Predarea Mijloacelor Interne de Imbogatire a Vocabularului In Gimnaziu
Predarea mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului în gimnaziu.
CUPRINS
Sigle și abrevieri
Argument privind importanța teoretică și relevanța practic-aplicativă a temei tratate
Partea I
Fundamentarea teoretică a studiului
1. Fundamentarea de specialitate
1.1. Considerații generale și introductive. Importanța domeniului formării cuvintelor în procesul de îmbogățire și cultivare a vocabularului
1.2. Principalele procedee formative în limba română și productivitatea lor
1.2.1. Derivarea
1.2.1.1. Mecanismul derivării. Structura cuvântului derivat
1.2.1.2. Derivarea cu sufixe. Categorii de sufixe
1.2.1.3. Derivarea cu prefixe. Categorii de prefixe
1.2.1.4. Derivarea parasintetică
1.2.1.5. Seriile derivative
1.2.2. Compunerea. Caracteristicile cuvântului compus. Tipologie
1.2.3. Conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale). Mecansimul conversiunii. Tipologie
1.2.4. Familia lexicală
1.3. Dinamica îmbogățirii vocabularului limbii române actuale prin procedee interne
2. Considerații psihopedagogice privind tema
3. Considerații metodice privind tema
Partea a II-a
Aspecte metodologice
1. Abordarea procedeelor interne de îmbogățire a vocabularului în programa școlară și în manualele alternative de gimnaziu
2. Principii, metode și strategii didactice utilizate în însușirea, dezvoltarea și consolidarea noțiunilor de formare a cuvintelor în ciclul gimnazial
2.1. Considerații metodice generale. Clarificări conceptuale
2.2. Metode clasice
2.3. Metode moderne (activ-participative)
2.3.1. Învățarea prin descoperire
2.3.2. Problematizarea
2.3.3. Metoda Ciorchinelui
2.3.4. Metoda Cubului
2.3.5. Metoda Cadranelor
2.3.6. Metoda Cvintetului
2.3.7. Metoda Știu/Vreau să știu/ Am învățat
2.3.8. Tehnica 6/3/5
2.4. Strategii didactice plurale
3. Structura metodică și tipul de lecții folosite în predarea mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului în gimnaziu
Partea a III-a
Cercetarea pedagogică
1. Ipoteza și obiectivele cercetării
2. Metodologia cercetării (a investigației pedagogice)
2.1. Lotul de subiecți
2.2. Instrumente / planul cercetării
3. Etapele investigației
3.1. Etapa constatativă (faza prealabilă intervenției factorului experimental)
3.2. Etapa experimental-ameliorativă (faza experimentării modelului instrucțional și a înregistrării rezultatelor)
3.3. Etapa finală – evaluare (faza comparării rezultatelor)
4. Valorificarea experienței personale în predarea noțiunilor de formare a cuvintelor în ciclul gimnazial
Concluzii și propuneri
Bibliografie
Anexe (planșe, imagini, fișe de lucru, proiecte de lecții)
ARGUMENT
Motto:
„ A vorbi despre limba în care gândești,
a gândi-gândire nu se poate face decât numai într-o limbă-
în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică…
Ce patrie minunată este această limbă!”
Nichita Stănescu
Poetul Nichita Stănescu spunea că noi, românii, avem o „patrie de pământ” și o „patrie de cuvinte”. Despre „patria de pământ” știm cu toții cât de râvnită a fost și că ne-a rămas prin încercate lupte, dar ceea ce se întâmplă cu „patria de cuvinte “, care este supusă unei agresivități lingvistice din exterior, dar și din interior, devine o problemă a tuturor și mai ales a profesorilor de limba și literatură română.
Trăind într-o lume în care „a comunica” devine sinonim cu utilizarea telefonului și Internetului, fapt ce nu facilitează elevilor calea spre a-și construi un discurs cu un vocabular nuanțat, într-un stil propriu, personalizat, care să-i definească, dascălul, în special cel de limba și literatura română, are o misiune grea pentru că trebuie să țină trează atenția elevului în ceea ce privește conținuturile învățării, să-l provoace și să-l atragă, apelând la strategii didactice dinamice de predare-învățare și de evaluare. Aceste considerente nu constituie o pledoarie pentru obiectul Limba română, ci câteva argumente pe care se construiește activitatea profesorului de limba română, călăuzit de ideea că elevii săi trebuie să învețe să vorbească și să gândească respectând normele corectitudinii, clarității, expresivității.
Astfel, tema pentru care am optat vine din dorința de aprofundare a acestui compartiment al limbii, vocabularul, care este în continuă evoluție și în care se reflectă cu precădere schimbările care au loc în societate. El se află într-o continuă mișcare, îmbogățire, transformare, creându-se permanent unități lexicale noi, iar acelea care nu mai corespund nevoilor limbii sunt folosite din ce în ce mai rar, sfârșind prin a fi eliminate din vorbire. Problema îmbogățirii vocabularului devine o problemă întemeiată și, de aceea, se impune studierea și cunoașterea mijloacelor prin care ea se realizează.
Mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului sunt conținuturi ce stau la baza dezvoltării competențelor lingvistice ale elevilor. Modul de formare a cuvintelor este nu numai un mod de îmbogățire a limbii unui neam, dar și un mijloc de îmbogățire și de organizare a vocabularului unui vorbitor, adică de cultivare a limbii. Felul în care un vorbitor își însușește limba literară și își dezvoltă capacitățile de exprimare, este în strânsă legătură cu formarea cuvintelor, prin caracterul sistematic al domeniului, care ajută la înțelegerea unor formații necunoscute anterior, cât și la crearea sau la recrearea altora, aflate sau nu în limbă. Având în vedere că este vorba despre un aspect formativ al capacității creatoare a vorbitorului și al competenței de decodare a cuvintelor noi cu strucura analizabilă pe baza cunoașterii elementelor alcătuitoare, consider că o mare atenție trebuie acordată relației dintre formarea cuvintelor și cultivarea limbii. Stăpânirea sensurilor unor prefixe și sufixe neologice și, mai ales, a unor elemente de compunere savantă ar ajuta enorm procesul de asimilare a marii cantități de termeni științifici care se învață la diferite discipline și ar permite oricând decodarea corectă a unui termen nou în care s-ar întâlni aceleași componente. Necunoașterea și neglijarea sensului unor afixe și a unor elemente de compunere poate duce la două categorii de greșeli care se constată în îmbinarea derivatelor sau compuselor: pe de o parte, la pleonasm în cazurile construirii cu determinante inutile care repetă sensul afixului sau al unui element de compunere, iar, pe de alta, la o „contradicție în adaos” în cazul determinatelor incompatibile cu afixul sau cu un element al compusului (de exemplu: coexistă împreună, preexistent anterior, l-a revăzut din nou, aragaz electric, bicicletă cu trei roți, întrajutorare reciprocă (sau univocă) ).
Cercetând Programa pentru examenele naționale, formarea cuvintelor este un subiect pentru Evaluarea Națională, iar pentru examenul de Bacalaureat, subiect atât pentru proba orală, cât și pentru cea scrisă, fapt ce subliniază importanța conținutului pentru elevii noștri. Făcând o statistică a punctajelor obținute la aceste cerințe, se pare că elevii întâmpină greutăți în recunoașterea cuvântului derivat ( de ex. Nour- pentru unii este cuvânt derivat, nu forma arhaică a cuvântului „nor” sau confundă forma articulată hotărât a unor substantive cu ceea ce numim cuvânt derivat ex. „cerului” sau „cerurile”).
Din cele demonstrate mai sus, formarea cuvintelor prin mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului este un subiect complex cu încrengături și în alte trepte, niveluri ale limbii, fapt ce m-a determinat să o consider o oportunitate de a-i explora mai adânc mecanismele pentru a elucida confuziile.
În elaborarea prezentei lucrări am în vedere ipoteza că prin abordarea unor strategii didactice moderne în acord cu „spiritul timpului” care să pună elevul în centrul activității voi ajunge la formarea de competențe necesare modelării tipului de personalitate necesar societății cunoașterii, personalitate caracterizată prin noi dimensiuni: capacitate de comunicare și cooperare, gândire critică, creativă, abilități de relaționare și lucru în echipă, etc. Ameliorarea randamentului activității instructiv-educative se va realiza prin abordarea unor demersuri didactice diferite care să îmbine metodele tradiționale cu cele activ-participative în predare- învățare, prin aplicarea unor itemi diferiți în evaluare. Astfel, prin aplicarea celor mai potrivite demersuri care trădează tactul pedagogic al profesorului, flexibilitatea și creativitatea, orele de limba română, în special cele de însușire a noțiunilor de lexic, devin activități plăcute pentru elevi îmbinând armonios exigența și dorința de a învăța, formarea teoretică a noțiunilor și, mai ales, aplicarea lor în continuare.
PARTEA I
Fundamentarea teoretică a studiului
Fundamentarea de specialitate
O dată cu evoluția societății, limba română, ca orice alt idiom, a suferit schimbări resimțite, mai ales, în cel mai dinamic compartiment al său, vocabularul. Necesitățile de îmbogățire a acestui segment lingvistic „sunt satisfăcute fie prin recurgerea la împrumuturi lexicale din alte limbi, fie prin folosirea unor mijloace interne (îndeosebi derivarea și compunerea), fie prin utilizarea unui procedeu cu totul special, calcul lingvistic”. Legătura dintre istoria lexicului și istoria societății este atât de strânsă și de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Meillert se considera pe deplin îndreptățit să afirme că „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”.
1.1 Considerații generale și introductive. Importanța domeniului formării cuvintelor în procesul de îmbogățire și cultivare a vocabularului
În studiul lexicului unei limbi, formarea cuvintelor este un vast și important capitol deoarece „se poate vedea aici mecanismul însuși al creației lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-și crea elemente noi, dotate cu sensuri noi”. Trăinicia, vigoarea unei limbi este subliniată tocmai de capacitatea acesteia de a crea cuvinte și sensuri noi prin folosirea mijloacelor interne, dar și pe baza modelelor deja existente – prin analogie. Astfel, în epoca modernă a limbii române, lingviștii recunosc contribuția importantă pe care o au împrumuturile neologice la îmbogățirea și modernizarea vocabularului românesc. „Grație mai ales împrumuturilor neologice de origine latino-romanică și germanică, româna a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură și de civilizație, care este capabilă să exprime absolut orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice și terminând cu ultimile cuceriri în domeniul tehnicii și al științei”. Însă, pe lângă numărul mare de împrumuturi, creațiile interne formate prin procedee ca derivarea, compunerea și conversiunea au o pondere considerabilă în ansamblul lexicului românesc. De altfel, majoritatea cercetătorilor afirmă în lucrările lor faptul că limba română este o limbă de tip derivativ, al cărui aspect actual concordă, din acest punct de vedere, cu cel al latinei savante, francezei și italienei. Epoca modernă a însemnat pentru limba română un împrumut masiv din aceste limbi (și, desigur, din altele), în mod prioritar cuvinte analizabile, pe baza cărora și-a creat un sistem derivativ complex și, în consecință, tipare analogice care i-au permis să evolueze ca o limbă bine structurată și cu un puternic caracter motivat.
Formării cuvintelor în limba română i s-a acordat o binemeritată atenție, fapt demonstrat de numeroasele studii consacrate în care unii lingviști și-au exprimat opinia conform căreia formarea cuvintelor trebuie inclusă morfologiei, ținând cont de procedeele folosite, dar și de caracterul ei sistematic, vizibil mai ales în cazul derivării. Astfel, așa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a doua singular a indicativului prezent în i plenison (sau silabic), în i semivocalic sau i foarte scurt (afli ,bei, poți), tot așa, de la aproape orice verb se poate forma în limba noastră un nume de agent cu ajutorul sufixului –tor (scriitor, ingrijitor, muncitor). În ambele cazuri avețit să afirme că „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”.
1.1 Considerații generale și introductive. Importanța domeniului formării cuvintelor în procesul de îmbogățire și cultivare a vocabularului
În studiul lexicului unei limbi, formarea cuvintelor este un vast și important capitol deoarece „se poate vedea aici mecanismul însuși al creației lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-și crea elemente noi, dotate cu sensuri noi”. Trăinicia, vigoarea unei limbi este subliniată tocmai de capacitatea acesteia de a crea cuvinte și sensuri noi prin folosirea mijloacelor interne, dar și pe baza modelelor deja existente – prin analogie. Astfel, în epoca modernă a limbii române, lingviștii recunosc contribuția importantă pe care o au împrumuturile neologice la îmbogățirea și modernizarea vocabularului românesc. „Grație mai ales împrumuturilor neologice de origine latino-romanică și germanică, româna a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură și de civilizație, care este capabilă să exprime absolut orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice și terminând cu ultimile cuceriri în domeniul tehnicii și al științei”. Însă, pe lângă numărul mare de împrumuturi, creațiile interne formate prin procedee ca derivarea, compunerea și conversiunea au o pondere considerabilă în ansamblul lexicului românesc. De altfel, majoritatea cercetătorilor afirmă în lucrările lor faptul că limba română este o limbă de tip derivativ, al cărui aspect actual concordă, din acest punct de vedere, cu cel al latinei savante, francezei și italienei. Epoca modernă a însemnat pentru limba română un împrumut masiv din aceste limbi (și, desigur, din altele), în mod prioritar cuvinte analizabile, pe baza cărora și-a creat un sistem derivativ complex și, în consecință, tipare analogice care i-au permis să evolueze ca o limbă bine structurată și cu un puternic caracter motivat.
Formării cuvintelor în limba română i s-a acordat o binemeritată atenție, fapt demonstrat de numeroasele studii consacrate în care unii lingviști și-au exprimat opinia conform căreia formarea cuvintelor trebuie inclusă morfologiei, ținând cont de procedeele folosite, dar și de caracterul ei sistematic, vizibil mai ales în cazul derivării. Astfel, așa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a doua singular a indicativului prezent în i plenison (sau silabic), în i semivocalic sau i foarte scurt (afli ,bei, poți), tot așa, de la aproape orice verb se poate forma în limba noastră un nume de agent cu ajutorul sufixului –tor (scriitor, ingrijitor, muncitor). În ambele cazuri avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât și formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii. Cele două discipline lingvistice au în comun procedeele pe care le folosesc, dar și faptul că în componența cuvintelor se regăsesc morfeme (afixe), adică elemente morfologice. Întocmai ca desinențele sau sufixele care formează moduri și timpuri verbale, sufixele care ajută la formarea a noi cuvinte se aplică unor categorii întregi de rădăcini sau teme. Legătura strânsă cu morfologia reiese și din faptul că derivarea cu sufix, de cele mai multe ori, duce nu numai la crearea unui nou cuvânt, ci și la formarea unei noi părți de vorbire față de cuvântul – bază, fapt ce demonstrează că derivarea nu interesează numai lexicologia, ci și morfologia. De exemplu, sufixul adjectival –os, formează adjective (osos, arătos) dintr-un substantiv (os), respectiv dintr-un verb (a arăta). În cazul prefixelor, aflate într-un număr mai puțin numeros, se întâmplă același fenomen. Astfel, prefixele des-, în-, formează verbe (despăduri, împăduri) de la cuvântul- bază, substantivul pădure. De legături cu gramatica vorbim nu numai în cazul derivării, care are conexiuni cu morfologia, ci și de procedeul compunerii în cazul căreia apelăm la elemente de sintaxă. Același lucru trebuie subliniat și în ceea ce privește cel de-al treilea procedeu intern de îmbogățire al vocabularului, schimbarea valorii gramaticale, în cazul căruia observăm încrengături și cu morfologia, dar și cu sintaxa.
Majoritatea cercetătorilor consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie inclus în studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice numite lexicologie, formarea cuvintelor fiind un capitol aparte al acestei discipline ce se ocupă cu studiul vocabularului sau al lexicului. Opinia conform căreia formarea cuvintelor este un capitol al lexicologiei (concepută în sens foarte larg) se întemeiază pe argumentul că ea contribuie la îmbogățirea vocabularului prin crearea unor noi unități lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă, deci folosindu-se resursele limbii respective.
Mioara Avram vede în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă un loc de tranziție între vocabular și structura gramaticală.
De vocabular, formarea cuvintelor este legată prin punctul său de plecare și prin cel de sosire, întrucât cuvinte noi se creează pe baza celor vechi cu scopul îmbogățirii vocabularului.
De asemenea, subliniem legătura formării cuvintelor cu fonetica, nu numai prin faptul că sunetele reprezintă aspectul material al cuvintelor și formanților cu care operează, dar și prin existența unor fenomene fonetice în cazul unor cuvinte create: fie alternanțele fonetice în derivare, fie problemele de pauză între termenii cuvintelor compuse.
Formarea cuvintelor are legătură și cu ortografia căci unele afixe (scrierea sufixelor -eală, ean sau -eață după ș, j sau scrierea prefixului în- înaintea rădăcinilor cu –n) pun probleme speciale de scriere, fie în aplicarea principiului morfologic de identificare a elementelor constitutive ale cuvântului și de menținere unitară a aspectului grafic al unui afix, fie în notarea unor variante fonetice la prefixele: în-, con-, des-, răs-. Scrierea cuvintelor compuse este o altă problemă de ortografie legată de formarea cuvintelor prin aplicarea în primul rând a principiului morfologic, al oglindirii gradului de sudură al termenilor componenți (bunăvoință față de rea-voință), sau a principiului tradițional (douăzeci față de două sute) și a celui sintactic (diferența dintre unele compuse ca: odată, numai și îmbinările de cuvinte: o dată, nu mai). Scrierea cu majuscule reflectă uneori schimbarea valorii gramaticale, interesează și compunerea prin abreviere, iar punctul ca semn ortografic este legat de procedeul trunchierii și al compunerii prin abreviere. Mai nou, au apărut lucrări de lingvistică în care se discută de un nou concept care ar acoperi domeniul formării cuvintelor, derivatologia, concept promovat de lingviști ai țărilor fostei Uniuni Sovietice, inclusiv Republica Moldova.
Între atâtea voci științifice, în literatura română de specialitate, s-a impus totuși concepția potrivit căreia formarea cuvintelor aparține studiului vocabularului, secțiune a lexicologiei.
1.2 Principalele procedee formative în limba română și productivitatea lor
Cele trei procedee interne de îmbogățire a vocabularului sunt derivarea, compunerea și schimbarea valorii gramaticale. Din punct de vedere al productivității, al caracterului sistematic, dar și al eficienței mecanismului de formare, cele trei mijloace interne au în fruntea ierarhiei derivarea, deoarece, mai mult decât celelalte două procedee, ea funcționează după criteriul analogic, arătând cel mai bine potențialul creativ al limbii. De asemenea, s-a contatat, că derivarea, indiferent de natura ei, are întotdeauna și în orice limbă caracter sistematic. Aceasta înseamnă că pe baza câtorva modele mai uzuale și cu ajutorul unui număr relativ mic de afixe se pot forma cu ușurință sute și chiar mii de cuvinte, pe care le înțelegem ușor, tocmai fiindcă sunt construite după tipare preexistente și în conformitate cu anumite reguli deprinse încă din copilărie, perioada de achiziție a limbii. Vorbitorul de limbă care a folosit substantive nume de agent ca florar, grădinar, morar, cuvinte create prin derivare pe teren românesc formate din două segmente (floare +ar, grădină +ar, moară+ar), din care primul este nume de obiect, iar al doilea un sufix lexical, a putut forma, după modelul dat, alte cuvinte cu aceeași structură și cu aceeași calitate, de nume de agent: buticar, gărar, șpăgar etc. Modelul format din prefixul negativ ne- și adjectiv regăsit în exemple ca nebun, nefericit poate fi reperat și în derivate mai noi ca: neeleborat, neetanș, neechilibrat etc.
Formarea de derivate substantivale de la aproape orice verb cu sufixele –re, -tor: a apăra- apărare- apărător, a scrie-scriere-scriitor dovedește că derivarea are caracter de serie –mai ales cea cu sufix-, deoarece un număr de sufixe formează derivate aproape automat pornind de la teme de același tip. Analogia este cea care face ca derivarea să funcționeze ca un sistem: dacă folosind sufixul –tor formăm de la verbul a cânta pe cântător, de la a recita pe recitator, adică numim agentul, tot așa vom proceda pentru a forma scriitor, jefuitor etc.
Productivitatea derivării se observă foarte ușor căci multe din cuvinte s-au format pe teritoriul limbii române de la același cuvânt de bază. De exemplu, cuvântul frunză este bază pentru frunzuliță, frunzișoară, frunziș, frunzos, înfrunzi, înfrunzit, desfrunzit, frunzime etc.
Adriana Stoichițoiu-Ichim făcea observația în 2011 că pe primul loc, din punct de vedere cantitativ și calitativ, se află derivarea cu afixe. În această ierarhie domină sufixele, dar s-a constatat și un număr mare de cuvinte formate cu prefixe în ultima perioadă. În ambele situații, afixele neologice cu etimologie multiplă sunt cele mai productive, conform afirmațiilor autoarei.
Sufixarea rămâne, în continuare, pe primul loc între procedeele interne, deși acest fapt fusese contestat în anii `60 chiar de autoarea DCR5, care semnala tendința de trecere de la tipul structural derivativ la unul nou, în care predomină compunerea.
Derivarea
Derivarea este „procedeul de formare a unor unități lexicale noi pornind de la un cuvânt de bază (morfem independent sau semiindependent), care constă fie în antepunerea unor afixe, fie, mai ales, în postpunerea lor, rezultând astfel unități lexicale simple (opuse celor compuse), pentru că un singur element constituit prin acest procedeu este susceptibil de a fi întrebuințat în mod autonom în enunț”. În unele studii lingvistice, derivarea este cvasiechivalentă cu neologia, termen cu sens mai larg, -„ suma procedeelor interne și externe de îmbogățire a vocabularului cu cuvinte și sensuri noi”-.
Derivarea, în sens larg, înseamnă asocierea de formative lexicale (afixe) cu un cuvânt-bază, iar în sens restrâns, procedeul poate avea în vedere următoarele:
a) formarea de cuvinte noi, prin atașarea unuia sau mai multor afixe (prefixe, sufixe) la o bază de derivare, procedeu numit derivare progresivă sau propriu-zisă.
– prefixe: particule/afixe adăugate înaintea unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt;
– sufixe: particule/afixe adăugate la sfârșitul unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, la sfârșitul rădăcinii unui cuvânt derivat cu prefix sau cu alt sufix, al rădăcinii/temei ultimului termen dintr-un cuvânt compus sau la sfârșitul unei rădăcini, cu valoare lexicală, lexico-gramaticală, gramaticală.
b) eliminarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte sau forme flexionare deja existente în limba română, procedeu numit derivarea regresivă sau inversă – o modalitate opusă celei dintâi. De la substantive, adjective și verbe preexistente, prin suprimare se formează cuvinte noi: cireș < cireașă, luptă < lupta, neliniști(vb)< neliniștit, leagăn< legăna, dezgheț< dezgheța.
c) substituirea în baza de derivare, a unui afix prin alt afix, procedeu numit derivare prin substituție de afixe, care cunoaște două aspecte diferite, în funcție de natura afixului suprimat și înlocuit:
– derivarea prin substituție de prefixe: noile cuvinte se formează de la un cuvânt moștenit, împrumutat sau format pe teren românesc, dar în structura căruia se poate identifica un prefix prin suprimarea respectivului prefix și adăugarea la segmentul rămas a unuia nou:
descreți< des-+[în]creți;
destupa< des-+[a]stupa;
– derivarea prin substituție de sufixe: noile unități lexicale se formează de la cuvinte, fie ele moștenite, împrumutate sau formate pe teren românesc, în structura cărora se identifică sufixe, prin suprimarea sufixelor respective și prin adăugarea unor noi sufixe la segmentele rămase:
onirist< onir[ism]+ suf.-ist
elecronist< electron[ică]+ suf.-ist
biografist< biograf[ie]+ suf.-ist
bucolism< bucol[ic]+ suf.-ism
bonjurism< bonjur[ist]+ suf.ism
problematiza< problemat[ic]+ suf.-iza
distorsiona< distors[iune]+ suf.-iona
1.2.1.1. Mecanismul derivării. Structura cuvântului derivat
Există câteva concepte pe care lingviștii le utilizează în studiul structurii morfematice a unui cuvânt derivat: rădăcină, radical, temă, primitiv, cuvânt-bază, bază de derivare, afix, lexiform, sufix, prefix.
Derivatul, întotdeauna o structură binară, este alcătuit din două părți: baza de derivare și afixul (lexiform, numit și derivativ- când e vorba de sufixe lexicale cu ajutorul cărora se formează cuvinte noi și, uneori, sensuri noi. De ex., grădinar, grădinăreasă sunt ambele substantive, în timp ce grădinăresc este un adjectiv în raport cu a grădinări -cuvânt-bază al acestuia și verb.)
Există și situații în care derivativul este complex (sufix și prefix), dar e tot unul singur, numai că e întrerupt de baza de derivare. Este vorba de derivatele parasintetice : închipuit <în + chip+ (u)i , unde în și (u)i reprezintă câte un derivativ discontinuu.
Primitivul / cuvântul-bază este cel care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte, cuvântul derivat fiind cel căruia i se adaugă afixe. De ex., cuvântul floricică are ca primitiv substantivul floare la care s-a atașat sufixul diminutival –ică. În dicționare, cuvintele derivate sunt explicate plecând de la cuvântul-bază și nu de la rădăcină sau de la radical. Ex. frumusețe < frumos + -ețe- sufix; lăptăreasă <lăptăr-+ suf. –easă iar lăptar< lăpt+ar- sufix, deci, frumos, lăptar, lapte sunt cuvinte-bază pentru derivatele de mai sus. În concluzie, cuvântul-bază nu trebuie confundat cu baza de derivare, deoarece, de multe ori, cuvântul-bază poate fi el însuși un derivat, sau poate să nu aibă niciun afix derivativ- situație în care poartă numele de primitiv, cuvânt primar-de ex. cuvântul frumos. Autorul Sintezelor atrage atenția că, de multe ori, afixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la așa-numita temă lexicală- comună tuturor formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt. Tema lexicală e formată, obligatoriu, dintr-o rădăcină și un afix : reîmpăduri <re + împăduri, care s-a format, la rândul lui, din în+ pădur(e). Cristian Moroianu parafraza un cunoscut citat al lui Saussure, spunând că „derivarea funcționează sincronic, dar se constituie diacronic”, deoarece, adesea cuvântul derivat în cauză este rezultatul unei derivări succesive, în lanț, care pot avea ca rezultat derivate ale derivatelor derivatelor. Fiecare etapă luată în sine este o operațiune sincronică, dintr-un lanț creat în timp, diacronic. De aceea, în analiza unui cuvânt derivat trebuie respectat un algoritm:1) analiza trebuie să înceapă de la sfârșitul cuvântului, adică de la ultimul sufix atașat și nu de la rădăcină; 2) din punct de vedere semantic, raportarea trebuie să se facă de la cuvântul de bază, adică de participantul la ultima etapă derivativă; 3)trebuie verificată posibilitatea ca derivatul să aibă atașat un sufix compus, deci inexistența a două etape succesive.
Deci, baza de derivare poate fi simplă, neanalizabilă, în cazul acesta numindu-se rădăcină (căs- din căsuță) și complexă sau analizabilă (când ea însăși reprezintă un derivat –de ex. lăptăreasă <lăptăr-+ suf. –easă, dar pentru lăptăr rădăcina este lăpt-din substantivul lapte) numită radical (include și afixe derivative, sufixe lexicale și prefixe de ex. radicalii frumuseț-, înflor- din frumusețe, înflori). În unele lucrări de specialitate se observă o sinonimie între termenii rădăcină și radical. Însă în general, radicalul nu constituie singur un cuvânt, ci e însoțit întotdeauna de sufixe / prefixe numite formative lexicale sau lexiforme. „Radicalul reprezintă partea care apare constant în tot cursul flexiunii; el cuprinde rădăcina – cu care se identifică de cele mai multe ori – și, în cazul cuvintelor derivate, diversele afixe derivative fac-e, desfac-e, pat-uri, pătuț-uri etc”. Deci, rădăcina împreună cu afixele formează un radical.
Afixele se clasifică după poziția pe care o ocupă față de rădăcină, în două mari categorii: prefixele –aflate înaintea bazei de derivare și sufixele, atașate la sfârșitul ei. Însă în unele lucrări apare și termenul de interfix, adică acea secvență fonică dintr-un derivat care nu intră nici în rădăcină, nici în sufix.
Ex. –ur- din nod-ur-os, nu e nici desinență de plural, nici sufix; -ul-din coș-ul-eț nu poate fi încadrat ca fiind un articol hotărât, derivatul nefiind determinat. Însă nu toți lingviștii consideră acest termen operativ, soluția fiind analizarea sufixelor : -uros; -uleț ca variante ale sufixelor –os și –eț.
Valeria Guțu Romalo în lucrarea sa prezenta câteva reguli de derivare care trebuie avute în vedere ca derivatul să fie corect:
-afixul folosit propriu atât semantic, cât și gramatical;
-derivarea să se facă de la un cuvânt care aparține clasei selectate de afixul respectiv. De ex. sufixul colectiv –et formează substantive colective de la alte substantive : brad / brădet, fag / făget.
1.2.1.2. Derivarea cu sufixe. Categorii de sufixe
Derivarea cu sufix, în cadrul căreia se disting peste 800 (sau peste 600 de sufixe după Theodor Hristea), a dus la concluzia că limba română este o limbă de tip derivativ. Derivarea este principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română atât prin frecvență cât și prin diversitatea semantică a sufixelor.
Sufixarea poate apărea ca mijloc unic de formare, atunci când un cuvânt derivat se obține prin simpla atașare a unui sufix: (bucuros, chinui) sau ca mijloc asociat simultan fie cu prefixarea (închipui, înmuguri), fie atașat compunerii (camilpetrescian, mărinimie). Ca mijloc asociat simultan, formațiile poartă numele de derivate parasintetice când derivarea se combină cu prefixarea și compuse parasintetice când combinarea se face cu compunerea.
În ceea ce privește cuvântul de bază la care se atașează un sufix, autorii „Formării cuvintelor în limba română” atrag atenția că el nu e întotdeauna utilizat cu forma –tip, din dicționar, ci și cu diverse forme flexionare: de plural, de vocativ singular la substantive, de prezent indicativ / gerunziu sau de participiu / supin la verbe. Aceste derivate se recunosc prin preluarea unor alternanțe fonetice, ale unor desinențe sau neregularități ale temei (om, pl.oameni <omeni, omenie, omenos).
Afix postpus bazei, rădăcinii sau morfemului independent, sufixul are valoare lexicală, lexico-gramaticală și gramaticală, ultimul tip de sufixe nu creează cuvinte noi, ci exprimă doar forme flexionare ale cuvântului.
O primă clasificare a sufixelor este cea în funcție de structura lor morfologică:
Sufixe simple (-eț)
Sufixe complexe (în structura lor se identifică unități mai mici, însă întregul complex funcționează ca un element unic de formare). La rândul lor, această categorie, se împarte în sufixe compuse (rezultate din combinarea a două sufixe simple – uleț), respectiv în sufixe dezvoltate (formate din combinarea a unui sufix simplu cu un element precedent nesufixal- desinență, articol, segment de temă lipsit de sens).
Din numărul total de sufixe românești, s-a constatat că jumătate sunt sufixe simple, iar cealaltă jumătate o reprezintă sufixele complexe.
Derivarea cu sufixe lexicale
Sufixul lexical, particula plasată la sfârșitul unei teme, are capacitatea de a forma un cuvânt nou de la tema în cauză, recunoscut după valoarea morfologică și semantică pe care i-o conferă derivatului.
Sufixele se clasifică din punct de vedere morfologic în:
Sufixe substantivale (creează substantive): ;-ar (bucătar, florar); -anță (cutezanță); – easă (mireasă, croitoreasă); -ială (bănuială, păruială); -ie (prostie); -ime (tinerime); -ință (biruință, dorință); – iță (bădiță, doctoriță, chelneriță); -re (venire); -tor (domnitor, muncitor, croitor); -ură (ruptură, arătură); -uș (arcuș, urcuș, gălbenuș).
Sufixe adjectivale (creează adjective): -al (săptămânal); -bil (sortabil); -esc (bănesc, oltenesc, marinăresc); -iu (cenușiu, maroniu, argintiu); -os (spătos, furios, osos).
Sufixe verbale (creează verbe): -a (aiura, ruina); -ăni (coicăni, ciurui); -i (îmbătrâni, înflori); -ifica (deșertifica); -iza (orășeniza, caricaturiza); -ui (biciui, drămui).
Sufixe adverbiale (creează adverbe): -ește (vitejește, bărbătește); -iș (furis, pieptiș, cruciș); -îș (chiorâș); -mente (literalmente, singularmente).
Multe din sufixele derivative schimbă partea de vorbire a derivatului față de cea a bazei. Astfel, verbul formează substantiv prin sufixare după modelul verb +re / -eală / -ință < substantiv: mânca +re <mâncare, plimbare, împărți +eală <împărțeală, cere + ință <cerință: verbul formează adjectiv cu sufixele –elnic: (prii +elnic < prielnic), -(ă)tor (fermeca+ător < fermecător) sau adverb cu sufixul –îș: (târî + îș< târâș), iar substantivul formează adjectiv prin sufixare: -iu (cenușiu, maroniu), -os (osos, mustăcios), -eț (mălăieț, pădureț).
Din punct de vedere semantic (valoarea semantică a derivatului obținut), sufixele se clasifică astfel:
Sufixe augmentative (aportul lor semantic este ideea de „mare” a obiectelor denumite prin cuvântul derivat decât a celor desemnate de cuvântul de bază): -oi (lădoi, băiețoi); -an (puștan, bețivan); -andru (cățelandru); majoritatea au conotație negativă.
Sufixe diminutivale (aportul lor semantic este ideea de „mic” a obiectelor denumite prin cuvântul derivat decât a celor desemnate de cuvântul de bază): -aș (cuțitaș, copilaș); -el (băiețel, bărbățel); -uț (gâtuț, gărduț); -uleț (gărduleț, ursuleț); -uc (năsuc); -ior (frățior); -iță (domniță); -ică (singurică); -icică (floricică); -icel (vânticel); -icea (floricea). Sufixele diminutivale conservă clasa lexico-gramaticală de origine deoarece atașându-se unui substantiv sau unui adjectiv, ele formează tot substantive: (perișor, mustăcioară, pătuț), respectiv adjective: (micuț, drăguț).
Sunt marcate stilistic îndeosebi cuvintele diminutive, care pot avea nuanțe afective (fetiță, copilaș), nuanțe peiorative (profesoraș, doctoraș), nuanțe ironice (sărăcuț, prostuț) sau chiar depreciative (partiduț, gazetuță), dar și cele augmentative, a căror valoare este depreciativă sau peiorativă (băboi, golan, mâncău). Astăzi se observă o adevărată beție de diminutive, remarcată și de autorii lucrării „101 greșeli de lexic și de semantică. Cuvinte și sensuri în mișcare”: mâncărică, hăinuțe, săndăluțe, pantofiori, supiță, bârfuliță, plimbărică, facturică, parfumel, minuțel etc.
Sufixe pentru nume de agent (denumesc autorul acțiunii) – ar (cizmar, lăptar); – tor – sufix foarte productiv (croitor); – giu (barcagiu); – aș (luntraș);- ist (fotbalist);
Sufixe pentru nume de instrument – ar (alfabetar); – tor (tocător); – niță (râșniță): – toare (ascuțitoare);
Sufixe colective (denumesc o colectivitate prin derivare) – ărie (pepenărie); – ăraie (apăraie, prefăraie); – iș (stufăriș, aluniș); – iște (cânepiște); – et (brădet, bănet, tineret).
Cazul derivatului colectiv tineret este dezbătut de Valeria Guțu Romalo care atrage atenția că acesta nu respectă toate normele de derivare ale limbii în contexte ca „tineret bovin” (afixul e folosit propriu atât semantic, cât și gramatical; derivarea se face de la un cuvânt care aparține clasei selectate de afixul respectiv). Derivatul nu respectă cea de-a doua condiție: derivarea făcându-se nu de alt substantiv ca în cazul tuturor substantivelor colective (coconet, bănet, frăsinet), ci de la un adjectiv, dacă e vorba de animale (cal tânăr), căci substantivul provenit din adjectiv tineret se referă la oameni: tineretul școlar. În acest context, tineret bovin este o abatere lexicală, deoarece, deși creează substantive colective, totuși se deosebește de celelalte prin faptul că nu respectă valoarea morfologică a temei.
Sufixe care indică originea, proveniența (implică ideea de loc) – (e)an (ardelean, norvegian); – ez (polonez, maidanez);
Pentru denumirea noțiunilor abstracte (derivate denumesc însușiri, caractere, acțiuni, etc.) – eală (îndrăzneală, socoteală); – ătate (răutate); – re (păcătuire); – ie (nebunie, vrednicie); – anță (cutezanță); – ism (paralelism); -ime (vechime); -itate (seriozitate). În cazul acestei categorii de sufixe, cuvintele derivate se plasează pe o treaptă mai înaltă sau mai joasă de abstractizare, astfel încât este destul de dificil de făcut o ierarhie strictă între sensurile aceluiași cuvânt (de exemplu, greutate este concret în „greutăți de cântar” și abstract în „Scrie cu greutate”).
Astăzi, sufixul –itate este unul foarte productiv, vorbitorii de limbă română utilizându-l foarte des în crearea de noi derivate, fapt sesizat de Iorgu Iordan încă din anii 1940, care a pus fenomenul pe seama tendinței de abstractizare a limbii culte, manifestată în domeniul formării cuvintelor prin folosirea sufixelor abstracte:(-at, ism, itate, iune). Pe de altă parte, vorbitorilor li se pare acest sufix, „cultivat, ales”, dar productivitatea lui se datorează și faptului că are capacitatea de a înlocui fraze greoaie. Însă așa a apărut un număr destul de mare de derivate cu sufixul –itate care a dublat sensul cuvântului de bază. Cu alte cuvinte, între derivat și cuvântul de bază se stabilește o relație de sinonimie, cu observația că derivatul e mai lung și mai greoi decât baza, fapt considerat de Valeria Guțu Romalo o abatere, derivatul fiind unul inutil. Iată câteva perechi de asemenea cuvinte care au determinat-o pe Valeria Guțu Romalo să numească fenomenul „derivare în cerc” (în urma a cel puțin două derivări succesive se creează un nou cuvânt, sinonim cu baza de la care s-a pornit și, inevitabil, mai lung și mai greoi decât acesta) : aplicabil / aplicabilitate, curios / curiozitate, conștiincios / conștiinciozitate, expresiv /expresivitate, infirm / infirmitate, vâscos / vâscozitate, legal / legalitate, normal / normalitate, spectaculos / spectaculozitate, prudent/ prudențialitate etc.
Sufixe pentru denumiri de plante și animale – aș (toporaș); – el (ghiocel); – ea (albăstrea); – ică (vulturică); – ioară (lăcrămioară); – iță (albăstriță); – uleț (pufuleț, răculeț); – ariță (măselariță). Aceste două categorii de nume nu au sufixe specializate cu excepția sufixului – ariță.
Sufixe de modalitate – iș (pieptiș, grăpiș, boldiș); – îș (chiorâș); – ește (copilărește, frățește); – mente (singularmente);
Sufixe pentru patronime (nume proprii de familie) – escu (Petrescu, Marinescu); – eanu (Sadoveanu); – ache (Mihalache); – iu, sufix puțin productiv (Grigoriu). În cadrul acestui tip de sufixe, doar sufixul – escu este specializat pentru numele proprii de familie, iar sufixul – eanu este utilizat în primul rând pentru a deriva nume de persoană de la nume de localități (Suceveanu, Brăileanu, Pașcanu).
Derivarea cu sufixe lexico-gramaticale
Sufixele lexico-gramaticale reprezintă o categorie aparte de afixe care formează atât cuvinte noi cât și forme gramaticale noi. Aici cercetătorii încadrează sufixele moționale (substantivale) și pe cele verbale.
Sufixele moționale, numite și sufixe de gen creează la substantivele mobile, feminine de la masculine și invers.
-derivă feminine de la masculin sufixele: -că (craioveancă); -easă (căpităneasă); -iță (dăscăliță); -oaie –oaică (doftoroaie, zmeoaică).
-derivă masculine de la baze feminine: -an (curcan); -oi (rățoi).
Sufixe verbale (creează verbe de la substantive sau adjective cu aspect de infinitiv): -a ( brazdă-brăzda); -i (roată-roti, alb-albi). Însă nu toți specialiștii consideră acesti tip de formații derivare cu sufix, ci o derivare imediată numită derivare cu sufix Ǿ, iar alții le consideră cuvinte obținute prin conversiune. Și dicționarele explică aceste cuvinte prin simpla trimitere la cuvântul de bază, fără a socoti și un eventual sufix. De ex. (a) brăzda = vezi brazdă.
1.2.1.3. Derivarea cu prefixe. Categorii de prefixe
Formarea de noi cuvinte prin derivare cu prefix este unul din procedeele principale de îmbogățire a vocabularului, care, de-a lungul timpului, a constituit obiectul de cercetare a unor importanți lingviști. Prefixarea poate fi și mijloc unic de formare a noi cuvinte de la un cuvânt existent în limbă, specialiștii luând în considerare doar formațiile integral analizabile (în care se recunoaște atât prefixul cât și cuvântul de bază), cât și cele semianalizabile, în care se recunoaște doar prefixul, prin opoziția cu alte forme sufixale sau compuse cu o temă comună, inexistentă ca un cuvânt independent (- deschide/ închide; antebelic/interbelic/ postbelic etc.)
Numită și prefixație, derivarea cu prefixe se deosebește de cea cu sufixe, sufixație, nu numai prin poziția pe care o au afixele în raport cu radicalul, ci și prin faptul că prefixele sunt neselectoare (nu schimbă valoarea morfologică a bazei- a desprinde, a răsfrânge- și nici nu pretind, de regulă, ca radicalul să aparțină unei anumite clase lexico-gramaticale). Prefixele au mai ales valoare lexicală. Pentru a schimba valoarea gramaticală a cuvântului nou format, derivatul cu prefix trebuie să aibă și sufix. De asemenea, prefixele se adaugă unui cuvânt, nu radicalului, neeliminând morfemele gramaticale.
La început, limba română era slab reprezentată de prefixe, deoarece nici latina nu era o limbă cu un bogat număr de prefixe, numai că, începând cu secolul al XIX-lea, în perioada de modernizare, limba română și-a îmbogățit considerabil sistemul de prefixe, astfel încât astăzi vorbim de un număr mare de prefixe, caracterizate prin productivitate.
Unii specialiști afirmă că prefixarea se apropie mai mult de compunere, fiind o componentă a ei și nu a derivării. Argumentul adus în favoarea acestei teorii este acela că prefixele păstrează mai bine legătura cu diverse instrumente gramaticale mai ales cu prepoziția, fapt observat în exemple ca în- în derivatul îngropa, și prepoziția în din a băga în groapă. Theodor Hristea atrage atenția că aceste fapte lingvistice nu se regăsesc în marea majoritate a cazurilor, prefixele nefiind cuvinte autonome, „un derivat format cu prefix nu e analizabil în două cuvinte”. Confuzia apare și din faptul că pseudoprefixele sau prefixoidele au autonomie lexicală în limbile din care provin și au ajuns să poată fi folosite ca formative derivative cu baze românești. Se deosebesc de prefixe prin faptul că au valoare lexicală. Autorii „Formării cuvintelor în limba română” delimitează formațiile prefixale de compusele propriu-zise în funcție de gruparea părților de vorbire- criteriul morfologic- astfel: cuvintele compuse se realizează din prepoziție și substantiv sau adverb: acasă, cuminte, devreme, înspre, prejos, subsol etc., în timp ce derivatele prefixale combină un prefix cu un verb sau cu un adjectiv : abate, subînchiria, suprapune, cu precizarea că nu întotdeauna criteriul este funcționabil. Este cazul lui prea- care intră în componența compuselor când este adverb și are sensul de „peste măsură, din cale afară de, excesiv de mult” ca în exemplul preaplin și este prefix când are sensul de „foarte” în exemplul preamări – aici diferența o face criteriul semantic.
Există situații când diferențierea o face etimonul, prefixele fiind cele al căror etimon a avut valoare prepozițională: apo-, dia-, infra-, poi-, post- etc., iar dintre cele cu etimon cu valoare adverbială prefix e doar non-.
De asemenea, prefixele se diferențiază de elementele protetice din cuvinte ca alămâie, aurmă, alăută, aici a- neavând funcție de formant lexical, ci e doar vocală protetică adăugată la începutul unui cuvânt fără a schimba sensul cuvântului.
După structura lor morfologică, prefixele se clasifică în:
simple: a-, an-, ab-, ana-, ante-,anti-, antre-, apo-, arhi-,cata-, circum-, cis-, contra-, extra-, hipo-etc.( un nr. de 86 de prefixe simple analizate în „Formarea cuvintelor în limba română”, vol.al-II-lea).
complexe – când structura lor se poate delimita în unități mai mici. Acestea se împart la rândul lor în prefixe compuse (îmbinarea a două prefixe simple): apar- <a-+ par- (aparține); metem-; meten-, < meta- + em-, en- (metempsihoză, metensomatoză); sco- < s-+co- (scofală, scofâlci) etc. și în prefixe dezvoltate- combinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal: zăs < ză- + (ră)s- (zăstimp).
În amplul studiu dedicat prefixelor, cercetătorii prezintă 75 de monografii în care sunt analizate 86 de prefixe simple ce apar în 5680 de formații prefixale analizabile și semianalizabile.
De asemenea, aici se analizează originea prefixelor românești care se împart în trei categorii:
prefixe moștenite din latină – relativ puține:
moștenit ca prepoziție sau ca prefix (aclama, aduce, adormi etc.); existența prepoziției întărind productivitatea prefixului. În exemple ca : afund, alături, amurg, prepoziția a- este folosită ca prefix pe teren românesc. Prefixul a- apare fie atașat la teme vechi de origine latină, slavă, maghiară, turcă, greacă) sau se atașează la teme noi mai mult prin calc: alăpta, aparține, apărea, aprofunda, asana, afacere, atrage.
Trebuie precizat că prefixul a- are valoare privativă, chiar sens negativ față de baza pozitivă: anormal, amoral, sau și în situații ca: aton, afon.
cu – (cuprinde, cufunda, culege cf. alege);
de – (decădea, declama, demers, depoziție);
în – (îm-), in- (im-, i-) moștenit ca prepoziție și ca prefix s-a derivat și răspândit mai ales prin verbe (încadra, încasa, înnădi, înnămoli).
Prefixul are următoarele valori: eventivă (verbul indică o schimbare în starea subiectului)- înflori, încolți, îngălbeni, dar și negativă: incoerent, incomplet, indecent, inexact.
po – un prefix accentuat, slab productiv, ( piomarți, poimâine);
pre- (preda, precumpăni, presimți, preveni). Astăzi sensul de anterioritate e cel mai răspândit: preziuă, pregăti, prevesti, preistorie, prepalatal.
ră – ( răbufni, răpune, răsufla);
s- (scădea, sclipi, spulbera- marchează aspectul, iar în scăpăta /nuanța negativă);
stră- cu valoare intensivă (străluci, străfulgera, străvechi- marchează intensitatea maximă), astăzi se apropie semantic mai mult de prea-, concurând cu acesta și cu răs- (răz) :răstrăbunic;
sub- ( subchiriaș, subalpin, subaprecia, subestima, subintitula);
prefixe împrumutate din slavă, greacă și limbile romanice:
din slavă: do-, iz-, nă-, ne-, o-, po-, pod-,prea-, pro-, răs-, vă-, văz-, ză-.
răs- prefix foarte productiv, formează derivate care arată răspândirea (răsfira, răsturna), intensificarea (răscoace, răsputeri), repetarea (răsuna), negarea (răscloci, răstălmăci).
ne- prefix de negare foarte productiv, concurat de neologismul in/ im (neacceptabil/ inacceptabil, incorrect /necorect, inegal /neegal), dar și de prefixul i- (ilegal / nelegal, incolor /necolorat).
de origine greacă: a-, ana-, anti-, apo-, arhi-, cata-, dia-, ecto-, en-, endo-, anto, epi-, exo-, hiper-, hipo-, meta-, peri-, sin-, para-, pro-.
prefixe latino-romanice (un număr de 29 de prefixe cu origine multiplă, împrumutate în epoca modernă din limbile romanice – franceză, italiană, sau / și din latină): ab-, ante-, cicum-, cis-, con-, contra-, de-, dis-, ex-, extra-, in-, in-, infra-, inter-, intra-,intro-, juxta-, non-, ob-, pen-, per-, post-, re-, retro-, se-, super-, tra-, trans-, ultra-, pro-( prefix explicabil doar pe jumătate latin) și 5 prefixe moștenite din latină, care au întărit prefixe vechi a-, de-, pre-, sub-.
prefixe împrumutate numai din franceză: an-, antre-, me(z), sur-, tre-, par-, para-
prefixe apărute pe teren românesc provin din:
– din alte prefixe, prin procese fonetice: co- (coborî -semianalizabil prin doborî; cocârja), tă-, azi total neproductiv, – ( tăvăli) .
– din prepoziții, din calcuri și semicalcuri după formații prefixale din alte limbi: între-, întru-, spre-, supra-, sub-.
În cazul prefixelor complexe, după origine, autorii „Formării cuvintelor în limba română”, alcătuiesc două grupe mari de prefixe: împrumutate : metem- / meten-, ram- /ran-, rim- /rin-, sper- și formate pe teritoriu românesc: năz-, sco-, și prefixele dezvoltate: destr-, pres-, zăs-.
Evoluția prefixelor într-o limbă vie, în continuă schimbare în care unele sunt întărite ulterior de alte straturi, iar altele au etimologie multiplă, deoarece au pătruns pe căi diferite, ori în momente diferite, a făcut dificilă împărțirea prefixelor în funcție de criteriul etimologic, astfel încât cercetătorii au fost îndreptățiți să afirme că repartizarea lor este preponderent în prefixe moștenite, împrumutate sau apărute pe teren românesc. În această istorie complexă a etimologiei prefixelor, este evident numărul mare de prefixe neologice de circulație internațională- latino-romanice și grecești – 2/3 din totalul prefixelor românești. Cert este că sistemul românesc de prefixe este mult mai bogat decât latina și celelalte limbi romanice tocmai datorită multiplelor surse etimologice, dar și datorită dubletelor aflate în număr mare. Perioada modernă este caracterizată de o îmbogățire remarcabilă a prefixelor și de o revigorare semnificativă a prefixării, inclusiv cu prefixe vechi, după 1800 prefixarea fiind o componentă a relatinizării, reromanizării, occidentalizării sau modernizării limbii române.
În lucrarea „Limba română contemporană”, autorii au grupat prefixele în funcție de criteriul semantic astfel:
prefixe cu valoare privativă: – des-/ dez- / de; (au sensul „fără”, „lipsit de”, „a lipsi de”)
des-/ dez- dă naștere în general verbelor: descătușa, descurca, descheia, desființa, deznoda etc. de- desăra, deșuruba, detuna, deregla.
Prefixul a- /an-, de origine greacă, are valoare privativă în derivate ca: acefal, afon, alogic, analfabet, asexuat, aton, avitaminoză, situații în care are sensul de „lipsit de”.
Prefixe negative: ne-, in- / im-, a-/an- etc.
De mare productivitate, prezent în toate variantele limbii, prefixul ne- are rolul de a nega valoarea semantică a bazei, formând adjective, substantive și uneori adverbe.
De exempul: noroc-nenoroc, adevăr-neadevăr, cinste-necinste (substantive negative de la substantive), atent-neatent, cinstit-necinstit (adjective negative de la adjective), nebătut, neluminat, neascultător, nebănuit (adjective negative provenite din participii), neascultare, nemulțumire (substantive negative de la o bază verbală derivată cu un sufix din seria: -are, -ere, -ire), negreșit, neîntrerupt ( adverbe negative).
Dubletele ca inadaptabil / neadaptabil se explică prin corespondența prefixului în- cu ne- în variantele savante ale limbii române.
Prefixe delocutive: în- / îm- (formează cuvinte de la locuțiuni, plasându-se semantic foarte aproape de prepoziții: înfăptui <a pune în fapt și exprimă ideea de transformare: înfrunzi, îngălbeni, întineri).
Prefixe iterative: re-, răs-, (răz-, ră-), exprimă ideea de repetare: (relectură, răsciti, răsuci). În derivatele răzbucuros, răsputeri, prefixul răz- redă ideea superlativului.
Prefixul re-, folosit strict cu sens iterativ se atașează stric la bază verbală, fără a calchia: reapare, rescrie, relua, reface, realege, reține etc.
Prefixe sociative: con-, (com-, co-) –redau ideea de asociere ( „ împreună, împreună cu”) în derivate ca: consătean, colocatar, coautor, colabora.
Prefixe cu valoare de superlativ: arhi-, extra-, supra-, super-, ultra- etc. în exemple ca: arhicunoscut, extrafin, supertalentat, ultrafin, ultranaționalist, supracopertă. Derivatele cu prefixele neologice super-, supra-, hiper- se remarcă astăzi prin productivitate, dând naștere unor derivate marcate stilistic (supercupă, suprasolicitat, hiperdezvoltat).
Ultimele trei tipuri de prefixe, alături de alte prefixe internaționale frecvente în limbajele savante românești, sunt prezentate în cadrul subcapitolului „Alte prefixe”.
O frecvență mare în limbajul literar, o au cuvintele derivate cu prefixe noi, prezente mai ales în împrumuturi latino-romanice: ante- (antebraț); anti- (anticorp); con-, co- (comesean, confrate); i-, in-.
Supreprefixația, pluriprefixația sau cumulul de prefixe se referă la prezența a două sau trei prefixe în derivate (răsufla, nerăsuflat-semianalizabil, nerefăcut – analizabil). Cumulul poate fi alcătuit din prefixe diferite: nedesfăcut, realipi sau din același prefix folosit prin repetare, de cele mai multe ori cu sens superlativ: răsrăscunoscut. Când derivatul are mai mult de două prefixe se pot întâlni ambele tipuri într-unul mixt- alăturarea de prefixe diferite, dintre care primul este repetat: răsrăsstrămoș.
Tipuri de supraprefixare:
Supraprefixarea propriu-zisă: făcută în trepte succesive: neînchipuit <închipuit
Supraprefixarea simultană: cu prefix compus: prefixul s- împreună cu prefixul co- au devenit sco- din scofală, scofâlci.
Supraprefixarea se întâlnește în cazul verbelor: cu des / dez (descompune, dezamorți);
cu răs- (răsrăsciti); cu re- (reînnoi, reconsolida);
Supraprefixarea apare și în cazul adjectivelor cu prefixe negative: ne-(neabătut), in-(irecomciliabil) și a adjectivelor cu prefixe superlative (ultrasuprarealist) dar și a substantivelor de origine verbală cu prefixul des- ( descompunere) dar și cu prefixe negative: ne-, în- (reconsolidare, nedezlegare). Și substantivele grade de rudenie sunt derivate prin supreprefixare cu pre-, răs-, stră-, (prerăstrăbun, răstrăbun, străstrănepot).
1.2.1.4. Derivarea parasintetică
În accepția mai multor cercetători acest concept are o „utilitate relativă” deoarece există un număr neînsemnat de astfel de derivate, fapt ce înseamnă că modelul nu e reprezentativ pentru limba română. Prin derivate parasintetice înțelegem acel tip de derivate care sunt formate concomitent cu prefix și cu sufix și nu succesiv cum o consideră alții de ex. îmbărbăta, închipui, îndurera etc. În celălalt caz, când atașarea afixelor se face succesiv, putem încadra în cadrul derivatelor parasintetice cuvinte ca: încuietoare, descuietoare, îmbucurător etc. Cristian Moroianu în articolul „Structură, proces și substituție în mecanismul derivării” explica derivarea parasintetică, în accepție progresivă, ca adaugare de sufix și prefix la cuvântul de bază, în cadrul aceleiași etape derivative. În tratatul „Formarea cuvintelor în limba română”, vol.al-II-lea, autorii precizează că formațiile în care prefixația este asociată simultan cu alte procedee poartă numele de formații parasintetice. Acestea sunt derivatele parasintetice în situațiile următoare: cu sufix și prefix, în același timp; sau când prefixarea se combină cu derivarea regresivă (transfug) și compusele parasintetice când prefixarea este asociată cu procedeul compunerii.
1.2.1.5. Seriile derivative
1.2.2 Compunerea. Caracteristicile cuvântului compus. Tipologie
Compunerea, al doilea mijloc intern, este procedeul intern de îmbogățire a vocabularului cu unități lexicale noi, formate din două sau mai multe cuvinte existente independent și care și-au pierdut sensul în favoarea unuia nou. Astfel, se obține o unitate cu individualitate semantică și morfologică. Theodor Hristea compara unirea a două sau mai multe cuvinte pentru a da naștere unuia nou, cu modul de formare al compușilor chimici, specifici chimiei, de unde a fost, de altfel, împrumutat termenul de „compunere”(Satu Mare, floarea-soarelui).
Definiția din DȘL continuă cu precizarea că grupul care realizează compunerea trebuie să nu fie dislocat și să se supună regulilor morfologice și sintactice ale limbii române: fie să marcheze flexiunea numai la ultimul element (datorită bună-voinței față de relei-credințe), fie să păstreze forma-tip (un coate- goale, Vatra Dornei).
Cuvintele compuse funcționează în limbă ca o singură unitate lexico-gramaticală, cu trăsături distincte în raport cu unitățile din care s-au format. Acestea trimit la un referent unic, diferit de cel al unităților „bază“, și care, de regulă, nu este exprimat de altă unitate lexicală, fapt ce justifică statutul de unitate de sine stătătoare al cuvântului compus. Exemple: nou-născut, galben-auriu, ochiul-boului, untdelemn, cumsecade, doisprezece, tuspatru, odată, altădată etc.
Compunerea se realizează ținând cont de problemele semantice, cele de comportare morfologică și de cele de sintaxă, privind atât relațiile dintre elementele compusului, cât și relațiile dintre el și contextele în care intră.
Trebuie precizat că majoritatea compuselor au o structură ușor de identificat, ușor analizabilă de către toți vorbitorii limbii, de felul cuvintelor exemplificate mai sus, însă sunt și cuvinte cu o structură pe care doar lingviștii o pot recunoaște, de exemplu, cuvinte ca: mujdei (<must de ai, ai, fiind forma regională a usturoiului), deci (<de+aci), destul (<de+sătul), etc.
Tipologia compuselor:
Dintre multele criterii de clasificare a cuvintelor compuse, prezentăm, în ceea ce urmează, pe cea de o importanță mai deosebită:
Conform DȘL-ului, compusele se clasifică după tipul de relații sintactice în cuvinte realizate prin:
A – Hipotaxă sau subordonare –un grad superior de compunere , rezultat din mai multe combinații:
– A 1) subordonare atributivă:
a) substantiv + adjectiv: botgros, coate-goale, Satu Mare, Sâmbăta Mare etc .
b) adjectiv + substantiv: bună-cuviință, rea-voință, bunăvoință.
c) substantiv+substantiv în genitiv: rochița – rândunicii, floarea-soarelui, Delta Dunării, Măgura Tarcăului, rodul-pământului, sagna-calului, Sfredelul-Rusaliilor etc.
d) substantiv + substantiv cu prepoziție: salată–de-câmp, scoică-de-râu, Baia de Aramă, apă de plumb etc.
– A 2) subordonare completivă (rezultatul unei izolări): pierde-vară, fluieră-vânt, zgârâie-brânză, ducă-se pe pustii etc.
– A 3) subordonare față de un adjectiv, având ca rezultat alt adjectiv:
a) adjectiv nume de culoare combinat cu determinanții deschis / închis: maro închis/ maro deschis;
b) două adjective nume de culoare: galben-verzui, galben-portocaliu, etc.
c) adjectiv verbal precedat de un circumstanțial: clar-văzător, bine-credincios
– A 4) subordonare eterogenă prin care se formează numeralele:
a) subordonarea circumstanțială de la 11 la 19: treisprezece (trei „peste”zece);
b) subordonarea atributivă de la 20 la 90, unde numerele 2, 3, 4 sunt atributele lui zece (22, 23, 24 etc.).
B) Parataxă- coordonarea prin juxtapunere, prezentă mai ales în compunerea mai nouă. Aici vorbim despre compuse dintr-o altă limbă care se adaptează limbii române: substantive: pușcă-mitralieră, mobilă-tip, navă-satelit, artist-cetățean, democrat-popular; adjective: anglo-român, româno-englez;
– falsa parataxă: toponime în cadrul cărora termenul al doilea este un fost genitiv, reprezentând un atribut substantival care cuprinde ideea de loc: Târgu-Jiu care, la origine a fost Târgul-Jiului, Piatra-Olt, Ocna-Sibiu;
C) Abrevierea – o modalitate specială de manifestare a compunerii, după cum se precizează în DȘL, realizată fie prin hopotaxă, fie prin parataxă; cele două forme de compunere există paralel, dar se utilizează mai mult cele abreviate: părțile cele mai semnificative ale unor denumiri sunt combinate și formează un singur cuvânt: CFR (Căile Ferate Române), UCECOM (Uniunea Centrală a Cooperației Meșteșugărești).
Prin abreviere se desemnează numeroase asociații, instituții sociale, economice, culturale etc. sau partide politice. Acest tip de abreviere pare să sporească importanța compunerii în limba română, chiar dacă unele formații sunt temporare în limba română: SNCFR( Societatea Națională de Căi Ferate Române). Abrevierea este tipul de compunere cel mai bine reprezentat în româna actuală. Tot DȘL precizează că abrevierea e prezentă în scris pentru prescurtarea termenilor ce denumesc științe, domenii profesionale etc. : mat.(matematică), ling. (lingvistică) etc. Abrevieri se folosesc și când e vorba de numirea unor categorii gramaticale în lingvistică, de ex. sg.( singular), nr. (număr), masc. (masculin).
Același dicționar subliniază că unele sintagme au fost abreviate rămânând la un singur cuvânt. Astfel, cuvinte compuse ca pătlăgea roșie, pătlăgea vânătă s-au abreviat, astăzi fiind cunoscute sub numele de roșie, vânătă.
În capitolul „Abrevierile în româna actuală: modă sau necesitate?”, Adriana Stoichițoiu- Ichim analizează trei tipuri reprezentative de abrevieri: trunchierea, sigla și acronimul, fapte lingvistice semnalate și explicate ca efect al unor influențe străine de către Iorgu Iordan.
Trunchierea, după Iorgu Iordan, „nu se potrivește deloc cu sistemul nostru lingvistiv” și constă în „scurtarea cuvântului” după modelul unor împrumuturi din franceză (cinema, metrou, meteo, taxi -cuvinte românești formate după omonimele lor din limba franceză). Adriana Stoichițoiu- Ichim aduce contraargumente, vorbind de existența în limba română „a unor împrumuturi de origine engleză trunchiată: baschet < basket-ball, living <living-room, blugi <blue-jeans, dar și de amploarea pe care fenomenul o cunoaște în limba actuală. Trunchierea apare în cazul cuvintelor neanalizabile de tipul antitero < adj. Antiterorist, bac <subst. bacalaureat, dar și a unor compuse cu prefixoide, unde cele din urmă funcționează ca adjective invariabile (audio, video în exemple ca „dovezi audio, video”, auto în „auto-moto-velo-sport”), și, mai rar, ca substantive ( video- în videocasetofon-).
Acronimele și siglele, creații ale limbii scrise, preluate și în limba vorbită, uneori, sunt considerate creații de tip cult spre deosebire de trunchiere, specifică limbii vorbite. În timp ce în cazul acronimelor ne referim la silabe inițiale ale cuvintelor care compun o sintagmă: ASTRA (cel mai vechi), OLTCHIM, dero (substantiv comun), în ceea ce privește formarea siglelor, vorbim doar de inițialele cuvintelor care compun o sintagmă de tipul: C.F.R., C.E.C., BNR, FIFA etc. În cadrul cuvintelor compuse prin abreviere, productivitatea cea mai mare îi revine abrevierii de tip siglă, însă trebuie precizat că, deseori, în textul publicistic, apare alături și dezvoltarea acesteia, pentru dezambiguizarea conținutului, făcând astfel inutilă utilizarea abrevierii de tip siglă, ceea ce înseamnă că multe din creații sunt efemere.
O altă clasificare a cuvintelor compuse are în vedere criteriul morfologic:
După acest criteriu, adică după încadrarea morfologică a compusului, avem următoarele nouă categorii de cuvinte compuse:
compuse substantivale (cele mai numeroase): bună-cuviință, miazănoapte, binecuvântare, Câmpulung, nu-mă-uita, Cluj-Napoca, Balta Brăilei, viță-de-vie, gura-leului, pomicultură, Mircea cel Bătrân, Harap-Alb etc;
compuse adjectivale: cuminte, binevoitor, atotștiutor, galben-pai, rozalb, francez-român, cumsecade, răuvoitor, antonpannesc, electrocasnic, etc.
compuse pronominale: dumneata, același, fiecare, vreunul, celălalt, oricare, cineva, însumi, ceea ce, ceva, câțiva, niciun etc.
compuse numerale: doisprezece, douăzeci, treizeci și trei, o sută treizeci și trei, o mie unu, amândoi, câteșitrei, dintâi etc.
compuse verbale: a binecuvânta, a se autoacuza, nemaiștiind etc.
compuse adverbiale: odată, altădată, niciodată, pesemne, cândva, undeva, alaltăieri, deocamdată, totuna, oricum, bineînțeles, desigur, nicidecum, etc.
compuse prepoziționale: de după, de la, pe la, de sub, dinspre, până pe la, de pe lângă, printre, dedesubtul, împotriva, înspre, împrejurul etc.
compuse conjuncționale: ca să, cum că, cum și, căci, dacă, deci, întrucât, fiindcă, deoarece, deși, ci și etc.
compuse interjecționale: pâș-pâș!, cioc-cioc!, hodoronc-tronc!, haidade!, heirup!, gogâlț-gogâlț!, trosc-pleosc!, tic-tac! etc.
După gradul de coeziune a termenilor există, de asemenea:
compuse sudate (gradul de coeziune este ridicat; în cazul compuselor substantivale, adjectivale, pronominale sau numerale, flexiunea se realizează doar la ultimul termen): bunăvoință (bunăvoinței), primăvară (primăverii), Câmpulung, untdelemn, binefăcător, atotcunoscător, deasupra, a binecuvânta, fiecare, douăzeci, tustrei, deoarece, cuminte, dacoromân etc.
compuse nesudate (gradul de coeziune este mai scăzut; în cazul lor, poate varia și primul termen, dacă este cuvânt flexibil): cu cratimă: floarea-soarelui, bună-credință (bunei-credințe), rea-voință, floare-de-colț, triplu-salt, prim-ministru; cu blanc (sau pauză albă): Marea Neagră, Valea Prahovei, Gara de Nord etc.
Uneori, unul dintre elementele lexicale folosite în compunere, sau chiar ambele, poate fi un sufixoid sau un prefixoid: vitezoman (< viteză + sufixoidul man- „obsedat”), teleconferință (< prefixoidul tele „la distanță” + conferință), energofag (< prefixoidul energo „energie”+ sufixoidul fag „consumator”), pseudoprefixe (neoumanism, radiocomunicații) sau pseudosufixe (insecticid, bibliofil).
Un loc aparte în studiul cuvintelor compuse îl ocupă cele care au în structura lor elemente de compunere savantă: prefixoidele și sufixoidele (termenii în componența cărora intră, aparțin în marea lor majoritate limbajelor de specialitate). Ele sunt cunoscute și sub denumirea de false sufixe, respectiv false prefixe, și sunt considerate elemente de compunere și nu de derivare deoarece acestea au caracter noțional și un conținut denotativ clar, în limba de proveniență- latină sau greacă-, fiind cuvinte de sine stătătoare, diferențiindu-se astfel de sufixele și prefixele propriu-zise. În limba română s-au înregistrat și analizat aproximativ paisprezece mii de termeni științifici și de termeni tehnici neologici creați pe baza a circa o mie două sute de elemente de compunere savantă.
Sufixoidele sunt elemente formative (prezente în împrumuturi sau în formații după model străin) care dau impresia unor sufixe și apar numai în termeni aparținând limbajelor specializate. Sufixoidele curente în limba română sunt:
-algie (gr.) ,,durere, suferință” : nevralgie, , adenalgie;
-antrop (gr.) ,,ființă umană, om”: mizantrop, filantrop;
-arh / arhic (gr.) ,,conducător, șef” / ,,putere, conducere”: ierarh, monarh;
-bar (gr.) ,,presiune, greutate”: isobar;
-cefal (gr.) ,,craniu, cap” : bicefal, autocefal;
-centric (gr.) ,,central, situat în centru”: egocentric, concentric;
cid (gr.) „care omoară, care distruge”: bactericid, insecticid, genocid, paricid;
-cromie (gr.) „culoare, colorație, pigmentație”: monocromie, policromie, autocromie;
-cid (lat.) ,,care ucide, distruge, elimină”: insecticid, genocid, fratricid;
-crat / crație (gr.) ,,putere, conducere”: democrat, democrație, birocrație;
-fer (lat.) „care poartă, care duce, care conține”: aurifer, calorifer, petrolifer;
-fil / -fillie (gr.) „iubitor de”: francofil, calofil, bibliofil, antropofil, românofil;
-fob (gr.) „care urăște, care se ferește de…”: anglofob, hidrofob, agorafob;
-fug (lat.) „care respinge, care alungă,”: ignifug, vermifug;
-gen (gr.,lat.) „care produce, care generează, care naște,”: oxigen, biogen;
-grafie (gr.) „scriere, înregistrare, diagramă”: ortografie, caligrafie, biografie;
-log/logie (gr.) „savant, specialist”: biolog, antropolog, astrolog, biologie;
-onim (gr.) „termen, nume, denumire”: antroponim, antonim,omonim, paronim;
-pat/patie (gr.) „care suferă, suferind”: cardiopat, psihopat, nevropat;
-scop (gr.) „indicator, observator, vizual”: microscop, horoscop, diascop;
-stat (gr.) „care stă, care menține, stabil, stabilizator”: termostat, reostat, aerostat, anemostat;
-tip (gr.) „model, exemplar”: linotip, fenotip, prototip, arhetip,agrotip;
-valent (gr.) „care valorează, valență”: monovalent, bivalent, polivalent;
-vor (lat.) „care înghite, care roade, care mănâncă”: carnivor, omnivor;
Prefixoidele sunt elemente formative asemănătoare cu prefixele recente, care, așezate înaintea morfemului independent sau a rădăcinii, dă naștere unor cuvinte noi prin schimbarea sensului lexical. Pricipalele prefixoide din limba romană sunt:
aero- (gr.) „aer, oxigen, atmosferă, gaz”: aerobiotic, aerodinamic, aerodrom;
agro- (gr.) „ogor, câmpie, agrar, agricol”: agrometeorologie, agronom;
auto- (gr.) „însuși, singur, de la sine”:autobiografie, autocefal, autoadministra;
biblio- (gr.) „carte, de cărți”: bibliofil, bibliografie, bibliologie, bibliotecă;
bio- (gr.) „viață, ființă fie”: biocenoză, biociclu, biografie, biologie, biogramă;
kineto- (gr.) „mișcare, mobilitate”: kinetoscop, kinetoterapie;
crono- (gr.) „timp, durată, temporalitate”: cronografie, cronologie, cronoscop;
demo- (gr.) „popor, populație, colectivitate”: democrație, demografie;
eco- (gr.) „casă, locuință, proprietate”: ecogeneză, ecografie, ecologie, ecosferă;
foto- (gr.) „lumină”: fotofil, fotofobie, fotogen, fotografie, fotogramă;
geo- (gr.) „pământ, sol, teluric”: geografie, geologie, geodezie, geometrie;
hidro- (gr.) „apă, lichid, acvatic”: hidrodinamic, hidroliză, hidrofobie, hidrofug;
hipo- (gr.) „cal, cabaline”: hipodrom, hipotracțiune, hipologie, hipometrie;
homo-/omo- (gr.) „asemănător, identic, același”: homocromie, omofon, omograf;
izo- (gr.) „egal, de același fel, echivalent”: izobar, izomorf, izoglosă, izomer;
macro- (gr.) „mare, enorm”: macrocefal, macrobiotică, macrocosmos;
micro- (gr.) „mic”: microbiologie , microcosm, microclimă, microfite, microsco;
orto- (gr.) „drept, corect, adevărat”: ortodox, ortoepie, ortografie,
pseudo- (gr.) „fals, aparent”: pseudocefal, pseudoștiință, pseudonim;
psiho- (gr.) „suflet”: psihochinezie, psihochirurgie, psihogen,
tele- (gr.) „departe, la distanță”: teledinamie, telecomandă, telepatie, telegraf;
termo- (gr.) „căldură, temperatură”: termodinamic, termofil,
xeno- (gr.) „străin, parazit”: xenobioză, xenofil, xenofob;
zoo- (gr.) „animal, animalier”: zoochimie, zoocultură, zoofag, zoofite, zoologie.
Există însă și termeni care pot fi încadrați din punct de vedere al modului de formare, atât la procedeul derivării cât și al compunerii, concomitent. Unii autori numesc fenomenul compunere parasintetică, principala condiție a acesteia fiind simultaneetatea compunerii și a derivării cu sufixe (pur lexicale sau lexico-gramaticale).
Este cazul adjectivelor provenite din nume proprii: antonpannesc (folosit, se pare, pentru prima dată, de G. Călinescu), autostopist, camilpetrescian, newyorkez, julvernian, nichitastănescian; a câtorva verbe din care enumerăm pe : înlătura (<în lături +suf. –a), îngenunchia (<în genunchi + suf. -a), întruchipa (< întru chip + suf. –a), și mulțumi , explicabil prin urarea (la) mulți ani , căruia i s-a adăugat sufixul verbal –a, mărinimie, navomodelism, răspoimâine, ceferist, pedeserist, pedelist, anti-NATO etc. Acestei posibilități de formare a cuvintelor i s-a mai spus derivare parasintetică, motivând prin exemple de tipul întruchipa, atotcuprinzător.
Trebuie să precizăm că multe din cuvintele compuse care există în limba română actuală reprezintă împrumuturi sau calcuri lingvistici după modele străine (franceză, engleză, italiană, germană etc.): aerogară, glasvand, bleumarin, capodoperă, portțigaret, baby-sitter, week-end, duty-free, airbag, laptop, videoclip, part-time, outsider, UEFA, UNICEF,CV etc.
1.2.3. Conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale). Mecansimul conversiunii. Tipologie
Conversiunea se realizează prin trecerea de la o parte de vorbire la altă parte de vorbire: bun subst.<bun adj.; bine subst.<bine adv. sau în altă clasă lexico-gramaticală: de exemplu, de la substantive proprii la substantive comune și invers: marghiloman< Marghiloman; Arbore < arbore. Numită și schimbarea valorii gramaticale, conversiunea este un procedeu gramatical (morfologic, sau, în exclusivitate, sintactic) de trecere a unui cuvânt existent în limbă de la o parte de vorbire la alta. Se deosebește de derivare prin aceea că trecerea de la o parte de vorbire la alta nu se realizează în condițiile atașării de afixe derivative, ci conversiunea e marcată la nivel morfologic prin selecția mărcilor flexionare proprii noii clase (dacă este variabilă) sau prin invariabilitate în cazul părților neflexibile, iar la nivel sintactic prin apariția în contexte specifice noii clase și cu funcțiile acesteia. Așadar, acest procedeu nu conduce la îmbogățirea numărului de unități lexicale, ca derivarea și compunerea, ci vizează posibilități noi de distribuție a termenilor, adică crearea de noi valori funcționale ale cuvintelor. În felul acesta, prin funcțiile noi pe care le dobândesc cuvintele, se poate vorbi de o îmbogățire a limbii numai din punct de vedere morfologic, numărul cuvintelor și sensul lor lexical fundamental rămânând același.
În operația de conversiune, trecerea la o nouă parte de vorbire este marcată morfologic prin selecția mărcilor flexionare proprii clasei la care s-a trecut, iar sintactic, prin ocurența în contextele specifice noii clase, contexte în care realizează funcții caracteristice acestei clase. Astfel, dacă are loc trecerea de la clasa adverbului la substantiv, cuvântul nou format, devenit acum flexibil, primește desinențe și articol, ca mărci ale numărului, cazului și determinării, iar sintactic, poate apărea într-un context adjectival – ca regent pentru un adjectiv – si în pozițiile sintactice de subiect și de complement necircumstanțial (situații în care nu poate apărea adverbul).
Mijloacele de realizare a conversiunii sunt de două feluri: de natură morfologică ori sintactică.
Mijloacele morfologice constau în ,,selecția morfemelor flexionare proprii clasei la care s-a trecut sau, dimpotrivă, în pierderea mărcilor flexionare inițiale”.
Din categoria morfemelor flexionare a căror apariție (sau dispariție) poate determina trecerea de la o clasă morfologică la alta, fac parte articolul și desinențele.
De exemplu: bine > binele of ! > un of of! > oful
bine > un bine of ! > un ofuri! etc.
b) Mijloacele sintactice constau în plasarea cuvântului în contexte specifice noii clase, contexte în care stabilește relații și îndeplinește funcții sintactice caracteristice acestei clase și necunoscute clasei din care provine inițial.
Astfel, luând adverbul bine și interjecția of!, de care ne-am servit mai sus, și plasându-le într-un context adjectival – ca regenți pentru un atribut adjectival – realizăm trecerea lor la clasa substantivului:
Nu voi uita acest bine ce mi l-ai făcut. Avea un tainic of.
De asemenea, plasarea în pozițiile sintactice de subiect sau de complement necircumstanțial transformă adverbele în substantive:
În lume nu există bine (subiect).
Bine faci, bine găsești (complement direct).
Un prim criteriu de clasificare a tipurilor de conversiune are în vedere clasa morfologică în care se încadrează noul cuvânt. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre substantivizări, adjectivizări sau adverbializări ale unor părți de vorbire; sunt situațiile cele mai frecvente, dar nu singurele. Se știe că aproape orice parte de vorbire poate deveni substantiv, în primul rând prin acceptarea unui morfem de determinare (articol hotărât sau nehotărât), a unui articol demonstrativ (leneșul de acolo, oful tău, e un prost, i-am făcut un bine, cel mic a plâns toată ziua) sau prin acceptarea unui determinant adjectiv (acest tânăr, câțiva bătrâni etc.); de asemenea, majoritatea pronumelor, cu puține excepții, se adjectivizează; la fel se întâmplă cu cele mai multe verbe la participiu; în sfârșit, la adverbializare se pot da exemple destul de numeroase ale unor adjective trecute la această clasă (m-a privit fix, se poartă ciudat, se îmbracă elegant, cântă frumos etc.). Dacă avem în vedere clasa morfologică de origine, distingem conversiuni ale substantivului, ale adjectivului, ale pronumelui, ale verbului etc. în diverse părți de vorbire. Din acest punct de vedere, clasificarea propusă anterior se poate nuanța; astfel, se vorbește despre o substantivizare a adjectivului, a pronumelui, a verbelor la diferite moduri nepersonale, a adverbului, a interjecțiilor; despre utilizarea cu valoare adjectivală a substantivelor, a pronumelor, a unor verbe la moduri nepersonale; despre adverbializarea unor substantive, a unor adjective, a unor verbe, fiecare cu caracteristici distincte.
Substantivizarea reprezintă trecerea unor cuvinte la clasa substantivului. Se cunosc următoarele situații:
Substantivizarea adjectivului: este marcată atât morfologic (articol, desinențe), cât și sintactic (plasarea într-un context propriu substantivului):
înțeleptul
înțeleapta
înțelept (adjectiv) > înțeleptele substantive
înțeleptule!
Înțeleptul reușește întotdeauna în viață. (subiect, substantiv).
Sintactic, substantivizarea adjectivului se realizează prin așezarea într-un context propriu substantivului: „E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” ( M. Eminescu)
Substantivizarea adverbului se realizează fie simultan morfologic și sintactic, fie doar sintactic. Gramatica Academiei exemplifică fenomenul cu adverbul bine: ,,adverbul bine devine substantiv în momentul când se articulează și deci se declină”:
„Binele adesea vine pe urmele mâhnirei” (Gr. Alexandrescu)
Substantivizarea verbului
Numele de acțiuni ocupă un loc deosebit de important în vocabularul limbii române, atât datorită numărului mare al acestora, cât și datorită diversității mijloacelor de formare.
După autorii Elena Carabulea și Magdalena Popescu-Marin, substantivizarea verbului se referă doar la verbele aflate la moduri nepersonale și nepredicative.
Substantivizarea participiului:
,,Numele întortochiat … al unui prigonit din Polonia.” (Camil Petrescu)
Substantivizarea supinului:
Am obosit de atâta mers pe jos (atâta = atribut adjectival).
Culesul recoltei s-a încheiat.
Substantivizarea gerunziului este rară:
„Un suferind de ftizie era condamnat altădată să moară.” (M. Eminescu)
Substantivizarea unor pronume
Una dintre definițiile pronumelui arată că acesta este partea de vorbire care se declină și ține locul unui substantiv. Prin însăși definiția sa ne putem da seama că trecerea pronumelui la substantiv este dificilă. Cu toate acestea, în mod accidental, unele forme pronominale se substantivizează: ,,Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri.”. ( M. Eminescu)
Substantivizarea numeralului
Este cunoscut faptul că anumite numerale pot deveni substantive propriu-zise în special prin articulare: doiul, treiul, zecile, milioanele, înmiitul etc. Numeralul cardinal unsprezece este frecvent utilizat, în sport, cu sensul de „echipă de fotbal”, formată, după cum se știe, din 11 jucători.
Substantivizarea interjecției: ah! > ahul, ahuri; of! > oful, ofuri
,,Se auzeau mii de ahuri și ofuri.” (Ion Creangă)
B. Adjectivizarea
Din punct de vedere morfologic, trecerea la clasa adjectivului este marcată prin selecția mărcilor flexionare specifice acestei clase, iar din punct de vedere sintactic, este marcată prin apariția în poziții sintactice specifice adjectivului.
Adjectivizarea participiului:
,,Niculae era așezat, potolit și se gândea să se însoare cât mai curând.” (Liviu Rebreanu)
Adjectivizarea gerunziului este clară doar în situațiile în care acordul poate pune în evidență mărcile flexiunii.
În zare se vedeau câteva case cu coșurile fumegând. (gerunziu) / În zare se vedeau câteva case cu coșurile fumegânde .(adjectiv)
Adjectivizarea pronumelui
Cu excepția pronumelor personale și reflexive, toate celelalte clase pronominale se adjectivează, în contexte în care apar pe lângă un substantiv cu care se acordă: cartea mea (adj. pron. posesiv), fata însăși (adj. pron. de întărire), acest băiat (adj. pron. demonstrativ), orice carte (adj. pron. nehotărât), ce poezie știi? (adj. pron. interogativ), mi-a spus ce poezii îi plac (adj. pron. relativ), nicio fată (adj. pron. negativ).
Adjectivizarea substantivului
Situațiile de adjectivizare a substantivului sunt destul de rare în limba română (mult mai frecvent este, după cum s-a văzut, fenomenul invers, acela de substantivizare a numeroase adjective. Câteva exemple se regăsesc în limbajul familiar, argotic sau limbajul sportive (- beton, adj. invar., 1. „solid, indestructibil”; 2. (în fotbal, despre apărare) „impenetrabil, de nedepășit” -DAEF; – brici, utilizat și ca adverb, cu sensul de „excelent, formidabil”- DAEF; – crimă, „formidabil, extraordinar”- DAEF; uneori întâlnit și în sintagma, cu aproximativ același sens, crimă și pedeapsă; – tămâie, s.f., în limbaj familiar și argotic, cu sensul de „prost, ignorant”.)
De asemenea, adjectivizarea substantivului este încărcată de efecte stilistice :
,,Pentru o inimă fecioară mândru idol ți-ai ales…” (M. Eminescu).
Adjectivizarea adverbuluieste de asemenea rară, mărcile acestei treceri fiind de ordin sintactic (apariția în poziție de atribut adjectival):
bine (adverb)>om bine (adjectiv, cu sensul „chipeș, prezentabil”)
așa (adverb) > așa om (adjectiv)
asemenea (adverb) > asemenea întâmplare (adjectiv)
C. Adverbializarea reprezintă trecerea la clasa adverbului a unor părți de vorbire. Se cunosc următoarele situații:
Adverbializarea adjectivelor calificative este aproape regulată, gramaticalizată: (om) frumos (adj.) > (scrie) frumos (adv.).
Adverbializarea substantivului:
Toamna e anotimpul meu preferat, deoarece toamna se culeg roadele muncii.
În prima sa apariție, cuvântul subliniat este substantiv cu funcția de subiect, în vreme ce în a doua situație el este adverb de timp, cu funcția de circumstanțial de timp.
Adverbializarea unor numerale, în special a numeralelor multiplicative și a unor numerale ordinale, în construcții ca: muncește înzecit, câștigă înmiit, etc.
Adverbializarea unor forme pronominale:
Pronumele ce, devenit marcă exclamativă: Ce frumos recită!
Adverbializarea unor prepoziții: Noi votăm pentru.
Adverbializarea unor prefixoide: Au pledat pro.
Se mai pot adăuga alte cazuri de conversiune către alte părți de vorbire (verbializarea, prepoziționalizarea, conjuncțiile, articolele, interjecționarea).
Interjecționarea substantivului
Trecerea din clasa substantiv în clasa interjecție este un fenomen care se întâlnește exclusiv în limbajul vorbit (Noroc!, Baftă!, Succes!, Atenție!, Liniște!, Prostii!, Sănătate!, Gura!); aceste substantive reprezintă elipse ale unor verbe din propoziții exclamative: (Să ai) noroc / baftă / succes / sănătate!; (Faceți / fă) liniște! (Ține-ți) gura!, (Acordați-mi) atenție! Motivul este, probabil, expresivitatea substantivelor în astfel de contexte, majoritatea cu rol de avertizare:
– căruță!, în limbajul lumii interlope, cu sensul de „fugi!”-DAEF;
– măciuci!, care, pe lângă sensurile substantivale de :1.”contact sexual” și 2. „vorbărie neserioasă”, este utilizat și ca interjecție, exprimând neîncrederea sau dezacordul -DAEF;
– mofturi!, cu sensurile de: 1. „Prostii, aiureli!”; 2. „Fleacuri! Nu contează!” -DAEF;
– nas
Conversiunea prepoziției în adverb:
– după, cu valoare adverbială, denumește perioada postdecembristă, având ca antonim pe înainte; cu această valoare este înregistrat în DAEF.
Dificilă, în analiza gramaticală din cadrul orelor de limba română, este conversiunea exclusiv sintactică. Greșelile constau în nerecunoașterea noilor clase (confundarea cu clasa din care provine cuvântul) și, implicit, nerecunoașterea determinantului acestor cuvinte.
1.2.4. Familia lexicală
Familia de cuvinte sau familia lexicală, „cuib lexical”-așa cum îl numea Iordache Golescu în „Condica limbii române”(1823) sau șir derivativ: -baza împreună cu derivatele-” este „grupul de cuvinte asociate între ele printr-o rădăcină comună, căreia i se adaugă sufixe lexicale și prefixe; după unii cercetători cuprinde și compusele”. Există mai multe accepții ale conceptului:
-în sens restrâns, în limba română, familia de cuvinte se formează de la baze vechi – latinești, vechi slave etc.- de ex. grădină/grădin-ar, grădin-ăr-easă, grădin-iță.
în sens mai larg, unele familii au două cuvinte-bază ca punct de plecare:car / căr-uță, căr-uț-aș, căr-uc-ior și căra/ căr-atură, cără-uș, cără-uș-ie, cără-uș-i.
în sens foarte larg, în familia de cuvinte sunt incluse și împrumuturile latino-romanice analizabile integral: gramatică / gramatic-al; spera / sper-anță etc. –idee pe care o „îmbrățișează” și lingvistul Theodor Hristea care face precizarea că nu sunt incluse neologismele împrumutate, dar neanalizabile, locuțiunile și expresiile în care intră un cuvânt.
Totalitatea cuvintelor cu sens înrudit și formate prin procedeele derivării, compunerii și conversiunii de la același cuvânt primar reprezintă familia de cuvinte. Familia lexicală a unui cuvânt se stabilește la nivelul uneia și aceleiași limbi, cuprinzând doar creații realizate pe teritoriul limbii respective. Astfel, neologismele împrumutate, ca și expresiile și locuțiunile în care intră un cuvânt oarecare, nu aparțin familiei lexicale a acestuia.
De exemplu, familia lexicală a lui om cuprinde cuvinte ca: omușor, omuleț, omenesc, omenește, omenire, omenime, (a) omeni, omenit, omeneală, neom, neomenos, neomenește; nu fac însă parte din această familie neologismele uman, umaniza, umanism sau expresii și locuțiuni ca: a face pe cineva picior de om, a fi omul lui Dumnezeu etc..
Relativ la membrii unei familii lexicale se pot face următoarele precizări:
Cuvintele care aparțin aceleiași familii sunt înrudite, într-o măsură mai mare sau mai mică, în ceea ce privește sensul lor lexical.
Deși intră în aceeași familie, cuvintele în cauză nu aparțin totuși aceleiași clase (subst. om – adj. omenesc – adv. omenește – vb. omeni).
O familie lexicală reprezintă o paradigmă lexicală al cărei element comun și constant este rădăcina.
De menționat că nu trebuie să se facă nicio clipă confuzia între paradigma flexionară a unui cuvânt și eventuala sa familie lexicală. Distincția între flexiune și derivare e absolut fundamentală. Astfel, în timp ce muncind e numai una din formele flexionare ale verbului (a) munci (alături de alte forme ca: munceam, munciseși, muncește etc.), muncitor e cuvânt diferit, cu propria sa mulțime de forme sau paradigmă flexionară (ex. muncitor – muncitori – muncitorul – muncitorului – muncitorii etc.).
Adriana Stoichițoiu-Ichim sublinia în lucrarea sa forța creativă a limbii române actuale prin capacitatea de a alcătui familii lexicale de la baze vechi (dughenar, dughenist, dughenizare, dedughenizare), de la împrumuturi neologice (broker, brokeraj, brokerare; șpagă, șpăgar, șpăgărime), de la compuse prin abreviere (pedelist, pedelistă, pedelea, pedelie, pedeliadă, pedelire, pedelizare).
1.3. Dinamica îmbogățirii vocabularului limbii române actuale prin procedee interne
Limba română actuală este “etapa cea mai apropiată de prezent” sau „etapa cea mai recentă a limbii române contemporane”(Guțu Romalo, 2004: 224). Începuturile limbii române contemporane sunt plasate de majoritatea lingviștilor în secolul al XIX-lea. Transformarea continuă a limbii române e rezultatul tensiunii create între elementele stabile, reglementate, normate și cele ocazionale, devenite cvasigenerale, care pot fi tendințe, greșeli, abateri, încălcări ale regulilor. Un motor al schimbărilor în limbă îl constituie greșeala, abaterea, devierea de la normă și, totuși, nu orice greșeală care se manifestă la un moment dat duce la o schimbare lingvistică. Pentru româna actuală, lingvistul nu e doar un observator neputincios, ci constatarea devierilor de la normă e însoțită de analiza sensului schimbării vizate și de acceptarea sau neacceptarea formei deviante. În cazul în care direcția schimbării este spre includerea în sistem a respectivului fapt de limbă, lingvistul transformă abaterea generalizată prin uz în normă. Când direcția este extrasistemică, lingvistul oprește schimbarea. Valeria Guțu Romalo semnalează câteva cauze ale producerii greșelilor în limbă și anume: ”cunoașterea insuficientă a unei limbi” , în special de către un vorbitor străin, „comoditatea sau legea minimului efort” (prin elipsă, în special) și “analogia”.
Analogia „reprezintă forma în care se manifestă legea generală de regularizare și de organizare tot mai coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei limbi. Analogia acționează deosebit de puternic în gramatică, și mai ales în morfologie, realizând tendința de simplificare și regularizare a sistemului, de eliminare a excepțiilor, a faptelor aberante”.
Cercetătorii care au ca obiect de studiu limba română contemporană au semnalat cu promptitudine, în articole și studii de specialitate, noutățile din lexicul românesc de astăzi. A fost remarcată noutatea reală a unor împrumuturi specifice economiei de piață din domeniul informaticii, telecomunicațiilor, politicii, presei, etc., precum management, a procesa, e-mail, lobby, a mediatiza, etc., dar și noutatea aparentă a unor termeni cu implicații sociale cum sunt accize, dividend, jandarm, prefect, etc., care, de fapt, au fost readuși în uz din fondul pasiv, unde intraseră în urma altei răsturnări politico-sociale, dar în sens invers, petrecută după al doilea război mondial.
De asemenea, lingviștii au evidențiat numeroase aspecte privind dinamica sensurilor în româna actuală, care a avut drept rezultat îmbogățirea lexico-semantică a limbii naționale. Unele neologisme, existente în limbă până în 1989 și aparținând unor limbaje specializate, în special stilului tehnico-științific precum a emana, a dezamorsa, a asana, a gira, etc., au căpătat sensuri noi, necunoscute înainte.
Schimbările au fost evidente și în domeniul derivării când, după 1989, limba a scăpat de impuneri artificiale ale discursului totalitar și de presiunea cenzurii care redusese considerabil diferențele stilistice existente între variantele deja constituite ale românei culte. Așadar, după 1990, libertatea s-a manifestat și la nivelul limbii pe fundalul de monotonie a unei „limbi de lemn generalizate” astfel încât au luat naștere construcții și combinații lexicale caracterizate ca fiind un compromis între inventivitate și dorință de expresivitate. Varianta relaxată a limbii actuale în opoziție cu „limba de lemn” conține elemente de jargon și elemente din limbajul familiar argotic. Rodica Zafiu observa că sufixul vechi -ciu, foarte productiv altă dată și aparent neproductiv în limba actuală, astăzi capătă amploare prin inovațiile încadrate în „seria ciunismelor familiar-argotice”. Făcut celebru de Aron Pumnul, sufixul apare în cuvinte bine fixate în limbă: rugăciune, înșelăciune, vioiciune, uscăciune, dar și în cuvinte surprinzătoare, efemere (regăsite doar în texte mai vechi și în Dicționarul invers din 1957, însă absente din uz), recomandate la momentul acela de puristul Aron Pumnul din dorința de a impune transpunerea unor împrumuturi latino-romanice: esplicăciune, vindecăciune, întrebăciune etc.
În limbajul familiar-argotic însă apar cuvinte ca furăciune, probabil realizat prin analogie cu înșelăciune, cuvânt neînregistrat în DEX sau în Dicționarul Academiei. Cu același sufix –ciune circulă în ultimul timp și alte derivate: bunăciune, mortăciune, băbăciune, pornăciune de la baza porno, care au determinat-o pe autoarea „Păcatelor lumii” să afirme că sufixul –ciune devine o marcă stilistică, în limbajul familiar –argotic actual, adică „un instrument de convertire a cuvintelor comune în cuvinte argotice”. Deși este inutil morfologic și semantic, totuși –ciune, marcă a stilului familiar –argotic, poate face ca seria ciunismelor să se extindă dacă va intra într-o circulație mai largă, aceste inovații devenind model pentru alte derivate similare.
Cunoscute sunt și derivatele cu sufixul nume de agent –ac: –pândac, zvonac, aplaudac, răspândac(DOOM-2005) folosite cu sens depreciativ pentru a-i desemna pe adepții regimului comunist, de altfel, tot creații efemere- „efemerisme lexicale”- care circulă destul de des și în limbajul publicistic, dar și în limbajul celor care se ocupă cu postările pe bloguri – postaci (inși plătiți să influențeze opinia publică, folosit de cele mai multe ori cu sens depreciativ) de la baza posta, sinonim parțial cu alt derivat: comentac.
Să nu uităm a aminti și derivatul destul de familiar în limbajul argotic, cu sens depreciativ borac(copil). De altfel, aceste derivate fac parte din categoria numită de Sextil Pușcariu „derivate de lux”, adică acel tip de derivate cu rol expresiv în limbă, creații cu caracter ironic, depreciativ, opuse „derivatelor necesare” care umplu un „gol” lexical sau propun un termen mai adecvat. Numite și „derivate glumețe”, Rodica Zafiu constată că atunci când se atașează unei baze lexicale moderne un sufix popular, cuvântul are mai multe șanse să se impună, de ex. comentac, mult mai amuzant decât lăudac.
De asemenea, se remarcă adăugarea unor sufixe inutile din punct de vedere funcțional –așa –numita „sufixare parazitară”: blătescu, străinar, / străinez, Șestache, sexos, dilimandros / dilimache / diliman.
Rodica Zafiu în Diversitate stilistică în româna actuală, atrage atenția unei serii de cuvinte derivate cu sufixul augmentativ –an, foarte productiv în registrul limbajului familiar-argotic, conotația fiind bogăția: merțan, barosan, Kentan (pentru țigara Kent), friptan- multe din cuvintele enumerate fiind de origine țigănească.
Dintre derivatele „necesare” enumerăm pe cele realizate cu sufixele-ism (pupincurism, misirupism), -ist pentru nume de agent (evazionisit [fiscal], opoziționist, tupeist, pedeserist, ciorbist, rabantist, angrosist, yogist, știrist, tonetist), -itate (adresabilitate, scabrozitate, prozaitate), -iadă (balcaniadă, dar în presa actuală întâlnim și cuponiadă, mineriadă, feseniadă, Remeșiadă). Sufixele adjectivale cel mai des întâlnite sunt: – bil (circulabil, jucabil, schiabil); – al (impresarial,epicentral, timbral, spațial, proporțional, procedural, (stat) carceral- Adevărul.ro.15.07.2013; conjunctural, conflictual, gravitațional – Antena3.ro); – istic (estradistic).
Cele verbale sunt în: -iza ( acutiza, aluniza, căminiza, croniciza, esențializa, secretiza).
Dintre sufixele vechi românești, se creează derivate cu caracter denotativ în: – ar, -ita, -a, -i, -giu.
Sufixul vechi și popular –ar se atașează unor teme substantivale aparținând, de preferință, fondului lexical uzual (sacoșar „ pesoană implicată în micul trafic de frontieră”, dughenar, talciocar, bugetar), celui familiar ( bișnițar, chichițar) sau argotic ( șmenar, șpăgar). În presa actuală, sufixele diminutivale ce aparțin fondului vechi și popular (-aș, -el, -ică, -ișor, -iță, -uleț, -uț) dau naștere la numeroase derivate, reprezentând creații ad-hoc, cu sens dominant depreciativ: buticuț, blugișori, bluzițe, cadouașe, slujbuliță, partidulețul, căsuța, vilișoara, directorași, etc.
Alte exemple formate cu sufixe vechi: cuptorar, chioșcar, drumar, barmăniță, dulgheriță, primăriță, xeroxa, falimenta, hingheri`, pisici`. De asemenea, trebuie menționat numărul relativ însemnat de derivate sufixale având ca bază antroponime și, mai rar, toponime. Cele mai numeroase sunt adjectivele derivate de la nume de persoană cu sufixele – ian (barbian, brebanian, caragian, cărtărescian, dinescian), -esc (choplinesc); -ist (gorbacionist); verbe formate cu sufixul – iza(re) de la antroponime și toponime (barbiza, bulgarizare, cotrocenizare); substantive în –ism (bucureștenism, ceaușism, stalinism).
Prefixarea a înregistrat în ultimile decenii o creștere constantă, mai evidentă în stilul tehnico-științific și în cel publicistic. Între prefixele neologice „ la modă” în stilul publicistic (mai ales după 1989) predomină cele negative. „Ponderea însemnată a acestora a fost pusă în legătură cu conținutul contestatar și negator al presei românești postdecembriste”.
Cele mai numeroase derivate substantivale și adjectivale cu sens negativ conțin prefixele anti- (antiacademic, antiartistic, antibraconaj, anticancer, anticarie, anticomunism, antijoc, antireclamație), la care se adaugă contra- (contramanifest,); i(n)- (inasortabil, indirect, indigestie, inevitabil, inadmisibil, ilegalitate – Adevărul.ro.15.07.2013); non- (nonautor, noncarte, nonom).
O productivitate remarcabilă se observă, în cazul prefixelor neologice care exprimă ideea de superlativ, dând naștere unor derivate marcate stilistic. Din această categorie, frecvent întâlnită în presă și în limbajul reclamelor, DCR2 înregistrează derivate cu prefixele: super- (superaccesorizat, superautomobil, supercalculator, supercupă, superfinisare, supergreu, supergrâu, supersatelit, supertren); supra- (supraalbire, supracongelat, suprapoluat, suprarapid); hiper- (hiperdezvoltat, hipersensibilizat).
Un număr mare de derivate prefixate formate pe teren românesc exprimă sensuri temporale cu ajutorul prefixelor latino-romanice: ante- (antecalculație, anteprogramat); pre- (prealabil, preambalare, precomanda, precompetițional, preconsultare, preorășenesc, presesiune, prespălat); post- (postcomunist, postcurativ, postdecembrist, postelectoral, postgaranție, posttotalitar).
Alte prefixe neologice productive sunt co- (colider, copatron, coregizor, coscenarist) și iterativul re- (reactualiza, realegere, recalifica, refolosibil, revopsire, rejudecare- Adevărul.ro.15.07.2013).
În ceea ce privește compunerea, lingviștii apreciază o creștere considerabilă a ponderii acestui procedeu în româna actuală, sporirea numărului compuselor realizându-se după modele străine ( din franceză și/sau engleză) prin procedee „culte”, proprii limbii literare sau limbajelor specializate.
Astfel, Adriana Stoichițoiu-Ichim în Vocabularul limbii române actuale prezintă o categorie a compuselor din cuvinte întregi, specifică stilului publicistic, reprezentată de un număr foarte mare de creații substantivale și de o categorie mai restrânsă de formații adjectivale. Printre cuvintele care au dat naștere unor astfel de compuse se numără: femeie(52), film(22), oraș(14), restaurant(12), actor(7).
Compusele de tip substantival au la bază două sau mai multe substantive cu formă de nominativ-acuzativ și s-au format fie prin raport sintactic de coordonare copulativă (actor-cântăreț, actor-regizor, cabană-restaurant, oraș-stațiune), fie prin raport sintactic de subordonare atributivă apozitivă (actor-vedetă, afiș-reclamă, emisiune-anchetă, partidă-cheie). Există un număr relative mare de compuse substantivale cu aspect „asintactic” realizarea lor explicându-se printr-o relație de subordonare de tip atributiv substantival (prepozițional sau genitival): concert-dezbatere (sub formă de…), femeie-primar (cu profesia de…), oraș- grădină ( cu aspect de…).
Compusele de tip adjectival sunt construite fie prin coordonare copulativă între două adjective (cultural-artistic, competițional-turistic, științific-tehnic), fie prin subordonare între două adjective (alb-ivoriu, alb-argintiu, albastru-electric, roșu-fluorescent). Compusele adjectivale de tip „asintactic” sunt caracterizate printr-un grad sporit de expresivitate și sunt create prin subordonare, cu omiterea elementului de comparație „ca”: negru-abanos, galben-praz.
Adjectivele compuse parasintetice, formate simultan prin compunere și derivare, sunt frecvente în limbajul criticii literare și mai puțin în cel publicistic din cauza aspectului lor greoi, rebarbativ (anablandian, marinsorescian, nichitastănescian).
O altă categorie a compuselor evidențiată în lucrarea amintită este formată prin compunere „savantă” (cu prefixoide și sufixoide), ce a pătruns în presă sub impactul stilului tehnico-științific și al unor „modele hibride” cu circulație internațională. Cele mai numeroase compuse conțin prefixoidele aero-, agro-, audio-, auto1- și auto2-, bio-, electro-, macro-, micro-, radio-, tele-, video-. Între prefixoidele „la modă”, cel mai productiv pe teren românesc (conform DCR2) este mini- : miniaparat, miniavion, minicampionat, minihotel, miniexpoziție, etc. Compusele cu sufixoide sunt mult mai puțin numeroase: muscacid, imnologie, transplantologie, vikingofil.
În ceea ce privește abrevierea, în limba română actuală circulă un număr de compuse mult mai mare decât cel înregistrat în DCR2, majoritatea apărute în presa postdecembristă. Acronime sunt: nume proprii de întreprinderi ( Frigocom- frig+ com[erț], Colorom- color+rom[ânesc]), nume comune desemnând produse comerciale (cico- ci[tric]+co[la], mentovit- ment[ă]+vit[amină]. Siglele reprezintă: nume proprii de partide, asociații, instituții (PNL, PNȚCD, CDR, LADO, SRI, USLA) sau nume comune (PFL, PNA, SRL, TAB). Prin procedeul trunchierii au apărut câteva „creații” românești, specifice limbii vorbite (cas[etofon], mag[netofon], secu[ritate]) sau argoului adolescenților (bac[alaureat], dirig[inte], mate[matică], prof[esor], nașpa[rliu]).
Conversiunea, deși un procedeu mai puțin productiv, se dovedește a fi, în numeroase situații, extrem de necesară, unele dintre tipurile de realizare a acestui procedeu generalizându-se în timp: substantivizarea infinitivului lung, care, progresiv, a ajuns să fie asimilată cu derivarea (din cauza dispariției formelor și a construcțiilor verbale cu infinitivul lung, numeroase gramatici consideră că formele cu -re constituie derivate substantivale, iar -re este un sufix substantival), substantivizarea supinului, adjectivizarea participiului (unde morfemele -at, ut, -it / -ît sunt interpretate adesea ca sufixe adjectivale), utilizarea, cu valoare adverbială, a unor substantive etc. Dintre toate tipurile de conversiune, cel mai bine reprezentat în limba română actuală este substantivizarea adjectivului, un fenomen bine definit în limbajul familiar și argotic ( agravantă-[cicumstanță] agravantă, anticoncepțional-[pilulă] anticoncepțională, antiglonț-[vestă] antiglonț).
Limba română este asemenea unui organism viu, într-o continuă evoluție, iar abaterile reprezintă una dintre modalitățile de schimbare a limbii. Deși în foarte multe cazuri modificările de limbă, înnoirile lingvistice nu sunt decât foste abateri generalizate, nu se poate afirma că o abatere înseamnă neapărat și modificare a limbii (evoluție lingvistică), din cel puțin două motive: mai întâi pentru că nu orice greșeală se impune; apoi fiindcă nu întotdeauna o modificare lingvistică are la origine o greșeală.
Asemenea altor perioade, limba română este marcată de dinamică și chiar dacă uneori în limbă descoperim manifestări nedorite, îngrijorătoare, schimbarea nu poate fi oprită.
2. Considerații psihopedagogice privind tema
Stadiul de dezvoltare psihică a școlarului mijlociu de 10/11- 13/14 ani se caracterizează printr-o nevoie puternică de a ști, printr-o imensă curiozitate de a cunoaște și de a înțelege tot ce poate fi o provocare, tot ceea ce îl înconjoară, îl tulbură, îl irită sau îl intimidează, fapt ce îl „împinge” spre a explora. Este momentul în care tânărul își perfecționează instrumentele cunoașterii (percepția, reprezentarea, memoria, limbajul, imaginația etc.), producându-se astfel importante schimbări în structura și în funcționalitatea de ansamblu a cunoașterii. Acum se ordonează și se structurează cunoștințele după criterii diferite în sisteme de noțiuni, ceea ce înseamnă că elevul apelează la gândirea logică care, deși se află în stadiul desăvârșirii operațiilor concrete, după Piaget, totuși încă nu se poate desprinde de concret. Stadiul operațiilor concrete se referă la dezvoltarea operațiilor mintale și a reversibilității care devine operantă. Decentrarea, o altă trăsătură a gândirii operaționale, descrie capacitatea formabilului de a lua în considerare mai multe proprietăți ale aceluiași obiect, asfel încât acesta dobândește abilitatea de a realiza clasificări multiple, de a clasifica obiectele după mai multe trăsături. Condiția de a efectua un număr mare de operații intelectuale este aceea de a dispune de sprijin intuitiv, ceea ce înseamnă că unui elev de clasa a VII-a îi va fi mai accesibil contactul cu procedeele interne de îmbogățire a vocabularului, cu mecanismul în sine și cu metalimbajul arid al noțiunilor de limbă cu care intră în contact, printr-un demers deductiv, ancorat în situații concrete. În lipsa unor exemple, operațiile gândirii la care apelează și lingvistul în predarea noțiunilor de limbă vor deveni enunțuri dificil de înțeles. Sub influența gândirii se dezvoltă și limbajul atât în ceea ce privește aspectul cantitativ (debitul verbal oral mărindu-și cantitatea de cuvinte de la 60 – 90 de cuvinte cât apăreau la școlarul mic, la 60 – 120 de cuvinte pe minut pentru școlarul mijlociu), cât și aspectul calitativ (apar asociații bogate de semnificații, se amplifică limbajul activ, etc.). Creșterea potențialului asociativ al limbajului, problematizarea ideilor, creația unor cuvinte noi etc. se datorează tocmai dezvoltării gândirii. În acest context psihologic, tânărul își formează propriul stil cognitiv, fie analitic, fie sintetic, ajungând să facă o selecție a informațiilor pe care le memorează logic sau mecanic. Acum tânărul devine conștient de posibilitățile sale intelectuale, pe care dorește să le stăpânească, să le dezvolte și să le șlefuiască tocmai pentru a-și spori sfera cunoașterii. Învățarea devine selectivă, învață și adoră să recombine reprezentările de care dispune, să transforme și să îmbogățească cele dobândite realizând rime, poezii, asocieri inedite de cuvinte, exteriorizându-și trăirile, emoțiile în planul creației. Din acest punct de vedere, se poate spune că acum nevoia de cunoaștere se transformă în nevoia de creație a elevului.
Din acestă descriere psihologică a elevului de vârstă mijlocie, înțelegem că începând cu clasa a VII-a, acesta este pregătit să înțeleagă concepte și să realizeze singur clasificări, să facă propriile lui ierarhii, să descompună, să compună, să creeze cuvinte noi pe baza unor modele, iar derivarea, compunerea și conversiunea sunt teme care îi permite acest lucru, având la bază caracterul lor sistematic. Important însă este ca noțiunile pur teoretice să se clădească de la simplu la complex, mai les pe cale inductivă deoarece nu trebuie să uităm că la această vârstă gândirea este încă ancorată în concret. La această vârstă noțiunile nu vin dintr-o dată, ele se așază progresiv, folosind mereu idei ancoră ca într-un imens puzzle pe care dascălul cu multă grijă îl clădește cu dăruire alături de elevii săi, având grijă ca fiecare piesă să fie înțeleasă și integrată corect.
Din punctul de vedere al nevoii de relații și de grup, la această vârstă elevul simte grupul ca fiind foarte important, el dorind să se integreze într-un grup bine organizat, structurat și mai ales de durată, grupul satisfăcându-i mai ales nevoia de a fi afectuos cu alții, de a se împrieteni. Pentru profesor, acest lucru este foarte important, pentru că poate specula ca avantaj această nevoie a elevului de apartenență la un „cerc” în activitățile pe grupe în care îl implică pe elev alături de alții fie din grupul său, fie din alte grupuri de prieteni aflate în cadrul clasei de elevi dându-i posibilitatea de a se remarca, de a-și depăși timiditatea, de a se împrieteni, de a creea relații de colaborare, de lucru pe termen lung, de a-i implica în proiecte școlare, intelectuale, de a-i face pe aceștia să înțeleagă, „să guste” din mirajul culturii pe care îl pot descoperi alături de alți colegi, „să guste” un alt fel de „distracție”.
1.3. Considerații metodice privind tema
Modalitățile de îmbogățire a vocabularului elevilor din ciclul gimnazial sunt numeroase, diverse și foarte interesante. Voi expune în acest subcapitol câteva sugestii metodice folosite pe parcursul activității mele de dascăl.
Consider că secretul însușirii temeinice a unor noțiuni de limbă, ca, de altfel, în orice domeniu, ține de plăcerea și de bucuria de a explora. Generația actuală, o generație grăbită, care nu dă atenție detaliilor, care se mulțumește cu rezolvarea superficială a problemelor, pune dascălul în situația de a formula creativ situații de învățare, care, într-un mod distractiv, să definească, să exerseze și să aplice noțiuni de limbă română.
Prin predarea mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului, utilizând strategii activ-participative, profesorul poate să îi apropie pe elevi de acest compartiment al limbii, să le atragă atenția, să îi implice în rezolvarea problemelor pe care le propune îmbogățirea vocabularului, astfel încât aceștia să conștientizeze impactul asupra limbajului propriu. Dezvoltarea și utilizarea adecvată, nuanțată a elementelor de limbaj în scopul comunicării orale și scrise, în exprimarea, nu numai în cadrul organizat al orelor de limbă și comunicare, dar și în diversele situații concrete informale în care se poate afla un elev, se poate îmbunătăți considerabil dacă acesta participă activ, se implică sau este implicat în învățare, decât dacă e doar „spectator” pasiv la prezentarea noțiunilor de limbă. De aceea, în sprijinul elevului, programa a fost concepută tocmai pe principiul concentric, al repetării, în fiecare an actualizându-se cunoștințele dobândite în anul sau în anii anteriori. Pe aceste „ancore” se clădește o nouă noțiune care se integrează în cadrul larg al temei respective. Același lucru se întâmplă și în cazul mijloacelor interne, „muguri” ai noțiunilor apărând încă din ciclul primar, când, sub forma unor jocuri didactice, învățătorul îi inițiază în a crea o familie lexicală, -fără ca ei să cunoască termenul-, cerându-le cuvinte care denumesc obiecte mai mici, respectiv mai mari decât cuvântul numit de dascăl, sau negarea unor adjective (lipit / dezlipit), prin jocuri de cuvinte opuse. Cu toate acestea, predarea noțiunilor de lexic se face cu succes dacă prezentarea acestora este făcută într-un mod atractiv, jucăuș, conform principiului respectării particularităților de vârstă și a celor individuale. Adaptarea conținuturilor la nivelul clasei, valorificarea lor într-un mod creativ cât și exersarea noțiunilor în situații diverse, inedite nu fac decât să ancoreze elevul în situații funcționale ale limbii scrise și vorbite, adică îl pregătesc să comunice corect, coerent, mesaje verbale în lumea reală atunci când se află în poziția de emițător. În acest sens, predarea-învățarea noțiunilor de lexic prin utilizarea metodelor active împletite cu cele tradiționale s-a dovedit mai eficace în formarea și utilizarea conștientă a mecanismului derivării decât prin utilizarea doar a metodelor tradiționale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Predarea Mijloacelor Interne de Imbogatire a Vocabularului In Gimnaziu (ID: 160281)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.