afla
mai multe, dincolo de ceea ce a trăit și a cunoscut, este, cred
eu, foarte riscantă. Nu știu ce lume se naște. Este o lume mai
bună? Este o lume în pragul unei noi civilizații, al unor noi
orizonturi? Asta rămâne să vedem. Cei care se uită înapoi
280

văd totdeauna cu ochi răi prezentul? În ce privește viața
țăranilor, eu m-am uitat deseori înapoi. Se poate afirma că
nu văd bine prezentul țăranilor? Iată, de pildă, acum s-a
făcut toamnă, frunzele galbene au început să cadă peste
orașul nostru și deodată, în luna octombrie, au venit ploile.
Niște ploi pe care nu le aștepta nimeni. Octombrie, de obicei,
e o lună frumoasă, atât pentru orășeni, cât și pentru țărani,
o lună în care cerul rămâne senin, iar melancolia toamnei se
întinde liniștită pe parcuri și pe străzile cu castani, prin
crângurile așezărilor de orașe și de sate. Și totuși, în acest an
au venit peste noi ploile. Nesfârșite, exasperante, mai rău
decât bacoviene, ploi care te fac să auzi materia plângând și-
ți dau sentimentul că tot ceea ce noi, oamenii, am construit
este atins de umezeală și se poate prăbuși. În timpurile
noastre, întreaga economie este supusă presiunii
necesităților unei populații care trebuie hrănită și care
trebuie îmbrăcată și încălzită. Alarma se dă imediat. Ce
facem cu porumbul, ce facem cu cartofii, ce facem cu
producția agricolă, de care depinde hrana noastră și a
copiilor noștri? Ca odinioară, pe vremea lui Caragiale,
orășeanul este neliniștit, dar nu la modul în care ia
cunoștință de situație Nae, din schița cunoscută: „Ce recoltă,
nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapița? (…) Apoi vezi!
… Rapița, moft!” Nu, neliniștea noastră e mai concretă și mai
dramatică. Știm, fiecare dintre noi, că soarta porumbului nu
este o glumă și că există ceva care nu e în regulă, care nu
merge bine, dacă, în urma unor asemenea calamități, nici
porumbul și nici celelalte produse de toamnă nu pot fi culese
de către cooperativele agricole. Nu putem sta liniștiți în casele
noastre, atâta vreme cât știm că porumbul zace sub ploaie,
în noroi. Plecăm la țară și intrăm în realitatea țărănească,
281

pentru că suntem surprinși și puși în aceeași situație toți,
orășeni și locuitori ai satelor. Și nu îi putem înțelege pe cei
care stau cu mâinile în șolduri, în pragul caselor lor
țărănești, se uită la noi și râd, când venim să le culegem
porumbul. Cine sunt ăștia care râd? Din ce trăiesc? Te uiți la
casele lor, sunt spațioase, au grădini mari, curți întinse. Sunt
case cu coloane, făcute după un stil luat Dumnezeu știe de
unde și adus acolo la țară, ca și când fiecare casă ar fi un fel
de cămin cultural sau, știu eu, vreo primărie. Da, probabil că
modelul lor sunt primăriile! Ulițe întregi cu primării, una
lângă alta. Sunt oameni care lucrează și își câștigă existența
tot pe seama orașului, undeva pe un șantier sau într-un
combinat. Se întorc sâmbătă dimineața acasă, în sânul
familiei, al unei familii care adesea are copii mari. Acești copii
stau și învață liniștiți (și nu ca pe vremea când eram eu de
vârsta lor și trebuia să mă duc să muncesc la seceră și la
sapă), în timp ce elevi de aceeași vârstă cu ei, locuind la oraș,
sunt aduși să culeagă porumbul și cartoful. Ce-o fi de râs în
această acțiune? De ce-or fi râzând acești oameni care nu
mai sunt țărani, dar locuiesc totuși la țară? E o întrebare la
care ar trebui să răspundem. Se pare că există o lege care
apără și care pune la adăpost situația acestor locuitori ai
satelor. E nevoie de ei, sunt angajați undeva, își câștigă
existența prin uzinele și șantierele deschise de noi. Lucrează
acolo și puțin le pasă de pământul de unde au plecat. Aicea
se ridică un semn de întrebare: de ce depinde bunăstarea
noastră? Desigur, și de faptul că se fabrică, la Turnu-
Măgurele sau mai știu eu în care parte, produse chimice. Sau
de faptul că există produse metalurgice, textile, și celelalte.
Dar ne aduc nouă direct, nemijlocit, produsele astea, carnea
și pâinea zilnică? Putem noi, din pricina acestor produse, să
282

ne uităm cu dispreț la porumb? La porumbul care hrănește
vitele și stă la baza întregii producții alimentare și industrii
alimentare… De aci, necesitatea acelui echilibru, despre care
se vorbește mereu, între industrie și agricultură. Se pare că
asemenea activitate neînsemnată și neglorioasă, cum ar fi
cultivarea pământului, continuă să rămână una esențială
pentru noi și sunt destui oameni care se ocupă de ea cu
însuflețire și cu pricepere. Ce facem fără asta? Pentru ce ne
zbatem, dacă porumbul zace în noroi? De ce oamenii care
trebuie să pună mâna să culeagă porumbul și tot ceea ce ne
dă pământul pleacă și sunt lăsați să plece nu știu unde; ca
să producă ce? Ca să umple artificial orașele și să stea la cozi
pentru un kilogram de carne? Unde au ajuns acești oameni?
Ce l-a putut aduce pe un fost țăran în situația pe care am
citat-o: să stea cu mâinile în buzunare la poarta lui și să se
uite râzând la orășenii care vin să culeagă roadele câmpului?
Este un lucru paradoxal, care trebuie să dea de gândit
economiștilor și sociologilor. De altfel, dintre oamenii ăștia
care râd așa cum râd au ieșit și definiții ale altor categorii
sociale. Ce sunt studenții? Ei bine, după părerea acestor
oameni peste măsură de veseli, studenții sunt niște cetățeni
pe care țăranii îi ajută ia strângerea recoltei. Atunci, întreb
eu, ce sunt țăranii? Ar fi trist să spunem că sunt acei
cetățeni care stau pe marginea drumurilor și râd de orășenii
care vin să-i ajute. Se știe că munca agricolă nu mai cere azi
atâta mână de lucru, de când s-a mecanizat cultivarea
pământului. Deci o mulțime de țărani vin la orașe să lucreze
în industrie și în construcții. Dar în utilizarea lor oare nu s-
au produs excese? Nu ne putem dispensa de o parte din ei,
cu folos și pentru industrie și pentru agricultură? Nu-i
putem trimite înapoi în vilele lor de la țară, pentru ca,
283

împreună cu nevestele și copiii lor, să ajute la strângerea
porumbului? N-ar fi mai normal?
Florin MUGUR, Convorbiri cu Marin Preda ,
Editura Albatros, București, 1973, pp. 209-214
284

REFERINȚE CRITICE
Fiecare rând așternut pe hârtie stabilește nivelul creației
unui scriitor. El reprezintă, ca să spunem astfel, suprafața
momentană a operei, a cărei adâncime ea ne-o indică sau, cel
puțin, ne lasă să o bănuim. Ultima frază scrisă e purtată ca
un val de masa celorlalte: șocul e în funcție de energia
continuă a întregului. În acest fel se explică, probabil,
impresia deosebit de puternică pe care Imposibila întoarcere
de Marin Preda ne-o face: lectura ei e „susținută” de întreaga
operă a scriitorului. Imposibila întoarcere e scrisă cu aceeași
mână de maestru care ne-a dat rând pe rând Desfășurarea,
Moromeții, Friguri, Intrusul . O recunoaștem după densitatea,
substanța, bogăția neobișnuită a textului. De alte cărți scrise
în același gen (dacă „genul” acesta nu e cumva numai al lui
Marin Preda), Imposibila întoarcere se deosebește ca un corp
greu de altul inconsistent și ușor. Imposibila întoarcere e o
carte de meditații, sau, dacă vreți, de impresii. Dar
„impresiile” sunt ale unui scriitor ca Marin Preda. Puterea de
observație a autorului absoarbe din vârtejul cotidianului
date, întâmplări, împrejurări ce scapă de regulă unor forțe
centripete mai mici, atenția sa, am spune, „extractivă” reține
din zgura zilnică evenimente strălucitoare de semnificații. Ce
conține acest volum? Tot ceea ce viața poate să ofere ca
subiect unei priviri ce știe să scruteze. Meditații sociale,
politice, filosofice și cu privire la artă, amintiri inedite,
285

„mărturisiri” prețioase pentru cercetătorul operei scriitorului,
note de lectură ce pot stârni invidie oricărui critic (dintre ele
se remarcă în chip deosebit cele referitoare la Sadoveanu și
Kafka), excelente portrete de personaje ce scot parcă
literalmente capul nu dintr-un simplu „desen”, ci dintr-o
narațiune de sute de pagini (în primul rând cel al veșnic
încrâncenatului prieten din copilărie sau cel al Bătrânului
învățător). Fără nicio exagerare se poate afirma că în această
carte Marin Preda e mai estetician decât esteticienii, mai
filosof decât filosofii sau mai reporter (când vrea să fie) decât
reporterii. […]
Imposibila întoarcere este o carte de conștiință și de idei. De
conștiință, nu numai în sens moral și civic, ci și în acela de
bogăție a trăirii, de atotcuprindere, de lărgime a orizontului.
De idei, nu atât în sens teoretic, speculativ și abstract, ci ca
profunzime a gândirii, ca meditație originală, proprie, ca rod
al unei ample experiențe lăuntrice. Dincolo de anecdotele și
întâmplările pe care scriitorul le povestește cu aerul că se
limitează la ele (cursă în care unii au căzut cu naivitate),
simțim densitatea gândirii. Nu cunosc în literatura română
de după război o carte cu o mai mare încărcătura de idei, mai
inteligentă, mai profundă, mai plină de bun-simț și mai
lucidă decât Imposibila întoarcere. Apariția ei era o necesitate.
Valeriu CRISTEA, „Marin Preda, Imposibila întoarcere”,
în Argeș, Nr. 12, 1971
Atâta gravitate și poezie lucidă (căci, hotărât lucru, există
și un lirism al lucidității, un lirism ce nu întreține „mituri”,
poate cel mai autentic și mai convingător dintre toate) se
286

desprinde din eseurile-confesiuni ale lui Marin Preda, încât e
inutil să ne mai ascundem după vălul străveziu al
pedanteriei. De altfel, și însemnările de față ale scriitorului,
cât și literatura sa propriu-zisă impun o anumită dificultate
comentatorului: aceasta se află mai ales în alegerea tonului.
Entuziasmul ce stă, alături de receptivitate, la baza
procesului critic – critica nu poale fi înfăptuită de persoane
blazate, ce nu mai au să ne comunice nimic, în afară de
propria lor acrimonie – se cere de astă dată sever cenzurat.
Dincolo pândesc ochi necruțători care nu și-ar permite să
treacă prea repede peste efuziunile necontrolate, peste
„delirul de idei”, ba, mai mult, ar transforma, până la urmă,
„sancțiunea”, iritația de moment într-o voluptate estetică.
Cineva găsea, foarte nimerit, că criticul, în fața operei lui
Marin Preda, s-ar putea trezi, fără să-și dea seama, în
postura agentului fiscal față de Moromete. Situația ce,
trebuie să recunoaștem, nu e tocmai convenabilă, nu e ușor
de traversat, oricât stoicism ne-ar anima ființa interioară în
pornirile cele mai constante, cele mai fidele nouă. Că este așa
nu mai trebuie pus la îndoială. În definitiv, de ce să nu dăm
crezare operei! Critica onomatopeică și interjecțională este
exclusă, deci, în cazul operei lui Marin Preda.
Pe ce teme ni se confesează Marin Preda (pentru că
povestind despre alții, oricâte frâne ar pune afectului,
scriitorul, în cele din urmă, ni se confesează)? Poate ne-ar
ajuta o simplă operație de inventariere. În orice caz, scriitorul
nu uită că este fiu al secolului XX, cel mai ingrat secol, în
care, pe parcursul a câtorva decenii, au avut loc două
războaie mondiale, față de ale căror abominabile crime ceea
ce s-a întâmplat în timpul Revoluției franceze ne apare astăzi
ca un „poem idilic”. Trăim într-un veac în care avantajul
287

științei, și implicit al „mașinismului”, amenință înlocuirea
vechilor valori morale, ce au ținut trează ființa umană de-a
lungul milenarei ei existențe, cu altele noi, ca eficacitatea,
randamentul, utilitarismul, reușita materiala, consumul etc.,
ca urmare a substituirii vechii culturi de tip umanist cu una
de tip tehnicist. Vom fi suficient de înțelepți ca inventând
mașini să știm să le și disprețuim, în același timp, producând
o opulență nemaiîntâlnită până acum de bunuri de larg
consum, de alimente, să „ținem dietă”, umplându-ne
garderoba cu haine, „să ne îmbrăcam modest”, pentru a nu
sfărâmă echilibrul dintre „rațiune” și „instinct”, care ne ține
în picioare de mii de ani? Iată un mare semn de întrebare!
[…]
Unghiul cel mai valoros din care ni se relevă această
culegere de însemnări este, însă, acela al unei estetici
aplicate și, sperăm, nu aici, la câteva intervenții înregistrate,
deocamdată, în presa literară, recenzii mai mult de
întâmpinare, se vor opri comentariile la Imposibila întoarcere.
Avem la îndemână mărturisirile despre artă, despre propriile-
i căutări și neliniști creatoare, ale unuia dintre marii
prozatori, mărturisiri ce sunt mai importante – istoria
literară a demonstrat-o – decât multe tratate de estetică.
Părerile creatorilor de marcă au pus de multe ori în umbră pe
acelea ale esteticienilor de profesie. Cum vede Marin Preda
literatura română? Care este părerea lui despre romanul
românesc? Iată un lucru prețios pentru critic. Aceste păreri
sunt cu atât mai interesante, aduc cu atât mai mult spor în
cunoașterea prozatorului însuși, cu cât el se delimitează cu
orgoliu de înaintași sau de contemporani (vezi observațiile
aduse chiar romanelor lui G. Călinescu), cu cât își exprimă
mai răspicat opțiunile, cât și respingerile. Una dintre
288

opozițiile estetice aduse frecvent în discuție de către Marin
Preda este aceea dintre realism și evazionism.
Scriitorul evazionist este, după Marin Preda, acela care
abdică, în primul rând, de la comandamentele lucidității: nu
atât „fuga din real” e condamnabilă, cât neînțelegerea
realității. Un scriitor care se ocupă insistent de realitate, o
descrie în amănunțime, mergând până la copia fidelă, dar nu
o înțelege, nu-i descifrează adevăratele semnificații, este la fel
de evazionist, sau și mai evazionist decât un altul „fantast”,
care nu se ocupă deliberat de ea. Acest sens al
evazionismului vrea să-l pună, în special, în evidență Marin
Preda. […]
Pornind de la Sadoveanu, de la întrebarea fertilă pe care o
ridică acest maestru neîntrecut al descrierilor de natură
asupra Omului, Marin Preda trece la un lung excurs prin
întreaga literatură română, concluzionând liniștitor: „Nu
avem o literatură mică”. Ce trebuie atunci sa facem, ce
trebuie să întreprindem ca să devină cunoscută, difuzată
peste hotare, integrată în circuitul universal? Sau mai bine
zis ce ne lipsește? Ne lipsește un doctor Meyer, „încăpățânat,
îndârjit, agresiv și entuziast” care să pună „întrebări-ciocan”,
„cu care să nu înceteze să izbească în capetele indiferente ale
opiniei europene”. Cunoașteți literatura româna? — ar trebui
să fie întrebarea cu obstinație pusă conștiinței critice
europene. Ce mai impune în chip hotărâtor în această carte
este dignitatea intelectuală a autorului ei, de la care ar avea
de învățat mulți dintre confrați. Scrisă într-o limbă extrem de
accesibilă, mergând până la a se adresa tuturor categoriilor
de cititori, fără să coboare, însă, astfel, intelectualicește
discuția, culegerea de eseuri a lui Marin Preda își explică, în
felul acesta, și fulgerătorul ei succes de librărie. O literatură
289

care numără în rândurile ei pe Marin Preda nu mai e cazul
să-și facă inutile complexe de inferioritate.
Ov. GHIDIRMIC, Sub semnul fertil al întrebărilor,
în Ramuri, Nr. 12, 1971
O contrazicere ciudată se poate observa în multe dintre
comentariile consacrate prozei lui Marin Preda: autorul lui
Moromete, țăran inteligent și cu filosofie a vieții, ar fi un
scriitor… fără idei. Ar exista, ni se spune, în nuvelele de
debut, în întâiul roman, „creație”, însă nu idei, ceea ce
explică și „eșecul” prozatorului în romanele ulterioare, când
s-a adresat mediului citadin și intelectual. Lipsesc oare cu
adevărat ideile în proza lui M. Preda? Chestiunea merită o
clipă de atenție. Adevărul mi se pare altul și oarecum
surprinzător: o idee găsim nu numai în Intrusul, roman
citadin și problematic, dar și în schița La câmp; perspectiva
intelectuală a autorului nu e cu nimic mai prejos când scrie
despre Cocoșilă sau chiar despre Stroe și Bilea, doi ciobani
care comit un viol, decât când scrie despre doctorul Sârbu.
Dacă este o diferență între unele și altele, ea este tocmai de
„creație”. Lumea satului apare, cel puțin deocamdată, la
Marin Preda, mai organică și mai profundă decât lumea
orașului. Dugu, în cincisprezece pagini, e un personaj mai
viu decât Surupăceanu în două sute cincizeci, Pațanghel,
unul mai original, și mai memorabil decât doamna Sorana. Și
nu intelectualitatea e în cauză, ci capacitatea prozatorului de
a-și vedea eroii în carne și oase, în mediul lor de viață, și nu
doar în marile împrejurări ale existenței, ci în gesturile lor
cotidiene. Intrăm în misterul experienței și al creației
scriitorului. Nimeni nu poate spune de ce nu există, în
290

Risipitorii, în Intrusul, o scenă la fel de tulburătoare ca
reuniunile țăranilor de la fierăria lui Iocan; nicio discuție
politică, oricât de pasionantă, în care sunt angajați oameni
de carte, profesioniști ai ideii, nu întrece în autentic și finețe
discuția dintre Moromete, Cocoșilă și ceilalți. Diferență,
inexplicabilă, de viață; nicidecum de idei. Fiindcă, în fond,
ideile n-au lipsit niciodată lui M. Preda. Atunci? I-ar lipsi
expresia intelectuală a sentimentelor…
Cum vine asta: „expresie intelectuală a sentimentelor”? mă
întreb după ce am citit Imposibila întoarcere (Cartea
românească, 1971), care adună mare parte din articolele
publicate în ultimii ani de M. Preda, mai ales în Luceafărul.
Și simt că întrebarea mea sună a la Moromete, care are un
stil al ideii. Despre un stil al ideii se cade să discutăm în
primul rând și în publicistica lui Marin Preda, care induce în
eroare prin candoarea lui, dar nu rămâne mai puțin net și
expresiv, adică intelectual. „Ia să vedem, ce e rău aici?”, se
întreabă, de exemplu, publicistul, după ce-și exprimă
îndoiala cu privire la formula de viață a orășeanului. Și
urmează un șir de răspunsuri foarte precise. Chipul acesta
de a simula nedumerirea vine de la Moromete. Publicistul
chiar se comportă uneori ca personajul său principal, de
pildă intrând într-o expoziție de sculptură pop și amuzându-
se grozav de „sperietorile de ciori” pe care le vedea; veselie
sinceră și în același timp unită cu ideea că arta mare și-a
tras totdeauna o rădăcină importantă din grotesc și
caricatural. Cineva, un prieten, critică „aberațiile” expuse și
atunci scriitorul are o reacție care nu se poate să nu ne
amintească de cronicile lui Moromete: „Și fiindcă eu
continuam să fiu vesel și să surâd, omul meu tăcu, mă privi
pieziș câtva timp, așteptând, și pentru că probabil văzu că n-
291

aveam de gând să renunț la veselia mea și să-i răspund, îmi
întoarse spatele și ieși din expoziție.” Stilul acesta, învățat de
autor de la eroul său, rezidă în inocența și în emoția ideii.
Autor și personaj se întâlnesc într-o mare curiozitate și
desfătare a lucrului nou, interesant; mintea tresare și se
grăbește să profite de fiecare perspectivă deschisă în
necunoscutul lumii. Problema țăranului și literatura,
„ciudatele obiceiuri ale bucureștenilor” și o reflecție a lui Geo
Bogza, spiritul primar agresiv și confesiunile lui Galaction –
acestea și încă altele sunt prilejuri la fel de nimerite pentru
inteligența scriitorului de a exercita, de a simți gustul
aventurii spirituale, așa cum erau pentru Moromete un
discurs în Parlament sau ce a zis Iorga, „cel care-avea doi
creieri”, țăranul Moromete este ceea ce se cheamă un om de
idei. El are concepție despre univers, cum zicea G. Călinescu
despre eroii Bietului Ioanide. Iar limbajul lui este al unui
intelectual, în ciuda perfectei lui autenticități țărănești. Nu
altceva se întâmplă în cazul autorului însuși, care simulează
adesea gândirea și limbajul eroului, făcându-și din inocență
un stil. El devine pe nesimțite „moromețian”, conștient însă
de a se fi lăsat atras de farmecul intelectual al personajului
său. Scriitorul începe să se asemene cu eroul său când își dă
seama ca eroul, la rându-i, este în stare să-l exprime mai
bine; devenind „moromețian”, M. Preda îl silește totodată pe
Moromete să devină M. Preda.
Nicolae MANOLESCU, „Marin Preda. Imposibila întoarcere”,
în Contemporanul, Nr. 34, 1971
Acum câtva timp am citit în Luceafărul că Marin Preda,
susținător al unei rubrici săptămânale, își întrerupe
292

colaborarea întrucât lucrează la un roman. Păcat, mi-am
spus, n-o să mai am bucuria pe care în fiecare sâmbătă
autorul Moromeților, ca altădată G. Călinescu cu a sa cronică
din Contemporanul, mi-o procura cu regularitate. Dar iată o
recompensă, Editura Cartea Românească publică un elegant
volum de peste două sute de pagini, Imposibila întoarcere de
Marin Preda, reunind articolele de până mai ieri din
Luceafărul cu alte câteva însemnări, tot mai recente.
Articolele lui Marin Preda, strânse laolaltă, capătă o nouă
semnificație, sporită. Am văzut întotdeauna în scrisul lui
Marin Preda prezența unei conștiințe artistice, inteligența
critică, meditația adâncă asupra faptelor și capacitatea de a o
exprima limpede, adesea cu umor, mai totdeauna cu o foarte
subtilă ironie care mi se pare însușirea sa esențială și ceea ce
face finețea literaturii lui. Am vorbit o dată de o anumită
particularitate a spiritului lui Marin Preda, a eroilor lui,
inventați, nu copiați de el după modelele reale, ca, între alții,
acel Ilie Barbu din Desfășurarea („consăteanul meu Ilie
Barbu n-are, mărturisește scriitorul, în afară de nume, nicio
legătură cu Ilie Barbu din nuvelă și film”) care, întrebat la
Sfatul Popular al raionului despre autorul personajului de
ficțiune omonim, a zis: „Tovarăși: Marin Preda a fost un
prăpădit, Trăiască Partidul Comunist!” – ulterior reclamând
și jumătate din drepturile bănești cuvenite prozatorului și
scenaristului. Ilie Barbu este în nuvelă un țăran sărac,
umilit, care, pus în slujba de socotitor, recâștigă sentimentul
demnității umane, nu chiar până a ajunge la mândrie, dar
cei mai mulți eroi ai lui Marin Preda practică discret sau pe
față o simpatică fanfaronadă, ceea ce nu pune sub semnul
întrebării istețimea lor, ba, dimpotrivă, o atestă. Ironia este
echivalentă cu detașarea, cu distanța față de obiect, necesară
293

creației impersonale, și ea ține totodată încordată atenția
cititorului care vede că autorul țintește să evidențieze ceea ce
realmente interesează și are haz. În Imposibila întoarcere
(imposibila întoarcere la ceea ce e depășit, perimat, stereotip),
Marin Preda atrage subțire atenția asupra unor metehne ale
vieții literare curente, destăinuind, uneori dramatic, ce
înseamnă a fi scriitor profesionist, dedicat a dobândi
certitudinea că nimeni n-ar mai putea să-ți ia condeiul din
mână.
Al. PIRU, „Certitudinea că nimeni n-ar putea să-ți ia condeiul din
mână”,
în Luceafărul, Nr. 35,1971
În ciuda ironiei statornice și a scepticismului ușor
disimulat față de îndeletnicirea criticii și a criticului, ce îmi
amintește de atitudinea lui Moromete sigur și de nepătruns
dinaintea agentului fiscal venit să-l execute, Marin Preda are
parte de o înaltă considerație. Nu este, desigur, vorba de
niciun fel de secret sau de tactică. Consemnăm apoi, pentru
că avem posibilitatea să o facem din cauza apariției noastre
târzii, uimitoarea primire festivă – pe alt plan, atât de
justificată – a Imposibilei întoarceri . Cu toate protestele, Marin
Preda se vede iubit de critici. Încă un semn că criticul, cu
toată agresivitatea și susceptibilitatea moștenite prin har,
este sensibil nu la persoane, ci la valorile operei. Și este oare
atât de greu de spus că Marin Preda este unul dintre cei mai
buni autori contemporani? Jena și rezervele față de autorii în
viață (manifestate cu atâta pudoare la unii, dar lipsind cu
desăvârșire la alții) nu-și au aici locul, nu ar putea da naștere
niciunui fenomen periculos de agresiune sau megalomanie:
294

cel în cauză rămâne cu desăvârșire insensibil, caz rar în
istoria literaturii noastre.
Literatura contemporană simte mai mult ca oricând nevoia
unor piscuri stabile, a unor centre în jurul cărora să fie
posibilă acțiunea de referință. Este bine să ne gândim că
Marin Preda e unul dintre acestea. Discutată fie ca o carte de
publicistică sau jurnal – prin ceea ce conține ca eveniment și
confesiune – fie ca o carte de literatură cu unele implicații
teoretice în care autorul se substituie celebrului Moromete
prin măsura căruia judecă civilizația, fie prin ceea ce conține
ca anecdotică, Imposibila întoarcere este toate acestea laolaltă
și ceva mai mult, o partitură în care tema povestitorului , ce
apare pentru prima dată, se amplifică punând toate celelalte
motive în umbră. Ea se așază rotund, într-o filosofie originală
prin sistem ce-l indică pe Marin Preda drept unul din
momentele importante ale spiritualității române.
Un aspect inedit îl constituie apariția lui Marin Preda în
ipostaza de călător într-o civilizație a cărții încercând s-o
definească și să se autodefinească. „Romanul” unor romane
sau jurnalul de creație aflat sub titlul de Reflecții risipite (cea
de-a doua secțiune a cărții) se alătură mai strâns ideii
enunțate mai înainte. Căci, prin ce se definește la urma
urmelor personalitatea unui scriitor? Opera reclamă și alte
lucruri, numai aparent colaterale: prieteniile, afinitățile
spirituale stabilite dincolo de epoci și granițe. Nu-l vom mai
putea discuta de acum înainte pe Marin Preda decât
integrându-l unei familii în care locuiesc laolaltă Kafka,
prozatorul la care admiră intuițiile adânci și puterea de
tipizare, bunul prieten Sartre, cu care se pare că se înțelege
cel mai bine, Călinescu, ce-i provoacă iritare poate din cauza
unei asemănări prea adânci, istețul ziarist american William
295

Shirer, „cetățeanul” greoi Günter Grass, și lista se poate
continua.
Am putea adăuga că opera își câștigă astfel încă un drept
în plus la universalitate.
Mirela ROZNOVEANU, „Marin Preda. Imposibila întoarcere”,
în Tomis, nr. 10, 1971
Descoperind America în satul românesc, Marin Preda trage
aici o brazdă care rămâne a lui (și după comasare) și pe care
– ne vine în minte o sugestie din Arghezi – caută să o ducă în
cer.
Dezleagă astfel o lume de băștinași, nebănuită, pe care o
varsă în literatură, ca pe un sac cu infinite, complicate și
nespus de subtile probleme.
Ultimul țăran autentic, Moromete, încăput sub mersul
inevitabil al timpului, care pietruiește drumul mare, legând
trainic satul de oraș, privește cu ironie situația, o înțelege,
explicându-și-o moromețian. Pagina care te pune pe gânduri
a acestei cărți este cea închinată imposibilei întoarceri : a
autorului la lumea sa, a lumii de azi la lumea care a fost.
Marin Preda, odată ieșit din roman și povestire,
propunându-și să scrie niște însemnări, se așază pe
marginea șanțului și se frământă. Iată cele mai autentice
frământări de scriitor, spuse pe șleau.
Puzderia de sofisticați ne-a făcut să credem că literatura
noastră nu mai are niciun fel de problemă, că ne-am afla în
fața vidului absolut. Acești firoscoși sunt anulați odată cu
rostirea primelor adevăruri.
Nu este o carte de eseuri, autorul nici nu și-a propus asta.
Intrăm de la primele pagini într-un laborator unde, spre
296

deosebire de cărțile unor confrați, nu întâlnim toate opiniile,
ci una singură, a lui Marin Preda, care de fapt ne și
interesează.
Ce crede el despre țărani, ce gândește despre Caragiale,
Sadoveanu, Călinescu? (Nu subscriem însă la polemica
prelungită cu George Călinescu. Proza acestuia nu i-a plăcut,
dar, în ciuda acestei neplăceri, ea rămâne oricum o piatră
fundamentală).
Nu am avut ocazia să vorbesc despre scrisul lui Marin
Preda. Plin fiind de fiorii și parfumul Moromeților, profit de
apariția acestor pagini, aproape un jurnal intim, spre a-l
omagia, ca pe un clasic al nostru, tânăr.
Marin SORESCU, „Un jurnal intim?”,
în Luceafărul, Nr. 35, 1971
Cineva, un condei destul de subtil, încerca, în revista
Luceafărul, să tempereze entuziasmul criticii în fața cărții
Imposibila întoarcere de Marin Preda, vrând să sugereze că
această carte de articole și însemnări, care ne descoperă mai
bine pe gânditorul și pe estetul Marin Preda, n-ar fi decât un
apendice explicativ al Moromeților. Că articolele, publicate
vreme de un an în Luceafărul și reunite acum în cartea
citată, n-ar avea vreo altă valoare pentru autorul Moromeților
și al Intrusului decât aceea de a se explica pe sine și
„universul țărănesc închis” pe care l-a creat și la care s-ar
reduce de fapt… universul artistic al prozatorului, dat o dată
pentru totdeauna și confirmat de două articole din cartea
Imposibila întoarcere. Ciudat mod de a înțelege o carte,
oprindu-te la comentarea a două articole! Bizară optică,
297

nevrând să vadă decât printr-o singură lentilă al cărei focar
restrânge și micșorează atâtea idei! Dar nu e nici prima, nici
ultima bizarerie pe care o va provoca Imposibila întoarcere.
Căci ni se pare firesc ca această carte, suprapopulată de idei
contemporane, ticsită de gânduri și de sensuri, de
semnificații profunde, pe care scriitorul le extrage pornind de
la suprafețele cotidiene – răsfrângându-le în planul
generalității – ni se pare firesc ca o asemenea carte să suscite
interesul atâtor critici sau prozatori și, mai ales, să dea
naștere la opinii contradictorii. Cu atât mai mult cu cât
părerile lui Marin Preda despre arta literară, despre menirea
scriitorului român de ieri și de azi, sau despre realism ori
naturalism, despre conținut și formă în artă, despre
angajarea artei contemporane să nu fie împărtășite de unii,
iar spațiul polemic latent al acestei cărți, bazată pe gândirea
profundă și pe experiența îndelungată a unei naturi artistice
de o rară înzestrare și de un înalt civism, să nască atitudini
polemice. Riscul de a stârni dezaprobări, pe care-l conține o
asemenea carte, este egalat doar de reala satisfacție
intelectuală pe care o poate da.
În ce ne privește, împărtășim opinia criticului și
profesorului Al. Piru care (în România literară , nr. 38 din 16
IX, 1971) scria: „Este un volum pe care eu nu l-aș clasifica
neapărat în categoria celor zise de publicistică, de multe ori,
vai, biete invenții gazetărești ocazionale, ci printre cărțile de
probleme și idei, de felul celor intitulate de André Gide
Pretextes sau Incidences, de Paul Valéry Varietés sau Regard
sur le monde actuel et autres éssais, ori de J.P. Sartre
Situations. Natural, Marin Preda nu vrea să fie critic sau
teoretician, deși cred că nu-i lipsesc însușirile și intuițiile în
aceste direcții, intenția lui e doar de a ne împărtăși un număr
298

de meditații asupra literaturii în genere, câteva considerații
despre propria-i literatură și un număr de reflecții asupra
condiției scriitorului.”
Registrul tonal al cărții Imposibila întoarcere este foarte
cuprinzător și nuanțat: de la tonul apropiat, de discuție, al
cuiva care te atrage în universul său de idei și de preocupări,
pe nesimțite, ademenindu-te cu o anecdotă hazlie sau bizară
(căci nu e hazliu să afli cum un sătean din Siliștea
scriitorului credea că i se cuvin și lui drepturi de autor
pentru nuvela și filmul Desfășurarea? și nu e bizară
întâmplarea tristă narată în Compromisul cu ideile ?) la
inevitabilul farmec al unor bucăți intitulate neutru: Un semn
de întrebare, Ce ne spune Orion, Farmecul uitat al teatrului
etc., sau bucata care dă titlul volumului (titlu pentru care
poate fi invidiat) Imposibila întoarcere , unde nu văd deloc
regretul scriitorului pentru formele de viață „tradiționale”,
așa cum au vrut să vadă unii, ci mult mai mult chiar decât
nostalgia în fața scurgerii timpului, care destramă și duce cu
el, ca pe un drum cu sens unic, miracolul copilăriei – căci e
vorba de „imposibila întoarcere” pe durata vieții noastre, în
sens proustian. Remarcabilă forță artistică, datorită căreia,
fără suspine, hiperbole sau rostogoliri de imagini frumoase,
Marin Prea transmite cititorului o firească nostalgie pentru
un eden al copilăriei, pe care l-am avut fiecare dintre noi. […]
Marin Preda crede – și are dreptate – că trebuie cultivat un
anume „mister” al biografiei scriitorului (iată o altă „relație”
între biografie și operă – de altfel toată gândirea scriitorului
este una strânsă, dialectică, descoperind și supunând
discuției, interlocutorului necunoscut, cu argumente, această
țesătură, acest păienjeniș de „relații” dintre oameni și
întâmplări, dintre artist și public, sau dintre scriitor și epocă,
299

dintre scriitor și istorie), „mister” în sensul că nu trebuie
inventat de către capete prea puțin inventive un numitor
comun al vulgarizării datelor biografiei unui artist, apt să
scadă interesul pentru lectura operei. Această idee se
conjugă perfect cu cealaltă, a necesității ca opera de artă să
fie admirată, pe care scriitorul o enunță de mai multe ori pe
parcursul cărții sale. „Creația trebuie admirată, scrie Marin
Preda. Dacă ne cutremură, curând nu ne va mai cutremura.
Dar dacă o admirăm, o vom admira din ce în ce mai mult.”
Eugenia TUDOR, „Marin Preda: Imposibila întoarcere”,
în Viața românească, nr. 11, 1971
Unde nu ne mai putem întoarce azi, care sunt hotarele
care ne despart de trecut, de un trecut uneori adânc
însemnat în vârsta celor ce nu au depășit miezul vieții, ce
„idei” (ori simulacru al ideilor) au rămas pentru totdeauna, în
urmă, într-o istorie pe care n-o vrem niciodată întoarsă, și ce
a mai rămas din zadarnicele agitații, iată întrebări la care își
propune să răspundă una dintre personalitățile culturii de
azi, Marin Preda. Răspunsurile sunt, în egală măsură, ale
cetățeanului și ale scriitorului, ale întrebărilor pe care s-a
clădit una dintre operele fundamentale ale literaturii de azi,
și ale biografiei ce justifică această operă. Imposibila
întoarcere ne pune, înainte de toate, înaintea unei conștiințe
de scriitor, exemplară conștiință de scriitor, creatoare de
admirabile atitudini. Pentru cititorul literaturii lui Marin
Preda, Imposibila întoarcere e un termen de comparație și de
explicații. Scriitorul face parte dintr-o generație, înscrisă în
istorie, și e solidar ei. Un titlu sună Contribuție de istorie
300

literară și evocă un moment literar: „Debutul meu e legat de
începuturile literaturii postbelice. Lucrările care au marcat
profund o nouă perioadă au apărut în toamna anului ’48, iar
eu am debutat ceva mai înainte, în primăvară”. Mărturia
scriitorului are o adresă directă, intrând în conflict cu unele
forme constituite ale înregistrării fenomenului literar:
„Greșesc D. Micu și N. Manolescu, ca și alți critici și istorici
literari, când trec ca pe lângă ceva fragil pe lângă această
perioadă (anii ’48, n.n.) de înmugurire a literaturii noastre
noi, când în realitate efectul ei, în anii care au urmat, s-a
dovedit viguros”. […]
Pentru cei ce scriu istorie (ori critică) literară, depoziția lui
Marin Preda este printre cele mai prețioase. Literatura are o
morală a ei care nu poate fi călcată în picioare, o etică ce
premiză atunci când, în lungul proces al viitorimii, mărturii
nenumărate vor fi chemate la apel. Reacțiile (lui Marin Preda)
domoale, dar pline de atâtea ori de necruțătoare ironie sunt,
poate, cel mai adecvat comentariu al Moromeților, operă
intrată în patrimoniul nostru spiritual. Și scriitorul
reacționează în fața unor locuri comune, în fața unor
degradări ale unor semnificații, a banalizării unor idei
scumpe.
Că, înainte de toate, Marin Preda e martorul pasionat al lui
Moromete al său, nici vorbă. Ca și în alte cărți ale
scriitorului, echipe de „moromeți”, autentici ori degenerați,
sclipitori de inteligență ori doar prinși în meandrele
încurcatelor lor existențe, răsar în fiecare articol. Printre
rânduri, problemele fundamentale ale existentei Moromeților
(dacă ni se permite: castă fundamentală). „În ceea ce ne
privește pe noi, românii, am cunoscut odată un gânditor care
mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna
301

istoria”.
Imposibila întoarcere are o adresă exactă. Una dintre
victoriile literaturii noastre a fost, în deceniul 7, tocmai aceea
asupra spiritului primar; nu ne mai putem întoarce la anii în
care Arghezi, Blaga, Bacovia, ba, prin niște voci mai răgușite,
Alecsandri, Maiorescu, Rebreanu constituiau țintă de atac
demagogic. Un sentiment de optimism robust stăruie în
această constatare, aceea că erorile trecutului nu se vor mai
repeta. E drept că acei care l-au blamat pe Arghezi, de pildă,
ar fi gata, probabil, să blameze încă o dată, sub alte forme,
alți scriitori. Scrie Marin Preda: „Și nu o dată ne trezim
crezând că suntem revoluționari, susținând cu exaltare tezele
spiritului primar, a cărui grosolănie și agresivitate le
confundăm cu ardoarea și fermitatea atitudinii…”
Cornel UNGUREANU, „Marin Preda: Imposibila întoarcere”,
în Orizont, Nr. 10, 1971
Asediat de întrebări, scriitorul contemporan impune prin
demersul conștient al creației, neuitând că intervenția sa
implică un examen lucid și responsabil într-un teritoriu unde
se confruntă și se decid destine, fapte și răspunsuri. Marin
Preda profesează publicistica nu la întâmplare și lectura
eseurilor sale (tablete, reflecții despre natura actului creator,
comentarii la fenomene semnificative în ordine etică și
spirituală) atestă pasiunea scriitorului căruia îi repugnă
indiferența sau pasivitatea comodă. Imposibila întoarcere
(Editura Cartea românească, 1971) este mai mult decât o
culegere de intervenții, confesiuni literare și opinii despre
oameni și artă. O atitudine netă construiește un sens unitar,
principii statornice prezidează meditația scriitorului, iar
302

rezultatul este o carte despre istorie și timp, despre destinul
semenilor noștri. Literatura interesează în acest spațiu unde
devenirea istoriei și rostul evenimentelor se luminează prin
participarea artistului, conștiința tratează și profund
responsabilă. Acesta mi se pare a fi patosul culegerii cu
ecouri edificatoare în publicistica literară (consemnăm
îndeosebi glosele din Luceafărul).
Poate că printre alte observații produse de lectura
volumului, una ar putea indica „mecanismul secret” al
eseurilor: pasiunea cunoașterii, articulând și susținând
demonstrația, ea însăși supusă unei verificări repetate,
întrebările se succed, întrerupte de avalanșa mărturiilor
umane, iar cercetarea sub toate unghiurile a unor
comportamente, judecăți și idei nu admite concluzii pripite.
Luciditatea scriitorului însemna în Moromeții sau în Intrusul
investigație în zonele fierbinți ale destinului uman: „Care este
mecanismul acestui fenomen?” fiind întrebarea repetată în
subtextul fiecărei pagini consacrate unor procese revelatoare.
Mod de a proceda și act de estimare supremă, interogând
despre natura faptelor, scriitorul rămâne de fiecare dată un
cercetător care controlează și stabilește cota reală a valorilor.
Marin Preda repune în discuție o categorie cu determinări
fecunde în comentariile criticii și teoriei artei, dar cu o
însemnătate mult extinsă, făcând posibile comentarii cu mai
vaste trimiteri la condiția omului de cultură. E vorba, cum se
poate ușor deduce, de sensul îndatoririlor unei creații
chemate să se pronunțe direct asupra condiției omului de azi
și, în consecință, să își asume dreptul de a comunica
propriul său verdict asupra dimensiunilor reale ale
proceselor contemporane. Când în Reflecții asupra viitorului
scriitorul ne invită la un dialog indirect (constituindu-ne
303

interlocutori avizați ai meditației sale) despre destinul
„Pământului nostru” și despre perspectivele unei umanități
răscolite de explozia invențiilor omenirii („Mașinile,
ingenioasele mașini…”) nu mai parcurgem un articol
oarecare, ci suntem instalați, fără menajamente (comoditatea
lecturii săptămânale), în centrul evenimentelor. Ar fi o eroare
să credem că se face apel la „sentimentele” noastre (comune!)
despre viitorul planetei sau despre consecințele revoluției
tehnice. Mai presus de acestea, istoria devine martorul
reflecțiilor, conexând argumente și răscolind conștiințele în
numele umanismului socialist. Marin Preda exclude din
discuții simplele referințe, alegând soluția situării în datele
acute ale faptelor. Este și acesta, cred, semnul unei atitudini
ireconciliabile în plan etic. Căci scriitorul își dezvăluie, în
deplină consonanță cu opera sa literară, preferința pentru
mișcările conștiinței văzute în multitudinea implicațiilor
sociale și morale. Cuvântul poate descoperi un fenomen sau
reacții și în Reflecții asupra prezentului stările (abateri de
ordin etic) sunt considerate în conformitate cu natura lor. Ne-
am gândit la un comentariu din Patul lui Procust unde Camil
Petrescu formulează un diagnostic pentru semnificația unei
expresii („a face om pe cineva”), descoperind latura nocivă a
unei mentalități. Procedeul reapare la Marin Preda,
comentând sub un unghi critic (sancțiunea este implicata în
comentariu) o prejudecată. Observația morală este totodată
și o constatare psihologică, declanșând un punct de vedere
ascuțit, cu acoperire în planul generalizărilor. Scriind despre
mărturia solidarității și tăriei umane din zilele încercate ale
inundațiilor {Cărțile deasupra apei), scriitorul se recunoaște
nu numai prin tensiunea cuvântului ci, mai ales, prin
sentimentul tăriei și al demnității surprins în actele unei
304

colectivități. […]
Afirmațiile scriitorului sunt categorice, invocând, se
subînțelege, o îndelungată întâlnire cu aspectele examinate,
după cum drastice și peremptorii sunt negațiile. Sub acest
unghi este respinsă optica elementară și arbitrară (opusul
fermității și al consecvenței sprijinite de tensiunea ideilor)
asupra valorilor spirituale, ca și perspectiva elementară
asupra literaturii, neinterpretate (istoria literaturii) în
dimensiunile și durata reală a timpului. În continuă
prospectare și demontare a falselor judecăți, convertite în
mentalitate primară,
Marin Preda contestă nu gratuit sau neapărat teribil.
Dimpotrivă, suntem martorii unei intervenții bazate pe
argumente ineluctabile tocmai pentru că ele sunt generate de
principiile generale ale culturii noastre contemporane și în
numele lor scriitorul își ia libertatea de a respinge variantele
în necontenită regresiune ale conformismului. O anume
agresivitate sau, poate mai exact, un neastâmpăr al unui
spirit în permanentă stare de veghe se angajează în discuție
(neapărat în contradictoriu cu o altă opinie).
Ion VLAD, „Incendiul înalt al conștiinței”,
în Tribuna, Nr. 36, 1971
A privi curtea Imposibila întoarcere ca pe o sursă de date și
sugestii noi care pot să faciliteze înțelegerea operei de
prozator a lui Marin Preda e, desigur, cu totul firesc. Într-
adevăr, există în această unică culegere de publicistică a
scriitorului suficiente texte cu caracter confesiv și
memorialistic în care sunt divulgate împrejurările ce au dus
la geneza unora dintre romanele și nuvelele sale. După cum
305

tot așa, pentru cei interesați de biografia autorului
Moromeților, cele nouă capitole câte cuprinde secvența
Confesiuni din Imposibila întoarcere formează realmente un
izvor de informații inestimabile. Capitole de Bildungsroman
sui-generis, confesiunile lui Marin Preda se constituie așadar
într-un univers biografic în care pătrunzând cititorul are
nesperatul privilegiu de a ști direct, dintr-o relatare de
maximă exactitate și de inflexibilă luciditate, sub zodia căror
împrejurări de viață – obiective și subiective – s-a format
personalitatea scriitorului în anii copilăriei, adolescenței și a
primei lui tinereți. Privite din acest unghi, să-i spunem,
anecdotic, o mare parte a textelor din Imposibila întoarcere au
șansa sigură de a incita în cel mai înalt grad curiozitatea
pentru elementul senzațional, căci nu e puțin lucru ca un
scriitor de notorietatea lui Marin Preda să fie dispus a-și
deschide sufletul. Lectura celor nouă capitole din Confesiuni
este cu atât mai fascinantă cu cât sinceritatea lor absolută (o
sinceritate de tip rousseauist, am zice) este beneficiara unei
vibrații narative, a unor adâncimi analitice și a unor
performanțe stilistice cu nimic mai prejos decât acelea
învederate de romanul Moromeții. Putem spune deci de pe
acum că memorialistica literară românească are în Marin
Preda pe unul dintre străluciții ei reprezentanți. Să amintim
numai modul în care este evocată tandra și aspra
confruntare a copilului și adolescentului Marin Preda cu
tatăl său și este de-ajuns pentru a ne da seama de marea
valoare literară a Confesiunilor. „Concurența” pe care acestea
o fac prozei de ficțiune a scriitorului este de-a dreptul
izbitoare. […]
De altminteri, nu numai confesiunile aderă cu asemenea
dezinvoltură la proza narativă. Să observăm că aproape toate
306

eseurile din Imposibila întoarcere se structurează în jurul
unui nucleu epic, ceea ce le sporește nebănuit de mult
puterea de seducție la lectură, plasticizându-le în același
timp filonul ideatic care se recomandă sensibilității și rațiunii
lectorului în chip inedit. În acest sens, cartea lui Marin Preda
este o replică zdrobitoare adresată imensului număr de
veleitari ai publicisticii proveniți din rândul scriitorilor care,
neînțelegând că și în această ipostază sunt datori să rămână
tot beletriști, peste noapte se trezesc mari și infailibili
teoreticieni. Trecând de aceste considerații parantetice, vrem
anume să spunem că în afara despărțiturii Confesiuni, în
Imposibila întoarcere mai există cel puțin cinci-șase texte
care, grație solidei lor armături epice, pregnanței personajelor
și, în general, întregii lor ținute literare trec fără niciun efort
în sfera prozei de ficțiune, a schiței și a povestirii. Ne gândim
la titluri precum: Ciudatele obiceiuri ale bucureștenilor,
Bătrânul învățător , Șerpi pe hârtie, Agresivitatea la volan și
altele. Lucrări ca acestea dau conținut unui capitol distinct
în opera epică a lui Marin Preda: schița și povestirea de
reflecție moral-filozofică directă, structurată pe o schelărie
narativă cu alură parabolică, deși farmecul lecturii rezidă
tocmai în densitatea realistă a detaliilor, precum în „poveștile”
lui Creangă.
Parafrazând titlul unui ciclu de trei eseuri înserate în
sumarul volumului Imposibila întoarcere , să observăm
numaidecât că strălucitele însușiri artistice ale publicisticii
lui Marin Preda, în chip paradoxal, se pot constitui în
imprevizibile „obstacole în calea lecturii”. Cum? Prin totala
ori cvasitotala substituire a amintitei lecturi din unghi
anecdotic celuilalt tip de lectură – celui interesat de fondul
reflexiv, de acuta înfruntare a ideilor morale, estetice,
307

filosofice, sociale etc. E un fond reflexiv care „subminează”
(cu atâta artă, totuși!) pilonii narativi ai articolelor, și care
poate fi exact perceput numai prin efortul de a ține dreaptă –
în decursul lecturii – cumpăna între spiritul și litera cărții
Imposibila întoarcere .
Nicolae CIOBANU, „Marin Preda: Imposibila întoarcere” (ed. a II-a),
în Luceafărul, nr. 32, 1972
Imposibila întoarcere e una dintre cele mai insolite cărți pe
care le-a cunoscut de o bună bucată de vreme cititorul
român. Într-o vreme în care puțini scriitori dovedesc un real
interes pentru încercarea de a medita asupra celor scrise de
alții și de a le lumina printr-o credință literară proprie,
caracterul de excepție al cărții lui Marin Preda se cere
subliniat în mod deosebit. Literatura română e, de altfel,
săracă în asemenea scrieri. Câteva doar: Amalgam de Liviu
Rebreanu, Teze și antiteze de Camil Petrescu, Fragmentarium
de Mircea Eliade, Imagini și cărți din Franța de B. Fundoianu,
Jurnalul de creație al lui Mihail Sebastian. Să fie puținătatea
lor un test al incapacității de a teoretiza a scriitorului român,
sau simplu proces de târzie chemare către acest „gen” literar?
Greu de răspuns. Este această lacună o infirmitate?
Răspunsul este iarăși greu de formulat. Cert este că ne aflăm
în fața uneia dintre acele cărți rare în literatura română, în
care un mare scriitor își dezvăluie gândurile despre oameni,
literatură, evenimente, scriitori. Un moment de gală.
Sub aparența dispersării, cartea e de o mare unitate,
pentru că un singur om se confesează și acela e consecvent
cu sine. Cea mai mare preocupare a scriitorului pare a fi
308

aceea a modificărilor pe care timpul le aduce umanității. Deși
ne-am aștepta, poate, la articole înrudite cu cele de critică
literară în care Marin Preda să-și expună opiniile despre alți
creatori, greutatea volumului o dau meditațiile care par a nu
ține de literatură, dar care constituie substanța însăși a
literaturii și în cazul de față sunt chiar literatură. „E ușor să
ne liniștim spunând că nu există alt drum pentru țărănime
decât acela al cooperativizării. Pe scriitor îl interesează însă
ce se petrece cu oamenii.” (Iată țăranul!), notează M. Preda.
Într-adevăr, ce se petrece cu oamenii? Iată tema cărții lui
Marin Preda, în care întoarcerea devine imposibilă tocmai
pentru că „s-a petrecut” ceva cu oamenii. Ei s-au schimbat,
nu mai sunt aceiași. „Și mai ciudat pentru mine este că
«liberalii» mei par să-și fi pierdut memoria de odinioară, și
viața lor pare să fi început de curând, de vreo zece-
cincisprezece ani. Iar această viață pare să fie și ea fără
amintiri. N-au nimic de spus, zadarnic încerc să le aduc
aminte de tatăl meu, de Iocan, de Cocoșilă… O viață foarte
intensă au trăit toți în deceniul 50-60. Când vrei să le
amintești câte un amănunt din această viață, ascultă câtva
timp și pe urmă îți răspund că trebuie să plece să facă
procente.” (Imposibila întoarcere ) Memoria lor parcă s-a
eliberat de lucrurile de demult.
Inactualitatea acelor vremuri, imortalizate de scriitor, vor
parcă s-o sublinieze țăranii ocolindu-le. Întoarcerea în aceste
teritorii de demult este imposibilă. După cum imposibilă e
întoarcerea țăranilor la vechea lor condiție. Ireversibilitatea
aceasta nu ascunde în ea un dram de primejdie? se întreabă
scriitorul. Iată, peste tot în lume viața satului e amenințată
cu dispariția. Un ziar aduce știrea că țăranii vor dispărea și
odată cu ei și lumea lor. Scriitorul se freacă la ochi: este doar
309

o glumă, sau un adevăr? Dar ziarul arată indubitabil că doar
5 la sută din populația unei țări poate asigura hrana
celorlalți 95 la sută. Este cu putință? se întreabă iarăși
scriitorul. Nu este cumva o exagerare? Un alt ziar francez
aduce știrea că umanismul societății de tip agrar, care exaltă
valori ca spiritul de sacrificiu, renunțarea, sublimarea
pasiunilor, eroismul, este înlăturat practic de o cultură
științifică și tehnică, ce aduce o altă scară de valori
alungându-le pe cele vechi. Totul pare a prevesti sfârșitul
lumii țărănești. Un poet spaniol istorisește melancolic cum
țăranii Peninsulei iberice acceptă comercializarea turistică a
satelor modificându-și fundamental felul de viață. Scriitorul
român încearcă să-l consoleze, dar poetul rămâne izolat în
tristețea lui indiferent la argumentele economice.
Pasiunea cu care Marin Preda ridică aceste întrebări nu
este o pasiune fetișizantă, cum ar părea la prima vedere.
Problemele sunt general-umane, deoarece pierderile pe care
le-ar înregistra omenirea odată cu dispariția lumii rurale i se
par a fi pierderi ale zestrei de veche umanitate. La sat, ne
spune Marin Preda, cimitirul e mai aproape de vederea
omului și perspectiva lui îl face pe om mai senin, fiindcă știe
ce-l așteaptă. Și mai departe: „Omul se uită la om și se
bucură, iată o descoperire pe care uitasem s-o fac! Și să nu
credeți că în acest sentiment nu intră sau se ignoră ceea ce a
cucerit omul care trăiește în marile aglomerări, gravitatea pe
care o dă lupta pentru existență, ironia în observarea
moravurilor, conversația sclipitoare, curiozitatea avidă pentru
viața planetei. Au televizoare și aparate de radio. Polemica e
reluată în altă parte deschis, amintind un mai vechi duel.
Omul de jos, omul de rând, ruralul, țăranul nu e cu nimic
mai prejos orășeanului, intelectualului. Pledoaria continuă,
310

și argumentele nu încetează să cadă, deși cel mai puternic,
pentru că e cel mai convingător, singurul de natură a închide
discuția, arătând unilateralitatea și inconsistența tezei
urbanismului, a fost de mult produs și se numește Moromeții.
[…]
Scriitorul are conștiința inevitabilei evoluții a lumii rurale,
a modificării ei nestăvilite, a fatalității acestei metamorfoze.
Țăranul pe care-l întâlnește nu mai e acela al poienei din fața
fierăriei lui Iocan. Naivitatea discuțiilor despre Iorga, cel ce
avea „doi creieri”, nu mai este posibilă. Și Marin Preda se
întreabă dacă aceștia mai sunt de fapt țărani… cu o nostalgie
neascunsă.
Oare ceea ce imputa subteran Marin Preda lui Ilie
Moromete nu era o prea mare candoare? Țăranii au ținut să
fie în acord cu scriitorul lor. Ei sunt astăzi ceea ce el sugera
mai de mult: niște țărani fără candori. Deoarece orice
întoarcere este imposibilă.
M. UNGHEANU, Marin Preda vocație și aspirație ,
Editura Eminescu, București, 1973, pp. 269-271
La prestigiul recunoscut al prozatorului s-a adăugat și cel,
previzibil, al cugetătorului obsedat de problemele vitale ale
timpului său: volumul Imposibila întoarcere , culegere aparent
eterogenă, cuprinzând însemnări memorialistice, confesiuni
de atelier, comentarii literare, opinii și atitudini în legătură
cu evoluția societății actuale și cu viitorul ei, reflecții în
marginea unor fapte diverse investite cu o valoare simbolică,
era de fapt o carte de mare unitate interioară, dezvăluind o
gândire puternică și originală, familiarizată intim cu cele mai
subtile idei ale timpului nostru. Rezultatele sunt dintre cele
311

mai înalte, făcând din Imposibila întoarcere o carte unică în
literatura română; dezbaterea intelectuală este însoțită de
implicarea unei profunde conștiințe morale și expusă cu o
mare forță expresivă. Scriitorul se definește ca un spirit lucid
și neliniștit, atras cu o putere irezistibilă de marile teme ale
vieții contemporane; dar cartea poate fi citită și ca un jurnal
disimulat („Povestind despre alții, mă feresc în felul acesta să
fac eu mărturisiri”). […]
E. Lovinescu a văzut cu multă justețe în „obiectivare” calea
reală a emancipării și evoluției ascendente a prozei
românești, încheindu-și al patrulea volum din Istoria
literaturii române contemporane (Evoluția „prozei” literare) cu
analiza operei lui Rebreanu, sub titlul „creația obiectivă”, deși
în latura formală teoria criticului despre trecerea de la rural
la urban era contrazisă; câteva decenii mai târziu, prin opera
lui Marin Preda, această distincție între proza „rurală” și
„citadină” va deveni complet de prisos. Însă marea înnoire pe
care o aduce Marin Preda în proza românească este ștergerea
granițelor dintre subiectiv și obiectiv. Fundamental lirică și
idealistă, opera scriitorului are caracteristică tocmai absența
elementelor lirice și idealiste: facultatea esențială este
puterea de a uni observația cu reflecția și de a transfigura
afectiv materialul epic, printr-un stil al amintirii căruia îi este
proprie fuziunea intimă dintre confesiune, invenție și
moralism. Literatura lui Marin Preda este expresia unei
conștiințe suverane: prin el, proza românească iese definitiv
din zona sentimentalismului și a ilustrativismului.
Mircea IORGULESCU, Rondul de noapte,
Editura Cartea Românească, București, 1974, pp. 254-256
312

Marin Preda mărturisește în niște însemnări cu caracter
autobiografic că și-a scris cărțile fără ca să întrezărească în
ele tema povestitorului, adică tema lui. A terminat Moromeții și
a văzut că personajele au fost mai puternice decât el: și-au
impus tema lor. A început al doilea volum și situația nu s-a
schimbat: alte teme veneau de la sine, acopereau spațiul
romanului, fără ca prozatorul să poată împiedica acest
proces de substituire. Lui nu-i mai rămâne decât să reflecteze
la tema lui și, în așteptarea revelației, să scrie în continuare
romane unde să fie totdeauna vorba de alții. Tema
povestitorului este o frumoasă promisiune…
Se înțelege fără dificultate că prozatorul realist trăiește
conștient o dramă (drama deturnării subiectivității), dar
drama nu-l împiedică să-și scrie cărțile, având sentimentul
că, scriind despre alții, prozatorul se caută și se exprimă, în
fapt, pe sine. Chestiunea nu-i deloc complicată estetic, toată
lumea este de acord că în artă obiectivitatea nu-i decât o
formă a subiectivității, el fiind totdeauna eu. Nici Marin Preda
nu crede, bineînțeles, altfel, dovadă că valorile morale pe care
le exprimă în opera de ficțiune le apără acum (Imposibila
întoarcere, 1971) în chip direct. Autorul este cel ce vorbește
aici, ideile și observațiile lui trec pe primul plan; s-ar putea
spune atunci că prozatorul și-a aflat, în sfârșit, tema. Să nu
ne grăbim însă. În Imposibila întoarcere e vorba, adevărat, de
scriitor, de familie și de studiile lui, dar, înaintând în lectură,
observăm că nici de data aceasta Marin Preda nu scapă de
obsesiile vechi, obsesiile, în cea mai mare parte, ale lumii din
care a ieșit și pe care a înfățișat-o în romane. Obsesiile lui
rămân, în continuare, obsesiile altora, tema lui e, fatal, tema
lor. Ei înseamnă și aici țăranii. „Imposibila întoarcere” este
313

metafora destinului lor față de civilizația industrială. Un
destin foarte dur. Ca societatea de azi să se hrănească, citește
Marin Preda într-o statistică, trebuie ca numărul țăranilor să
se micșoreze. Mașinile au nevoie de spațiu, industria, ca să
poată fi productivă în agricultură, trebuie ca plugul, caii,
mica industrie rurală să dispară. Proces fatal, nimic de făcut
în această direcție, mașina ia locul omului. Dar acest cult
pentru mașină, întreabă Marin Preda, este el bun sau nu ?
„Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am
continua să ne perfecționăm utilele noastre mașini cu care să
zburăm și în Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa
apă din care am ieșit, mama noastră, și care înconjură cu
albastrul ei strălucitor globul pământesc?…”
Ar fi, dar istoria este mai tare decât voința noastră; omul
fetișizează mașina și devine în cele din urmă victima ei. Iată
un fapt inacceptabil pentru un prozator crescut în cultul
valorilor morale. Pentru el nicio revoluție, socială sau
tehnică, nu este scuzabilă dacă strivește personalitatea
omului. Nu-i, firește, singurul care-și pune problema
civilizației actuale. Sociologii, ecologii de pretutindeni se
întreabă, neliniștiți, despre soarta individului în fața
expansiunii industriale. Termenul de represiune, când este
vorba de societatea de consum, împrumutat din cărțile lui
Marcuse, revine adesea în discuție. Marin Preda nu-i nici
sociolog, nici futurolog, eseurile lui nu se bazează pe anchete,
sondaje, studii speciale și nici nu fac previziuni. E doar un
creator înzestrat cu vocația reflecției și, întrucât metoda lui
de lucru se bazează pe observația individului într-un sistem
de relații, reflecțiile privesc mai ales locul acestui individ în
societatea de azi. Imposibila întoarcere este, în fapt, un jurnal
unde analiza fenomenului social se unește cu confesiunea.
314

Subiectele variază, într-un loc e vorba de psihologia etnică, în
altă parte de diferența (tema mai veche în critica românească)
dintre orășean și țăran. Ce este remarcabil în aceste texte e
modul liber de a gândi câteva aspecte ale civilizației actuale și
de a da sugestii de o adâncime simplă acolo unde alții cu mai
multă știință, dar cu o mai mică intuiție a sensului existenței
se încurcă în subtilități. În fond, ca artist, Marin Preda
gândește social și vede existențial. Pentru el civilizația este o
noțiune ce nu are niciun sens în afara vieții individului. Față
de istorie el are o atitudine din care lipsește sentimentul de
flatare. A trecut prin multe, a văzut multe. „Știm multe”,
notează el undeva, „revoluția franceză e un poem idilic fată
ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani”… Ideea,
de pildă, că poporul nostru s-a salvat boicotând istoria nu
place prozatorului. Cum să boicoteze badea Gheorghe
istoria?: „În realitate peste aceste plaiuri a curs sânge”… „mai
degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea
Gheorghe și că el a învățat, din vicleniile ei, viclenii și mai
mari și a știut în felul acesta să i le dejoace, uimind pe foarte
mulți din acest continent…” Nici părerea că noi, românii,
aranjăm în cele din urmă toate lucrurile și că ieșim teferi din
tragediile istoriei nu convinge pe scriitor: „aranjarea asta ne
costă” – zice el.
Eugen SIMION, Scriitori români de azi, vol. I,
Editura Cartea Românească, București 1974
În lunga poveste a întâlnirilor noastre cu cărțile
scriitorului iubit, fie el cel mai iubit, e inevitabil momentul
când ți se ivește dorința de a iscodi profesionismul lor.
315

Se deschide atunci faza melancolică a istoriei raporturilor
noastre quasierotice cu ceea ce, după Barthes, ar fi obiectele
voluptății noastre. O fază care confirmă și adâncește
analogia. Relativ târziu, în cazul scrisului lui Marin Preda,
m-am simțit mai curând provocat să o fac de un anumit,
curios, sentiment încercat pe când citeam Imposibila
întoarcere, cea dintâi din seria de cărți în care personajele nu
mai izbuteau să confiște subiectivitatea naratorului. Autorul
se exprima, în sfârșit, își depăna aventura spirituală, emitea
și comenta idei, iar eu, parcurgând aceste idei, eram înciudat
să remarc că, fără a mă impresiona peste măsură, ele mă
prindeau, mă străbăteau, mă înlănțuiau.
Exista în text o anumită fervoare a deliberării, dar,
prezentă la destui eseiști, ea nu-mi explica, pe de-a-ntregul,
forța cu care simțeam că se sensibilizează ideile și nu mă
lasă indiferent. Încercând să înțeleg ce făcea să mă simt
contrariat, începeam să observ. Și ce puteam băga de seamă,
ce se poate remarca întâi dacă nu asprimea dramatică a
scriiturii?
Obișnuit în eseistica noastră este, fără îndoială, stilul fluid
care „străbate ideile ca apa”, cum ar fi spus Virginia Woolf,
sau le muzicalizează, împingându-le, pe neștiute, în vag și
armonic. Pentru că nu e netezit, poleit, șlefuit, mersul
gândirii lui Preda se vede: se simt poticnelile, renunțările de
parcurs, șovăielile, revenirile hotărâte sau timide. Scriitorul
formulează greu și mai cu seamă nu se dovedește a fi în
posesia talentului atât de răspândit al evitării dificultăților
prin acele piruete elegante și în regim de minim efort care ne
duc departe de idee, dar ne ies, totdeauna, neînchipuit de
bine.
În întortocherea, în respirația dificilă a frazelor, în lipsa lor
316

de cursivitate se ghicește trăirea intensă a fiecărui cuvânt,
biruit și luat apoi în sprijin pe drumul ce răzbate atât de
greu la idee. Constatam și eu că eseistul nu iubește
nebulozitatea, că are nevoie să-și simtă ideile, să le întrupeze
pentru a le supune, apoi, cerbicia, pe viu, preschimbându-le
în premise umile ale unei demonstrații în care nimic nu poate
fi gratuit, și totul se cerea finalizat. Când ideile erau ale
altora și trebuiau înfruntate, doborâte, răpuse, sugestia
stilistică de opintire era și mai evidentă.
Eram, așadar, ademenit la corida din ductusul scriiturii, și
ceea ce mă prindea era spectacolul înfruntării pe care îl
descifram, oricum aș fi considerat mai apoi calitatea ideilor
răzbătătoare, biruitoare.
Pe de altă parte, ferindu-se să treacă vreodată sentențios și
în galop peste preopinent, desăvârșindu-și priceperea, care
era, întâi de toate, a romancierului, de a stimula tensiunea,
avantajându-l, învrednicindu-l și pe „celălalt”, el nu numai că
dădea, în Imposibila întoarcere , o șansă colocutorilor, vreau
să zic, adversarilor, dar îi căuta cu o obstinație plină de tâlc
pe cei mai puternici. Era clar că autorul avea o rezistență
bizară față de orice idee subtilă, că se afla mai tot timpul în
răspăr și, ciudățenie, nu față de poncife, de truisme, de
locurile comune pe care, nimicindu-le cu măreție, ne
întemeiem cu toții superioritatea, ci față de gândirea
cultivată, față de teorii și doctrine iscusite, de opinii distinse,
îndeajuns de rafinate spre a atinge diluția sau paradoxul.
Observând atent cum regândește totul de la capăt, oricine
s-ar fi aflat la sfârșit, răvășind, din aproape în aproape,
marile, tabuizatele idei, glorioase, ferecate în argint, cum
râcâie îndelung și fără grabă glazura monumentelor, crusta
rănilor sacre, cum scurmă cu o încăpățânare, care era numai
317

a lui, pământul de flori, realizam că e ațâțat să lupte, să iasă
în arenă, numai de sticlirea amenințătoare, impenetrabilă a
armurii, a armurii adverse. Că, mai ales, se simțea bine
numai când adversarii erau de notorietate sau i se părea că
sunt.
Atât în principiul de funcționare a demersului eseistic, cât
și în particularitățile „stilistice” ale redactării lui, se putea
întrezări un model al înfruntării.
Nevoia lui Preda de a desfide, de a ține piept, de a se
despărți, prin război, de ceva, de a demasca și a se delimita
prin luptă, într-un cuvânt de a merge și a se afla mereu
împotriva curentului merita – considerăm de-abia acum –
mai multă atenție.
Așezată, în întregime, sub acest semn, care e semnul
fascinant al lui nu, gândirea eseistică a lui Preda, în trecere
fie spus, a profitat de potențialul de atractivitate pe care îl va
deține totdeauna negația. Dar oare acel model al înfruntării
nu se regăsește, sub diferite ipostaze, deghizat felurit, în
toate scrierile lui Preda și la toate nivelele structurilor
artistice, contribuind la puterea lor de seducție?
Iată o veritabilă temă de cercetare stilistică și aceasta
pentru că, dacă am putea confirma peste tot existența unui
asemenea model, l-am putea socoti drept formulă a gândirii
producătoare.
Eugen NEGRICI, Mobilul gândirii producătoare ,
în Timpul n-a mai avut răbdare , Editura Cartea Românească,
București, 1981, pp. 362-364
„M-a vizitat fratele meu vitreg, Gheorghe, om de cincizeci și
cinci de ani, pe deplin conștient de rolul său în societate,
318

familia lui fiind la țară, în Silișlea-Nouă. Știindu-l țăran, l-am
întrebat. Zic: «Ce faci tu aici, la București?» La care el mi-a
dat un răspuns pe care îmi rezerv dreptul de a-l folosi în noul
meu roman: «Cum, zice, eu, mă? Construiesc societatea.
Jumate am și construit-o! A mai rămas jumătatea ailaltă»”
(Imposibila întoarcere)
S-ar putea ca răspunsul fratelui, selectat aici pentru
eternitate, să cuprindă, precum sămânța, făptură întregului
viitor copac, însuși programul estetic al scriitorului, care: a)
ignoră, cu naivă, doctă simplicitate, disproporția dintre
individ și istorie, încrezător că individul (adevăratul obiect de
studiu al romancierului Marin Preda) poate să însemne ceva
înaintea forțelor oarbe, imense ale istoriei; b) reduce la scara
înțelegerii omenești și a destinului individului un conflict în
realitate imposibil de început, necum de dezvoltat (absurdul
literaturii acestui secol nu e departe!); c) convertește
imposibilul la dimensiunile aproape posibilului (citește:
credibilului), printr-o ironie păstrată în ariergardă, rezervă
pentru cazul că cineva ar avea de gând să ia în serios
ignoranța și naivitatea; d) ia în considerare – practică calificat
țărănească – doar partea (jumătatea) ca să denunțe
inconsistența întregului, căci oricine își poate da seama că
virtuala construcție, dacă ar fi adevărată, i-ar depăși
putințele și energiile (vezi disproporțiile forțelor inițiale în
basm); e) nu se preocupă câtuși de puțin de a ne oferi soluții,
nefiindu-i chemarea, ci doar de-a pune în ecuație datele
vizibilului (un slogan, în cazul de față), eventualele accidente,
particularul simptomatic al unei albe, ilizibile realități…
Gluma e de tipul isteț-tragic, patentat de un Ion Creangă.
Din școală, unde aveam mulți colegi veniți de la sate, știu
că poreclele, față de numele din catalog, se distingeau printr-
319

o violentă neregularitate barocă, prin crase
potriviri/nepotriviri cu înfățișarea, însușirile, gestica și
atitudinea generală a purtătorului, aflându-se, adesea, la cea
mai îndepărtată imaginabilă expresie față de previzibil (căci
există un previzibil în onomastică) și la cea mai directă
lectură caracterologică.
Dar multe dintre numele de catalog ale oamenilor de la
țară provin din înghețarea scriptică a unei simple porecle.
Marile seisme sociale, cu accesul la publicitate al celor mai
înainte anonimi, au scos la lumină nume de o noutate
senzațională, în stare să evoce și să reediteze metamorfozele
începuturilor de lume, adevărate planuri criptice ale unei
geografii, ale – în fond – unei cosmogonii.
Inventarul larg, sursă de intensă poezie, din cărțile lui
Preda desface pe alocuri procesul fascinant al formării
numelor și separarea uscatului de ape (de pildă atestarea
numelui Guica, în Moromeții, I) amintește de procedeul unui
Ovidiu, dar și de al celui practicat de Balzac.
Depozitul de nume de oameni (curios, toponimiile lipsesc
sau sunt expediate) ar putea furniza cercetătorului subiecte
pentru o carte; tot astfel modulii cu aspect de sentințe, tot
astfel afirmațiile prin serii de interogații.
Ca pretutindeni în scrierile sale, și în Marea călătorie din
Confesiuni (Imposibila întoarcere ), întâlnim snopi strânși de
întrebări, punctând muzical etapele itinerarului parcurs:
„Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a
unui copil că într-acolo unde mergeam ne aștepta toată
lumea cu brațele deschise, să confirme adevărul înzestrării
băiatului din căruță, de care în sat nimeni nu se mai îndoia
demult? Și dacă toată lumea se înșela?”
Și, în altă parte:
320

„Unde ne ducem noi acum, Marine?
Am înțeles fără să mă tulbur ce vrea să-mi spună: era oare
ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam?
Cine ne spunea nouă că din zecile de căruțe care se
îndreptau ca și a noastră spre orașul de munte cu renumita
lui școală, a noastră nu va face parte din cele care se vor
întoarce cu speranțele pierdute?”
Și, încă:
„…Reieșea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de
suportat, dacă n-ar fi împănată cu proști. Ei, ce-o să fac?
Sunt eu în stare, așa, ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu,
cum o să fiu?”
Serii de informații pline (vezi frecvența lui adică), despre
sine și lume, sub semnul dubitativului, ca și cum îndoiala
ambițiosului ar vrea să rarefieze lucrurile, faptele,
imperativele realității…
Fantasticul lui Marin Preda nu se află în scenele și
episoadele fabuloase, cum s-ar crede, ci în relatările
ostentativ realiste, la începutul cărora scriitorul parcă pune,
ca o cheie pe portativ, semnul interogației, obligând
interpretul să citească totul prin întrebarea: oare viața nu
este vis?
Mircea Horia SIMIONESCU, Elemente ale unei cosmogonii ,
în Timpul n-a mai avut răbdare. Editura Cartea Românească,
București, 1981, pp. 315-321
Îl bănuiesc pe Marin Preda, îi bănuiesc deoarece l-am
cunoscut foarte puțin și – cu toate că l-am citit asiduu și
atent – nu am izbutit a mă lămuri pe deplin, a fi fost (ori mai
bine zis a fi, oamenilor ca el potrivindu-li-se întotdeauna
321

timpul prezent) unul dintre aceia cărora adevărul și realitatea
li se descoperă numai treptat și nu chiar ușor. Aceasta nu
semnifică întru nimic o inteligență șovăitoare, greoaie ori
stânjenită în liberele ei mișcări de o capacitate redusă a
sesizării stărilor de fapt. E vorba, sunt sigur, de cu totul
altceva și care provine de la mari adâncimi: dintr-un soi de
foarte prudentă și neîncrezătoare reacție a cugetului țărănesc
în fața noutății și distanțelor, de nu și în raport cu înseși
structurile și configurațiile societății, ba și ale lumii.
Toate cele, în acest instinctiv sistem, se cuvin acceptate
(sau chiar percepute) fără pripire și fără entuziasm; se
impune mai întâi o cercetare a lor în cercuri concentrice,
apropierea de miez (de esența, de „adevăr”) producându-se
numai la capătul unor îndelungate și zăbavnice manevre de
încercuire. Luarea aceasta la cunoștință se aseamănă
adulmecării animale; omul, dacă e om și gospodar, amușină.
Nu e câtuși de puțin dispus a se încrede, a da crezare, a fi
încredințat că a priceput, că e simplu, că nu-ți rămâne decât
să aderi. Pretutindeni sunt taine, curse, unghere, sunt
gânduri duble, sunt rezerve mintale, sunt primejdii.
De aceea spiritul țărănesc și e atât de neînclinat spre
grabă, de refractar schimbării și de laconic în exprimări. Îți
pui strajă gurii și împrejmuire buzelor pentru a nu te
dezvălui, a nu te expune, dar și pentru a stabili raporturi cât
mai puțin intime cu semenii (nu ești mai bun ca ei, nu-s mai
buni ca tine), cu mediul înconjurător, cu tot ce te-ar putea
angaja prea mult, prea departe. Pasul hotărâtor, cuvântul
care leagă îl vei săvârși sau îl vei pronunța după ce te vei fi
orientat, după ce vei fi dibuit, nu la repezeală, tâlcul situației
ori lucrurilor, altfel spus înțelesul ascuns înapoia prea
guralivelor, prea neastâmpăratelor și mult prea îmbietoarelor
322

aparențe.
Negraba, prin urmare, este un principiu de viață și o
călăuză de nădejde în lumea de unde a sosit Preda. (Acolo
modul cum s-a apărat Ulise de cântecul sirenelor ar fi socotit
înțelept și aprobat.) Talentul, crescânda și euforizanta
deschidere a compasului cogitiv, precum și contactul cu
mediile culturale, departe de a înlătura acest firesc impuls al
mersului lent înspre „obiect” ori măcar de a îngrădi, mlădia,
șlefui, l-au accentuat, i-au dat un caracter și mai aspru.
Marin Preda, acordând, voit sau nu, ascultare glasului
strămoșesc, a fost în primul rând un scriitor prudent și
neîncrezător, un ins la pândă, răbdător, răbduriu, reticent,
opus temperamentelor aprinse, înflăcărate, zeloase, minate
de ceea ce aș îndrăzni să numesc o excesivă gentilețe față de
idei și concepții, gata a le presupune și atribui numai intenții
bune și dezinteresate. (Formularea în cuvinte abstracte și la
modul generalizator nu-i o garanție, e un semn de alarmă.)
Se manifestă concis și clar în vocabularul și semantica
personajelor sale nu atât șiretenia, cât mai ales vigilenta
nedorință de a porni șirul destăinuirilor; rezerva e un mijloc
(isteț și afabil) de a te împotrivi accelerării procesului de
cunoaștere și goanei, de a nu sări peste obstacole nu lipsite
de rost. […]
Personajele intelectuale din cărțile lui Marin Preda sunt și
ele marcate de cea mai trainică trăsătură a romancierului
(constatare evidentă pentru Marele singuratic). Tragica
pățanie a profesorului Petrini în Cel mai iubit dintre
pământeni își are probabil obârșia în chiar faptul că de el
povața festina lente nu a fost îndeajuns luată în seamă. (Și-
apoi e, în chip excepțional, o natură prea comunicativă și-și
găsește în spovedanii un prea universal și urgent remediu.)
323

Imposibila întoarcere (cred că volumului acestuia de eseuri,
critică socială, reflecții morale și solilocvii i s-a hărăzit din
nefericire o atenție sumară, că, în general, nu i s-a realizat
însemnătatea) și Cel mai iubit dintre pământeni vădesc –
fiecare în felul său, însă deopotrivă de convingător – regimul
de mică viteză la care a înaintat Preda înspre nucleele
centrale, ritmul care muzical s-ar nota adagio sustenuto. Dar,
simultan, și caracterul peremptoriu, aș zice biruitor,
ceremonial – acum nereținut, nesfios, neînvăluit, despuiat de
abilități și prealabile iscodiri ale terenului – oferit de
constatarea finală și de momentul solemn al numirii faptelor,
oamenilor și categoriilor pe numele lor. Drumul a fost lung și
încet, și cu pregătiri, cu opriri, rotiri, reveniri, chibzuință,
închidere în sine, zvâcniri. Odată însă realitatea curățită de
sulimanuri și scoasă de sub povara miturilor, odată vălurile
rupte, odată privirea satisfăcută și conștiința împăcată, n-au
mai încăput zăbavă și circumspecție, căi paralele, sfătoase
echivocuri. Orice întoarcere devine, ulterior soluționării
problemei (sosirii la destinație, demontării mecanismului,
rostirii coerente și răspicate), imposibilă. Orice avans gradat
și camuflat nu-și mai are noima. Luptătorul e pe teren
deschis. Psihologul și-a încheiat lucrarea. Formația lentă a
luat sfârșit, evoluția s-a închegat, a trecut la faza cristalizării.
Fenomenalul pâlpâie, piere; numenalul, înlocuindu-l, se
dovedește stabil.
Personalitatea lui Marin Preda ni se arată ca perfect
antitetică flotantelor făpturi ori versatililor creatori din
universul – real ori fictiv – unde șăgalnica iuțime și dezolanta
superficialitate sălășluiesc doar ca să umbrească și să înșele.
Opera lui Marin Preda schițează, patetic, făgăduință unei
posibile fermități.
324

N. STEINHARDT, Negrăbitul,
în Timpul n-a mai avut răbdare , Editura Cartea Românească,
București, 1981, pp 358-361
După ce, în 1977, publică paginile autobiografice intitulate
Viața ca o pradă. Marin Preda își atribuie, într-un interviu
acordat Sânzienei Pop, această poziție morală: „Am încercat
să respect un pact (…) pe care l-am făcut cu scrisul, și
anume, acela de a ispiti în oameni ideea că nu au de pierdut,
ci de câștigat dacă trăiesc în adevărul propriei lor vieți, chiar
dacă un asemenea examen ar fi pentru ei dezastruos.” De la
individual la social, adevărul căutat capătă formularea ce
urmează, în convorbirile scriitorului cu mai tânărul său
coleg, Florin Mugur: „S-a creat pe mari porțiuni din
suprafața pământului un climat de o extremă nocivitate care,
acționând cu forță asupra omului, l-a determinat să dea la
iveală tot ce avea mai urât în el, pornirile cele mai josnice.
Am văzut cu ochii noștri uluiți că e posibil să se creeze
asemenea structuri sociale și asemenea norme de
conviețuire, încât indivizii, ca și cum ar fi fost drogați sau ca
și cum ar fi fost otrăviți cu o otravă lentă, să nu se mai
comporte ca oameni și nu atât să se înstrăineze de natura
lor, cum spunea Marx, ci mult mai rău, să se modifice unii pe
alții și să capete niște înfățișări mai monstruoase chiar și
decât cele pe care le-ar putea scorni imaginația diavolului”;
iar în continuare: „am trăit, încă din adolescență, cu ideea că
există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare,
în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acțiuni care
măsoară mizeria umană. Dar ceea ce s-a făcut în secolul
nostru, în materie de mistificări, de ticăloșii, de trădări,
325

înjosirile la care a fost supusă ființa omenească de către alte
ființe omenești naște în conștiințele noastre îndoiala: se pare
că această limită nu există, nu sunt bariere spre infern pe
care omul să nu le treacă”
Depășind însă astfel de generalități, care n-ar fi cu putință
să vizeze și sistemul politic la care el a aderat, Marin Preda
nu ezită să atace, în aceleași convorbiri, concepte oarecum
mai explicite: „Toți cei care au fost nemulțumiți de natura
umană și au încercat s-o modifice conform dorințelor lor,
oricât de bine intenționați au fost, n-au stârnit drept
consecințe decât un număr uriaș de fărădelegi. (…) în loc să-l
slujească pe om și să-i schimbe natura, n-au făcut decât să-l
înjosească, să-l arunce într-o mare de chinuri. În acest sens,
chiar Christos (bineînțeles, fără ca el să fi dorit sau să fi
preconizat vreodată aceasta) a adus omenirii, pe lângă
credință și înălțare morală, nesfârșite suferinți.” Buna
intenție a făuritorilor de fărădelegi, ca și asocierea
consecințelor acțiunii lor cu cele ale faptei lui Christos,
constituie dovada cea mai clară a conștiinței împăcate cu
sine. Conștiința liniștită a celui care a ales ideologic ceea ce i
se pare că merită și este istoric necesar; prezența răului în
societatea creată de aspra ideologie trebuie deci privată doar
ca etapă trecătoare. Această idee, implicită literaturii lui
Marin Preda, se conturează limpede în formulările mai
abstracte din volumul de publicistică Imposibila întoarcere :
„de ce îi trebuie atâta timp spiritului revoluționar ca să
învingă și de ce suntem supuși atâtor erori încercând să ni-l
însușim: spiritul primar agresiv și apoi spiritul anarhic, de
negație, înfloresc și ele pe terenul liber al marilor răsturnări,
și nu o dată, în istorie, asistăm la stingerea temporară a
spiritului revoluționar și la înflorirea, nu chiar efemeră, a
326

celor două din urmă”.
I. NEGOIȚESCU, Scriitori contemporani ,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994, pp. 366-367
Din activitatea publicistică sistematică la care scriitorul a
fost provocat prin oferta unor rubrici permanente s-a născut
„literatura de graniță” a lui Marin Preda, compartiment
interesant și semnificativ al operei. După efortul la care îl
supune romanul de răscruce Risipitorii, prozatorul onorează
o rubrică a Scânteii tineretului , Să discutăm despre tinerețe ,
educație, răspunderi , cu șapte „cazuri de viață” asupra cărora
scriitorul se exprimă. Anterior, încercase pe baza unui astfel
de caz să facă un reportaj, dar ceea ce n-a putut în planul
reportajului, a trecut granița ficțiunii în romanul de mai
târziu, Intrusul. Era vorba despre un tânăr de la Săvinești
care intrase într-o cisternă să salveze viața unui coleg, dar
gestul său eroic îl costase scump, datorită arsurilor de pe
față, și îi schimbase destinul, fiind abandonat de soție, uitat
de cei din jur și luptându-se să supraviețuiască cu o pensie
insuficientă. Între aprilie 1970 și iulie 1971, în revista
Luceafărul, semnează rubrica În fiecare săptămână. Marin
Preda răspunde la o întrebare din ca ulterior prozatorul va
selecta substanța cărții Imposibila întoarcere . Ceea ce Marin
Preda nu a socotit interesant pentru volumul din 1971 a fost
recuperat ulterior, după moartea scriitorului, în volumul
Marin Preda, Creație și morală , apărut la Editura Cartea
Românească sub îngrijirea lui Victor Crăciun și Corneliu
Popescu, în 1989.
Deși alcătuit din pagini scrise la distanța temporală
327

impusă de o rubrică săptămânală, volumul a surprins printr-
o unitate de profunzime care s-a dovedit ulterior valabilă și
pentru celelalte scrieri cu caracter „civil” ale lui Preda:
Convorbiri cu Marin Preda consemnate de Florin Mugur, Viața
ca o pradă. Creația și creatorul, literatura națională și
universală, contemporaneitatea literară, lumea și problemele
ei – sunt teme asupra cărora se apleacă scriitorul aproape
pasionat, cu un acut sentiment al participării și al
responsabilității, cu un ton „autoritar”, cu „greutate”; grav și
intransigent. „Tabletele”, dispuse într-un cadru tematic,
comunică între ele și șterg interstițiile, se „leagă” după logica
eseului, dincolo de țesătura ideatică bogată, diversă,
palpitantă, dezvoltându-se cu forță un plan subiectiv, „un
simfonism al eului” (Victor Crăciun în prefața volumului
Marin Preda, Creație și morală ), generator de lirism. […]
Valeriu Cristea remarcă „atenția extractivă” cu care
prozatorul reține din „zgura zilnică evenimente strălucitoare
de semnificații”. (Domeniul criticii , București, Editura Cartea
Românească, 1976, p. 181). Rețeta lui Marin Preda e
completă, pentru că umorul, ironia care condimentează
comentariul evenimentelor și al ideilor țin în echilibru latura
autoritară, moralizatoare, registrul grav al cărții. Despre
actualitatea lui I.L. Caragiale în care Preda pune problema
receptării, în general, și a receptării critice, în special, se
deschide cu un tablou umoristic al actului critic: „Critica și
estetica literară, de toate nuanțele și de toate orientările, se
hrănește și se va hrăni mereu din corpul viu al operei de
artă, și nu e nimic de făcut cu acești canibali care dănțuiesc
în jurul cazanului filosofic și sociologic în care au aruncat
«opera», așteptând să fiarbă, pentru ca apoi s-o «deguste» în
liniște, plescăind din limbă cu satisfacție și plăcere. Totuși
328

am să încerc să le stric măcar și pentru câteva clipe apetitul.”
Rodica ZANE, Marin Preda,
Editura Aula, Brașov, 2001, pp. 26-29
În 1964, deținuții politici sunt eliberați, lupta de clasă
devine mai subtilă. O briză de libertate și o deschidere (prin
traduceri) spre literatura universală trimit în desuetudine
literatura angajată, „ancorată puternic în realitate”.
Naționalismul revine în discursul politic. Marin Preda
revizuiește mai întâi Moromeții scoțând, în 1964, o ediție
nouă din care sunt eliminate fraze de tipul „țărănimea
română continua să se mineze în capitalism”. În 1966,
Desfășurarea își încearcă pentru ultima oară șansa. Apar,
una după alta, ediții revizuite ale Risipitorilor. În Moromeții II
apar ironii la adresa Uniunii Sovietice, de neconceput cu ceva
ani în urmă.
Tezele din iulie 1971 și cuvântarea lui Ceaușescu de la
plenara CE al PCR din noiembrie cotesc din nou drumul
politic al țării. De inspirație asiatică, noul curs al politicii
comuniste românești se dorește din ce în ce mai independent,
atât de Estul comunist, fără a se depăși totuși lungimea
lanțului, cât și de Vestul capitalist. Acuzele la adresa
Occidentului și culturii occidentale sunt răsfrânte și asupra
oamenilor de cultură români, cărora li se reproșează
„ploconiri” față de ceea ce este străin și mai cu seamă față de
ceea ce este produs în Occident, atmosfera de comoditate, de
îngăduință mic-burgheză, concepțiile liberaliste mic-
burgheze, anarhice.
Marin Preda se străduiește să reziste acestui șoc și, după
afirmația scrisă a lui Adrian Păunescu, i-ar fi declarat lui
329

Ceaușescu hotărârea de a se sinucide în caz că realismul
socialist va fi reintrodus în literatură.
Cărțile acestei perioade, Imposibila întoarcere , Marele
Singuratic, Convorbirile cu Marin Preda, vorbesc subtextual
despre încercarea scriitorului de a-și păstra autonomia
estetică față de regimul politic, plătind prin cedări, prin
vehicularea unora dintre sloganurile politice ale vremii.
Personalitate augmentată față de deceniul trecut, Marin
Preda este acum un scriitor emblematic al literaturii române
postbelice. Prestigiul de care se bucură, ca și directoratul
editurii Cartea Românească transformă critica literară într-
un murmur encomiastic, cu ridicări de ton la fiecare nouă
apariție editorială. Articolele veritabil-critice sunt primite cu
mefiență, dacă nu cu ostilitate, pentru că sistemul politico-
cultural asimilează critica la adresa unor lideri, fie și artistici
cum era Marin Preda, cu critica la adresa Tovarășului ori a
sistemului. Este cazul articolului lui Nicolae Manolescu
despre una dintre cele mai slabe cărți (cea mai proastă este
piesa de teatru Martin Bormann), romanul Marele Singuratic.
Din articolele publicate în Luceafărul Preda va alcătui o
culegere selectivă, Imposibila întoarcere , apărută în 1971.
Titlul anunță deja o temă de bază, destinul țărănimii.
Colectivizarea agriculturii fusese încheiată de zece ani.
Roadele pozitive ale acestui act politic nu se întrezăreau:
C.A.P.-urile produceau datorii enorme pe care, periodic,
statul era nevoit să le anuleze. Țăranii deposedați de pământ
și transformați în zilieri prost retribuiți, cu timpul din ce în
ce mai prost, sau chiar deloc, părăsesc satele în căutare de
muncă pe șantiere. Preda înregistrează aceste schimbări mai
întâi cu nedumerire, apoi pe un ton din ce în ce mai iritat.
Nu contestă colectivizarea în sine, căci o considera ca făcând
330

parte din mersul obiectiv al istoriei.
„Întoarcerea” istoriei este imposibilă. Preda amestecă însă
premisele judecăților sale. El observă că în Occident numărul
celor care lucrează în agricultură este din ce în ce mai mic și
compară această realitate cu situația din România, unde din
ce în ce mai puțini locuitori ai satelor lucrau câmpul,
strângerea recoltelor ajungând în sarcina armatei și a școlii.
Reducerea numărului de țărani în Occident se datora
mecanizării intense a agriculturii, în timp ce în România era
vorba despre dezinteresul țăranilor pentru o muncă
neretribuită. Preda nu comentează asta, este contrariat în
schimb de faptul că Năstase Besensac din Siliștea-Gumești
are televizor (la care-l vedea zilnic pe Ceaușescu, aș
comenta). Ce să caute un televizor în lumea rurală? se
întreabă subtextual scriitorul. Mașinismul nu ne modifică
dramatic structura psihică, nu e el nociv? Totuși, un Cadillac
sau măcar o Dacie 1300 sunt o bucurie a vieții „atâta timp
cât nu putem defini exact și concret în ce poate consta
adevărata bucurie a vieții”.
„Lumea în care există inegalități pe glob nu e o lume
dreaptă, pentru că majoritatea roadelor creșterii economice a
țărilor capitaliste au luat drumul bogatului și o redistribuire
rațională a bunurilor se impune”, preia Marin Preda tezele
comunismului.
Dar scriitorul?
Scriitorul trebuie să evite mai întâi de toate evazionismul
literar. Evazionismul literar ar fi „ocolirea premeditată,
programatică a problemelor reale și obsedante ale timpului și
societății noastre contemporane și evadarea, cu ajutorul unor
torente de cuvinte și imagini, într-un univers al închipuirii,
care nu reprezintă nimic din ceea ce freamătă nici măcar
331

conștiința scriitorului evazionist, nicicum conștiința
contemporanilor săi”.
Această descriere a maladiei literare numite evazionism
poate însemna orice. Este denunțat onirismul?
Suprarealismul? Lipsa de angajare politică față de regim?
Literatura psihologică?
Evazionist ar fi și Preda, căci „problemele reale și
obsedante” ale timpului său (anii 70) erau lipsa de libertate
(politică, de mișcare, a cuvântului), trucarea realității,
trucarea scării de valori sociale, culturale, întreținerea unei
atmosfere de ostilitate față de valorile occidentale în respectul
cărora fusese edificat statul modem român etc. În mediul
rural, rănile produse în psihologia maselor nici măcar nu se
cicatrizaseră. Cultul lui Ceaușescu devenise megalomanie.
Controlul statului comunist pătrundea chiar și în intimitatea
vieții de familie. Preda se eschivează din fața unor asemenea
teme care defineau viața românilor și, cel puțin pentru un
scriitor realist, aceasta este o dovadă de evazionism. Iată o
posibilă explicație: „ăsta e aspectul care sperie adesea pe
omul nostru de cultură: dacă punem viața noastră sub lupa
totală a adevărului, nu se vor găsi oameni slabi care,
privindu-l, vor dezarma și coeziunea colectivității noastre
naționale va slăbi?” Explicația aceasta nu poate servi unui
scriitor ci, mai degrabă, unui ideolog, unui propagandist al
ideologiei comuniste. Ce înseamnă „coeziunea colectivității
noastre naționale”? Ar putea ea să slăbească din cauza
adevărului rostit de scriitor? Crește „coeziunea colectivității
noastre naționale” prin escamotarea, eludarea, ori
mistificarea adevărului? „Coeziunea colectivității noastre
naționale”, manifestată în jurul lui Hitler, a lui Kim Ir Sen, a
lui Ceaușescu a fost o adevărată „coeziune a colectivității
332

noastre naționale”? La asemenea întrebări, cineva poate
răspunde și afirmativ, pentru că este o chestiune de opțiune
între literatura care vehiculează poncife totalitariste și o
literatură a adevărului trăit cu mintea, cu imaginația.
Preda disociază între spiritul primar agresiv și spiritul
revoluționar. Spiritul primar agresiv ar fi acea stihie care
tinde să conteste valorile spiritului în timpul unor intense
frământări sociale. Spiritul revoluționar rămâne nedefinit.
Același lucru observase Vlad Georgescu în cuvântările lui
Ceaușescu: „Nu ne este prea limpede ce înțelege președintele
prin «spirit revoluționar», conceptul pare să fie un fel de
cuvânt magic de la care se poate aștepta orice minune, în
orice domenii”…
George GEACÂR, Marin Preda și mitul omului nou,
Editura Cartea Românească, București, 2004, pp. 78-81
333